Aş cânta liniştea din ograda mea

Seara – când creşte în cireş o stea –

mă mai uit o dată la curechi şi bostani,

că sunt plugar de-atât amar de ani.

Faţa dumnezeului meu e-mblânzită.

Când mângâi pe grumaz câte-o vită,

sau când m-aplec să culeg un trifoi,

văd urma lui în ţarină la noi.

Cea mai frumoasă unealtă e coasa!

Cine-i toarce păpuşoiului mătasa?

Eu cred în dumnezeul ţarinei mele –

printre cartofi dormind ca printre stele.

Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar,

Dumnezeu, ca şi mine, -i plugar

seamănă, pune vie, culege.

Uneori nici n-aşteaptă să lege...

Şi pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi.

Am să mă culc, n-am să mă pot trezi.

Chipul lui din nori va zâmbi:

„Ioane, astăzi nu mai este zi”.