VILA BOMBONICA

Se ştia-n Constanţa toată,Că artiştii, toată clica,De tenori, soprane, comiciTrag la Vila Bombonica.�

Că veneau actori de undeNici cu gândul nu gândeşti,De la Iaşi şi din CraiovaŞi mai mulţi din Bucureşti.

E adevărat că vilaEste cea mai arătoasă,Dar şi doamna BombonicaTare-i dulce şi frumoasă.

Naltă, trupeşă, vioaie,Chipul bun de pus în ramă,Ochi adânci şi o privire,Ce te-ndamnă şi te cheamă!

Veselă şi primitoareŞi cu sânii rotofei,Mulţumea vizitatoriiCe treceau la vila ei.

Dar şi vila, o plăcere,Un miraj, un colţ de vise,Cu prea multe somiereŞi prea multe uşi închise.

Bombonica cu turiştiiEra foarte ocupată,Forfotea mai toată ziua,

143

Ba şi noaptea câteodată.

Soţul ei, domnul Popescu,Filozof de meserie,Mai îndeplinea o slujbă,Arhivar la primărie.

El punea la acte timbre,Vize, toată ziulica,Pe când treburile vileiLe-aranja doar Bombonica.

— Ştii mi-a spus el într-o seară,�Când şedeam sub un umbrarŞi sorbeam, aşa-ntr-o doară,Un pahar de Murfatlar –�

Orice prunc care se naşte,Moşteneşte-n timpul dramei� �Cele de pe urmă mofturiŞi capricii ale mamei.

Am şi probe evidente:Mai de mult, dintr-un hazard,Locuia la noi în vilăPrinţul scenei: Leonard!

N-o să crezi, dar Bombonica,Când mi-a dăruit feciorul,Pe Socrat, - fă-ţi cruce, Ioane!Seamănă, leit tenorul!

Ba, mai mult: are şi voce,Toată ziua se smuceşteŞi tot cântă: - Zii, Ţigane!� �

143

Cine-n lume nu iubeşte!

Altă probă! Vremea zboară,Anii trec vreo cinci sau şaseŞi-ntr-o vară vine-n vilă,Nici n-ai să ghiceşti: Tănase!

Bombonica deh, gravidă,Cum se-ntâmplă, a rămasŞi mi-l naşte pe Horaţiu,Cu un nas, dar ce mai nas!

Ei, să-l vezi cum zice snoaveŞi cuplete savuroase,Să te strâmbi de râs, nu alta,Mot-a-mot, leit Tănase!

Ca să vezi că am dreptate,Când susţin că-n timpul dramei,Pruncul moşteneşte ticuriDin afecţiile mamei!

Mai ales, Ionică dragă,Nu uita de crezul meu:Tot ce se întâmplă-n viaţăE, c-aşa vrea Dumnezeu!

Ei, anii trec de-a valmaŞi nutrind mereu speranţa,Trei sau patru ani de-a rândul,N-am mai dat pe la Constanţa.

Şi-ntr-o zi, mergând pe stradă,Fără să prevăd nimica,Mă-ntâlnesc cu dom Popescu,�

143

Soţul doamnei Bombonica.

— Ce faci nene? Unde-mi umbli?Că te caut pe la ziare �Zice şi mă-mbrăţişează �Să-ţi aduc o veste mare!

Ţi-am vorbit eu într-o seară,Ţi-aminteşti? La nişte şpriţuri �Că copilul moşteneşteAle măsei mici capriţuri?

După ce-ai stat tot sezonulŞi ne-ai delectat, hazliu,Bombonica mea cea dragă,Iar mi-a dăruit un fiu.

Ş-acum ţine-te, Ionică,Să nu cazi cu trupu-n jet:Seamănă leit cu tine,Tot aşa: bondoc şi creţ!

Vesel şi vorbeşte-n rime,Că ţi-e zău, mai mare dragu �Dacă-i pui şi ochelariiPot să jur că e Pribeagu!

Ei, mai pui la îndoialăCrezul şi prinţipul meu?— Ba de loc, domnu’ Popescu,Totu-i de la Dumnezeu!

Când m-am despărţit de dânsul,Mă-ntrebai şi eu că proasta:— Ce amestec poate s-aibe

143

Dumnezeu în chestia asta?

ULTIMA DORINŢĂ

S-au întâlnit la Poşta Mare - �La poştă-n Allenby - fireşte - �Şi cum erau şi buni prieteni,Avram lui Șmil îi povesteşte:

Remizier la Bursă, Bibkes,Deştept şi făr-asemănare,Se pricepea să descifrezeOricare-ncurcături bancare.

Întâi, credeam că e o glumă.Pe urmă ne-am mai dumirit,Dar nimeni nu putea să creadăCă domnul Bibkes a murit.

Voinic şi sănătos ca tunul,Şi cu pomete în obraz,Un om de lume, plin de viaţă,Şi totdeauna plin de haz.

Valorile din toată lumeaŞi a Finanţei cavalcadă,El prevedea când or să urceŞi presimţea când or să scadă.

Când Geţii au cedat petrolulUnui consorţiu Cuto-Vlah,El a zvârlit acţiuni pe piaţă,Fiindcă i-a bănuit în crah.

Şi când lansa o bombă Bibkes,� �143

Despre un trust îndepărtatLa zeci de mii de kilometri,Se împlinea imediat.

Chiar şi „Afacerea Stravitzky”„Banca-Fantomă” din Paris,�Şi falimentul din Bayonne,Tot domnul Bibkes le-a prezis.

Şi, cum şedea în cabinetu-i,Citind „Finanz Post”, în ivrit,Deodată, a simţit că moare,Şi ce să facă? A murit!

Lucrând atâţia ani, alături,Ne îndrăgeam ca nişte fraţi,Şi el murind, noi patru, sigur,Că am fost foarte-ndureraţi.

În testament, cu bună ştire,A scris dorinţa lui cea mare:Ca în sicriu să-i punem lire,Câte o mie fiecare.

Şi cum „De Gustibus”înseamnă�Precis, „Non Disputandum Est”Am căutat să-l satisfacem,În termeni financiari… „pă şest”!

Au pus Milică, Jean şi Samy,Şi când să pun şi eu, mi-am zis:— Ce-i trebuiesc în groapă, banii?Ce? Parcă pleacă la Paris?

Şi cu conştiinţa împăcată,

143

A unei sacre datorii,Luai cele trei mii de lire,Ş-am pus un cec de patru mii.

DACĂ POŢI?

Se despart la bursă IancuDe amicul Șmil Ceacâr �Șmil e gras şi gros ca tancu �Pe când Iancu-i ca un ţâr.

Pot să spun că Șmil Ceacâru,N-are fabrici nici moşiiDar se ţine doar de şotii,De drăcii şi ghiduşii.

— Iancule, i-a spus Ceacâru,Dacă poţi şi-ţi este bine,Sâmbătă să-mi faci hatârulŞi să iei masa cu mine!

Să mai stăm puţin de vorbăDe frumoasa văduvăŞi să mai mâncăm o ciorbăSau un borş cu măduvă.

Ţuici şi ficăţei de raţăSau sardele cu ridichi,Vin Bordeaux şi miel la tavăAntricot de la rinichi!

— Viu! Mersi ! Trăiască-ţi neamulCu mătuşi şi cu nepoţi!— O să-mi facă chiar plăcere!Vino dragă, dacă poţi!

143

Sâmbătă, la ora douăIancu, ca un pui de leleÎmbrăcat în haină nouăIntră în strada Turturele.

Casa lui Ceacâru în treacăt,Ferecată-i ca în poveşti,Uşile au câte-un lacătŞi obloanele-s la fereşti.

Iancu-i galben ca pucioasaŞ-o sudoare rece-l treceN-a greşit! Aici e casaTurturele 15.

Bate încetişor la uşă �Poate doarme şi e în pat?Cum o să se culce ziuaCând aşteaptă un invitat?

Bate înc-odată, tareTot cu gândul la bairamŞi că prin minune-apareȘmil, nedumerit la geam.

— Ce baţi mă? Ce baţi în uşă?Eşti nebun sau imbecil?Parcă-i fi la tat-tu-acasă �— Eu sunt, Iancu, dragă Șmil!

— Ei şi ce-i dacă eşti Iancu?— Vai de mine? Ai uitatCă m-ai invitat la masăŞi să viu neapărat?

143

— Eu te-am invitat? Pe tine?Ce eşti chior, lovit de glonţ?Ce, la mine e cantinăPentru orice holodronţ?

— N-ai spus tu, să viu la masă?Sâmbătă? Îmi pare rău!Că m-aştepţi la tine-acasăŞi sunt musafirul tău?

— Dragă, eu ţiu minte bineŞi ţi-am spus s-audă toţi:Vino să mănânci la mineDacă poţi!

Ei, parcă poţi?

CONTRACT LEGAL

Mergând cu-amicul LukiCătre casăSă mai uităm de-al străzilor tumult,Mi-a amintit de-o chestie hazoasăPe care o ştie foarte de demult.

Avram şi LeibişMistuiţi de foculDe a cunoaşte lumea din poveştiPorniră ca să-şi caute noroculÎn marea metropolă: Bucureşti.

Ajunşi în CapitalăVântul toamneiI-a despărţit pe o margine de drum.

143

Avram se pironi pe strada DoamneiIar Leib porni spre uliţa Parfum.

Văzând că înalţă-i Banca BlankŞi mareCu turnuri şi frontoane stil francezAvram îşi spuse mut de admirare:— De-aici încep şi eu să mă lansez!

Şi repede AvramCu firea blândăŞi-a cumpărat un căzănel pe locCu crenvirşi calzi şi începu să vândă:Un franc bucata marfă de la foc!

La prânzCa nişte stoluri de lăcusteCe poposesc pe drumul de smaraldSe-oprea potop de pietoni, să gusteDe la Avram, c-un leuUn crenvirşi cald.

Aşa că într-o vremeFoarte scurtăDin ambulantul searbăd şi umilAvram făcu parale, făcu burtăŞi mai făcu cu Berta ş-un copil.

Şi tot vânzându-şiMarfa lui vestită:Un franc un crenvirşi bun ca un salam �Avram trăia o viaţă fericităÎntocmai ca în sânul lui Avram.

Pe câtă vreme bietul Leib

143

Ca dracuDin zi în zi cădea mereu mai josŞi-n orişice negoţ intra săraculAfacerile îi ieşeau pe dos.

Se apucase omuÎn disperareŞi-a fost actor, profesor de baletCeauş la Templu, agent de asigurareAltfel, trişer la cărţi agent secret.

Dar în zadarÎi fuse truda toatăCă-l urmărea un ghinion infamŞi cum mergea într-o zi-îl văzu deodatăCu dever-ul de crenvirşi pe Avram.�

AvramVăzându-i faţa pământieL-a întrebat: - Ia spune-mi Leib, te rog:Te-ai însurat? Ai stat în puşcărie?Că eşti aşa de supt şi slăbănog?

Şi-i spune Leib:— Am fost hamal în piaţăMaseur şi tal şi am muncit din greuDar n-am putut să-mi fac un rost în viaţăŞi viu la tine ca la Dumnezeu.

Tu eşti bogatAi marfă în desagăŞi ai şi clientelă cu temeiAşa c-am să te rog Avrame dragăSă mă împrumuţi cu trei sute de lei.

143

— Regret, dar n-am să potIubite LeibişCă am contract legal cu d-nul Blank:Eu nu-i dau voie lui să vânză crenvirşi,El nu-mi dă voie să împrumut un franc!

MICI CONFIDENŢEDizengoffu-i plin de farmec,Trotuarele sunt pline.Flori, bijuterii, mătăsuriSe răsfaţă în vitrine.Baruri, consumaţii, chelneriŞi clienţi pretenţioşi,Şi la mese, cuconiţe,Zâmbete şi ochi frumoşi.

Lângă masa noastră, plinăCu Cointreau-uri şi cafele,Stau de vorbă două doamne,Tinere şi frumuşele.Una, platinată, şadeCu picior peste picior,Iar cealaltă, brună, areUn surâs ispititor.

— Pari cam indispusă, Lola,Şi sub ochi ai pronunţateDouă cearcăne închise �— Nu se poate!— Ba, se poate!

Lola scoate oglinjoaraŞi c-un aer mulţumit,Zice: - A! Nimic! Se-ntâmplă!Poate fiindcă n-am dormit!

143

Precum ştii, alaltăseară,Când plecăm de la Elis,Mă-ndreptam, încet spre casă,Fără vreun program precis.

Când să intru-n Ben Yehuda,Din instinct am presimţit,Că un domn străin se ţineDupă mine-n pas grăbit.Cum mă ştii că sunt cuminteŞi persoană cu prestanţă,L-am privit în treacăt, fărăCa să-i dau vreo importanţă.

Dar, când am ajuns la uşăŞ-am deschis-o puţintel,Nici acuma nu-mi dau seamaCum de a intrat şi el.

— Domnule! Ce-nseamnă asta?E un gest neruşinat.Te poftesc să ieşi afarăImediat!

— Nici prin gând nu-mi trece, doamnă,Şi ai să mă ierţi matale,Însă, am urgent nevoieDe bărbatul dumitale!

— Nu-i aici, e dus la VienaŞi socot că e mai dreptSă veniţi poimâine, ziua.— Nu-i nimica! Îl aştept!

— Înţelege, scol vecinii,

143

Îmi faci casa de ruşine!— Doamna mea, regret din suflet,Faci cum crezi că e mai bine!

Îmi venea să ţip, să urlu.Pinla urmă, cum îţi spui,�Am văzut că e zadarnicŞi nici o speranţă nu-i.

Turburată, şi de teamăSă nu iasă vreun scandal,Am călcat fără de voiePe contractul conjugal

Nimeni nu-mi ştie amarul,Că-mi venea să mă omor,Când am trebuit, eu, Lola,Să sting lampă-n dormitor

Însă, ceea ce mă mirăŞi mă chinue mereu,E că n-a spus toată noapteaCe-a vrut de la soţul meu!

MOMENTE DE GROAZĂDe multe ori,Ca să mai schimb decorul,Şi orizontul,Să-mi împrospătez,Mă lasRobitSă mă conducă dorul,Să uit,Să mă îmbătŞi să visez.

143

Şi o pornescPe străzi întortocheateCu case strâmbe şi pereţiDe lutCu geamuri şi perdeleColoratePe undeNiciodată n-am trecut.

În noaptea policromăŞi cernităCe îmbracă în aur negruStrada sumbră,Îmi plimb alene huma obosităŞi simt că-s urmăritLa pasDe-o umbră.

Cum plopii dorm de-un veacŞi parcu-i veştedŞi-n sufletSimt credinţa cum se dărâmaMă trec fioriDin tălpi şi până-n creştetGândind că n-am la mineNici o armă.

Mereu mă întreb:— Ce-o fi având cu mine?De când mă ştiuEu n-am avut duşmaniBogat nu sunt,N-am fabrici,Nici uzine,

143

Nici cheia de la caseleDe bani.

În portvizitAm patruzeci de lireUn act de identitate,O scrisoare,Fotografia Ei ca amintireŞi pentru astaVrea să mă omoare?

Şi iar mă întreb:— Dar cine ar fi fantomaCe-o simt din clipă-n clipăMai aproape?Şi-n noaptea mai grozavăCa Sodomă,M-opresc sfiosCa-n preajma unei groape.

În faţa meaE-un om cu înfăţişareDe Crist,Care mă întreabăPe îndelete:— Te rog să nu te superiDe întrebarePe care stradă �Sunt p-aicea �Fete?

O RARITATE DE BĂRBAT

Pe Dizengoff-ul plin de soare,Ca o pictură florentină,

143

Un domn înalt şi cu monoclu,A coborât dintr-o maşină.

Când să cotească-n Ben Yehuda,L-întîmpină un cerşetor,Cu haine aproape-n zdrenţe,Şoptind cu glas tânguitor:

— Aibi rahmanut, adoni dragă�Dă-mi oneduva, cât vei vrea,�Şi pentru-această faptă bună,N-am să te uit în viaţa mea!

Sunt om neputincios şi sufăr,Nevoile mă strâng de gât,Şi numai Dumnezeu mă ştie,Cât sunt de trist şi amărât.

Se uită domnul, îl măsoară,Şi spune bietului ovrei:— Ţi-aş da vreo cinci sau zece lire,Însă, mi-e teamă c-ai să-i bei!

Te bagi în Iaffo, în vreo bombă,Sau alt local ce-ţi iese-n drum,Şi te îmbeţi cu şliboviţă,Sau cu Jamaica sau cu Rhum.

— Mă iartă spune cerşetorul,�De când mă ştiu n-am pus în gurăNici whisky, nici coniac, nici vermutŞi nici vreo altă băutură.

Atunci adaugă bogătaşul � �Poate ţi-ai aranjat un joc,

143

Un pokeraş, un bridge sau pietre,Sau alte jocuri de noroc?

— Greşeşti! răspunse zdrenţărosul,Dă-n viaţă n-am jucat un pic,Nici chemin, macca şi nici belotă,�Nici table, domino, nimic!

— Atunci, probabil, ai amantă,Şi duci o trenă de holtei.Cerşeşti pe străzi o zi întreagă,Iar seara-i, duci toţi banii, ei?

— Vai, ce idei vă trec prin minte,Nu sunt chiar înger, pe deplin,Dar nu ştiu dacă, vreodată,Să mă fi dat la trup străin!

Femeile? Nişte capcane!Păpuşi vopsite, mai ales,Că n-au habar de sentimente,Şi te iubesc din interes!

— Iubitule, - a spus nababul �Eşti un luceafăr între stele.Hai, urcă repede-n maşină,Să te prezint soţiei mele.

Să vadă şi să se convingă,Că nu-i poveste, nici capriciu,În ce hal poate să ajungă,Un om ce n-are nici un viciu!

NOI PRIMIM MARTIRI AICEA!

143

Din străbuni, e o legendăTăinuită-n slova Thorei,Că oricare om se naşteCu-n stigmat: Memento mori.

Vei uimi tot globul, însă,Oricât mintea ţi-o vei stoarce,Nu uita: din lut venit-ai,Şi în lut te vei întoarce!

Fie că ai fost ministruSau măturător, sau rege,Îţi dau sufletu-n primire:Legea-i aspră, dar e lege!

Ai avut, trecând prin viaţă,Şi dureri, şi sărbători.Ţi-ai îndeplinit menirea?Gata! Trebuie să mori!

Şi s-a întâmplat ca Moişe,Din Herzlia, din Mosav,Din senin, aşa deodată,Să se-nbolnăvească grav.

Medicii-n consult, decis-au,După-aproape o săptămână,Ca injecţia să se facă,Nu în muşchi, ci drept în vână.

Să se-observe ca compresa,Când pe burtă o să-l frece,Să nu fie nici prea caldă,Să nu fie nici prea rece.

143

După-atîtea sacrificii,Ş-oboseli fără sfârşit,Tot a fost zadarnic, fiindcă,�Bietul Moişe, a murit.

De la Kiriat Shaul, mortul �Cum îi fuse scris în soartă �A ajuns în cer, şi grabnic,A bătut în rai, la poartă.

Intendentul, mare preot,În hlamida de flanel,Care ţine totdeauna,Cheia raiului la el.

Desluşind o mutră nouă,A-ntrebat cu glas olimpic:— Cine bate?— Eu sunt, Moişe!— Care Moişe?— Moişe Stimpik!

— Şi cam ce-ai făcut matale –Mie să mi-o spui deschis –Ca să meriţi marea cinste,De-a intra în paradis?

— Ziua Sâmbetei, părinte,Am sfinţit-o ne-ncetat.De Iom Kipur, toată ziuaAm postit şi m-am rugat!

N-am jucat nici cărţi, nici loto,Jur că nu m-am beţivit,Şi nici la femei străine,

143

Niciodată n-am râvnit.

Toată groisăr, toată viaţaPe săraci i-am ajutatŞi cu bani şi cu povaţăŞi am fost şi însurat

— Însurat? a spus prea sfântulFiule nefericit!Poţi intra în rai, sărmane,Că destul ai suferit!

Moişe, să-l înduioşeze,A mai spus plin de fiori:— Însurat, Adoiny MelehŞi-ncă cum? De două ori!

— Două ori? Răcneşte sfântul �Ieşi afară! Poţi să pleci!Eu primesc martiri aicea,Însă nu primesc zevzeci!

DĂRNICIA LUI AVRAM

Prin văzduhul de aramăDin al cerului făgaş,Ziua zvârle o năframăDe argint, peste oraş.

Cum şedea Avram pe gânduriŞi cu mintea, dusă glonţ,A intrat pe uşă, vesel,Avocatul Goldenspronţ.

— Nici nu ştii ce bine-mi pare

143

C-ai venit ca să mă vezi �Zice Avram, cu turburare �Şezi!

Te-am rugat să vii la mine,Că eşti om inteligent,Fiindcă vreau să las, în fine,Tot ce am, prin testament.

— Bine, îţi fac, dar tu eşti tânăr,Nici măcar bolnav nu eşti,Ce rost are, la mateivaDe pe-acum să te gândeşti?

— Dragă, omul cât trăieşte,Totdeauna-i imprudent,Parcă ştie ce-l aşteaptăDin moment în alt moment?

D-aia m-am gândit, cuminte,Ca tot omul grijuliu,Să mi-l fac mai înainte,Până nu e prea târziu.

Pentru ce să se mai certeToţi ai mei, că sunt destui.Dar aşa, o să-şi primeascăFiecare partea lui.

Goldenspronţ s-a uitat la dânsulŞi nici nu-i venea să crează,Apoi a răspuns flegmatic:— Bine, scriu şi tu dictează!

— Casa mea, cea mai frumoasă,

143

De pe Rehov Iosefthal,Eu o las comunităţiiCa să facă un spital.

Casa cealaltă, din Acco,Cu grădină şi teren,Eu o las Liskat AvodeiS-o transforme în Malben.�

Cea din Ramat Gan, şi astaDe la Kiriat Motkin �— Dragă Avrame, nu te superiDacă te-ntrerup puţin?

Vreau să-ţi spun că între prieteni,Contraziceri nu încap,Mie spune-mi numai dacăMai eşti sănătos la cap?

— Ce tot case? Care case?Eu te ştiu un om sărman.De unde ai tu case în Acco,Tel Aviv şi Ramat Gan?

— Nu e vorba aici de case �A răspuns Avram, modest,Totul ce contează-i gestul,Şi ce zici mata de gest?

MINTENAŞ!

Soarele aprins şi roşuS-a-mbrăcat într-o tartanăŞi-a încins c-un brâu de aurToată zarea ardeleană.

143

Din grădini uitate, pomiiÎşi resfrîng noian de ramuriPeste case mici şi albeCu ghivece pe la geamuri.

Pe întinsele ogoareTrece-alene un păstorCu o turmă de mioareŞi-un dulău în urma lor.

Şi-a purces Tâţoc MînjoalăCu Vlăduţ, în spre oraşSă-şi mai ieie câte-o ţoalăPentru iarnă, mintenaş.

Cam slăbuţ e băieţaşul,Dar voinic şi trăncălăuŞi dintre copii nu-i altulMai mintos în Besfalău.

Ştie carte, o grămadă,Cum şi cântece, buluc,Şi-a învăţat pe dinafarăTrei balade de Coşbuc.

Cum treceau de dimineaţăPe cărarea din prisacă,Lîngă-o palmă de verdeaţăAu văzut păscând o vacă.

— Ia să-mi spui, tătucă dragă �Zice Vlad, mirărei prada �Ce dihanie e asta,Cu picere şi cu coadă?

143

— Apăi, nu te uiţi, odraslă,Că-i o vacă a nu ştiu cui?Şi să-ţi intre în cap că vacaEste soaţa boului!

— Cum, şi boii se însoară?A întrebat Vlad trufaş �Şi-a răspuns Tâţoc Mînjoală:— Numai boii, mintenaş!

NICI LUI NUŢĂ, NICI LUI ȘMIL

Doi tovarăşi de afaceri,Nuţă Gross şi Șmil Trombon,Speculând diverse mărfuriCâştigară un milion.

Deşi unul, faţă de-altul,N-aveau nici o suspiciune,Au depus la rabin banii,Însă, cu o condiţiune:

Rabinul să nu dea banii,Orice s-ar ivi pe piaţă,Decât doar atunci când fi-vorAmândoi de faţă.

Niciodată unui singur,Chiar dacă a fost la sil,Nici lui Șmil când nu e Nuţă,Nici lui Nuţă când nu-i Șmil.

Șmil Trombon, însă-şi făcuseRepede un plan hain:

143

Profitând că Nuţă esteDus cu treburi la Berlin,

Într-o zi, veni la rabin,Foarte bine pregătit:— Rabi, ai acum prilejulSă mă faci om fericit.

Am găsit un stok de blănuri,Astrahan cu perii deşi.Dacă-l iau, câştig îndatăDouă milioane keş.

Merg acum să fac contractul,Să dau drumul la vagoane,Şi poimâine dimineaţaÎţi aduc trei milioane!

— Bine, dar avem o vorbă,Trias Kaf, cum legea cere!— Ştiu, dar dacă Nuţă-i lipsă,Eu să pierd aşa avere?

— Rabi benemunăs, Zadik,Jur pe Thora strămoşească,Crede-mă, dă-mi milionul,Şi Cel Sfânt să-ţi răsplătească!

Rabi,nduioșat de lacrimi,�I-a dat banii toţi, iar ȘmilA luat, iute, milionulŞi-a plecat înLeopoldville.�

Nuţă, revenind în ţară,Şi aflând povestea, toată

143

S-a înfuriat pe rabinŞi l-a dat în judecată.

— Este adevărat întreabăJudele cu glas umil �C-ai promis să nu dai banii,Nici lui Nuţă, nici lui Șmil?

— Este adevărat, că dupăÎnţelegerea avută,Am promis să nu dau banii,Nici lui Șmil şi nici lui Nuţă!

— Dar e-adevărat că, totuşi,Când a fost Nuţă plecat,Doar lui Șmil i-a dat milionul?— Da! E foarte adevărat!

— Dacă-ţi recunoşti greşeala,Cu ştiinţa ta făcută,Vei plăti suma totalăLire un milion lui Nuţă.

— Nu plătesc nimica! ziceRabinul, cu mult temei �Banii daţi lui Șmil escrocul,Erau bani din banii mei!

Milionul lor se aflăÎncuiat pe-ntreaga viaţă,Şi nu-l dau decât atunciaCând vor fi ambii de faţă!

SAVOARE

143

S-a întâmplat să şadă în trenulDin Galaţi spre RoşioriVizavi unul de altulDoi simpatici călători.

Trenul fulger lăsa-n urma-iStâlpi de telegraf şi caseŞi deodată unul scoateO batistă şi-o miroase.

O miroase şi-o dezmiardăC-o discretă pietateŞi sedus închide ochiiBeat de-o dulce voluptate.

Celalt călător văzându-lDus pe gânduri, i-a şoptit:— Se cunoaşte cât de coloCă eşti tare îndrăgostit!

— Cum să nu fiu? zise primul �Când, nici nu-i o lună întreagăDe când mă-nsurai c-o fatăCea mai dulce, cea mai dragă!

Şi să-i simt mereu parfumulMi-am făcut un obicei:Iau cu mine în tot drumulCâte o batistă a ei.

— Nu te superi, zise celalt �Dar ca vremea să mai treacă,Vrei să-mi dai puţin batistaS-o miros şi eu oleacă?

143

— Cu plăcere, vai de mine,Are-un corp ceva sublimNumai când o vezi îţi vineS-o îmbrăţişezi! Poftim!

După ce a mirosit-oCurios l-a întrebat:— Nu cumva mata eşti soţulLui Rasela Rosenglat?

MITICĂ

Eu în şcoală, n-am fost leneşBa eram chiar silitorTotuşi, m-a întrecut MiticăCă a fost şi monitor

El ne dirija în clasăCă-mi spuneam în gând cuminte:— Mă, al dracului MiticăIar mi-a luat-o înainte!

M-am îndrăgostit de-o blondăCu ochi negri de jăratec �Inocenţa în persoană �Şi-o iubeam că un zănatic

Să mă-mbăt de gura-i dulceI-aş fi dat toţi anii meiŞi de n-o vedeam trei zileMă stingeam de dorul ei.

Da-ntr-o noapte când intrat-amÎntr-un fel de cabaretAm văzut-o cu Mitică

143

Chefuind într-un boschet.

Prăbuşit cu visu-n ţăndăriMi-am şters lacrima fierbinte:— Mă, al dracului MiticăIar mi-a luat-o înainte!

După multă alergătură �Cam de-un an şi jumătate �Am intrat c-o leafă micăLa o mare societate.

De la personal un mahărMi-a vorbit de mă-ngrozi:— Mă, aicea se munceşteNu se scrie poezii!

Tot ce-ţi porunceşte şefulTrebuie să te supuiFie zi sau fie noapteEşti la ordinele lui!

Uite-l chiar acum coboarăDintr-o limuzină micăŞiam îngheţat de spaimă�Şeful meu era Mitică!

Am făcut o reverenţăŞi am îngânat: - Prea sfinte,Uite cum şi-aici MiticăIar mi-a luat-o înainte!

Când nevastă-mea ElenaMi-a născut pe MauriciuEu m-am dus să mi-l înscrie

143

În registre, la oficiu.

Terminând formalitateaŞi cu martorii de asemeniCine a intrat? Mitică!Şi a anunţat doi gemeni!

Am simţit că-mi piere graiulCă n-am scos nici trei cuvinte:Până şi aici MiticăIar mi-a luat-o înainte!

Cu o bancă sub sechestruPentru-o muşama secretăAm intrat la puşcărieDouă luni, pentru anchetă.

Vizavi dintr-o celulăIese-un domn cu barbişonCe-a delapidat din baniiStatului, un milion.

L-am privit cu de-amănuntulŞi am înlemnit de fricăVai de mine! Nu se poate!Mă cutremur! E Mitică!

Nu cred că se simte bineÎn vărgatele veştminte— Mă, al dracului MiticăIar mi-a luat-o înainte!

Anii trec la repezealăCă nici nu observi măcarŞi-ntr-o zi, prin centru trece

143

Un cortegiu mortuar.

Lume, doliu, în maşinăUn ministru de resortCă mă-ntreb: - Cine să fieAcest personagiu mort?

Mă oprii şi de groazăSimt că sângele-mi furnică:— Dumnezeu să-l aibe în pazăE amicul meu Mitică!

Şi fără s-audă nimeniÎngăimai ca un părinte:Mă, al dracului MiticăIar mi-a luat-o înainte!

MUR-MUR-MUR ŞI BAU-BAU-BAU

Pe undeva, în pustiu, departe,Pe unde nu cresc portocali �Nici eu nu ştiu în care parte –Trăia un trib de canibali.

Cu pene roşii-nfipte în creştetŞi tatuaţi pe piept şi braţe,Când doar se apropiau de tine,Simţeai că-s gata să te-nhaţe!

Nu te băteau ferească Domnul � �Doar te stropeau cu Eucalipt,Să fie carnea mai gustoasă,Şi te mâncau, ori crud ori fript.

Cum capturau o pradă nouă,

143

Cântau, dansau şi se strâmbau,Că doar aşa puteau să-mpacePe Zeul lor, Mur-Mur-Bau-Bau.

Cu ţipete înfiorătoareZvârleau în foc uscate ramuriŞi încingeau un dans sălbatec,În sarabandă de tam-tam-uri.

Când era gata fript menu-ul,Se aşezau, smeriţi, în jur,Slăvind sub para de jăratecPe Zeul sfânt Bau-Bau-Mur-Mur.

Odată, au prins în laţ doi tineriCare mergeau spre Bel-Madrim.Pe un francez, Gaston pe numeŞi un englez, pe nume Jim.

Văzând, sărmanii, un rug în stângaŞi munţi de oase în partea dreaptă,Au înţeles, într-o clipită,Ce soartă crudă îl aşteaptă.

— Cium-Cium! răcni la ei şeriful,Eu sunt milos la suferinţă,Vă rog să-mi spuneţi care esteA voastră ultimă dorinţă?

— Aş vrea, a spus Gaston, o bereGrozavă sete a-mi potoli,Dar vreau să fie fără spumă,Că-mi face arsuri, a doua zi.

— Să vie urgent! ordonă şeful.

143

Şi-abia rostise acest cuvânt,Că imediat sosi o bereIeşită parcă din pământ.

— Matale, ce-ai dori, iubite?— Eu?spuse Jim cu voce calmă –�Toţi opt din trib, aş vrea să-mi trageţiPe-obrazul stâng câte o palmă!

— Se face! porunci şeriful �Şi-i trase o palmă, ca la tirCă bietul Jim se-mpleticise,Iar ceilalţi, toţi, urmară-n şir.

Când i s-a tras ultimă palmă,Mai repede ca o săgeată,Jim scoase două revolvereŞi-i împuşcă pe toţi deodată.

Gaston, cu gura larg căscată,Pe Jim îl întrebă fără vrere:— De ce ai răbdat atâtea palme,Când aveai două revolvere?

— Îmi trebuiau aceste palme �Răspunse dânsul, afectat �Şi am să-ţi spun tot adevărul:N-am fost destul de enervat!

CRITICĂ DE SEZON

Hollyood este oraşulUnde întâlneşti anume,Stele şi figuri celebre,Cele mai vestite-n lume.

143

Amalgam de personagii,De vedete şi artişti,Maiştri cântăreţi şi dive,Fotografi şi scenarişti.

Cerbi, girafe şi maimuţe,Şerpi şi zebre din tilsitŞi o faună ş-o floră,Cum nici nu s-a pomenit.

Şi-n această feerie.De fantastic şi miraj,Pe un dâmb de magazie,Fără nici un echipaj.

Două capre autohtone,Rasă rococo de soi,Ronţăiau bucăţi din filme,Ce se-aruncă la gunoi.

Stând la masă amândouă,Una mesteca grăbită,Iară cealaltă, din contră,Dă din cap nemulţumită.

Una nu scotea o vorbă,Dă din fălci şi se-ndopa,Iară cealaltă, cu scârbă,Mesteca ş-apoi scuipa.

Mai de foame, mai în silăPrima hleapcă barbară,Iar a doua, doar s-o guste,Ş-o scotea din gură-afară.

143

Încât cea dintâi, nervoasăŞi-ndîrjită de necaz,N-a putut să se reţină,Şi i-a spus de la obraz:

— Ce ai fă, că scuipi întruna,Că mâncăm doar, împreună?— Filmul ăsta e-o tâmpenie,Cartea e cu mult mai bună!

POVESTE CU UN CAL

Să mă mai distrez, adesea,Fără nici un interes,Merg la judecătorie,Să asist la vreun proces.

Mai ascult o pledoarie,Vreo sentinţă cu efect,Şi de multe ori se-ntâmplăSă m-aleg şi c-un subiect.

Domnul Busuioc Bibiţă,Gospodar de pe Mecet,L-a chemat în judecatăPe vecinul său, Mehmet.

Pricină: Domnul Bibiţă �Scrie în proces-verbal �Pe domnul Mehmet l-acuză,Că i-ar fi furat un cal.

Amândoi împricinaţii:Turcul, în șalvari şi fes,

143

Şi Bibiţă, reclamantul,Se-nfiinţară la proces.

După ce-a citit dosarul,De acord cu suspleantul,Judele a spus: -AcumaSă vorbească reclamantul.

— Să trăiţi! Acum o lună,Când eram plecat pe deal,Dumnealui, Mehmet, de-alături,Mi-a furat din grajd un cal.

— Ce-ai de spus, în apărare,Dumneata, Mehmet Selim?— Să trahim, asta Tom Jude,Noi turc estem, turc vorbim.

— Turc? Să vie-atunci tâlmaciul,Să traducă aici, pe loc,Ce-i c-un cal furat din grajdulLui Bibiţă Busuioc?

— Sabalairusum Efendi!Giur Coran şi Mahomet,Că voi spune adevărul,Tot ce va dori Mehmet!

— Ghelburda! tâlmaciu-ntreabăPe Mehmet Sacâz catâr?Ducipal peșkeş grajd furăm,Dandana aman ţîr-ţîr?

— Halima! Mehmet răspunse �Geanabet, bre Busuioc,

143

Banabac rahat, dar calulSuliman, la mine, ioc!

— Ce-a spus? judele întreabă,Cu un aer magistral �— Zice că nimic nu ştie,Despre nici un fel de cal.

— Spune-i să mărturisească,Că altă scăpare nu-i,Cum se face că ş-acuma-iCalu-ascuns în grajdul lui?

— Mascara! Țipă tâlmaciul �Caldarâm ţîr-ţîr băzdîc,Ori catâr, ori buscariam,Haimana caraghioslâc!

— Paşalâc bucluc salvarăm,Meremet coltuc fistic.— Ce-a zis, judele întreabă �— Nu ştie nimic, nimic!

— Dacă nu ştie nimica �Zice judele-n impas �Pentru ce vorbiţi întrunaŞi vă tot certaţi de-un ceas?

— A! Nimic, Efendi jude,Tâlmăcit proces verbal.Turcul cumsecade estem:Mi-a vândut mie un cal!

ÎMI REVINE CÂTEODATĂ

143

Cred că v-amintiţi, desigur,Că s-a scris în toată presa,De-o minune întâmplată,La Paris sau la Odesa,

Când un domn François sau Grișa,Nu ştiu căror procedee,Din bărbat frumos şi tânăr,Brusc, a devenit femeie.

Dar cum de atunci progresulA dat lumii teme noi,Chestiunea cu minunea,A rămas pe planul doi.

Într-o zi, savantul Smoisland,Despre care s-a dus vestea,C-a mai prelucrat în viaţă,�Multe cazuri de acestea,

S-a-ntâlnit c-o cuconiţă,Blondă şi cu chip gingaş,Care împingea pe stradă,Un căruţ c-un copilaş.

— Bună ziua, domnudoctor! � �Zise doamna cu avânt �Eu sunt Goldfink! Nu-ţi închipui,Cât de fericită sunt!

Eu sunt, domnule Profesor,Dumnezeu noroc să-ţi deie,Care graţie dumitale,Din bărbat sunt azi femeie!

143

Precum vezi, domnule doctor,Munca nu ţi-a fost în van:Am bărbat, sunt fericită,Şi, am şi-un copil de-un an!

— Doamna mea, entuziasmulMeu, e nesfârşit de mare,Dar, în interesul ştiinţei,Vreau să-ţi pun o întrebare:

Nu te-ncinge-o nonşalanţă,Cu manifestări ciudate,De-anumite obiceiuriŞi dorinţe vechi, uitate?

O pasiune ne-nţeleasă,Sau un dor neconsumat,Care să-ţi aducă-aminte,Că ai fost cândva bărbat?

— Da! Ba da! Mi-e cam ruşineSă vă spun, dar asta-i viaţa!Câteodată simt că-mi vine,Să-mi spun Tfilin, dimineaţa!

O CRAVATĂ COME IL FAUT

Pe amicul BărbuleanuCam chefliu şi pehlivanDin toţi anii mei, de visuriÎl ţiu minte căpitan.

Eu m-am însurat, am casă,Mi-am făcut un rost în viaţăEl tot regiment şi soldă

143

Şi tot căpitan de aţă.

Deşi cu calificareaBun ostaş, bun camarad �La examen comisiuneaÎl găsea că-i bun în grad.

Bun în grad mai însemneazăÎn limbaj cazon-amabilCa să nu jigneşti persoanaCum ar fi neavansabil.�

Din promoţia lui, din anulNouă sute treizeci-treiMulţi l-au întrecut ş-ajuns-auŞi maiori şi colonei.

Pe când el burlac şi mândruCu odaie mobilatăNici nu se gândea s-ajungăCel puţin maior vreodată.

Ziua, scoală cu răcanii,Lua masa la popotăSeara, cabaret sau cluburiLa un poker sau belotă.

Anii trec şi BărbuleanuFiindcă n-a mai avansatS-a trezit aşa deodatăDin armată deblocat.

Ş-a făcut haine civileElegante Prince de Gales �Şi cămaşe şi cravată

143

După ultimul jurnal.

Toate îi veneau pe cinsteReuşind să-l satisfacăDoar cravata de mătaseNu se pricepea s-o facă.

A sucit-o, a învârtit-oŞi a spus unui răcan:— Mă, tu ştii să-mi faci cravata?— Ştiu, trăiţi dom’ căpitan!

Însă ca să iasă bineTrebuie neapăratNumai două trei minutePe sofa să staţi culcat.

— Bine mă, o fac şi p-asta! �A zis el bine dispus �Şi s-a întins cât e sofauaDolofan cu faţa în sus.

Chiar după vreo trei minuteBărbuleanu s-a pripitŞi uitându-se în oglindăA fost foarte mulţumit.

— Bravo! Na, să bei o ţuică –Zise foarte încîntat –Dar de ce, să-mi legi cravataMi-ai cerut să stau culcat?

— Să vedeţi,a spus răcanul,�Stăpânindu-şi bucuria �Păi, într-asta îmi stă talentul

143

Şi-mi cunosc eu meseria!

— Cum adică, meseria?Spune fără să eziţiCe eşti tu în civilitate?— Spălător de morţi, trăiţi!

— Spălător de morţi? Răcneşte �— Da, trăiţi, când mortu-i gataNumai stând lungit pe masăIzbutesc să-i fac cravata!

AEROFAGIA LUI IANKEL

Parcă e vreo anecdotă,Să nu fie doi ovrei?Într-o zi, Avram şi Leibu,Sfătuindu-se-ntre ei

Cum să facă, cum să dreagă,Chiar cu cel mai greu efort,Ca să treacă frontieră,Ambii, fără paşaport.

Şi umblând pe ici, pe colo,Au găsit la cafenea,Unul, care se ocupăNumai cu aşa ceva.

— Eu vă trec, să n-aveţi grije,Că suntem compatrioţi,Dar vă costă treaba asta,Câte 500 de zloţi.

— Bun! Îţi dăm acuma banii

143

Că-i avem la îndemână.Dar să trecem, nu-i nevoie,Să avem hârtii la mână?

— Nu vă trebuie nimica,Cu hârtii e mult mai greu,Eu vă trec fără bahtoitrăs,Fiindcă am sistemul meu.

Amândoi mergeţi cu mine,Eu cunosc nişte potecePrintre pomi, ascunse bineUnde nici un om nu trece.

Nu e nici zaplaz, nici poartăNumai pomi vreo zece legheŞ-adormit, într-o gheretă,Gardianul stă de veghe.

Ajungând tustrei acolo,Procedăm cum se cuvine:Eu o rup la fugă iute,Gardianul, după mine.

Nemaifiind de pază nimeni,Voi, ca nişte gentilomi,Treceţi glonţ peste gheretăŞi vă pierdeţi printre pomi.

Eu alerg de rup pământul,El, nebun, mă fugăreşte,Însă până când m-o prinde �Restul nu vă mai priveşte!

Şi într-adevăr, povestea,

143

A decurs foarte fidel:Ianki Rapaport aleargă,Şi gardianul, după el.

— Stai că trag! Urlă acesta �Dacă te mai mişti, eşti mort!Ai ceva hârtii la tine?— Am un singur paşaport!

— Dă-l încoace! Şi îl dete..Gardianul, căpcăun,Îl întoarce, ş-apoi zice:— Paşaportu-i foarte bun!

Însă nu-nţeleg un lucru:Dacă ai aşa hârtie,Pentru ce-ai fugit de mine?— Sufăr de-aerofagie!

Ca să nu-mi mai spargă pieptulŞ-inima a mi-o păzi,Doctorul mi-a dat reţeptul,Să alerg un ceas pe zi.

— Dar când ai văzut, - întreabăGardianul înrăit �Că te fugăresc cu arma,Pentru ce nu te-ai oprit?

— Ştiu şi eu? răspunde IankiPlin de nevinovăţie �Am crezut că şi matale,Suferi de-aerofagie!

CURGE BISTRIŢA ÎN VALE

143

Parcul se îmbracă-n roz laZumzetul albinelorŞi zâmbeşte, sus, pe Cozla,Cercul gospodinelor.

Cad Ceahlăul şi Furnica� � � �În genunchi, ca roabele,Când şarată Pietricica,� �Dintre brazi, podoabele.

Pe tăpşanele încinseCu polei, ca aurul,Stă cu ghiarele întinseÎn văzduh, Balaurul.

DinCuejd, pe valuri lente,�Vine vintul oaspete,Aducând cu el torenteDe arome proaspete.

Când potopul de smaraldeÎnveșmântă crestele,Vin pietrenii să se scaldeVeseli, cu nevestele.

Râde soarele, agale,Risipind paietele,Când pe Bistriţa, în vale,Se dezbracă fetele.

Zbenguindu-şi buldănaşii,Sprintene ca ciutele,Le sorbeau din ochi plutaşiiCă zâmbeau şi plutele.

143

Dintre pietrele bătrâne,Ce-au născut cascadele,Năvălesc priviri păgâneUrmărind naiadele.

Una-n valuri îşi dă drumulŞi râd toate-n chicote,Fiindcă i-a pleznit costumulTocmai lângă Şipote.

Dungi de bronz şi promoroacă,Hohotiri şi ţipeteVin cu plutele, ce joacă,Scârţâind în scripete.

Ţese Helios o povesteRoşie ca jăratecul,Şi s-aude printre creşteSuspinând Văratecul.

Podul înfrăţit c-o bârnăSpune basme iazuluiŞi printre izvoare-atârnăCheile Bicazului.

Neagra ascunde-n luminişuriTaine multe, anilorŞi străluce prin desişuriValea Crăcăuanilor.

Curg doiniri de balalaicăŞi ca-n vraja somnului,La Agapia, o maicăSe închină Domnului.

143

Valea pare-o oază caldă,Suptă ca o lingurăŞi printre butuci se scaldăO duducă singură

Prin a spumelor vâltoarePlescăie ca raţele,Două semne de întrebareFace-n larg cu braţele.

Şi-n învolburarea-adâncă,Cum s-abat luminile,Mă aşez p-un colţ de stâncăŞi admir colinele.

Nimeni, nimeni nu-mi mai puneDorurilor lacăteŞi parcă un glas îmi spune:— Suflete, dezbracă-te!

PROTECŢIE

E ştiut în lumea toată,Unde-ai fi, în orice loc,Dacă n-ai protecţie, gata!Eşti un om fără noroc.

E destul să ai o rudă,Om cu trecere-n partid,Rabin, menael, sau cuscruCu Avram sau cu David.

Neam de unchi cu sora soacrei,Sau cumnat de văr cu Ruth,

143

Dacă el te recomandă,� �Gata, eşti un om făcut!

Poţi să intri-n orice slujbăLa Asdod sau la Tantura.E de-ajuns numai să-i vadăScrisul şi iscălitura.

Aşadar, pe orice caleŞi în orişice direcţie,Nu poţi reuşi nimica,Dacă n-ai protecţie!

Din Cfar Ata, într-o noapte,Cred că pe la ora trei,Fu adusă Blima GoldspritzLa spitalul de femei.

Fiind gravidă-n lună nouăŞi având dureri cumplite,Au adus-o, ca să aibeÎngrijiri deosebite!

Toată ziua următoare,În dureri s-a zvârcolit,A vărsat lacrimi amare,Dar copilul n-a venit.

Lângă ea a stat un medic,I-a mai dat o doctorie,Şi calmante, dar copilul,Încă tot n-a vrut să vie.

Şi abia în ziua treia,Dumnezeu S-a-nduioşat,

143

Dăruindu-i Blimei, harulCa să nască un băiat.

Chiar în timpu-acesta, - grabnic,Fu adusă c-o maşină,O frumoasă poloneză,Tinerică şi blondină.

Doctorii au consultat-oCu atenţiencordată�Şi, după vreo două ore,A născut şi ea, o fată.

Blima, cam contrariată,A vorbit unei femei,Tot lehuză, de-alături,Rând în rând cu patul ei:

— Ai văzut? Eu, patru zileNumai-n chinuri m-am zbătut,Ş-asta, fiindcă-i poloneză,A venit şi-a şi născut.

D-aia spun, ca să ne fiePentru toate, o lecţie,Ca să vezi ce însemneazăDacă ai protecţie!

CĂLĂTORIE DE PLĂCERE

Ceru-i plin cu dungi bizare,Iar albastrul infinitPare-un pled de-azur, cu careSoarele s-a învelit.

143

O privelişte nespusă,Un tablou de pus în ramă,Îţi oferă de pe Carmel,O superbă panoramă.

Portocali scăldaţi în raze,Flori şi zâmbet şi cucoane,Casenalte cu antene�Şi cu rufe pe balcoane.

Şi-n această feerie,Care-mbrăţişează oraşul,Stau de vorbă domn NaftuleŞi cu Zeilig, căruţaşul.

— Drumu-i lung, şi şapte lire,Zău că nu e mult, Bemet!— Bine! Dar să n-avem vorbă:Nici prea iute, nici încet!

Ş-a urcat cu geamantanul,În căruţă, liniştit,Şindemnîndu-şi calul, Zeilig�Spre-Afula au pornit.

Ce frumos se-ntinde cvisul:Numai palmieri şi flori,Iarbă, buruieni şi cactuşi,Cum şi stopuri în culori.

Dup-o oră, domnul ZeiligStrigă deodată: -Halt!Coborâm puţin aicea,Că-i la deal şi-i tarenalt!�

143

Trage calul, urcă dealul,Aprig, soarele îi încinge,Şi, greoi, domnul Naftule,De căruţă, dârz împinge.

Transpiraţi, ei doi, şi calulCu spinarea deşălată,Au pornit iar cu căruţa,Şi-au mai mers înc-o bucată.

Dupun timp, iar se opreşte,�Şi îngâna: - Haidem jos,Că acum vine-o vale,Şi e drum primejdios.

Drumu-i greu şi anevoie,Şi-ntîlnesc maşini destule.Tare lungă mai e valea,Tare-i obosit Naftule.

Au avut mereu de furcă,Însă, mersu-i sănătos.Iar coboară, iarăşi urcă,Că mai mult au mers pe jos.

Dar şi calul, tot gonindu-lPe cărări întortocheate,A rămas din el săracul,Cred că numai jumătate.

Când ajunseră, în fine,La Afula, în oraş,Osteniţi de drum, NaftuleL-a-ntrebat pe căruţaş:

143

— Nu te superi, domnuZeilig,�Învoiala e-nvoială:Eu aveam treabă-n Afula,Şi cu-Avram o socoteală,

Dumneata ai mers cu mine,Că-i parnușa dumitale,Pleci din Haifa, cu căruţa,Şi câştigi nişte parale.

Pânaici sunt toate bune.�Dar vorbim, aşa, în doi:Ce ne-a trebuit s-aducemŞi sărmanul cal cu noi?

COPILUL MUT

Șmil o îndrăgea pe Ana,Ana îl iubea pe Șmil,Totuşi, trei ani de la nuntă,Şi-încă nu au un copil.

Când vedeau, într-o grădină,Un copil în cărucior,Inimile amânduroraSe înflăcărau de dor.

Şi-ntr-o noapte, când un îngerA sunat din clopoţel,Barza a zburat, şi AnaA născut un băieţel.

Dumnezeu a pus din Ceruri,Peste chipul lor, coroana,Că n-a fost în lumea toată

143

Fericiţi, ca Șmil şi Ana.

A trecut un an, copilulCreşte, surâzând în Soare,Heruvim cu păr de aurŞi cu obrăjori de floare.

În guriţa-i ca cireaşa,Îi mijesc vreo patru dinţi,Mare-i, Doamne, bucuriaFericiţilor părinţi!

Dar o grea nenorocirePeste dânşii a căzut:Copilaşul lor, comoara,Shlomo, se născuse mut.

Geaba doctori, internate,Grija tot mai mult sporeşte,Şi examene, consulturi,Şhlomo, însă, nu vorbeşte.

Doi savanţi aduşi din Viena,Le-a prezis că după ei �S-ar putea să-i vie graiul,Peste-un an sau doi sau trei.

Au trecut trei ani şi patru,Chiar şi cinci ani au trecut.Alţi copii spun: Ima, Aba,Numai Shlomo este mut.

Toată-averea cheltuită,Şi-un potop de suferinţi,Mare, Doamne, e durerea

143

Amărâţilor părinţi.

Cum copilul împlineşteŞase anişori îmi pare �Şmil şi Ana, pentru oaspeţi,Au făcut o masă mare.

Şi când toţi ciocneauLehaim,�Cu coniac şi secărică,Deodată, micul ShlomoÎn picioare se ridică.

Şi vorbeşte, că rămâneÎmpietrită masa toată:— Ima! Dă-mi puţină sare,Fiindcă supa-i nesărată!

Toţi au îngheţat o clipă �Şmil nu scoate o silabă �Ana are ochii-n lacrimi,Când pe Shlomo îl întreabă:

— Puiul mamei, scump şi dulce,Tot ce am pe-acest pământ,Pentru ce toţi-anii aceştiaN-ai vorbit nici-un cuvânt?

— Este drept! răspunse ShlomoCu mândrie de păun �Dacă totu-a fost beşeider,Ce-aveam eu să vă mai spun?

SUPREMUL ADEVĂR!

S-au văzut întâia dată,

143

La un unchi al ei, contabil.Ea, o fată minunată,El, un tânăr prezentabil.

Când s-au revăzut, de Purim,La kibuț, la o serbare,El a stat uimit, văzând-oCât e de fermecătoare.

Şi, plăcându-i mult duduia,A-nceput să-i facă curte.El, pe unde lungi, iar faţa-iRăspundea pe unde scurte.

Mai un compliment, o floare,Mai de Schviss, un mic cadou,Şi venea în orice searăS-o aştepte, la birou.

Îi vorbea de Sulamita,De Samson şi de Dalila,Şi mergând prin expoziţii,S-a înfiripat idilă.

Au trecut trei luni, sau patru,Sau chiar cinci, de nu greşesc,Şi într-o seară fără Lună,El îi spuse: - Te iubesc.

— Ştiu iubitule, şi mieMi-eşti simpatic, precum vezi,Dar a-şi vrea să ştiu un lucru:În ce ramură lucrezi?

Care-ţi este profesiunea,

143

Dacă ai vreun venit,Ca să ştiu ce-aduci acasă,Când o fi să mă mărit!

Vreau să nu-mi ascunzi nimica,Nici un fir de gând măcar.Ce eşti? Arhitect, moşavnic,Inginer sau funcţionar?

— Eu funcţionar? Mă iartă,Scumpa mea cu ochi de vraje.Eu am zece secretareŞi-un birou cu cinci etaje.

Am o vilă la Santiago,Ce, o vilă: un palat.Şi-n America, în Chicago,Am un unchi foarte bogat.

Dacă Dumnezeu mi-ajută,Şi el moare, întâmplător,Eu rămân pe toată avereaSingurul moştenitor!

Însă, asta e o nădejdeNe-nsemnată şi infimă,Sunt constructor de vapoare,Sunt şi profesor de scrimă.

Cânt la vioară şi la harfă,Şi nu beau alcool deloc,Nu fumez, nu-mi place sportulŞi nici chemin-de-fer nu joc.

— Bun băiat, îşi spuse fata,

143

Cu trupşorul de silfidă.E-un păcat să nu pun mânaPe-o asemenea partidă.

Poţi să umbli mult şi bine,Până o să-ţi iasă în caleUn băiat şi cult şi tânăr,Şi frumos, şi cu parale!

— Văd c-ai însuşiri destule,Pentru care am respect.Dar, iubitul meu Naftule,Spune-mi, n-ai nici un defect?

— Unul singur am, păpuşo,Şi cu asta mă prezint.— Care e defectul, spune-l?Şi, candid, el spuse: - Mint!

TOATE TREC, TOATE SE DUC

Prin a vieţii volburareAnii trec cu şovăialăCa şi florile din careCad petală cu petală.

Peste visuri o năframăDe regret, s-a aşternutCă nici n-am băgat de seamăCât de repede au trecut.

De-aia poate că-într-o searăPlină cu păreri de răuM-am lăsat furat de-o vioarăCu-amintiri despre Buzău:

143

Orăşel cu uliţi drepteCu grădini şi cu ispiteCu coniţe şi cu crâşmeŞi cu vinuri renumite.

Tu mi-ai fost întâiul dascălLeagănul copilărieiŞi mi-ai desfătat privireaSpre mirajul poeziei.

Aşadar din Piaţa DacieiDupă ce treci strada MareIntri în uliţa CăndescuPlină de prăvălioare

Haine, pălării, mătăsuriŞi cămăşi de borangicÎnsă cea mai asortatăE-a lui Sami Boiberic

Fiindcă Sami aduce marfaCare o vinde în iarmarocDe la Bucureşti din firmaVulturul cu gâsca în cioc

Când întârzia cu plataLa o dată oarecareVenea voiajorul firmeiŞi-aranjau o amânare

Şi s-a întâmplat că firmaL-a înştiinţat de la birouCă în vizită o să-i vieVoiajorul cela nou

143

Chiar a două dimineaţăI-a intrat un domn bondoc— Bună ziua! Eu sunt de laVulturul cu gâsca în cioc

— Şi cam ce doreşti?— Cu SamiSă vorbesc neapăratFiindcă astăzi are niştePoliţe de achitat

— Je regret dar nu se poate �I-a răspuns Sami gentil �Domnul Boiberic acuma�E la bâlciul din Mizil

— Și când vine? Păi, depinde,Cum îi vine la îndemânăDacă e vânzare, bâlciulŢine şi o săptămână.

Peste-o lună iar soseşteVoiajorul lat în fălci— Domnul Boiberic e aicea?— Nu! E-în Câmpulung la bâlci!

— Şi când vine? Asta nu ştiu!Nu mi-a spus când o să vie,Ştiu că Câmpulungul ţinePână la Sfântul Ilie!

— Asta-i culmea! Lei trei sutePoliţele neplătiteViu şi nu-l găsesc! Dar unde-i?

143

Zău, mă scoate din sărite!

Dacă l-aş avea în faţăJur pe tinerii mei aniCă i-aş trage două palmeŞi aş renunţa la bani!

— Dacă juri, - exclamă Sami �Că nu-i mai pretinzi nimic,Atunci trage-mi două palme �Eu sunt Sami Boiberic!

SAMY CHIAR ACUM FUMEAZĂ

Mai sunt evrei habotnici prin MoldovaCare păstrează datini strămoşeşti,-Crescuţi întru slăvirea lui Iehova,Prin Vijniţa, Buhuşi sau Ştefăneşti.

Mănâncă kuşer gâscă îndopată,Ghefilte fiş cu hrean şi usturoi,Se roagă-n sinagogă ziua toată,Şi nu se bat cu pietre că la noi!

De pildă, ei socot că-i o sfidareAdusă celor sfinte, chestia asta:Ca-n zi de Sabat să fumezi ţigare,Sau să te duci la baie cu nevasta.

Şi s-a-ntâmplat că rabinul să vadă,Prin harul plin de-al Sâmbetei văpaie,Că Samy a trecut, fumând, pe stradă,Şi Ichil a fost cu Rifca lui la baie.

Un sacrilegiu-amarnic, care-apasă

143

Şi umple-ntreaga obşte de păcat �Şi rabinu-a chemat la el acasăPe vinovaţi, şi astfel i-a mustrat:

— Tu, Samy, - Dumnezeu să te-nţeleagăFiindcă-ai uitat ce scrie în Scriptură,Ca să te pocăieşti, o lună-ntreagă,N-ai voie să mai pui ţigare-n gură.

Iar tu, prea păcătosule Ichile, -Fiindcă în lume nu ştii să te porţi, -Dormi-vei singur patruzeci de zile,Şi fără Rifca, patruzeci de nopţi.

Şi ca să-ţi fie şi mai grea pedeapsă,Să fii ferit de orişice ispite,Dormi-vei, atât tu, cât şi nevasta,În camere cu totul despărţite.

Să nu cumva s-aud, has-ve-halilaCă ai călcat perceptele divine:Te-ai dus la ea ca să citeşti MeghilaSau pentru psalmi, venit-a ea la tine

Veţi fi afurisiţi şi obştea-ntreagăSe va feri să stea cu voi la masă �Iar vinovaţii-au prins să înţeleagăAu spusAmin! şi au plecat acasă.�

Pe Samy nu l-a întristat prea tareŞi ce şi-a zis în gândul lui sărac:— Nu moare omul fără de ţigareŞ-apoi o lună nu ţine un veac.

Iar pe Ichil îl podidise plânsul

143

Gândind la prea-ncercata-i bărbăţieDar şi mai crunt lovită decât dânsul,Fu Rifca, drăgălaşa lui soţie.

LUPTE GRECO-ROMANE

Se plimba Avram şi LeibuÎntr-un bâlci cu panorameCu menagerii, şi-n faţăC-o mulţime de reclame:

Şarpele boa-constructorArmăsarul DucipalTot ce-i zugrăvit afarăÎnăutru-i natural.

Leoparzi, cămile, zebreDin Uruguay şi NisŞi în faţa unui CircusAu citit pe un afiş:

500 de lire premiuVa primi acela careDacă într-un sfert de orăVa putea să mă doboare.

Iar pe podium un HerculeStă cu pieptu-i să ne-nfrunteMuşchiulos şi-nalt şi mareCa un taur, ca un munte.

— Eu mă duc, - a zis Avram –Tot sunt un băiat sărac.Şi-apoi 500 de lireE o sumă, nu un fleac.

143

— Eşti nebun!? Exclamă Leibu –Tu plăpând şi subţirelCum poţi să te iei la trântăCu o namilă ca el?

— Nu se ştie! Dac-ai şansăÎntr-o clipă eşti salvatParcă mititelul DavidNu l-a-nvins pe Goliat?

— Şi s-a dus. Iată-i pe-arenăÎn chiloţi pe amândoiCa un tanc este atletulIar Avram, ca un brânzoi.

După două-trei minuteSe încolăcesc vârtosSe trântesc, se-mping de-a tumbaŞi se tăvălesc pe jos.

Nici Avrami nu se lasăDe- şi spart, ghiontit şi ruptBa că este iar deasupraBa că-i iarăşi dedesubpt.

Cam după un sfert de orăCa un trăsnet uriaşAvramel e scos afarăCa gunoiul pe făraş.

— Ce ţi-a trebuit Avrami?Leibu trist l-a întrebat.— Ştiu şi eu? Credeam că prinde— Ei, şi cum s-a întâmplat?

143

— Cum stăteam covrig sub dânsuMototol, strivit, năucMă gândeam, ca să mă apăr,De-unde dracul să-l apuc?Şi, deodată o minune!Îi văd alea, alea douăPe la noi, li se spun altfelDar p-aici le zice ouă!

Şi ştiind de la tăticuCă de-l strângi de ouă-odatăCade jos şi se întindeCa o cârpă leşinată.

Într-o clipă, ca un fulgerMă înfing cu mâna-n ele �— Ale mele sunteţi! urlu –Şi… erau chiar ale mele!

DE UNDE AŢI CUMPĂRAT?

Din înaltul plin de boare rece,Curg serpentine de carminŞi un domn că-i zicem Toma trecePe bulevardul Bolintin.

În urma lui, cu doi-trei motriCu pasul rar şi săltăreţVenea Manole zis al PetreiCu nasu-n vânt, cu părul creţ

Şi cum trecea prin filierăŞi parc şi oameni şi decorLui Toma-i scapă-n atmosferă

143

Un pârţ urât mirositor.

Un aer greu, de neft, de varză,Ce-i intră în nori, în gât, în oaseŞi împrăştie, până să se piarzăSuspecte gaze puturoase.

Manole adulmecând aromaCe întreaga-i fiinţă îi ispiteşteAleargă iute după TomaŞi-l opreşte:

— Scuză-ţi, vă rog - a spus ManoleVibrând cu vocea-i ca o strunăDar, unde aţi cumpărat fasoleDe-o calitate aşa de bună?

COCOŞELUL

S-a însurat boierul FicăMoşier din DrăgăşaniCu o fată tinericăDe vreo douăzeci de ani.

După ce au trecut prin vrajaDulce a lunilor de mierePetrecute în seri de doruriVoluptate şi plăcere

Fică şi-a luat soţiaSă-i arate, cum vă spunMoară, vitele moşia,Tot ce are în curtea lui

Cum ajunseră la grajduri

143

Unde caii se adapăTocma-atuncea armăsarulFăcea dragoste c-o iapă.

Mai spre deal, un taur tânărŞi-a găsit şi el de joacăŞi se înfigea prozaicÎntr-o dolofană vacă.

Şi spre vale în iarba averdeAvând martoră o ieduţăŢapul îşi vedea de treabăCu o gingaşă căpriţă.

Până şi câinii de la curteZambilica şi GriveiCam întorşi unul spre altulFăceau dragoste şi ei.

Şi îngrozită de ce vedeEa îi spune ruşinoasă:E dezgustător aiceaTot mai bine e acasă!

Când să urce pe verandăAu văzut ca într-un pastelCum o găinuşe tandrăZbenguia cu-n cocoşel.

Ciripeau voioşi şi sprinteniSăltăreţi pe tot meleagulŞi se tot pupau în ciocuriCă-ţi era mai mare dragul.

- Uite, ăştia-mi plac, spuse,

143

Ea cu glasul îngerescUite, ce frumos se joacăŞi ce splendid se iubesc!

— Da, îţi place? Întrebă FicăBine puico, mă supui!Şi-a chemat la el degrabăPe Bogdan, vătaful lui.

— Uite, dragă vătăşeleDe azi încolo ce să faci:Priponeşti toţi armăsariiPui oprelişte la vaci.

Opreşti orice fel de mamifereCa să nu aibă cu masculiiNici un fel de apropiere.

Nu vreau, scumpa-mi nevesticăCum e inocentă eaŞi timidă şi subtilăSă mai vadă aşa ceva!

Nimeni nu mai are voieCa să-şi mai facă aicea felulFiindcă aicea-n curte iubeşteNumai eu şi cocoşelul!

Ordinul e sfânt. Şi nimeniNu crâcnește un cuvântDac-a poruncit boierulGata! Ordinul e sfânt.

Dar într-o noapte violentăCând nici nu s-a aşteptat

143

A intrat Bogdan vătafulFoarte emoţionat.

E cam galben şi ciudate-sAle lui căutături:Coanne Fică, coane FicăA intrat scroafă-n călduri.

Ce ne facem? Mai întreabăPlin de spaimă vătăşelulCine potoleşte scroafaDumneata sau cocoşelul?

SECRETUL LUI HECTOR

O zi de mai nici cald, nici receCa atmosfera s-o mai schimbePrin Cişmigiu, moş Niță treceCu Azor şi Hector, să se plimbe

Cu cureluşe lucitoareŞi funde, cum la alţii nu-sCâinii îi trec printre picioarePrivind în jos, privind în sus...Pe pajiştea cu roşii muşcateVenea o blondă încântătoareCu picioruşe minunateŞi într-o rochiţă scurtă tare.

O ce plăcere...! a zis moş NițăPrivind cu ochii plini de rouă,Ce faci frumoasă coniţă?Şi pupă mâinile amândouă...

— Merçi beaucoup! Dar mătăluţă?

143

— Comsi-comsa! Văzând că-i soare,Ieşii la aer olecuţăCu pechinezii la plimbare

Şi-n timp ce firea stă să fiarbăCăţeii se jucau nespusTot tăvălindu-se pe iarbăPrivind în jos, privind în sus,

Şi mârâiau cu nesimţireŞi se trânteau în prund smintiţiCă adesea moş Niță. Scos din fire,Spunea: Ţi-ai dracului să fiţi!

Au mai vorbit de-a ei rochiţăDe-al câinilor temperamentŞi pururea galant, Moş NițăGăsi prilej de compliment:

Ce păr frumos ai, un tezaurDe parcă soarele subitTe-a nins în păr cu stropi de aurŞi-n bucle raze ţi-a-mpletit!

Prin prund cu salturi jucăuşeAzor şi Hector cum v-am spusSe încurcau printre picioarePrivind în jos, privind în sus

Dar Hector, javră rubicondăLui Azorel a prins să-i spună:— Moş Niță crede că e blondăDar numai noi ştim că-i brună!

NUMAI CU PROMISIUNI

143

De departe, de la ţarăTocmai de la PomârlăniVine agale Stan IlieCu o căruţă de coceniŞi cum vine Stan IlieLegănat în zvon de varăPe căruţa lui, de-asupraPripăşitu-s-a o cioară.

Carul merge, cale lungăSpre oraş fără habarŞi ajunge-n capitalăTot aşa cu cioara în car.Deodată, prin văzduhuriSe roteşte o altă cioarăŞi se aşează în căruţăLângă cioara de la ţară.

Şi în aceiaşi feerieVeşmântată în culoriPe căruţa lui IlieSatu de vorbă două ciori:— Vai, cheri, ce bine-mi pareCă eşti gigea şi sprinţarăDar spune-mi cu mâncareCum o duceţi voi la ţară?

— Ah! La ţară e o minuneZice cioară cu temeiPretutindeni flori şi viteŞi e bălegar cât vreiBoi şi vaci şi cai şi tauriŞi junice înţărcate,Tot se balegă pe drumuri

143

Şi mănânci pe săturate.

— Da în oraş, aici, cum merge?Întreabă cioara de la ţară.— Vai, la noi, e jale mareJale mare surioară.Peste tot, pe străzi frumoasePe şosele bulevardeDoar maşini şi limuzineNumai Roll-suri şi PackarduriClaxonează cu ardoarePufăiesc din polobocDau drumuri la damfuri, însăNu se balegă deloc.

Nici tramvaiele luxoaseŞi cu lume foarte schicDin Obor, din Tei, din garăNu se balegă un picÎncât dragă surioarăCu asemenea programeTot trăind aici, în centruCe mai vorbă, mor de foame.

Dar arareori pe uliţiMohorâte, de pe dealCând se cerne o birjă şchioapă�Cu un amărât de calPirpiriu, osos şi jalnicSlab, bătut de DumnezeuMă ţin lângă el că poatePoate am să mănânc şi eu.

Zbor, cobor, alerg de foameSimt că sufletul îmi iese

143

Şi alerg, alerg într-unaEu alerg şi calul beseBese el, dar am speranţăCă e drumul lung şi greuÎmi promite într-una, poatePoate-am să mănânc şi eu.Fără să-şi îndrug minciuniNu mă pot hrăni feticăNumai cu promisiuni.

TREI NASTURI

S-a oprit tramvaiul în piaţăLume multă şi pestriţăŞi prin iureş se împingeŞi o frumoasă cuconiţă.

Cum avea rochiţa strâmtăŞi cu nasturi mulţi pe spateVrea să urce, dar din cauzeRochiei strânse-n trup, nu poate.

Trece mâna-i mititicăRoşa ca un plastureÎnspre spate şi gingaşăEa deschide un nasture.

Imposibil să se urceDar ca orişice femeieÎţi mai trece mânuşiţaŞi încă un nasture deschide.

Dar cum treapta-i înăltuţăŞi e aproape imposibil!Ce să facă, ce să facă?

143

Vai, momentul e penibil!

Mai deschide încă unulDar zadarnic îi e dorulNic acum nu poate doamnaSă ridice-n sus piciorul.

Dar un domn ce stă în urmă-iFără nici un fel de formăO apucă de contururiŞi o saltă pe platformă.

Doamnă, roşie la faţăFulgerând priviri haineSe întoarce şi îi spuneBombănind: — Nu ţi-e ruşine?

— N-ai dreptate cuconiţăZice el cu anasâna �Dumneata te superi fiindcăFără vrere am pus mânaPe când eu tăcui din gurăCând nici nu mi-ai spus pardonŞi mi-ai descheiat în grabăTrei nasturi la pantalon.

CĂLDURA ANIMALĂ

Nenea Nae FoștoloacăMegieş din strada ScurtăS-a plâns doctorului CosteaCă are dureri de burtă— Uite doctore, - am pus prişniţŞi compres cu apă receŞi de-aproape o săptămână

143

Mă tot doare şi nu-mi trece.

Uite ce-ai să faci, îi spuneDoctorul cu chibzuinţăTrebuie să-ţi pui pe burtăO căldură animală!O viţică, o căpriţăIepure sau un pisicŞi de-l ţii un ceas pe burtăNu mai ai nimic, nimic!

Cum să intre-n pat cu capraSau viţeua a jigărităŞi-apoi ce-o să zică miţaCând l-o prinde-n pat cu vita?Dar o staşnică ideie l-a salvat în clipe grele:Ia două găini din curteŞi se bagă în pat cu ele.

Coana Miţa isprăvindu-şiVorba cu vecineleA băgat puţin de seamăCă-i lipsesc găinileCaută-le prin coteţeSub şoproane, sub terasă...Nicăierea! Ca furtunaCoana Miţa intră-n casă...

Şi-l zăreşte-ntins pe NaeCa buhaiul de umflatŞi fără să-i spuie o vorbăTrage plapuma din patŞi ce credeţi că văzurăOchii doamnei FoştoloacăO găină sta pe ouă

143

Şi cealaltă pe-o cracă.

CEASUL DE PERETE

— Şi,... povesteşte Nea CristacheLui Nea Nae, măcelarulTrecând cu Miţa, lângă mineÎnspre Turloaia, cu docarul

Deodată, doi bandiţi din umbrăIeşiţi din împânzirea albastrăÎn mâini cu două revolvereAu năvălit asupra noastră

— Sus mâinile, răgneşte unulHidos şi cu un ochi beteagŞi dacă faceţi vreo mişcareTrag!

Am ridicat mâinile în grabăSimţind că-mi trece frig prin oaseIar Miţa foarte simţitoareDe spaima biată leşinase.

Mi-au luat toţi banii şi inelulUn inel de aur vechiStilou de argint, iar MiţeiPână şi cerceii din urechi.

Şi ne-au dat drumul jos în valeaIntrovertită de omătPrea fericiţi slăvind pe DomnulCă am scăpat numai cu atât.

Noroc că Miţa mea iubită

143

Cuminte şi deşteaptă focAscuns-a ceasul ei cu grijă,Discret într-un anume loc...

Că oricât ar fi vrut bandiţiiS-o scotocească neîncetatNu-l mai găseau nici până mâineŞi numai astfel l-am salvat!

Nea Nae curios ascultă,Apoi întreabă pe-ndelete:— Să nu te superi, nea CristacheŞi... era ceasul de perete?

SAMI ARE UN SINGUR DOR

De pe când mergeau la şcoalăŞi încă se jucau cu cerculS-a legat prieteniaÎntre Sami şi Bercu.

Amândoi făcură armataLa acelaşi regimentPlutonier ajunse SamiBercu nici măcar sergent.

Dar cum vremea trece-n goanăNumai după câţiva aniBercu-i la New York,Iar Sami este tot la Botoşani

După câţiva ani de-a rândulCă-i poţi număra pe deşteVorba ceea bătrânească:Deal cu deal se întâlneşte

143

Că pe Disencoff când SamiSe uita la o vitrinăVede cum amicul BercuSe dă jos dintr-o maşină.

Fuge şi-l îmbrăţişeazăŞi-l întreabă foarte amabil:— Ce faci Sami?— Merci, bine!— Dar tu Bercu?— Admirabil.

— Nici nu ştii ce mult mă bucurDupă atâţia ani de zileŞi cu ce te ocupi acuma?— Cumpăr, vând automobile.

Vezi Rolls-Royce-ul ista albastruDe o construcţie majorăAre o viteză pesteO sută şaptezeci la oră.

— Urcă sus. E o minuneRolls-royce ultimul modelNumai Domnul Nixon areÎncă un exemplar la fel.

Parcă nici nu-l simţi, pluteşte,Sparge vidul, parcă zboară,E mai iute şi că vântulŞi ca gândul, e o comoară.

Vezi copacul ăla grosŞi cu frunzele gălbui

143

Hăt departe?În cinci secundeO să fim în umbra lui.

Şi în clipita când motorulDuduia înverşunatPână şi zice peşte pomulA şi fost înconjurat

— Dragă Bercule, a zis SamiLasă-mă să mă dau jos.— Nu fi prost, acum vedea-veiŞi ceva mult mai frumos!

Vezi departe o pată albăPe verdeaţă în câmpieCare-i o gazetă sau oCoală mare de hârtie?

— Da, o văd, dar dragă BercuUite ce te rog acum:Ce-ar fi rău să ne întoarcemCât ai repede din drum?

— Mare prostănac eşti SamiBercu vesel intervineTot ce ţi se-ntâmplă ţieNu se-ntâmplă şi cu mine?

Vreau să-ţi spun că-ntr-o minutăÎn virajul vitejieiMă opresc cu roata stângăDrept pe marginea hârtiei.

Şi într-adevăr maşina

143

A pornit-o-n zbor, nătângă,Şi-a oprit-o pe hârtieDrept pe roată, în partea stângă

— Bercule, mă doare capulTot privind peste câmpiiHai, mai bine să ne-ntoarcemAm nevastă şi copii.

— Sami, fi bărbat, ce dracuEşti fricos ca o muiereDupă întrevederea noastrăEu aş vrea să-ţi fac plăcere?

Uite, vezi cum vine trenulIute cu semnalul roşCare gâfâie într-unaŞi azvârle fum pe coş?

Pariez în trei minuteCum sunt om cu firea calmăTrec prin faţa lui ca vântulLa distanţă de o palmă.— Bercule, sar din maşină!— Nu fi bleg, şi ţin-te bine!... Şi ca un ciclon Rolls-Royce-ulFu într-o clipă peste şine.

— Bravo Bercule, eşti geniuBravo, mai lăsat năuc!— Şi acum spune-mi dragă SamiUnde vrei să te mai duc?

Sami, cu emoţie în voceŞi cu faţa pământie

143

Zise: — Dacă ţii la mineDu-mă grabnic... la hârtie!

TOT UNA E

Rifca a venit la RabiŞi e plină de obidă:— Rabi, sunt nefericităIarăşi am rămas gravidă.

Dă-mi un sfat că tu eşti ţadicEşti un Dumnezeu aproapeSau citeşte-mi un psalm şi roagă-lSă mă scape, să mă scape.

— Greu femei, nu se poateFirii să vă împotriviţiChiar şi în Scriptură zice:Creşteţi şi vă înmulţiţi

— Da, dar am copii vreo şapteFete mici şi băieţeiNumai cel de sus mă ştieCât de greu o duc cu ei.

Rabinul deschide o carteMurmură o rugăciuneŞi cu ochii către ceruriSe înclină şi-apoi spune:

— Uite ce-ai să faci femeie:Mâine dis-de-dimineaţăMergi şi-ţi târguieşti o oalăCât mai mare de la piaţă

143

Iar târziu când vraja fireiTe învăluie domoalăToată noapte, toată noapteaŢi picioarele în oală.

De se-apropie sortitulPentru clipa de norocTu picioarele din oalăNu le scoţi deloc, deloc!

Dacă asculţi povaţa astaCare-i binecuvântatăNu se poate, nu se poateSă rămâi însărcinată.

Opt luni au trecut degrabăSau chiar nouă mi se pareŞi într-o zi venind la RabiRifca, dar cu burtă mare.

— Nu mi-a folosit povaţaZise ea foarte timidăFiindcă, uită-te la mineIarăşi am rămas gravidă.

— Cum se poate! Îţi spusesem.Când te-oi duce la culcareTu, picioarele amândouăSă le ţii într-o oală mare!

— Păi, să vezi, cinstite RabiZice ea cu mult lipicin-am găsit o oală mareŞi am luat două mai mici...

143

GREA PEDEAPSĂ

Prea înţeleptul Rabi IosufE un erudit, un ţadicCunoscut în tot KilatulŞi vin mulţi să-i ceară sfatul.

Casa lui miroase-a ambrăŞi a cedru din dumbravăTotu-i binecuvântareŞi evlavie şi slavă.

În odaia lui de lucruStrăjuie din părţiRafturi pline de talmuduriŞi de suluri şi de cărţi.

Ore-ntregi scrutează în biblieŞi în scripte, foarte calmSfatul lui e înţelepciuneIar cuvântul lui e psalm.

Cercetează pergamenteHărţi şi manuscrise variiStampe cu versete indeŞi cu perse comentarii.

Descifrează hieroglifeDe pe table şi papirusPericope şi percepteScrise în vremile lui Cirus.

Într-o zi îi intră în casăUn prieten din Galil.— Bună ziua! Rabi Iosuf

143

— Bună ziua! Dragă Șmil.

După ce s-au strâns în braţeRabi, foarte bucurosL-a întrebat: — În ce chestiuneŢi-aş putea fi de folos?

— A nimic, o bagatelăZice Șmil, să mă scuzaţiDar întâi suntem prieteniŞi apoi suntem bărbaţi.

Iartă-mă te rog şi spune-miDacă ziua când posteştiDe Iom Kipur este voieO femeie să-ndrăgeşti?

Să petreci cu ea alăturiAmândoi la minte copţiTot ca-n celelalte zileTot ca-n celelalte nopţi?

— Vai de mine! exclamă RabiRidicând privirea-n zăriCum de îndrăzneşti păgâneSă-mi pui astfel de-ntrebări?

— Nu te superi dragă IosufZise Șmil politicos �Tu eşti un mare rabinŞi eu un mare păcătos.

Chiar de-i rea nelegiuireaŞi cuvintele-mi deşertePui mata o vorbă bună

143

Către Înaltul să mă ierte!

Rabi a îngânat o rugăCătre cel din ceruri susApoi răsfoind o cartePăcătosului i-a spus:

— După lege nu e voieDar ţi s-ar putea iertaDacă săvârşeşti păcatulNumai cu consoarta ta!

— Rabi, zise Șmil mă iartăSupăr cu ceva scripturaDacă în loc să fie RifkaE Soşana sau e Sara?

Dacă-i absolvit păcatulŞi e desfiinţată vinaCe importă atunci persoanaDacă-i soaţa sau vecina?

— Tocmai asta e pedeapsaZise Rabi fără vrereDe Iom Kipur nu ai voieCa să ai nici o plăcere.

POLITEŢEA

Din albastră risipireNe zâmbeşte mândrul soareVeşmântând întreaga fireÎn lumini de sărbătoare.

Curg văpăi de aur roşu

143

Pe trotuarele îngusteŞi întreaga stradă-i plinăDe surâs şi mini fuste.

La vitrinele din centruStau în grup femei şi feteCu superbe picioruşeŞi ispite în siluete.

Rotunjimi fermecătoareStrânse în diafane rochiiCă le-nghiţi dintr-o privireŞi le devorezi cu ochii.

Trec în şiruri manechineBlonde, brune şi roşcateŞi-i expun comori de farmecCare nu-s deloc pătrate.

Drec şi bestnici în sandaleŞi costume deşucheateCu excentrice atitudiniŞi efebi bărboşi cu plete.

Şi în această împestriţareCa la Paris sau în New YorkŞi un filfizon se plimbăFoarte grijuliu cu un Poro.

Un grăsan ce umblăsigur de aureolăşi mereu îşi bagă râtulgrogăind lângă rigolă.

Trecătorii cu mirare

143

Toţi privirile-şi întorcÎnspre tipul care ţineSă se plimbe cu un porc

Şi deodată, un tânăr cares-a desprins dintr-o pleiadăL-a întrebat: — Nu ţi-e ruşineSă te plimbi c-un porc pe stradă?

Tipul l-a privit flegmaticScărpinându-se în ceafăŞi apoi ţanţoş îi răspunse— Nu e porc, nu vezi, e scroafă!

— Scroafă e? Îmi pare bineZise tânărul smeritAdăugând cu politeţe:— Păi, cu dânsa am vorbit!

VESELA FAMILIE

Într-o zi la societateaPheonix de asigurare�a intrat un domn în vârstăslab, cu ochelari de soare.

— Aş dori, se adreseazăFuncţionarului din faţăCa să fac asigurareCum m-am hotărât pe viaţă?

Funcţionarul, măsurându-lCu minuţiozitateSlab, cu ochelari şi vârstnicÎn răspunse: — Nu se poate!

143

Eşti slăbuţ, vedere scurtăAi şi semne de vărsatNu întruneşti anume puncteCa să fii asigurat.

— Da, dar tata, zise domnulCare-i mai bătrân ca mineE asigurat aiceaDe un deceniu şi mai bine.

— Cum îl cheamă?— Dan Beşleagă.— Dan Beşleagă? Un momentCa să văd în fişe dacăNu-i vreun inconvenient.

Dan Beşleagă? Da! Se aflăÎnsă în conformitateTrebuie îndeplinităÎncă o formalitate.

Iei un formular cu timbruŞi îl completaţi acasăŞi veniţi cu tata aiceaMarţi sau miercuri dimineaţă.Cu nepoţi şi cu nepoateToţi la nunta lui bunicu

— Cum, bunicul se însoară?Asta-i culmea! Pe toţi sfinţii— Se însoară! Da! Cu toateCă sunt contra lui părinţii!

BUNICUŢA ŞI NEPOŢII

143

În expresul de FloricaLăzi, colete, un amalgamŞi în compartiment, bunicaŞi nepoţii stau la geam.

Hohotind, copii zburdăŞi fac zgomot infernalIar bătrâna ştirbă, surdăTot priveşte cerul pal.

Dintr-un coş le dă bunicaCâte-un tort cu zahăr coptŞapte ani are LucicaIară Nicu are opt.

Înfoiată ca o varzăBaba zice mai apoi— Uite barza! Uite Barza!Care v-a adus pe voi.

Nicuşor, apoi întins pe-a coastă!Zice răsfirându-şi părul:— S-o lăsăm să moară proastăSau să-i spunem adevărul?

CEAIUL

S-a îmbolnăvit NiculceDe pe strada înflorităLa laringo-faringită

Mari profesori cu protecţiiI-au făcut trei operaţiiŞi vreo şaptesprezece injecţii.

143

L-au cusut cu fir de aurLa gâtlej şi la laringeÎl aşează în pat cu o sorăCare abia, abia-l atinge.

Că slăbit bietul NiculceDe atâtea răni adânceNu poate să mai vorbeascăNici să bea, nici să mănânce.

Stă întins de două zileChinuit şi bandajatSlab şi galben ca lămâiaNebăut şi nemâncat.

Doctorii văzând că bietulE într-un hal fără de halHotărâră de îndatăSă-l hrănească artificial.

— Da, da! Trei mii de lei!Fu chef nu glumăO cameră, trei sticle, alte treiDar ce poate să însemne această sumă:O lumânare cinci sute de lei.

— Se vede că aţi uitat, a spus femeiaUn amănunt de-o importanţă mareDar eu am fost puicuţa dulce, aceeaCare a suflat azi noapte în lumânare!

ŞI LUNA A ÎNCHIS UN OCHI

Soarele îmbracă în aur

143

Şi în păienjeniş de fireTot întinsă care duceLa Costeşti, la mănăstire.

Două tinere măicuţeÎn sutane lungi şi greleTrec pe drumul plin de soareDe nisip şi pietricele.

Harul domnului de-a pururiScaldă în sfânta psalmodieChipurile lor suavePline de cucernicie

Într-atât de cufundateMaicile prea cuvioaseCă nici n-au băgat de seamăCă a trecut de ora opt.

Vorbele pieriră risipindu-se ca fumulDar de-odat se oprirăNu cumva greşt-au drumulParcă alta e şoseaua spre lăcaşul mântuiriiNici o casă nu se vede şi nici turla mănăstiriiNu mai ştiu ce să mai facăSă se oprească în zăvoi?Să mai meargă înainte? Sau să meargă

înapoi?N-o să lase la anaghie două maici fără ajutorÎnsă Dumnezeu e mare şi a toate îndurătorŞi în timp ce implorează milostenia Sfintei

VineriCa prin farmec apărură chiar în urm alor doi

tineri.

143

— Mergeţi înspre mănăstire?A întrebat o maică aparte— Da pe-acolo trecemÎnsă noi ne ducem mai departe— De ne daţi îngăduire, noi putem să vă-

nsoţim— Cu plăcere şi evlavie Celui Veşnic

mulţumim!

Şi-au pornit în grupă tuspatruPe şosea încetinelPanait la braţ c-o maicăŞi cealaltă cu Ionel.Tot mergând de ele aproapeSângele a început să fiarbăŞi alăturea ici, colo, câte-un pămătuf de

iarbă.

Iarbă verde mătăsoasăCe te-ndeamnă şi te cheamăŞi-un crâmpei de sare albastrăS-a întins ca o năframă.Le-a vorbit de MagdalenaDe Infern, de Raiul sfântŞi despre iertarea celorPăcătoşi de pe pământ.

Până le-au convins în finePlâns-au ele mai mult de-un ceasPentru odihnă ar fi mai bineCa să facă un mic popas.

Şi s-au aşezat pe iarbăPe când luna ce-i priveaPrevăzând ce-o să urmeze

143

A închis un ochi şi ea.

Restul nu intereseazăDoar o voce sub copacÎngânat-a: Iartă-i DoamneIartă-i că nu ştiu ce fac.

Iar Eulampia de alăturiA răspuns printre suspine— Ba al meu dragă VarvarăŞtie încă foarte bine!

POPASUL LUI AIZIC TIRR

La înţeleptul Rabi MendelVine Aizic Tirr smeritŞi îi spune:Raşi dragă,�Sunt un om nenorocit

Rifca mea-i atât de dulceŞi are atâta sexapealCă nu trece un an şireataÎmi trânteşte un copil

Am vreo zece să-mi trăiascăToţi sunt sănătoşi că tunulŞi-mi sunt dragi dar ce nevoie-iSă-mi mai nască unul?

Şi-am venit la tine RabiDă-mi un leac să-mi foloseascăPoate Dumnezeu pe RifcaDe copii s-o izbăvească.

— Uite ce-ai să faci, îi spune

143

Rabinul cu ochii dulciNoaptea când soseşti acasăŞi ai vrea ca să te culci

Să te ţii întotdeaunaDe povaţa mea înţeleaptăSă te urci pe partea stângăŞi coborî pe partea dreaptă.

Dacă faci aşa şi totulCu stricteţe şi păzitPoţi fără grijă, RifcaDe copii s-a lecuit.

Au trecut trei luni sau şapteSau chiar opt să fi trecutŞi la Rabin într-o vineriIntră Aizic abătut.

Şi mâhnit şi nefericeOchi-i galeşi multe spunŞi plângând aproape, zice:— Rabi, n-a fost leacul bun.

N-a fost leacul bun, iar mieMi-a fost chinul inutilFiindcă uite azi noaptea RifcaMi-a născut iar un copil.

— Nu cumva întreabă RabiCu un surâs ce-i schimbă faţaAi uita ce-am spus sau poateMi-ai nesocotit povaţa?

— Vai de mine! exclamă Aizic

143

După vorba ta înţeleaptăM-am urcat pe partea stângăŞi-am coborât pe cea dreaptă.

— Dar ia spune, întreabă RabiScărpinându-se în nas �Nu cumva trecând pe acoloAi făcut un mic popas?

— Un popas? Făcui desigurDeh, ca omul! Ce să fac?Parcă poţi să treci pe acoloSă nu poposeşti un pic?

— Văd că na-i pătruns povaţa-miZice Rabi plin de fioriNu ţi-am spus să urci pe stângaŞi pe dreapta să cobori.

Dacă ai poposit la mijlocCa un pusnic în câmpiiAizic Tirr Du-te la dracuCum vrei să nu faci copii?

PEISAJ DIVERS

Pe un tăpşan de voaluri deseCalm se plimbă aerulŞi în cadenţe neînţeleseVremea-şi toarce caierul.

Sub întins zări astraleCare-şi pierd hotareleCu o cunună de petaleSe retrage soarele.

143

Cişmigiul poartă vinaCă-s superbe florileCe-au împodobit grădinaÎn toate culorile.

Luna în necuprins se suiePoleind nisipurileŞi un tânăr cu o duduieStau de vorbă, chipurile...

O poveste foarte vecheSpune luna laculuiŞi-într-o barcă o perecheSe sărută al dracului.

Trec pe drum în plină noapteScârţâind vehiculeIar sub pod răsună şoapte:— Nu te-ntinde Nicule!

DACĂ PLOUĂ CE MĂ FAC

Liftan e un tip simpaticCum altul nu găseştiŞi mai e şi voiajorulCel mai prima-n Bucureşti.

De-ţi vorbeşte, totdeauna-iPlin de duh şi plin de spumăNu există să se laseFăr să-ţi plaseze o glumă.

Are un sac de anecdoteŞi de znoave fel de fel

143

La petreceri e o plăcereNopţi întregi ai sta cu el.

Nu există povestireFie lungă, fie scurtăSă ţi-o spună el cu farmecŞi să nu te ţii de burtă.

Fiind un personaj de seamăŞi în branşa lui fruntaşTrage numai la hotelulCel mai mare din oraş.

Îl iubesc hotelieriiCa pe un portbonheur al lorFiindcă domnul Liften esteCel mai straşnic voiajor

Şi într-o zi sfârşind programulŞi soios din cale afarăSe ducea grăbit s-ajungăCât mai repede la gară.

Când să urce în tren deodatăTocmai în minutul acelaLiftan şi-a adus aminteBrusc că şi-a uitat umbrela.

La hotel se-ntoarce însăCamera (ce clipă cruntă)E ocupată de-o perecheCare e în voiaj de nuntă.

Ce să facă bietul Liftan?Deşi are treabă multă

143

Dar să-i treacă plictisealaStă la uşă şi ascultă.

— Puico, spune a cui e gura,Care în voci mă va îmbătaŞi o voce îngereascăZise: e a ta şi a mea!

— Dar a cui sunt ochii aceştiaMari şi negri că agata?— Tot ai mei sunt dragă Sandu!— Să ţi le mănânce fata!

— Dar mânuţele astea rozeCu miresme de petale,Ale cui sunt păpuşico?— Ale mele şi-ale tale.

— Cămeşuţa asta finăAlbă ca un puf de nea?— Jur că n-am împrumutat-oCrede-mă că-i tot a mea!

— Dar pantofii albi în careDorm ca două rânduniciPicioruşele-ei superbeCine le mănâncă ghici?

— Cine vrei să le mănânce?Ciripeşte ea agaleTot ce e aici în casăToate, toate-s ale tale

Auzind aceste vorbeLiftan se aprinde foc

143

Şi cu multă discreţiuneBate în uşă: Toc! Toc! Toc!

— Cine e acolo?— Eu sunt.— Şi cam ce doreşti mata?— Când ajungi la umbrelăVă înştiinţez că-i a mea.

REGELE ŞI BUFONUL

E o tradiţie rămasăDe pe vremea lui MeronCa un împărat să aibăLângă curte un bufon.Să-l distreze cu o znoavăSau cu vitziuni pipăratMai ales când suveranulEste trist şi supărat.

Napoleon l-avea pe HariusAilirlm îl avea pe GroockUmberto pe TontoliniDon Alfonso pe ZamberlochŞtefan Vodă pe PăcalăŢarul pe Ivan DobcinIar Abdul Nahim sultanulPe unul Hogea nastratin.

Mai erau şi alţii pe vremuriŞi în Indii şi??Cu bufonii, dar din păcateNu-mi mai amintesc de ei.Doar pe unul mai ţin minteNimbus, regele gorgon

143

Care îl avea pe NimboCel mai ghiduşar bufon.

Agreat de toţi curteniiDe prinţese şi duduiÎl iubeau şi pajii pentruGiumbuşlucurile lui.Nu fu aniversareCe se petrecu-n castelOri consiliu de miniştriSă nu ia parte şi el.

Se strâmba, scotea şi limbaPăcălind pe fiecareSe dădea apoi de-a tumbăŞi stătea drepţi în picioare.Înghiţea o portocalăŞi o coadă de scrumbieŞi scotea din gurăO privighetoare vie.

Era vesel cu toţi prinţiiMai ales după siestăChiar şi regelui, lui NimbusÎi mai juca o festăÎntr-o zi i-a tras o palmăS-a scuzat însă agale:— Păi să las să-şi facă muscaTreabă-n capul dumitale?

Furios peste măsurăRegele a început să-l certeCă se tot tăvălea bufonulÎn genunchi ca să îl ierte:— Zvârle-mă la cai stăpâne!

143

Am greşit, cer iertăciune!— Bine, am să te iert, ia samaNumai cu o condiţiune:

Mâine când vom fi în consiliuAi să intri foarte gravSă ai să faci o glumă careSă mă supere grozav.Şi în scuza ce urma-văCând ai să-mi cerşeşti iertareChiar???

Mulţumesc prea luminateSă-ţi dea Domnul prea mărirePentru măreaţa-ţi bunătateŞi a ţării înflorire!Bietul Bimbo... toată noapteaCe să spuie ca să scapeŞi acum nepedepsit...

Dis-de-dimineaţăAu trezit norodu-n goanăCă sunt convocaţi miniştriiÎn consiliul de coroană.Stau în frunte generaliiŞi a cultelor soborPe când regele citeşteUn mesaj către popor.

Când deodată intră BimboFace o tumbă lângă tronŞi pe rege îl ciupeşteTocmai de pardon... pardonLumea încremeneşte, nimeniNu mai ştie ce să facă

143

Cu ochii-i în flăcări NimbusScoate sabia din teacă.

— Cum de-ai îndrăznit păgâneO atare fărădelegeCa în faţa întreagă a obştiiSă-ţi baţi joc de Nimbus, rege?Du-te la spânzurătoareIspăşeşte-ţi acolo vina!Maiestate cer iertare,Am crezut că e regina.

DORINŢA LUI DAVIDEL

Mămiţica-i indispusăVocea parcă i se-ngroaşeNu ştiu pentru ce dar tantiA trimis să vie o moaşe.

Davidel, copil cuminteCu mămica se-ntreţineŞi-i vorbeşte, şi o minteDe se simte mult mai bine.

Şi-l întreabă mama dulceCe-ai dori tu bunăoarăSă-ţi aducă mama dragăFrăţior sau surioară?

Davidel zâmbind răspunseFără nici o etichetă— Dacă aş şti că nu te doareAş dori o bicicletă!

BOSSA NOVA

143

Gică-i director de bancăOm cu faimă în lumea mareAre vilă şi maşinăŞi-o soţie încântătoare.

Dar să fie în nota vremiiÎntr-o lume capricioasăŞi-a luat că aşa e moda�Şi-o amantă delicioasă.

Nu ştiu dacă-i din CalcuttaUruguay sau BritreiaŞtiu atât că e frumoasăŞi o cheamă Salomeia.

Are braţe de zăpadăTrup felin, sculptat cu daltaŞi doi ochi, plini de păcateDe te băga-n draci, nu alta!

I-a luat garsonierăLa ciclop, să se impunăŞi-i mai dă de cheltuialăDouă mii de lei pe lună.

Ocupat peste măsurăCu afaceri o grămadăVine în fiecare miercuriPe la draga lui s-o vadă.

CONTRACT LEGAL

Mergând cu-amicul LukiCătre casă

143

Să mai uităm de-al străzilor tumult,Mi-a amintit de-o chestie hazoasăPe care o ştie foarte de demult.Avram şi LeibişMistuiţi de foculDe a cunoaşte lumea din poveştiPorniră ca să-şi caute noroculÎn marea metropolă: Bucureşti.Ajunşi în CapitalăVântul toamneiI-a despărţit pe o margine de drum.Avram se pironi pe strada DoamneiIar Leib porni spre uliţa Parfum.Văzând că înalţă-i Banca BlankŞi mareCu turnuri şi frontoane stil francezAvram îşi spuse mut de admirare:— De-aici încep şi eu să mă lansez!

Şi repede AvramCu firea blândăŞi-a cumpărat un căzănel pe locCu crenvirşi calzi şi începu să vândă:„Un franc bucata marfă de la foc!”

La prânzCa nişte stoluri de lăcusteCe poposesc pe drumul de smaraldSe-oprea potop de pietoni, să gusteDe la Avram, c-un leuUn crenvirşi cald.

Aşa că într-o vremeFoarte scurtăDin ambulantul searbăd şi umil

143

Avram făcu parale, făcu burtăŞi mai făcu cu Berta ş-un copil.

Şi tot vânzându-şiMarfa lui vestită:„Un franc un crenvirşi bun ca un salam”Avram trăia o viaţă fericităÎntocmai ca în sânul lui Avram.

Pe câtă vreme bietul LeibCa dracuDin zi în zi cădea mereu mai josŞi-n orişice negoţ intra săraculAfacerile îi ieşeau pe dos.

Se apucase omuÎn disperareŞi-a fost actor, profesor de baletCeauş la Templu, agent de asigurareAltfel, trişer la cărţi agent secret.

Dar în zadarÎi fuse truda toatăCă-l urmărea un ghinion infamŞi cum mergea într-o zi - îl văzu deodatăCu „dever”-ul de crenvirşi pe Avram.

AvramVăzându-i faţa pământieL-a întrebat: — Ia spune-mi Leib, te rog:Te-ai însurat? Ai stat în puşcărie?Că eşti aşa de supt şi slăbănog?

Şi-i spune Leib:— Am fost hamal în piaţă

143

Maseur şi tal şi am muncit din greuDar n-am putut să-mi fac un rost în viaţăŞi viu la tine ca la Dumnezeu.

Tu eşti bogatAi marfă în desagăŞi ai şi clientelă cu temeiAşa c-am să te rog Avrame dragăSă mă împrumuţi cu trei sute de lei.

— Regret, dar n-am să potIubite LeibişCă am contract legal cu d-nul Blank:Eu nu-i dau voie lui să vânză crenvirşi,El nu-mi dă voie să împrumut un franc!

MARE PĂCAT…

De la Adjud, o văduvioară,Frumoasă, şi pe nume Henţa,Să plece trebuia’ntr-o seară,Înspre Focşani, cu diligenţa.Şi s-a-ntâmplat ca-n seara-aceia,Că n-au plecat nici marchidani,Nici boccegii, ci doar femeiaCu diligenţa spre Focşani.Porniră căişorii-n goană,Vreo zece poştii, după ceas,Şi tocma’n valea lui Sondroană,Făcură’n silă, un popas.— ‘Mânem aici, Bade Avrame?Întreabă Henţa cu sfială – — Aici - răspunse vizitiul –Că-s caii rupţi de oboseală.Însă, să nu ai nici o teamă,

143

Din noapte vin miresme dulci,Ce te-nvelesc ca o năframă,Că poţi, în tihnă, să te culci.Ea n-ar fi vrut, dar de departeŢâşneau văpăi şi reverie,Şi vizitiul zdravăn foarte,Fir-ar al naibei el să fie!Iar Luna-n mantă de paradăŞi plină de indiferenţă,Ş-ascunse-n nori ca să nu vadăCe se-ntâmplă-n diligenţă…Ajunsă-a doua zi în cetate,S-a dus la târg cu trebuinţă,Şi după ce-şi luă de toate,Avu mustrări de conştiinţă…Nici nu mai vru să-şi aminteascăDe faptu’n taina nopţii strâns,Şi-apoi, ca să se pocăiască,S-a dus la Rabin şi s-a plâns:Păcătuit-am greu, Prea Sfinte,Fiindu-mi frică de strigoi,Eu, tânără şi fără minte,Şi el, simpatic şi vioi…— Mare păcat! - a spus Rabinul –Cu Dumnezeu să te împaci,Voi implora tot Sanhedrinul,Voi da ofrandă la săraci,Din tfilimi ţi-oi citi misterul,Ce iartă oamenii ’ntre ei,Şi, ca să se-ndure Cerul,Vei da şi cinci sute de lei!— Primesc! - răspunse ea cu sete.Şi cu emoţii neştiute,Oiţa păcătoasă de-teDouă bancnote a 500.

143

Se uită rabinul la sumă,Şi-i zice plin de duioşie:— Eu ţi-am pretins să dai 500,Şi văd că tu ai dat 1000!— Ţi-am dat o mie, Rabi! Lasă…Că nu-i nici o greşeală. Ştiu!Dar, vezi că…eu mă-ntorc acasăTot cu acelaşi vizitiu!

STRAŞNIC MEDICAMENT

Sandu, un amic simpaticCum sunt mulţi în CapitalăEra predispus săraculTotdeauna la răceală.

Şi s-a întâmplat deodată,Sandu să se îmbolnăvească,Nu de tuse-obişnuită,Ci de tuse măgărească.

Cu convulsii ne’ntrerupte,Că la faţă se înroşea,Şi întruna zi şi noapte,Tot tuşea şi iar tuşea.

A luat medicamentePrafuri, droguri şi chinină,S-a frecat cu unguente,Cu eter, hemoglobină,

Ş’a pus prişniţ la picioare,Şi ventuze şi muştar,Iod la piept şi pe spinare,Însă totul fu în zadar.

143

Ş-a fost sfătuit să meargăŞi la Baba Safta Musea,Poate că-i prepară dânsa,Vre-un leac să-i treacă tusea.

Mulţi tămăduiţi de dânsa,O slăveau în chip şi fel,D’aia, cu nădejdi la babă,Într-o zi s-a dus şi el.

Baba Safta - c’o privire,I-a spus verde, fără teamă:— Tusea o să-ţi treacă numaiDacă bei lapte de mamă!

Caută-o femeie care,Are-un copilaş şi vrea,Şi plăteşte-i să te lase,Să sugi lapte de la ea!

Şi’n cel mult o lună-două,Să nu-ţi pară curios,Îţi dispare toată tuseaŞi te faci iar sănătos!

Ş’a găsit în Copşa Mică,Pe Frusina lui Tărâţă,Pepenoasă şi voinică,Şi c’un copilaş de ţâţă.

S-a înţeles cu ea, să vie,Zilnic între cinci şi şapteFără nici o silnicie,Să-şi bea porţia de lapte.

143

Şi venea sărmanul SanduDupă sfatul bătrânica-iSă se vindece cu leaculDe la pieptul Frusinicăi.

Să desăvârşească-efectulŞi gîtleju’a-şi limpezi,El venea să-şi bea tainulŞi de două ori pe zi.

Drăgăstoasă şi avidăDupă-avânturi tinereştiÎntr-o zi, i-a spus timidă:— Altceva nu mai doreşti?

— A, ba da! - răspunse SanduCu un aer mulţumit –Daca-aş şti că nu te superiAş dori ş’un biscuit!

ÎN ŢARA MEA

În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,Şi diamante,Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete

savante!…Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile

ţării.În ţara mea sunt tei şi plopi,Şi zarea-i diafană,Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de

pomană;Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,

143

Principiu sau idee,Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin

muzee.Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau

vesteCă-n ţara mea sunt trandafiri şi feteCă-n poveste,Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,În ţara mea onoarea-i fleac şi dragosteaMinciună.Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng

morminteMulte …Şi pribegesc scrâşniri din dinţi …Dar cine să le-asculte,Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i

lege,Când guvernanţii-s de cartonŞi nepăsarea Rege ?(„Vârfuri de spadă”, 1915)

CÂND VA VORBI FEMEIA …Când va vorbi femeiavor tremura în haos vibrări de oale sparteŞi-n lumile de crătiţi şi de tigăi deşarte,Vor fumega în spasme de fumuri violeteAnemice sarmale,Şi ftizice cotlete,Şi arse maioneze vor plânge-n ziua ceea,Când, searbădă, vorbi-va la Cameră femeia.

Va leşina pământul şi largurile firei,Se vor mândri matroane din TeiuŞi Dealu-Spirei.Şi vor ofta bărbaţii,

143

Şi vor ţipa copiii.S-o umple de alaiuri meleagul României,Şi jale fi-va-n case şi plâns afară fi-va,Când va trânti cu pumnul în masăParaschiva.

Va naşte zvon de glasuri, interpelăriŞi tropot,Atacuri, întreruperi cu aiurări de clopot,Vor naşte toalete şi va domni Nimicul.

Într-un proiect de lege se va treziIbricul,Şi pudră,Şi juponul,Chiuloţii şi caleaşca,Când, searbădă, vorbi-va la Cameră

Popească.(”Vârfuri de spadă”, 1915)

SONET BOHEM

Tovarăşului meu întru mansardăAseară mi-a venit proprietara,Madame Ecaterine Bobnăut,Punându-mi în vedere să mă mut,Că n-am plătit chiria toată vara.Am opinat că timpul nu-i trecut,Că dacă scriu romanul „Donna Clara”,O să mă proslăvească toată ţaraDin Dorohoi şi până la SascutI-am spus, apoi, că noaptea-i aurită,Că m-a trădat o damă din elităŞi a fugit c-un prinţ din Slobozia;Şi-am plâns pe-altarul dragostei defuncte,

143

Şi m-a îmbrăţişat şi … puncte … puncte …Şi m-a convins că mi-am plătit chiria.

ACELEI CARE A PLECAT

Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,Din odăiţa plină de senin,În grabă, ai uitat o floare-n glastrăŞi pijamaua ta de crèpe de chine.

Sărmana pijama cu flori bizare,În care-ai râs atât, nici nu credeaCă va veni o zi amară-n careAi să ne uiţi, pe mine şi pe ea.

De-atunci, şedem în fiecare searăÎn faţa sobei pline de cărbuniŞi depănăm povestea iar şi iară,Ca doi prieteni buni.

Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,O-mbrăţişez sub vraja din amurg,Prin falduri îmi adorm privirea vagăŞi-i mângâi fiecare brandenburg.

Şi noaptea, prin apusuri cristaline,Când dorul sparge-al lacrimilor dig,O culc în pat alăturea de mineŞi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.

(„Strofe ştrengare”, 1930)

REGRETE ETERNE

Înalt şi deşirat ca o momâie,

143

La căpătâiul meu, un popă laicCiteşte grav, pe nas, un vers ebraicPrin mirosul de naft şi de tămâie.

Sicriul e-mbrăcat în stil arhaicŞi-n colţ, Mimi, cu chip ca de lămâieDorind în amintire să-mi rămâie,Depune un mănunchi de flori, prozaic.

Privind, apoi, zăbranicul umil,În liniştea odăii sepulcrale,M-a plâns cu lacrimi mari de crocodil…

Şi-ngenunchind, şopti cu multă jale:— „Păcat de el, c-a fost băiat gentil,Dar nici odată nu dădea parale !”(„Strofe ştrengare”, 1930)

RAȘELA

I-a murit lui Șmil soţia,Draga lui cu ochii mari;Tristă-i toată ceainăria,Tristă-i strada Mămulari.

Era blândă şi frumoasă,Albă ca un trandafir...Jale-a fost la Șmil, acasă;Jale-a fost la cimitir.

Toţi plângeau: — Aşa o damă,Şmil o să-şi găsească greu.(Un portret de pus în ramă!)Şi-a luat-o Dumnezeu!

143

Zece ani de căsnicieNu-s o lună, nu-s un an!Ca femeie şi soţie... Ea era în primul plan.

Cui amarul să şi-l spună?Cui durerea care-l roade?Când era atât de bunăŞi atât de cumsecade?

Se-ntâmpla, câteodată,Să se certe-ntr-adevăr!Şi Raşela-nfuriatăChiar să-l scuture de păr!

Ba, în clipe de văpaie,Ea avea atât lipici,Încât Şmil primea bătaieDe la mâinile ei, mici.

Dar era atât de micăŞi atât o respectăCă de dragu-i, Șmil, adicăBun la suflet, o ierta!

De la cimitir spre casăRudele s-au risipitŞi pe strada neguroasăNumai Șmil venea mâhnit.

Nu ştia unde se duce,Mintea-i rătăcea hai-hui;Nu-ntâlnea nici-o răscrucePentru chinurile lui.

143

Cine, mâine dimineaţă,Va veni să-i ceară lei?Tristă o să-i fie viaţaFără zâmbetele ei!

Şi, trecând lâng-o clădireCe se înălţa, proţap,Deodată, din neştire-iCade-o cărămidă-n cap!

Șmil rămâne mut în stradă,De emoţie răpus,Nici nu ştie ce să creadăŞi ridică ochii-n sus.

Vede zărea, vede schelaŞi, mirat de-acest misterŞmil întreabă: — Ce, Raşela,Ai ajuns deja în cer?

AUTOPROTRET

Ca un savant din vremuri vechiÎmi plimb prin cafenele mutra.Am păr în nas şi în urechiŞi aduc puţin cu Brahmaputra

Mi-e capul bleg şi lătăreţ,Picioarele: două prăjine,Şi-un singur lucru am măreţŞi-mi pare foarte bine!

Deşi sunt tont şi fonf şi slutŞi am o mască incolorăDe cimpanzeu sau de mamut,

143

Toate femeile m-adoră.

De sunt urât şi nătăfleţŞi n-am nici muşchi, nici intestine,Şi-un singur lucru am măreţŞi-mi pare foarte bine!

Sunt mare cât un năpârstocŞi poţi să mă măsori cu cotul,Din loje nu mai văd de locŞi în tramvai mă pierd cu totul

Şi aşa cum sunt un fleculeţÎncât mă poţi în palmă ţineŞi-un singur lucru am măreţŞi-mi pare foarte bine!

Sunt ştirb şi tâmp şi am pistruiŞi o aluniţă imbecilăÎn loc de nas am un cucuiŞi-s cocârjat ca o gorilă

N-am simpatii şi n-am dispreţŞi n-am nici maniere fineŞi-un singur lucru am măreţŞi-mi pare foarte bine!

Am trupul plin de vânătăiŞi pe chelie fire creţeŞi am luat chiar premiul întâiLa un concurs de frumuseţe.

Şi dacă n-am profil semeţNici umeri laţi, nici şolduri pline,Şi-un singur lucru am măreţ

143

Şi-mi pare foarte bine!

Când intru în baie voluptos,Urmat de membrele-mi confuze,Mă simt atâta de frumosDe parcă aş fi ales de muze.

Mă oglindesc şi-n mod glumeţMă felicit şi-mi zic în minteŞi-un singur lucru am măreţŞi-mi pare foarte bine!

În fine sunt un specimenCum nu-i al doilea sub soarePort pijama şi port jobenŞi bătături port la picioare

De n-am la Academie jilţŞi n-am smaralde sau rubineŞi-un singur lucru am măreţŞi-mi pare foarte bine!

CINE E DE VINĂ OARE?

Doctorul Avrami, om în vârstă,Şi cu maniere fine,Deşi e cărunt la tâmple,Dar se ţine bine.

Foarte ades îl vezi cu o brunăSau cu o blondă ce-i zâmbeşte„Crai bătrân” îi spun amiciiDar el nu se sinchiseşte.

Într-o zi vine la doctor

143

Cam ţinându-se de şale:— Doctore, se-ngoaşă gluma,Am slăbit în balamale!

— Ia dezbracă-te, îi spuneDoctorul prieteneşteŞi am să-ţi spun eu, într-o clipăCe te doare, ce-ţi lipseşte?

Domnul Avrami se dezbracă,Doctoru-l consultă un pic,Şi îi spune - cumpătare,Fii pe pace, nu-i nimic!

— Totuşi doctore,…Iartă-mă că îndrăznesc a-ţi spuneSimt aşa ca o sfârşealăNu ştiu, cum o slăbiciune.

Însă nu-i dau importanţăŞi din minte mi-o suprimFiindcă am o întâlnireCu o vedetă la „MAXIM”

— Bravo! Spuse domnul doctorAi succese la nubabSe cunoaşte cât de coloCă te place sexul slab.

Cred şi eu! - zâmbi Avrami,O tratez cu băuturăMai vorbim şi despre artăSau despre literatură.

Mai un calambur, o poantă,

143

Mai o snoavă decoltată,Şi de articolul ”iubire”Nu duc lipsă niciodată.

N-am pretenţia naivăCă sunt om cu chibzuialăParcă e vreun om în lumeSă nu facă vreo greşeală?

Vii de ziua ei la Lola,Un drăcuşor cu păr bălai,Îi duci flori, cadouri, însă parcă poţiSă ştii cât stai?

Vorocle-s de farmec pline,Şi când cu lumină micăPrimul merge suportabil,Nici prea-prea, dar parcă-parcă.

La al doilea însă gâfâiLa al treilea sunt leoarcă.Doctorul îl întrerupse:— Văd că nu respecţi regimul,Dar la vârsta dumitaleDe ce nu te opreşti la primul?

— M-aş opri, cu drag la primulZice Avrami cu curajDar i-a dat şi mie, Sohnutul,La al patrulea etaj!

BĂTRÂNICA…

Nu ştiu în parte a ţăriiMi se pare că-n Gheorgheni

143

Locuia o bătrânicăDe vreo şaptezeci de ani.

O ştia tot târgul, deşiFoarte rar ieşea din casăŞi trăia în oraş departeSingurică şi retrasă.

Se spunea că ar fi odraslaUnui mare bogătaşCare avusese întinderiŞi în Vlaşca şi în Iaş

Şi frumoasă, o minuneUn tablou, o închipuireCă veneau sin alte oraşeGrup de tineri să o vadă.

Că a iubit în tinereţeUn nepot a lui ŞtirbeiŞi cum neamul lui fu contraS-a-mpuşcat din cauza ei.

Ea atunci - chiar la mormântu-iA jurat că-n viaţa toatăn-o să se mărite pururicât trăi-va, niciodată.

I-a rămas ceva avereAcareturi de moşeancăŞi din moşioară baniiCare îi ţinea la bancă.

Nu avea vecini, nici neamuriŞi cu taina ei în gând

143

La biserică în duminiciSeducea din când în gând.

Iară anii trec ca vântulGoana vremii n-are leacŞi încet, încet, trecutăPeste jumătate de veac.

Ca o umbră selenarăÎşi târăşte paşii greiN-a rămas nimic din nuriiiŞi din frumuseţea ei.

Într-o zi pe popa Neacşal-a poftit la ea acasăSă-i destăinuiască chinulCare sufletu-i apasă.

— Prea sfinţia ta, mă iartăCă grăi-voi cu păcatDar în viaţa mea pustieN-am ştiu ce e bărbat.

Nu vreau să ajung în slavaDin cereasca Lui grădinăFără nici o îmbrăţişareŞi în vârstă şi virgină.

Caută-mi un om din gloatăŞi trimite-mi-l încoaceCu fiinţa mea să facăTot ce vrea şi tot ce-i place.

Să mă strângă lung în braţeTot aşa ca pe-o ţărancă

143

Şi am să-i dau o recompensăCă am bani destui la bancă.

Popa milostiv să scapeBietu-i suflet păcătosI-a trimis un om din piaţăUn hamal foarte vânjos.

Cărui i-a vorbit cu milăŞi îndurarea celui sfântDespre bună învoireÎntre oameni şi pământ.

Mai cu seamă despre pildăCuvioasei Paraschieva„Cine pe semeni ajutărăsplătit pe dată fi-va”!

S-a rugat de acela careStă cu îngerul la masăSă gonească necuratulDintr-o fiinţă păcătoasă.

Şi s-a dus să izbăveascăA ispitelor furtunăFoarte mulţumit că astăziA făcut o faptă bună.

Chiar a doua zi dimineaţăPopa Neacşa s-a îndreptatÎnspre casa bătrâneascăs-o dezlege de păcat.

A intrat popa în salăS-a uita prin încăperi

143

Bărbatul era acoloDar femeia nicăieri.

— Nu ştii unde-i baba careCare stă de-atâţia ani?— Păi s-a dus din nou la bancăSă mai scoată nişte bani.

ORAȘU…

Oraşu-a fost cuprinsDe euforieDin cauza unui fapt senzaţionalCă în centru e un afişPe care scrieCă astă seară-i striptisLa „Pigali”

Ce înseamnă „striptis”?La local de noapteCu becuriŢipător colorateÎn barFemeiVreo ŞapteÎn toalete cât mai decoltate.

Program de cabaretOrchestrăCântecCha, cha, sirtachi, twistIar la sfârşi o vampă goalăFreamătă din pântecŞi fiindcă o veziPlăteşti ca un tâmpit.

143

În atmosferaSupra excitantăCu jazzCu trupuri zvelteŞi felineClareta esteCea mai frumoasăDin câte s-au produsÎn curţi străine.

A fost la curteaŞahului OleacăLa radio a dansatPe unde scurteLa curtea lui KemalLa curtea GreacăŞi aiceaO să joace tot în curte.

A fost aplaudatăLa TanagraMă Moulin RougeLa eschimoşiLa feredinoŞi „la trei ochi de plapumă”În Moşi.

Dar iată,Că în lumina orbitoarePe un socluCa pe vremurile lui PlutoClareta apareÎn toată a ei splendoare

143

Şi goalăAşa, cum a făcut-o măsa.

Un trup superbŞi braţe voluptoaseDoi sâniÎnfipţi în piept ca două mereŞi rotunjimiŞi pulpe delicioaseŞi celelalte toateLa vedere.

Din colţul lorBazil şi AurelCiocnescAşa cum cere etichetaŞampanie, nectar şi hidromelSorbindu-le cu ochi lacomiSilueta.

Apoi BazilCam ameţit niţel, şopteşteScuturându-şi ţigareta:

De stau să judec, totul e la felAtât la Tanți cât şi la Clareta.

VORBA AIA

La numai 15 anişori,Aveam o creştere aleasă.În pension făceam furori,Dar eram tare ruşinoasă.Şi când cu Nicuşor vorbeam,Mi-ardeau obrajii ca văpaia...

143

Ţiu minte, cât de mult roşeam,Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminică, fiind caldŞi cum văzduhul sta să fiarbă,M-am dus la gârlă să mă scald,Şi mi-am pus hainele pe iarbă.Dar Nicuşor sta-n iarbă strânsŞi mă privea cum făceam baia,Mi-a fost ruşine şi am plâns,Fiindcă-mi văzuse vorba aia.

Prin Cişmigiu, cu pas grăbit,De la pension mergeam spre casăŞi-un ofiţer m-a urmărit,Spunându-mi dulce că-s frumoasă.M-am ruşinat şi-am spus „merçi”Şi ca să nu m-apuce ploaia,M-am dus la el acasă şi...S-a întâmplat şi vorba aia.

Deşi sunt ruşinoasă rău,De toţi băieţii sunt curtatăŞi-aleargă-n urma mea mereuAproape Capitala toată.Şi-n timpul verii, deseoriSunt la Constanţa sau Mamaia,Petrec din noapte până-n zoriCă mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sărman,Vrei să găseşti a vieţii cheie!Popescu scrie un romanFiindcă iubeşte o femeie.Aseară s-a-mpuşcat Bebe,

143

Aflând că l-a-nşelat AglaiaŞi toate astea pentru ce?Ah, numai pentru vorba aia!...

PÂINEA ALBĂ

Pâine albă cu cartelă,Jimblă cu obraz prăjit,Sau simpatică franzelă,Eu îţi zic: „Bine-ai venit”.

După despărţirea durăTe vedem din nou în piaţă,Iarăş albă la făptură,Iarăş rumenă la faţă.

Cu emoţii toată stradaÎţi admiră iar aspectul,Pâine albă ca zăpada,Te salut cu tot respectul.

Nu constat nici o schimbareAi aceleaşi forme pline,Numai preţul e cam mareDar altminterea, eşti „bine”...

După lipsa ta severăRevederea e frumoasă.Toată lumea îţi oferăLocul cel dintâi la masă.

Musafiră scumpă, rară,Te-am dorit ca pe-o iubită,Sper că n-ai venit în ţarăÎntr-o vizită grăbită.

143

Cu dorinţa mea constantă,Să rămâi mai mult aici,Te plătesc ca pe-o amantă:Patru mii de lei pe zi.

Şi fiindcă, pâine dragă,Te iubesc atât de adâncTe ”ciupesc” o zi întreagă,Şi te muşc... şi te mănânc!

Totuşi ai o supărare,Gelozia, draga mea,Pâinea neagră nu dispareŞi mai cochetăm cu ea.

Multă lume te înşealăCu tovarăşa mezină,Pâinea neagră ţi-e rivală,Însă nimeni nu-i de vină.

Asta-i viaţa cotidianăŞi oricine o să-ţi spunăCă pe lângă o bălanăNe mai place şi-una brună!

1947

POVESTEA OMULUI

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,Care-a făcut şi cerul şi pământul,Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,Să-Şi încunune această operă măreaţă,

143

A strâns vieţuitoarele-n grădină,De la ihtiozaur la jivină…Şi om şi leu şi flutur şi măgarŞi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,Lăcustă, armăsar şi porumbel;Şi arătându-li-se lor, de sus,A pogorât şi omului i-a spus:

— Tu, Omule, micuţa Mea insectă,Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,De-aceea tu eşti hărăzit, anume,Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi valeCu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,Şi-n toate ale tale!…Vei spinteca văzduhuri şi genuni

Cu transatlantice şi cuirasateŞi te vei bucura, iubitul meu, de toate:Fecioare cu ochi plini de primăveri,Ţi-or procura din amfore, plăceri

Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de steleŞi paji cu-aripi de vis şi peruzele.Biruitor, a tot ce te-nconjoară,Vei cuceri a lumilor comoară,

Tronând ca un titan printre titani…Şi vei trăi-n total: 30 de ani.— 30 de ani?, răspunse Omul, vai!Pentru atâtea bunuri care-mi dai:

143

Comori de vis, de basm şi de festin,Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!Mă faci stăpân pe-o lume de poveştiŞi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…

Atâtea bucurii şi-atât senin…E prea puţin, Stăpânul meu divin!— O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!

Rotindu-şi blând privirea în careu,Spre Bou se-ndreptă bunul DumnezeuŞi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:

Să tragi la jug, o viaţă de durere,Să suferi umilinţele-n tăcere.Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,Cu limba ta cea lungă să nu poţi vorbi,

Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.Nicicând să te-odihnească dimineaţa,Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat

Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,Tu, Boule, să fii încornorat!În suferinţă crâncenă şi mută,Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!

— E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,Prea mare-i harul bunătăţii Tale!Răspunse bietul bou, plin de suspine.Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…-

143

Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:Dă-i Omului, din ei, vreo 20!— Ham-ham! se auzi din bălării,Iar Domnul către câine, rar, vorbi:

— Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,Să dai din coadă şi să linguşeşti,Să stai în două labe, tu vei ştiŞi credincios stăpânului să fii!

Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolanŞi egoist, bănuitor, vicleanSă latri către lună, aiurit,Să lingi nuiaua care te-a lovit.

Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,Să fii şi poliţist şi comediant,Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…Şi să mori singur, sigur că un câine.

Şi astfel printre javre şi duşmaniSă-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!— Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!

— Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…Şi Omului mai dă-i vreo 20!Veni la rând maimuţa din poveste…Văzând-o cât de şugubeaţă este,

Eternul Domn al Zărilor şi-al HumiiI-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.În petice şi cu vopsea pe faţă,Vei dănţui la circ ca o paiaţă.

143

Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,Să-şi bată joc copiii toţi de tine.Zurlie să te caţeri, să faci saltulŞi să te arunci dintr-un copac în altul.

Să joci, să cazi în cap şi în picioareŞi dosul să-l arăţi la fiecare…Te vei hrăni cu ierburi şi castaniŞi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!

— E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…— De ţi se pare că-i prea mult, maimuţă,Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,Trăieşte cei 30 de ani ai lui,Cei mai frumoşi, cu visul şi avântulCu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.Se-mbată de succes şi de noroc,Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,30 de ani de cântec şi de vis…Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capitalC-a şi intrat în regnul animal.Face copii şi-n pragul dimineţiiTrage amar la jugul greu al vieţii,

143

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.După 50 de ani, de azi pe mâine,Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,I se tot pare că ai ceva cu el.Te mârâie cu anasâna,Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.Devine, din dinam, degringoladăŞi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,Să îşi trăiască anii de maimuţă.Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,Face figuri frivole şi se strâmbă,Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chelŞi cei mai tineri îşi bat joc de el.Copiii chicotesc cu el în corŞi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!Aşa că, dacă judeci olecuţă,Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

143

CASA CU DOUĂ BALCOANE

Pe strada Toamnei, unde,Pomii-şi scuturau povara,Locuia o cuconiţăBlondă şi frumoasă: - Clara!

Avea trup de crin, - şi gurăRoşie ca o muşcată,Sânii, - două crizantemeŞi era şi măritată.

Soţul ei, Avram BarbuleaVoiajor prin toată ţara,Pleca luni de dimineaţăŞi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,Clara dulce, drăgăstoasă,Marţi şi joi, să se distrezeMă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,Mă-mbătam de glasul ei,Ne spuneam poveşti şi-n urmă,Petreceam, ca de-obicei.

Casă-n care dragei meleÎi fusese scris să şadă,Avea două apartamenteCu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai pe-o scară,Care-aşa din construire,Nu avea altă intrare,

143

Nu avea altă ieşire.

Iar alături şedea SprintaCu bărbatul său, Haim-Malne,Care-avea tot astfel casaŞi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni, numai scaraLuminată de un bec,Mă ştia când vin la Clara,Mai ales, ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununaŞi destinul priveghea,Să gustăm din fericirea,Dragostei, - şi eu şi ea.

Da-ntr-o noapte violentă,Când cu dragă mă distram,Se aude paşi pe scarăŞi ea-mi spune: - Vine Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,Vinovat ca un borfaş,Şi deschid în grabă uşaŞi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scapătă-iDe la jertfă pe Isac,Fă şi-acuma o minuneŞi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,Instinctiv, eu fac un salt,Şi-ntr-o clipă sunt alături

143

În balconul celălalt.

Situaţia e gravăSimt în creier un ciclon,Ce mă fac dacă vecinulMă găseşte în balcon?

Să sar jos - cu neputinţăTrotuarul e departe,Simt în cerebel o luptăŞi pe viaţă şi pe moarte.

Şi deodată se deschideUşa-ntr-un moment fatal,Şi-n chenarul ei apareSoţul Clarei, - personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mutăNici o şoaptă nu îndrugă,Şi ridic în semn de spaimăBraţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halulCa să-mi cruţe umilinţa,A dedus fără-ndoială,Că am fost surprins la Sprinta.

Şi înţelegând din semneCă-i cer milă ca un prost,Mi-a dat mâna să sar iarăşiÎn balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa,Nici un zvon să n-o alarme,Şi, cu patos, i-a spus Clarei

143

Care se făcea că doarme:

— Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,Cum că Sprinta-i o stricată?Uite, de-unde are blană,Skong, cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragăŞi îţi jur pe Dumnezeu,Că n-o să te ştie nimeniNici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,Iară eu priveam cuminte,Trupul Clarei strâns în braţe,Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradăM-am rugat, c-aşa mi-e firea,Să trăiască inginerulCare-a construit clădirea.

Fiindcă, ce făceam eu dacă,Mă păştea un ghinion,Şi aceasta casă-a ClareiAvea numai un balcon?

ODĂ PROŞTILOR

motto:Cu prostul care n-are şcoală te lupţi puţin şi-

ai câştigat.Dar duci o luptă colosală cu prostul care are

şcoală!

143

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,Şi actualii, dar şi foştii,Cei mai deştepţi de pe PământAu fost întotdeauna…PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoareSă-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,Mai bine urlă-n gura mare:„Iubite Doamne, fă-mă….PROST!”

De ce să tragi ca la galeră,Să-nveţi atâtea fără rost,De vrei să faci o carieră,Ajunge numai să fii…PROST.

În lumea asta cu de toate,Unde se-nvaţă contra cost,Păcat că nici o facultateNu dă şi diploma de….PROST.

Avem impozite cu carul,Dar înotăm în sărăcieşi ce buget ar avea statulDintr-un impozit pe… PROSTIE.

Ei sunt că iarba, cu duiumul,Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti!O, Doamne, de ne-ar creşte grâulCum cresc recoltele de… PROŞTI.

Şi-n lumea asta răsturnată,Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,Savanţii noştri mor de foameŞi numai PROŞTII sunt deştepţi.

143

DE REŢINUT:Prostia este infinit mai fascinantă decât

inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei, pe când prostia, nu!

Oamenii neinstruiţi sunt mai ”scumpi” decât oamenii valoroşi care, pentru a supravieţui, se ”vând” ieftin.

Nu te certa niciodată cu un prost. Te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa. Şi apoi, mai are şi mintea odihnită.

FILE DE JURNAL

Octombrie

Ca un cânt bizar de harfă, vântu-şi ţese rapsodia.

Din ce parte,Din vâltoarea zării albe vine vântul, -Parcă ar voi de-odată să îmbete tot

pământul,Să seducă universul,Să robească veşnicia... ?

Zbor îngălbenite frunze pe întinderea pustieŞi se pierd adânc în noaptea cu nuanţe de

rugină,Vântu-şi tremură cântarea ca un tril de

mandolinăŞi apoi îmbracă toată fireaÎn melancolie.

Toamna.

143

Desfrunzit, castanul plânge-n noaptea fără stele,

Ca muribundele ecouri pe uitatele vioare;Şi privindu-l cum se pleacă,Cum se-ndoaie,Mi se pareCă mă văd pe mine-n faţa... proprietăresei

mele.

(Din volumul «Vârfuri de spadă», 1915)

143