Ion Pillat (1891-1945)

Casa amintirii

E casa amintirii o casă cu pridvor,Cu brâne şi chilimuri pe încăperi zidite,În drumul către dânsa ţin strajă dreaptă plopii,Şi în pereți icoane de morţi bătrâni veghează:Strămoşi din altă vreme de cari, uitând de jocuri,Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfialăLa feţele lor şterse de sfinţi în mănăstiri.

În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri,Căci orologiul vremii a încetat să bată,Şi clipa netrăită a îngheţat pe el.Dar prin iatac adesea te-apucă şi te furăMiresmele cosite cu florile de fânPăstrate sub răcoarea pânzetului de in.Şi, seara, pe divane în liniştite-odăiTot mai pogoară cântec şi zumzănit de strunăCa de pe alăuta plăpândelor visări,Când, în apus de soare şi răsărit de lună,Simţim zădărnicia întâilor uitări.

Rămân aceleaşi toate, şi somnul fără zbuciumÎl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut.Stafie, trece gândul prin casa mea străvecheSub raza călăuză a visului tăcut...Şi închizând în urmă odăile străine,M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâţia morţi în mine.

Biserică de altădată

Biserică de altădată, ce ctitor mi te-a scos în caleCu zarzării din curtea veche şi năpădita de urzici,Sub coperiş lăsat pe-o rână, la margine de mahalale,Sub turnul mângâiat în aripi de raze şi de rândunici...

Cu chipul şters în zugrăveală: Matei si Marcu, Ion şi Luca,Evangheliştii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu —Amurgul doar şi toamna, singuri, dau să pătrundă prin ulucaGrădinii Domnului, pe care azi credincioşii n-o mai ştiu...

Biserică de altădată, din nou primeşte să-ţi calc pragulCa-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriţi pe cer.În somnul veşnic bunu-ţi preot de mult şi-a lepădat toiagulŞi întru Domnul odihneşte bătrânul sau paracliser.

Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe -Şi nimeni nu mai toacă seara prin suflet şi prin mahala,Nu-i nimeni să se roage-n tindă, şi taina nimeni s-o asculteŞi la icoane să aprindă sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.

Artă Poetică

Mi-am urzit din sunet şi coloare, Din cuvinte dure, zi de zi, Turnul versului înalt în care Îmi adorm durerea de-a trăi.

Zi de zi şi lună după lună, Izvorăsc din mine ca din măriInsule de gânduri, ce adunăCânturi frematând peste uitări.

Ani de ani şi clipă după clipă, Vierme de mătase m-am făcut, Fluturul simţindu-l, ce-n aripăO să-mi schimbe braţele de lut...

Dar cum stau cu lampa lângă mineŞi cum scriu: un singur ţipăt greuDin odaia de bolnavă vine -Şi ce mic, ce gol e visul meu!

A doua elegie

În faţa mea, la masă, băiatul meu citeşteCu fruntea încreţită puţin de încordareaCe-l face să urmeze povestea. Raza lămpiiUşure îl atinge pe păr bălai şi geanaLui lungă dă o umbră. E fiul meu. Deasupra-iMă văd copil, de-o vârstă, în cadrul de-altădată.Citesc şi eu la lampă. Mi-e fruntea încreţităPuţin de încordarea povestei începute.Am păr bălai. Am gene prea lungi, umbrind privirea.În ape limpezi ramul mai bine nu-şi răspundeDe cum viaţa nouă oglindă poza veche.Sunt eu acel din faţă? E el cel din perete?Cum? Glasul meu de-atuncea îmi spune astăzi: tată.Dar vremea? Unde-i vremea? O caut, şi e lipsă.Sunt ca un om ce urcă pe munte şi se-opreşteSub zid de stânci să strige ecoului un nume,Şi-nfricoşat aude ecoul că-i aruncăAlt nume. Unde-i vremea? Unde s-a dus? Să vie.Cenuşa să i-o scurgă clepsidra. CalendarulSă-şi lase-n vântul toamnei iar foile foşniteÎn drumul ei. Tictacul ceasornicului batăCu inima-i de-a valma în pieptul meu. În sângeVuiască valu-i vajnic. Dar unde e? Să vie.Cu păr bălai în faţa-mi, copil, citesc sub lampă.În poza din perete, cu păr bălai, citeşteDe-atâţia ani băiatul meu mic. Să vie vremea!Să izvorască tainic şi turbure să curgăÎntre copilul de-astăzi şi cel de ieri. Ce singur,Ce nesfârşit de singur, aştept aici. Ştiu: totulM-a părăsit. Sunt singur în trupul meu, cum singurSta Robinson Crusoe într-un ostrov pe mare.Chiar fiul meu cu ochii-mi nu poate să-mi zăreascăÎn vârful de prăjină semnalul-nalt, de pânza,Cum flutura, cum cheamă. În zare, nimeni. VremeaCu fumul ei de-o clipă pe cerul veşnic. MareaŞi marea, iarăşi marea, şi marea pretutindeni.Zadarnic. Nici o punte. Dă-mi mâna. Ce departeMai tremuri. Ţine-mi mâna. E mâna mea. Sunt singur.

Scutul Minervei IV

Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparteLa umbra unui dafin ce n-are veştejiri,De gloria lumească, de secile vrăjiriA’ vremii-nşelătoare totuna de departe,

Adun pământ, şi plante, şi oameni într-o carteÎnaltă în simţire, bogată-n zugrăviri.Din vechile otrăvuri făcut-am izbăviri,Din turbure viată, armonioase arte.

Dar sarcofagul poartă îngemănate roade:În juru-i saltă-n soare al zeilor alai,Năuntru zace mortul ca viermele ce-l roade.

Nu-i nimeni deznădejdea din gând să mi-o ghicească.Doar tu, zeiţă clară ca flacăra, îmi daiPuterea să-mi torn chinul în ea marmura cerească.

De-o fi să fie raiul

De-o fi sa fie raiul, să fie un zăvoiCu salciile-n muguri şi ierburile moi,Cu miei priori — tot îngeri albi, plăpânzi şi goi —Şi apa pe sub ramuri să cânte ca un roiDe-albine nevăzute ce cată miere-n flori.

De-o fi să fie raiul, să fie-un lan de grâu,În vântul dimineţii să mişte ca un râu,În soarele de-amiază să ardă aur greu,Să intre-n el arhangheli cu secera în brâuŞi umbra lor albastră să dăinuie târziu.

De-o fi să fie raiul, să fie-un deal cu vii,Cu prune cum e bruma şi mere arămii.De-asupra lui să zboare cu frunza cea dintâiUn stol de păsări albe vâslind prin zări pustii,Ţipând a toamnă lungă ca dorul meu să-l ştii.

De-o fi să fie raiul, să fie-un câmp de nea,Să scânteie zăpada aprinsă stea cu steaŞi zurgălăi de sănii să sune cum sunaÎn ţara mea pe vremuri copilăria meaCând toată tinereţea, iubire, te-astepta.

Poemul într-un versUn singur nai, dar câte ecouri în păduri.

ÎmbrăţişareSuia o viţă de-aur pe negrul chiparos.

PanPrin frunza rară ţapul priveşte, faun trist.

ZvonE roiul de albine sau numai amintiri?

Stelă de mimCu plâns şi râs de mască în mâini, nepăsător.

VegheLa gura sobei gândul, tovarăş călător.

Artă poeticăNu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

AmurgIubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi.

MelancolieFoşniră împuşcate lungi aripi. Dor târziu.

TinereţePe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei.

DezamăgireAi spart oglinda: chipul din ţăndări nu-l culegi.

Seara la VoroneţLa sfiinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchia.

VecernieCu stropi de ploaie toaca, şi clopotul furtună.

ReîntoarcereAm pribegit cu zeii, la oameni să mă-ntorc.

Turc bătrânÎşi numără mătănii de-o mie şi-una nopţi.

Popor nomadFoc stins, cort strâns, pustiul și pulberea plecării.

SclaveFemei cu trup de noapte şi miez de soare-aprins.

CrăciunSe-oprise steaua, fânul în staul strălucea.

Zile şi nopţiTrecură ciute albe şi-ntunecaţi ogari.

CopilărieO jucărie spartă găsită într-un pod.

Toamna copilărieiMireasmă de gutuie într-un iatac bătrân.

PărăsirePe orice cărăruie dau iarbă amintiri.

InimaO viaţă-ntreagă bate la poarta liniştirii.

Marmură greacăSub cuta caldă-a pietrii simţi trupul unui zeu.

FrizăStrunindu-şi calul, sare prin veacuri nemişcat.

AmintireaLa cuib, o rândunică prin suflet zboară lung.

Căţelul pământuluiAuzi-l cum te latră de pe un alt tărâm.