orgoliul cuvintelor poezii, de ion ionescu-bucovu

ION IONESCU BUCOVU

2014

nu ne minți, Doamne, cu traiul de dincolo

nu ne minți, Doamne, cu traiul de dincolo,

de-atâtea nopți nu pot dormi, ca un blestem,

cade asupra mea o apăsare, a nu fi, a te naște și-a iubi,chem tremurul luminii lunii

să reînvie ce a fost,astăzi nu mai seamăn cu nimeni,

întunericul mi-a furat făptura,au căzut imperii în somn

și din cuvinte mi-am făurit castele,cuvinte-viori, cuvinte-ghitare,

cuvinte sfâșiate de fulgere,cuvinte ucise din dragoste,

vocale foșnindmi-au mângâiat auzul,

mi-au fost leagăn în somnși mi-au ucis licornii de argint,

care s-au înecatîn lumea de dincolo a amintirii.

am pierdut verileîn zvonul verde al frunzei

și-n racla ei mi-au trecut la galopcaii albi ai depărtării

cu coamele bătute de vânt…

joi, 18 decembrie 2014

vis

amândoi privim peste lucruri,zburăm ca două păsări,

în acestă cursă trâmbițele frigului sunt aceleași peste tot,

cuvintele-rubini de sângetac în buza amurgului,

pe sânii tăi strălucește marmoraîn haite de lumini,

parcă am fi într-o procesiune de nimfe care alunecă-n oglinzi sparte,

scene bucolicecu cerbi care se-adapă

în lacuri de argint,fântâni cu ugere de izvoare

din care țâșnesc vise,soare-apune pe un destin

care cade-n ruină,se stinge polenul luminilor

și-nvăluie șerpește lunaca pe o primadonă

prinsă-n desmăț cu un prinț,covoare de cer

pictate cu fluturiși îngeri ce vor s-ajungă-n rai,

cuvintele cadca frunzele toamna

într-un tărâm de brumă.noi zburăm încet pe lângă lucruri

să nu trezim ecoul

care moare ca o rugăciune,printre umbrele sunetelor

ce se pierd în zare…


corbul

se făcea că ne iubeam pe fânul de curând cosit,mirosea a levănțică prin poieni de albăstrele,

Doamne, ce frumos era, tremura prin aer vântul,luna-n pânze aurii , stampă pe-un pământ tăcut,

își vărsase tot năduful peste fericirea noastră,muza mea patetică se-anina de umbra-mi vie

și cu pieptul sfâșiat de atâtea amintirideschidea cenușa vremii aprinzând focuri mocninde;

ne-amăgeam cu vorbe dulci și săruturi otrăvite,eram parcă-ntr-un miraj când se reîntorc ecouri

din întâia-mpreunare când eram topiți pe jarși înfășurați în noapte ca într-o mătase vie,

cu un glas lunatec, sumbru, m-a-ntrebat de vreau să plec,ca o pasăre rănită s-a zbătut bătând din aripi,

căutând fulgerul-cheie, aprinzând întreg văzduhul,era parcă o povestea dintre basmele din nord,

cu trădări și cu ispite, cu obscenele finaluri,când se dă suprema luptă și cu prăbușiri în vis,

îi vedeam ochii hipnotici cu izvor șiroi de lacrimi,scăpărând printre pupile lasere –săgeți de moarte,

nu mai plânge, nu mai plânge, lasă poemul să curgă,viața asta e ca visul, crizanteme de canaf,ce adesea se termină cu un dulce epitaf;

și așa a fost să fie, corbul cel bătrân din turlă,ne dădea ocol prin spații, printr-un zodiac furat,

răspândind otrăva morții peste seara noastră dragă,prevestind o toamnă rece, plină de vânturi și ploi,

noi cu trupurile-nchise ca o pleoapă printre lacrimi,ne-am pierdut unul de altul printre timpuri, printre patimi.

eu prin glasul trist de sunet și de harfă și de flaut, am rămas singur prin lume ca Ovidiu să te caut…


vara

A venit vara după calendare,Tăcerea este umedă prin munți,Stau treji ca niște daci cărunți,Cu vârfurile ce se pierd în zare.

Și pe câmpie grâul încolțește,Talanga scoate turma în amurg,Se-aud pe vale apele cum curg,

Iar trandafirul vesel înflorește.

Petale lungi de lună la ureche,Cu nopțile scăldate-n apa vie,Natura care s-a trezit și -nvie

Și doina noastră, fără de pereche.

Se-aprind în zare stelele făclii,Coboară de pe dealuri cârd de oi,Se-aude cântec vechi ca de oboi

În triluliu de glas de ciocârlii.

E noaptea îmbrăcată-n umbre mov Venită ca o zână din povești,

Pe-astfel de noapte tot ca să trăieștiÎn vise dulci scăldate în alcov.


cuvintele

trec pe lângă mine trupuri de cuvinteca niște cocote și-mi fac cu ochiul,

cu unele-aș vrea să mă culc,sunt târfe fermecătoare cu miros de garoafă

născute din trunchiuri vocalicecu crengile până la cer,

câte un fulger le carbonizeazăsau le urcă prin vârtejuri,dându-le drumul în spațiu

și câzînd ca niște verbe-ploi aiuritoarecu trupurile spânzurate-ntr-un gând,

le-adun și fac din ele propria-mi zidire,pun câte un nor, o apă, un cer senin,

mai adun câte-o iubită de prin amintiri,câteva sentimente și gata.


devenim numere

până la urmă devenim niște numere,eu sunt al douăzecelea, tu al treilea,

numărăm și suntem numărați ca niște vite care trec la abator,numărăm iubitele, anii de viață,

kilowații, banii de-ntreținere, hainele,cămășile, locurile pe unde am trecut,zilele, săptămânile, toamnele, iernile,tristețile și bucuriile, averile, morții,cercurile de aur aruncate spre cer,

domnitorii, spânzurații și întrebărilela care n-am răspuns sau

nu le cunoaștem răspunsul,ne numărăm minciunile sau adevărurile,

iluziile și deziluziile,facem matematică, adunări și scăderi,

ne trezium cu teoria relativitățiia lui Albert Einstein prin inimă

asupra sentimentelor în mișcare,suntem prinți și cerșetori

într-o lume care se cufundă-n erori,târzii jocuri nevinovate

de-a fi sau a nu fi printre dramele lumiiamurgind prin istorie

pe orbita dulcelui pământ.


veșnicie

Cuprind în suflet o minune când îți sorb obrajii,setos de parc-aș bea

o mireasmă.Când stăm ochi în ochi,

incendiem totul împrejur,dorul de tine, dorul de noi, ca altădată umblă nebun…Fără tine traiul pe pământ

e pribegire.

Eu nu știu ce regină ești și de unde vii,

îți ascult clipele, acele flori frumoase de mai

care devin veșnicie.


părul tău

Părul tău e un val din marepe care nu-l poate străbate privirea,

când îmi înec lacrimile în el visez mistere cu regine din Efes,urzește tot largul lumii cu vraja

parfumului ce mă îmbată,atunci când apasă pe buzele mele

mirosul tău dulce de fată.


și vine iar vara, iubito

și vine iar vara, iubito,cum vine aminul

prin psalmi,ce miere-i veninulcând sorb luminadin ochii tăi calmi,

senină ni-i ziuași clipa ferice,

visând un alt raila umbră de cetini,

covoare de iarbăși chipu-ți bălai;miroase a floare,

a dorul de noi,trecând ca o boare

prin aprige ploi,urcând către astreîn lumile-albastre,

străine de noi.


câteodată

Câteodată mă-nvelesccu speranța

de frigul din mine,numai tu îmi poți da căldura

pe care n-o am,fă-mi lacrima apă curată,

să fiu dezbătat de dorul de tine. În lipsa ta se face-ntuneric,

și umbra e grea,dorul începe să cânteatingând brațele reci,

brațele tale feline,

umbra, tăcerile, mersul,inelul, secunda,

bătăile inimiiși-albastrul ochilor tăi

în care mă pierd ca cerbul prin văi.


luntrea

și nopțile de vară, iubito, cum de suntatâta de frumoase din cer până-n pământ?

și holdele par valuri de nalte clătinăriiar noi două minuni pe spuma unei mări.

luceferii și stele și luna ce vor fi fiinddacă nu jucării prin univers plutind?

ne urmăresc prin noapte de-apururi pe-amândoiprin lumea amintirii cea plină strigoi.

iar luna ne păzește cu fața spre apuse luntrea aurie deasupra noastră sus.

coboară pentru noi din luntrea aurie

o scară de mătase, ce vrea ca să ne-mbie

să ne urcăm pe ea în lumea de apoispre zarea cea înaltă de mână amândoi.


gânduri-hiene

în fiecare noapte trec gândurile

ca hiene după cadavreumblă șerpește

prin toate coclaurile sufletului meuse opresc acolo unde nu ajunge

decât închipuirea foarte departe

unde clapele orgilor stau neatinse pline de praf

acolo toate cuvintelemă trădează

sunt ca vasele aprinse pe mări

care ard foarte încet incendiate de fulgere

căzute în apeatunci vei înțelege

de ce tac când te chem

cuvintele mereu mă trădează

nu mă mai ascultă o iau razna spre nord

ai uitat cum valurile balansează

în culoarea ochilor tăisemnul tău de adio

a fost ovalul de la decolteu

în care s-au rătăcit sărmanii ochi ai mei

care mureaude necuprins

degeaba mai vânturăm lumea

după o coapsă de venerăpierdută

prin nisipurile antichității

după ce-au doborât-ovandalii

cărora le trezea simțurile adormite

de-atâtea lupte

adun

adun în mine fărâmă cu fărâmăveciile de vis ce mă dărâmă,

se-aștern adesea ca o amintireși le adun mereu într-o zidire.

în caldele izvoare de cuvinte,am adunat cenușa dinainte

și toate ce le scriu acuma mi-scetăți medievale dintrun vis.

am căutat și caut tot mereulumina stinsă din sufletul meu,un răsărit ajuns apus de-acum,

ce pribegește-n margine de drum.

zumzăie tainele prin amintiri,unde dorm duse primele iubiri,

în zadar mă mai întorc în vreme,când nu mai are cine să mă cheme.


te caut

te caut și nu mai știu unde ești astăzi,

trec peste noi norii unei ploi de vară,

în suflet se mai zvonește

despre tine,alunec cu gândul spre

ochii tăi de viorele,ape vii și ape moarte

se preling în gol de gene,mi-ai arendat suletul

cămătarilor,ai zis că mă-ngropila rădăcinile tale,

de ce, timpule, ai trecut?mi-am pierdut zodiile,

nici nu mai știucând m-am ivit din întuneeric.


la umbra teilor în floare

cine-a zis că lumea e o -ncântare,o caut mereu prin umbrele singurătății

și n-o găsesc, singur vrăjit, singur zâmbind,trec pe lângă ea cu mirare

ca tainele printr-un gând visând,nu-mi răspund nici serile, nici lucrurile,dorm pe o vatră ce miroase a veșnicie,

fac din păcat buchete de criniși iubesc poveștile sângelui,seara ascult cântecul inimii

care trece prin mine ca o lunăpe-un cer senin,

doamne, frumoasă mai e viața,când aduni veșnicia în bațe

și te cununi cu eala umbra teilor în floare.


fată dulce

se joacă stelele-n iarbă,drumurile se retrag în noi,

cântă buhele-n pustiuri,doarme lumea pe poiată,

se-aude un zvon prin pomi,joacă ielele-n grădină,vine un vis din neant,

cu mulți sori și cu strigoi,se strecoară printre genechipul tău frumos de fată

din legendele din norddintr-un ochi îți pică sânge

iar din celălalt iubire,ce să-ți fac să te cuprind,mi-ai fugit din amintire,

fată dulce, fără corp,te năzari ca o naiadă

și dispari – o taină-n plus,ce umblă prin somnul meu,

alături de Dumnezeu.


joc de-a dragostea

tu ești vară, eu sunt vară,amândoi mângâiem iarba

și cu gândul jucăușne-am trezit într-un culcuș,privind cerul plin de stele,

pajuri se rotesc pe sus,și în lună un oier

treaz acum în miez de noapte,paște oile pe cer.

cerne vremea pulberi-aur,cad năframele pe noi,

trece-un vânt de mângâierece coboară din zăvoiși în tinda nopții sure

ne împărtășim veninuldragostei de amândoi.

și în noapte ne-am pierdutși ea mută și eu mut

și-n nespusa de risipănoaptea s-a făcut o clipă,

pica roua peste noi,trupurile-nmugurind,

era mied, era dulceață,dulcea mea, iubire hoață.


rugăciune

mă petrec adesea prin ruineși nu știam că ești mereu cu mine,

dac-am ajuns unde-am ajunseu n-am primit nici un răspuns,

adesea lacrima mă-ncearcădin drumul meu ca să mă-ntoarcă,unde mă pot, Doamne, ascunde,

de locurile rele și imunde,știu că faci mereu câteo lucraredin mila Ta și din iubirea mare,

eu Te-aș ruga mereu să nu mă lașisă rătăcesc prin viață ca un laș,nu mă lăsa cu gândurile bete

și-ajută-mă să trec prin râul Letespre slava mea nemuritoare,

neprihănit de nimeni, ca o floare;de-am fost odată rătăcit și prost,de azi eu Îți promit că țin și post…


tu care-ai fost și nu mai ești

tu care-ai fost și nu mai ești,dusă de vânt în depărtări

pe cine știe ce cărări,te-ai risipit printre povești.

va fi tăcere-n preajma ta,ca-ntr-o pădure-n vârf de munte,

cu piscurile lor cărunte,care se pierd în hău așa.

din noapte grea îndepărtată,se-ntorc cărările-napoi,

precum se-ntorce un strigoi,precum veneai ca altădată.

târziu, vei fi plecat demult,cu un sărut lăsat în somn,

ai fost o doamnă, eu un domn,aș vrea din nou să te ascult.


Având sânul căpătâi,Te-am iubit femeie-ntâi

când din rai curgea răcoareprecum apa din ulcioare,

Se vărsa cerul cu stelePe șiragul de mărgele,Erai mierea, erai vinul

Care-mi împlinea destinul,Neumbrită izbăvire,Plină toată de iubire,

Erai unda de ispităCare dormea liniștită,Gât albastru de sidef

Îmbrăcat tot în gherghef.A trecut timp pare-mi-se

De când ne-mbătam cu vise,

singurătate

s-au lungit plopii s-au făcut umbre

nu mai știu dacă sunt fără soț

e seară- șoptesc ca nebunii

prin frunzele loro romanță

din alte timpuriluceferii veghează

pe sus talanga coboară

la valețesută-n raze

de aur de lună seara se lasă

pe doruri de ciutepe urcușuri de pante

purtând pe umericupola de stele

pe dealuri răzbatepe veșnice căi

un sinistru ochide singurătate.


întoarce-te din vechi tapițerii

privesc la rama ta dintr-un portret,visând o rimă nouă de sonet,la ochii tăi albaștri și vicleni,

purtați ca în poveste trași de reni.

portetul în tapiseria care ardese lasă-n dulci poeme goliarde,

când porți mărgele dalbe și breloc,ce-s vechituri din secolul baroc.

acum când timpul amiroase-a vară,te-aștept, iubito,-n fiecare seară

și stau de veghe-n serile târziisă te întorci din vechi tapiserii.

din himerice vise și doruri se-aninăcerul cu stele căzute-n ruină,

caleașca amintirilor iară e goală,cade cortina pe noaptea de smoală.


Iar e lună plină și cerul seninMii de amintiri din trecut îmi vin,

Astăzi vara asta iarși e în toi,Fosfor licuricii luminând vioi.

Luna e rotundă, cerul foarte clar,Chipuri de icoane din trecut mi-apar,

Selenare semne, timp amețitor,Ies strigoii singuri din culcușul lor.

Noaptea asta sfântă este numai visParc-aş fi intrat chiar în paradis,Cerul tot e var, e făcut din cretă,

Într-un cuib de nor doarme o egretă.

Bate doar zefirul peste munți și văi,Rătăciți prin stele caut ochii tăi,

Se-aude departe un ecou de lieduri,Umbra ta apare dintre negre ziduri.

Culori ce se mișcă-n rame de ogive,Parcă proiectate din vechiul Ninive,

Ape diafane și cu muzici albe,În baroc de vise și-n lumini de salbe.

risipitorii

ne-am risipit tinerețeaîn cele patru puncte cardinale,

eram nebuni și ne jucam de-a viața,romantici și naivi,

credeam că toată lumea e a noastră,risipeam serile și nopțilepe străzi și prin parcuridupă o oază de iubire,

ascultam foșnetul plopilor,prindeam stelele-n zbor

și puneam ghiocei la ureche,în eternele noastre primăveri.

dar a trecut timpul…astăzi facem terapie de cuplu,

învățăm să îmbătrânim,suntem cuminți și naivi,

vedem cum cetatea se dărâmăîncet-încet,

drumurile se scurteazăși ne pregătim

pentru marea finală…


curgere

se-nchide timpu-n mineca ochiul unui mort,

mai doarme vraja zileipe-o pajiște de tort,

mai vin lumi fără nume,prin spații astrale,

când soarele-apune,pe negre spirale,

se-aude printre umbreo oază de tăceri,

mai trece înc-o zi,mai trece înc-un ieri,

stingând tăciuni-aprinșidin focuri arzândenetălmăcite vise,

din dorul românesc,păzind tăcerea noastră

cu ochiul lui Șivaprivesc spre zare-albastră

și mă întreb de fi-vaacolo vreo himeră

de-nvârte universultrecând în altă eră

ce programează mersul…

se-aude așa de dulceun cântec printre sfere,

încât mă lasă rececu gândurile mele,

nici un sărut nu-mi trece prin sufletul de lute doar o rugăciune

ce-mi place s-o ascult,e rugăciunea vieții

cu un altfel de Crist,ce L-au cântat poețiiplin de amar și trist,

cu El lumile curgspre văile de timp

prin suflet demiurg,ca zeii din Olimp.


vorbind în dodii

liniști fără nume, soare și târziu,

cai albaștri-alunecă pe cer,îngeri cad de-acum în susnu mai vor să se pogoare

în eterna sărbătoareînchinată lui Isus.

numai zare-nseninată,o chemare, sun-un corn,

vânătoare minunată,turmele mi le întorn.

poetul vorbind în dodii,iară mi te-a scos în caleși la umbra unor rodii,vaide nurii dumitale.

melancolică făptură, aveai părul făcut șal,

străluceau rubine-n ochi,două cozi negre de cal.

picioarele lebădă,născătoare de iluzii,

glezne argintate-n ochi,cu miresme de infuzii.

cu pielea catifelată și țâțele de agată,

de nu te-ai mai fi născutcu făptura ta de fată!

parcă sunt deja în basm,sub zodia unei mioare,

am nebunia lui Erasmși depărtarea ta mă doare.


teiule

teiule, teiule, miresmele tale aduc vraja din povești,când Eminescu trecea prin Copou cu Veronica de mână,

Iașul atunci era sărbătoare, îngerii se urcau la cer,Eminescu purta lira lui Orfeu și Veronica cunună.

florile tale cădeau peste umerii lor de îndrăgostiți,ochii li se topeau într-un albastru de cer, li se topeau,

teiule, teiule, îmbătător mai erai când bătea vântul prin tine,seara când umbrele lor fermecate pe alee treceau.

se-auzeau pași pe înserate în culori de soare-apune,luminând cărări de vis ce-aprindeau în zare ruguri,

luna dragă călăuză, cu luceafărul sclipind,se topeau ca două umbre în dulceța de amurguri…

împărat era poetul ca și codrul, peste seara lor regească,cu ochi treaz și mintea vie și cu inima flămândă,

purtând lira lui în suflet ca un faun ce iubește poezia,descântând iubirea dulce doar cu vocea lui cea blândă.

flori de tei zburau agale, ploaie de petale dulcipeste chipurile lor, fericindu-le clipita , în decorul de poveste,

se întreabă și-ei în vise cum de i-a cuprins ispitași i-a luat borfașul Eros din senin, fără de veste.

Luceafăr, stea umedă, răspândită prin roua dimineții,ai prefăcut sunetele-n fântâni de orgi și-n curcubeie,nu știai că nemângâiatele voastre destine barbare,

s-au ascuns tragic într-o inimă dulce de femeie.


linxul a putrezit

Se desfac pulberi de cer, fulgere într-un pustiu,Așchii de nori dansează pe mări, astre arzând,

Luciri de harfe, Orfeu zburând spre alte zăriȘi lumea toată, plină de vrajă, mistic descânt.

Unde se îmbrățișază iubirea, curg sevele noi,Lynxul a putrezit, dar îi mai scapără ochiul enorm,

Aburul sângelui viscolit de abatorul din noi,Clipa cea repede, dorul și vraja încă mai dorm.

Pe piciorul nostru de iad încă mai sunt amanți,Paznici de tenebre mai scutură fluturii de petale,

Într-un dans funerar: mai murim, mai trăim,Mai urcăm un deal și mai coborâm încă o vale.

Ne pasc elanuri vechi și iluzii, risipite prin ani,Vom evada caraghios din propriile noastre destine,

Urcăm ușor prin noi o scară spre cer în spirală,Singuri ca vulturii, printre cele divine.

Mereu vine clipa ce zboară spre alte zări,Izvoarele sunt comorile de sub stânca din soare

Ce se varsă în noi ca o mare și dulce iubirePrin frunza de seară care plânge și-adesea ne doare.

Călătorim mereu și nu știm umde mergem niciodată,Ce simplu ar fi fost să dormim pe-o pajiște de vis,

Să trecem prin vechi paradisuri rămase pustii,Să scăpăm de orizontul nostru mucezit și închis.


gânduri în noapte

se spânzură fântâna de cerul înstelat,șarpele casei mele a adormit sub pat,

câmpia este tristă și tace dinadins,doar luna-și toarce mersul pe aurul cel nins.

se-aud piane triste, bolnave ca de ciumă,în cimitirul vesel dorm oasele de mumă,mi s-au lipit de vise de noapte și de stele,

și îmi apar mereu în ceața nopții mele.

lumina lunii pline alunecă în casă,ca-n ape se revarsă pe paturi și pe masă,

prin inimă-mi trec umbre ce-s pline de himereși toată atmosfera e vrajă și tăcere.

doar Lynxul stă de strajă la margine de lunăși ochiul îl veghează ca fulgeru-n furtună,

trecând pieziși ca hoțul spre zarea cea albastră,se pierde-n neguri grele dispărând pe fereastră.


dacice

Mama Dochiei plângeaSub izvoare de arcea

la templele lui Zalmoxe,sta mereu și se ruga,

iar Când cădea câteo steaMai creșteau un pic Carpații,

Câte unul mai murea,restul se aveau ca frațiiDunărea era rotundă

Se scăldau ciutele-n ea,De cinci mii de ani încoaceTot s-a plămădit poporul,

Decebal cu steaua-n frunteLe ducea grija și dorul,

Despletea cărări năuce,Peste vijelii și foc,

Se-ntreba unde se duce,Cu atâta nenoroc.

Se umplea de oameni codrul,Plângea dacul peste JiuSe cutremura norodul

Când scăpa teafăr și viu.Se făcea sabie luna,

Stâncile cu vârfuri sureDeveneau ascunzători,

Printre ierburi, printre mure,Se credeau nemuritori.

Aprindeau focul cu iască,Își făceau ștreangul cercel,

cântând doina strămoșească

pârlind un ciolan de miel,mai pe seară în amurg,mai da iama prin prejur

încălecau calul murgdupă câteun hoț de fur.

vis de vară

eram prin rai printr-un lan de grâu,

vara ne furase toate visele,sângele macilor ni se prelingea

printre degete,ucideam candoarea lor,

eu stăteam pe marginea zilei,pe cer siluete de cai albi

zburau spre apus,tu stăteai sub sălcii pletoase,

somnambulo, și dormeai,părul ți se împletise

peste ramurile tremurătoare,ca o amforă stăteaiplină de antice vise

și cu gleznele la soareîl așteptai pe Ulise.


iedera mea

sigur în iubirea noastră e ceva neîmplinit,

vechi neliniști alandala astăzi iar ne dau târcoae,

insomnatice ființenoi brodăm doar arătarea,stai să-ți povestesc ceva,

eu visând și tu visând,ne-am trezit întru iubire,

suntem trup firav de iarbăși vremelnic și subțire,ce să faci, iedera mea,

eu sunt stâlpul pentru tine,urcă-mi-te până -n cer,

printre lacrimi și suspine,căte o frunză eu îți smulg

de la vârf la rădăcine,și-uite-așa trecem prin timp, mai departe, mai departe,de ni-i rău sau de ni-i bine,

scuturând zilele moarte.


aproape de cer

sufletul meu este prin noriplutește ca un vis prin noapte,

privește la sufletul tăucare e făcut din șoapte,

aș vrea să vorbesc cu tine,dar gura mea a murit,

de- atâta crudă fericirenu mai știu de ne-am iubit.iubito, mi-este dor de tine,

șade frunza de trifoi,ca un semn de întrebare

peste zi, între noi doi.sapi adânc fântâni de doruri,

eu te rog nu mai săpa,o să dai de cer, de stele,și-o să zbori, iubita mea,o să treci printre luceferi,dormind peste sânul meu,vom visa că suntem teferi,

aproape de Dumnezeu.


cununie

lacrimă care se stinge,de ce plângi, tu, nu mai plânge,

ești liana, ce se frânge,peste norul care ninge,

va veni o primăvarăpeste viforul de-afarăși vor înflori toți teii

și vor ninge iarăși mieii,dulce, tu, fecioara mea,

rătăcită într-o stea,te văd întruna plângând,

și destinul îngânând,vreau să-ți văd ochii căprui

dacă sunt ai nimănui,dă-mi-i mie cu-mprumut,

suntem singuri pe pământ,de e noapte și e rouă,

să dormim pe lună nouă,și să șuiere, nebuna,

cât va ține noaptea, luna,două cântece nebune,care vor să se cunune.


codri-n delir,alai nupțial,

e bucuriesau moarte,joacă-ntr-un

templu albastrupriviri deșarte,mistice lacre,sacre văpăi,

se deapănă sterpeprin tristele văi,

agonizeazăun crin sângeriuîn palmele tale,

sărut târziu,iris în verde,

zbor de petale,ziua se facedin ochii tăi,lasere dulci

din dulci văpăi,aur la ora

turnului vechiclopote bat

din limbi perechi,cad umbre de caiîn ritmul de ropot

se-aude tropotși un vechi alai.

îl port pe Eminescu la brâu

sunt frunza legănată de razele lunii,

din galben mă prefac mereu în verde,

sug seve din pământul natal,

adesea moartea mi se pierde

ca-n cântecele lui Dedal;vara

nechez sălbatec ca un calpe câmpie,

zbor ca o pasăre-n albastrele zări,

am inima cât țara rotundă,

mi-o leagănă codrul,nebunul,

mi-o spală în undă,alerg în toate părțile

deodată,de mă voi prăbuși,

va cădeao sămânță în țărâna

cu lacrimi udată; am steagul singurătății

cu mine,pe Eminescu

îl port la brâu,el este cerul și aerul,

el este râu;pe tine te duc

spre păcat,te culc pe frunze de tei,

să-ți povestesc,

iubito,cum e în țara de zmei,

căci în țara de privighetori,

am stat odată noi doi,cerul cădea peste noi,codrul cânta din oboi,

se rotunja liniște-albastră,

iubirea taera floarea din glastră,

pe care-o udam amândoi,

mă-ntreb și eu, găsi-voi

cândva cuvântulcu el să te-ncânt,tu, floarea mea,

ce te-ai stins în azururi,arzând…


dragostea

s-a umplut ulciorul, dragul,de când eu ți-am fost pribeagul,

s-a umplut chiar de la sine,între rele și –ntre bine.

au fost timpurile sumbre,pline de greșeli și umbre,

dar au răsărit toți soriiși s-au risipit toți norii.

draga mea dulce icoanăți-a căzut lacrima-n geană,

și acum inima îți esteca o carte de poveste.

vreau să ți-o citesc pe toată,lângă tine-așa în șoaptă,

să ne pierdem printre astre, prin poienile albastre.

să-ți culeg macii din zare,dragostea ce se năzare,

ca s-o facem numai faptăși s-o dezlegăm în șoaptă.

să-nflorească iar în doi,dragobetele din noi:

amforă cu două toarte,tu de-o parte, eu de-o parte.


mai cântâ-mi, iubito…

cu palmele cuprind obrajii tăi

ca pe-o minune,ochi în ochi

ne sorbim din priviri,pribegi pe pământ,

înflorim veșniciac-un jurământ,

mai cântă-mi de dor,mai cântă-mi,

iubito,despre fata din vis

cu părul flacără,cu obrazul încins,

cu inima caldă,cu picioare de ciută,

cu ochiul senindin floare de in,cu sărutul orfeicși chipul divin…

mai cântă-mi,iubito,mai zi-i

despre nopțile noastretârzii…


seară

s-a vărsat ziua-n asfințit,privesc după ea cu nostalgie,ceasul umbrelor mă-ntreabă

dacă mai doresc ceva,tac și-ascult murmurul serii,

deschid poarta către cer,stele-mi picură în gânduri,defilează rânduri-rânduri,

rele, dragostele mele,s-au făcut numai tăciuni

și le-a măcinat pământul,niciodată, nimeni, nimeni,nu și-a mai ținut cuvântul,

căci așa e dragostea,nimeni n-ascultă de ea.


sunt pasărea singură-n ceață

un sunet de clopot despartetristețea de lumea cealaltă,

inima-mi fuge departeși-aștaptă un tren într-o haltă.

norii pe cer aleargă, aleargă,vine sau nu vine furtună,

inima mea așteaptă-ntr-o haltă,ca să zburăm împreună.

sunt pasărea singură-n ceațănu știu încotro o să zbor,cerul senin mă îngheață,

se face furtună și dor.

plopii cântă romanțe pe cer,dorul se zbate în pieptul meu

Sunt în furtună stingher,mai aproape de Dumnezeu.


litanie

Doamne, mai bine m-ai fi făcut pom,salcâm de cruci pe la răspântii,

sau mai bine m-ai fi făcut piatrăsă mă spele apele de izvor,

sau pasărea cerului singuricăca să mă-nveți, Doamne, să zbor.

m-ai fi făcut fluier sau doinăpe la stâne vara de ciobani,harfă pentr-un nou Orfeu,

să mă strecor, Doamne, prin ani.mi-ai risipit viața-n zadar,

limane trecute sub seri pieriră,nu mi-ai dat, Doamne, în dar,

decât răstigniri pe liră.


trecere

Durerea e-n lacrimi,O, cânt-o pe strune,

Căci mergem de-apururi,Spre soarele-apune.

Din suflet fă spadă,Ce-i scoasă din teacă,

Lovește destinul,Căci viața ni-i seacă.

Prin frig și zăpadă,Doar viscolul sună,E timp de baladă,E timp de furtună.

Cădem în abis,Mi-e teamă, mi-e teamă,

Nu știu de-i vis,Sau Domnul blesteamă...


ce dacă…

Sufletul- pasăre ce zboară în sus,Trecând vămile pustiului,

Va fi demult, demult apus,Sub privirile fiului.

Numai plopii vor mai foșni atunci,Peste umbrele mele pe lunci;Așa e viața, se-ntoarce mereuMai aproape de Dumnezeu.Ce dacă cobor în lutul sfânt

Printre demoni și sfinți,Voi căuta trecutul sub pietre

Mai aproape de dragii părinți.Va bate-n veci de veci doar vântul

Și va-nfrunzi din nou cuvântul.


Plângi…

Plângi în nopțile senine,Plângi cu fruntea-n perna albă,

Din nesomn se face salbăȘi din vise căi divine.

Plângi pe crucea de mormânt,Când cocorii își iau zborul,

Veșnic fi-vei călătorulȘi eroul pe pământ.

Plângi când viața ți-e osândăȘi cînd inima te doare,Nu intra în disperare,

Domnul stă mereu la pândă.

Plângi la margine de lună,Și la margini de cuvânt,

Suntem lan bătut de vânt,Care vrea să ne răpună.

Plângi tu trestie căzută,Când furtuna te –a învins

Și când soarele apune,Retezându-ți orice vis.

Plângi ființă trecătoare,Ce în zare se înclină,

Fii doar cuget și lumină,Viața trece ca o boare.

Plânsul încă ți-e izvorulDorului de absolut,

Suntem suflet, suntem lutȘi prin lume călătorul.joi, 18 decembrie 2014

eroii lui Menandru

vin la umbra unui pom,să-ți flutur părul ca în vis,

să-l împletesc, să-l despletesc,sub geana cerului închis,

sub umbra pomului în floare,se joacă șarpele cu noi,

ai ochii dulci ca de cicoare,ce grea osândă pe-amândoi.

îmbătați de dor cu știme,uzurpați de zeu din rit,

am dat buzna din mulțimeîntr-un rai nepângărit.

și venisem lacom, mândru,peste chipul tău în floare,

împăcând cu gând de pradăsentimentele tartare.

luna veselă și bearcă a fanar visa, prin spații,noi într-o poveste parcă

nu ne mai intram în grații,

și era frumos și tandru,noaptea se făcuse vis,

eram eroii lui Menandruce treceau prin Paradis.


elegia amores

Pe maluri de vis se despletesc sălcii,liane pe apă și nuferi în zbor,

o lună nebună se varsă –n oglinzi,cu chip de fecioară, râzând și plângând,

noaptea se face o melopeedoar vântul zvâcnește prin arborinăvodul de raze-n unde de aur…

Trăirile mele îmi dau iluziacă mă repet mereu ca un clovn,numai serile mă scot la liman,

când poezia îmi pare că este lacrimă curată,plânsul nevinovat al inimii-n zbor.

Acum sosești tu, iubito, să-mi speli tâmplași-mi spui să nu mor

că amândoi formăm o minune,tu cu viața, eu cu norocul că te am

veșnicim lumea și mă rogi să ne vedemdin ce în ce mai des …


dansul sentimentelor

simt că sunt prea aproape de tine,între noi nu e decât un halou de aer,

gura ta-mi șoptește poeme,ochiul tău, un tâlhar, mă fură mereu,

văd gâtul de fildeș ca un gât de vioară,când luna îți mângâie sânul,

când pieptul e un vulcan de plăceri,mai lasă-mă o clipă să sper,

o clipă să-ți ascult inima,care se zbate ca un hulub prins în plasă,

mai lasă-mă să te privesc,mi-e teamă că te voi pierde printre amănunte,atât de aproape și atât de departe ești de mine

încât nu pot intui adevărul,poate că se va răsturna logica dragostei

și vom cădea ca nebunii în haos.


amurg

ce frumos e când asculți amurgul,parcă e pregătit să nască eroarea,

parcă vine cineva și te mângâie pe suflet,o mână de fecioară din visele tale frumoase,

ascult, tu citește-mi din psalmii lui David,ridică-mă la cer cu această poezie mistică,

prin acest amurg, surâs al morții, catarsis îmi îngroapă toate sentimentele,

un Vivaldi rătăcit printre noi,care vine din marea singurătate

cu sunetele lui aiuritoare și ne îmbatăcu miresme de luncă, din stropii ploilor de vară,

liniștea limpede parcă alunecă în neant,când luna moare risipită prin frunze,

ucisă de un sărut care poartă otrava pe buze,Doamne, vorbele sunt multe,

e prea devreme să cobori în noi cu harul tău,lasă-ne nefericiți cu ereziile noastresă gustăm din otrava dulce a vieții,

lasă-ne cu sentimentele noastre barbare care roiesc nervoase la fiecare cotitură a vieții,

nu pune cruci de stavilă între noi și albatroșii orbicare vâslesc prin nebuloase derute,

focul Golgotei devine o frumoasă mirare,prin singurătatea turnului cu ceas,

noi stăm pe-o pleapă arsă de destin,veghind la statuile falselor mituri,

care ni se vor ridica în cinstea călăilor ce ne-au ucis.


Bach

ar fi trebuit să te mai văddar s-a închis orizontul

cu umbre și mi-ai lăsat

doar umbra taerai undeva

la marginea măriisingură singură

îți da ocol un pescărușse întindeau

curcubeie peste noiun pian cânta Bach

ascultamși

plângeam împreună.


nu aștepta veșnicia

nu aștepta veșniciaiubește-mă în acestă vară

în lanul cu maciascultă-mi inima

cum cântă,alături de ochii tăi

ne vom petrece apusulunul în liniștea celuilalt

pe acest picior de raiunde a coborât Dumnezeusă ne învețe dragostea…


șarpele fantastic

noapte cu apus de varăpeste care trece-n vis

chipul tău închis în cețuritotul e un ceas de apoi

alunecăm pe raze de lunăcând amurgul își mișcă pleoapele

vino vis ori vino moartezicea poetul aiurind

teama de tine mă doareamândoi iubeam lucruri derizorii:

secera pleoapelor tale vrăjitecu ochi de migdală

care cădeau pe privirile meleca o povară

ca o moarte frumoasăvisată de somnambuli

amândoi așteptam șarpele fantasticsă ne devore

avea ochii ațintiți asupra noastrăun ochi spre tine altul spre mine

azi voia să mă ucidă pe minemâine voia să te ucidă pe tine

vino vis ori vino moartezicea poetul aiurind

apoia evadat din cuie

și a cântat psalmii lui Davidprin toată lumea.


Stăm astăzi tâmplă lângă tâmplăCu amintirile târzii

Indiferent ce ni se întâmplăEu nu mai cred erezii.

Din plopii albi se cerne jarȘi bate vântul peste noi,E luna albă-a lui florar,

C-un soare dulce și cu ploi.

,

facerea

am altoit tăcerea pe cuvântprimul cuvânt avea culoarea luminii

cineva a zis iubire și s-a aprins soarelealtcineva a zis femeie

și-au răsărit toate florile pe pământcând Adam și Eva s-au îmbrățișat

a răsărit luna pe cerdar și șarpele care se urca

în pomul cunoașterii desfrunzindu-lla umbra lui dragostea a căpătat aripi

acum aerul a început să vorbească prin somndespre cauza tuturor lucrurilor văzute și nevăzute

acum au început și apele să se mișteîntrând în sângele copacilor

și au răsărit sălciila umbra cărăra s-au petrecut

frumoase idile de dragostesub tălpile noastre pământul

a început să curgă spre miază-zicu el au luat naștere adjectivele

după care rococoul cu adverbele luistrălucind prin lume

au venit apoi clipele cu magi și criniși luna căzând în gol de ape

când părul tău plin de vocale curgea ca un râutrecând dintr-o rană în altatulburător și atât de bogat

apoi a venit îndoiala cu ochii ei aprinși de lynx tristețea cu formele ei cerești

care ne-a arătat că veșnicia nu s-a născut pe pământ.


vis de seară

a căzut luna pe câmp și plângeca o regină căzută-n infern

mă iau după ea ca s-o prind e nălucăochiul tău ochi căprui parc-ar fi

aș vrea să-i întorc chipul spre minesă văd dacă ești tu sau altcineva

se stinge conturul visez numai lunatice-chipuri și dulci năluciri

ai părul ca râul în galbene fireești umbră fantomă din timpuri asireai vrea să mă mângâi cu mâinile tale

mi-e frică de aripa ta rătăcită-n văzduhte-aștept la răspântii de timp

vino când nu e nimeni să ne păzească și-astupă-mi gura

c-un crin de buze cu gust de venin…


cine plânge

cine plânge-n tine searacând cade luna pe pământ

și tace câmpul rotund și imensîn această imensă liniște ancestrală

noaptea umblă grea prin frunza de privighetori

e târziu nu mai plânge e prea devreme ca să mori

peste vârfuri de tăcere trec la stele călătoare

vorbele umblă desperecheate peste minunile nopțiipădurile în depărtare

dorm și ele pe perne de răcoareîngropate printre stânci visând numai primăveri

o să fugim și noi pe câmpuri venind din amintiri trecutetot căutând un țărm mai pur

pe unde țipă albatroșiila margine de veac ferice în mări lunare fără somn

unde plutesc nuferi de vise prin dulci petale strălucind

unde euritmii de delte cad în cascade zdrumicatecurgând frenetice arpegii

peste altare-n orgi de bambusși-o să întemeiem o lume

precum nebunii din ospiciio lume-a noastră fără patimi

venită din senine clipeunde aerul pare de platină

unde pasărea patima zborulse-ntrec în neștire cu dorul…

ți-aș rupe din psalmii lui Davido dulce melopee de vis

ți-aș pune la gât curcubeuleșarfa cerului închis

privesc cum ți-alunecă trupul prin vise mele

ca o himeră legată de-ntunericprin codri eterni înfrunzinddin glasu-ți vocale de-argint

îți sună bolnave de noine-am aruncat peste minunica doi nebuni ca doi nebuni

iluzie ce-ar fi putut să fieo dulce și frumoasă feerie.


a lumii fală, vânt făcut să zboare,printre cenușa ce mereu ne poartă,

căci toate-ncep cântarea cu troparul,sorbind din Lete numai apa moartă.

e ceru-n jur albastru ca cicoarea,sclipind trandafiriu spre răsărit,

dar grav e când se-ntunecă iar zareași noi tot cerul vieții l-am umbrit.

zadarnic totu-n jur ni se-nvârteşteși frumusețea veșnic ni se-arată,

un ochi divin din ceruri ne priveșteși ne deschide printre nori o poartă.

aflăm în lume-adesea că se moare

în răspântii de lumină

ceas al amurguluitotul se clatinănoaptea se lasăde foc și platinăvin târzii orelese-nchid florile

murmură-n liniștepoala pădurilorextazul furilor

patima zboruluiumbrele noruluiluna-n urcioarecade-n răcoare

pe coaste de inorogse adună stele moarte

să ne poarteîn cuib verde de mătase

pe saltele somnoroasepeste ape căpriori

aiurind tropot de norivin la apă și se adapă

în oglinda ceruluinoaptea lerui-lerului

sunt vedenii chip și feldesenate cu penel

se aud în depărtarenumai ape călătoare

în răspântii de lumină

așteptăm dorul să vinăși-n altare cu scânteipe o așchie de stei

într-un foc fără de fumsă-ngropăm

dragoste-n drum…


întoarcere

adesea mă întorc în satsă-mi scutur sufletul de rouă,

la poartă lacătu-ncuiatîmi frânge inima în două.

e tristă prispa de-altădată,fântâna doarme pe tălpar,

a căzut cerul pe poiată,o cioară stă înfiptă-n par.

drumul mi-a rămas stingher,nu știu încotro s-apuc,

mi s-a-nchis granița -n cerși sunt singur ca un cuc.

vremea trece prin cuțitetriluri de privighetoare,

unde ești copilărie,unde mi te-ai dus tu oare?

amintiri grele se-alungăși-n întoarceri vreme cată,

ce-aș dori să mai ajungăla tărâmul de-altădată.

mă privește casa tristă,parc-ar vrea să mă blesteme,tot aștept pe vechea prispăglasul mamei să mă cheme.

nu se-aude, e zadarnic,unde s-or fi dus ei oare?

tatăl meu cel bun și harnic,mama mea cea iubitoare…


trec prin copilărietrec prin copilărie ca printr-o apă limpede

care mă spală de toate reziduurile vieții de până acumpădurea cu farmecul ei mi-a fost visulcare-mi stăruie și astăzi în memorie

ea a fost castelul tinereții mele cu coloanele ei dorice de copaci care țin cerul pe vârfuri

și unde privighetoarea se înalță spre noricu cântecul ei fantastic format din triluri biblice

cu urcușuri și coborâșuri de silabe scoase dintr-o fantasticăpianină exotică ruptă din însăși aripa lui Orpheu

trec prin copilărie ca printr-un basmcare însă nu s-a sfârșit și e populat cu zâne

cu coronițe de flori multicplore pe capul fecioarelorcu feți-frumoși și balauri cu nuntiri de gâze și joc de iele la miez de noapte care sluțesc sufletele îndrăgostiților

un zeu nevăzut ascultă minunile întunericului improvizândfulgere cu aripi tremurânde printre stelele prin care

se plimbă unicornul pe un pod de fluturicu o întreagă orchestră de zburătoare vesele

care sug oasele timpului printre cortina cerului

se-aude un turn de flaute oboi fumegând lira delirândde-atâta muzică se umflă noaptea ca o enormă scenă

pe care joacă balerinele lui Degas printre vitralii aprinsenotele se sparg pe lama ultimei lumini

nechemate pădurile coboară din munte pe muzici celestelumina amintirilor se rupe și aruncă spre cer puzderie de licurici

sălciile îngenuncheate spun ultima rugăciuneși iată-mă acum călător spre inima ta spre visele tale

te caut prin vechea lucarnă a dragosteicum o căuta Petrarca pe Laura prin povârnișurile cerului

de când nu ne-am mai văzut oglinda bolnavă de leprăstă singură fără nicio imagine într-o somnolență de fiere

un fel de stampă cu privirile pierdute-n soarece departe ești de mine mișunând printre poemele nescrisemă vezi în cereasca oglindă ca un somnambul căutându-te

închinându-ți sonete în care rătăcim două deznădejipe țărmuri neumblate și pustiite de singurătate?


adolescență

adolescență, acvariu al unui timp

pe care n-am să-l mai prind niciodată,

lumea aceea ireală și colorată,

cu serile pe care le credeam

mistice poeme de dragoste

s-a ascuns undeva-n universîn orele roșii ale

acelui amurg.


unde este ziua aceea

s-a făcut inel sărutul tău

când stelele plouau peste noi

în aerul rece de incând luna cânta

la oboi.

erai ca o magnolie,răsărită-n

grădina supliciilor,în lumina

sipetului purpuriute mișcai foșnind

a mistere.

cu surâs de hortensie

îți lăsai coapsa amețită de mine,

sălbăticiune ciudată,

făcută din petale și stamine.

unde este ziua aceea

când amurgul își mișca pleoapele

de mătaseși-ți mângâia sânii bolnavi

de-atâta dragoste?


cântec

încerc zadarnic să te-adun din stele,tu te topești în fumul de cocori,

surpând văzduhul, cântec de viorise cuibăresc în gândurile mele.

și în nuntirea nopții printre braziprivirea-mi naște nostalgii celeste

precum zisese-odată Malateste,pe brațul meu, frumoaso, tu să cazi.

ne soarbe umbra timpului întoarsăcu zimții lui de lacrimă și gând,

din vise sterpe ne trezim plângând,ca frunza toamna cu nervura arsă.

cu liniști moi azurul se întoarce,tu calci pe-un pod de fluturi prin văzduh,

e un blestem al vremii de la Parce.

ai fost dulceața mea dar și otravă,prin foșnetul de frunze scăpărând,

tot mai străină-mi ești și mai suavă…


iubirea noastră

ne-adoarmă criniiîn lacrimi de rouă,

în raza luminiide lună nouă.

atâta albsub blânda lună,șăgalnic vântulne e e cunună.

miresme dulcine-or îmbăta:

fluturi de-argintși mărgărint.

doar iasomiacu foi de ceară,ne-ncearcă iară

melancolia.

tu treci mereucu pașii rari

și solitariprin empireu.

cu pielea ta de dulce rozăînfierbântată

în delir,iei forme

de metamorfoză

împrumutată dinShakhespeare.

când ochii tăinu vor mai plânge,

sub orizontul de carmin,

iubirea noastrăse va frânge

și îi vom spune-n veciamin!


amintiri din trecutul umbrit de socialism

eu i-am tras clopotele lui stalin într-un martie capricioscând socialismul se înșurubase serios în coastele noastre,

se-auzeau clopotele dogite în acea dimineațăși lumea mergea speriată pe străzi întrebând ce sărbătoare e

a murit cel mai iubit conducător al omenirii- răspundeauciracii trenuri întregi mergeau spre moscova să-i

aducă un ultim omagiu culcat în sicriu stătea zeul morti se vedeau doar mustața și decorațiile pe pieptul lui ciuruit

de gloanțe și de înjurături un bețiv striga pe stradăstalin și poporul rus libertatea ne-a adus altul îi răspundea

măi staline burtănos ce-ai dus lumea la colhoznoaptea umblau mașinile negre și piguleau pe cei carese împotriviseră regimului îi duceau în rai să-i boteze

cu aghiazmă comunistă ostașul sovietic defila și plângea la kremlinsub razele primăverii se dusese tătucul cel care

trezise rusia din visare cu vodca cea de toate zileleacum era tăcere se ținea doliu trei zile n-am mai învățat

bucuria noastră ziceam-dacă ar muri mai mulți stalinisă stăm într-o vacanță continuă așa până se termina școala

se țineau slujbe interminabile care slăviau conducătorulși noi strigam barbă albă barbă neagră barbă cioc barbă deloc

adică pomeneam pe cei patru mari dascăli ai omeniriikarl marx friderik engels mărețul lenin și viteazul stalin

pe pereți în fața noastră erau tablourile lorcolorate mari ne priveau și ne ocroteau de fiara capitalistă

care stătea la graniță să ne ocupe și să ne subjuge

cântare din ecleziast

înfrunzim, înfrunzim și nu știm de ce și până când,

poate până când vântul va trece răzbunător

prin frunzele noastre,să fie o stare fără devenireprecum toate sunt păreri

și rămân cântec în deșert?…numai fugile lui Bach

îmi aduc aminte de tineși norul care atârnă deasupra

sufletului ca o zdreanță,nicio tăcere pe râul

care curge mereu prin noi nu stă la hotarul înțelepciunii,

toate drumurile care trec nu mai au întoarcere, curgem la vale cu ele

odată cu acea curgere a amurgului și a abisului spre neființă…

femeile coboară dintr-un opiu de culori

spre străluciri de tinicheaprin racle de mac

pe drumuri ce se mișcă lentdintr-o Persie cu povești.

în bruma ploilor semințeledansează pe vârfuri de lut,

stejarul se naște din ghindă.parcă ieri treceam prin pădure, parcă ieri te zărisem, femeie,

printre frunzele puse-n lanțuri de lună, parcă ieri te-alergam,

căprioară nebună, cu picioarele zvelte, cu ochii șireți

ce tăiau laseri din pupilele tale, înfipți în inima mea,

călcai prin nori, pe turme de crini, prin ierburi virgine,

în asceza unui amurg sentimental, între izvoare și mare,

culoarea părului tău lung se făcea aer de noapte, viscol de val,

prin somnul vameșilor treceau încolonate culorile buclelor tale,piciorul clintit prin iarbă răsuna

ca aroma-n somnul meu pierdut.umbra lui Holderlin plutea peste noi și ne blestema,

curgea întunericul și abisul și steaua curgea către stingerea sa

numai noi eram fericiți cum vine fericirea din neant,

așa ca o boare care ne amețea printre amurgul tot curgândspre neființă și tot curgând

la marginea tipului în edenul etern.


calul Gellu Naum

am plecat cu calul Gellu Naum la păscut,din coama lui ies versuri suprarealiste

și behăie prin ierburile incendiate de lună,încă mai visează un București cu niște

demoazele balerine ca-n pânzele lui Degascare aruncă din pipe fumul pe nasul lor coroiat din care ies fecalele secolului în

rotocoale urcând încet Dealul Mitropoliei;la un picior are pinteni și doi ochi mari

prin care vede măruntaiele pământului,la celălalt picior din spate are o chișițămare și schioapătă ca o mandragoră

căreia i s-a tăiat un picior ca pedeapsăpentru amoruri nepermise prin orientulprăfuit al cerurilor deschise către Allah,

calul Gellu Naum are ochi de sticlăși vede prin lentilele concave o lume aparte

plină de neprevăzut ca-n târgurile și bâlciurile de unde clovnii scot panglici

prin toate orificiile și-i plimbă pe spectatori prin labirinturi în zig-zag printre oglinzi,

printre șerpi și alte reptile cu gurile căscate,el nu mai paște demult, e melancolic,

se gândește cum să iasă din scena aceastacu oameni care au burțile ca niște butii,

mâini lungi întinse, rămase din revoluție,cu mințile puse pe bigudiuri, strigând:

așa nu mai merge, vrem altceva, altceva,iarba lui este albastră și paște numai noaptea

pe lună păzit de îngeri și e melancolic,pupa-i-aș botișorul lui prin care socoate

aburii secolului și-i transformă-ntr-un oftat adânc…


gânduri de augusta început să pice încet încet câte-o frunză semn că se apropietoamna despletită în culori portocalii purtând în mână aura

unei melancolii ancestrale parcă văd pe cerul fumuriu triunghiuri de cocori tăind orizontul spre apus în lumea lorlăsând în urmă pustiul care se apropie de inimile noastre

cu fiecare zi care trece surâde lumea a belșug miros Carpații a mere și-a prune și Pan cântă la un pian bolnav de ciumă

cu disperare spunând adevăruri nespuse pline de înțelepciuneîmbogățiții tranziției își scriu memoriile prin pușcării apoi

își trag câte-un glonț în cap mașinile pe autostrăzile imaginarefug una după alta pentru niște himerice clipe de fericire

justiția coboară peste noi și ne întreabă ce-am făcut până acumtaie câte un cap câte un triunghi noi suntem vinovați de frig

și de ploaie noi spargem sticlele din greșală noi suntem imbeciliicare am înghițit cuie în stomac și-am pus măști de carnaval

jucând în acestă scenă somnambulească precum clovniieu nu știu cine murdărește cuvintele de noroi și cine le tăvălește

prin bordeluri confundându-le cu magopațele de la Crucea-de-piatrădin tricolor unii și-au făcut cămăși de bravadă cu care ies în față

și merg pe drumul lașității și minciunii spre victoria finalăau dispărut copiii de pe uliți și-au intrat la subsol prin

tavernele întunecate ale secolului cad satele în singurătatetinerii pribegesc prin Europa și bătrânii au umplut cimitirile

cu cruci peste pâmăntul reavăn au crescut buruieniși miroase a tămâie prin toată țara sfinții au mucezit în icoane

lumânările aprinse curg în mânacre odată cu lacrimileși lumina se rostogolește ca un stog de paie luat de vântul

istoriei pe apele greoaie care curg cu șerpi spre diluviile ce va să viesuntem într-o provincie bolnavă unde noaptea suge rădăcinile vegherii și noi ghemuiți în gropile de somn

credem că ne-am pus la adăpost de frigurii acestui veacsuntem manipulați de ciracii care trâmbițează la vuvuzelele

propagandei oficiale și mergem mai departe printre portaluriprăbușite spre nu știu unde umplând gol după gol

în stampa roasă de ploi subțiri de bravadă pe toboganul istoriei…joi, 18 decembrie 2014

Brâncoveanu Constantincineva ne-a decapitat coloana vertebrală,

de-atunci suntem în derivă prin cinstita istorie,la Istanbul e masă festivă se bea vin din glava

boierului Brâncoveanu Constandinși din pielea fiilor lui au făcut harapnice spahii,

numai lacrimile noastre au rămaspe malul Bosforului să se verse în marea de amar

a suferințelor noastre ancestrale…de la el încoace încă s-au mai tăiat capete

și se vor mai tăia, avem destui tăietori de capeteprintre noi care se vând pentru o pungă de galbeni,

numai Decebal s-a autodecapitat;capul lui strălucește și astăzi în Capitoliu,

de la el încoace avem o istorie incertă și nu mai știm de unde venim și unde ne ducem,

peste noi au trecut lăcustele și ne-au mâncatfrunzele copacului până la rădăcini,

nu știm dacă mai suntem daci sau mai suntem romanisau poate cumani și ceva slavi, un ghiveci al istoriei

care ne urmărește și ne umilește în fațaaltor popoare așa- zis alese ale de Dumnezeu,

cine vrea să ne înmormânteze istoria noastră milenară?cine vrea să se joace cu noi de-a pitita

uitând de Hamangia și de leagănul Carpațilorunde s-au plămădit primele lumi ale continentului?Brâncoveanu Constantin ne-a dovedit-o cu fapta lui,

el a vrut să fie pildă pentru noi și pentru urmașii noștriși pentru urmașii urmașilor noștri,

în urma lui avem o golgotă de eroi care s-au sacrificatpentru acest neam, ne-o spune mucenicul nostru Eminescu

și se întreabă și el unde este Mircea, Ștefan, Mihai,Țepeș, Vladimirescu și alți anonimi de la Plevna și Grivița,

sângele lor s-a vărsat în sângele nostru, a pierit dacul din ei?eterna noastră țară este în umilință,

noi îngenunchem ca să sărutăm acest pământnu să ne aplecăm capetele în fața răului…


noi, poeții

noi, spărgătorii de vise,de mituri și de sentimente,

trafincanții de cuvinte,iubitorii de speranțe,

am stat la masă cu Nichita,cerșind de la el o silabă

de fericire și, când era să ne-o dea,

s-a făcut poezieîn cârciuma lui de necuvinte

și ne-a spus:băăă, eu am mâncat oase de zeu,

carnea și vinul vi-le las vouă…


în țara migrenelor

alergăm mereu să ne prindem umbra,niciodată singurătatea n-a fost mai sumbră,

parcă auzim vântul spunând rugăciuniledin care am plecat odată spre nicăieri,

ferind poemele de rănile toamnelor târzii;este un timp baudelairian cu nori și ploi

din care au plecat iubitele prin Tahitisă-l vadă pe Gauain cu urechea spânzurată

de plajele pustii în alcooluri caligrame,suntem în țara migrenelor trăind

într-o coridă continuă sub o bolgie imaginarăunde metaforele vetuste se îneacă în sângele

înserării pe țâțe de vioară.în curând vom vorbi cu toamna care vine

cu grădinile întristate și cu trandafirii ofiliți,îndemnându-ne să bem cucută din ulcioare păgâne;

luminate de lună, vor veni femeile din absurdsă ne înflorească ochii plini de migrene…


ce ne facem noi, poete

prin ochi ne curg imagini desuete,sublime bâlbâieli, abstracte alfe,

dar ce ne facem noi, poete,când vom ajunge slugi la calfe?

ne amăgim cu coapse pure,ca paznicii la vechi tenebre,trecând prin clipele obscure,

bolnavi de viață, plini de febre.

scafandri-n lacrimi și-n suspine,vicleni, perfizi și plini de bube,

așteptăm dorul să ne-aline,într-o caleașcă printre hrube.

urcă-ncet prin noi un vierme,poate-o fi chiar Schopenhauer,cu precepte dragi, dar ferme,

spre epoca cea de aur.

vârste cad pe rând din salbă,drum închis făr’ de poteci,un poem pe-o foaie albă

ce-a rămas nescris pe veci…


Signora, adio, eu plec,Un pelerin spre drumul la Mecca,

Vreau să dezleg acest mister,Arzând pe rug biblioteca.

Tot am cumpănit în mine,Umplând munții de tăceri,

Și urcând spre veșnicie,Ca să uit ziua de ieri.

Trece vremea-n pas grăbitȘi de ea nimeni nu scapă,

Între apus și răsărit,Trece vremea ca o apă.

ne pierdem

eu sunt un visător cu capul plin de păsări

ce zboară prin timp spre oaze albastre,

mi-am înșirat cocorii pe sfori de mătaseși se duc în echere spre alte dezastre.

privesc pe fereastră la clipe cum mor,

atâtea ceruri mi se destramă,

într-o liniște tristă, bolnavă de dor,amușin la părultău de aramă.

e-atăta toamnă-n minecare vine

și trece-n pașii tăi nepăsători,

e atâta cântec tristprintre ruine,

pe care l-ascultăm de-atâtea ori.

se depărtează poemul de tine,

se scutură frunzele pe umerii tăi,

ne-acopere toamna,ne-acopere timpul,ne pierdem, iubito,prin haos de văi…


rezervația cuvintelor

mi-a scăpat din rezervația cuvintelor poemul,mă tot uitam după el prin păduri și pe câmp

era parcă un animal scăpat din lanțuri și fugeafugea spre alte oaze de liniște pe partea cealaltă

a timpului și pe fața cealaltă a lunii urlând după hrană până acolo unde au început centaurii

să se audă și să se bată între ei după un ochi de singurătate dorul de foneme vine apăsat pe silabe

pe cuvinte de altar prin pădurea albastrăpeste stepe și fire de galben lângă o floare imensă

care miroase a lavandă și-a buze de mușcatăse-aude un dangăt de clopot înalt și stins undeva

sunetul lui strălucește ca un fast durerosîn care cumpăna din culori se zbate în ocruri

pe marginile de amiezi care fug spre soare-apunevine și se duce vaierul lui se lovește încet de stânci

ca un zeu de turnul gotic ducându-și ritmurilespre ideea nefastă a nefericirii fiecăruia

blocați între veșnicii oamenii ascultă sunetulde aramă luat de vântul care se joacă printr-o

lumină plină de obscurități prin zgomotoasa forfotă a secolului întorcându-se în necunoscut

tace câmpul rotund și imens și grădinile goale de florisunetul apei din grind cade ritmic pe auzul nostru

iar lumea ca o livadă așteaptă toamna să se desfrunzească și să nască erori prin ochii nopții orbițide-atâta întuneric, săpând gropi în sufletele inocente

mi-a scăpat din rezervația cuvintelor poemultaie fulgere prin necunoscut printre cirezile de nori

te caută să-ți spună că s-a dospit timpul de cândnu te-am văzut- tăcuta vioară s-a spart în patru zări-e doliu între noi ca-n catedrala sfântă unde se cântă

psalmi de-ngropăciune peste-un bolnav de ciumăși îngeri triști cădelnițează finalul serii nupțiale

un vis înmormântat pe veci într-un poem ce nu s-a scris…joi, 18 decembrie 2014

dansează toamna prin livezi

am găsit un lac, o boare,între margini de luceferi,

stăpânea peste mărgeane,vise dragi, povești frumoase,

îmbrăcate în sidef,o natură somnoroasă,

ce-i cusută în gherghef;galbenă era făptura

între foi de fag pieziși,a căzut din luminiș,

toamna, galbenă ca para,veselă, nepământeană,

fericita curtezană,delirează peste tot

și dansează prin livezi,printre frunzulițe verzi,albe lebezi stau pe lacși serafi le ține hangul,sug din subțioara pală

doar o notă muzicalădin fantastice fanfare

printre parcuri funerare,neperechi albe de fluturi,

mută visul în alt vis,tot dansând într-un abis,fără arme, fără scuturi,stelele clădesc incendii

printre păsări călătoare,în pustiul lor de toamnă,

scuturând zborul în mare,soarele stă să se-nchidăprin ferești de crisalidă,

numai noi, pribegi mereu,ne-nchinăm la Dumnezeutoamna noastră ca să fie

pentru toți o feerie.joi, 18 decembrie 2014

cântec de harpă, plânset de liră

harfa cântă pe cetate peste păsările-n zbor,nuduri dispar de la ferestre ca-ntr-o romanță desuetăcu plopi impari foșnind a toamnă, iluziile plâng în somn îndulcind melancolia , osânda sângelui din noi sună turbat a cântec orb;păduri albastre în coapsa lunii cad peste ceruri ca o vrajă,prin părul brun se-arunc-un râu într-o oglindă fermecată, vertebre dulci de coaste albe se sting în ochii mei ca-n fum, ne ninge basmul de-altă dată ce l-am trăit ca fermecațiprin psalmi divini cântați de-o liră ce spartă fu de un timp habotnic ce puse stavilă-ntre noi;și azi dansează-n ochiul meu osânda timpului pierdut, un jurământ scăldat în lacrimi peste clopotniți de aramă, dezmăț de sunete lugubre peste-ntunericul carmin, curg la piane pluviale prin norii ce se văd în zare,întorșii nori de-odinioară ce ne spălară de ruginăși ne băură tinerețea cu limbi hulpave ca de șerpi;

la tremurul luminii lunii noi ne făceam castel de vise,un spațiu pur unde domneam peste iluziile-n floare ca regii dintr-o țară sfântă care trăiesc din rugăciuni peste nisipuri mișcătoare,băurăm toți umbra din vise tot așteptând să se rotească al sorții nimb spre alte lumi;și iar căzură-n somn imperii în dosul timpului întors;și iar veni timpul ca lance să ne robească mai departeca să strămute visu-n piatră, cenușa altui paradis;și iar veniră alte toamne confundând zările cu valulcând nechemate vin din nord păduri cu flaute de ceațăalunecând pe sunet trist de requiem sentimental,și iar spre cer cocori aruncă un zbor triunghiular rotitspre lumile duse-n apusuri, spre alte zări mai călduroase,unde lebeda regală se scaldă-n sângele lui Styxcu palmieri bătrâni cu smirnă printre oazele arcade,unde se-ntâlnesc ascezii pe- o fărâmă de destin.

când Orfeu dă glasul lirei, vântul tace, norii mor,noi, curați ca rugăciunea, noi, bolnavii de amor,urând viața și târziul și cernind oglinzile,am căzut stele în ruină, ne plecăm târâș prin viață spre o rază de lumină, cu tristețea pân-la –os, alungând cu biciul biblic toți zarafii de prisos…


în templul limbii române

intru în templul limbii române ca un mare preot,vreau să culeg psalmii dulci din mierea ei,

singur într-un altar de vise, cădelnițez o liturghie,cu pâinea și vinul din vechile potire vă hrănesc,

veniți cuvinte după mine, fagurii mei blânzi,din dacicele rune scrise cu sânge pe pereți de stei,

veniți să-naripesc stelarele voastre lumini,veniți din cronici, din letopiseți și Dosoftei ,

veniți din doină, din lacrimi, din plugul vostru sfânt,veniți din cer și din pământ, din cimitirele păgâne,

treceți prin vântul ce-nfășoară templul răstignitveniți acasă, aveți deschisă ușa la intreare,

voi sunteți izvorul pur, crescut din jalea mea,un grai născut din fericire și durere,

peste vatră, peste neam, peste văzduhul Carpaților,roi izgonit din ceara de matcă prin nămoluri de aur,

din horele bunicilor și din curățenia fecioarelor,un imn sunteți, cuvintele mele dragi, încrustat în veșnicie,

căci a iubi-iubire e magia voastră ,verbul care ne-a născut dulcea limbă românească.


se destramă zilele de vară

se destramă zilele de vară,fuior de nori pe cerul sur,se golesc ochii de imagini,

e trist poetul trubadur.

pe sub bolţi şi peste culmidoar cocorii în triunghiuri,cată drum spre alte lumi,

înşiraţi de-acum în rânduri.

dorm şi satele-n Carpaţi,bivoli negri peste ape,cu ţăranii ce-s plecaţi

groapa morţii să şi-o sape.

în amurgul cel da aurprintre linişti nemişcate,cade luna ca un plaur,

pe-a noastră singurătate.

serile tot mai lungi ni-s,stelele ne cad pe case,trece totul ca un visîn linţolii de mătase.

pădurile de munte triste,nechemate peste ceaţă,în culori de ametiste,

se pregătesc de-o nouă viaţă.duminică, 31 august 2014

între vară şi toamnă

e ceva între vară şi toamnă,vin nopţi cu febră peste noi,

cu vise dulci din lumi uitate,cu frig şi tragicele ploi,

ce-s pline de singurătate. mai vine-o toamnă cu mult dor,

delir fecund de minotaur,cad frunze galbene-n pridvor,

polei făcut din praf de aur,un flutur aripa îşi frânge,

bolnav pe-un băţ micuţ de laurşi noaptea încet-încet se stinge

şi cad amurgurile-n haos…prin serile ca nişte viciicădelniţează Menelaus,

precum nebunii prin ospicii.mai trece-o zi cu umbre lipsă,

pe cerul luciu de oglinzi,mai vine-ncet câte-o eclipsă,

pentru nebunii suferinzi.iar peste timpul smuls din noi

se aude jalnic tril,parc-ar fi timpul de-apoicând se joacă toţi cadril.

luni, 1 septembrie 2014

septembrie(lui Nichita Stănescu)

septembrie ne-aduce brumele-n odaie,punem de-o ploaie la margini de lume,

ne cânte Nichita c-a venit toamna,

hai la vechiul han la garoafele tulburisă mai bem un pahar de raze din soare

acolo lăutarul Orfeu fără Euridice se-nchide într-o pleoapă enormă de somn

visând sânii albi pe care luna danseazăşi ochii de mură-n care se-neacă sărmanul

cu pahare din vinul strămoşilor daci,acolo cuvintele mor şi-nviază,

le zidim în cripte pe irişi de frunzeacolo cerul țese pe sus lanț de cocori,în triunghiuri de ploi transcedentale,

peste golurile oarbe dintre piscuripădurea a căzut iar în orbite,

se leapădă codrul de frunza cea dragă,rămânând trist şi fără veşminte.

Styxul la izvoare spală nopți şi zile,lebede, pe lună, barcarole vii,

doarme şi Nichita pe-un trunchi de copacorele astrale, orele-s târzii,

Domnul poeziei ne-a venit de hac,culegând nectarul frunzelor din vii.

marţi, 2 septembrie 2014

trece septembrie

te inundă toamna, poezie, cu dansuri stranii de cocori,cu ploi diluviene ce cântă peste țară a melancolie,

tot singuri murim, tot singuri, uitând cântecele de-acasă,unde sunt toate clipele de demult, toamnă, şi culorile tale

în care te îmbrăcai cu straie de ii şi fote cusute din toate culorile cerului, pline de fluturi strălucitori,

mai ştii câte vise au căzut grămadă peste inimile noastre?la poarta bizară m-aşteaptă doamna în galben,

nu mai e primăvară, nici vară, a venit ora apusului,înveleşte-mă mamă cu țărâna ta să nu simt frigul

acestui secol, care se zbate agonic în lumile rătăcite,nu ştiu , toamnă, cum să-ți mulțumesc pentru calda mea

singurătate; sună marele ceas al tenebrelor,cerul de platină se roteşte, se clatină peste noi,

am palmele goale de lumină şi ochii tulburați de-ntuneric,îmi plimb azurul singuratic prin frunzele triste

ce-şi caută cărări de vis peste poteci şi drumuri pustii,se-ntunecă refexele-nserării peste dealul ud de zvon,beat de şesuri şi de-munți, nu mai am priviri să văd,

parcă plouă cu metafore dintr-un cer care s-a speriat,afară tainic ne calcă ploaia pe inimi, pe nervi, clipe ude,trec prin noi Niebelungi beți furând din nori casacade

de ape; gloria toamnei vine peste vastele câmpuri,înfăşurând în galben tot verdele din noi,

priveşte, femeie, poezia toamnei şi vino să fim una,trimite-mi formele tale să-mi amintească

povestea cu Tristan şi Izolda rătăciți pe insula fericirii,leagă-te, suflete, murmură-n linişte romanța

cu trece septembrie, alunecă prin umbre spre orele -astrale,lăsând în urmă un câmp devastat de singurătăți

şi trupul tău trecând prin vise ca o nălucăsă bată-n vitralii efigia dragostei noastre aureolată

de-un nimb nevăzut; gol, sânul tău încingă-mbrățişareaşi sângele urce ca iedera-n noi, te voi ajunge odată,

chip de naiadă, vom fi iară mireasmă în doi;lasă-te pe umărul meu, s-ascultăm murmurul ploii,

mutând în legendă visele, râzând şi plângând...cad ploile pe casa mea de meşter cioplitor în cuvinte,

te inundă toamna, poezie, cu dansuri stranii de cocori,poate că noi în rotire continuă şi-n veşnică ardere

suntem naivii acestui secol care mai credem în tine,

lacrima noastră poate renaşte o altă lumecu alte văi care despart munții, visatul om nenăscut

dintr-o lacrimă care va însămânîa viitorul...

joi, 4 septembrie 2014

cina cea de taină

într-o zi ne vom întâlni undeva la răscrucile infinitului,

acolo vom da o masă festivăcu toți prietenii cu care

ne-am întâlnit în umila noastră viațăşi ne vom povesti toate năzdrăvăniile

pe care le-am făcut pe pământ;pe sub noi vor trece trenuri albastre

şi cuvinte dezgropate în şoaptevor face deliciul mesei,

vor veni şi bufonii cu măştişi vor mânca la cina cea de taină,

eu am să plec mai departepe Golgota înflorită

unde va ninge cu capete de îngeri.

vineri, 5 septembrie 2014

iar toamnă

iar toamnă, iar tristeți în doi,

când norii trec pe lângă noi,pare c-ar fi

toamna d-apoi;undeva aşa

departe,cum se scrieîntr-o carte,

vine iar tip-tilîn şoaptă

şi ne- aşteaptă,clipa plină de păcate,

unde dragostea e-n toi,

regăsindu-neamândoi.


părul tău

părul tău e valul prefăcut în unde,

în care îmi ascund privirea

când visez că am plecat

pe mare,mister

din lâni de aur cu miros de luncă;şi amețit

de valurile lui,mă cred cuprins

de-o vrajăce-i aievea,urzind fireledestinului.


eu nu ştiu cine eşti, femeie

eu nu ştiu cine eşti, femeie,până nu-ți ascult

dorul tău,atunci mă simt

pribeag ca o pasăre

în zbor nupțial

şi înmuguresc în mine veşnicii

de pe alt pământ;atunci ție

îți cresc aripişi cu aripile noastre

zburăm amândoica doi nebuni

la sudde tristeți.


am învățat

am invățat de la câmp tinerețea,

de la soare am învățat lumina,

de la frunze am învățat efemerul,

de la flori am învățat fericirea,

iar de la păsări, lecția de zbor;

oblojind mereu melancolia, stau singur

între ieri şi azi,învăț mereu lecția vieții

şi iar o uit a doua zi,anotimpurile cad în cerucri albastre,

se leagănă toamna pe sus,

zboară unghiuri întregi de cocori spre apus;

în murmur cald de tăceri,cobor în mine în fiecare zi,

precum magii călătoresc prin pustiu

către stea,ploile obosesc ,

apele gâlgâie-n piatră,prin ferestrele aburite

se vede o heraldică nouă,privirile se pierd în arderi virtuale,

ceața, mirosul ploilorvorbele, dragostea,

trec la paradăprin fața mea...


amintirile, hoarde barbare

hoarde barbare, amintirile vin peste noi,

mai ales peste vârsta a treia, tu, femeie, şi eu,

va trebui să ne retragem undeva

să estompăm timpul, să facem abstracție de el

şi să plecăm într-o călătorie sentimentală

pe fondul unei hemoragii de maci

într-o țară de vis cu gust parnasian

ascultândpaşii ploii de magnolii

în languroase madrigaluri,să-l citim pe Baudelaire

sub un cer ogivalîn amurguri de nord şi-n nopți andaluze,

pe Baudelaire, profesorul nostru de litere,

care ne desenează –n cărțile lui abisale

peisaje cu geamuri unde cerurile se destramă

şi toamnele vin ca nişte tablouri de Cezanne

în care amintirile încep să ningă peste noi,

precum nişte confetiîntr-o sală de bal;

cade câte-o frunză, curge un râu în vânt,

priveşte cum răsare-n gol tristețea şi luna care ne sperie

cu atâta romantism desuet,ți-am schimbat mereu

culoarea ochilor şi părulşi umerii i-am făcut

de marmoră de Cararraşi genunchii calzi

i-am şlefuit ca pe o piatră brâncuşiană

sărutându-i ca pe nişte moaşte la marile sărbători,

suntem amestecați cu apăpământ şi soare

şi mai ales cu primejdii;trece octombrie,alunecă umbrele,

mă mistui, iluzie de aur,arzând ca Nessus

răstignind dorințeleşi luminând neantulcu o clipă albastrăce înfloreşte ca o

floare de colțpe inimă.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

o minune

eu am uitat alfabetulmai țin minte

doar frânturi de silabe; din toamnă

mai țin minte vântulşi zilele albe.

am uitat abecedaruliubirilor de mai,a venit toamna

cu darul frunzelor moarte-n alai.

dorm mereucu glasul tăuşi cu sâni-ți

peste tâmple,bine-ar fi

să se întâmpleo minune ca în rai.

duminică, 14 septembrie 2014

eu nu ştiu de ce...

eu nu ştiu de ce te-oi fi iubind,

femeie de trestie,că sentimentele sunt trecătoare,de ce-oi fi iubind

gingăşia ta, femeie unduitoare,

cerul tău e plin de miresme

şi de ochi căprui,tu colorezi cerul

cu îngeri şi sfinți, mai ales când minți,

când toamnatrece prin noi,

rămânem singuri ca doi copaci goi,bătuți de vânturi

şi brumăluminați de ochii tăi,

de dragosteşi de de lună...


se clatină toamna

se clatină toamna-n spuza unor nori

şi aripile ei se lasă tremurate pe-o frunză,

amurgul e roşuorizontul doarme

pe-o costişă de dor,turme de stele cad ca o vrajă

pe ape de nuferi,totul e o poveste,

îngerul morții m-aşteaptă

să mă păzeascăde iele...


spovedanie către toamnă

ah, cum mă doare tâmpla de-atâta toamnă grea,eu nu-s decât durere: o murmurare lină,

o vină de cuvinte ce rătăcesc aiurea,țipând ca albatroşii pe mările-n pustiu.

sunt prea supus himerei printre atâtea lucruri,printre hidoase chipuri, prin labirinturi sacre,

îmi suge noaptea lacom din rănile vegheriicând clonțul său puternic se-nfige-n perna mea

şi-aud cum cade frunza lăsând copacii liricicu-o-ntreagă utopie venită pe pământ,

când trandafirii ard de brume şi de vânt,când mor privighetori căzând din nalte ceruri,când îndoieli şi spaime se nasc într-un cuvânt,

când Cristul foc de aur îşi face loc în noidin candele şi-altare coborâtor când cade

îndoliind tăceri şi visele de- apoi...ce vină am eu, toamnă, că vii cu-atâta dor,foşnirea mătăsoasă a frunzelor mă doare,

aş vrea să iau pe umeri întoarcerea în timp,drum îndărăt albastru spre cenuşile mumeveghea îmi luminează o rană veche –n ochică totul curge în viață, abisul, steaua curge,curg ploi spre începuturi,spre neființă curg

izvoarele fântânii în dulcele amurg.pun gânduri peste gânduri pe-o filă de hârtie,

o odisee-ntreagă mi-apare vița mea,bolgiile durerii, homerice-nceputuri

sunt scrise sus în ceruri pe-o luminoasă stea;de va cădea odată în marea de amar

se va preface steaua într-un palat domnescîn care zeii noştri vor învia din nou

cu Dacia străbună şi tot ce-i românesc...


toamna mea, de unde vii?

ceas de cumpănă ne-ncearcăpeste anul de răscruce,fuge timpul, fuge, fuge,

mă opresc în deal la cruce,ostenit fără de zare,

rătăciri de dor amare,şi cutreier şi mă-nchin

peste-un cer plin de senin,căci aş vrea să fiu un altulsă pătrund mereu înaltul,

viața ca să-mi fie viscum o soartă mi-a prezis;galbenul miraj de toamnă

picură sânge din răni,plouă cu paseri flamingepeste-un univers barocşi nu plouă, parcă ningela confetti-n ritm de roc.Lăutarul Orfeu plânge,

plânge şi Euridice,trupul ei închis în somn,sub privirile de domn,

adunat şi risipitlângă tâmpla mea nebună,

într-un minus infinits-a lipit mereu de lună...

vine toamna, trece toamna,cade frunza, plânge codrul,

frunz-a băjenit norodul,lăsând văile pustii,

câmpul fără herghelii,fără de speranțe, omul,ca şi iarba, ca şi pomul;

trec cocorii peste zare,împânzind strigoi pe certot văzduhul e o harfă

prinsă-n cețuri şi-n mister,plâng iluzii muzicale

ce se sting în în sunet trist,s-a lăsat toamna pe vale

în culori de ametist.


amurg de toamnă

amurg de toamnă pe-o spuză de nori;

cu aripi frânte o rază de soare

tremură prin plopii care plâng,

s-a roşit cerul spre Parând,o, suflet trist,

te-ascundcât pot în minede-aceste clipe

pline de suspine.

miercuri, 24 septembrie 2014

amintiri fugare

cad alte frunze, alte păsări zboară,cum mai zburau la noi odinioară,

vin alte toamne cu aceleaşi nume,dar noi trăim de-acum în altă lume.

dimineţile mocnesc singurătate,şi toamna trece rece prin cetate,

din mrejele cu vălul de aramăvin amintiri fugare puse-n în ramă.

prin sat trec umbre grele de tăceri,unde s-au dus potecile de ieri?cine s-a răzbunat cu-atâta ură,

unde e nucul meu din bătătură?

şi prispa mea cea plină de ulceleşi nopţile dormite prin vâlcele?

unde-i fântâna noastră cu izvoare,din care-au curs legende milenare?

pe bolta naltă îmi ridic privirea,se cuibăreşte-n suflet iar uimirea,

atâtea stele sunt pe cerul sfântşi-atâta dragoste e pe pământ.

mătasea lunii-mi cade pe covorşi vraja ei de-acum îmi dă fior,

în jurul meu plutesc ca nişte apedoar amintirile ce-mi cad pe pleoape...

vineri, 26 septembrie 2014

hai...

hai să ne ducem departe de durerile noastre,

să semănăm garofiţe-n grădină,să ne declarăm inocenţi într-un spital de nebuni,

să uităm data naşterii şi s-o luăm de la cap,

să convingem fantomele să stea cât mai departe de noi,

să lăsăm tristeţilela capătul lumii;

vino mai aproape iubito,apropie-te de malul meu,

nu lăsa noaptea să curgă în singurătate,

nu lăsa lacrima neştearsă pe ochi,nu lăsa singurătatea

să se lovească de întrebări,vino mai aproape, iubito,

că toamna ne cheamăsă ascultăm nocturne de Chopin.


pastel

Sub dealul toamnei lungi plopii foşnesc,Un ritual de rugi de catedrală,Pădurile de munte nechemate

Coboară-ncet pe flaute de ceaţă,Se-agaţă norii-n zbor de câte-o frunză

Şi-o rază de lumină ca un fulgerNe aminteşte că e dimineaţă.

Cocori uitaţi pe cer se văd în zare,Iluzii din trecute amintiri,

Doar vântul care vrea să ne săruteŞi cornul trist al ultimelor ploi.

Se lasă seara, crepusculul plânge,Iar ziua la apus se varsă-n sânge.

Târziu prin ochelari şi prin paharăTânjesc mereu la zilele de vară.


codrul s-a rărit de toamnă

codrul s-a rărit de toamnăe târziu şi vântu-aleargă,

unde-am fost oare cu tine,mersul tău mă ameţea,

tu veneai din lumi străineca să-mi tulburi toamna mea.

unde rămăsese timpulcare sărăcea copacii?

(frunza lor luată de vânt…)auzeam râul cum plângeşi mi te chemam în van,toamna –n care delirai

era iad şi era rai,sâni amari la gura mea

cu stamine şi parfumuri,în culori de peruzea,

rătăcind mereu pe drumuri…fericiţi muream în doi

într-un dulce somn divin,eram numai amândoi,

îmbătaţi de-un tainic chin.deschide fereastr- acum

să auzi toamna prin munţi delirând cu amintirea

celei mai frumoase nunţi…


Din smeuriul nor al serii Cad umbre de cocori pe valuri,

Din munţi se varsă iar oieriiÎntr-un amurg de carnavaluri.

Stau clipele la vânătoareÎn suflet înfigând o ghiarăŞi trece toamna călătoareCu farmecul de divă rară.

Doar serafii ne -nconjoarăCu păr blond şi lung de laur

Şi din ceruri ei coboară,Peste toamna cea de aur.

Stele mari pe cer bolnaveÎn balsamul lor de astreParcă-s fluturi de agavePeste întristări sihastre.

Toamna ne croieşte pânzePeste dealuri şi hotare,

Se joacă vântul prin frunzeCa o dulce arătare.

mai ţii minte...

în fiecare zi simt că mă ucide cineva,o umbră care-mi înfige un cuţit pe la spate,

după mai multe ucideri iar mă trezesc,şi văd umbra cum îmi aruncă spada,

minutele defilează seci pe clar de lunăiar stelele dorm un somn ciudat,

toamna beată trezită de prin cârciumidansează oribil prin inimile noastre,vin vise năluci din adâncuri de timp

sub pleoapa bolnavă, avidă de amintiri,trenuri de demult cu oameni fantomă

şi cu femei pe care le-am mângâiat cu o lacrimă spunându-le te iubesc,

trenuri care au rămas părăsite în gări de carton unde se turnau filme cu cow-boy

şi unde se dădeau lupte de bravadă;mai ţii minte iubito când am găsit în patul tău

un centaur care-ţi mângâia fotografialângă scheletul uitat de gropariicare-ţi lăsaseră ochii deschişi cu

pleoapele rimelate, pline de rugină,ai uitat, te-a acoperit timpul care valsează

prin acestă toamnă ca un toreadortrecut prin sânge în luptă cu taurul din noi,

e frumos, e şarmant când nopţile stau spânzurate de ferestrele cu perdelede muselină şi tu priveşti cum trec moliile

prin etamina umbrelor care defileazăca la parada de 1mai din tinereţile noastre,

simfonia toamnei îşi scutură versetelepeste hergheliile de frunze sub sineala

unui cer mâzgălit de nori înfuriaţicare stau să verse peste noi diluvii apocaliptice;

stăm de mână cu toamna, pe străzile lungica iluziile trec femei elegante

care vin din alte lumi să ne mângâie ochiulnostru nesăţios în care se petrec dramolete

sub închipuiri shakespeariene, pline de suspans...

duminică, 5 octombrie 2014

scrisoare către iubita din Tunul Milenei

Arde dorul în garoafe când pe cer fulgeră toamna,Aerul miroase a singurătate printre frunzele străverzii,Luna curge pe caldarâm ca o licoare galbenă de fagure,

Se ruinează clipa la marginea ferestrei ca în LevantCând priveşti afară la dezordinea naturii plină de emoţii,

Gândul se deschide ca o metaforă spre alte zări:Stare de toamnă, destrămare, timp de visare,

Când ochiul discret prinde un susur din largul pustiu,Cânde steaua, se rupe-ncet în dulci mărgăritare

Şi, când prin ornic timpul umblă bezmetic,Uitând de trecerea noastră prin labirintul vieţii,Din cerul lăptos cineva aruncă cu stele spre noi,

E o tăcere de somn şi tu alergi despletită spre mine,Frumoasă ca o regină alergi către inima mea, iubito,

Ca să mă faci flacără, aer, apă şi pământ,Cu umbra noastră jucăm ca ielele noaptea, ca strigoii

Care ies din fântâni în fracuri, solemni, să ne furePicul de fericire din Turnul Milenei în care ne-aşezasem,

Totul cade în târziu, numai vântul singur rămâne

Să alerge peste câmpie pentru a-mi astupa ochii cu noaptea.Nici nu mai ştiu de rătăcirile noastre, pe unde-am fost,

Nici nu mai ştiu unde rămăsese mersul tăuDe căprioară, prin ce codru, mersul tău care ameţea plopiiŞi făcea să plângă râurile , mai trec în van din când în când,

Pe unde buzele tale visau gura mea plină de miere,Toate astea au fost odată, acum singurătatea

Şi amurgul toamnei prin care veneai cu genunchi Plini de făgăduinţe au rămas ca o obsesie prin visurile mele,

Acum mă caută doar umbra ta şi nu mă mai regăseşte,Ce fiinţă eşti tu dacă nu-ţi aud răsuflarea

Şi nu-ţi mai văd ochii plini de lumină şi de dorinţi,Prin ce pustiuri rătăceşti tu, umbră, arătare a nopţii,Hortensie cu staminele ofilite de brumele toamnei;Ce goală e eternitatea fără tine, ce departe ai plecatLăsându-mi pe buze umbra veşniciei fără speranţă.Acum va trebui să adorm şi să visez la braţele tale

Cu gheare de briliant care-mi strâng inima ca pe o cuparoză de venin, smulgându-i lăncile

şi ucigând şerpii care încă mai colcăie prin cuibul ei.

marţi, 7 octombrie 2014

treceam

Treceam peste vise. Treceam.Nu auzeam şi nu vedeam. Treceam.

Plângând treceam ca o nălucăCu ochii închişi . Treceam

Ca o părere şi ca un cântecCum trec turmele de meteoriţi

Căzând în marele haos.Lăsam urme fără culoare în urmă,

Numai Bach îmi mângâia auzulŞi-mi lumina noaptea

Cu sunetele lui armonioase.Treceam. Mereu treceam

Pe lângă primejdii, pe lângă minciuni,Treceam. Pe lângă tine.Ca o rană treceam. Şi tu

Tot ca o rană, privindu-mi sângele.Treceam. Şi mă durea.

Trăiam adesea cu nostalgia Primului început. Treceam.

Cu anotimpuri lipsă. Şi cu speranţe.Treceam. În alte zodii.

O ploaie era ca un blestem.Culorile inocenţei veneau

Ca un curcubeu peste mine.Treceam. Cu pleoapele spânzurate

Într-un vis. Treceam.Şi-mi vibra privirea-n cer

Adormind pe cruci de lemn.

marţi, 7 octombrie 2014

umbră de toamnă

a coborât toamna din munţi

dând şesurilor altă-nfăţişare,

luceferi cad din ceruri pe corzi de clavecine,e-un foşnet de frunzeprin care octombrieîşi scutură vocalele

de argint;trece o umbră

în visuri berlinece mi se scurge-n

sângele beat;diafană, foşnind,

piere-n pustiuca ţărmul sub ape,

cuvinte moarteagonizând

se pierd şi eleprin brumele

toamneitârzii.

vineri, 10 octombrie 2014

umbrele vremiiMă pândeşte un ochi pustiu într-un ungher,

Din alte tărâmuri se-aud clopote cu sunetul blând,Cine-mi hrăneşte îndoiala, cine-mi muşcă tăgada?

Cine seamănă stele şi cine le stinge lumina,Cine ţine Universul în mână cu frumuseţea amurgului

Şi cu dimineţile pline de lumină şi culoare?O, nefericite Baudelaire, şi tu te-ai întrebat

Ce e iubirea, cuvântul, legea, boala şi moarteaŞi ai naufragiat în în Florile răului;

Trăim o clipă şi clipa e mică, urâtul e mareCa noaptea cu ceaţă, ca ziua-nnorată şi plină de stres,

Când soarele trist lovit de rugină s-ascundeDupă o spaimă otrăvită de furia norilor;

O, singurătate, cum curge timpul în clepsidre sparteŞi noi ne-am ascuns în tranşeele lui Nietzsche,

De frică să nu devenim prizonierii veacului,Soldaţi fricoşi, care aşteaptă scrisori de la iubite

Şi care nu mai vin niciodată, dar niciodată...Timp barbar, fluviul meu de clipe trăite-n zadar,

De ce-nfigi lancea-n sufletul meu pe la spate,Au trecut anii şi vârstele prin cercuri barbare

Şi astăzi aud voci dedemult, tandrele voci,Care mă strigau, hei,copile, şi-n braţe crângul

Îmi mângâia firea mea cu arome de flori,Astăzi se-ntunecă reflexe pe dealul plin de toamnă

Şi plânge pădurea de vânt desfrunzită,Sufletul meu beat de şesuri surpă în mine altare,

Şi cristale din râul în care se scăldase iubitaPicurându-i din păr stropi ca bobiţele de rouă,

Pe când îi urmăream trupul prin înaltele ierburi,Legănându-se ca o liană bătută de vânt.

De ce nu laşi toamnă firul ierbii să prindă iar glas?De ce roteşti, Doamne ale anului anotimpuriŞi ne laşi să vedem numai o parte a ceruluiDar niciodată partea răsturnată din noi...


peisaj de toamnă

eu nu mai ştiu dacă sunt viu,poate c-am murit demult;

doar umbra mea se lasă greaprin toamna despletită,

copacii trec pe lângă minescuturându-şi din ei ramul,

trec şi stele,peste lanţuri de tăcereşi livezi goale de verde

printre frunze parcă dorm,trec cirezile de nori

peste cumpănă-n apus,a rămas acolo sus

ciutura cu visuri moarte,jos, fântâna părăsită,

prin izvoare să ne poartedrumul nostru pân’ la moarteşi-un inel de piatră scumpă,

în iluzia pustie,să ni-l puie peste tâmplă

c-o floare de iasomieşi-n mormânt frumos de domn,

să ne-astâmpere de somn.


Mona Lisa

de ce surâzi Mona?aştepţi cumva

pe Cupidonsau visezi

cum patima suspină

de dragul unui pui de dor?...zâmbetul tău

miroase a trădare,misterul tău

care cuprindetot cerul şi pământul

la un loce-un joc al dragostei

perfidecare-a trecut

prin iad şi foc.

sâmbătă, 18 octombrie 2014.

gravură în cuvinte

astăzi parcă toţi oamenii au căzut din vechi gravuri

într-o lumină care şi-a pus mănuşi pentru a nu se gripa,

prin neliniştea toamnei frunzele şoptesc ultima romanţă

înainte de a se preface în flururi albaştri luaţi de vânt,

pleoapa mea se umple iar de tineculegându-te din vechi tapiţerii,

ca pe o catedrală ruinată care mi-apare prin fumul istoriei,

eu nu ştiu până unde se dilată cerul şi linia de plopi

printre care apari şi până unde merge amintirea

sub o lună haotică prinzând ţipătul alb al tăcerii,

printre mările de ambru cu miros de mosc topit

ca o lebădă plutindăîn vâltoarea unui vienez bal...

...şi formele-ţi inerte iau chipuri de naiade

din antice poveşti,e goală amintirea ca ochiul de mort

ce-ncerci să-i închizi pleoapa care refuză viaţa,e goală amintirea

ca ceasul fără limbi ce macină timpfără a-i şti ora

sau care anotimp...


ţara lui Pannhei, a sosit Pann pe câmpii cu toamna,

unde eşti tată, unde eşti mamă, unde sunteţi voi bunici,să veniţi încăodată să vedeţi ce e pe-aici;

ieşi tată din groapă, ieşi mamă din groapă,veniţi la agapă

că s-au copt strugurii-n vii,sufletelor voastre dragice-au dormit în colivii

le-am păstrat două pahare ca să beţi şi voi din ele,

din stropul vostru de muncă, ce-o făcurăţi pe pământ

până n-a intra-n mormânt;veniţi să vă dau de pomană mere

din bătaia vântuluisă vă sărute pentru ultima dată

Pann, fiul pământului...de când aţi plecat voi, s-au rărit pădurile,au încărunţit văile, s-au înmulţit potăile,ţara lui Pann e tot mai săracă an de an,

au dispărut din sat cirezi,se plimbă moartea prin livezi,

pe şesuri vaste, prin noroi,s-a umplut lumea de moroi,

ce vin acum, la ceas de slavă,ca să mai taie câte-o glavă,

clopotul nostru încet-încet nu va mai bate,se-aud sunând doar scândurile mari prin brazii-nalţi pe care ăştia-i rad,codru cu codru şi brăduţ cu brad;

aşa e viaţa făcută, dragă frate,în lumea turtită, întinsă pe coate,

prea multe necazuri, prea mute păcate,mai cere românul vr-un pic de dreptate?...


colaj de cuvinte

munte brad şi neam bătrânsate răsturnări de clipedoi luceferi nasul cârnscapă-n gol două aripe

strică cifre dau ocolore dulci dar şi amare

fuge dracu-n fundul golprintre limbi cu minutare

un nebun era tâlhardar avea o stea în frunte

cine are-atâta harsă dărâme chiar un munte

noapte dulce crizantemeumbră de lună beteagăcopil şcoală şi iar teme

cine plânge ziua-ntreagă

toamnă aur baclavaleprintre ferigi bidinelea murit Ion din Valedegete femei inele

marţea neagră, numai muşteparaistas înmormântare

cine-a vrut ca să ne -mpuştefără armă cu cătare

gâde ochi şi dorm şi dormmunţi pădurile şi stâncitimpul nu mai are somn

că ne-a pus pe toţi pe brâncimarţi, 21 octombrie 2014

dorm pe coamă de baladăîngânat de flaute,

mama mi-a lăsat în ladădorul să mă caute.

de mă va găsi prin mitdorul ei s-aprinde parăşi rămân mereu uimit

cum de timpul ne separă.

în neveşnicia meaam rămas pe totdeaunacăzător precum o stea,nu ca soarele şi luna.

vine-odată şi se curmăturma orelor albastre,dragilor, până la urmă

toţi cădem ca nişte astre.

suntem fluturi efemeri nori de aur de pe cer,

nu mai e azi ce a fost ieri,toate se duc, toate pier.

colaj de cuvinte

astăzi am scris pe cer cu gheara unui cocorun poem de dragoste

din tinereţe;nu mi l-a citit nimeni, s-au jucat norii prin el,

după care literele s-au făcut ploaie

şi-au căzut una câte una în acestă toamnă bezmetică;

acum lunatic cum sunt

adun litereleşi fac un colaj de cuvinte...


timp baudelairean

toamna îşi scutură petalele pe umerii munţilor,

turme de nori îşi varsă prinosul peste noi,

lumile par că-s pictate de Brughel pe pânze întunecate,

timp baudelairian unde tristeţea răsare-n gol,

ca un poem neterminat tatuat cu sânge pe inimă,

gânduri fără trup trec pe cer şi vise fără oase

făcute parcă din plastic alunecă pe lângă mine,păsări de noapte zboară

prin cenuşa timpului,fagurii toamnei

umbriţi de galbenul purse topesc

de primii fulgi dezăpadă căzuţi în neştire,

pulberi fluide de dulce răcoare

cad pe vremea haină la margini de timp

în ultima noastră tenebră,ascunde-te-n mine viaţă,să nu mi te fure moartea

ce-adulmecăprintre crăpăturile iadului.

sâmbătă, 25 octombrie 2014

elegie în mi bemol

pământul tace însingurat sub ploile toamnei,

pădurea suspină golaşădin trunchiuri golită de vise;

vântul încreţeşte valurile mării sub ţipetele pescăruşilor,

schelete de linişti şi de umbre se-aştern peste inimi;

aripi de vis, zburând, încep şi sfârşesc în cântec de flaut,

ne mângâie deja hotarul morţii cu duhul ce umblă prin văzduh,perpetua rotire între noapte şi zi

fiind o veşnică eroare;dincolo de taină şi de cuvânt

se mistuie misterul unei lumi,zvâcneşte seva pe cărările vieţii prin gânduri, speranţe, nelinişti,

elegie în mi bemol majorunde am rămas plângând lângă un zid,

pe un vechi peronpe unde pustiul aşteaptă

susurul frunzei ce se scuturădin tăcerea plopilor;

călător singuratic într-o lume infirmăunde trecerea e o taină

spre alte taine,unde se vor aşterne zăpezile,

peste firavul trup al meu...

luni, 27 octombrie 2014

Litanie

eu nu mai am timp să aştept, e prea târziu,de aceea scriu mereu, se-apropie ora fatalăcând voi pleca în largul zării să cresc în mit

ca Odiseu care rătăceşte şi astăzi prin pustiuri,voi face un popas lângă veşnicie ascultând

liniştea ascunsă din munţi şi păduricu toiagul tocit voi rătăci prin singurătăţi

fulgerând pe-o coamă de dor prin fantastica noapte a pământului cu visul cu care-am plecat

să-nconjur pământul şi lumile astrale;mi s-au topit visele, s-au făcut ape călătoare,

drumul de la mine până acasă a-nţelenit,cu iubire cu tot, s-a făcut golgotă,

valurile s-au spart şi-au rămas fărâme de catarguri,ce plutesc în derivă pe-o mare-n furtună.

tinereţea m-a purtat prin fulgere,fiecare iubire a fost o posibilă despărţire,fiecare despărţire o posibilă reîntoarcere,

am încărunţit în somn, visând chipul iubitei, umbra ei mi se arăta ca-n poveste

tot mai zveltă, mai bălae, cu litania pe frunte,mă ruga să mai stau să-i cădelniţez iubirea,alergam să-i caut trupul şi ea devenise ştimăprintre ceţuri şi abise se depărta ca o arătare.

iubirile mele au apărut într-un amurg de toamnăcu plopii înşiraţi ca nişte schelete pe cerşi toate au dispărul în dimineaţa iluziilor

topindu-se în oglinzi de ape stătute,lasă-mă,Doamne, lângă o fântână să mai sorb

un izvor de lumină, şi mai lasă-mă lângă un copacunde iarba mă sângerează până la glezne

s-ascult sămânţa cum creşte-n lumina lunii;cad frunze, draga mea, e toamnă,

ne ducem parcă în paradis până la marginea lumii,se uită arborii triştri la noi şi stelele ni se scutură-n capcum îngenunchem pe pragul de lemn al casei noastre.

luni, 27 octombrie 2014

Iubirea noastră

Eu nu găsesc în mine niciun strigătCare străbate dincolo de tine,

Cărarea cea mai bună e tăcerea,O mare -nvolburată de suspine.

Când deznădejdea-şi rupe melodia,Prin toamna tristă cea cu pomii goi,

Se-aşterne dintr-o dată veşniciaStatornicită între amândoi.

Opreşte timpu-n mâna ta suavăŞi visul în privirea ta de fum,

Iubirea noastră-floare de otravăS-a-necat în flacără şi fum.

miercuri, 29 octombrie 2014

bătaia vântuluipădurea-n odăjdii de toamnă,

suvenir, silabe, descânt,potecile-nveşmântate în zale

se-ntorc în mormânt.

pe sub boltele-nalte ale tăceriise-ascunde ecoul târziu,

aripa răscrucilorrupe şi sperie tot ce e viu.

cerne cerul aur şi scrum,nimeni nu se-aude în noapte,nimeni, nimeni nu e pe drum,

doar umbre şi şoapte...

lângă trofeele frunzelor, fie-mi pletele tale

salcia care mă tremurălângă ape, agale.

sărutul tău fermecat, lacrimă,pe pleoapele-mi reci,

vis ne-mplinit şi uitatpeste durerile seci.

degeaba strigă glasu-n deşert:unde mi-s visele,

unde izvoarele, unde eşti mamă?nimeni nu mă mai strigă,

nimeni nu mă mai cheamă.

cânte pasărea nopţii,şuiere şerpii,până-n viul pământului,peste firul verde al ierbii

se-aşterne bătaia vântului...joi, 30 octombrie 2014

apus

noiembrie -n gravuri de catifea,încă mai sunt ţipete prin grădină

şi frunzişul care lunecă galbenîncă mai sună a ocarină spartă,prin ziua scurtă se revarsă uşorpicuri de amintiri, fluvii moarte,turme de dealuri din copilărie,

podgorii şi pescăruşi desenaţi pe cer,chipuri şi voci care-au murit

în sufletul meu, şi mereu clopotele depărtându-se ca nişte cireziîntr-o pădure de vis prădată

de flutiri albi şi de păsări albastre,s-a desfrunzit şi gura ta de acel roşu care mă ameţea,cuvintele se risipesc,

norii vin în haite să ne-nvăluiecu ruine de amintiri care-ţi umbresc

obrajii tăi atât de îmbujoraţi altădată,gura ta, fântână seacată de izvoare,

s-a topit în cântec de liră,ochiul meu nu mai întârzie

pe gleznele de viori care cântau,acum e tăcere, cerul se dilată,

pustiiri de toamnă fluidă care alunecăprin geamuri, procesiune de nimfe,

plutim peste lucruri cu aripi de ceară,ca doi zei morţi printre ruinele

unui apus târât prin Insulele Fericiţilor...

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

elegia toamnei

a căzut în toamnă amurgul plin de somn,în mine întârzie o linişte suspectă,

cuvintele îmi vin ca foile-ntr-o carteşi din oglinda goală răsar culori de orgă;

se scaldă-n bruma dealurilor zareaşi eu măsor cu ochiul depăratarea,

tăcere e ca la-nceputul lumii,fior rotund ce moare ca un dor,

eu îmi aştern în mine pat de taină ca să visez în el ce mi-a fost drag:

ochiul tău de cicoare şi buza trandafir,salcie plângătoare, lângă ruinele tale

aş sta o viaţă-ntreagă să-ţi şterg lacrima udă din irişii-izvoare, fântâni

de dor,pierdute, secate de dureri;vise fantomă cu vele mari de stele

vin din adâncuri în semicercuri graveşi mi te poartă ca pe o regină

prin câmpul îngheţat cu amintiripe unde toamna jefuia copacii

şi verbele nebune alergau după tinesă-ţi îmbrăţişeze ramurile braţelor

crucificate pe irişii mei beţi.voiam să fugim departe în Ţara Nenăscuţilor

urlând, alergând, prin lumină,lângă genuchiul tău fantastic, virginal,scris parcă în cuneiforme în aur-argint,

revelaţie, alergând, orbecăindspre o fericire numai a noastră,

numai şi numai a noastră;deschid poarta unui vis ca pe o carte,

acolo locuiesc sunete, vocale, consoane,vocea ta, poezia ta, chipul tău, viaţa noastră,acolo unde turlele catedralei s-au prăbuşit,

acolo unde ni s-au năruit visele,

acolo unde drumurile noastre s-au făcut cruce,acolo unde ni s-a-ntunecat zarea,

acolo unde din lacrimi am făcut un fluviuîn care ni s-au înecat speranţele,

acolo am scris un poem din care au rămas doar visele...

marţi, 4 noiembrie 2014

amânare

Eu fac un pas şi mut o ziÎntre a fi şi a nu fi

Şi ca să nu trăiesc în van,Mai mut o toamnă şi un an.

Mai mut o toamnă înspre veciPrin timpurile noastre seci

Şi mai amân o iarnă iarDin calendarul iulian.

Amân şi iarna care vineCu sărbătorile creştine,Las libere divine punţi

Să treacă moartea peste munţi.

Mă plimb uşor ca printre astre,Prin depărtările albastre,

Şi orb, bătrân, ca şi HomerMă sui cu Domnul pân’ la cer.

În ora liniştii rotunde,Când orice lucru îmi răspunde,

Eu stau şi umbrele îmi ţes,Le dau contur şi înţeles.

Mai sriu şi câte-o suvenireCu mâna aprigă, subţire,

Mai răscolesc şi prin albumeSă mai descopăr câte-un nume.

Se duse vremurilor vogaCând beam târziu cafeaua moca

Cu zeii din bătrâna vatrăCu nemurirea lor de piatră.

Se-aude prin Levant un vaer,Ce trece-aşa uşor prin aer,Se face timpul iarnă, vânt,Se culcă liniştea-n cuvânt...

joi, 6 noiembrie 2014

pe-o gură de han

în plopii impari migrează silabe de rugă

şi nuduri dispar prin golfuri de ceaţă,

pagode de crini pe frunzele moarte se zbat peste brume

cu dorul de viaţă.

o harfă-i văzduhul şi frunzele zburdă,

gura de rai în vâltori de potop,

trec păsări pe –un cer de leurdă

precum caii de vis pe-un câmp în galop.

retrage-te, poete, pe-o gură de han

bea vin din podgoria viselor noastre,

intră-n jocul de mimal bătrânului Pannca Nichita în orele

de deliruri albastre.

joi, 13 noiembrie 2014

demonul meu

izvoare sacre de cuvinte,spălând misterul din aspre tăceri,

cad în cascade de rugidin regretele de până mai ieri.

peste filele mele ruptes-au lăsat nori grei de zăpadă,

păsările s-au spânzurat de vânt,cuvintele ţin locul de spadă.

ard silabele pe ruguri,mor şi se nasc doar urlând,

bate vântul, miroase-a iarnă,amintirile tot sângerând.

cădelniţează timpul prin noi,ca prin tăcute biserici,

sunt paşii toamnei din alte dăţi,pe care tu, viaţă,-i desferici.

pe fundul lumii adânc,inima mea ia formă de arcă,

tot stau, şovăi adesea, şi plângdemonul meu mă încearcă.

vineri, 14 noiembrie 2014

s-au dus amiezile…s-au dus amiezile din fânul cosit

cînd stam culcat şi priveam cerul de in topit

şi când, prin polenul soarelui, cădeau păsările în gol,

ca nişte zmeie doborâte de vârteje;s-au dus amiezile acelea dulci

când vântul legăna soarele ca pe o floare de cicoare

şi când eu ascultam sunetele rupte din rai ale ciocârliei

sub corul de îngeri ce cântau din alăute versete din Firdusi;

s-au dus amiezile fermecatecu codrii foşnind,

unde se auzeau centauriiurlând după hrană

şi unde timpul îşi purta cerul pe umeri ca într-o cupolă

pictată de Bramante,s-au dus amiezile pline de vis

când la margine de timpcopilăria îmi făcea cu ochiul

şi cu pupilele mari visamvacanţe pline de prigorii

şi plângeam în minede-atâtea minuni ale vieţii;

frumoşi nebuni mai eram odată,neştiind că ceasul

nu se mai întoarce spre noişi acele amiezi vor rămânesă ne sângereze amintirile,

ca un tropot de stafiecare ne calcă pe suflet

şi doarme mereu în noi.vineri, 12 decembrie 2014

mâna ta…

pribeag sunt pe pământ, pe ape,şi lumii dau mereu ocol,hotarul ei e mai aproape

şi sufletul mi-e tot mai gol.

ajung mereu de unde-ncepeo altă stâncă de urcat,

cobor în zarea altei stepeşi dau de munţii Ararat.

aş vrea să mă închid în haos,să fiu senin şi mulţumit,

trăind într-un etern repaosşi să mă pierd în infinit.

aş vrea să-mi caut iar izvorul,izvorul fericirii noastre,

să-mi fie veşnic păzitorulpe marea viselor albastre.

îndepărtat mereu de tine,de mâna ce mă mângâia,

mă-nchin mereu celor divineşi-aştept să vină mâna ta.

duminică, 14 decembrie 2014

gânduri de iarnă

zboară fulgii de nea ca fluturii osteniţi

peste o naturămâzgălită cu cerneală,

lebede se rostogolesc pe cer ca nişte morgane solitare

în estuarele de azur ale zilei;gavote de melancolii,tăceri, ispite şi regrete

trec prin cetatea sufletuluibântuită de singurătate;colind cu duhul crisalide,

vedenii de demultce-mi trec prin frigul oaselor,

psalmi tăcuţi,din edenul mei închipuit

ce curge ca o mieredin fagurii vieţii.

marţi, 16 decembrie 2014

cine ne-a furat iluziile şi culorile inocenţei,

cine ne-a aruncat pajura în vaer

şi-n joc de iele,cine ne-a spânzurat

pleoapele-n vis;plânge Dumnezeu

pe cerde-atâtea întrebări

neroade,numai noi rezemaţi

pe cuvânt,am uitat să mai dăm

din roade.boema iernii

coboară prin ziduri,ne vinde singurătate,

pe braţele mele doarme ispita,ideal şi apolinic,

verb lăuzce se lăfăie-n auz;degeaba decorăm

cu îngerispaţiul nostru

cadastral,facem cereri,

facem plângerişi ne pierdem

în astral.

despre copilărie

în bătătura noastră plină de visetatăl meu a răstignit speranţa

şi a legat-o de cumpăna fântâniidin care ieşea apa ca aurul

şi noi o sorbeam în lunile secetoasecând arşiţa verii ne muia oaseleşi călcam pe desculţe pe ţărânamorţilor unde se jucase căluşul

din neam în neam şi unde piciorul mamei lăsa urme de argint pe brumele toamnelor când aerul

sub nori rămânea pustiu şi mi se goleau ochii de imagini

când încolonate treceu frunzele fluierând în vânt spre o altă stare

de bejenie; atunci galopul unui cal venea cutremurând pădurea

ca o nălucă şi prin el vedeam fetele despletite de cozi ca nişte

naiade antice şi mama îmi spunea rugăciuni să mă depărteze de

acest labirint; ploile nopţii micşorau cerul şi gândul meu

se ascundea în capcanele beznei şi călcam pe morminte de întuneric unde grăitorul îmi spunea poveşti

despre viaţă şi despre moarteşi despre altecele…

marţi, 16 decembrie 2014

e vremea colindelor

Doamne, intrăm în zodia sărbătorilorcând se frământă colacii şi când nuntim

naşterea fiului tău în ieslea cu paie;curge muntele şi abisul, steaua curge către această minune care a înviorat

lumea şi-a lepădat-o de păcatul original,trag clopotele şi cineva se naşte

în preacurată leturghie fără numeşi acolo în noaptea aceea a plâns

toată vecia; de-acum alt drum duce cătreizvoarele noastre spre vatra şi neamul

din care am ieşit, un imn curat la fiecare poartă, şi-n fiecare casă, colinde

cântate prin satele pustii şi prin cimitirilepline de bozii şi bălării, vestire de prunc,născut şi dus la ceruri seara pe-un braţ

de cruce de un înger, se-aud colinzi din Răsărit în liniştea fără de nume

şi-acum coboară ceru-n lume,rupând din pâine şi din vin, prescuri,

în staulul pustiu, e laudă şi plâns şi imnşi numai zare-nseninată într-o eternăsărbătoare şi tu, măicuţă, să-mi aduci

din pod damigeana cu vin şi-opască-a învierii noastre blagoslovind

acest destin cu începutul şi amin…

miercuri, 17 decembrie 2014

orgoliul cuvintelor poezii, de ion ionescu-bucovu

Art & Photos