ion ionescu bucovu poezii

ION IONESCU BUCOVU

2013

ION IONESCU BUCOVU văzut de Adelina Mateescu.

ninge

era toamnă și amin,iată c-a venit și iarna,noi călare pe destin,

am deschis deja povarna.

arde doar un crin în sobă,cu cenușa pe grătar,

căntă-mi, îmbrăcat în robă,tu, sărmane, lăutar.

zi-mi de moarte, zi-mi de viață,să mă răcoresc acum,

hai s-o luăm de dimineațăcă s-a rupt căruța-n drum.

totul parcă e miraj,fluturi albi și vrăbii bete,

toate în pelerinaj,umplu câmpul de confete.

hai să bem în prag de seară,moartea sună prin odăi,

iară tu să-mi cazi povară,tu, cu ochișorii tăi!

ninge la paseri flamingeși ferestrele se sting,

vine iarna, ninge, ninge,între yang și între yng.

tu, cu surâsul pe buze,stai agale și privești,

este umbra unei frunzece se-ascunde în povești.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

orpheu n-a murit

auzi cum neaua cade peste țarăca o nălucă și ca o dulce povară,

iarna -n delir, în alai nupțial,un templul albastru în dans,

ne-a lovit pe toți parțialîn ritmuri macabre de vals,

dansează și fulgii pe sus,la răsărit, la nord, la sud, la apus,

pe scena vieții e liniște mută,ca umbra de harpe –n delir,

se fierbe otrava-n cucutăpentru sărmanul rege lear,

în cerul sacru domnul pe vatră,cu ochiul către lumea idolatră,o măsoară pe orbită la pândă

cu harul lui și iertarea-i blândă.sunt mai străine dorurile-n vis,

mai calpe sufletele ni-s,tot mai departe trena ta suavă,

tot mai aproape viața de otravă,degeaba dezgropăm noi la cuvinte

cuvântul este searbăd și ne minte…

iarnă frumoasă, hofmmaniană,lasă-mă să visez pe argint de fulgi, cad catedralele în albul meu pur,se-aud de neunde divinele rugi,

ce dor l-a ucis pe orpheu,curg avalanșe pe munții cărunți,doarme și lira în cântec de vis,

orpheu n-a murit, nu-i ucis.

duminică, 24 noiembrie 2013

.

iarna-n fanar

ce liniște albă a căzut peste lumeîn acest fanar murdar cu sclipici de tinichea,

e semn de iarnă, cerul s-a mutat mai sus,zăpezile cad năluce în cuiburi de viscol,

hai să uităm de noi, iubito, să ne mutăm pe alt tărâm cu sălciile

ca mătasea unde vom desfrunzi pomii luniiși vom face din ei harphe orfeice,unde timpul se face rază de soare,

clădind din cioburi de lumină palate de argint,acolo la margini de tăceri,

să ne iubim ca doi nebuni, eu prunc inconștientși tu marmură vie cu ochii în haos,

adăpostiți la pomul paradisiac al păcatului,acolo aș vrea să ne găsească

surâsul morții, prințesă inocentă,hăituiți de spaime, zăvorâți unul în trupul celuilalt…

geme cronos în liniștea limpedea începuturlui de iarnă,

ajunge atâta nebunie de alb,pentru tine va trebui să chem ursitorile

în amurg sângerat să-ți ghicească pe linia viețiitoate misterele ascunse-n păcat,zăpada a ucis o floare nebună,

clavecinul cântă pe lacrimi de dor,unde sunt iernile de-altădată

cu nebunia lor când ne tăvăleam prin zăpadă,parcă ieri cădea seara-ntr-o piesă de ibsen,

parcă ieri cavaleri ai ninsorii,cântăreau în somn talerul visului nostru.

luni, 25 noiembrie 2013

iarna

orga viscolului rageprin Carpații plini de vis,

cu zăpezi amețitoareși c-un orizont închis.

e un dans frumos și purcu fulgi ce se dau de-a dura,

în culori de vag azur,precum dragostea și ura.

dans de fluturi peste zare,ca și stelele-n nuntire,

forme de argint bizare,cioburi vagi de amintire.

trecem iar în sfântă taină,taina iernilor sihastre,

ce-a-mbrăcat o nouă haină,straiul visurilor noastre.

ninge iar cu vise albe,cu tristeți și bucurii

iarna –mpodobită-n salbese dezlănțuie-n stihii.

miercuri, 27 noiembrie 2013

între rai și iad

eu am fugit de mult din rai e prea liniște și pace

mie dați-mi iadul dulce unde patimile crescunde râurile morții

curg și nu se mai oporesc…dați-mi, dați-mi altceva,valea verde și durereasă mă mântui ca isus,

pentru mine raiul dulcee departe și prea sus,

crucea mea este frumoasăși mi-o port ca pe-o comoară,

nu contează de e greași ce dacă mă omoară,

duc cu mine toată vraja unei vieți cu uși deschise

iadul meu este frumosși cu patimi și cu vise…mie dați-mi dragostea,ca pe perne să se culce

și mai dați-mi și-altceva:ochi căprui și gură dulce.raiul meu e pe pământ,iadul tot aici mi-l duc,dincolo e doar poveste,cântec pustiit de cuc.

miercuri, 27 noiembrie 2013

se face frig în pușcăria mea

se face frig în pușcăria meași ninge și ninge

numai paseri flaminge,se sting ferestrele

la crucea de piatră,doi câini încă mai latră…

e vremea tăcerilorcând te răsfeți

pe brațul muierilor,gurile amanților taie

aerul printre evantaie,coc țâțele de otravă

printre vorba lor suavădansând goale

cu formele lor ovale,adu-i gura-n două ciuturi,să umpli casa de fluturi,pe genunchiul lor suavsă devii fecior de sclav,din mijlocul lor subțiresă curgă harphe și lireși din gură albăstrele,

din scrum de lună, inele,uite-i doamne cum mai zacc-au băut fierturi de mac

damele fierturi de vie,cu miros de iasomie,

i-a umplut deja tăciunulde la toți până la unul…

se face frig în pușcăria mea,seară dulce, muzicală,

ning fulgi ușori de puf de nea,serafi se urcă și coboarădintr-o sângerândă stea,

în acorduri de vioară.joi, 28 noiembrie 2013

turma orelor albastre

turma orelor albastre se adună-n nopți de iarnăprintre vise și insomnii,

frânturi de imagini rămase de ziua, o frunză ce se zbate-n neant,clarul de lună de altădată, ochii tăi, serile copilăriei,

anii de școală când stăteam mut la tablă și-l înjuram pe Pitagora,mama când mă mângâia, crângul, dealul și apa,

cerul albastru, câmpia verde pe care-mi pierdeam privirea cândveneam singur de la gară, ziua de mai când a murit stalin

și i-am tras clopotele trei zile pe flămânda (un cimitir trist),apoi parăzile de 1 mai, de 23 august și 7 noiembrie,armata la focșani cu frigul din unitate, vântul acela

care fluiera prin oasele noastre crude pe care n-am să-l uit niciodată, vinul băut cu găleata din golești,

milcovul ce-mi aducea aminte de unire, biblioteca în carel-am citit pe contele tolstoi și pe șolohov cu donul lui liniștit,

sergentul filip care ne scotea la instrucție în zilele geruite ale lui ianuarie,

prima dragoste când am plâns lângă un zid părăsit de pe perondespărțirea, trenul care a plecat cu toate sentimentele mele

spre alte zări, luptele sacre din sufletul meu pentru a uita acele clipe,voiam să mor, voiam un loc de pace sub un cer senin cu răcoarea unui

amurg în care să-mi înec toate durerile mele, simțeam moartea ca pe un abur înmiresmat, apoi neantul, dragostea e ca apa, trece și vine altă

dragoste, apoi tata cu poveștile lui din război, harașo, neharașo, românia daleco, retragerea de la cotul donului, adevăruri mărunte

lângă marele adevăr care era viața, răcoarea stelelor târziilângă altă dragoste lioară, amfora mea virgină

pe care-am sculptat-o în suflet ca s-o iau cu mine când am să plec,tata păzind visele mamei, apoi moartea lor, bucium de durere

care a încrustat în el toate dorurile mele…valuri care vin, valuri care se sparg de zidurile timpului,

valuri mari care vin cu uragane, valuri mici solare

în care se răspândește argintul vieții și fericirea se plimbă pe plajeleînsorite ale verii, îmi număr bucuriile și durerile și moartea-mi tremură

pe la ochi în foșniri diafane, visurile-mi biciuiesc vederea,în fiecare zi iau viața de la început ca pe o lecție pe care memoria n-o poate învăța, rătăcitor ca ulise prin viață, trec prin păduri neumblate

și ies la lumină, hărțuit și flămând ca o felină, câteodată fericitdar de cele mai multe ori cenușiu de singurătate,

câteodată întreb frunzele rătăcite cine sunt și de unde vinși nu-mi răspunde nimeni și atunci nefericirea mea ia proporții

dureroase ca-n tragediile lui eschil, iernile îmi par povești, oamenii răsar și curg ca izvoarele, cad vârstele, privesc carminul amurgului

în singurătatea lui cu o lună venind la geam și amintindu-mi de nopțile frumoase, de văpăile clipelor incendiare când ne simțeam stăpâni pe întregul univers, suflet, pasăre, patimă, plin de umbre și de lumini

întoarce-te pe dealuri și prin păduri, leagă și desleagă alte legi,coboară timpul jos ca să-l pipăi, măsoară înălțimile cu înțelepciunea

de acum a cornului de aur…turma orelor albastre, început de iarnă sfânt, cine seamănă la stele,

cine se culcă pe brațul meu, ce cap de amforă m-adorme, las iarna să cânte-n surdină pe ithaca mea de vis, ca să-mi rotunjească slova între

dor și dragoste în paradisurile mele pustii…

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

De ziua ta, Românie

astăzi chem toți domnitorii țăriila masa tăcerii,

vreau să-i trag de bărbi și să-i sărut,să-i scufund în cristelnița istoriei,

căci în inima lorvulturii-au încercat primul zbor,

în sufletul lor de domns-a făcut dorul nesomnși din mierea bizantină,au făcut țara grădină,au venit mulți nepoftițisă ne fure fructul copt,

ne-au lăsat ciuntiți de mâinicu piciorul șchiopătând,

Basarabie de visși tu Transilvanie,

două mâini rupte din trupdate lor ca danie…

întindeți hora peste totîn marea limbă românească

căci visul nostru-a fost demultca țara să se întregească!treziți-vă din somn, copii,urmați-vă străbunii-n sfat,din lacrimi coaseți numai ii

și nu vă fie cu bănat,din doina voastră ancestrală,

un viitor mai luminat!

duminică, 1 decembrie 2013

Când m-am născut…

Când m-am născut eu nu era lună,Era ger și era furtună,

Cădea peste lume zăpadă,Elfii dormeau în paradis,

Nechemate coborau pădurile din muntePe flaute de viscol,

Sunetele lorSe spărgeau de lama ultimei lumini,

Erau orele muteCare veneau în vis să mă sărute.

Cocoșii țipau pe sub aripi de -argintIar mama mă întreba:

Cum te simți, închinatule,Tu care te-ai spălat cu lacrimile mele

Pe fața ta bălaie de prunc?

De ziua mea ninge mereu,Se naște iară Eminescu,Rătăcind printre zăpezi,

Tot mai pur și mai frumos,Curat ca o rugăciune.

…Vin, Emine, să mă vezi…

De ziua mea cad serafimi din cer,Toți zeii vin să bea din vinul sacru,

În sobă arde focu-n roșu- pal,Turnând încet cenușa prin grătar,

Printre iluzii chipuri noi apar,Vechi umbre rupte dintr-un calendar

Și printre ele chipul tău iar vine,Mireasa mea, încet, să mă aline…

luni, 2 decembrie 2013

ultima Ofelie

ultima ofelie alunecă prin vis,îndantelată în veșminte sacre,

cu pași mărunți de elfi căzând din cerînmiresmați în aurite lacre.

Ofelia și-a sădit viselepeste aceste zăpezi luminoase,

prințul ei, ostatic absurd,și-a adunat de pe jos oasele.

foșnetul inimii ei, aripi de lebădă,scăldate-n brume sepulcrale,

arborii vârstei de aurcântâ prin șoldurile sale.

codrii și munții subțiri,spintecați de cântec de liră,dau glas sfintei lor iubiri

pe când cerbii toți muriră.

iară se trezesc amurguride pe drumuri, de pe ape,

cu Orpheu cântând din liră,cântul lor să ni-l adape.

timpul fuge iar pe câmpprivind șăgalnic înapoi,în zarea unde vor cădea

ca ultimii iubiți eroi.

cântă lira doar în vis,nu mai trece iar Orpheu,

oare cine l-a ucis,dacă nu chiar Dumnezeu?

marţi, 3 decembrie 2013

săpând fântâni

tot săpând fântâni de vise,peste anii ce-au trecut,

am scos ciuturi de luminăca un rob căzut pe scut.

m-am urcat pe scări de îngerica să cuceresc eternul,

un sisif rămas pe drumuri,după ce-a văzut infernul.

timpul doarme-n minutarenu-i știu vrerea, nu mai știu,

caut printre clipe- amare,înțelesul lor târziu.

plânge cineva în mine,aiurind adesea-n somn,se tot plimbă prin ruine,căutând un os de domn.

printre cruguri luna trece,vărsând aur pe zăpadă,

sufletul mi-e tot mai rece,fără scut și fără spadă!

plouă iar frumos cu vise,adunând uitări și dor,lâsând ușile deschise,ca să intre mai ușor.

joi, 5 decembrie 2013

așteptări

am umblat desculț prin mărăciniși mi-au sângerat tălpile de durere,

am avut îngerii vecini,iubirea mi-a fost singura avere.

rugându-mă într-un altar de piatrăși rătăcind cărările pustii,

am stat smerit în propria –mi ogradăși te-așteptam în serile târzii.

s-au adunat în noi atâtea vise,încât făceam din ele lungi povești,

dar am lăsat ferestrele deschiseși au zburat spre zările cerești.

ascunde-mă târziu în visul tău ,în colb de stele să mă cați la nopte,ne-a aruncat destinul într-un hău,

fiind biciuiți de propriile fapte.

în iarna asta mă ascund de lumeși-asult la geam colindători urând,

când ziua dă în gene și apune,eu te aștept să te întorci curând.

miercuri, 18 decembrie 2013

visătorii

nu vă războiți cu visătorii,ei sunt naivii ce se pierd în stele,ce au săpat fântâni de gânduri

și-acum visează printr ele.

ei sunt izvoare și fântâniși ochi aprinși de suferință,ei doar pe vise sunt stăpâni

și pe firava lor ființă.

peste zăpezi imaginare,ei rătăcesc printre dorinți,

culeg doar glasuri de izvoareși lacrimile printre sfinți.

ei caută un drum prin vreme,prin fulgerele de lumină,

așteaptă dragoste să-i cheme,dar vine moartea și-i alină.

vineri, 6 decembrie 2013

era foarte târziu când m-am născut

era foarte târziu când m-am născutși-o iarnă ruptă de la polul nord,

trosneau de ger ferestrele-nghețateși eu, născutul din abis, plângeam,

cu ochii mari și triști priveam pe geam.trei ursitori venit-au să mă-mbune,trei babe chioare, rupte din povești,

să-mi deslușească viitorul meu,prin anii ce aveau să mă-mpresoare,una mi-a spus că am să mor târziucând liliacul nostru dă în floare,alta că am să umblu ca un prințprin lumea asta rea și trecătoare,doar ultima m-a mângâiat ușorși mi-a prezis că am un viitor,

au apărut întâi semnele moarte,era război și cioclii trudeau din greu,

cocoșii cântau silabe dincolo de moarte,ecoul mioriței se auzea departe,cădeau grămadă visele pe casă,

iar tata în război era absent la masă.a trecut timpul în necunoscut,

copilul din mine se făcuse copac,mireasma norilor fierbea de corbi și miere

și toate astea îmi dădeau putere.eu rumegam în van misterul lumii

și căutam în pietre-nțelepcinea,dar pitrele tăceau precum socrate

când, bând cucuta, își cerea dreptate.

era foarte târziu când m-am născut,ca în poveste a trecut timpul,

călcând peste viață și peste moarte,am dus în spinare doar singurătate…

sâmbătă, 7 decembrie 2013

în iarna asta se opresc zborurile către paradis(poem aproape politic)

în iarna asta se opresc zborurile către paradis,rămânem în acest infern dantesc,

unde lupii haini au năvălit din codriîn haite ca migratoarele păsări de noapte,

așteptând trecerea ciutelor la izvor,amușinând urmele lor să le alerge și să le decapiteze.

s-au închis aeroporturile fericirii,timpul în ceață nu mai permite zboruri,mai marii noștri fac exerciții de muțenie

sau ne povestesc ce fericire a dat peste noisau cum se ridică-n văzduh și dispar

autostrăzile lor imaginare odată cu bugetele.vremea minciunilor lor a fost o vară fugară,

târziu s-a văzut că au pus capăt grăbitului lor zbor,vor cădea aceste minciuni din frumoasa lor salbă,

prin oglinzi vor privi îngândurați carminul amurguluiși căderea-n sondajele lor atotputernice.

din toate va rămâne amintirea unui crin ofilitdărâmat de gerurile iernii, chiar viorelele pontifice

se vor preface-n petale ruginite, luate de vânt.un ochi imens îi absoarbe sub pleoapele lui,

ochiul celor ce-și vor da votul pe-o coajă de pâine,poate azi, peste-un an,… sau chiar mâine…

în iarna asta se vor opri zborurile către paradis,goală, sărăcia rătăcind prin pustie,ne va săruta cu buzele ei de ceară,va arde-n suflete speranța-o făclie,

până va veni o nouă primăvară.


și ion avea o țară

și ion avea o țară ca noi toți, era bogată,plină de păsări și sfinți,

avea sufletul curat, avea mamă, avea tatăși copiii lui cuminți.

peste ea veni blestemul de bătrânii din bătrâni,toți bandiții au furat-o,

s-a umplut țara de javre , niște fameni, niște câini,stăpânire, cui ne-ați dat-o?

a pleca ion de-acasă lăsând mamă, lăsând tatăși copiii singurei,

să câștige și-el o pâine colindând în lumea toată,dincolo de Pirinei…

învățase ce să facă și ce-nseamnă vorba mamăși uitase țara lui,

auzea vorbe străine și părinții cum îl cheamăși el tot umbla hai- hui.

pe pământul lui de-acasă au crescut doar buruieni,vin samsarii să i-l ia

și ion umblă prin lume cerșetor pe câțiva ieni,asta este țara ta?

țara ta, ioane dragă,a ajuns acum nefastă,a fost dată la fier vechi,

vin acasă la părinți, la copii și la nevastăc-ai să calci de-acum în strechi…

pune mâna pe lopată sau pe coda de toporși fă ordine-n ogradă,

căci aici îți este doina, nici decum în țara lor,în curând o să ți-o radă,

să rămânem slugi pe viață, fără nici un viitor!


moartea și dragostea

moartea și dragostea stau împreunăpriveliștea vremii colindând-o,

dragostea plutește-ntr-un albastru etern,moartea o cară după ea în infern.

cine trecea hotarul pustiei, tristețe,spre malul dinspre durere și bucurie

pe o mare de iluzii fără corăbii,lăsându-se jefuit de anticele sirene?

poeții nu mai au aripi să zboare,castelele lor au rămas sinistre-ncăperi,

a căzut peste ele o spuză de boare,nălucind viața de până mai ieri.

moartea și dragostea ne cheamă mereu,e liniștea clipei privită-n oglindă,

sub poala zăpezii în iarnă stă greupădurea ce crește din ghindă.

ca să devii cu greu o fântână,sapă, poete, în tine pân’ la izvoare,

ziua și noaptea, fără odihnă,până ce lutul din tine nu moare.


arunc ancora în pustiul din mine

arunc ancora în pustiul din mine,corabie în derivă pe-o mare-n furtună,

uneori mă văd alergând în infinit,e târziu, nu mai pot să-mi smulg aripile,

zbor spre neunde, prin valurile singurătății din ceață.

când mă voi întoarce, voi găsi zăpezile de mâineși patul gol, vegheat de neodihnele gândului,

îmi va ieși din oglindă chipul ei,va veni până la marginea speranței,

apoi se va strecura prin frigul chemăriipeste umbra mea, alergând după depărtările timpului.


iarna

în acestă seară îmi intră iarna în casă,

întinde albe brațe cu brățări de păsăriși cu inele de argint,

e zâna cea frumoasă a norduluicu o mânâ scutură cerul

și cu alta coboară-n fântânisă ne-adape

din pumnul ei cu miruldin marele mister

al ploii de fluturi în delir.


actorul

n-am reușit niciodată să-ți citesc heroglifa din pupile,

oriunde calc, pretutundeni sunt un biet străin,

joc mereu comedia în fața unui public pestriț,mereu într-un alt travesti,

folosindu-mă de diverse trucuri,câteodată sunt bufonul cel mai bun

al propriului rol,altădată privesc rampa și debitez pe nerăsuflate

rolul unui general în retragerecu sabia fermecată în teacă,

ucid visele cu voluptate,un fel de agate pe tâmple păgâne,

împietrite-n cuvinte,mă cutremur ca o orgăîntr-o mare catedrală,

când mă gândesc că trebuie să mor.

și totuși…aștept pașii următoarei primăveri

să ascult țipătul fericit al păsărilorși să gust din mierea surâsului tău,

oricum, împreună cu speranța,crește și numărul iluziilor din noi.


lumini pe zăpadă

Moto: „Nous sommes toujours au dela” Montaigne, Essais

Peste poemele mele totul e foarte alb,câmpie de zăpadă întinsă cât zarea,ocean de neliniști

în tumultul asurzitor al cascadelor,

matricea mea de vis, ploaie de sunete,lumini pe zăpadă

ce dansează freneticca niște flăcări de comori

noaptea prin locuri pline de mister.Peste toate

aud durerea lui Dumnezeu ce se-ntoarce-n agonie

în negura relelor ancestrale, văd căzând zeii unul câte unul,

răniți, iau forma mitului, contemplație filozofică,ce se-ntoarce-n cuvând

și devine biblie.Totul e alb

în acestă zare infinită,ocean de zăpezi

ce-au pus stăpânire pe suflete,magie și moarte, magie și viață,magie neagră și magie albă,

lume care aleargă de-a valma,viermuiește,

lascivă și tandră,cu ură și iubire

prin timp,precum în anticul Egipt

un Amon anonimcu vulturul după el,

care se pierdeprin zigzagurile istoriei

în uterul unui timpascuns sub misterele nisipului.

Secole de-arândul,efemeriade șterse-ntr-o clipă

de negura timpului,topind succesivele straturi ale clipei

întrunul singur,identitate și schimbare,

piatră și normăturate de neîncetatul

vânt al schimbării.

Lumini pe zăpadă,albul acesta de vis,puritate și inocență,

vis de zbor spre alte lumi,zăpadă din basmele copilăriei

să cazi descântatăpe drumurile noastre de vis,

dragostea încă mai poate vorbiîn limba tăcerilor și-a îmbrățișării.

Nu uita că:Din iubire țâșnește și poezia.


tu cine ești?

printre toți cei care trec,Tu cine ești?

arsă de flacăra propriei bezne,misterioasă,

te naști într-o clipă în ochii mei,pretutindeni sunt un străinîn straiele mele de piele.

Tu cine ești?În arterele tale urlă râuri

și curg izvoare dintre coapse,în bietele mele aripi

s-au ascuns țipetele păsărilorși-am oprit toate umbrele

să vorbesc cu ele,Tu, umbră, cine ești?


ochii ei

ochii ei erau primii sori pentru care înălţam cetăţi, iar ea era clipa beată care se ivea din umbre şi din fantasme să-mi înmiresmeze sufletul năuc. unde eşti drum îndărăt să mai conjug acest vârtej de fulgi din pojghiţa zăpezii cu chipul ei? sâmbătă, 14 decembrie 2013

trece vremea

trece vremea, zice filozoful,ascultând scurgerea timpului,

când cade zăpadanunțile de ieri trec incognito,

ca niște chitare dogite.gri, verde, soarele ierniipătrunde prin ferestre,

construind goemetrii de lumină.zăpada acoperă pădurea,

dealul și câmpia,se stinge în fereastră chipul tău

în spatele pleoapelor mele,parcă și vântul oftează în glasul tău,

departe de poemul meuchipul tău se înclinăpeste ghețurile iernii

și numai o mânușă zdrențuitămai apără inima ta

de toate intemperiile sentimentale.

samedi 14 décembre 2013

amintirile, ca fructele nopții

amintirile, ca fructele nopții, căzute în infinit,

le-am gustat și s-au ofilit de-atâta târziu,

nu le mai întâlnesc decât în vipia visului,

când îmi alungă somnul și-mi storc în cuget

doar zeamă de cucută și neguri abisale.

visez numai flori de trup, descuind temnițe

prin care-am trecut cu ea de mână

prin marea ispităși-ntr-un cântec venind

peste zăpezile iernii,înfloreau în inima ei

toate visele mele.

am vrut să îngrop aceste amintiri într-un pustiu de cărărifără să știu că înhumam

propria mea inimă.


voivodul limbii române(la a 164-a aniversare de la naștere)

la mijloc de iarnă grea,prunc frumos ne-a fost ca dar,

să se nască din genuni,printre chinuri și amar.

s-a născut din neființămagul nostru cel pribeag,voivodul limbii române,să ne -ntâmpine cu drag.

cum îl știm cu ochi păgâni,plini de-amar și suferinți,

el ne vine din bătrâni,din părinții de părinți.

are chipul lui Orpheuși în frunte steme poartă,

ca un vechi arhiereui-a croit limbii o soartă.

a trăit cu-atâta dor,singur el tăindu-și cale,

ca o apă de izvorcurgând limpede la vale.

ne deschide cartea sfântă ce-a-nflorit din viul grai,

iar cuvântul lui ne-ncântăcu tot raiul de pe plai.

româneasca noastră fire,s-a născut dintr-un izvor:

Eminescu e iubire,e și cântec, e și dor...


cumpănă

M-am aplecat prea mult peste marginea întrebării

și-am căzut în ispita fântâniiplină cu gânduri și răcoare.Am ascultat tăinuite izvoare

vorbindu-mi din adâncca niște ochi aprinșide-o lumină tainică

despre neodihnă și iubire,despre moarte și viață.

Golul din inimăascultă tăcerea surâsului tău,

luminându-mi clipa singurătății.Deschid ferestrele în acestă iarnă

să văd zăpezile din zare,strânse pe umerii tăi

și mâna ta care-mi ștergetâmpla de brume.


să pleci din visul unei femei

să pleci din visul unei femeiprin periferiile ierniiacolo unde viscolele

miroase a siberiiși unde suferința

îți neagă propria viațăînseamnă

să te condamnila o singurătate care-ți macină

iluziile lent devenind o fântânăcu ugerele izvoarelor

pline de mâl.

mercredi 18 décembre 2013

nebunii au împins lumea-ninte

sunt nebuni care tac și visează,nu-i împiedică nici setea de mare

nici dorul de ploaie,ei văd cerul curbat ca o viță-de-vie

prin ferestrele nopțiiși deschid către privighetori

glasuri cu necunoscute chemări.

Nebunii au împins lumea-naintecu visele lor bizare care au răsturnat logica

unei perfecțiuni cu o imperfecțiune,ei au amestecat ordinea și haosul

și-au creat un nou univers.În mintea lor alambicatărealitatea devine fantezie

și fantezia realitate,redefinind spațiul

din care vedem ieșind alte forme.


rugăciune

Petale blonde cad din ceruriPe creasta stâncilor de munte,

Și bântuite sunt de geruriPe vârfurile lor cărunte.

Aștept să treacă înc’un vânt,Să viu învins, Doamne, la Tine,

Tu ești în cer, eu pe pământ,Să caut căile divine.

La ce icoană să mă-nchin,Din gloata de icoane sfinte,Când am trăit atâta chin,

Răspunde-mi sincer, Tu, Părinte!

Pe care drumuri vreai s- apuc,Spre ce curată înflorire

Și-n care locuri să mă duc,Ca să-mi zidesc o mănăstire.

Prin ierni și primăveri sau toamne,Eu am trecut ca un proscris,

Ascultă-mi rugăciunea, Doamne,În labirintul meu închis.

Am poposit între răscruceCu palmele împreunate,

M-ai răstignit destul pe cruce,M-ai și trădat, mi-ai fost și frate.

Stau trist și pasul mi-l măsor,Între acum și veșnicii,

Încet din amăgiri cobor

Și Te aștept, Doamne, să vii.

Aștept să nu mai întârzii,Aștept minunea să se-ntâmple,

Printre zăpezile târzii,Te-aștept cu mâinile la tâmple.


sonet

ca pasărea de foc figura tase naște din cenușă câteodată,

te văd aevea, îmbujorată,și-apoi dispari din calea mea.

mi-e-așa de grea însingurareaîncât te-aștept mereu la ușă,te nasc adesea din cenușă

și-ți caut permanent cărarea.

am căutat desăvârșirea,crezând că știm ce e iubirea,

dar a trecut ca boarea-n vânt.

toate au trecut ca ieri, iubito,răspuns nu am de nicăieri

și resemnat m-am împăcat cu toate.


încă un an…

încă un an s-a dus din viațăpe toboganul din trecut,

s-a mai scurtat firul de ațăpe cerul vieții c-un minut.

încă un an s-a dus spre stele,l-am îngropat în neființă,în cercul nostru de inele

de ne-mpliniri și neputință.

între ce e și ce-ar mai fi,aproape totu-i fără rost,precum și verbul a iubi,între ce e și ce-ar fi fost.

noi suntem fluturi efemerizburând prin lumile de vis,

ca mâine vine iarăși ieri,în cercul nostru cel închis.

ne ridicăm mereu prin vreme,ne prăvălim ca-n dominou,așteptăm viața să ne chemeși ne-adunăm deja din nou.


citește-mi…

citește-mi la cap din cartea cea sfântăca să pot dormi în amurg,

un ochi mi se deschide în haos,celălalt călătorește pe-un cal murg,

s-a rătăcit ca un prinț din Corintprintre zăpezile reci de argint.

prin visul meu apar femei dantelatece m-au cuprins cu brațe-nstelate

într-un turn princiar de castel andaluz,cu muzici ce-mi bat în auz.

așteaptă-mă între raze de întuneric,mai fâlfâie pe sus pasărea paradisului,

mai zboară prin noi atât de feeric,aripa dulce a visului.

a venit babilonul, apocaliptice runesă ne-amăgească cu basme străbune,

chip de lut, mai vino odată-napoihăituit de spaime să mă ascund în trupul tău

tu ești hrana fricii mele de moarte,versetul sublim din psalmii din carte,parfumuri uscate în temple miroase

a lavandă și-a mirodenii din Nazaret,beau din trupul tău de carne destin

și ca la icoane mă-nchinși cad în lutul meu ca un mort

renăscut din corole albastre de stele.e frig înăuntru, e frig în afară,sunt un Socrate târziu rătăcit,

dați-mi cucuta s-o beau din paharmai dați-mi o zi din viața acesta

să scutur lanțul cuvintelor de zăpadăsă le pun în poeme cu sfinți,

să văd amurgul jucând pe Niniveși leii cu rânjetu-n dinți.


moș Crăciun

plângeam în vis când așteptam Crăciunul ca să viemi-era atâta dor de el și-atăta bucurie

și când venea cu sacul plin să-i spun o poezie,mi-era rușine să m-arăt în noaptea cea târzie.

așa se face că nicicând eu n-am văzut pe moșul,dar jucăriile la cap mi le lăsa cu coșul

și îl doream atât de mult, voind să-i mulțumescși-i arătam în sinea mea ce mult eu îl iubesc.

venea în visul meu frumos cu sania cu cai,cu renii ce trăgeau de ea și muzici în alai

trecea în vis printre zăpezi cu saci de jucăriiși eu îl așteptam cu drag în nopțile târzii.

dar într-o zi n-a mai venit și m-am simțit umil,mi-a spus în vis că m-am mărit și nu mai sunt copil

și-atât de mult am regretat că sunt așa de mareși moșul meu n-a mai venit la mine pe cărare.

de-atunci tot îl aștept mereu și moșul nu mai vine,aș vrea să fiu din nou copil, dar unde ești copile,s-a dus povestea de demult, acum moșul sunt eu,vin la nepoții mei cei dragi trimis de Dumnezeu.


inimă

cobor în mine ca-n fântânădin al cărei zăcământ,să iau inima în mână,

s-o arunc scânteie-n vânt

și să ardă pân’ la nori,înc-o inimă mai dați-mi

și în muzici de vioris-o văd flacără de patimi,

să-și deschidă larguluisetea din genunile,

să dea vânt catarguluispre toate minunile.

și în limpedea de curgeri,din cununa-i magică,

să-i zăresc ca printre fulgeri,aura ei tragică.

să aud cântare-n mine,ca în scoică toată marea,

s-o aștept dacă mai vine…să-mi răspundă depărtarea.

niciodată n-o să piarăși totuși ea va pieri,

niciodată n-o să moară,dar odată va muri…


eminescu

Eminescu s-a născutsub zăpezile lui ianuarie

din lacrima fecioareiși din frigul primelor umbre,umplând aerul de frumusețe.

din corpul său de spumăa ieșit în lumină,curat, luminat,

regele fericit al poeziei.el a cunoscut drumul

cel mai scurtdintre fericire și tristețe.

din ochii luia țâșnit lumina albastră

a cuvântuluicu susurul de crânguri,

cu doine și cântecede dragoste.

niciodată geniul nu vorbește cu gura sa,el vrbește cu alte voci,

visul lui nu crește în sânul anotimpurilor

ci în afara vremii,unde moare rațiunea

și unde se joacă de-a răsucirea

în mii de sensuripe o sârmă de aur,

ca un saltimbanc nebunal frumuseții.


la cumpănă de ani

mă doarec-a trecut un an,

nu mai știu,pesemne e târziu,

se-aude plugușorulpe la porți,și sorcova,

cântată de copiiși chipul mamei,

cel topit în ii,din ceasurile

ei târzii,au sosit magii

de la sud,îi văd aievea

și-i aud,trec maiestuos

conduși de-o steaspre maica mea, spre maica ta,acolo-n staulul

din dosunde născutu-Sa

Hristos.mă doare

c-a trecut alt an,și vine timpul de răscruce,

când răstigniți murim pe cruceși-o îngropăm

pe ana-n zid,între liniște și vidși dorul îl topim

în doineși în balade de verbină,

între-ntuneric și lumină,

mutăm viațaîntr-o zi albăși înaintăm c-un vis,

floare dalbăla ureche,

floare dalbăde cais.


LA MULȚI ANI!

Ultimele zie ale anului,Sure bolți de ceață,

Pe unde nu văd decâtPăuni și fântâni țâșnitoare,

Iată-l și pe DumnezeuMâncând la cantina săracilor,

În timp ce noi, muritorii,Visăm provincial

Dealuri cu măsliniiCare ne aduc pacea pe pământ.

Priviți la ferestre,Vin serafimii cu clopoței

Să ne-aducă ANUL NOU.LA MULȚI ANI!

colindă de anul nou

să colindcu inima mea,făcută sorcovă

din flori de cuvinte,ca un crez,să vă urez,

acum pe gerşi pe zăpadă,

cu braţele-mi spadă,făcute cer,

LINIŞTE ALBĂ,cu steluţe

bătute-n salbă,ave, ave, la mulţi ani,sânul plin de gologani,

la masăsă aveţi parte

de belşug şi sănătate,pe zăpada argintie,

viaţa numai bucurie,să uitaţi amarul,iubire cu carul,răul, fâlll,fâll,mai departe

până –l vom ducela moarte,

să aveţi privirea blândă,fără vorbe de osândă,

numai bucuriisi vise,

fără gânduriplânsu-mi-se.

din cupedoar vinuri grele,

şi în mâininumai inele

şi pe faţă bucuriidin zenit pân’la chindii…

priviţi la lunavirgină,

pe zăpadăe regină,

şi ne-mbie şi pe noisă jucăm hora în doi,

căci de multîţi fac cu ochiulşi-ţi dă gaica

cu ghioculca să-mi cazi

odată-n braţe,acum a venit momentulsă serbam evenimentul!

ultimul prag(soției mele)

În viață am trecut de multe praguri,Mai avem să trecem peste ultimul prag,A fost greu, a fost ușor, e greu de spus

Acum la ultimul frumos apus.

În viață am trecut de multe praguri,Fac bilanțul acum la sfârșit de an,Amână-Ți, Doamne, toată graba,

Simțim deja că n-am trăit degeaba.

E loc destul de noi pe-acest pământ,În golul ăsta răscolit de patimi,

De ce oare, salcia mea plângătoare,Te-apleci în vânt și plângi, de ce oare?

Va fi grea plecarea noastră-n cer,Unde-i mormântul nostru printre stele,

Îmi pun urechea să te-aud în mineȘi-ți voi privi făptura cum mai vine.

Ne vom petrece-aievea acolo peste ani,O altă viață, poate mai frumoasă,Oricât de mare ar fi însingurarea,Figura ta îmi umple toată zarea.


pasărea iubirii noastre

pasărea iubirii noastre a zburat spre infinit,

ai uitat, femeie scumpă, că odată ne-am iubit,

ai uitat acele clipecând în nopțile târzii

mă uitam mereu la lună și te așteptam să vii,

ce mai seri pline de visecare s-au topit în timp,cu regrete, pânsu-mi-se

și de zeii din olimp,erau serile stelare

ce-ncercau să ne adune,sub lumini de felinare,tu crăiasă, eu un june,

aveam dragostea în inimiși vorbeam mereu șoptit,eram bântuiți de patimi,cu inimi de-ndrăgostit.

pasărea iubirii noastrespânzurat-a fost de vânt,a căzut în zări albastre

și-a rămas doar în cuvânt.te iubeam și te uram,

veneai pe cărări divine,când ades’ te căutam,

tu făceai parte din mine,alergau verbe nebunedupă tine prin ninsori

și-ți puneam mii de cununedin steluțe și din flori.

dar s-a dus pasărea noastră,bântuită de blestem

vine rar pe la fereastrăcând adesea eu o chem,vine-n amintiri și-n vise

să dezlege fără rost,pasărea e pare-mi-se,

umbra ta și tot ce-a fost.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

unde sunteți…

Câte secole trecură, de când tu, Dacie sfântă,Tu, cu Decebal în frunte, ai fost pe vecie-nfrântă?Prin toate apele noastre de la munte pân’ la mareNe-am creat o soartă-n viață prin istorii milenare,

Printre Crișuri, printre Olturi, printre Mureșuri și Pruturi,Curg la vale valuri-valuri de eroi căzuți pe scuturi,Printre Tise, printre Nistruri s-a roșit apa de sânge,

O, Moldovă, braț de țară, nu mai plânge, nu mai plânge...Basarabie iubită, stai și-așteaptă la hotare,

Până domnul dintre vise, domnul tău, Ștefan cel Mare,Va uni țara lui dragă precum pofta ce-a poftit,

Precum dragostea lui sfântă pentru tot ce a iubit.Brâncovenii mor de bardă că n-au vrut să se turceascăAsta-i țara lor cea sfântă, mândra Țară Românească,

Horia, Crișan și Cloșca dorm în Munții Apuseni,Avram Iancu la-mpăratul a cerut dreptate ieri,

El e viu, trăiește încă și coboară la câmpieCa să ne apere glia de barbari și scârnăvie,

Mihai Bravu a murit în cort pe Câmpia TurziiTrădători de neam și țară au făcut mereu pe surzii,Toți, cu tot neamul îi plânge și se roagă pentru ei,Doamne, adu-i pe pământ și fă-i flacără de zmei,

Adu-i, Doamne, la hotare să vadă țara cum plângeCum a trecut glia noastră printre sabie și sânge,Fiii lor și-au luat adio și-au pleca în țări străine,

Stau mamele și se roagă : nu mai vine, nu mai vine...Zac ogoare nemuncite, munții noștri aur poartă,

Noi cerșim pe la străini, blestemați mereu de soartă,Unde-s Ștefan și Mihai, unde s-au dus Brâncovenii,

Unde e Moldova noastră să răscoale moldovenii,Unde-i Țara Româneacă, Transilvania de vis,

Am rămas săraci cu duhul și cu doina, plânsu-mi-s.Am rămas săraci-lipiți și ne-am făcut de ocară,

Unde ești tu, Țepeș Doamne, să faci ordine în țară ?

Până-acum am dat doar vina pe imperiile mari,Acum au venit în țară hoți de-ai noștri și samsari,

Au venit săraci cu duhul, călcând veșnic doar în strechi,Ne-au furat păduri și dealuri și-au dat țara la fier vechi,

Au rămas ruine-n picioare, parcă e după războiȘi românii noștri dragi au rămas flămânzi și goi.

Unde ești tu, Țepeș Doamne, să răzbuni acest popor,Care n-are nicio vină, n-are niciun viitor,

Noi stăm dârji, plini de speranță și te așteptăm în pragPregătește țepi mai multe, că-s prea mulți la furtișag...

jeudi, 13 avril 2023

rugă

( de ziua mea)

doarme o ramură în minecu frunza bătută-n vânt,

cât galben de frunze moartevor mai fi pân’ la mormânt ?

mă-ncolțește timpul sur,luați-mă din plânsul meu,nu mai am aripi să zbor,mi le-a tăiat Dumnezeu.

stau mereu sub clar de lună,cum au făcut alți poeți,

vrând ca să pricep odatătot misterul ăstei vieți.

și mă rog de tine, Doamne,cât li-i zborul să mă poarte,anii mei frumoși și dragi,de la naștere la moarte.

06.01.2014

EMINESCU

inefabilă, târfă durere, plină de ură, unde mi-ai dus acest copil,

în sufletul căruia prea somnoros ciutura steleleor a vîrsat aur și argint,

el s-a născut spre a muriînvățând zborul de la păsăriși de la frunzele toamnei ,ca și Orfeu el a îmblânzit fiarele din inima noastră,

era într-o zi de ianuarie când țipând a ieșit din pântecul mameiîn acestă clipă de venire pe lume

s-a oprit timpul în loc,altfel decât Dante care a descoperit

commedia în văile raiuluiel a pictat paradisul în care iubirea

a devenit dureros de dulce,apoi a căzut în infern,a lut la spinare toatăsuferința neamului,

buddha l-a ajutatși l-a făcut rege al limbii române

peste cuvânt, peste poezie,pasărea lui se hrănește în ger

cu lumină de lună, cântă triluridin psalmii lui david,

femeia la el e ca o dianăcu frumusețea ei, atingându-i absența și fericindu-l o clipă,

cu inocența lui demonică a despărțit cerulși pământul în două

și raiul lui e pământean cu codri de aramă și păduri de argint,

cu fiecare rază de soare la apus inima lui devine tot mai grea,

în timp ce noaptea strânge în căuș ultimele licăriri de lumină

din înțelepciunea sa,

geniul lui n-a vorbit cu gura sa, idealul lui s-a încurcat în false miraje

visul lui a crescut în afara vremii, trăiește unde moare rațiunea,

între o silabă și alta, el, în loc de accente, a pus așchii de speranță

și s-a hrănit cu ea până la mormânt.

jeudi, 13 avril 2023

flux și reflux

trec mereu în neființă oamenii mei visele meleînfloresc alte ramuri care apar aidoma ca niște spânzurători și bietul holderlin trăiește umilînsingurat ca o pasăre de noapte într-o ruină

dispărând în laptele zorilor acestei ierni mocirloasetelefonul nu mai sună din afară nuanțele

vagabonde ale iernii îmi anulează toate reacțiiletotul este ceea ce este pentru vecie cu excepțiacă eu ar trebui să tac la o margine de prăpastiesă nu mă mai lamentez că istoria are ca marea

flux și reflux precum o femeie în friguriledragostei conștiința se scufundă foarte departe

atingând eternitatea cu aripa visuluigeografiile mele sunt fără substanță nu le ferește

timpul sunt un fel de valuri ce se înalțăși îngenunchiază într-o clipită un fel de ceață

prefăcută-n nori elan congelat în niște litere banaledin care se făurește cuvântul magic din biblie

singurul stâlp în secreta plasă a timpuluide dincolo dragostea încă mai poate vorbievocând cuvântul din cântarea cântărilor

iubirea e oarbă ea citește în ochi în astre în formeși câteodată și în inimi un fel de căsătorie

a amintirii cu presentimentul riscând eroarea pentru a găsi alt drum pe care ne vom rătăci

am citit în semnele cerului cuvintele mele pleacăde-aici în vânt nicio fală niciun foc nu le-a mistuitjumătăți de clipe în fugă mă surprind descifrând

câte un vis ticălos timpul mi-e lavă care se-ncheagăcurgând aiurea pe un relief nul al istoriei

trăim cu masca lui faust pe fațăvom ajunge la sfârșitul piesei să strigăm către umbre

unde ne este chipul nostru inocentcând visam printre vișinii în floare revoluție

mișcări versuri dorințe liniște foc gheață iubire și alte bazaconiiunde ne vom privi egali ieșind din noi înșine

când propria metaforă va arde imaginile într-un întuneric imens...

joi, 13 aprilie 2023

peste aripa de vis

peste aripa de vislacrima din plânsu-mi-s

a căzut ca o povară,pe săraca inimioară,lacrima s-a făcut dors-a topit într-un izvorși din el se-adapă miicântece de ciocârlii,

păsările codruluicântă doina doruluipe poiana mărului

și o duc în vârf de cerunde dorurile pier,

unde dragoste și viseau ferestrele deschisepeste azi și peste ieri,peste tainice tăceri.

du-te, timpule, de știiîn clepsidrele târzii,

să nu fiu strivit de umbreși de gândurile sumbre,

vreau să ies din acest chinîn albastrul meu senin

și drumul aș vrea să-mi fiecărarea de-o veșnicie…


și noi am fost frumoși odatăși am iubit și-am fost iubiți,

muguri de băiat și fată,am fost și draci am fost și sfinți.

dar am trăit pe apucate,printre betoane și moloz,

ne-am cumpărat totul în rateși am văzut viața în roz.

ne-am furat și viitorulși trecutul l-am furat,am virat așa prin viață

pe interzis și-am mers pe blat.

am mutat în legendă orele, gesturi și voci de demult,

ne-au rămas doar umbrele,sătui de același tumult.

miroase-a pustiu

doarme cerul pe patru silabeun timp năuc peste tot

se-aud lupii urlând în pădureprin cețile iernii apele curg

din pieile nopții se fac haine de firmăcu stelele nastruri la gât cu dantele

se fac percheziții la inimiși nu mai găsec decât vântcăutători de tragice roluri

ard la sentimente pe rugurise-aude cântând un corn departe

e semn că cerbii vin către moartee iarnă sau ce e nu mai știucă totul miroase-a pustiu…


nopți stelare

stau aplecat peste gândurile lumii,suflet orb și nelumesc,

greieri cântă în surdinănopți stelare lacrimi par

din palat împărătesc,coboară râuri din munțiducând jalea lor la vale

visele-au încărunțitîntre doine și cavale,

ostenit de pribegiieu te-aștept,

Doamne, să vii…


cuvinte

Slova rotunjită-n nimb,Reculegere măiastră,

O fac monedă de schimbÎntr-o odă îngerească

Se aude de departeMersul fusului de sfere,Fus galactic ce desparteSteaua mea de-alte stele.Se hlizește luna sumbră

peste geam prin giurgiuvelese strecoară ca o umbră

peste visurile meleca o umbră din trecut

peste prispa mea de lut.Slova mea-cuvânt de vis

Toate păsările mi-sZboruri în vârtej de rimeși de doruri și de știmelas ferestrele deschise

ca să-mi intre-n casă visede cocori cu aripi udeprin frunzișurile crude

și pâraie în căderivisând numai primăveri.Ce frumos se face noaptePrintre vise printre șoapte

amintire

mi-au rămas două păsări heraldice-n viepe dealul acela din visele mele

și-un nuc ce avea coroana cât cerulla a cărui umbră stăteai, copilărie.

toamnele cădeau altfel atunci,se rostogolea soarele pe devale,

din mirajul serilor stelele deveneau licuriciși –mi ieșeau ca fluturii-n cale.

câteodată rămâneam cu ochii pe ele,erau un câmp de mioare pe cerul albastru,

ciobanul se pitise departe în lună,eu călăream pe un cal măiastru.

adesea desculță prin iarbă-n poiană,din vrăji te-așteptam încet să cobori, printr-un văl de mătase argintoasă,mi-apăreai, iubito, pe aripi de nori.

erai o minune ruptă din raiul ceresc,noaptea noastră era parcă un vis,

ne cuprindeau fiorii dulci ai iubiriiși cădeam amândoi în paradis.


frunză verde de cuvânt

frunză verde de cuvânt,doamne, ce bolâng mai sunt,

nu știu unde-s anii mei,c-am dat viața pe doi lei

și nu o voi lepădadecât după moartea mea,frunzuță verde de laur,

n-am arginturi și nici aur,am doar spaimele din mine

de rătăciri și suspineși mi-e dor de iarba verde

unde-aș vrea să mă dezmierdedespletită-n curcubeedoar o gură de femeie,când trece luna pe apegura ei să mă adape,

când trece luna pe câmpsă mă lase-n viață tâmp,

și sub stelele târziisă-i recit la poezii,

eu sunt suflet fără trup,când mă nărui, când mă rupși când pic în vreo osândă,

trăiesc bucuria blândă,răsturnați-mi un paharsă mă umplu iar de har,o seară dulce nebună,

trăită sub clarul de lunăsă visezi cai verzi pe cer

care pân’la ziuă pierși poveștile nescrise

pline toate doar de vise

feerie

curcubeu magicapărut după ploaia de vară,

maramă aruncată în albastrul cerului,coboară-ți culorile în sufletl meu

și luminează-mi întunericulcu spectrul tău de frumuseți,

fii oglindă peste ochii meicare nu vor să vadă macii roșii din grâu

ce mor peste apa holdelor seara…


când vine amurgul

când vine amurgul crepuscular

și pleoapa zielei își închide fereastraîn mine se-aprinde

ceva dureros:un regret că se năruie-n

inimă cerulși cu el visul meu

ca un vas plin de jarincendiiază

orpheice harfe.


stăpânul stelelor

eu sunt stăpânul stelelor,

un pan înaripat pe câmpuri,în grota mea

nici un străin,doar liliecii

care zboară,desfac izvoarele din crânguri,

desfund fântâni din mâlul lor,

sunt mistuit de multe patimi,

aleargă fauna prin mine

și niște ochi plini de miresme,

nimic, nimic nu s-a schimbat,

în templulsufletului meu,se umplu zările

cu semnedinspre

vremea de apoi,cu blesteme orfice,

cu strigoiși idoli goi…


unde au fugit țăranii

unde au fugit țăranii,lăsând brazda-n bălării,

cu holdele ruginiteduse vamă pe pustii,

s-au ascuns în cimitireprintre crucile din sat,au lăsat casa pustieși copiii le-au plecat,

au rămas satele goale,cu bătătura pustie,

latră câinii prin ogradă,așteptându-i ca să vie.

cerșetori după o pâine,câștigată prin străini,

fiii lor umblă prin lume,huiduiți ca niște câini.

când se va sfârși povararelelor din astă țară,

unde sunteți, voi români,că v-ați făcut de ocară ?

ce-așteptați, nu vă ajunge,că ați fost mereu povară,

nu vedeți că nu mai mergecam nimic la noi în țară?


trăim ca pomii

când încă nu eram eu nu știu ce erapoate existau și atunci oameni și dragoste

existau sentimente și ploi și arșițepărinții mei erau tineri și se iubeau

în zăvoaiele dragostei seara pe la porți,era cer și atunci și stele și lună

cădeau pe pământ miresme de brumăși beau căprioarele din palmele lor

apa cea grea din tainic izvor

în timp ce eu stăteam în templul meu păgânmistuit de răni lăuntrice și cicatrice

acestă lume albastră exista pe pământ,mai murea, mai trăia, se năștea,

sub cine știe ce zodie trecea printre ei sfântul duh și eva încă mai blestema

dar când am ieșit din cetate copil pustiitși-am văzut ce frumoasă e lumea

poveștile sângelui s-au revărsat peste mineși-am început să fac schimb de taine cu străbunii mei rătăciți prin timp

acum o mie de ani îmi îngropam primul înaintașprobabil că avea mustăți și luptase cu hunii

de-atunci timpul a luat-o raznași toți am umblat printre stele și ierburibătându-ne viscolul prin iernile vieții

așteptând să vină o minune cevaun țipăt, o rună din veacuri uitate

să ne mântuie de amurgul primelor mituride luciferice gânduri căzute din cine știe ce stea

pe urmă am văzut că suntem frunze și țărânăiubirea ne-ndeamnă, iubirea ne mână

durerea se instalează în noi ca-ntr-un cuibtrăim ca și pomii murim ca și ei

suntem popor de frunze prin care cad ghinde

renăscând viața într-un lăstarfrunzele pier toamna bătute de vânt

noi nu rămânem decât pământ…peste bolți de timp amintirile cad ostenite

ca niște stele ce-au plecat demultdin cuibul lor din zările pustii

și astăzi le vedem și nu mai suntvedem lumina lor ce-ncet se stinge

și vraja de-altădată ce ne-atingeși de ne-atinge nu mai suntem noi

să trecem printre viscole și ploiși prin furtuni de patimi și iubire

noi vom rămâne doar în amintire…un fetișism este în tot și-n toateși ne târâm așa până la moarteapoi se stinge steaua ce-a căzut

lumina ei s-a prefăcut în lut.


undeva bat clopotele

undeva bat clopoteledeparte cine știe unde

sunetele de aramăaduse de vântul iernii

se frământă la țărm de vise unde-mi spânzur ființa

de dangătele lor.clopotele undevanu-mi cruță nici

amintiriletotul doare cerule

culcă-mă pesteprea cunoscutele

dangăteculcă-mă…


spectacol

un pescăruș se oprește în cristalul aeruluiprecum o lacrimă pe un chip

boarea nopții se apropie de stelecopacii mușcă din întuneric și se culcă

crește frigul primelor umbreorizontul se golește de lumină

cuvintele tale- susur de crânguri-nu-s margini să le cuprindă

simțurile mele lacometu aprinzi sideful și lumina

vreai să cânți să cânți să cânțiviața cea adevărată plină de minciuni

ochii tăi de cuarț devin cascadăcare curge în cele patru puncte cardinalepiciorul în dans și părul aprins de flăcări

se-nvârt mușcate de fulgernimicul carnivol din tine sperie

frunțile-n flăcăriluna sus singură spune o poveste

peste munții prăbușiți ca niște ceruri căzuteturma copacilor doarme

un râu un curent dulce și tăcutte inundă crește te-ntunecă

noaptea cade pe sufletul tău ca o cortinăpeste un spectacol de shakespeare.


labirintul

m-am rătăcit prin labirintvăd numai ziduri și pereți imenși

care-mi obturează privireaîn stânga și-n dreapta sunt desenate

hieroglife egiptene și monștricare-mi sperie gândul rătăcit

zig-zagurile mă tortureazăcad oglinzi concave

prin care mă văd în felurite chipuriapoi oglinzi convexe

care-mi fură figura și mi-o distorsioneazădau de un circ cu clovnicare sar prin fața mea

și-mi fac giumbușlucuriveniți-zice circarul-

să vedeți femeia tăiată-n douăomul cu două capete

șarpele jucând pe muzică indianăfachiri și ghicitoare

e vis e realitate nu mai știulabirintul e o lume prin care trec

dau de dante urc prin paradisflori grădini păuni femei lascive

ce-și joacă mijlocul pe muzici orientalepiața san-marco fântâni țâșnitoare

el greco pictând alungarea zarafilor din templupe pereții imenși afișe mari

vindem fericire ieftin cumpărați la pachet cu durere și iubire și alte ingrediente

veniți viața e un labirint- strigă unul-zig-zagurile te urcă și te coboară

dar niciodată nu știi pe unde mergim-am trezit- la capătul labirintului-

piramida și un semn al întrebăriide acum te descurci singur- îmi șoptește cineva…

și așa a fost


viața e o cursă nebună către moarte

fugim mereu prin viață ca nebuniieroi sau neeroi cu mii de arme

luptăm pe-un câmp cu propria ființăși ne trezim din cursă prea târziu

când armele au devenit relicven-am priceput nimic din toată viața

am îmbătat la fluturi și dorințiși am ajuns să ne rugăm la sfințide-atâta timp noi dibuim mereu

picioarele mai caută cărărimai mângâie frumosul și mâinile firave

mai tragem câteodată și un avede mult aud și văd mai pipăi și miros

la piei de fulgere la fluiere de osla luna ce se scaldă-n gol de ape

la dulci petreceri, dulci agapeprivim cum amurgesc cărări de visștergem statui mâncate de ruginăși veșnicim din clipa cea virginădoar amintirea care este calpă

trecătorule de demult trecătorulenu mai fugi prin viață către moarte

un ochi ironic ne privește- agalerâzând de noi când ne-a ieșit în cale…


sonetul primăverii

Privește prin albastrul stelelor vrăjiteÎn seara dulce care ne-nconjoară

Cum cerul primăverii-n brazi coboarăȘi luna cade-n ape liniștite.

Te-aștept să vii cu seara dimpreună,Pe banca unde teiul ninge floareaȘi unde cântă ades privighetoarea,

Pe poienița de sub clar de lună.

Îți voi ieși cu primăvara-n caleSub crengile de tei îmbălsămate

Să sorb toată dulceața gurii tale…

Și când vom fi de stele mai aproape,Vom măsura întreaga veșnicie,

Tot tăinuind iubirea noastră-n șoapte.


inele

Trunchiul meu s-a umplut de inele,Am ajuns stejar bătrân,

Bat viscole prin frunzele mele,Iernile-mi fură frunza din sân.

Poate-or mai veni primăveri calde,Să-nfrunzesc în haină nouă,

Inelele mele aș vrea să se scaldePrin ploi de vis și prin rouă.

Îmi număr anii, nu îi ascund,Mi-e greu piciorul, mă doare o mână,

Argint a trecut prin părul căruntȘi rădăcina îmi e bătrână.

M-am ascuns adesea-n cuvântMi-au plăcut nopțile cu lună,

Am plutit fericit pe aripi de vânt,Am avut iubirea cunună.

Aș vrea viață să te desmierdC-un mănunchi de mărgăritare,

Ce mult te-am iubit , de ce să te pierd,Coșmarul morții mă doare…


ne fură moartea la cântar

ne fură moartea la cântarși noi nici nu avem habar

zburăm pe-o verticală frântăavem credința noastră sfântă

gustăm arome de silabecu aripa ucisă-n labe

pe geana sufletului falsdansăm adesea câte-un vals

albastra lume ne săgeatăprecum pe-al nostru brâncoveanul

când capul lui cădea ca banulîn bosforul de-acum uitat

după un trup decapitatrobe serafice de sfinți

ne tot îndeamnă la argințizburăm mereu cocori albaștri

spre cine știe care aștricăzând ca niște osândițiacolo unde nu gândiți

ochiul surd urechea oarbătot filozofând în barbă,

ne trezim că nu ne-ascultăteoria cea ocultă

părul fluturând în aerîntr-o lume ca de vaier

tot căzând într-o capcanăeu am rană tu ai ranăfără scuturi sângerândși murind și nu murind

cu peruci aristocratecolorate cam pudrate

dansăm pe falduri de hârtieîntr-o decentă mărețiecu grație și strălucire

pe sfoara vieții cea subțireniște bufoni la o serbaresub raze de lumini solaree ger mereu la polul nord

nu mai avem semnal la bordplanăm în praful dintre noriși ne trezim deja în zori…

palide prinț și dragă domnnouă ni s-a făcut iar somn

și dragă doamnă domnișoarăam repetat a câta oară

hai să visăm numai himerecă-n viața asta totul piere…


mijește primăvara

Mijește primăvara prin zăpadă,Se-aude-un zvon de ghiocel în zare,

De câtva timp a început să cadăO rază dulce de la sfântul soare.

Se bucură pământul în nuntire,Se-nveselește apa în izvor,

Iarna rămâne doar o amintireÎn țara mea de vise și de dor.

Aș vrea o primăvară-n veșnicieCa să-mi alunge iar melancolia,

Cu dulcele miros de iasomieAcolo unde cântă ciocârlia.

Izvorul curge iar ca o baladă,Un cer albastru plin de stele mii,

O lună se topește în zăpadă,O, primăvară, ce frumoasă vii!

Îți simt mirosul tău de ghiocelȘi verdele din adormitul crâng,

Cu bucuria jocului de miel,Aș vrea să râd întruna…și să plâng…


rugăciune către soare

Soarele meu, soarele meu,Luminează-mi ferestrele deschise,

Du-mă aproape de Dumnezeu,Lasă-mi zborul meu de vise.

Înmiresmat de primăveri ferice,Aș vrea să zbor pe vechile poteci,

Prin câmpul vesel cu aglice,Pe unde Tu, Doamne, mai treci.

Lasă-mi cuvântul meu în runeSă dăinuiască ca un zeu,

În veci de veci să se cununeCu logosul lui Dumnezeu.

Mai dă-mi o șansă pe pământ,Culege-mă din amintiri

S-ascult foșniri de frunze-n vântCu umbra tainicei iubiri.

Mai înviază clipa moartă,Când prindeam stelele în noapte

Și eu te așteptam la poartăIar tu îmi răspundeai în șoapte…


adoarme-mă

în primăvara asta nebună

de ce nu m-aș întoarce printre pomi

s-ascult cum pocnește muguru-n floare

să-mi văd umbra rătăcită de mine de mine

să-i fie frică de umbrele pomilor

în spatele meu e o încăierare de umbre

sângerând în întuneric umbra mea

se preface-n noapte într-o pasăre

cuib dulce legănând depărtările

cuib dulce-alungând arătările…

trec râzând și plângând și plângând plângând

într-o lume rebelă

ne ivim din senin ne-ntâlnim ne-nmulțim

ne-amintim și uităm și uităm

e ceva luminând în sufletul meu

e goana e vremea spre faldul plăcerii

e rece e lună sunt stele mai plouă mai stă

trupul nopții l-am frânt pe genunchi

a trecut nebunia în alb rostește-mă-n sângele tău

cu limba de rune din patima dragostei

insemnele orei au adormit pe sărutul

genunchiului tău ascuns în amurgul

unei luni nupțiale cu ofrande din vechiul ofir

adoarme-mă înlăuntrul luminii

ca să înmugurim în ierburi albastre

peste priveliștea stelelor în nuntire

adoarme-mă pe brațele tale de pluș

ca să visez cai murgi pe câmpii andaluze

boltească- se-n vise acest cer peste care

trec sfinți în marame cu aripi de libelulă

adoarme-mă pe sânii tăi languroși

s-ascult cum se scurge laptele-n prunc

cum inima ta bate nervoasă nervoasă

ca o viperă strânsă de gât

adoarme-mă-n ochiul tău mistic

să devin un sihastru prin grote de dor

prin sângele tău să mă plimb ca un schimnic

adoarme-mă și-apoi fă-mă să mor…

luni, 10 februarie 2014

poveste naivăhai să ne-așezăm pe banca veche

cu mâinile împreunate într-o poveste naivăsă ascultăm tăcerea ce-a adormit în noi

privind la treptele cerului înstelatela luna care aiurează sus pe boltă

în cea mai frumoasă primăvară a viețiivin îngerii serii taci lin melodii albeurcă și cad ca dintr-un altar bizantin

în largi singurătăți în largi singurătățichivotul nostru l-am pierdut demult

în acestă mare agonie a două sufletecare respiră extazul tăcerilor din ochie ora primăverii și pe pământ și-n cer

ascultă cum cântă frunzele în noicum tremură izvoarele a moarte și-a viață

rătăcite zănatic prin jnepii roșcațiunde e oare poteca de piatră spre apele vii

să le bem savoarea cea dulce cea dulceturme biblice urcă precum sângele -n noi

unde ni-i rădăcina și unde-i izvorulam rătăcit cărarea s-a rătăcit dorul

parcă avem sufletele morminte jefuitecărări de lebede decapitate trecute în vise

câtă tăcere-n cuvinte și-n priviri câtă tăcereochii-au pierdut vasul fantomă florile tac

banca veche a ruginit de-atâta linișteprimăvara încercă în noi ultimul leachai să ne-așezăm pe banca cea veche

moartea n-are ce căuta printre noiseara și-a desfăcut cerurile pe care plutesc îngeri

gândul zadarnic pâlpâie ca o flacără-n golascultă natura cu muzica ei

lasă sămânța să cadă pe reavăn pământsă ieșim din obscure strofe fardate

a- nflorit frunza-n codru a-nfloritpune-ți luna-n păr iubito și hai mai departe

glesnele tale alunecă spre apele ochilor mei…


refelecțiicând luna trece vămile

-n pustiuși gândurile aleargă în neștire

se lasă pleoapa rece din privire

mă doare începutul primului țipăt viu

când am văzut lumina din propriul sicriu

mă reazem de-acest cer fără de margini

scrâșnesc din dinți și merg ca un proscrisc-o cruce mare-n suflet

pe buze c-un săruturc către flori stelarecu liniștea ce zboarăca fumul sus în aer

pierzându-se-n neant

apoi cobor în mineși-mi sap o groapă mare

prin lujerele plânseaproape de mormântprin ruine de safire

și colonade recicu obeliscuri triste

din antica eladămă furișez din lume

în dulcea-mea plămadădormind acolo somnul

eternelor plăceri

o timp al nemuririicum ai trecut ca ieri…


reîmprimăvărare

în dimineața asta sorb razele soarelui care cad prin geamul meuce frumoasă e primăvara când își desfac florile lujerii multicolori

o privighetoare s-a urcat în vârful cerului și aiurează nebunăviața străbate prin zidurile durerilor din noi spre paradisul celestluna grea ca o lubeniță obosită după priveghiul îndelung al ierniistrălucind a fanar murdar se sinucide de după dealurile din zori

umbrele cerului joacă rotundul pe boltă din păsări măiastre-n nuntiripan bătrân ca o nălucă dansează pe frunzele verzi prin grădini cu iarna care se duce curge ofelia moartă ca un fluviu infernal

printre pietrele spălate de timp de ciclopi și de ielele nopțiivântul care cântă din flaut pe guri nevăzute mângâie ochiul

prin ornicul timpului care deschide și-nchide tăceri ancestralecerul se mută mai sus frunzele murmură prin copaci pe umerii noștri

primăvara vine ca o scoarță țesută-n tainice războaie de mâini nevăzuteînstemată cu lujeri cu flori cu aglice cu jocuri de hore rotunde

acum săruturile devin inele la degetele fecioarelor și curg prin sângele lorspălându-le de toate necurățeniile din lume de peste iarnă

au început sălciile să foșnească răcoroase ca mătasea mângâiate de aripile nevăzute ale zefirului într-un voluptuos și lung sărut de ape

în care femeile își înmoaie glesnele de bronz sânii și umeriiîntr-un iordan binefăcător botezându-se a doua oară

se-aud harfe ciudate vuiet de ape cerul prădat de cântecelegâzelor care au luat în stăpânire cosmosul și-l descîntă mângâindu-l

o evadare triumfală a vieții ca un puls al naturii spre reverietot mai vale e pe vale și pădurile foșnesc a cai murgi și a haiduci

a cerbi și căprioare care zburdă prin omătul ierbii spre tainicile lor izvoareacest fast al primăverii cere pulberi de aripi pe brocarduri

fecioare cu sâni puri psalmodiind și divinizând erosulnăscătoare de zei care rătăcesc prin lume în căutarea fericirii

o magie simpatică hirotonită între ierburi și raze în țara poveștilor și iarși e cald în cetate și curge luna ca o mireasă răpită

spre patul nupțial un fel de voivodiță cu ochi de azuracum se pregătește huma pentru amfore și cupe

acum se trezesc mieii zburdând pe câmpiile lor de raicând steaua polară se rupe-n mări de mărgăritare împrăștiindu-se

pe valuri de spume argintate rupând în două orizonturile

în dimineața asta sorb razele soarelui care cad prin geamul aburindpeste levantul meu curg constelații de flamingi zburând în infinit

argila se luminează brusc și prinde viață fântânile colcăie de izvoarepământul e plin de legende și e viu frumos și magic trist și vesel

ca sufletul nostru care miroase a vioară spartă și-a harphă și-a citerăacum zeii visează și clocesc a singurătăți pe cuiburi de strungă

privesc prin timp cum îngenunche apele în calea lor sorbindu-le cu ciuturi bătrâne din stejari ciopliți la gura sobeide meșteri de hobița care s-au suit la ceruri pe coloana infinită

de cinci mii de ani dansul rotund purtând pe genunchi izvoarelevine cu ploi cu nopți cu zile cu lună și soare umăr lângă umăr mână lângă mână în ritmul îndrăcit al vieții ca să reînnoiască

și să împrimăvărească acestă copilărie a omenirii și s-o ducă mai departe…


la cina cea de taină

încă mai foșnesc plopii prin tinerețea noastrăcând luna martor singur ne străjuia cărarea

în nopțile senine cârpite doar cu stelecând ne țeseam din gânduri povești de viitor

cai murgi treceau prin noi ca prin câmpii celestezburând înaripați spre zările albastre

păduri de codri veșnici martori iubirii noastrecu primăveri cu păsări cu căprioare miine-ntâmpinau cu daruri cu vise de copii

și ne-amăgeau adesea ieșind din timp afarăca o minune dulce în plină primăvară

se scurg amurgurile într-o clepsidră spartăcăzând în suflete precum o veche harpă

adânc străfulgerând tăcerile din noine-am mântuit mereu prin bucurii mărunte

și am sosit târziu la cina cea de tainăcând ambra topită curgea printre iederi

pe-altarul rugilor din lumea fecundăși gurile noastre gustau din cucută

din gândul ce-ți bate la tâmplă o clipăca pasărea-și scutură-n văzduhuri aripă

și liber cutreieră se zbate mereu…

fluidă făptură ce curgi prin sângele meumânz și hulub căprioară rănită și totuși stingheră

a doua minune tristă și dulce himerăatunci am aflat ca un vis ce-i femeia

la cina de taină… în noaptea aceea…


de ziua ta

Tu ai culoarea eternității, femeie dulce,Ca o veneră în spume de lapte scăldată,Tu cazi din icoane cu pruncul în brațe

Cu frumusețea-ți din dorul de fată.

Tu ai culoarea minunilor lumii acesteaȘi-ai luat frumusețea din toate florile,Cineva nevăzut ți-a țesut ție povestea

Și te-a-mpodobit cu toate culorile.

Tu duci omenirea pe drum mai departe,Ești suflet curat, ai cugetul tern,

Ești Ana din ziduri, Maria din carte,Viața din tine curge ca izvoarul etern.

Ai strâns nevăzute comori de iubire,În sufletul tău spălat cu lacrimi de dor,

Sensibilă și delicată femeie din fire,De ziua ta, te iubesc și te-ador!


evadatul

am evadat din cuiele lui Cristși mă întreb și eu de mai exist,Veneția mă plimbă ca un vis,pe unde viața ușile-a deschis.

calc pe argint de ape și de cerși dimineața visele îmi pier,

nu înțeleg de unde-atâta vină:fug de întuneric spre lumină.

azi este viață, mâine poate nu eși rugile din noi încet se suie,

urcând așa din trepte-n treaptăspre -nvățătura înțeleaptă.

adorm cu vise grele în gând,din mine fiare tot mușcândși totuși de viață mi-e dor,

cum morții plâng de mila lor.

sunt fiul doinelor din crângcare mai râd, care mai plâng

și îmi dau seama cine sunt,când iau frunza și când cânt.


Cum vin femeile din absurdLuminate frumos de lună

Cu stele orbitoare în mâiniCu pilea de lapte alb -brună.

Poposind în foșniri diafaneGoale ca visul, goale ca zarea,

O frumusețe trece în alta,Precum valul învăluie marea.

Șoldul sub linii de mătaseE sclipet de marmură și de aurToartă de lut din antice vase,

E insulă crudă de plaur.

Dragostea lor e jocul ascuns,E nunta cerească plină de har,

Stele de vis albastre ce nu-sDecât argintul din inelar.

la nord de iubire

la nord de iubire e rece, e frig, e gulag de singurătăți,

la nord de iubire zăpezile iernii se-adună-n troiene pustii,

la nord de iubire e trist de nu vii,la nord de iubire

nu-s zile senine, nu-i soare,nu călătoriți la nord de iubire,acolo –s siberii de jale și chin,

la tine femeie mă-nchin,femeie frumoasă, femeie frumoasă,

tu ești iubire și casă,la nord de iubire

fără tine e ger, e pustiu,cuvintele mor zidite-ntr-o criptă,

mi-ai spus-o, o știu!la nord de iubire

doar nebunii trec visătoripe aripi de fluturi, pe aripi de nori,tu dormi în mine

cu inelul la pândănu merg la nord de iubire,acolo e noapte,-i osândă.

în ochii tăi frumoșiînfloresc toate florile,primăverile, culorile,

privindu-ți coapsele goale,tu ești dragoste și ești floare,

în chipul tău dumnezeesctoate iubirile înfloresc!


memento mori

Mutăm mereu ziua de azi pe mâineȘi amânăm speranțele deșarte,

Nu știm că soarta ne e scrisă-n carteMutăm mereu nenorociri la alțiiUitând de noi că s-ar putea să vie

Să ne lovească drept în pălărieUrgia urii din magia neagră.

Trec peste noi și soarele și noriȘi ne-ncurcăm în sute de erori,

Purtăm pustiul nostru sub cămilăȘi mergem înainte doar în silă

Și din aproape și din mai aproapeCa Moise ne visăm mereu pe ape.Visăm și frunze, primăveri și flori

Visăm femei care ne dau fioriVisăm mereu, visăm de toate

Dar niciodată nu visăm a moarte,Priviți la gânditorul de la Hamangia,

Cum timpul trece peste el, urgia,Și cum visează stele verzi pe cer

Când toate curg și toate pier,Moare pendula veche în perete,Încremenită-ntre clepsidre bete,

Rămân icoanele ce plâng pe sticlă,Pe care timpul aspru nu le strică,

Slujind mereu doar un păgân altarÎn marea chinuită de amar.


în camera cu amintiri

în camera cu amintiri de ani de zile nu mai intră nimenistau pe pereți tablouri prăfuite și umbre ce se-agață de păiejeni

doar spiritele se mai plimbă-n voie și delirează în tăceretrupul femeii cel din urmă soare naște-ntr-un golf de somndoar vise cu zboruri de păun cu cozi fantastice de curcubee

se-aud foșnind și plopii de ieri încolonați soldați docilidoi câte doi pe marginea șoselei plecați să cucerească veșniciao stare de grație mallarmeeană se-așterne așa în astă noaptelegende vii silabe sunătoare ființe ce plutesc prin vidul secfanatice fanare pe tarabe leneșe consoane ce vând cenușă

unui fenix mort cu ochiul fix pe bezna de-ntunericîn camera cu amintiri mai e doar umbra unei harfe prin care

umblă pasărea colibri în albii mări de mari singurătățiși plâng iluzii îndulcind otrava unor melancolii de mierede când clopotnițe bolnave se varsă triste –n mari ruinespre frigul devorat de coapse al unei doamne bizantine

ce basm frumos umblă prin casă cu umărul virgin al tăuce basm frumos în scrum de timp se varsă-n vasul funerar

cu săli de bal în tonuri vii și cu surâsul tău vicleancu buzele căzute-n patimi într-un dezmăț de nervi carnalce basm frumos dansează azi prin ochiul meu de catifea

ca un copac prin care luna se joacă ca o balerinădin studiile lui degas zburând cu aripi transparenteîntr-un decor de verde pur pe un albastru selenar

ce basm frumos mi se așterne în aiureala de singurătățivin din senin ca ucigașii turmele-ntregi de amintiri

eu vreau să fug dar nu mă lasă lumina lor care mă doarerugina cade -n gol de peste tot se-aud ecouri de departe

tac obiectele și-ascultă în marea lor singurătatenu înțeleg de unde vine această grea melancolie

o moarte lentă pe aripi transparente de libelule împăiateperdelele arse de soare cuvintele uscate-n dinți

cu mirosul lor metafizic care transformă umbreleîntr-un vas funerar de crini ce-au ars în vechiul crematoriu

în camera cu amintiri se joacă umbre pe pereți

ca pe o sfântă în delir serafi uituci mi te dezbracăce corp tăiat din linii dulci cu apetituri de madonăce marmură cioplită-n forme de un sălbatec rafael

ce vise sumbre mă-mpresoară în evantai de liniști grelese rupe trupul de armură și-n gol de hăuri se destramă…


parcă ieri…

parcă ieri fumega seara prin aburii pământului

parcă ieri cădeau frunzele-n lanțuri

răpite de lunăparcă ieri a venit la mine

donquijotte-n armuri de oțelși mă invita

să dărâmăm morile de vântparcă ieri sorbeam

elixirul din ulcioarele de lut frământat de fecioare

cu gleznele lor.

primăvara asta doarme peste cețuri de puf

norii se joacă de-a pitita cu soarele

vino lumină odatăși înțeapă umbra stelelor

cu laserii tăidesleagă-ne din visulprin care-am trecut

și dă-ne ce-am vrea să vedem:râuri, iarbă, femeia-floare,

erori și fructe pe ramurile înverzite…


tu, suflet, încotro?

în ploile primăverii germinează semințele

peste oasele străbunilormirificele ploi adusede misterul renașterii

păsări visătoare se rotesc pe cerul încărunțit

cuvintele mor paraliticeîn grădinile ce înverzesc

umbre fantasticealunecă prin mine

pasăre- patima zboruluitu suflet încotro?


poveste de primăvară

acum îmbobocesc inimile,ca florile

își desfac culorile,zboară

ca păsărileîn lumina cristalină

a soareluiși se leagă între ele:inima mea de a ta,

inima ta de altă inimă-

o horă de inimi-și prin ele

curge un sângeroșu de verbină,

țâșnesc și se zbat,precum hulubii prinși în palme,

arde apusulde-atâta dragoste,

se-aude corn de vânător,

gâlgâie apeleprin munți,

ca dragosteaprin inimi,

se strâng cuvinte-nnecuvânt

tăcerile zoară în vânt

astăzi râzând,mâine cântând…


lacrimă- ană

pe ram albastru cântec se-aprindeși pier singurătățile din noi,

curg fluvii de stele pe cerul în flăcări,setoase fântânile se-ntorc înspre ploi.

balsamul de soare se scaldă în zare,se-ntorc rândunele spre casele lor,fantomele fug din sufletul nostru

departe-n pustiuri și-n hău incolor.

noi ceruri aprinse din vechiul lor cerdeschide mireasma tămâilor sfinte,se limpezesc visele ca apa –n izvorși naște poeme din mii de cuvinte.

lacrimă -ană cu plânsul în genedărâmă zidurile ce te-mpresoară,ieși din strânsoarea viselor tale

și naște-ți pruncul pe iarbă afară.

lumina zilei se preface în mierecercuri de-argint azvârlite pe sus,

zâmbetul și farmecul din tine nu pierelacrimă-ană, unde te-ai dus?

brazii nuntesc în vechea pădure,manole piere în lacrima ta,

primăvara trece prin fluiere,cu pruncul în brațe tu alergi dup-o stea.


primăvară

vine primăvara într-un verde- albastru,pretutindeni verdele a-nvins,

s-a născut alt soare și-a venit alt astruși-a pus în lumină verdele-aprins.

râd florile-n glastre sub raze de soareși câmpul în verde se coase-n altiță

se-adună ciobanii cu drag pe ponoaredând viersului glas dintr-o „mioriță”.

umblă ades prin codri dorul păsărar,din amurg de stele și până în zori,viersul altoit pe frunza de stejar,

ispitește glasul de privighetori.

cu seva strecurată prin nervureacestă primăvară în dulci culori

a coborât prin noi cu gânduri pureîn timp rimbaudian cu mii de sori.

cu dulci femei alunecând prin viseprecum un glas din ramul înfrunzind,au mai rămas în suflet plânsu-mi-se

atâtea vise-n mantii de argint.


lumini de primăvară

se despletesc lumini în primăvară cu orbitoare lasere pe cerînmugurește și-nfrunzește viața a piscuri și a codri mirosinddin imnuri veșnicia a irupt ca un azur din mantiile-albastrecadâne moi cu corpuri dulci se plimbă agale printre păuni

și vin în vis când noaptea grea lovește grav tăcerea de perețise-aude năvalnic un râu curgând prin mine roșu ca sângele unui măcel

totul e vis o altă lume mă plimb cu regii din egipt pe-aleiacu lei și obeliscuri ducând spre piramide unde dorm tăcut

veacurile în cuibul lor ce-ascund mistere pe care această lume nu le știe trec fulgere prin mine și zboară păsări prin cenușa

caldă dintre ninive și valea regilor pe malul nilului se leagănăo barcă cu trei luntrași ducând doar smirnă la oracolunde se descifrează viața din iambii suitori ai morții

acolo o curte cu vocale ne trâmbițează poeme cu cleopatrafemeia care a înnebunit doi regi cu farmecele ei de divăo tempora o mores striga catilina din cuibul lui de viespi

și timpul se rostogolește printre aștri tot amăgind singurătăți prin mii de ani trecând ca o dulce răcoare printr-o inimă

căreia moartea i-a furat iubirea și i-a închis-o într-un pustiudar m-am trezit iau viața iar de la-nceput memoria mă lasăsunt însetat ca un ulise rătăcitor spre țelul meu imaginar

de o frumoasă singurătate este uneori acestă viață coloratăca formele unei femei tușate-n ochiul criptic de bărbatca un cioban însingurat voi plânge iar după turma mea

pierdută des în infinit departe într-o sfântă steae primăvară e frumos un marte rupt dintr-un poem balcanic

cu razele ce cad pe muguri într-o ciudată melopeesorbind lumina și dând viață unui întreg câmp de lumină

tot ascultând în graiul ierbii sărutul lutului bătrânacum învăț să merg ca pruncul prima dată pe alt tărâm

călcat numai de zei spre tine printre păsări și aripi de vântnu mai visez cad vârstele te-absoarbe ochiul meu nătâng

așa cum ești goală ca zarea ca visul ca malul unei mări pustiica lună rătăcind pe valuri într-un delir de nopți albastre

ca iedera necunoscută urcând pe sâni de catifea

trimite-mi ale tale forme printre cadavre de vocale moartesă-ți văd statuia în marmură roz tu ești otrava mea cea dulcecâteodată cu umerii curbați învinși de -mbrățișeri pustiitoare

în ochii mei foșnești mereu - un lan bătut de un zefir cu aripi linefrumoaso mai vino odată de-mi ară adânc precum plugarul

ogorul meu rămas pustiu pârloagă-n dulcea primăvarăun ochi imens te-absoarbe-ncet sub pleoapa plină de mistere

un ochi în care s-au îngropat atâta dor și-atâtea visuriși lasă anii la o parte cu nuferii decapitați pe lacul gol

de-atâtea secete secat printre castele pustiite ce zac la margine de lume uitate în povești bătrâne și-n cronici arse de cenușă

o babilon pe-aici mi-am pierdut tinerețea visând la pofte de seraila fructul cel oprit din biblii și la coșmaruri ne-mplinite

atâtea măști imunde mi-au hrănit îndoiala mușcat doar de tăgadădar niciodată-nvins de viață doar ars de flăcări ce nu dorm

sună o orgă de mesteceni pe gâtu-ți gol ca de vioarăplâng și-ți cântă coapsele dulci sub luna ce-și deschide chipul

mușcând sălbatic vârcolacul din obrazul ei pustiuse despletesc izvoarele prin cetini ca părul tău cel mătăsosiar zarea-i plină de centauri adulmecând iubirea noastrăascultă cum se desfac frunzele și cum se-aprind florilelasă-te pe umărul meu și-ascultă singurătățile cum tac

privește cum cineva seamănă stele pe cer și le preface-n confettihai să ne desprindem din acest joc al spaimelor terestre

și să fugim undeva la poale de cer la poale de codrusă nuntim fericiți moartea noastră frumoasă

cu lăute de fag cu frunze de doină cu miros adormitor de tei și străini de noi să creștem frumos într-o floare…


Sunete de orgi în tuburi

ion ionescu bucovu poezii

Art & Photos