TRADIŢIONALISMUL POETICAci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

Tradiţionalismul este un curent literar care se manifestă în domeniul poeziei în perioada interbelică, simultan şi în opoziţie cu modernismul, având ca reprezentanţi poeţi precum Ion Pillat şi Vasile Voiculescu. Poezia tradiţionalistă se defineşte prin următoarele trăsături: cultul trecutului şi al spaţiului rural, lirismul evocării şi al descrierii, tema timpului şi motivul amintirii, sentimentul elegiac, muzicalitatea. Poezia Aci sosi pe vremuri de I. Pillat este ilustrativă pentru tradiţionalism, prezentând trăsăturile curentului. I.Pillat a asimilat tradiţionalismul într-o formulă poetică originală, adăugându-i elemente clasice şi simboliste. În volumul intitulat Pe Argeş în sus, din care face parte poezia, lirismul provine din evocarea trecutului, iar tema dominantă este timpul. Spaţiul natal şi rural este văzut ca unul în care valorile morale s-au păstrat nealterate, iar timpul pare că a încremenit. Tonul este elegiac. Poezia este alcătuită din distihuri grupate în mai multe secvenţe care conţin imagini artstice specifice curentului. Secvenţa de început conţine o imagine a spaţiului natal, rural şi este construită pe motivul amintirii. Procedeul folosit este evocarea. Casa amintirii, a copilăriei şi a tinereţii, este acum o mărturie a trecutului. Există în text numeroase elemente care simbolizează un spaţiu închis, părăsit: obloane, zăvor, păianjeni. Este evidenţiată tema trecerii timpului: În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. Reîntâlnirea cu casa copilăriei care a închis în sine biografiile celor care au trecut pe acolo prilejuieşte poetului amintiri. În continuare, poezia conţine două secvenţe – imagini prezentate în opoziţie: trecutul şi prezentul. Imaginea trecutului are în prim-plan tinereţea bunicilor şi este fixată temporal prin indici precum: atunci sau pe vremuri, iar imaginea prezentului are în prim-plan tinereţea nepoţilor şi este fixată temporal prin termenii acuma, azi. Din punct de vedere compoziţional, se identifică în poezie două planuri: al trecutului şi al prezentului. Raportarea trecutului la prezent şi a prezentului la trecut pune în evidenţă ideea trecerii timpului, dar şi încremenirea lui: Pe-atunci nu erau trenuri ca azi. Astfel, poetul evocă (lirism al evocării) mai întâi pe bunici care au trăit demult, în epoca romantică. Numele bunicii, Calyopi, are parfum balcanic, fanariot. Bunica era o fată subţire, îmbrăcată în largă crinolină, cu ochi de peruzea. Ea vine la casa amintirii cu berlina, este întâmpinată în pridvor de logodnicul care îi recită poezie romantică. Experienţa bunicilor se repetă peste ani în forme imperceptibil modificate: Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu. În oglindă, se construieşte imaginea tinereţii nepoţilor. O nouă pereche de îndrăgostiţi îşi poartă paşii pe nisipul de la casa amintirii. Diferenţele sunt doar de ordin estetic. Nepoata vine tot pe acelaşi drum, si este întâmpinată la scară de logodnic, care îi recită însă poezie simbolistă. Totul pare romantic, pentru că romantismul este o permanenţă a fiinţei umane şi este inseparabil de poveştile de dragoste. Spaţiul natal evocat de poet este unul al permanenţei, al stabilităţii; peste acesta pare că nu trece timpul care s-a oprit. Sunt menţionate în ambele planuri aceleaşi elemente: câmpia întinsă ca un lac, luna, amurgul, dar, mai ales, turnul vechi din sat în care clopotul bate de nuntă sau de moarte, marcând trecerea timpului. Turnul, clopotul sunt elemente simbolice, motive literare. Îndrăgostiţii (bunicii) nu iau în seamă bătaia clopotului. Au sentimentul că sunt eterni, dar realitatea îi contrazice, timpul curge şi îi afectează. Între cele două imagini ale trecutului şi prezentului este inserată o secvenţă de meditaţie: în faţa şterselor portrete pe care poetul le regăseşte pe pereţi, acesta reflectează la curgerea timpului: Ce straniu lucru vremea! Poezia se încheie cu un vers izolat cu valoare de concluzie, fixând ideea centrală a textului. Limbajul este de un mare rafinament artstic. În descrierea spaţiului natal şi rural, poetul foloseşte cuvinte populare şi uşor arhaice: pridvor, zăvor, haiduc, ciubuc. Ca mijloace de expresivitate, se remarcă personificarea: îmbătrâniră plopii. De o mare valoare artistică sunt şi repetiţiile, versul refren, aspecte de provenienţă simbolistă ce conferă poeziei muzicalitate suavă şi un ton elegiac.