Ion Minulescu

Ion MinulescuIon Minulescu ( de fapt Minculescu) a fost de la inceput primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului roman, si el insusi a dat in acest sens o sonora proclamatie in versuri:De unde vin?Eu vin din lumea creat dincolo de zare -Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,Eu vin din lumea-n careNu-i ceru-albastru,i copacii nu-s verzi, aa cum sunt la voi,Din lumea Nimfelor ce-ateapt sosirea Faunilor goi,Din lumea cupelor dearte i totui pline-n orice clip,Din lumea ultimului cntec,Purtat pe-a berzelor aripDin rm n rm,Din ar-n ar,Din om n om,Din gur-n gur, -Din lumea celor patru vnturii patru puncte cardinale!...

Poezia lui Minulescu este declamatorie, elocventa si de o sonoritate de fanfara, ca deci prin aceste cusururi s-a populatizat, abdicand de la expresia emotiilor adanci. Vesrul lui Minulescu este intr-adevar zgomotos, grandilocvent si superficial liber, prin trucuri tipografice, mergand pana la pretinsa proza ritmata a lui Paul Fort. Lirica lui Minulescu e la marginea celui mai autentic simbolism si daca ea a placut vulgului, acest fenomen urmeaza a se lamuri si explicatia nu va fi nicidecum in campul versificatiei, fiindca vulgul nu are sentimentul formei si e totdeauna afectiv interesat. Si , dealtfel, poezia lui Minulescu place si omului fin, cu toata grandilocventa ei si dupa treizeci de ani e inca prospata, numai usor stanjenita de prea marea concurenta de poeti.Decoruri si ceremonialuri simboliste in poezia lui Minulescu: scheletele, sicriile, cavourile post-baudelarienilor, corabiile, galerele, yachturile, garile, ploile, spitalele, adverbele majusculizate ( Ieri ), numele proprii fastuase, exotice(Bassora, Cordova).

2

Romantele pentru mai tarziu ale lui Minulescu erau chiar niste romante, ca si multe din poeziile lui Eminescu, si, ca si acelea in ciuda unor complicari culte, intemeiate pe o formula simpla fara de care vulgul nu poate fi castigat. Temele romantei sunt: parerea de rau de a nu fin inteles de iubita, solemnitatea despartirilor, jalea de a muri fara a trai indeajuns.Sentimentalismul lui Minulescu este batator la ochi, contagios, si acesta a cucerit inadata pe cititorul simplu, de loc incurcat de obscuritati.Nu toate romantele sunt asa de exterior erotice, insa vibratia sentimentala este evidenta in toate si ascunderea ei in ceremonialul simbolistic surprinde spiritul. Exista un hieratism minulescian, mostenit intr-o masura si de la Macedonski , nu lipsit de cabotinism, gratios tocmai pentru asta.In poeziile din ultimele doua decenii, ramanand acelasi poet al sentimentalismului semisserio, Ion Minulescu isi schimba mastile. Acum hieraticul exotic e inlocuit cu poze ortodoxe in peisaj autohton, planul compozitiei fiind ca si mai inainte o efuziune sentimentala prin variatii pe aceeasi tema.

Ion Minulescu (literar vorbind) este un tip caragialian, tanarul muntean volubil, facile emotiv, incapabil de a lua ceva in serios, producator neobosit de mofturi. Poeziile lui Minulescu decurg in stilul familiar, prapastios francizant al cafenelei bucurestene. Cu cat imaginatia poetica si constructia simbolica ( indirect , sentimentul) sunt mai mari, cu atat familiaritatea cu care poetul zice produce savoare. Poetul vorbeste de o necunoscuta care se vindea, de disparitia ei, de regasirea sub forma fotografiei si, dupa ce se incarca de emotie, transforma totul in simbol, in forma confidentiala a unei palavre:i totui, EuAm ntlnit-o iar,Dar nu ca altdat, pe trotuar,La cafenea,Sau n tramvai...Am regsit-o-n ziua de-nti de mai,Ascuns de un sfert de veac ntr-un sertar,n care sta de veghe cuminte,i-ateptaO zi s-mi mai aduc aminte i de ea!...

Judecand dupa efecte, unii ar putea alatura pe Minulescu lui Toparceanu, insa apropierea este gresita. Umorul lui Toparceanu provine din caricare si imaginatie si dintr-o lipsa de elan liric, in vreme ce Minulescu e serios.Judecate cu criteriul epic, romantele lui Minulescu apar sarace in substanta, de o batatoare la ochi tinuta umoristica. Totusi nu li se poate nega savoarea. Ele sunt niste gasconade, pline de enormitati si de bucurestisme.In concluzie, Ion Minulescu parodiaza, monolagand, tot ce se degradeaza: iubirea, prietenia, inconstanta femeii, egoismul. Astfel, viata devine un joc desfasurat pe o imensa scena pe care insusi poetul joaca, contemplandu-se. De aici, detasarea ironica a poetului. Am putea admite ca, fara intentie, Minulescu a reusit sa parodieze insasi recuzita simbolista care circula in epoca si pe care o discrediteaza prin folosirea ei excesiva, prin mimarea capricioasa a marilor sentimente.