ion drăguşanulluntrea de ceară

ion drăguşanul

luntrea de ceară

Editura MUȘATINIISuceava, 2018

Proiect editorial realizat cu sprijinul CONSILIULUI JUDEŢEAN SUCEAVA

Preşedinte: Gheorghe FLUTUR

Centrul Cultural „Bucovina” Suceava

Editura „Muşatinii”Suceava, str. Tipografiei nr. 1,

Tel. 0230 523640, 0757 076885 (I.D.)Director general: Gheorghe DAVID

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

tipar:

5

Iconarismul modernDespre mişcarea „Iconar” aflasem câte ceva, pe când eram

foarte tânăr, de la Arcadie Arbore, care, sub numele său real, Mihai Bândea, publicase poeme în revistele conduse de Mircea Streinul şi de Constantin Loghin, dar de o adevărată iniţiere în acest fenomen literar bucovinean aveam să beneficiez datorită lui George Damian şi lui Mihail Iordache. Damian avea relaţii strânse de prietenie şi o corespondenţă săptămânală cu legendarul Iulian Vesper, care locuia în Bucureşti, iar cu Teofil Lianu se vedea adesea şi, pe măsură ce el însuşi se iniţia în relaţionările iconariste, mi le desluşea răbdător şi mie, care simţeam o adevărată fascinaţie faţă de relaţionarea cu strămoşii, cu sinele universal şi cu viaţa. Aveam un fel propriu de a percepe aceste relaţionări, dar şi un clocot metaforic surprinzător, care îmi permitea orice.

În timp, observasem că iconarismul modern prinsese contur, la Suceava, prin scrisul lui Dimitrie Loghin, pictorul şi profesorul nostru de desen, care ucenicise liric sub aura lui Mircea Streinul, al lui George Damian, al lui Constantin Ştefuriuc, al lui Roman Istrati şi al meu. Exista încă, în paralel, şi iconarismul clasic, prin Teofil Lianu, Arcadie Arbore, Vasile Pânzaru, Dumitru Oniga şi George Damian, dar Ştefuriuc, Istrati şi eu încercam, în aceleaşi coordonate, altceva. Cândva i-am zis lui Ştefuriuc despre icona-rismul practicat de noi, iar udeşteanul s-a speriat, implorându-mă panicat să nu mai spun vreodată chestia asta: „Tu nu ai văzut cum

ion drăguşanul

6

au fost condamnaţi la temniţă Lianu şi Pânzaru, în ’75, pentru iconarism?”. Nu văzusem, pentru că nu participasem la procesul public, susţinut în Casa de Cultură, şi nici nu aflasem nimic. Nu înţelegeam cu ce ar putea dăuna iconarismul ordinii publice şi so-cietăţii româneşti în general, aşa că m-am tot străduit să scriu cât mai iconarist cu putinţă, dar fără a mai aduce vreodată subiectul în discuţie. Ştiam că şi colegul meu de an, Roman Istrati, a abordat iconarismul, iar poemele pe care le publica în revista liceului m-au obligat spre lecturi filosofice, pe care, instinctual, le-am început cu eseurile lui Ralph Waldo Emerson, care trăgeau discret perdelele înspre „Fenomenologia spiritului”, astfel încât lumina Hegel să nu te orbească dintr-odată.

Când a venit vremea să lucrez cărţile de poezie ale lui Roman Istrati, culegându-i manuscrisele sau dactilogramele în-gălbenite de vreme, am conştientizat pe deplin că un iconarism modern încă se mai practică în Bucovina, inclusiv de către poeţii de dincolo de sârma ghimpată. Şi am decis să atenţionez asupra lui, asumându-mi o practică iconaristă a apariţiilor editoriale simul-tane, gândindu-mi cartea proprie în consens de fârtate cu Roman Istrati, inclusiv prin titlul comun, ceea ce nu s-a mai făcut, deşi ar fi trebuit. Nici eu, nici Istrati şi nici poezia de după noi nu au nimic de câştigat din constatarea existenţei unei mişcări iconariste moderne, câtă vreme spiritul lui Mihai Iordache nu mai locuieşte în nimeni, dar consider că este o datorie să atenţionez asupra ei.

Ion Drăguşanul

7

luntrea de ceară

tot irosind în mine un copil

m-au tras pe sfoară legile, morala,credinţele şi zeii pământeştineîndrăznind să zvârl cu îndoialaşi să deschid spre cer nişte fereşti,mi-au pus cununi de spini şi m-au rănitînlănţuindu-mi sufletul pe vecicu dogmele ca lanţul ruginitîn muşcături sălbatice şi reci,

iar eu mi-am dus osânda resemnat,în loc s-apuc de bardă şi să taicu sufletul minciuna – un păcat,minţiră ei, ce m-ar goni din rai,şi-astfel îndur, că azi e prea târziu,un purgatoriu fals şi inutil,şi-astfel exist supus, fără să fiu,tot irosind în mine un copil

care visa, se bucura de viaţăiubind cu-nfrigurare frumuseţi,doar înspre el nemernica povaţăcontinuă s-arunce cu săgeţi

ion drăguşanul

8

eu nu mai vreau să mă mai las minţit

îmi număr zilele şi nu mă mai supun,ce mi-a rămas mă lupt să-mi aparţină,nu mă prefac de sărbători mai bun,nu-mi născocesc vreo vină fără vină,nu mi-am dorit nicicând să vin aicica să îmi sfâşii sufletul cu biciul,nu mi-am dorit să sufăr fără sens şi nicinu m-am născut cândva pentru supliciul

acestei vieţi ca o cutreierarede lungi frunzişuri rupte de furtunădin ramurile lor de alinareşi prăbuşite veşnic în minciună,eu nu mai vreau să mă mai las minţit,nu-s vinovat pentru această viaţă,iar de tânjesc să fiu doar fericitaşa cum numai sufletul mă-nvaţă

nu poate fi nici vină, nici păcat,deci nu-mi asum vreo altă ispăşirecă sufletul mi-i pururi însetatîn largul lui divin de fericire

9

luntrea de ceară

cântecul nescris

pe cobza mea cu-nchipuite struneun cântec s-a pierdut şi el, nescrisul,e cel ce-n clipa asta mă răpunepe când zăresc în cântec paradisulcu lungi creneluri oferite vamăla trecerea din cântec în nimic,dincolo de cuvinte – numai teamă,deşertăciuni de care mă dezic

urmând să mă întorc la cobza frântăcu cântece deja pietrificateşi să mă iau cu vremile la trântăşi să mă aflu iar singurătate,căci fără cântec sufletul meu piereşi adierea vântului îl duceacolo unde nu e învierenici pentru cel care-a sfârşit pe cruce,

acolo unde cântecul nescrisnu îşi găseşte calea înspre viaţăde parcă-ar fi în sufletu-mi ucis;iar moartea de la cântec se învaţă

ion drăguşanul

10

cina cea de taină

la cina mea întotdeauna singuris-au adunat străbunii şi urmaşiica salahori pribegi ai unei linguricu taina cinei vindecându-şi paşii:ne aşezam cutremuraţi în iarbăşi-aveam nişte mesteceni lumânări,dar şi tovarăşi încântaţi să soarbădin nostalgia pentru depărtări

şi când frângeam din pâini şi din visare,şi când gustam din vinul ca un sânge,înnobilat de-aceeaşi depărtaredeasupra cerul începea a plângecăci nu-mi ştiam strămoşii, doar străbuniişi doar urmaşii care au să vină,pe care îi zărisem în cărbuniidin vatra pregătită spre hodină,

dar conştienţi de taina sfintei cine,când luna precum pâinea proaspăt frântăprin suflete ne zugrăvea destine,noi ascultam tăcerea: auziţi? iar cântă!

11

luntrea de ceară

vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!

stau lângă foc şi-mi povestesc străbuniice a mai fost prin cer cât am lipsitşi sufletul mi-i tare ostenitde ce înseamnă viaţă pentru unii:ţi-am pregătit o ploaie, zice tata,pe frânghiile ei să te scobori,mai ai de ispăşit, încă nu-i gataosânda vieţii printre muritori:

mai lasă-l, zice mama bucuroasăsă îmi atingă sufletul încetcu gesturi delicate, cu regretcă nu mă-ntorc definitiv acasă,dar intervin părinţii din părinţişi visul mamei îl îndepărtează:întoarce-te, căci ştii, de mai contează,precum în cer aşa-i şi pe pământ!

şi iarăşi rupt din mama mea în douăcobor pe frânghii tot mai ostenitşi-aud o voce calmă: te-ai trezit?vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!

ion drăguşanul

12

şi-atunci am priceput să sunt lumină

întâi şi-ntâi mi-au spus doar cum mă cheamăşi cine-o fi să fiu pe-acest pământşi nu văzusem caii de aramăcum galopau cu coamele în vânt,apoi cu viaţa m-am luat la trântăcum e îndătinat şi cum e dreptşi am simţit doar o durere frântăcând o copită m-a izbit în piept,

mi-am ostoit durerea cu nectaruldin cupele plăcerilor fireştişi parcă m-a cuprins cumva amarulcând întrebam prin mine: cine eşti?,fără să văd cum caii se înşirăîn cavalcada zărilor fecundeca visurile ce se risipirăşi nimeni nu-şi mai aminteşte unde

şi-am vrut să-ncalec, să m-arunc în şeacând şi-or alege caii mei hodină,dar m-a izbit definitiv o steaşi-atunci am priceput să sunt lumină

13

luntrea de ceară

frumoasă-i viaţa, suflete, hai, cântă!

frumoasă-i viaţa, îi şoptesc de-o viaţăacestui trup ce mă slujeşte bine,deşi-s nemulţumit că nu învaţăsă fie-ntruna proaspăt ca şi mine,iar el adesea ostenit de calese-ntoarce cu o molcomă dojanăşi-mi zice cu mustrările-i agale:ce-i, suflete, îţi arde de hârjoană?

şi râd cu munţi desferecaţi din vreme,cu apele în clocot răcoros,de parcă doar de trupul meu m-aş temecă n-o să-mi fie poate de folosîn ceasul sfânt al cărţilor nescrisepe care cred că-o să le iau cu mine de nu vor fi tocmai atunci uciseîn acest trup, ce mă slujise bine,

dar ce contează, trupu-mi se intrigăşi în lumina zărilor împlântăun curmeziş al vremilor şi-mi strigă:frumoasă-i viaţa, suflete, hai, cântă!

ion drăguşanul

14

acoperă discret captivii vieţii

oraşul însă merge mai departe,dar se goleşte-n marşul său de sineşi-n rafturi lăcrimează câte-o cartecând o ating doar degete străine,când rândurile lungi şi mlădioasespre veşnicie numai despletitedin mâinile acelea curioaseau de-nfruntat privirile pripite,

priviri de oameni care trec şi trecprin frumuseţea blândului oraşdincolo de coperte şi eşecspre ţelul altei zile uriaş,dar depărtat de cărţile orfanece lăcrimează doar singurătateşi le-nspăimântă trecerea-n coloanespre împliniri grăbite şi ciudate,

iar cărţile cuiva rămân de vegheşi se ascund dacă zăresc drumeţii,cotoarele, în rafturi, ca o zegheacoperă discret captivii vieţii

15

luntrea de ceară

şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu

spun filosofii lumii ancestralecă-ntâi şi-ntâi s-au auzit poemeşi năvăliră preoţii pe calesă ne explice cântecul, să cheme,să prăbuşească lumea-n umilireşi să o urce uneori pe cruce,şi-atunci poeţii au orbit, s-apucepe altă cale şi să dea de ştire

că-n vetrele din cer ne stau părinţiişi tatăl nostru fără de păcate,dar desfăcând cuvintele cu dinţiipoeţii dispărură din cetateşi vin numai în zori, să ne priveascăciudatele lumeşti îngenunchierişi-ncătuşarea veşnică în ieridin care să scăpăm nu se mai poate,

de-aceea-mi ţin poemul pentru minedrept spaţiu sacru-n care numai eusă mă răsfăţ cu ce-i frumos şi bine,şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu

ion drăguşanul

16

hai, omule, sloboade-te din frici!

hai, omule, sloboade-te din frici!,s-a auzit o voce dinspre cercând mamele mai lăcrimau pe-aicideasupra ierbii rouă şi mister,pe când pocneau din bici alţi arendaşiai resemnării noastre seculareca să păşim prin iarbă fără paşişi fără urme mărturisitoare:

aţi observat că nu mai sunt cărări?,întreabă iarba, dar nu ştiu pe cine,iar păsările lunecă spre zăricu aripa în zbatere prin minede parcă m-ar târî spre libertate,spre slăvile căzute în înalt,şi-atunci mă iau de suflet, poate, poatedintr-un copac l-oi duce-n celălalt,

dar toţi copacii par să fi uitatcă-s gemeni cu un suflet de pe-aicica să îţi strig eu însumi disperat:hai, omule, sloboade-te din frici!

17

luntrea de ceară

şi?

ni-i neamul iar crucificat pe zile,dar nu avem încă nimic de ziscăci vremurile tulburi şi ostileşi îngerii din ceruri i-au ucis,iar bolta ca o lacrimă curbatăde multă suferinţă şi nevoiprin crucea lui Iisus ni se aratăîn altă prăbuşire peste noi,

dar neamul pare a uita de sineşi nu mai are tălpi, nici rădăcini,şi-s umbrele uscate şi străinecând ni se-mpart cununile de spinişi-s tare mulţi cei ce ne trag pe roţi,iar sângele pe ceruri se prelingeşi ning scrâşnind străbunii peste toţi,dar n-auzim nici jalea ce ne ninge

căci peste noi s-a năpustit tăcereşi-am încetat cu neamul a mai fi;din calendare filele stinghereau prins să se dărâme iarăşi: şi?

ion drăguşanul

18

în zarea zării vindecă destine

ce-i fericirea?, a scrâşnit din dinţide parcă-ar spulbera nişte frunzişuribătrânul filosof desprins din mineîn altă căutare de fetişuri,fără-a vedea cum lunecă prin jurdoar frumuseţi mereu vindecătoare,iar chipul i-a rămas fără conturca un cuprins timid de înserare,

eu ştiu!, îmi vine-n mine să tot spuncând desluşesc în viaţa-i netrăităcă filosoful e un alt nebun,o altă existenţă risipită,şi dintr-odată sufletul mi-i plindoar de urmaşii mei şi-s fericitde cântecele date ca destinşi-nfipte-n mine rană de cuţit:

eu ştiu ce-i fericirea, o trăiescşi o s-o duc spre clipa care vine!,iar fiul meu cu cântecul firescîn zarea zării vindecă destine

19

luntrea de ceară

iar fiul poartă chipul şi îmi cântă

m-a rătăcit cu chipul său în lume,în nu ştiu care noapte, Dumnezeu,iar cântecul încearcă să-mi îndrumepăşirile spre nu ştiu care eu,de-aceea fiul meu o lumânarea răstignit în zarea altor zări,iar cântecele lui din depărtaremăsoară existenţa cu cântări

şi nu mă uit la chip, că nu-i al meu,dar pe sub pleoapa lui, câteodată,şi sufletu-i prelins de Dumnezeuîn lacrimă rotundă şi curatăpe care fiul meu ca pe-o povarăo pune-n cârca vremii de prisosfixând-o-n armonii pe o chitarăcăci s-a născut pentru-a trăi frumos,

şi-s fericit şi-s luminat de noaptecând cântecul spre sine se avântăîntr-o risipă cosmică de şoapte,iar fiul poartă chipul şi îmi cântă

ion drăguşanul

20

abia apuc să îi înec în sânge!

trezit de corbi, am vrut să-nchid fereastra,dar am ghicit în beznă nişte orbicum furişau iluzii în albastraîntindere de dincolo de corbişi am strigat: trimite, Doamne, zoriişi fă lumină-n Cer şi pe Pământ!,iar orbii de pe strunele vioriiau risipit în bezna lumii vânt

să nu îl pot vâna şi nici răpune,să uit fereastra pururea deschisăsă se dărâme flacăra-n cărbune,iar lumânarea ce mi-a fost ucisădrept trup de ceară vântului menits-o modelez cât încă e fierbintecu degetele altui asfinţitpe care şiroiesc nişte cuvinte:

ia seama, Doamne, lumea ta de orbicu bezne grele sufletul îmi strânge,iar somnul raţiunii naşte corbi,abia apuc să îi înec în sânge!

21

luntrea de ceară

prin risipirea frunzelor în vers

şi stăm alături, inima ne-ncapelumină tu, eu umbră risipită,iar zările mai freamătă din pleoapeşi-nalţă toamna-n ceruri ca ispităşi-mi pipăi umbra şi ating luminaşi-apoi îi beau preaplinul însetat,fără să ştiu care o fi pricinacă toamnelor mereu le-am închinat

poemele în care, împreună,lumină tu, eu umbră de pripas,am întrupat mestecenii, să spună,să împrumute cântecului glas,căci doar ce-i trecător cu măreţiepoate păşi pe cer şi pe pământ,căci doar ce-i trecător e veşniciedurată ca zidire de cuvânt;

şi stăm alături umbră şi luminăîn inima acestui universîn care toamna-i vie şi deplinăprin risipirea frunzelor în vers

ion drăguşanul

22

în fila-n care mă închin

mi-au zis: cămaşa ta, de-o vreme,e ca o frunză ruginie,dar nu fi trist şi nu te teme,căci toamna asta întârzieşi tot frunzişul din mesteacănabia cu primele ninsoris-a pregătit ca să petreacă-ndesfrâul fulgilor din zori;

şi le-am răspuns: cămaşa mi-i o stea ce-a scăpărat în cer,iar frunza ce-aţi zărit-o-ntâie numai sufletu-mi stingherce nu mai cercetează zareacu veşnicia ei nătângă,ci s-a-ntrupat în lumânareacare aşteaptă să se stângă:

nimic nu merită să fie,iar sufletu-mi, şi mai puţin,un sâmbure de veşnicieîn fila-n care mă închin

23

luntrea de ceară

să nu-ndrăzneşti să mi te laşi învins!

am râs în zori, abandonându-mi cântulîn filele destinului pribege,dragonul cosmic s-a trezit şi vântuldin nara lui a prins să se închegetrăgând obloane grele peste viseşi cântecul se frânge ca o rază,dar verbele pe alte ceruri scrisecu-aceeaşi lumânare te veghează,

deci nu contează că e frig şi plouăcât poţi să dezveleşti numai în tineadâncul sacru şi o lume nouăîn care-ntotdeauna-i cald şi binecum nu contează lumea de afarăcu umbrele târâte în cortegiu,curând o să se facă primăvarăcăci iarna-i un vremelnic sacrilegiu

din tălpile fecioarelor plăpândeîn dimineaţa zilelor desprinsca risipire calmă de osânde:să nu-ndrăzneşti să mi te laşi învins!

ion drăguşanul

24

să-ţi bată-n suflet câteva piroane

acestui neam să nu-i oferi speranţăcăci el e fericit cu soarta luişi când îi cresc zăpezile pe clanţăninsoarea o transformă în statuica să se simtă sub strânsoarea gheţiio pasăre vâslind înspre îngheţunde cuprinde din cuprinsul vieţiidoar îngustimi pe care pune preţ,

acestui neam să nu-i vorbeşti de soareşi de lărgimea zărilor din zăricăci e ursit să-şi afle-ndestulareîn suferinţe fără de urmărişi fără început sau rădăcinăîn împietrirea timpului primar,acestui neam să nu-i găseşti vreo vină,ci lasă-l în amarul lui amar

şi sufletul ţi-l urcă sus, pe cruce,şi-abandonează-l cosmicei bulboaneca toţi din neamul tău să mai apucesă-ţi bată-n suflet câteva piroane

25

luntrea de ceară

doar cântul cântăreţului în zori

să vină ziua, caii s-o aducăcu colbul risipit de pe copitepe care doar pământul îl apucăcăci se hrăneşte veşnic cu clipite,iar paşii mei în urme se destramăşi îi înghite noaptea pe furiş:cui m-ai lăsat în lumea asta, mamă,spre ce speranţă s-o apuc pieptiş?,

ce limpezeşte ziua cu migalăse iroseşte în întunecărişi nu rămâne urmă idealădrept călăuză înspre depărtări;să vină ziua-n alba ei maramăce flutură difuz şi curmeziş:cui m-ai lăsat în lumea asta, mamă,spre ce speranţă s-o apuc pieptiş?,

hai, nu mai plânge, chiar dacă te doareşi îţi înfăşuri ochii cu ninsori,deja aud venind din depărtaredoar cântul cântăreţului în zori

ion drăguşanul

26

s-ascult strămoşii irosiţi în slavă

fecioara-n alb din crengile din cera scuturat încet un pumn de stelece lunecă discret prin efemerşi în pământ se-nfig până-n plăsele,iar noi cântăm prin târg: vin sărbători!,şi apăsăm cu palmele pe clanţăînfăşuraţi în cosmice ninsoridoar din nevoia calmă de speranţă

şi spumegă-n pocale vinul buncu care vom mai pune o pecetepe sufletele care se supuncând viscoleşte-n lume cu regrete,când un pustiu însingurează veştişi-n alt pustiu al albului se duce,când naşterile toate, la fereşti,vestesc numai urcările pe cruce:

veniţi, veniţi, veniţi la Vifleemsă beţi din cupa timpului otravă!;de-aseară ninge calm şi iar mă tems-ascult strămoşii irosiţi în slavă

27

luntrea de ceară

ignoră-i, suflete, fii fericit şi taci!

un fulg desprins din rana-mprospătatăa eşuat pe pleoapă – parcă plânge,iar steaua mea pe ceruri se aratăca un stigmat de lacrimă şi sânge,şi iar mă dor durerile altui,şi sufletul în două se despică,şi-n lumea asta largă simt că nu-idecât iubire şi îmi este frică

să fac un pas şi să încerc cu palmasă-mi însuşesc măcar un singur bobce lunecă cu fulgii albi de-a valmaca să-mi vestească iarăşi că nu-s rob,ci fratele aceluia ce vinesă îmi deschidă ochii, ca să vădcă liniştea ce o sădeşte-n mineîndepărtează chinuri şi prăpăd

şi vorbele mieroase ce le-aruncădrept pleasnă de harapnic nişte vracicare se vor o cosmică poruncă,ignoră-i, suflete, fii fericit şi taci!

ion drăguşanul

28

prin cântec va aduce învieri

pe cobză iar s-au aşternut zăpezişi s-au pierdut şi urmele pierduteşi nu mai ai în cine să mai crezica să te doară cele ce-s durutedin răsărit şi până în amurg,cu mult mai sus de stelele pribegeşi de lumini plăpânde ce se scurgo nouă primăvară să închege:

ca un copac uscat sub viscolirevibrează cobza veche şi-o audcum a-nceput doar ierburi să înşirepe sub omătul aspru şi zălud,cândva logodna cosmică s-o faceşi o să bem din cupele înaltelumina zămislită să ne-mpacedefinitiv cu treceri şi cu alte

deşertăciuni ce vor clipi sub soareca roua minunatei primăveri,aşteaptă, deci, cobzarul, dinspre zareprin cântec va aduce învieri

29

luntrea de ceară

desprinderea de urme pe sub paşi

cu trup de viscol te-ai născut, femeie,şi-ascult în noaptea asta irealăcum mâna ta se-nalţă şi descheieprin ceruri primăverile de galăca să păşeşti apoi peste ninsoarecu tălpile de iarbă şi-nfrunziresă ţi se-nalţe iederi pe picioareca vegetalul să mi te respire:

credeam în timp, dar timpul nu există,l-ai risipit dansând printre planete,eu l-am văzut prelins pe faţa tristăcând tu te-ai întrupat în alte fetedoar ca să-apuci de suflete drumeţiişi să îi legi la stâlpul infamieişi m-a durut în roua dimineţiiprelingerea-n tristeţe-a poeziei

pe care tu, femeie şi mesteacăn,într-o tânjire cosmică o laşidrept dâră de lumină ca să treacă-ndesprinderea de urme pe sub paşi

ion drăguşanul

30

în ziua ce cu suflete se-nfruptă

când s-a făcut stăpân peste o zişi-a dat cu barda-n cer, să se desprindă,crengi de argint se prăbuşiră şiînaltul a rămas, fără o grindă,acoperişul şubred şi banalzburătăcit de păsări speriate,iar ziua lui se prefăcu în mal,în prăbuşire din eternitate,

dar lui păru doar ziua să-i ajungă,o-nfăşură pe trup ca pe-o hlamidălăsând în urmă colbuita dungăa regăsirii ca efemeridăşi a gustat din vin cu disperare,deşi era lăuntric împăcatcăci devenise iar o sărbătoaredin zorii zilei, până-n scăpătat,

şi-asemeni lui noi locuim cuminţicâte o zi din calendare ruptăşi evităm întoarcerea-n părinţiîn ziua ce cu suflete se-nfruptă

31

luntrea de ceară

nuntirii ce se-anunţă-n Univers!

copaci încremeniţi îmi dau de vestecă după numai câteva ninsoriiar va urma o cosmică poveste,în crengi deja se modelează floripentru logodna sfintei lor crăiesece-şi leapădă veşmântul de zăpezica să păşească-ncet printre miresecu poalele răsfrânte pe livezi,

iar mirele, ce uneori se-aratăspre gloria acestei sărbători,va risipi prin suflete curatălumina care spulberă ninsorişi va întinde înspre zări covoareca să păşim solemn ca nişte prinţiademeniţi de sacra sărbătoarece mai vibrează încă prin părinţi:

hai, primăvară, urcă-n orologiipe cobza mea să se-nfiripe versursit, cu pământeştile elogii,nuntirii ce se-anunţă-n Univers!

ion drăguşanul

32

de mă vei naşte, mamă, încă-o dată

în pragul zilei m-am oprit cu teamă,au fost cobzari în jur şi n-au mai fost,şi ţi-am cerut iar naşterea mea, mamă,în viaţa asta fără nici un rostca să-l aud pe fiul meu cum cântăşi să mă-nchin cu rugăciunea luişi-apoi să râd, când doi nepoţi încântătârziul prin icoanele din cui,

să-mi clocotească sângele de clipeîn anul ce-mi apasă pe grumaz,cobzarii mi-au lăsat în prag aripede parcă-ar vrea să-mi râdă de necaz,dar nu contează, mamă, dacă tumă naşti şi pentru-a nu ştiu câta oarăca să mă-nfăşuri iar în iarnă culuminile din steaua mea polară:

vezi, vinul vechi din pagină se-ncruntăspre îngerii din ceruri, ce-mi aratăcă s-a vestit că-s pregătit de nuntăde mă vei naşte, mamă, încă-o dată

33

luntrea de ceară

prin ţară nu mai trece Dumnezeu

prin ţară nu mai trece Dumnezeu,deşi-n biserici e înghesuialăşi lumânări mai ard de mântuialăprin frăgezimea timpului ateucăci ura-i un blestem şi dă în clocotşi biciuieşte iar cu vâlvătăi,crucificaţi pe dangătul de clopotromânii-s dezbinaţi şi-atât de răi

încât o-nsămânţează-n arăturăpândindu-i clipa când va da în rodcăci e o foame cosmică-n norodşi sufletele-s crâncenă arsurăzvârlită-n sus de pumnii încleştaţişi prăbuşită iarăşi în făpturi,iar cântecul cobzarilor uitaţia fost luat şi tăinuit de furi,

dar nimeni nu mai simte că e lipsăde cântece: din ce în ce mai greuo lespede s-a scurs apocalipsă,prin ţară nu mai trece Dumnezeu

ion drăguşanul

34

din darul tinereţii în care au crezut

n-am să mai cred în păsări căci zborurile mintchiar de mai simt aripa cum sufletul îmi împleşi nici în iarna care mai spulberă argintprin munţii depărtării şi-aproape, pe la tâmple,încât se-nchid în case femeile frumoaseca într-o aşteptare în van a nimănuişi caută spre vremuri apuse curioase,sperând în ajutorul icoanelor din cui,

pe trupurile arse de zile în derivăvestigiile vremii au încreţit nămeţi,chiar şi destinul pare să fie împotrivă,pe urmele lor sfinte nu mai apar poeţişi nimeni nu le cântă virtuţile apuseşi frumuseţea care încet s-a ofilit,de sufletul femeii de te înduri, Iisuse,aruncă-le paharul, căci vinu-i oţetit,

iar dacă o să vină o nouă primăvarăpeste pământul proaspăt şi iarăşi renăscut,doar prin femei, Iisuse, cu mila ta presoarădin darul tinereţii în care au crezut

35

luntrea de ceară

a doua oară-n palma lui Hristos

un timp cu măşti a troienit pe-aicişi nimeni nu mai ştie cine estecând trece ura scăpărând din bicispre bezna de dincolo de fereste,iar în noian de neguri se ascundnescrise cărţi şi pururi împietrite,vai, mamă, cât de sigur mă scufundîn timpul care zornăie cuţite

încât mă tem, privind înspre copaci,că nu cioplesc lăuntric primăvara,când cerul cenuşiu îmi strigă: tacişi-ascultă cum se prăbuşeşte ţarasub viscolul cumplit de disperări,sub ghilotina timpului buimac!;vai, mamă, câte-nsingurărise mai preling pe-alături şi le tac,

iar pe afară disperarea suieînspre înaltul vremii neguros,dar cui să-i pese că tot batem cuiea doua oară-n palma lui Hristos?

ion drăguşanul

36

mai şiroieşte sângele din coastă

trec şiruri ostenite de drumeţidin veac în veac spre veacuri împietriteşi se aud dinspre acele vieţiaceleaşi lanţuri tot mai ruginite,căci nimeni nu ridică pumnul strânsca să alunge pasărea de pradă,ci potopiţi de ură şi de plânsdrumeţii se încaieră-n zăpadă

gladiatori ai clipei ce se ducecăzând de spuza clipelor răpuşi,din veac în veac răsare câte-o cruce,dar din păcate nici chiar vântul nu-şimai aminteşte cine-a fost să fiedrumeţul ce purtase, înainte,acelaşi lanţ şi cosmica urgieîn trecere spre fiu, dinspre părinte,

căci e în neam atâta dezbinareşi un amurg ce de vecii adastăşi-asupra noastră un apus de soaremai şiroieşte sângele din coastă

37

luntrea de ceară

eternitatea este o femeie!

tămăduind lumina depărtăriiprecum tăcerea-n despletiri finaletu nu te-ai mai născut din spuma mării,ci din ninsori nervoase, irealeşi te-am văzut, fiindcă a nins aseară,cum căutai în albul sfânt un trup,deşi mesteceni, pregătiţi să moară,au fost deschis pe trunchiuri ochi de lup

pândindu-ţi paşii calmi de zeitateîncrezătoare-n propriul ei destin,cuvintele zvâcneau prin coli uitateşi evadau într-un pahar cu vinademenind cu paşii tăi bărbaţiide-a lungul şi de-a latul unor vieţişi-n sacra înălţime-a altor spaţiimenită să-i transforme în poeţi

ca să dezlege marele misterşi să-l închege clar într-o ideesăpată peste slovele din cer:eternitatea este o femeie!

ion drăguşanul

38

auzi cum cântă zicălaşii?

deja mă socoteam învinsde timpul fulguit din slavăcând lăutarii s-au desprinsdintr-o legendă scandinavăşi-au poposit într-o frânturăa unei clipe în declinca să întoarcă în naturăceva din propriul meu destin

şi-am fost de parcă n-aş mai fiînlănţuit în lanţuri grele,ci-n aripa ninsorii şisimţeam şi aripele melecum dau în mugur sănătossub coaja sufletului sfântă,iar sufletul fu curiossă mă întrebe cine cântă,

iar eu, la rândul meu pătrunsşi-ncetinindu-mi parcă paşii,doar peste umăr mi-am răspuns:auzi cum cântă zicălaşii?

39

luntrea de ceară

şi că nu-i om să fi băgat de seamă

a fost cândva, pe când eram bătrânşi-mpovărat de răutăţi trăite,să recunosc că trupul e stăpân,că sufletul cedează la ispite,şi sufletul l-am tot ţinut ascunsde parcă mi-ar fi fost cu el ruşinefiindcă era atâta de străpunsde-ndurerări ce mi-au rămas străine,

apoi l-am aşezat frumos pe masă,când nu era prin preajmă nimeni să ne vadă,şi l-am privit şi mi-am tot spus: nu-mi pasăde rănile acestea, de zăpadă,deşi a nins deasupra-i ne-ncetat,deşi îl strânge frigul cu cruzime,deşi l-am socotit îndepărtat,mereu călcat în treacăt de mulţime,

şi-am observat, pe masă când l-am pusşi-am tot privit cum încă se destramă,că sufletul e frate cu Iisusşi că nu-i om să fi băgat de seamă

ion drăguşanul

40

spre stelele din poala nopţii, mamă

de câte ori te văd păşind pe cerca să-mi ridici şi sufletul, şi ochii,mă copleşeşte marele misterşi, sărutându-ţi poala lungii rochii,pe buze îmi rămân drept stropi de rouăînşiruiri de stele şi destinede parcă lumea s-ar fi rupt în douăca să rămână jumătate-n mine

şi-atuncea plâng cu primăveri desprinsedin cerul ce-ţi ajunge până-n glezne,iar năruirea păsării învinseîmi rătăceşte sufletul în beznăşi nu e mâna ta să mi-l întoarcăşi să-l spuzească iar cu mângâieri,şi depărtarea încă mă încearcăcu străvezimea altei primăveri

ca să-mi arate calea înspre tinepecetluită-n ceruri cu-o maramă,vin alte ierburi şi păşesc străinespre stelele din poala nopţii, mamă

41

luntrea de ceară

şi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!...

un filosof bătrân, cu chip cioplitde curgeri crunte pe catapiteasmă,mi-a spus, şi-atunci adânc m-a umilit,că primăvara-i numai o mireasmăşi-am aruncat cu piatra, şi-am scrâşnitcând măcina lumina sub apus,apoi în fila nopţilor răpusam ars nepământeşte, dar mocnit:

în ce să cred, l-am întrebat apoi,logodnele-s definitiv pierduteşi-au tras zăbrele grele nişte ploice rătăcesc pe căi necunoscuteca să îmi fie strâmt printre tăcerişi sufocarea cosmică să doară,căci nu exist, de nu e primăvară,eu, cel ursit drept jertfă-n primăveri:

iar el, doar un cuvânt abia săpatdeasupra lumii pentru veşnicie,a clătinat din cap îngânduratşi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!...

ion drăguşanul

42

foarte curând, Iisus o să învie

nu mai e mult, Iisus o să înviepe crucea grea a veşnicului ieri,să ne simţim stăpâni pe veşnicienoi, pleava viitoarei primăveri,căci dureros se împlineşte spiculşi ne usucă sângele discretnimicul întregindu-l din nimiculîncetei risipiri încet, încet

şi nu rămâne colbul pe cărareca să zidească urme şi păşiri,aud doar adierea-n depărtarecum ofileşte lanuri de iubiri,iar spicul se-mplineşte şi se coaceşi fără veste dă în scuturat:chiar nu auzi cum sufletul meu tacestea care cade-n margine de sat,

chiar nu auzi în arborii stinghericum se transformă cercuri în sicrie?pe crucea grea a veşnicului ieri,foarte curând, Iisus o să învie

43

luntrea de ceară

înviat în frunza verde

zorii vin devreme caroua iarăşi s-o usuce:parcă aş încălecaşi m-aş duce, m-aş tot duceîn albastru-nşelătoral luminilor din zisă-i fiu vremii şi zăvor,şi pecete albă, şi

drept alean o adiererăsfoind prin calendarfilele tot mai stinghereşi mai inutile, darcaii mei bat din copiteşi dispar, dispar pe uliţi,iarba leagănă cuţite,creanga-nmugureşte suliţi,

pe când tropote de caipier în zarea ce se pierdeca să înţeleg că m-aiînviat în frunza verde

ion drăguşanul

44

şi săvârşesc tot alte desluşiri

în târgul ăsta reavăn şi pustiucu turle vechi şi clopote uitatedintotdeauna este prea târziu,dar în imensa lui singurătateîmi pregătesc în taină încălţărişi straie potrivite pentru drum,iar sufletul spre cele patru zăris-a prelungit drept pulbere şi fum

şi nu mai am în mine cum l-aduceşi nu mai ştiu în trup cum l-aş mai strângecăci mi-am pierdut şi trupul la răscruce,iar urmele de paşi îmi urcă-n sângesă-mi ţină loc şi rost de toate celece tot s-au risipit în necuprins,dar mi-au rămas poemele rebelesecreta mea chilie pentru plâns,

în fond închipuirile conteazăşi disperat m-agăţ de-nchipuiriîn vreme ce doar ierbile viseazăşi săvârşesc tot alte desluşiri

45

luntrea de ceară

clepsidră pentru spiritul divin

vezi apa – zise filosofulpe când privea cât de înceti-a şiroit pe deget stropulîn sufletul unui poet –ia forma celor ce le împleîn locul golului deplin,aşa a fost să se întâmpleîn trup cu spiritul divin…

tăcu apoi, în depărtaresuna un bucium tânguirişi-atunci o altă-ngândurarei-a tras obloane pe privirişi îl vedeam cum chinuitse zvârcolea adânc sub pleoapă,apoi a zis abia şoptit:şi sunetul e tot o apă…

iar mai apoi a început să cânteşi să-şi asume cântecul destinşi să presoare-n suflete cuvinteclepsidră pentru spiritul divin

ion drăguşanul

46

mesteacănul s-aşterne sub securi

e dreptul meu de om şi de mesteacăndin când în când să stau la sfat cu mineşi să admit când stelele să treacă-nhrisovul meu cu hărţi şi cu destine,apoi în şahul cosmic să îmi apărcu crinii primăverii un înaltsă pot să fiu mesteacăn şi să scapărşi de îndurerarea celuilalt,

e dreptul meu de fiu împărătescsă fiu stăpânul cerului, nu rob,şi cu lumină să mă-mpărtăşescpână în fibra ultimului ciobal timpului fărâmiţat aiureaîn trupul meu de cerb mereu vânatpe care îl încape doar pădureaşi doar apusul ei însângerat,

e dreptul meu, îmi spun cu-ncrâncenareca să îmi apăr sufletul de furi,însă aud un corn de vânătoare:mesteacănul s-aşterne sub securi

47

luntrea de ceară

mă spovedesc şi sper că o să ierţi

mi-aduc aminte, am prădat cireşii,nu mi-a fost foame, dar eram copilşi-aveau grădini frumoase megieşiiîn care eu mă furişam tiptil,apoi am rupt şi florile din câmpşi, siluite toate în buchete,le-am oferit caraghios şi tâmpla prima întâlnire unei fete:

grav am greşit furând din pomul sfântşi port stigmatul marelui păcat,deci merit ispăşirea pe pământşi-apoi în cerul larg şi-ntunecat,dar Evei i-am fost rob, de bună seamă,aşa cum sunt de-a pururea bărbaţii,şi nu ştiu, Doamne, de păcat se cheamăsă te supui acestei inovaţii

prin care tu, cu mila ta divină, ne pedepseşti întruna şi ne cerţi,dar asumându-mi omeneasca vinămă spovedesc şi sper că o să ierţi

ion drăguşanul

48

în noaptea-aceea, când vândusem flori!

în noaptea-aceea eu vândusem flori,iar roua lor tot curmeziş prelinsăademenea prin suflet uneorispre bolta de deasupra necuprinsăşi n-am văzut nici lacrimi, nici robie,nici mărăcini, nici crunta apăsare,nici sângele pornit în pribegiepe drumul crucii înspre depărtare, ci doar neguţători de suferinţistigmatizând durerile-n ascunsşi fără voie am scrâşnit din dinţicând o lumină cosmic m-a străpunssă-mi bandajeze rănile târziimereu cu primăveri neprihăniteşi să-mi vorbească despre veşniciiîn crengile din cale înflorite:

o, cât de orb am fost, de n-am văzutmăcar înspre luminile din zori,că eu am fost acel ce te-a vândutîn noaptea-aceea, când vândusem flori!

49

luntrea de ceară

să nu mă mai sufoce disperarea

mi-i tare dor să mă întorc în moarte,să nu-mi mai pese şi să nu mai fiudecât risipa-n filele de cartea unui suflet încă prea târziu,mi-i silă de bigoţi şi de eretici,şi de prostia proştilor răpusrefuz eresul popilor bezmeticişi îmi aleg doar calea lui Isus,

aş vrea să scap, sunt obligat să scapşi îmi închipui sufletu-n cenuşi,iar caii trec într-un năprasnic trapca să alunge negura din uşi:o, cât amar şi ce dezamăgiream tot trăit prin condamnări la viaţăşi tot aştept sentinţa să expireşi nu e nimeni ca să-mi dea povaţă

pe unde să mă duc, s-o iau la fugăsă mi se stingă veşnic lumânarea!deja m-am pustiit de orice rugăsă nu mă mai sufoce disperarea

ion drăguşanul

50

dar vin, deodată, zorii şi-o ridică

sub crugul nopţii îmbrăcăm cămăşica să-nfruntăm noianul de trădări,iar ploaia ne-nsoţeşte parcă să-şipresoare disperarea peste zărişi nu se-aud nici cântece şi nicialt început de noi ipocriziicăci bezna stăpâneşte pe aiciclipitele bolnave şi târzii

rupând acerb de melancolic struneprin sângele bătrânilor cobzaricare a prins sub beznă să răsune,să-şi risipească paşii tot mai rari,încât cămaşa-mi cade sfâşiatăîn franjurii subţiri ai unei ploicare păşeşte iar cutremuratăprin iarba care plânge pe sub noi:

ah, Doamne, crucea ta mă frângeşi lăncii noi prin rană îmi despică,şi-n depărtare numai maica plânge,dar vin, deodată, zorii şi-o ridică

51

luntrea de ceară

să fiu cuprins de-o calmă bucurie

să ştii, mi-au zis atunci nişte mesteceniîncolonaţi spre nu ştiu ce plecări,fiindcă era o modă să se plece-nadâncul condamnabilei uitări,tot ce trăieşti acum drept bucurie,chiar când simţi lespezi ce atârnă greuşi îţi strivesc şi urma prin pustie,tot ce trăieşti înseamnă Dumnezeu!,

şi frunze verzi prin trupul meu se-audcum freamătă şi frunză mă înseamnă,ieri îmi vândusem sufletul pe-un scud,iar astăzi un mesteacăn mă îndeamnăsă îl ridic de jos şi să-l aşternpe căile vegheate de pădure,chiar dacă nu tânjesc după etern,chiar dacă trupul mi-i ursit să-ndure,

chiar dacă plouă cu întunecări,iar cerul risipeşte vrăjmăşie,m-am semănat în zori pe depărtărisă fiu cuprins de-o calmă bucurie

ion drăguşanul

52

ca un pumnal de gheaţă şi zăpadă

la vremea vremii mă pândiră ochiifiarelor din bolţilor cereştipe care Luna i-a cusut pe rochiidin calea ei mereu să mă fereşti,dar nu-mi păsa, căci fascinat de noapteîi aţintisem calea ca un furstigmatizat de cosmicele şoaptece-mi precizau în noapte un contur

în care mulţi au azvârlit cu piatraşi au căzut de piatra lor striviţi,şi-i număra cu nonşalanţă vatraîn nişte urme parcă ţintuiţi;din vremea vremii cochetez cu Lunaşi-mi duc pe suflet rănile puhoi,însă din toate doare numai unaatingerea cămăşii de apoi

şi-n vremea vremii, unde nu-i măsură,dar umblă furii încă după pradă,şi-n Soare se zăreşte o arsurăca un pumnal de gheaţă şi zăpadă

53

luntrea de ceară

eroul a plecat, cândva, de-acasă!

pe prispa casei, umbra nimănui:şi nişte cai au împietrit pe zarecu coamele-n risipele hai-huica nişte păsări ce-au uitat să zboare:prin iarbă cântul iar fără stăpânîşi poartă duhul ca o adierede parcă-ar întreba: eu cui rămân?,cioplind amare slove pe tăcere:

eroul a plecat şi din departesurâsul lui în noi s-a risipitşi-n suflete sunt pagini dintr-o cartecu întâmplări ca lama de cuţitpe care timpul uneori o-mplântăîncrâncenat în cei ce trec pe drum,hai, ascultaţi tăcerile cum cântăînvăluite încă în postum

şi vieţuiţi, muşcaţi din fericireca dintr-o stea a cerului zemoasăcăci pentru-această sfântă fericireeroul a plecat, cândva, de-acasă!

ion drăguşanul

54

din umbra lor în umbrele din mine

aici au fost numai femei frumoase,dar umbrele se-adună în ruineşi mor cobzarii-n treceri peste caseşi se aud cântările divinecum rostuiesc amurguri prin femeitămăduind prin visele deşarteîn clopote din ce în ce mai spartecu respirarea lor fără temei,

dar ochii mei aidoma le sorbşi desluşesc doar calme frumuseţi,deşi oraşul e la fel de orbpe calea cenuşiei noastre vieţi,deşi oraşul mantia de galăa zdrenţelor bolnavului trecutşi-o pune uneori sub cerul mutminţind cu o poveste ancestrală

şi văd pe străzi femeile cum trecsperând ca cineva să le închinepoemele cu care mă petrecdin umbra lor în umbrele din mine

55

luntrea de ceară

din preajma lui aleanuri şi cuvinte

dar filosoful nu ştiu nimic,trăia pentru cuvinte rătăcitedin sensul zămislirilor în spicspre eşuări în pâinile dospitece odihnesc de-atâta timp pe mesesub umbra zveltă-a cupelor cu vinşi asculta din ce în ce mai deseînstrăinări în propriul lui destin:

acesta-i trupul meu, şopti atuncişi îşi întinse palmele spre zărica să primească noile porunciale speranţei prin îndepărtări,dar nici o slovă nu i s-a prelinspe liniile palmelor întinseşi s-a întors în trupul său învinsşi o tristeţe cosmică-l cuprinse

acolo, lângă masa cu belşugde pâini curate şi de vinuri sfinteşi parcă văd cum se tot rup şi fugdin preajma lui aleanuri şi cuvinte

ion drăguşanul

56

întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

o linişte de început de lumes-a furişat în frunze despletităca o femeie în oglinzi anumevisând căderi finale în ispită,iar seva rătăcită prin copaca ignorat lumina şi absoarbedoar liniştea în care mă desfacproptit pe cer cu degetele oarbe

ca nişte crengi pe care le adieo slobozire calmă de culorisub frigul care încă întârzies-adune promoroacă pe viorişi să găsească doar neprihănireaproape sfântă-n ultimul păcat,şi-aud în depărtare o iubiresub paşii toamnei cum s-a scufundat,

iar liniştea asupră-mi dă năvalăşi face răni adânci în asfinţitîncât nu mai încape îndoială:întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

57

luntrea de ceară

ca o risipă de cenuşi şi fum

captiv pe ţărmul unei ţări ploioaseam pus pe masa timpului pocale,dar nu există stele curioasesă-ncerc să le abat cândva din cale,să le preling în cupele înaltedin care bem înfricoşaţi amarcăci ploile spuzesc şi-n celelalteîndepărtări zadarnicul zadar

şi doar femei ne ameţesc ca vinuldin ţurţurii apropiatei iernişi nu-s cobzari să-nlăture veninulvremelniciei, suflete, să-mi cerniclipitele drept ploaie pe o stâncăîn care a rămas un alt captivca să respire liniştea adâncădin verbul dintr-odată impulsiv

căci vinul vechi a ruginit pe cruceşi-a fost uitat la margine de drum:mi-i sufletul cobzarul ce se duceca o risipă de cenuşi şi fum

ion drăguşanul

58

căci universul s-a împlut de miri

în noaptea-aceea se iviră miriiînlănţuiţi în cosmică speranţăşi-am petrecut, precum e legea firii,ca să profit din plin de circumstanţăcăci cântecul s-a aşternut pe rănica să încerce calma vindecareprin sufletul ce spumega în cănicu o ciudată nouă tulburare

încât uitat poemul se treziseşi desfrunzind năprasnic prin copaciîmi tot şoptea din frunzele ucise:măcar acum învaţă cum să taci,cum să iei forma faptelor ca vinulce împle cu tăcerea lui paharulşi-mpacă-te odată cu destinul!,iar cerul, răscolindu-şi încă jarul,

îmi lumina pe calea ce-a rămas,să pot păşi ferit de poticnirişi-un alt poem a prins atuncea glascăci universul s-a împlut de miri

59

luntrea de ceară

dar ia paharu-acesta de la mine!

prin târgul vechi şi scufundat în vremuriîncă păşeşti, Iisuse, şi ţi-i frigşi-n fiecare frunză-ncepi să tremuricând disperarea vârstelor mi-o strig:vreau să trăiesc cu patimă clipitaîn care cineva m-a aruncatcăci bucuria vieţii mi-i ispitaşi-n bucurie nu-i nici un păcat,

vreau vârstele să mi le duc pe umerifără să cer cândva despovărări,deşi aud cum din biserici numeripuzderiile tale de-ntrupăriîn pământească dragoste de viaţăprin care după chip ne şi asemeni,în fond dumnezeirea nu se-nvaţăci doar rodeşte din ce-a fost să semeni

prin târgul vechi şi-aproape ancestralde scufundat, de prăbuşit în sineprin care te urmez autumnal,dar ia paharu-acesta de la mine!

ion drăguşanul

60

deja-n nesomn numai poetul tace

când fără somn s-a fost născut poetulşi s-au aprins în ceruri lumânăris-a auzit în veşnicii regretulacestei vremuite condamnări,iar noi, ca cititori de veşnicie,răsfoitori ai paginii cereşti,ca nişte lupi muşcam din poezieşi sfârtecam prin cosmice poveşti

fiindcă veneam din beznă şi din urăîmpovăraţi cumplit de suferinţiîncă vădind sălbatica naturăa celor ce-au rămas fără părinţişi am strigat şi am zvârlit protesteasupra trecătorilor pe străzitot aşteptând, poate o ninge pesteoraşul pângărit şi prin ogrăzi,

dar o să ningă, totuşi, fii pe paceşi-nvaţă să mai rabzi încă niţel,deja-n nesomn numai poetul taceştiind că albu-i numai pentru el

61

luntrea de ceară

să simt tăcerea gândurilor tale

aştept să vină viscolul, să-mi cânteîn nopţile de taină şi splendoare,deja presimt că-i pregătit să-mplânteîn universul larg imaculare,şi de-o veni, atunci când o să vină,o să-i depun ofrandele în cale,poemul meu ninsorilor se-nchinăşi simt tăcerea gândurilor tale

cum îşi aşterne aripile sfintede-a curmezişul noilor ninsorişi-o să aud cum se depun cuvintedin viscolul scrâşnind prin căpriori, abia atunci cerescul nostru tatăne-o asculta şi el înduioşatşoptindu-ne-n auz că niciodatăiubirea-n judecată n-a schimbat,

iar viscolul, atunci când o să vinăşi-i voi depune litere în cale,mă va-nchina năvalnic în luminăsă simt tăcerea gândurilor tale

ion drăguşanul

62

în paginile-n care se destramă

o, cum aş pune capul pentru somnpe prima stea ce mi-ar ieşi în cale,cea care-şi cată locul ei de vecipe urmele păşirilor finaleca să le şteargă una câte unapână-n întâiul cosmic zori de ziacolo unde eu trăisem spaimacuvintelor ce-au prins a mă rosti

în spaţiul vinovat al foii albeîn care-mi amintesc ce-i interzisşi unde lăncii mai despică ranasă curgă nişte sânge pentru scris,deşi se arunca mereu cu pietreşi se-mpleteau cununile de spinisă mă adun în mine, să nu-mi pesede rătăcirea asta prin străini

şi-acum aş pune capul pentru veghesau pentru somn, dar încă-mi este teamăcă steaua îmi va fi mereu vrăjmaşăîn paginile care se destramă

63

luntrea de ceară

îmi zvârl inima: înfrântă!

eu sunt cel care coboarăşi-apoi urcă uneoridoar cu verbe subsuoarăpe înaltele viorisă-i fiu frate adieriicu speranţa că m-o ducepână-n zările tăceriisau spre unde-o fi s-apuce

şi acolo, în departe,în tăinatecul ascuns,o să zămislesc o carteşi o să mă las străpunsdoar de icnetul vioriicare vine din veciidoar ca să-mblânzească noriide prin suflete târzii,

hai, răzvane mitocene,ia arcuşul sfânt şi-mi cântă,nu căta că sub troieneîmi zvârl inima: înfrântă!

ion drăguşanul

64

din veşnicia primelor ninsori

eu am mai fost şi prin aceste locuri,prin noaptea lor m-am furişat tiptil,iar când va ninge, de prin ceruri focurivor desluşi doar urma-mi de copilca să vedeţi că nu vă spun poveşti,că am trăit contururile zvelteşi mi-am făcut chiar din ninsori uneltesă pot să-ntreb cu slove: unde eşti?

încă mă arde ce am scris odatăşi ce repet în fiecare an,doar ca s-adune litere se-aratăomătul depărtării în troian,iar viscolul e pasărea rapacece-mi ciuguleşte verbele nătâng,dar nu m-aude nimeni nici când plâng,când scrâşnetul ninsoarea o desface

şi eu sau tu şi celălalt s-ar ducespre căpătâiul nopţii sau spre zorimăcar un pumn de alb să mai apucedin veşnicia primelor ninsori

65

luntrea de ceară

să-ţi desluşeşti în propriul tău destin

o să-mi aştern pe nostalgii omăturicăci s-au aprins în ceruri lumânărisă desluşească omului cărări,să nu mai rătăcim tot pe alături,ci să păşim prin albul idealcu sufletele-n veci tămăduitecăci undeva sunt aripi pregătitepentru un zbor fantastic, ideal,

hai, omule, îmbracă noi veşmintecroite din luminile din zorişi regăseşte-n sfinte sărbătoricele ce sunt şi-n sufletul tău sfinte,e vremea să colinzi prin galaxiişi cu o stea din cer să te asemeneaca să vesteşti lumină printre semenidoar semănând în brazde veşnicii,

hai, omule, căci cupa ta cu vinşi pâinea de pe masă te aşteaptămăcar acum o cale înţeleaptăsă-ţi desluşeşti în propriul tău destin

ion drăguşanul

66

şi să mă sting apoi din drag de drag

prietenii plecaţi la vânătoarecând mi-au trimis noi aripi pentru zbormi-au povestit şi despre aşteptaredeasupra lumii, în săgetător,dar încă am de săvârşit păcateşi ispăşiri mai am de înduratîncât le strig, în zori, că nu se poate, că încă nu e vreme de plecat

şi-mi pun lumina sarică pe umerisă stau de veghe turmei nimănui,de-atâta trudă când să stai să numerişi să-ţi decizi plecările hai-hui,chiar de-ţi zâmbeşte din înalt fecioaracând pune în balanţă tot ce-am fost,iar capricornul şi-a-năsprit vioaraca să presoare clipe fără rost

pe care trupul meu cu greu le-ndurăşi le icneşte încă pe drumeagsă fiu pe dinăuntru o arsurăşi să mă sting apoi din drag de drag

67

luntrea de ceară

şi degetele-mi picură cuvinte

am fost prin târg şi am văzut tristeţeaurcând pe ziduri tot mai cenuşieşi-am vrut să evadez din poezie,chiar dacă-mi uit acolo tinereţea,premeditând să fug spre patru beznecăci îmi făcusem încălţări superbe,însă purtam drept lanţuri nişte verbece-mi sfârtecau mult prea adânc în glezne

şi-am auzit cum clinchete de lingurise risipeau aiurea prin oraşsemn că sunt mulţi ce-n dansul uriaşse-ncolonează-ntotdeauna singurişi-apoi se-aşează undeva, pe drum,ca să-şi mai tragă sufletul în pripă,dar clopotul desface din aripăun orizont deasupra, în postum:

mă ştiu captiv şi parcă iau amintela rănile ce le tot duc cu mine,în sinea mea îmi spun că încă-i bineşi degetele-mi picură cuvinte

ion drăguşanul

68

să pot pleca apoi şi mai departe

ursită-i clipa împlinirii sloveişi de-o să plec în marele mistercenuşa mea cu apele Moldoveivreau să-mi urmeze sufletul în cer,m-oi îngropa în ceruri ca strămoşiiplecând pe calea lor primordială,să nu mă mai ajungă ticăloşiipremeditez desprinderea finală

drept evadare din urâtul vieţiişi, bandajându-mi sufletul rănit,o să-l înalţ pe calmul dimineţiicu cântecele mele-n nesfârşitşi-o să-l aşez acolo lângă focurimereu de veghe, încă luminândadeseori înspre aceste locurica să-l aud pe fiul meu cântând,

ca să-mi adun din cântul lui putereşi-astfel, cum scrie doar în sfânta carte,cântecul lui să-mi fie învieresă pot pleca apoi şi mai departe

69

luntrea de ceară

Cuprins

ion drăguşanul: iconarismul modern .................................................... 5

tot irosind în mine un copil ................................................................. 7eu nu mai vreau să mă mai las minţit .................................................. 8cântecul nescris ................................................................................... 9cina cea de taină ................................................................................ 10vino, să vezi şi să te bucuri, plouă! .................................................... 11şi-atunci am priceput să sunt lumină ................................................. 12frumoasă-i viaţa, suflete, hai, cântă! .................................................. 13acoperă discret captivii vieţii ............................................................ 14şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu .................................................... 15hai, omule, sloboade-te din frici! ....................................................... 16şi? ....................................................................................................... 17în zarea zării vindecă destine ............................................................ 18iar fiul poartă chipul şi îmi cântă ....................................................... 19abia apuc să îi înec în sânge! .............................................................. 20prin risipirea frunzelor în vers ........................................................... 21în fila-n care mă închin ..................................................................... 22să nu-ndrăzneşti să mi te laşi învins! ................................................. 23să-ţi bată-n suflet câteva piroane ....................................................... 24doar cântul cântăreţului în zori ......................................................... 25s-ascult strămoşii irosiţi în slavă ....................................................... 26ignoră-i, suflete, fii fericit şi taci! ....................................................... 27prin cântec va aduce învieri .............................................................. 28desprinderea de urme pe sub paşi ..................................................... 29în ziua ce cu suflete se-nfruptă .......................................................... 30nuntirii ce se-anunţă-n Univers! ......................................................... 31de mă vei naşte, mamă, încă-o dată .................................................. 32

70

prin ţară nu mai trece Dumnezeu ...................................................... 33din darul tinereţii în care au crezut ................................................... 34a doua oară-n palma lui Hristos ........................................................ 35mai şiroieşte sângele din coastă ........................................................ 36eternitatea este o femeie! ................................................................... 37auzi cum cântă zicălaşii? .................................................................... 38şi că nu-i om să fi băgat de seamă ..................................................... 39spre stelele din poala nopţii, mamă ................................................... 40şi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!... ................................................. 41foarte curând, Iisus o să învie ........................................................... 42înviat în frunza verde ......................................................................... 43şi săvârşesc tot alte desluşiri ............................................................. 44clepsidră pentru spiritul divin ........................................................... 45mesteacănul s-aşterne sub securi ....................................................... 46mă spovedesc şi sper că o să ierţi ....................................................... 47în noaptea-aceea, când vândusem flori! ............................................. 48să nu mă mai sufoce disperarea ........................................................ 49dar vin, deodată, zorii şi-o ridică ...................................................... 50să fiu cuprins de-o calmă bucurie ...................................................... 51ca un pumnal de gheaţă şi zăpadă ..................................................... 52eroul a plecat, cândva, de-acasă! ........................................................ 53din umbra lor în umbrele din mine .................................................... 54din preajma lui aleanuri şi cuvinte ..................................................... 55întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit ................................................... 56ca o risipă de cenuşi şi fum ................................................................ 57căci universul s-a împlut de miri ....................................................... 58dar ia paharu-acesta de la mine! ......................................................... 59deja-n nesomn numai poetul tace ....................................................... 60să simt tăcerea gândurilor tale ............................................................ 61în paginile-n care se destramă ............................................................ 62îmi zvârl inima: înfrântă ..................................................................... 63din veşnicia primelor ninsori ............................................................. 64să-ţi desluşeşti în propriul tău destin .................................................. 65şi să mă sting apoi din drag de drag ................................................... 66şi degetele-mi picură cuvinte ............................................................. 67să pot pleca apoi şi mai departe ......................................................... 68