ion drăgușanulvestirile

ion drăgușanul

v e s t i r i l e

Editura MUȘATINIISuceava, 7 septembrie 2018

Proiect editorial realizat cu sprijinul CONSILIULUI JUDEŢEAN SUCEAVA

Preşedinte: Gheorghe FLUTUR

Centrul Cultural „Bucovina” Suceava

Editura „Muşatinii”Suceava, str. Tipografiei nr. 1,

Tel. 0230 523640, 0757 076885 (I.D.)Director general: Gheorghe DAVID

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DRĂGUȘANUL, ION Vestirile / Ion Drăgușanul. - Suceava : Editura Muşatinii, 2018 ISBN

821.135.1

tipar:

5

altar pentru pribegiclepsidra mea e doar această masăde care-mi reazăm coatele când scriuşi când cătuşa tâmplele-mi apasăcu vremuiri spre ultimul târziu:fără să-mi pese – risipind cuvintepe masa mea, altar pentru pribegi,adesea-mi pun doar sângele să cânteşi-apoi întreb doar cerul: înţelegi?

dar cerul, singur, stă la masa luistrivind ţigări nervoase-n scrumierăşi-apoi se pierde-n căile hai-huişi curmeziş dispuse-n stratosferă,şi nu-i mai zic nimic, când mă închinimai rar şi doar de dragul închinării,cântec al meu, cununa mea de spini,sortindu-mă mereu crucificării,

şi văd clepsidra şi nu-i zic nimicnisipului în curgeri ostenite,tăcerea numai mie mi-o dedicmuşcând din tăinuitele-i ispitedoar ce e fruct şi cu o muşcăturăcondamn livezi posibile la moarte:clepsidra mea-i stigmat şi e natură,hai, suflete, întoarce-te în carte

ion drăguşanul

6

crucificare pe cerpăşesc prin ceruri şiruri de părinţişi lângă focuri sacre se închină,sunt vinovaţi ai vieţii fără vinăvegheaţi neiertător de nişte sfinţi,şi-aud cum pleasna bicelor răsunăşi cum îmi taie sufletul în două,iar când visez cu ei o viaţă nouăpărinţii plâng cu mine împreună

lăsând poveri pribege în urmaşisperanţele în alte ispăşiri,iar stelele, pe calea lor de miri,par să se stingă-n freamăte sub paşilăsând să cadă beznele pe lumecu încâlciri de umbre solitarecând dragostea cea cristică dispareîn răstigniri care se fac anume

ca să spuzească zările cu frică,ca să transforme stelele în cuie,prin cer părinţii caută şi nu epromisa cale: cine mă ridică?

7

vestirile

coborârea de pe cruceîn mine stă pitit un zeu păgânstă rezemat de suflet şi pândeştespre zările cărora îl amânşi fără veste parcă îmi şopteşte:mă tem că tatăl n-o să mai apucesă îşi coboare fiul de pe cruce!

drumul e lung şi năvălesc pe drumaceiaşi pelerini ai suferinţeivag desluşiţi prin vremile de fumîn tainele cotloanelor fiinţei,iar lângă cruci atunci când mai adastăcioplesc buimaci în rănile din coastă

şi curge sânge proaspăt ca să-l bemînfricoşaţi de beznele finalecând tatăl se transformă în totemşi ne cuprinde-n cosmica lui jaleconvins fiind că n-o să mai apucesă îşi coboare fiul de pe cruce

ion drăguşanul

8

urmând doar Calea bunului Iisusnu fiţi smeriţi, nu bateţi temenele,nu puneţi umilinţa mai presusde dragoste, căci toate cele relenu ţin de Calea sfântă-a lui Iisus,nu acceptaţi că aţi avea păcate,că judecăţi cumplite vă aşteaptă,ci doar trăiţi, iubiţi în libertateconvinşi că aţi păşit pe calea dreaptă;

fiţi cât mai vii şi răspândiţi luminăcu zâmbetul deschis şi cu privirea,doar stelele din ceruri vă închinăcu-atât alean discret nemărginireşi nu lăsaţi pe ipocriţi cu fricisă vă transforme-n robi şi în supuşi,doar pentru viaţă este loc aici,iar fariseii nu-s nişte isuşi;

în voi trăieşte fiul răstignit,prin voi respiră dragoste fireascăşi se prelinge sângele rănit,prin voi Iisus încearcă să trăiască,deci găzduiţi-l şi iubiţi nespustot ce ni-i dat drept pământească viaţăurmând doar Calea bunului Iisus,iar el atât ne cere şi ne-nvaţă!

9

vestirile

căci sufletu-i atât de ostenitnumele tău a fost fântână, mamă,şi-n drumul lung, de-am întâlnit fântâni,m-am închinat şi-am plâns, de bună seamă,şi stelele s-au tot prelins pe mâinicioplind arsuri şi pustiind cuvintede sensul lor banal şi desfrunzit,şi-atunci am pus doar iarba să te cânte;în dansul ierbii sufletu-mi jertfit

ţi se închină, mamă, la răscrucicând sorb din apa limpede şi bună,fără să-mi pese că după ulucifiarele flămânde se adunăşi mă socot în sinea lor o pradăşi-nfig în mine colţii lor hapsâni,căci vindec răni cu-o singură zăpadăşi-mi iau putere apa din fântâni

căci drumu-i lung şi trebuie păşitîn semn de pământească ispăşire,căci sufletu-i atât de ostenitîncât se-nchină ca să te respire

ion drăguşanul

10

florile Albei, leru-i nu e lerîn cer, mai ieri, s-a fost deschis o poartăşi toţi copacii au sorbit lumină,iar noi tăceam, căci răstigniţi pe soartăam învelit în suflete ruginăşi murmuram tot mai încet colindetânjind adânc spre cosmicul mister,vedeam cum timpul aripa-şi desprindeşi-o leagănă deasupra leru-i ler

dar am uitat că legea este legecă ne deschide porţile cereştică ce nu ştim n-avem cum înţelegeşi fără rost copacii, la fereşti,aduc lumina să muşcăm din eaînfometaţi cum am muşca din mărştiind că-n fruct mai freamătă o steaflorile Albei, flori şi adevăr

un adevăr primordial, rapacerostogolit pe lume dinspre porţicăci am ratat lumina ce ne tacepăşind prin sărbători ca nişte morţiinconştienţi de-această decăderece îşi prelinge umbrele pe cer,iar timpul ne înfăşură-n durereflorile Albei, leru-i nu e ler

11

vestirile

noapte de iarnăeu am văzut cum pelerini şi gers-au aşezat cu noaptea pe morminteca să şoptească veştile din cercelor încredinţaţi ţărânii sfinte,iar ei, din veac, din ieri, dintotdeauna,cu pumnii încleştaţi numai spre zare,scrâşneau că viaţa-moartea sunt minciunape unda vremii noastre temătoare

şi că iubirea doar e veşnicieşi catedrală cosmică, doar eacând lunecă în sânge-i poeziecare aprinde-n ceruri câte-o stea,că doar iubirea-i sacru legământpe care timpul nu-l va fi răpus;

apoi veniră zorii pe pământşi soarele lucea precum Iisus

ion drăguşanul

12

logodna cosmicăea a rămas dincolo de zăpezi,iar el aşteaptă-nfrigurat la capăt:e-atât de lungă calea şi nu vezicum, pelerin, am început să scapătcântându-i ei, când mă închin doar luicu lungul şir de litere nescrisecăci Luna a rămas a nimănui,iar florile ei sacre sunt ucise

abia observ cum m-am făcut copacprintre copacii care se închinădoar Soarelui şi ierbile mă tacpe sub zăpezi flămânde de luminăşi nu-mi mai pasă că ridic spre cerpoemele vremelnic desfrunzite:îmi cat prin suflet şi încep să sper,deşi-s înfipte-n el nişte cuţite,

căci înţeleg logodna ancestralăşi mă scufund în veşnicia eifără să dau vreodată socotealăvremelniciei ce s-a vrut temeipentru smeriri şi umiliri în faţaacelor ce stăpâni doresc să-mi fiefiindcă poemul îmi cunoaşte viaţadrept cosmică şi demnă bucurie

13

vestirile

mă voi întoarce vântca pasăre destinu-i fu cumplitcăci îl zvârli din cuiburi nenoroculşi-l sfârtecă deasupra ierbii foculfiarelor cu colţul ascuţit,de-aceea eu mă voi întoarce vântîn spumegări şi-n lunecări duioaseca să-ntregesc cu cerul peste casece n-am ştiut şi n-am putut să cânt

voi colinda cu nourii în scapătpe bolta vremuirii încruntatărecuperându-mi umbra câteodatăsă pot să-mi iau destinul de la capăt:cântarea mea de înnăscut cobzarspre care lumea pietrele-şi aruncă,deja aştept o cosmică poruncăsă mă ridice vânt din calendar

ion drăguşanul

14

să intru în lumina călătoarecopacul meu mă va găsi cenuşăcu tot ce sunt, cu tot ce nu am fost,iar flacăra-mi va fi deschis o uşăca să-mi găsesc un ultim adăpost,ştiu că lumina sacrificii cerede vrei să intri-n componenţa ei,de vrei să te întorci ca adiereprin flori de câmp, prin dans de funigei,

de vrei să fii şi cerul, şi pământulîn curmezişa lor desferecareîn care m-a zidit cândva cuvântulprin omeneasca lui înstrăinareşi veţi vedea ici-colo câte-o rimăarând ogorul răsfăţat de paşicum brazdelor de-acasă le imprimăzvâcniri şi nostalgii de uriaşi

care-au urcat pe cer s-aprindă focurişi să se-nchine-n jurul lor prin dans,eu ştiu că mă aşteaptă-acele jocurişi universu-ntr-un ciudat balans,de-aceea nu-mi mai pasă de cenuşişi de neostenita-ncenuşare,cuvintele s-au descălţat la uşisă intru în lumina călătoare,

15

vestirile

când s-or trezi cei care dorm acumpaharu-i gol, cuvinte-s risipitepe masa-ntinsă, cosmicul ospăţs-a terminat cu sânge pe cuţitedurate-n ierbi, şi-abia acum învăţsă-mi pun pe trup cămăşile de dupăşi să păşesc prin somnul tău, barbarcântându-ţi cerul care ne astupădoar cu lumină lacomă, şi iar

ne vom roti, vom înşfăca pahareşi vom muşca din vin şi-om frânge pâine,pe masa mea cuvintele-s bizarevestigii ale vârstelor, iar mâine,când s-or trezi cei care dorm acum,când zeii trişti s-or spulbera pe cale,am să-mi închid ferestrele de fumsă pot să trag zăvoarele finale

pe cerul înstelat şi duşmănosademenind prin oameni cu ispite:deja-i târziu şi-i fără de folos,paharu-i gol, cuvinte-s risipite

ion drăguşanul

16

stigmatul lui prometeuaprind în ceruri candele părinţiica să-mi vegheze nopţile barbareîn care eu încă desfac cu dinţiiaceeaşi ostenită întrebare,deşi nici ei nu i-au aflat răspunsşi nici urmaşii nu au să-l găsească,şi-n coastă o lumină mi-a străpunsşi sângele a prins să vremuiască:

părinţii sunt în cer, nu pe pământ!,îi strig, atunci, aceluia ce vinecu-nchipuiri şi cu vânări de vântsă-mi ceară: umileşte-te, creştine!,când sunt ursit revoltelor postumeşi de aceea-ncarcerat în trup,vremelnicit prin desluşiri şi nume,când rănile-mi cu alte răni le-astup

şi văd în ceruri şirul de mormintedin lungul şir al celor ce s-au dusşi sufletul a început să cânteşi îşi aşterne giulgiul drept apus:părinţii sunt în cer, nu pe pământ!,mai strig, o dată, umbrelor zăludede-nchipuiri şi de vânări de vânt,chiar dacă ştiu că nimeni nu aude

17

vestirile

drept zidirea lui IisusDoamne, nu mai sunt biserici,nu e loc de închinareunde să ne afle sfericiscapărul din lumânare,nu-s nădejdi şi nu e vis,ci doar cel care ne mintecum că Tu ai fost ucisşi doar el ne e părinte

după spusa lui nu-s fiuşi nici frate în luminăci doar rob într-un pustiuunde spaima e deplinăşi doar biciul lui scrâşneştecu venin şi-ameninţare,Doamne, rău ne asupreştefăcând viaţa închisoare,

deşi viaţa-i darul Tăuîmplinit în libertateşi nu prăbuşire-n hăuşi în frici nemeritate,de aceea dor îmi estedoar de ce există susdupă cum am prins de vestedrept zidirea lui Iisus

ion drăguşanul

18

în grija ierbiisă nu arunci în suflete cu pietre,să nu te culci pe lacrimi şi mister!,şoptesc străbunii din adâncul vetreişi din adâncul stelelor din cer,iar eu le strig, când răscolesc ţărânăde trupuri risipite în pământ,că nu le pot păzi şi-au să rămânăîn grija ierbii despletită-n vânt:

luaţi-vă şi trupul, le tot strig,de parcă-ar fi pierdut ceva anume,dar trupurile-s temniţe de frigşi-ncarcerări vremelnice în lumece-s de prisos şi-aici, şi-acolo sus,unde întoarceri calme în luminădin când în când mai au ceva de spusşi de aceea prin urmaş se-nchină:

să nu arunci cu pietre, să n-aruncicu lacrimi înspre cerul ce ne-ncape!;dintotdeauna, cosmice poruncicoboară-n suflet şi încep să sape,iar când găsesc izvorul căutatsimt că se-apleacă şi încep să beadin zorii zilei, până-n scăpătat,uitând în suflet pururi câte-o stea

19

vestirile

cum ţara s-a făcut dumnezeireuitaţi ce-aţi învăţat, ce v-am tot spus,căci jertfa-i cu finaluri derizorii:din ţară se înfruptă profitorii,nu cel ce pentru ea a fost răpus;iubiţi-o şi trăiţi doar pentru eaşi luminaţi-i beznele buimaceîn care numai cel ce se prefaceo fură şi-o doseşte-n teşcherea;

uitaţi ce-aţi învăţat, urmaşi ai mei,ajung în neamul nostru cei jertfiţilăsând în urma lor nefericiţişi ţara, drept răsfăţ, la farisei,contaţi pe voi, mizaţi pe fericire,iubiţi dezlănţuit şi fiţi iubiţişi-abia atunci şi voi o să zăriţicum ţara s-a făcut dumnezeire

ion drăguşanul

20

doar lacrimile-ascunsului în cersă nu mai ţipi!, au tăbărât pe mineca să îmi pună botniţa de fier,iar Dumnezeu, desprins dintre ruine,s-a ridicat, să se ascundă-n cer;pe fumul urmei lui în amorţireveneau spre mine păsările-n stolsă-mi sfâşie ficatul, să-l înşirecu ţipătul din urmă rostogol,

iar eu şopteam sleit de suferinţăsub vălmăşag de ciocuri şi aripicu patria aproape de-o fiinţăsub blestematul ordin „să nu ţipi!”;în vremea asta, ei urcau pe muntesă se proclame zei şi i-am văzutpurtând odăjdii negre, să-l înfruntechiar şi pe cel ce-i făr’ de început,

iar neamul meu se scufunda-n tăcereca într-un cosmic regăsit mister:printre ruine se aud stingheredoar lacrimile-ascunsului în cer

21

vestirile

tocmai ne bat în palme nişte cuiee an electoral, rulete straniiînvălmăşesc speranţe pentru unii,iar când se-nchină umbrei cu metaniiatât de fericiţi se simt nebuniiîncât îmi pun zăvoarele pe cărţişi peste cântec trag obloane grele,cred că-o să plec să mor în alte părţispre care cad din vreme-n vreme stele,

problema e că noi murim încetdin ziua-ntâia până-n cea din urmăşi că trăim atâta de discretîncât prin carne sângele doar scurmăprecum izvorul muntelui făgaşecu mult prea aparente evadărisub ploile clipitei ucigaşece pregăteşte colb pentru uitări,

problema e că totul e minciună,că totul e, deşi-l simţim că nu e,iar clipele ce-n curgere răsunătocmai ne bat în palme nişte cuie

ion drăguşanul

22

cu roua să-i aduni, Iisuse!când văd prin ierbi înrouratedesculţe tălpi din vremuri duse,aştept să le aduni pe toatesub rana rănilor, Iisuse,şi-atunci când poate s-or prelingepe lemnul crucii de povarădoar munţii cei cărunţi vor strângepăşirea de odinioară

ca s-o aştearnă pe o masăcu manuscrise şi cu cărţipe care umbra mea o lasăatunci când pleacă-n alte părţisă-mi cate şi să-mi afle trupuldin care zilnic s-a desprins,în prea înalt se-aude lupulşi tăinuitul necuprins

îmi cheamă umbra, s-o dărâmesub dansul unor rădăcinice-au izbutit să mă amânerătăcitor printre străini,cumplită-i lumea cu vrăjmaşila pândă-n veacuri suprapuse,prin iarbă trec desculţii paşicu roua să-i aduni, Iisuse!

23

vestirile

dar am străbuni şi numai lor mă-nchinacest şirag de urme risipiteprin ierbi de leac a înviat în mineca un văzduh cu candele cernitecare-mi pulsează uriaş prin vineşi mă închin străbunilor şi tac,doar prin tăceri ei ştiu să se rostească,am rădăcini, mă regăsesc copacîn risipirea asta omenească

de urme, de păşiri, de rătăcirespre zările cu timpul ghilotinăîn care vârsta prinde să înşiredrept risipire propria-i luminăşi-mi spun mereu: de n-aş avea străbuni,de nu i-aş căuta prin vremea lor,m-ar copleşi prezentul cu minciuni,cu lipsa lui de orice viitor,

dar am străbuni şi numai lor mă-nchincu candeli risipite peste cercăci sângele mi-a fost mereu destinşi împlinire-n veşnicul mister

ion drăguşanul

24

ce sărbătoare-i viaţa, ce frumoasă!să nu arunci cu pietre dacă-ţi spuncă eşti ursit luminilor făgaşcă spiritul divin e-atât de bunîncât îşi face-n sufletu-ţi sălaş,tirani dogmatici tot aruncă plasedeasupra ta cerându-ţi să nu vezisă părăseşti iluminări frumoaserobiei lor de-a pururi să te-ncrezi

dar popa nu-ţi va fi nicicând părinteşi n-are chei spre porţile cereşti,ci-i doar un diavol pământesc ce minteîncât cu spaime-n tine să mânjeştis-astupi dumnezeirea ce te împlecu tihnă sufletească şi cu bine,cununi de spini îţi sfârtecă prin tâmple,iar rana-n coastă popa o-ntreţine

căci ei, tiranii dogmelor primare,sunt răsuciri de ceţuri lungi prin beznă,sunt şarpele ce urcă-n fiecareprecum un vrej căţărător pe gleznăşi doar în tine Dumnezeu se-aratăprecum surâsul pruncilor prin casă,deci fii sălaşul veşniciei, iatăce sărbătoare-i viaţa, ce frumoasă!

25

vestirile

a doua zi, după Iisus Hristospe când dansau sub o lumină oarbălângă copacul nopţii rămurosdoar sufletul se despletea în iarbăa doua zi, după Iisus Hristosşi iarba pribegise înspre zareîntre a fi şi între a nu filăsând în urma ei încenuşareşi nicidecum un început de zi

căci ne lipsea lumina, era noaptecu franjurii de beznă curmezişşi fructele erau atât de coaptedeasupra nopţii pururea fetişîncât cerşeau femeile speranţeşi alte-nchipuite dimineţi,clipitele crăpau în alternanţede morţi definitive şi de vieţi

pe când dansau pe sub lumina oarbălângă copacul nopţii rămurosstrăbunii, la întoarcerea în iarbă,a doua zi, după Iisus Hristos

ion drăguşanul

26

neguţătorul de tristeţiabia-mi durasem sus, în ceruri, caleşi-am fost neguţătorul de tristeţi:vindeam amurguri vii, autumnale,şi începuturi pentru dimineţi,aveam păduri şi munţi, aveam şi apeşi-aveam şi cerul de lumini străpuns,şi doar un bucium curmeziş sub pleoapepe care şi acum îl ţin ascuns,

ieşeam prin târg şi ofeream tristeţes-o bea drumeţii însetaţi din clipăamarul lor târziu să mă înveţecum să-mi durez o singură aripăşi urmăream cum clipele se spargîmprăştiind în jur amărăciunepe când tânjeam după imensul largal cerului desprins din rugăciune,

din rugăciunea mea desferecatăşi slobozită-n ceruri drept săgeţi,iar căile lactee dintr-odatămă copleşeau năprasnic cu tristeţi

27

vestirile

din ochiul care-a plâns în ancestralhai, dă perdeaua ploii laopartesă se deschidă căile spre munţişi să păşim cu picurii pe moartedoar îndesând înnourări pe frunţicăci, precum vezi, şi ierbile speranţeîşi pun în noi şi calme ne urmeazăîn timp ce-n lumânări protuberanţeluminile din munţi le mai visează

iar ploaia cântă, ne socoate zeipe care doar de trupuri o să-i spele,iar aura, în măreţia ei,va da contur instinctelor rebelecu care noi am tot durat poemeşi le-am depus ceremonii în munte,hai să plecăm, cât încă este vreme,cât ploile nu vor să ne înfrunte

ci să ne spele frunţile şi paşiide colbul vremuirilor pribege:auzi, în munţi, cum cântă uriaşii„o, leru-i ler”, „o, legea este lege”,uimiţi cumva că noi mai ţinem minteşi că răzbim spre-acelaşi ritual:afară plouă, picură cuvintedin ochiul care-a plâns în ancestral

ion drăguşanul

28

şi iar e primăvară; a câta oară? şi?atunci un suflet îşi aflase trupuitând aproape totul despre sine,dar asculta cum stelele se rupca să urmeze omeneşti destineîn care totu-ncepe minunatşi nu dă semne că s-ar mai produceîn mult prea-ndepărtatul scăpătatnoi pironiri de suflete pe cruce,

paharu-i plin şi vinu-i cu buchetde cosmice-ntâmplări şi de misterşi timpul e o apă ce curge mai încetdoar ca să îi arate potecile spre cer,apoi se-aude timpul, în pulsu-i ostenitscrâşneşte galaxia şi îşi arată colţii,iar sufletul în trupu-i se pipăie grăbitşi zvârle cu litanii spre necuprinsul bolţii

în semn că-i este teamă, că trupul e cătuşă,că-a obosit să-l ducă tot înspre-o altă zisperând că va deschide spre ce a fost o uşă;şi iar pe primăvară: a câta oară? şi?

29

vestirile

să-nceapă pironirile cu zilecu urmele mă-mpac abia în zoricând umbra peste urme se aşterne,deşi mă dor absentele ninsori– fundal al pribegirilor eterne –,dar nu e timp, mă-nşfacă primăvararâzând biruitor şi când mă minteşi îmi răneşte cinic subsuoarasă curgă nerostitele cuvinte,

eu, doborât, să mă dărâm în filecu braţele în lături desfăcutesă-nceapă pironirile cu zile,risipa de dureri recunoscutedupă tăceri adeseori scrâşniteîn paginile-n care mor încetca să-nţeleg că ierbile-s cuţitedurate din lumini ce le regret

doar ca să uit lumina vinovatăde amăgiri, speranţe, mângâiere,în timp ce primăvara se aratăcu giulgiul perceput drept înviere

ion drăguşanul

30

ce-a mai rămas prin noi din acel foc?ne-am strâns în cerc împrăştiind cărbuniideasupra beznei stoarse pe pământşi stelele aruncă nişte funiiiluminând şi adiind pe vânt,de undeva viorile adunăcântări şi zvârcoliri necunoscute,iar tălpile desculţe împreunăiau forma-nşiruirilor de ciute,

deşi nu-s ierbi în ceruri clătinatede răzvrătirea noastră ancestralăsă ia cu ele răni nevindecateascunse sub pecete de cernealăde cei născuţi cândva să înţeleagăşi să rostească tot ce-i de rostit,în umbra vremuirii ce încheagăprecum un caş rotundul asfinţit

în care toţi am tot râvnit hodinăşi risipiri de suflet în tăcerecăci ni s-a spus că-i veşnică luminăîntoarcerea-n cuprinsul unei sfereîn care se aud cântând străbuniipe când horesc sacerdotalul joc:vezi sus, mai sus, ademenind tăciuniice-a mai rămas prin noi din acel foc?

31

vestirile

căci voi păşi prin cântece cu teamădoar fiul meu va mai rosti din minecâte-un alean şi câte-un necuprinscând ierburile vitrege, străinemă vor cinsti drept ultimul învinscăci voi păşi prin cântece cu teamăsă nu le tulbur propriul lor alean,deşi le-aud şi astăzi cum mă cheamăcând sunt pribeagul în cotidian,

când înţeleg că-n cântecele luişi sufletul meu încă se întrupăsă-şi vindece neliniştea hai-huiîn armonia cosmică de după,iar el, cântând, fără să vrea învaţăizvorul unor alte devenirişi ţine generaţiile-n viaţăprin despletiri de sunet, de iubiri,

de altfel de rostiri şi de cuvinte,sub cerul înstelat, sub care euaştept să-nceapă fiul meu să cânte,să fiu pentru vecie fiul meu

ion drăguşanul

32

plătind mereu cu-această viaţă vamăce şiruri de părinţi mă ferecarăpe-acest pământ aveam să prind de vestecând m-am născut prin ei a doua oarăla cumpănă de mituri şi povesteplătind mereu cu-această viaţă vamăpentru întoarceri calme în străbunicând curmezişe buciumele cheamăzvârlind în ceruri ultimii cărbuni

ca să se lase noaptea somnoroasăpe pleoapele femeilor din târgşi să ascult cum visele apasăpe sâni ca nişte mere date-n pârg,dar e târziu şi e pustiu în mine,iar buciume horesc la nesfârşitde parcă-ar hotărî nişte destinepentru acei ce sunt de zămislit

ca să mă uite într-o anonimăclipită dintre cele ce se duc,când văd în ceruri ultima lumină,dar să-i stârnesc tăciunii nu apuc

33

vestirile

ca într-un dans al ielelor în noaptes-au despletit de noapte şi de steleşi au dansat în vaier şi rotireapoi mi-au fost doar dimineţi rebeleşi ierbile au prins să mă respiredin urma lor cu cioburi răsfiratedrept rouă năzuind spre depărtăripe care o culeg cu măsurateşi repetate zilnic încercări,

dar nopţile se duc mereu cu dansulcel rotitor şi care mă despicăîn nopţi şi zile, hotărând balansul,în timp ce mie mi se face fricăde luminări şi de-nnoptări pribegeîn alternanţă tot mai decisivă,pe când cuvântul singur mă alegeşi-apoi mă îmbrânceşte în derivă

ca într-un dans al ielelor în noaptespre liniştea deplină, înspre sus,lăsând în urmă numai stele coapteca să îmi pipăi sufletul: şi nu-s

ion drăguşanul

34

când frâng ninsori pe florile de prunam frânt ninsori pe florile de prunşi tu-mi vorbeşti despre-ncălziri globalecând iernilor ursit să mă supuncu trupul ostenit le ies în caleca să le cer răgazuri pentru ierbişi pentru înfloriri dezlănţuite,să-şi pască timpul turmele de cerbiprin sufletele noastre prelungite

până spre zări ca umbrele-nserăriide alte anotimpuri vindecate,şi tu-mi vorbeşti de-aceleaşi depărtăridin care ne-am desprins pe apucatefără vreun ţel şi fără nici o ţintă,dar hărţuiţi adesea de ninsoricând clopotele-s puse să ne mintăşi să arunce-n noi cu sărbători,

şi-n vremea asta, zămislind tăceri,cu o tăcere cosmică îţi spuncă mi-i atât de dor de primăveri,când frâng ninsori pe florile de prun

35

vestirile

în calea mea a despicat un munteah, desdemona, te-am zărit pe cerpăşind desculţă căile lacteeşi-atât de dureros am vrut să spercă te îndrepţi spre răsărit, femeie,ca să deschizi ferestre irealeşi să îţi rezemi coatele pe zorisă pot să vin în faţa feţei taleşi să îţi cânt balade cu ninsori,

apoi să plec rănit adânc pe gleznede ierburi şi de firave priviri,să mă desprind înfiorat din bezneşi din împovărate amintiri,să mă transform în cel de dinăuntruicoanei tale pururi închinatşi-apoi în zori să îndrăznesc să intrula fel ca furii nopţii în palat,

deja în sân port stelele cărunteşi luna fascinantului misterîn calea mea a despicat un munte,ah, desdemona, te-am zărit pe cer

ion drăguşanul

36

cântec de ziua interzisă a Bucovineiîngenunchem în iarbă, pocalele cereştirevarsă vinul aspru-n şuvoaie de lumină,pământurile noastre în veci împărăteştivor fi prin închinare şi dragoste creştină:veniţi să bateţi cuie în suflet şi-n cuvinte,urcaţi-ne pe cruce şi aruncaţi cu pietrecăci sufletele noastre au început să cântecu-nseninări depline în focul de pe vetre

şi creşte Bucovină deasupra-ne înaltul,şi arborele vieţii, cu rădăcini în cer,rodeşte într-un suflet şi-apoi se mută-n altulmereu drept Bucovina în care cred şi sper:

astfel şoptesc străbunii din închinarea lorce încă se aude sub cosmice păşiri,iar Bucovina zace-n uitare, sub zăvor,când sunt prădaţi urmaşii vârtos de amintiri,când ziua ei preasfântă mereu e interzisăde zbirii de clipite, care pocnesc din bicişi-n suflet se prăvale memoria ucisăşi-o-nfăşură în bezne pustiul de aici

37

vestirile

zăcând îşi află singurul mistercălătoream prin veacuri căutândun sens şi pentru ziua următoareca pelerin al zărilor flămânddoar de alean şi doar de depărtare,purtam pe umeri cerul călătorşi apăsat de dulcea lui povarăcu vârstele mi-am tot dorit să zbordincolo de ferestre, dar afară,

în universul calm şi desuetcu frânghiile razelor de lunăzăcea legat de-a pururi un poetce mă-ndemna să mergem împreunăsă protestăm şi să aflăm dreptateîn spiritul acestui univers,l-am slobozit din frânghii – din păcatese-ncolăci pe trupul lui un vers

şi-l ferecă în singura distanţăegal dispusă între noi şi cersă înţeleg că lumea în speranţăzăcând îşi află ultimul mister

ion drăguşanul

38

în oarbă rătăcire numai orbiisunt pregătit de jertfă, trupul meuaşteaptă piatra care să-l dărâmeşi să desprindă doar din el fărâmearipile cu care zbor şi euspre rătăciri, spre irosiri de sineşi de calvar al lumii pământeşti:hai, suflete, înalţă-te, căci eştifărâma depărtărilor senine

şi-i vremea tu să te întorci acasădin trupul care ţi-a tot fost popas,din cântecele tale ce-au rămasîn sângele ce s-a-nchegat pe masă,hai, suflete, eşti aşteptat departeîn armonia cosmicei cântări,e timpul să te-ntorci în depărtări,deci rupe-te din pagina de carte

şi lasă-mi trupul pradă pentru corbiiacestor zori de zi amăgitoareîn care au să-l calce în picioareîn oarbă rătăcire numai orbii

39

vestirile

cu Dumnezeu mă am destul de binecu Dumnezeu mă am destul de bine,căci nu mă culc pe lacrima altui,şi-adeseori el mai trezeşte-n minecâte un strop din ce e harul lui,căci viaţa mea, prin cântec închinatăluminilor, îi e cumva pe placşi-mi dăruieşte bolta înstelatăcând mi-i urât aici şi-aş vrea să scap,

dar armonia asta-i otrăvităde umbrele bigoţilor din drumcare aruncă-n ceruri o clipităşi-mi maculează sufletul cu fum,şi-atuncea râd, căci râsul e luminăîn armonia cosmică din jur,ca să refuz prostia ce se-nchinădoar beznelor cu încâlcit contur,

şi evadez, şi mă tot duc hai-hui,convins că, în ursirile divine,cum nu mă culc pe lacrima altui,cu Dumnezeu mă am destul de bine

ion drăguşanul

40

fiindcă Iisus păşea ca primăvarăs-au fost aprins în cer pe-nalte vetrefăclii şi-n vreme ce priveam în susîn umbra mea se arunca cu pietreiar eu tăceam, mă arătam supusşi îmi purtam doar umbra zdrenţuităpe calea mea de pietre întreruptăcând răsună din cer descremenităporunca din străbuni: acuma, luptă!,

să nu-ndrăzneşti cumva să te închinicăci sângele nu merită ocară,nu eşti Iisus, cununile de spinile poartă cei nepregătiţi să moară!să nu cutezi să stingi aceste focuripentru popasul celor ce-or veni,ci şiroieşte-ţi sângele prin locurifiindcă şi moartea e un fel de-a fi!

apoi, târziu, când s-a făcut tăcereşi am privit din suflet spre afară,se petrecea o nouă învierefiindcă Iisus păşea ca primăvară

41

vestirile

în noaptea învieriiîn noapte nouă crengi de mărcu nouă flori desferecateau luminat în adevărnedreapta mea singurătateşi nouă crengi de păr urmarăcu alte nouă flori stingherecând se făcuse primăvarăprintr-o firească înviere

şi-atunci cu rănile aprinsevenise cineva să cânteşi sângele i se prelinsepe urme-n ierburile sfinteşi am cules atâta rouăsă nu-mi mai fie veşnic seteşi-atunci cu mâinile-amândouăam risipit prin ierbi regrete

şi-abia acum pricep că nu eîn rugăciunea spusă-n şoaptedecât prilej de-a bate cuieîn toate florile din noapte

ion drăguşanul

42

şi ca puls al vremurilor şiam văzut cum pun în creangă meriiiar peceţi superbe ale vieţii,dar pe cerul lin al primăveriidau năvală corbii şi ereţii:ştiu, la noapte, iar o să înviefiul harul tatălui ceresc,şi-atunci sper şi fiul meu să fiecântecul prin care să-ntregesc

irosirea mea de măr în floareproaspăt devastat de-aceiaşi orbicare-aduc pe cer, din depărtare,şiruri de ereţi şi nori de corbi,cântul lui să-mi prelungească drumulpână-n adierile de vânt,să mă-nvie-n sunete postumulcânt pe care nu apuc să-l cânt,

căci rămâne cântul învieredoar în fiul care-l va trăirespirându-l proaspăt din tăcereşi ca puls al vremurilor şi

43

vestirile

şi nu permite, Doamne, învierivai, Doamne, câtă linişte apasăîn universul cu lumini create,în care m-ai trimis să-mi aflu casăşi năzuire spre eternitate,uitând ce-a fost şi ce-ar urma să fiedupă întoarceri şi mai ostenitede căutarea ta în poezieşi-n dimineţi superb dezlănţuite,

vai, Doamne, sufletul meu taceca o icoană pusă căpătâial zilelor din care se desfacelumina ta de-a pururi cea dintâi,iar eu, pribeag şi cu speranţa ninsăde clipocirea stelelor de sus,sunt lumânarea zorilor aprinsădin zorii mei şi până în apus,

sunt o lumină căutând făgaşulşi curgerea ursită prin tăceri,şi-n cale, stâncă, stă numai oraşulşi nu permite, Doamne, învieri

ion drăguşanul

44

şi cum se bat din depărtare cuiemi-am pus pe masă literele-n şirşi-s pregătit deplin pentru-nchinare,iar sufletul din taine mi-l respirdezlănţuit şi doar înfiorare,şi iau cuvinte-n palmă şi le-aprinddrept lumânări şi cosmică tăcerecând sufletul în două mi-l desprindca să-l împart acelor ce-l vor cere,

căci vine sacră noaptea învieriicu o risipă calmă de iubirica să îmi smulgă cuiele dureriidin lungul şir trăit de amintiri,de-aceea-mi pun cuvintele pe masădrept azimă curată pentru zori,iar vinul prin nelinişti îmi apasăcu vindecări blajine, cu fiori,

ca să mă aflu-ntreg în noaptea sfântăcu viaţa mea-n sortire amăruie,ca să aud cum sufletul meu cântăşi cum se bat, din depărtare, cuie

45

vestirile

chemarea tinereţii pământeascăîntoarce-te, s-a auzit un glasşi-am fost convins că tinereţea strigăpe când făceam pe cale un nou pas,iar strigătul acela mă intrigăîncât scrâşnesc: spre ce? la ce folos?şi-mi scormonesc prin suflet cu obidă,de-atâta cale-am tot păşit pe josşi calea-mi pare tot mai insipidă

încât răspund: de nu ar fi răscruci,m-aş fi oprit pe veci lângă fântânăsub umbra ce o ţes aceiaşi nuciademenind drumeţii să rămânăşi să se-nchine nucului stingherce-şi prăbuşeşte larga lui coroanăîntr-un ungher de zare şi de cerca o vocală lângă o consoană

din care s-au durat vremelniciişi nu cuvinte care să zidească;şi-n urmă tot răsună în pustiichemarea tinereţii pământească

ion drăguşanul

46

şi când mă caut, nu mă mai găsescpe când amurgul începea să fiarbăprin frunzele din codrii ruginii,m-au căutat cuvintele prin iarbăşi mi-au aflat doar urmele târzii,le-au descălţat de tălpi şi nostalgieşi le-au luat cuvintele-n înaltca să rămân o linişte pustieîntinsă între eu şi celălalt

şi-am protestat, am aruncat spre elecu ce-mi căzu, în pripă, la-ndemână,cu roua de pe ierburi – nişte stelecare-au decis în ceruri să rămânăşi nu s-a-ntors nimic din aruncareşi nu m-a pedepsit nici un blestemîn viaţa asta ca o-nfiorarede adieri prin ierburi şi mă tem

că am plecat să locuiesc cuvinteacolo-n colţul pururea ceresc,iar depărtarea vrea să mă-nspăimânteşi când mă caut, nu mă mai găsesc

47

vestirile

afişe mici şi suflete piticeprin târg s-alege grâul de neghină:afişe mici şi suflete pitice,iar vinovaţii urbei fără vinădevin complici cu cei ce-au să ridicestindardul unei alte împilăriîn vremea ce se scurge într-o doarăşi martor sunt acestor întâmplăricare îmi lasă neamul fără ţară

fără să ţip, fără s-arunc cu pietreîn umbrele afişelor buimace,şi-n ceruri zac străbunii lângă vetre,şi-n târgul ăsta sufletul meu tacede parcă-ar fi prea strâns legat cu funiişi aruncat în ocnă şi în moartefără să-i pese că deasupra uniise bucură sălbatic de departe,

pe când minciuna laurii şi-i pune,ceasornicul din turnuri mai insistăcu numărări de nostalgii străbune, deşi suceava nici nu mai există

ion drăguşanul

48

ridică-te, trezeşte-te, Suceavă!iar năvălesc potăile pe noişi nimeni nu ridică nici o puşcăsă sperie, s-arunce la gunoiacele zile care vin şi muşcăşi stăpânesc terorizând oraşuldoar sfârtecând din suflete pe cale,nu mai suport să văd mereu cum laşulîşi schimbă viitorul pe sarmale,

nu mai admit s-aştept alte potăi,căci gudurarea lor amăgitoareeste menită să-i dezbine, să-itransforme-n prăzi pe cei ce-n resemnareîşi caută refugiu trecător,mizând pe falsa lor înţelepciune,şi-n vremea asta, fără viitor,chiar viitorul javrei se supune;

încă e timp şi pentru demnitate, dar vântură, odată, tot ce-i pleavă:ca să ajungi stăpână pe cetate,ridică-te, trezeşte-te, Suceavă!

49

vestirile

şi cu speranţa legilor, oi, ler!s-au stins tăciunii, vom porni la drum,oi, leru-i ler, şi calea-i aşa lungăîncât năvalnici caii mei de fumnu vor putea la capăt să ne-ajungă,rămân pe cer doar aburii subţirişi urmele din paşi desferecate,şi cioburile unor amintiricare nu-ncap în suflet, din păcate,

oi, leru-i ler, încă mă dor tăciuniipe care aş fi vrut să-i iau cu mine,dar legea-i ler şi-o-ncalcă doar nebuniiîn rătăciri buimace şi ostile,de-aceea caii fumegă în noaptedoar tropotind pe sufletul meu ninscu stelele clipind ca nişte şoaptepe drumul nostru către necuprins,

pe drumul nostru către nu ştim unde,dar desenat de cineva pe cercu amăgiri decise şi profundeşi cu speranţa legilor, oi, ler!

ion drăguşanul

50

drept ultimă relicvă optimistăoraşul ăsta a pierit de mult, dar măcinat de stranii decadenţeinsinuează ierburi drept prezenţeîntr-un calvar al zilelor ocultşi nu mai are nici un calendarşi nici un orologiu nu mai are,ci amăgind cu-aceeaşi depărtareademeneşte nourii barbar

ca să-i transforme-n risipiri înceteclipitele buimace şi mărunte,hai, pune-ţi depărtările pe frunteşi fugi fără de visuri şi regretespre timpul lui de împlinire vieal gloriilor de odinioarăîn care viitorul să te doarăcenuşa fremătând-o în pustie

căci ce-a fost viu pe-aici nu mai existăşi drumu-i pregătit să te apuceca să-ţi aşeze sufletul pe crucedrept ultimă relicvă optimistă

51

vestirile

mileniul trei după Hristosmileniul trei după Hristosîntr-un fragment al vremuirii:copacii freamătă frumos,frumoasă-i desluşirea firii,dar se aud şi nişte paşişi nişte rătăciri buimace,şi frică parcă ţi se faceşi umbra-ţi vine să o laşi

pe la răscruci ca pe-o cămaşăce sufletul cumplit ţi-l strângeatunci când cerul uriaşălumina şi-o preface-n sângeca să te lege mult mai strânsde iarba care ţi-i destin,la fel şi celor care vindin ne-nţelesul necuprins,

dar nu contează, ceasul tăuşi-aşterne limbile duiosde-a curmezişul unui hău:mileniul trei după Hristos

ion drăguşanul

52

şi m-ai aprins cu lacrimile talestrăbuni prin ceruri izbucnesc în plânsşi lacrimile cad ca o osândă,iar eu m-ascund în trup şi stau la pândăsperând că-n cer cărbunii nu s-au stâns,o să-mi ghicesc destinul în tăciunidoar descântându-i până-n necuprinsuricândva, să-mi aflu calea spre străbunieliberat la rândul meu de plânsuri

şi-o să-mi purific sufletul cu ploişi zborul lin cu flăcări fumegânde,deja mă-nvaţă ploile plăpândecum plâng străbunii pururi pentru noi,cum ard în ceruri şi se fac luminica să ne-arate calea-n vremuirepe când le punem iar cununi de spinidoar prin uitări, buimacă adormire

într-un potop al ploii ce ne cheamăîn plânsul sacru năvălind pe cale;şi te-am văzut plângând aseară, mamă,şi-adânc m-ai ars cu lacrimile tale

53

vestirile

cu sufletul durând eternitate!n-am să mă plâng şi n-am să-mi pun poemulsă lâncezească-n jale şi-n desfrâu,în viaţa asta o să-mi port totemulnăvalnic şi doar caii fără frâuvor tropoti prin mine în cadenţaluminilor din zori şi din apuscăci viaţa-n frumuseţe-i mai presusdecât va fi vreodată aparenţa

nevoii omeneşti de veşnicie,de-nchipuiri poetice primare,eternitatea e o poeziece şi-a făcut sălaş în fiecare,de-am învăţa vocală cu vocalăs-o desluşim şi s-o trăim cu fireane-ar copleşi frumos dumnezeireafără să-i dăm vreodată socoteală:

trăind din plin miracolul vieţiişi-n geruri cenuşii, şi-n ploi uitate,în noi afla-vom cheia frumuseţiicu sufletul durând eternitate

ion drăguşanul

54

hai, robilor, ursiţi-vă stăpânii!sunt zile grele, când samsarii clipeicu ghearele-şi dispută România,iar cerul plâns cu marginea aripeiîi logodeşte veşnic cu pustia,dar tot aş vrea să fug, să nu mai vădcu câtă disperare iar româniiîşi vor sorti pe patru ani stăpânii,votând inconştienţi pentru prăpăd,

chiar dacă cerul plânge ostenitde parcă-ar lărima în el străbunii,samsarii clipei ne-au ademenitşi capturează, cetluind în funiişi viitorul pruncilor din noi,ce sunt prădaţi, acuma şi aici,de laşitatea noastră de complici,de resemnaţi istoric cu nevoi,

zadarnic plouă, deci, fiindcă româniinu dau vreun semn vremelnic de trezire,deşi din cer s-aude o scrâşnire:hai, robilor, ursiţi-vă stăpânii!

55

vestirile

aceasta-i raţiunea de a fim-am aşezat în trup şi mă duruseo-ntreagă galaxie de pe cerşi doar o stea părea că încă nu sejertfise lumânării din ungherşi captivat de-această lumânareîmi pipăisem trupul îndelungcu sufletul în calmă căutarea celor necesare pentru drum

şi mi-am făcut din ape încălţărisă-mi scrijelească urmele adânciîndepărtate de îndepărtărişi prefăcute într-un fel de stânciîn care am lăsat câte cevadin ce n-a fost în suflet să încapă,din ce nu are loc în undeva,dar încă mai atârnă de o pleoapă:

vreau să vă spun că am lăsat cuvinte,fără să-mi pese când vor încolţi,căci sufletul tânjeşte spre-nainte,aceasta-i raţiunea de a fi

ion drăguşanul

56

de la-nceput, până-n sfârşitul vieţiiexistă doar o linişte confuzăprelinsă între fapte şi cuvintecând lumânarea e o călăuzăpe calea spre aducere aminte,când firul ierbii urme desluşeşteîn legănarea calmă-a unor paşinumai acelui ce îşi aminteştecum se preling părinţii în urmaşi

şi-ntotdeauna o icoană sfântăîl va veghea şi îi va fi lumină,căci mama-i veşnicia care cântăşi neodihna care te închinătămăduind în rănile ascunsedurerile durerii fără leac:plecarea ei spre pururi nepătrunsemisterioase porţile din veac,

nimic, apoi, n-o să mai poată fica însăşi prospeţimea dimineţii,căci mamele ne pleacă zi de zi,de la-nceput, până-n sfârşitul vieţii

57

vestirile

pe mine chiar m-au plămădit Carpaţiipe mine chiar m-au plămădit Carpaţiişi m-au crescut în rai, de bună seamă,în brazii lor să îmi descopăr fraţii,iar patria să-mi fie veşnic mamă,să mă răsfăţ cu sfânta-i frumuseţeşi numai ei adânc să mă închinprin neamul care îmi tot dă bineţeîncredinţat de când îmi e destin

cu pătimiri şi patimi păcătoase,dar pentru totdeauna neamul meu,pădurea mea de-nveşniciri duioasesub ochii unui singur Dumnezeu,şi el mutat în soarele din munţica să îi fie neamului aproapedoar încingând luminile pe frunţişi izvorând, din când în când, sub pleoape,

ca sufletul să-mi fie sărbătoaretrăită şi de alte generaţii,şi tare dragă-mi este ţara-n carepe mine chiar m-au plămădit Carpaţii

ion drăguşanul

58

ca să urcăm spre vămi şi spre pustiudespre cocori voi povesti ce ştiuşi-i voi schiţa apoi cu nişte stelepe cerul plin de vămi şi de pustiude-a curmezişul visurilor mele:sunt tare multe, multe depărtărişi-un singur cuib de osândit la viaţăpe care au plătit cu patru zări,iar sufletul din jertfa lor învaţă

să-şi caute străbunii sus, pe cer,să folosească frânghii de luminăpentru întoarceri într-un loc stingheral ierbilor de-acasă ce se-nchinăspre rădăcini, spre vatra din înaltce ne veghează somnul şi trezireaca să aflăm mereu în celălaltce ne urseşte pentru mâine firea,

iar dacă mâine, totuşi, pentru uniiva fi nepământeşte de târziu,ne-au pregătit străbunii nişte funiica să urcăm spre vămi şi spre pustiu

59

vestirile

prietenii se duc şi nu mai vinprietenii se duc şi nu mai vin,deşi-i întinsă masa într-un munteca să le-aştern cununile pe fruntecând voi simţi nevoia să mă-nchinca să mă aflu şi să bag de seamăce căi mă mai aşteaptă îndelungfără să ştiu unde va fi s-ajungca să mă naşti a doua oară, mamă,

în firul ierbii, năpădit de cetinişi de lumina proaspătă prelinsăunde aştept din veci cu masa-ntinsăo ultimă-ntâlnire cu prieteni,dar ei se duc, vezi, mamă, cum se ducde parcă-ar vrea din sufletu-mi să fugăpe când le vindec urmele cu-o rugăpe care s-o rostesc nu mai apuc

căci muntele, când mi l-ai dat destin,m-a copleşit cu soarele lui, mamă,şi uite-aşa n-am mai băgat de seamă:prietenii se duc şi nu mai vin

ion drăguşanul

60

mi-i sufletu-nsetat de poezielacom prin suflet, resemnat prin trup,m-aş năpusti flămând asupra lumiişi-aş sfârteca feroce ca un luptot ce înseamnă plămădirea humii,dar vremea vremuită încă trece-nnăvalnicul meu suflet şi-l închinăprintr-un ospăţ sălbatec cu mestecenidoar vinului ce-a-ntemniţat lumină,

mereu ridic deasupra lumii cupăcâte-un poem de lacrimă şi sângepe când îmi pun cămăşile de dupăş dureros mesteacănul îl strânge,deşi mesteacăn m-am născut să fiu,deşi din frunze freamăt câteodatăacoperind ferestre cu târziuşi cu tăcere blândă şi înceată:

vezi cum aprinde luna depărtărişi cum îndeasă-n suflet nostalgie?crucificat pe cele patru zărimi-i sufletu-nsetat de poezie

61

vestirile

şi pruncul fericit, râzând spre soareştiu că eu pot să mă mai nasc o datăca să îi pun şi vieţii un contur,cuvintele încă mă trag pe roată,iar eu durerea sacră le-o îndur,ştiu şi femei dispuse să mă nascăşi să mă scalde-n căile lacteeîn care am fereastra părinteascăce împrumută chip şi de femeie,

altminteri somnul nu mi s-ar desfaceîntre târziu şi veghe de prisos,dar de mă nasc din nou, mai mult mi-ar placesă fiu mesteacăn sau cireş umbros,deşi-i aud pe amândoi cum ţipăcând din frunzişuri calme se desprindechiar viaţa mea şi bate din aripăspre trupul meu şi-ncepe să-l colinde,

prin trupul meu aripa vieţii scurmăde parcă-ar căuta cu disperarefereastra părintească cea din urmăşi pruncul fericit, râzând spre soare

ion drăguşanul

62

ca s-o păstreze cântecul drept rocktrec osteniţi pe drumul lung drumeţiişi nu-s fântâni la margine de cale,dar vor sosi îndată cântăreţiidin vremurile lumii ancestraleşi vor urca pe ultima ruinăca să prelingă-n înserări pe struneo ultimă fărâmă de luminăşi de speranţă drept înţelepciune,

iar pietrele, cu suflete ascunseîn carnea lor de temniţă secretă,vor slobozi, de cântece străpunse,doar sufletele care mai regretăcă nu s-au priceput să-şi afle loculînveşnicirii doar în cei ce cântă,deja prin clipe înteţeşte foculmistuitor o închinare sfântă

şi-i tare trist că în păşiri sub boltă,striviţi de disperări şi nenoroc,noi fluturăm cu pumnii o revoltăca s-o păstreze cântecul drept rock

63

vestirile

cântec în lanul cu răsărităîn soarele sub care mai existo să mă-ntorc cu clipa ce-o să vinăsă-mi desluşească lacrima lui cristprelinsă dintr-o geană de lumină,făclia lui, în trupul meu închisă,vâsleşte larg din aripi spre tării,iar veşnicia uneori promisăfărâmelor de soare şi vecii

prin trupul meu ades pietrificatăde candela cuvintelor nescrisese face suflet viu şi îmi aratăconturul ancestral al altor viseîncât nu mai pricep unde e sensşi unde e ştiuta utopie,însă trăiesc atâta de intensaceastă omenească bucurie

încât mă-ncred în viaţă, nu în moarte,şi îmi depun cu calmă-nfioraredrept mărturie pagina de carteca un reper al vieţii viitoare

ion drăguşanul

64

pe care îl voi scrie şi pe cruce!n-ai vrea să fii, aici, un curcubeuşi să-mi slujeşti doar ca divină punte?,mă-ntreabă iar şi iarăşi Dumnezeuaproape pregătit să se încruntecăci eu refuz păşirile înceteşi tălpile de suflete prea sfinte,iar Dumnezeu îmi zice: deci, poete,rămâi întemniţatul din cuvinte

şi poartă-ţi lanţul verbelor flămândeşi rănile adânci la-ncheieturi,dacă lumina mea nu mai aprindetăciunii omeneştilor făpturi!,chiar nu ştii, Doamne, izbutesc să spuncâtă lărgime sacră-i în cuvântşi libertatea vrei să mi-o răpuncioplind iluzii de lumini pe vânt?,

nu vreau să par în ochii tăi proscris,dar gândul meu de muritor mă duceînspre-a alege cântecul nescris,pe care îl voi scrie şi pe cruce!

65

vestirile

poemul meu sau tu încă-s tot unaam vrut să-ţi rup din suflet doar o partesă-mi fac perdea adâncă de mătaseşi să îţi scriu pe tălpi câte o cartecât încă luna nu se arătaseca să aştearnă calmă-n calendaredestinul nostru ostenit de zbordesfăşurat din zare-n altă zareca un ecou prelung, mistuitor,

am vrut să-ţi rup din suflet cât lipseştedin somnul meu de pasăre de pradă,dar am văzut o stea ce te păzeşteşi bandajează-n mine cu zăpadăsă-nvăţ să tac şi să-ţi veghez în visispitele primare şi prunciape tălpile căreia eu am scrisdrept suflet şi ursire poezia

acestei nopţi cu îngeri încruntaţiai nopţilor ce sunt dintotdeaunade-aceeaşi lună încă număraţi:poemul meu sau tu încă-s tot una

ion drăguşanul

66

ca să respire veşnic prin femeiîn zorii zilei se ivesc femeişi îngerii se trag cu sfiiciunesub umbra ierbii încercând şi eio mult prea pătimaşă-nchinăciune,cobzarii orbi şi strunele se rupîn pulbere măruntă de lumină,iar eu cu paşii lor încă astupacest cuprins al vieţii fără vină

şi vin femei cu pasul lor uşorsă vindece prin noi singurătateşi să deschidă larg spre viitorsperanţele prin suflete uitate,să dea contur luminii, s-o îndrumepe un făgaş de curcubeu duioscare-mi răsfrânge linişte pe lumesă pot trăi şi astăzi mai frumos

şi-atunci aud cobzarii care cântăîn spuza ierbii cu un alt temeişi clipele, prin târg, se iau la trântăca să respire veşnic prin femei

67

vestirile

cu sufletu-i prin suflet mi-a străpunsprea multe uşi, năvală de obloanecu lacăte greoaie de deschis,iar oamenii se-nsingurează-n visca-n disperate evadări, ioane,şi tu rămâi mereu al nimănuiîn nicăieri, de parcă-ai duce-o crucefără s-o-nchini, căci nici nu mai ştii cui,îmi zice un mesteacăn şi se duce;

pe zarea lui s-a-ntunecat şi plouăşi-mi pare şi mesteacănul orfan,iar sufletul mereu mi-i rupt în două,mereu pe curmezişul altui anpe care iar o să-l tot duc povarăpână la altă frângere ostilă,mesteacănul se-ntoarce: fie-ţi milăde ploile care-ţi durează scară!,

dar înspre ce?, întreb încrâncenatşi niciodată nu primesc răspuns,numai poemul, încă nechemat,cu sufletu-i prin suflet mi-a străpuns

ion drăguşanul

68

să fii poet, fără a fi poet să taci înseamnă să le fii complicecelor ce au nevoie de tăcereca să îşi urce tălpile în spiceşi să strivească sacra învierea primăverii care ni-i datoarecu altă despletire de lumină,dar zace sub zăbrele şi zăvoare,să taci, acum, înseamnă mare vină:

să fii poet, dar, bandajând galopulcuvintelor, să îi tot pui surdină,să tot ignori că-n sângele tău foculadastă, uneori, şi se închină,să taci când vezi în preajma ta cum uniişi viitorul l-au urcat pe cruce,să nu auzi cum jeluiesc străbuniiîntr-o povară şi să n-o poţi duce:

să fii tot laş, când sufletul te-ndeamnăla o revoltă fără de regret,la vremea vremuirilor înseamnăsă fii poet, fără a fi poet

69

vestirile

şi să se-ntrupe iar în zicălaşide parcă mi-ar râvni tăinatec paşii,vai, cerul lumii scapără-n tăciuni,dar vin din necuprinsuri zicălaşiica să-mi arate calea spre străbuni,ca să frământe clipele pe struneşi să le-nchege într-o veşnicie,când rădăcina neamului apunevin zicălaşii ca să-mi cânte mie:

hai, Petre, ţine hangul, tu, Răzvane,trage arcuşul până-n ancestral,Ionuţ deja mă-mparte-n milioanede aşchii vremuite anual,Narcis şi Adrian coboară cerulla tâmpla ierbii ce-o trăiesc în vis,iar Gabriel, cu naiul, în misterulmisterelor ferestre a deschis,dă-i glas, acum, străbunului, Costane,şi mi-l înfige-n inimă jungherca să nu uit că-n vechile icoanelegea înseamnă-ntotdeauna ler…

vai, e pustiu în jur şi e tăcere,iar arendaşii tot plesnesc din bici,şi sufletele lunecă-n ungherelăţind pustiul zilelor pe-aici,dar când prezentul prinde să-nspăimânte

ion drăguşanul

70

şi să-mi gonească osteniţii paşi,aud cum vin străbunii să-mi descânteşi să se-ntrupe iar în zicălaşi:

hai, Petre, ţine hangul, tu, Răzvane,trage arcuşul până-n ancestral,Ionuţ deja mă-mparte-n milioanede aşchii vremuite anual,Narcis şi Adrian coboară cerulla tâmpla ierbii ce-o trăiesc în vis,iar Gabriel, cu naiul, în misterulmisterelor ferestre a deschis,dă-i glas, acum, străbunului, Costane,şi mi-l înfige-n inimă jungherca să nu uit că-n vechile icoanelegea înseamnă-ntotdeauna ler…

71

vestirile

şi îi azvârl din suflet ce-a rămasde când mă ştiu, un animal de casăamuşină pe urma mea stingherşi-l tot gonesc, el însă nu mă lasă,deşi nu am nimic ce să-i ofer,de masa mea se-apropie şi blândîncepe uneori să se învârtăşi când mi-i milă să-l tot văd flămândîi mai azvârlit din suflet o ciozvârtă,

şi-am fost hain, l-am părăsit în lume,sperând să-mi piardă urma în pustiu,am încurcat cărările anumeşi-am încetat eu însumi să mai fiu,dar tot mă află zilnic şi păşeştepe urma mea cu umbra-mi străveziecu care uneori se contopeşteşi-o face-ntotdeauna să învie,

de când mă ştiu eu tot îndur blestemulde a vedea în preajmă, pas cu pas,drept animal de casă doar poemulşi îi azvârl din suflet ce-a rămas

ion drăguşanul

72

iarba naşterilor meledacă n-aş simţi pământulpe sub tălpi şi nu m-ar duce,m-aş lăsa urcat pe crucesă mă biciuiască vântul,şi în palme mi-ar fi cuiestelele cu somnul lince lucrează la destin,deşi somnul stelei nu e

altceva decât o legede urmat şi de trăitpână înspre asfinţit,unde soarele alegece-i al lui şi ce-i al lunii,să rămână pe pământspuza sufletului sfântspulberând încet tăciunii

şi-s tăciunii alte steleîn alt cer ce nu mă-ncapecând nu-mi freamătă sub pleoapeiarba naşterilor mele

73

vestirile

şi o frică migratoare?desfăceam din călimarălungi şuviţe de azurcă-ncepuse să mă doarăun ceva fără conturpână-am închegat un chipdin nevolnică cernealăşi-am văzut un alt nisipspulberat cu rânduială

în prelingere de fricice prin trupuri se răsfaţăşi-ncercai să mă ridici,să-mi explici ce-nseamnă viaţă,dar n-am vrut, catapiteasmăcerul zilei mă cuprinseşi-am simţit prin ierbi mireasmă,şi-am văzut visări învinse:

înspre ce să mă ridic,am strigat cu disperare,când şi ceru-i un nimicşi o frică migratoare?

ion drăguşanul

74

când nu fugea natura în târziunu-ţi fie teamă, în acest pustiunu va păşi vreun cântec vreodată,natura a fugit în alt târziuca să îşi tragă sufletul pe roatăşi curge sânge, eu îl văd când plouăşi mi se face sufletul pocaldoar aşteptând să vină veste nouădespre ivirea altui ideal

şi-mi bea amarul cum aş bea otravăşi lăcrimez aiurea, uneori,pe caldarâmu-ţi, jalnică Suceavăpe veci depopulată de viori,şi mi se face milă că rămâica să te surpi în grea singurătate,ţi-aş face dintr-un cântec căpătâi,dar e târziu şi simt că nu se poate

să te-amăgesc, Suceavă, cu speranţeşi sânge nu mai am ca să îţi scriucă te-am iubit în alte circumstanţe,când nu fugea natura în târziu

75

vestirile

de-o vreme-s doar un festival de rockde-o vreme-s doar un festival de rock,iar zilele mă mustră în tăcerecând vetrele în mine-s fără focşi lunecă aiurea şi stingherecăci m-am lăsat din nou bătut în cuiepe zarea-n care suferă ghitare,iar cântecul lor sacru încă nu edecât ecou de păsări călătoare

şi-l tot aud, când unii zvârl cu pietredoar înspre el şi nimeresc în mineînsângerând în suflet stinse vetreca să le simtă sufletul străine,când eu îngenunchez sub o clipităca să o rog şi să îi cer dreptate,căci numai clipa poate să admităintrarea unui cântec în cetate,

dar mult prea des se-mpotriveşte clipa,iar cântecul, vânat de nenoroc,prin mine mai răneşte cu aripa;de-o vreme-s doar un festival de rock

ion drăguşanul

76

aceeaşi cale, însă fără paşinu Ştefan Vodă buciumul îşi suieprin sângele acestor generaţii,iar slovele-mpietrite-n călimarăde parcă au rămas fără destindepun numai rugină pe statuieşi surpă sfântul soclu cu ovaţii,iar ierburile calcă peste ţarăde-o vreme copleşite cu pelin

şi numai clipa leneş îşi desfacecuprinsul ei de patimă şi dorpe cerul încă doldora de steleşi de căderi neaşteptate-n mit,iar buciumul originilor zaceîn alte adormiri sub Tricolor,sub aripa instinctelor rebeleşi-n scufundări depline-n asfinţit

şi-atunci speranţa tot mai des aruncăpoverile pribege în abisşi nu rămâne urmă prin cetatede trecere firavă de urmaşi,iar buciumul încheagă o poruncăvoievodală uneori în vis,pe când mulţimea încă mai străbateaceeaşi cale, însă fără paşi

77

vestirile

începe iar o nouă săptămânăîncepe iar o nouă săptămână,da-i mult prea cald şi molcomit prin târg,iar timpul somnoros iar ne amânăşi nici o stea nu o să dea în pârgca să o pot spre asfinţit culegeşi să ţi-o dau la noapte s-o mănâncisperând că numai tu vei înţelegede ce-mi mutasem sufletul în stânci,

de ce îl ţin acolo prizoniercând trupul hăruit nu-l mai încape,când ostenesc cu totul să mai sperşi-mi dau năvală suflete sub pleoapede parcă-ar vrea prin plânsul meu să fugăcu disperare înspre nicăieri,iar sufletul, în stânci, începe-o rugăcioplită-n slove cenuşii de ieri:

hai, râzi, femeie, despleteşte vrajăde calmă zeitate, de stăpână,căci timpul ne veghează şi, ca strajă,începe iar o nouă săptămână

ion drăguşanul

78

dincolo de cântec nu există nimicdincolo de cântec nu există nimic,umbra se rupe şi se spulberă-n cale,apele urcă şi se-nchină în spicaltor uitări printr-o cosmică jale:unde eşti, mamă, să mă naşti încă-odată?,strigă drumeţii şi păşesc rătăciţi,şi rămâne în urmă ca o rană ciudatăcântecul ierbii şi ne strigă: trăiţi,

bucuraţi-vă voi, cei ce văd şi aud,cântecul vostru veşnicie respiră,iată-l, e pasăre care zboară spre sud,într-un şir de cântări după lege se-nşiră!,însă nimeni cu iarba nu mai stă la poveşti,nu-i mai caută-n cer ostenita povaţă,iar tu, suflet al meu, doar o iarbă îmi eştidintr-un capăt în altul şi din viaţă învaţă

să existe prin cântec şi prin el să rămânăca o naştere nouă, când prin cântec îmi zic,respirându-i doar zborul, care iar mă amână:dincolo de cântec nu există nimic

79

vestirile

iar stropii ei sunt reci şi mi-s străinicând plouă şi e noapte, şi e taină,şi tot aud cum stropii în balansmi se aşează osteniţi pe haină,aş vrea doar ploaia s-o invit la dansca să-mi şoptească calmele-i nimicuride pururi răsfăţată şi iubităşi să-mi desfacă sufletul în picurica să se simtă ploaia fericită,

căci fericirea mea nu mai contează,s-a transformat de mult în stropi de apăai ploii somnoroase ce danseazăşi îmi zvâcneşte tot mai des sub pleoapăliniştitor, odihnitor şi-n finecu risipiri de calm şi de speranţă,încât, când plouă, uneori îmi vinesă îmi procur o cosmică vacanţă,

să urc pe frânghii suple şi fluideîn ultimele mele rădăcini,dar deodată ploaia se închide,iar stropii ei sunt reci şi mi-s străini

ion drăguşanul

80

şi sufletul pe cale lumină să înşireo veste minunată se-nfăşură pe porţi:curând se face ziuă şi vor veni luminica sufletele noastre, prin tragere la sorţi,să poţi încă o dată să-ncerci să le închinişi să le rupi din bezna care-şi arată colţiiprin umbrele pribege şi tot mai osteniteademenite veşnic de adâncimea bolţii,când iarba le străpunge hoţeşte cu cuţite,

şi te zăresc pe zare cum zările despicisă se aleagă răul încrâncenat de bine,dar despre pace, nouă, ai cam uitat să zicişi franjurii luminii încep să ne dezbine,iar cei fricoşi se lasă în somn întemniţaţişi parcă te visează, şi parcă te ignoră,iar paşii tăi prin zile trec încă număraţide vremuirea vremii atâta de sonoră:

deşteaptă-te, fiinţă, şi caută-ţi un rost,şi află-ţi libertatea în trudnica-ţi tânjire,fă ziua să mai aibă în largul ei un rostşi sufletul pe cale lumină să înşire

81

vestirile

căci cântecu-i şi el doar o femeiecu viaţa azi îmi fac o socotealăşi firea mea de veşnic răzvrătita înţeles: femeile mă-nşealăoricât de disperat le-am tot iubitşi trec spre zări cu fluturii pe mână,iar eu le-aprind pe boltă lumânărişi adieri ce paşii li-i îngânăcând lunecă difuz de pe cărări

şi recunosc că-s cotropit de paşiicondurilor discret imaginaţi,că uneori mă bat cu uriaşiicare-şi găsesc sălaşe în bărbaţişi duc cu mine răni nevindecatepe urmele femeilor, că strigatunci când altceva nu se mai poate,căci zările se-nfăşură în frig

şi-s nevoit să încrustez cuvinteîn cel din urmă scapăr – o scânteiece-ademeneşte cerul şi îl minte,căci cântecu-i şi el doar o femeie

ion drăguşanul

82

căci vin poeţii: i-auziţi, iar cântăvin iar poeţii, strune de chitarăvor desluşi în îngerii din cero altă nostalgie, o amarăşi curmezişă poartă spre misterşi vom tânji spre înălţimi cu seteşi vom ofta şoptit, neauzit:deschide-mi, iarăşi, sufletul, poete,fiindcă mi-i dor de viaţă, de trăit!,

iar strunele vibrând ca-ntr-o părerevor şiroi pe suflete veciica să ne fie leac şi mângâiereîn alte rătăciri înspre pustii,căci după poezie e calvarulpăşirilor prin alte dimineţiîntotdeauna numai spre hotarulde dincolo de cântec şi poeţi,

dar astăzi nu contează şi nu-mi pasăcă soarele hangerul şi-l împlântăîn vremea vremuirii de acasă,căci vin poeţii: i-auziţi, iar cântă

83

vestirile

albastrul lui doar calea să mă-nveţedoar munţii cu evlavie se-nchinăsub mutilări de sângeroase crucidin care cresc cu bezna cea deplinănoi zvârcoliri pizmaşe de năluci,iar Dumnezeu, sălăşluind în soare,cum spus-a David, regele profet,mai lăcrimează-n munţi câte o floareşi câte-o apă clipocind încet:

doar munţii mai respiră libertate,deşi-i călcăm cu pizmă de vrăjmaşi,iar soarele presoară bunătateşi ne veghează osteniţii paşimereu grăbiţi de cei ce dau cu biciulşi-n Tată, şi în Fiu, în mod egal,de cei care cultivă doar supliciulşi ne golesc de vieţi, de ideal:

de-aceea vreau ca să renasc drept munteşi soarele şi vântul să-mi răsfeţeun cer curat şi luminos pe frunte,albastrul lui doar calea să mă-nveţe

ion drăguşanul

84

o să mă-nveţe iarăşi să mai sperexistă lumi cu lumea paraleleîn care ne-om goli de amintiri,de ierburi şi de păsări şi de steleşi parcă mai năvalnic de iubiri,acolo alte vieţi le-om tot începe,dar fără-a le trăi pân-la sfârşit,cu rosturi care nu se pot pricepe,cu mântuiri ce nu-s de mântuit,

cu preoţi falşi, cu sacra lor minciunăşi cu teroarea sângelui prelinsde spinii împletiţi într-o cununăca să-ţi păstreze sufletul învins,ca să-ţi golească mintea fascinatăde zvâcnet şi de minţile rebele,ca să te rupi din tine dintr-odatăexistă lumi cu lumea paralele

şi-s nouă meri şi nouă peri acoloşi e acelaşi sacru leru-i lerşi pe-un stejar crucificat Apoloo să mă-nveţe iarăşi să mai sper

85

vestirile

coboară-ţi, tată, fiul de pe cruce!ce ai de spus în apărare ta?şi-am priceput că-i clipa cea din urmă,căci înspre ceruri pământeasca turmăpăşea cântând măreţ o osana,iar cosmicul părinte, dintr-odată,s-a încruntat, pe tronul ce străluceiluminând, aproape, lângă tată,însângeratul fiu, uitat pe cruce,

şi am simţit că rănile-i mă dornepământeşte şi de-o veşnicie,de când m-au deportat în poeziesă-mi crească aripi şi să-nvăţ să zbor:mărturiseşte-ţi multele păcate!dar cum s-o fac, că-s multe şi mărunteşi-n plus au fost aşa nevinovateîncât pe tata n-au cum să-l încrunte;

mă simt pierdut şi azvârlit pe boltăşi-n flăcările stelelor răpuscând văd, pe cruce, rana lui Iisuscum şiroieşte-n mine cu revoltăşi m-aş rosti, şi lanţul mi l-aş frânge,şi l-aş zvârli cu grelele-i tăceri,să pot trăi şi eu acelaşi sângeprelins din mitul rănilor de ieri,

ion drăguşanul

86

dar sunt nevrednic, firul de nisipzburătăcit de mările în spume,un fir de praf, ce nu contează-n lumenici dacă sufăr cosmic, dacă ţip,dacă-mi ridic, la judecăţi finale,cu demnitate sufletu-mi pribeagca să-şi rostească-n cursul rugii salenu vreun păcat, ci numai ce-i e drag:

în focul veşnic bucuros m-oi ducesă-mi ispăşesc risipa în cuvinte,dar iartă-mi doar această rugăminte:coboară-ţi, tată, fiul de pe cruce!

87

vestirile

Cuprinsaltar pentru pribegi ............................................................................5crucificare pe cer .................................................................................6coborârea de pe cruce ........................................................................7urmând doar Calea bunului Iisus .....................................................8căci sufletu-i atât de ostenit ...............................................................9florile Albei, leru-i nu e ler ..............................................................10noapte de iarnă .................................................................................11logodna cosmică ...............................................................................12mă voi întoarce vânt .........................................................................13să intru în lumina călătoare ............................................................14când s-or trezi cei care dorm acum ................................................15stigmatul lui prometeu .....................................................................16drept zidirea lui Iisus ........................................................................17în grija ierbii ......................................................................................18cum ţara s-a făcut dumnezeire .......................................................19doar lacrimile-ascunsului în cer .....................................................20tocmai ne bat în palme nişte cuie ...................................................21cu roua să-i aduni, Iisuse! ................................................................22dar am străbuni şi numai lor mă-nchin.........................................23ce sărbătoare-i viaţa, ce frumoasă! .................................................24a doua zi, după Iisus Hristos ...........................................................25neguţătorul de tristeţi ......................................................................26din ochiul care-a plâns în ancestral................................................27şi iar e primăvară; a câta oară? şi?...................................................28să-nceapă pironirile cu zile .............................................................29ce-a mai rămas prin noi din acel foc? ............................................30căci voi păşi prin cântece cu teamă ................................................31

ion drăguşanul

88

plătind mereu cu-această viaţă vamă .............................................32ca într-un dans al ielelor în noapte ................................................33când frâng ninsori pe florile de prun .............................................34în calea mea a despicat un munte ...................................................35cântec de ziua interzisă a Bucovinei ...............................................36zăcând îşi află singurul mister ........................................................37în oarbă rătăcire numai orbii ..........................................................38cu Dumnezeu mă am destul de bine ..............................................39fiindcă Iisus păşea ca primăvară .....................................................40în noaptea învierii .............................................................................41şi ca puls al vremurilor şi .................................................................42şi nu permite, Doamne, învieri .......................................................43şi cum se bat din depărtare cuie .....................................................44chemarea tinereţii pământească .....................................................45şi când mă caut, nu mă mai găsesc .................................................46afişe mici şi suflete pitice .................................................................47ridică-te, trezeşte-te, Suceavă! .........................................................48şi cu speranţa legilor, oi, ler! ............................................................49drept ultimă relicvă optimistă .........................................................50mileniul trei după Hristos ...............................................................51şi m-ai aprins cu lacrimile tale ........................................................52cu sufletul durând eternitate! ..........................................................53hai, robilor, ursiţi-vă stăpânii! .........................................................54aceasta-i raţiunea de a fi ..................................................................55de la-nceput, până-n sfârşitul vieţii ................................................56pe mine chiar m-au plămădit Carpaţii ..........................................57ca să urcăm spre vămi şi spre pustiu ..............................................58prietenii se duc şi nu mai vin ..........................................................59mi-i sufletu-nsetat de poezie ...........................................................60şi pruncul fericit, râzând spre soare ...............................................61ca s-o păstreze cântecul drept rock ................................................62cântec în lanul cu răsărită ................................................................63pe care îl voi scrie şi pe cruce! .........................................................64

89

vestirile

poemul meu sau tu încă-s tot una ..................................................65ca să respire veşnic prin femei ........................................................66cu sufletu-i prin suflet mi-a străpuns .............................................67să fii poet, fără a fi poet ....................................................................68şi să se-ntrupe iar în zicălaşi ...........................................................69şi îi azvârl din suflet ce-a rămas ......................................................71iarba naşterilor mele ........................................................................72şi o frică migratoare? ........................................................................73când nu fugea natura în târziu ........................................................74de-o vreme-s doar un festival de rock ...........................................75aceeaşi cale, însă fără paşi ................................................................76începe iar o nouă săptămână ...........................................................77dincolo de cântec nu există nimic ..................................................78iar stropii ei sunt reci şi mi-s străini ...............................................79şi sufletul pe cale lumină să înşire ..................................................80căci cântecu-i şi el doar o femeie ....................................................81căci vin poeţii: i-auziţi, iar cântă ....................................................82albastrul lui doar calea să mă-nveţe ...............................................83o să mă-nveţe iarăşi să mai sper .....................................................84coboară-ţi, tată, fiul de pe cruce! ....................................................85