Introducere. Structura septipartita a Apocalipsei. Prolog.      Structura septipartită a Apocalipsei ( de Florin Lăiu).      Pentru înţelegerea Apocalipsei este necesară o imagine a structurii ei literare, care să ţină seama de alcătuirea ei din serii dramatice ( pe care le vom numi aici secţiuni) care cuprind viziuni, scene profetice şi alte elemente secundare. Înainte de toate vom diviza Apocalipsa în secţiunile ei majore, apoi în viziunile şi scenele componente. Confruntaţi schema de mai jos cu Biblia şi delimitaţi părţile componente, pe capitole şi versete. O schemă de structură literară chiastică mai detaliată găsiţi [ aici ]

I II III IV V VI VII

Prolog1:1-8

Cele şapte biserici

1:9-3:22

Cele şapte peceţi4:1-8:1

Cele şapte

trâmbiţe8:2-11:19

Marea luptă si

conflictul final

12:1-14:20

Cele şapte plăgi

15:1-19:10

Judecata milenială

19:11-20:15

Inoirea finală21:1-22:5

Epilog22:6-

21

Evenimente între prima şi a doua venire a lui Iisus Christos

Profeţia centrală

Evenimentele finale

Viziune de fond

Viziune de fond

Viziune de fond

Femeia şi balaurul din cer

Vziune de fond (+ scena

biruitorilor)

Infrângerea şi pedepsirea

celor două fiare

Viziunea noului

pământ7 scrisori: 7 scene: 7 scene:1.Efes Pecetea I Trambita I

Plaga 12.Smirna Pecetea II Plaga 2 Întemniţarea

balauruluiCoborârea

Noului Ierusalim

3. Pergam Pecetea III Trambita II

Fiara din mare (666)

Plaga 3Plaga 4

4. Tiatira Pecetea IV Trambita IIITrambita IVTrambita V

Plaga 5Plaga 6 Ultimul asalt al

lui Satan Pedeapsa

finalăJudecata celor

răi

Descrierea Noului

Ierusalim5. Sardes Plaga 7

6. Filadelfia Trambita VI

Fiara din pământ

Cei 144000Cei trei îngeriCele 2 recolte

Judecata BabilonuluiNunta cu

Ierusalimul7

LaodiceeaPeceţile V-

VI(+ viziune paranteza)Pecetea VII

Trâmbiţa VII

Noul paradis

       Nu toţi comentatorii concep structura Apocalipsei aşa cum reiese din schema de mai sus. Unii introduc prologul şi epilogul în descoperirea propriu zisă. Alţii împart Apocalipsa în opt secţiuni. Există şi încercări de a o diviza în trei părţi. Cititorul poate verifica validitatea divizării de mai sus şi poate încerca o variantă îmbunătăţită sau una cu totul originală. Dar înainte de a face acest lucru, cineva trebuie să fie foarte bine familiarizat cu textul Apocalipsei în toate detaliile lui.     Reprezentanţii teologiei noastre moderne au observat şi argumentat structura chiastică a Apocalipsei. Înţelegerea acestui lucru poate ajuta la descifrarea mesajului spiritual sau istoric al cărţii. Termenul "chiastic" provine de la litera greceasca "X" (chi sau hhi) şi este un tip de corespondenţă încrucişată ( în forma de X) a ideilor, simbolurilor, subiectelor sau a altor elemente. După acest tipar clasic care apare în poezia ebraică (şi în care elementele poetice apar sub forma A B B' A', ca în cazul rimei îmbrăţişate) se pot face comparaţii şi se pot trage concluzii. În cazul structurii propuse mai sus, chiasmul se poate verifica prin corespondenţa unor elemente din prima coloană (I) cu elemente din ultima coloană (VII). De exemplu, în scrisorile adresate bisericilor se subliniază ideea de biruinţă şi se promite biruitorului accesul la pomul vieţii, nemurirea, domnia cu Christos. Aceleaşi elemente pot fi găsite în a VII-a secţiune (Înoirea tuturor lucrurilor - cap. 21-22). Apoi elemente din coloana a II-a trebuie să-şi aibă corespondenţe în coloana a VI-a, s.a.m.d., III corespunde cu V, iar coloana a IV, fiind centrală, trebuie să fie inima

Apocalipsei în care să se regăsească mesajul ei principal.      Tema cărţii este biruinţa, versetul cheie fiind în centru: Apoc.12:11. Personajul central, ca şi în cartea lui Daniel, este Domnul Christos, sub diferite imagini, nume şi simboluri de cele mai multe ori ( de 32 de ori!)este numit "to arnion" (Mieluşelul - greacă). Şi nu este de mirare, fiindcă Ioan, autorul Apocalipsei, L-a cunoscut de la început în această calitate profetică şi soteriologică (soteriologia este doctrina mântuirii; de la gr. soteria, salvare) încă de când era ucenic al lui Ioan Botezatorul (Ioan 1). În ciuda impresiei populare care vede în această carte mai mult monştrii şi dezastrele, este o carte plină de îngeri (de 50 de ori cuvântul "înger"), plină de cele mai scumpe promisiuni divine care alternează cu cele mai grozave ameninţări profetice. Tablourile de groază alternează cu scene pline de lumină şi de cântări cereşti cutremurătoare. De la început până la sfârşit, "Descoperirea lui Iisus Christos" este pătrunsă de tema biruinţei Mielului care a răscumpărat omenirea prin jertfa Sa şi de sentimentul permanent şi tot mai puternic al iminenţei sfârşitului acestei lumi. Sfârşitul lumii este văzut aici ca o catastrofă supremă pentru miliardele lumii nepocăite, dar şi ca o unică speranţă pentru creştinul conştiincios şi oprimat de puterile lumii. Centrul de greutate al tuturor scenelor este Sanctuarul ceresc, palatul lui Dumnezeu, cartierul general al Domnului ostirilor.     Apocalipsa conţine 7 scene de liturgică cerească (liturgica este sistemul (şi doctrina) serviciilor divine ( de la gr. leiturghia, slujbă, ritual) (I.4:8-11, II. 5:8-14, III. 7:9-12, IV. 11:15-18, V. 14:1-5, VI. 15:2-4, VII. 19:1-8) şi 7 fericiri, toate fiind legate de timpul sfârşitului şi de destinul aşteptătorilor revenirii lui Iisus Christos (1:3, 14:13, 16:15, 19:9, 20:6, 22:7, 22:14).     Cartea este scrisă ca o epistolă, dar este, în realitate, o evanghelie scrisă în limbaj apocaliptic, referitoare la suveranitatea lui Christos şi călăuzirea Bisericii după înălţarea Mântuitorului. Din punct de vedere al limbajului şi imaginilor, Apocalipsa este ca o mare în care se varsă toate celelalte râuri - cărţi ale Bibliei, prin fluviul care izvorăşte în Geneza şi trece prin cartea lui Daniel.     Încă de la apariţia ei, Apocalipsa a întâmpinat ostilitate. Păstorii de tipul lui Diotref din Corint ( vezi 4 Ioan), care nu se supuneau lui Ioan şi bătrânilor conducători, nu puteau accepta asemenea descoperiri. Mulţi au contestat cartea în primele secole, dar recunoaşterea ei în canon este definitivă. În timp ce alte cărţi îndrăgite de creştinii vechi au rămas în afara canonului, Apocalipsa încoronează Biblia, trasând "istoria viitorului" Bisericii şi încheind Scripturile pe o notă de triumf şi de slavă.     Primele încercări de intepretare a Apocalipsei rămase până astăzi aparţin episcopilor Meliton de Sardes (150-200) şi Vicorinus de Poetavium (+300). Încă de atunci s-a stabilit un mod de interpretare care a rămas tradiţional, deşi nu toţi comentatorii l-au împărtăşit. Victorinus a înţeles ( sau a moştenit această înţelegere) că seriile de "şapte" ale Apocalipsei sunt benzi paralele ( 7 biserici, 7 peceţi, 7 trâmbiţe...), deci sunt viziuni care acoperă aceeaşi perioadă de timp, ca în cartea lui Daniel. Doar cele 7 plăgi finale au fost văzute ca fiind strict legate de timpul sfârşitului. Deşi tradiţia interpretării are o oarecare autoritate, noi credem că autoritatea supremă a oricărei interpretări este aceea amintită în marele imn protestant:

"Să nu se-atingă de Cuvânt,Să-l lase cum e-n Carte;

Cuvântul şi cu Duhul SfântNe sunt a noastră parte..."

     Prolog (1:1-8). Ioan a dat Apocalipsei acest nume:" Descoperirea lui Iisus Christos" ( greceşte, "apocalypsis Iesu Christu"), care ne arată că, de fapt, cartea nu este un mister ocult, ci o revelaţie a lui Dumnezeu. Aici este arătat lanţul descoperii care începe cu Dumnezeu şi are şapte verigi: 1.Dumnezeu Tatăl; 2. Domnul Iisus; 3. Îngerul lui Iisus (Gabriel, vezi Dan.10); 4. Profetul (apostolul Ioan ); 5. Predicatorul ( cel ce citeşte în biserică, v.3); 6. Ascultătorul ( v. 3); 7. Dumneavoastră şi cu mine, cititorii de astăzi (3:22)     Iisus Christos este văzut în Apocalipsa nu numai ca Mântuitor ci şi ca fiind Dumnezeul Creator, Atotputernicul, Cel Veşnic. Explicaţi v.8 în lumina v.7 şi 11-12. Salutul şi făgăduinţa profetică din v.4-7 arată principalele impresii cu care a rămas Ioan după ce a văzut aceste scene şi s-a apucat să scrie epistola sa apocaliptică. În aceste cuvinte este concentrat mesajul Apocalipsei.     

Hristos si cele sapte biserici luminatoareViziunea de fond (1:9-20)      Autorul, locul, împrejurările şi timpul descoperirii. (v.9-10a) Ioan apostolul, numit şi presbiterul (pentru că era presbiter al Bisericii generale şi pentru că era în vârstă, poate singurul rămas în viaţă dintre apostoli), nu se recomandă ca părinte al creştinilor, ci ca frate, părtaş la necaz şi la Împărăţia lui Iisus.

      Locul primirii descoperirii este insula Patmos. Scriitorii vechi ai Bisericii ne arată că aceste lucruri s-au petrecut pe vremea cezarului Domiţian (81-96 e.n.), un împărat despotic, invidios şi orgolios care ura cultele orientale. Între anii 85-86, Domiţian a cerut evreilor să plateasca fiscus iudaicus, un impozit religios care nu era decât o deturnare a vechiului

impozit pentru Templu hotărât de legea lui Moise. Acum templul nu mai exista (Titus, fratele lui Domiţian îl distrusese), dar Domiţian voia să continue acest impozit pentru un templu păgân. Iudeii s-au revoltat, n-au acceptat ideea. În aceste împrejurări, Domiţian repune în funcţiune cultul cezarului, se numeşte pe sine DOMINUS DEUS (Domn şi Dumnezeu) şi cere testarea loialităţii faţă de cezar prin onoruri de cult cuvenite zeilor. În special în provincia Asia romană (fostul regat al Pergamului în care erau cele şapte biserici amintite aici) unde acest cult fusese propus de către pergamenieni încă din timpul lui Augustus, deasemenea la Roma, au avut loc pe la anul 95 persecuţii anticreştine. În Roma sunt condamnate şi două dintre rudele împăratului: Flavius Clemens şi Flavia Domitilla, pentru "căi iudaice" şi pentru „ateism". Acuzaţiile acestea sunt specifice, pentru că romanii nu distingeau pe creştini de evrei la început (deoarce practicile şi nu crezul sunt ceea ce iese în evidenţă), iar modul de închinare la creştini şi evrei (fără acceptarea unor imagini) era interpretat ca ateism (necredinţăîn zei). Persecuţia aceasta îl loveşte pe Ioan printre primii, în calitate de lider. Potrivit relatării tradiţionale creştine, Ioan a fost condamnat la moarte şi aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, dar spre uluirea călăilor care voiau să se distreze, bătrânul n-a fost afectat deloc de acest tratament. Superstiţioşi, romanii nu l-au omorât, dar l-au trimis în exil printre condamnaţii la munci silnice la carierele de piatră de pe insula Patmos, undeva nu departe de ţărmurile Asiei. Aici şi în aceste împrejurări a avut loc Descoperirea lui Iisus Christos. În încercări sunt cele mai bune condiţii ca Iisus să ni se descopere.      Timpul descoperirii este arătat în v. 10 ca fiind „ziua domnească" (  - he kyriake hemera). Comentatorii creştini văd în aceasta „zi a Domnului" o duminică, altii văd ziua Domnului în sens eschatologic, văzută

Este cea mai naturala explicaţie, fără a forţa textul. Ce înseamnă „ziua domneasca"? De multă vreme în creştinătate, odată cu accentuarea sărbătoririi învierii Domnului (la început în paralel cu sabatul, apoi în mod exclusiv), prima zi a săptămânii biblice a fost numită „domnească" (în greacă, până astăzi este numită - kiriaki, iar în latină şi în limbile romanice: dominicus, domenica, duminica, domingo, dimanche etc). Întrebarea este: ce înţelegea Ioan prin această zi a Domnului? Era, oare, vorba de o zi închinată cezarului care se numea pe sine „Dominus"? Ioan n-ar fi avut nici o simpatie pentru o asemenea pomenire. Dacă era o frumoasa duminicuţă, de ce nu apare nicăieri în scrierile lui obiceiul sărbătoririi învierii? Dimpotrivă, ziua învierii este numită de el „ziua întâi a săptămânii" de lucru, potrivit Bibliei şi obiceiului iudaic (Ioan 20:1.19), în timp ce ziua a şaptea, lăsată de Dumnezeu de la geneza lumii şi confirmatăîn Decalog ca zi de repaos săptămânală (Gen.2:1-4, Ex.20:8-11), este numită de Ioan sabat (Ioan 9:14).      A numi sabatul "ziua Domnului" era un lucru obişnuit la evrei, potrivit poruncii a patra. Iisus S-a recunoscut pe Sine ca Domn al Sabatului (Mc 2:27-28) ca unul care are toată autoritatea de a interpreta păzirea poruncii în spiritul ei şi nu în interpretarea plină de contorsiuni a rabinilor. Oare este posibil ca, dupa Ce Ioan evreul care păzise întotdeauna sabatul, care fusese un martor al obiceiurilor lui Iisus (Luca 4:16), care era printre cei condamnaţi pentru "căi iudaice", care a văzut în viziune originalul ceresc al decalogului ( Apoc.11:19), care repeta foarte des în scrierile lui valoarea ascultării de poruncile lui Dumnezeu, care ne spune că rămăşiţa Bisericii din timpul sfârşitului, sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei ce păzesc "poruncile lui Dumnezeu" şi "mărturia lui Iisus / credinţa în Iisus", să fi numit o zi obişnuită ca fiind „ziua Domnului" ?       Se ştie din istoria Bisericii din acele timpuri că chiar sărbătorirea tradiţională a Paştelui printre creştinii din Asia se făcea într-un mod apropiat de iudei: se ţinea odată cu paştele evreiesc (la 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care cădea) şi se accentua mai mult moartea lui Iisus decât învierea. Schimbarea semnificaţiei şi datării paştelui tradiţional răsăritean s-a realizat la Roma dupa anii 130 şi s-a accentuat învierea, nu doar ca celebrare anuală, ci şi săptămânală. Frumos, în aparenţă, dar acest obicei intervenit pe lângă sabat a reuşit în câteva secole să desfiinţeze porunca lui Dumnezeu în favoarea datinei omeneşti pentru majoritatea lumii creştine. „Degeaba Mă cinstesc ei!" —

de Ioan în viziune. Se pare că ultima variantă nu merge, deoarece Ioan indica în acest context (împrejurările, locul, etc), timpul în care a avut loc viziunea.

zicea Iisus (Mc.7:6-13). Această descoperire a Apocalipsei într-o zi de Sabat, ziua lui Christos Dumnezeul Creator şi Mântuitor, este elocventă în favoarea înţelegerii conflictului final descris în sectiunea a IV-a, între semnul lui Dumnezeu şi semnul fiarei.

Viziunea apariţiei Christosului glorificat ( v.10b-17a)     Iisus este recunoscut de Ioan. Această descriere este, practic, identică cu aceea a lui Michael din Daniel cap 10, ceea ce identifică pe Michael cu Christos. Iisus este îmbrăcat aici ca Mare Preot în haine lungi şi cu brâu la piept. Comparaţi efectul asupra lui Ioan cu reacţia lui Daniel. [ Imagine]

Iisus vorbeşte (v.17b - 20 continuate cu cap.2 si 3).       Iisus este Dumnezeul cel Viu. El are Viaţa în Sine Însuşi. De aceea El este Marele Preot, singurul Suveran Pontif purtător al cheilor Paradisului şi Infernului. Această imagine este fundamentală pentru înţelegerea identităţii Antichristului din Apocalipsa. Apocalipsa nu ne aduce altceva decât cartea lui Daniel. Este doar o îmbogăţire, în lumina crucii şi a siguranţei victoriei lui Messia.      Iisus este reprezentat ca supraveghetor al bisericilor Lui, în timp ce comunităţile creştine sunt reprezentate prin nişte

sfeşnice (lampadare, candelabre) . Aceasta arată valoarea Bisericii înaintea Lui, iar lumina fiind rolul misionar al Bisericii. Cele şapte biserici pomenite aici nu erau singurele biserici creştine, nici măcar singurele din provincia Asia romană (Colosse, Ierapole şi altele erau vecine cu ele sau printre ele), ceea ce ne sugerează că aceste şapte biserici au fost selectate ca simboluri ale totalităţii Bisericii, potrivit

semnificaţiei numărului şapte în Apocalipsa. Este vorba de totalitatea Bisericii în spaţiu dar şi în timp, perioadă după perioadă istorică, fiindcă atât Ioan cât şi Iisus se referă la ele în aceeaşi ordine. Identitatea Bisericii nu se confundă cu identitatea istorică. Nu criteriul apartenenţei la o tradiţie sau confesiune este aici simbolul sfeşnicului luminător. Singura succesiune, apostolică la care fac referinţă apostolii este succesiunea spirituală, nu perfecţiunea lanţului hirotonirii şi nici posibilitatea dovedirii unei continuităţi evanghelice pure de la apostoli şi până astăzi.       Identificarea celor şapte biserici apocaliptice cu şapte perioade ale Bisericii universale apare în principiu la Victorinus (+303). Apoi la Beda (673-735), învăţat catolic britanic. Sistemul a fost preluat de Haymo (sec.IX), episcop catolic de Halberstadt; Bruno de Segni, episcop catolic italian (+1113), Beranger de Tours, învăţat francez (sec.XI), Albert cel Mare din Colonia, savant german (+1280), Walter Brute, savant wiclefit de la Oxford (sec. XIV), după care se întâlneşte în mod frecvent printre protestanţi. În Mişcarea Millerită aceasta a fost o poziţie standard. Noi credem în această aplicaţie pentru că fiecare mesaj se potriveşte nevoilor spirituale ale timpului. Ellen White a confirmat această interpretare în cartea „Istoria Faptelor Apostolilor".

ebraica VT din Mal.2:7b, şi înseamnă sol (mesager, trimis). Omul care are răspunderea spirituală, la creştini episcopul (supraveghetorul) sau presbiterul („bătrânul"), echivalentul pastorului în sens protestant, este solul (ambasadorul, trimisul, mesagerul) lui Dumnezeu. Solia se adresează liderilor religioşi pentru că ei răspund de biserică şi pentru că exemplul şi învăţătura lor sunt decisive în faţa poporului. Totodată, semnificaţia mesajului nu este exlusiv aplicabilă „îngerului". Chiar dacă îngerul unei biserici este un ambasador ireproşabil al lui Dumnezeu, el primeşte mesajul ca unul care are rolul de reprezentant şi transmiţător (vezi si Ex. 33:1 a. 3 b). El este şi primul care are obligaţia de a-l aplica la sine.       O aplicaţie care să-l ocolească pe înger sau să se adreseze cu prioritate bisericii şi nu îngerului, nu îndeplineşte cerinţele exegetice ale textului sacru. Atentie, îngeri! Dumnezeu ţine în mâna Lui stelele Bisericii, şi nimeni nu le poate smulge (Ioan 10:28). Dar ele pot cădea, se pot smulge singure şi să devină îngeri ai celui rău. Aceasta este marea tragedie a creştinismului (Is. 14:12, Apoc. 12:1.4, Iuda 13). Şi nu trebuie să treacă neobservată mustrarea credinciosului înger care a refuzat categoric închinarea lui Ioan, cât şi slabiciunea credinciosului de a se închina reprezentantului lui Christos, chiar şi după ce fusese mustrat o dată (Apoc. 19:10, 22:8-9). Acest incident repetat este menţionat în Apocalipsa în legătură cu testul final din secţiunea centrală a Apocalipsei: închinarea la Dumnezeul Creator sau închinarea la o creatură (fiara cu număr de om)? Înălţarea omului (a solului lui Dumnezeu) în Biserică este incriminată în cartea lui Daniel (Dan 11:36-37 comp. cu 2 Tes 2)      Fiecare dintre cele şapte epistole apocaliptice au la început un destinatar şi un expeditor, după care urmează aprecieri, mustrări, avertizări şi o exortaţie (îndemn) urmată de o făgăduinţă pentru cei ce îşi însuşesc mesajul. Faceţi un tablou în care cele şapte mesaje să fie reprezentate în paralel, observând ce lipseşte la unele sau ce este în plus. Deasemenea, luând ca etalon pe cei care nu sunt mustraţi şi notându-i cu nota 10, daţi note şi celorlalte în aşa fel încât să respectaţi diferenţa dintre ele. Observaţi cum Iisus se adresează fiecărei biserici cu una din caracteristicile descrierii Lui din viziunea de fond (cap.l). Observaţi şi explicaţi legătura strânsă care este între mesaj pe de o parte şi modul de

      Toate mesajele următoare sunt adresate îngerilor bisericilor. Nu trebuie trecut cu usurinţă peste acest amănunt. Cuvântul grecesc (anghelos) are aceeaşi semnificatie ca şi în

prezentare a Expeditorului şi făgăduinţa finală pe de altă parte.

Îngerului din Efes (2:1-7)      Biserica din Efes este principala biserică din Asia pe timpul lui Ioan, „sediu apostolic" (dacă se poate spune că apostolii au avut „sedii", fiind cunoscuţi mai degrabă ca unii care circulă în interesul misiunii decât ca nişte statui episcopale. Istoria întemeierii acestei biserici se găseşte în Fapte 18-20 şi se pot găsi informaţii despre ea în Efeseni şi 1-2 Timotei.       Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu Ioan, între anii 31-100. Semnificaţia numelui cetăţii (dacă acest lucru trebuie aplicat spiritual) este acela de avânt, lansare, misiune. O biserică ce avea un trecut şi un prezent plin de statornicie, de trudă evanghelică şi rezistenţă contra ereziilor. Dar este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Tragedia bisericii apostolice a fost aceea că pe măsură ce iubirea dintâi s-a scurtat, necazul — despre care se speră că nu va dura mai mult de o generaţie — , s-a lungit (Mat.24:12-14.21.34). Se poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo unde, calităţile tipic efesene au dispărut. S-a pocăit Biserica Efeseană? Poate că generaţia care a primit acest mesaj l-a luat în serios. Dar ce putem spune despre urmaşii efesenilor apostolici?

Christos a hotarât mutarea sfeşnicului primei biserici în caz de nepocăinţă. După cum romanii au luat din templul Ierusalimului sfeşnicul pe care l-au mutat la Roma, simbolizând pierderea preeminenţei poporului ales, la fel avea să se întâmple şi cu creştinătatea care-şi pierdea iubirea creştină. Acest principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină.       Nicolaiţii (2:6) erau o sectă eretică de orientare gnostică, (Gnosticismul a fost un amestec de filozofie grecească neoplatonistă şi de idei persane, un fel de teosofie, de curent esoteric şi sincretist, un fel de „New Age". Pătrunderea acestui curent în Biserică în primele cinci secole a dus la serioase modificări teologice şi spirituale, la reinterpretarea Evangheliei într-un mod alegoric, spiritist, şi antiiudaist. Unii gnostici aveau chiar idei sataniste). În ce priveşte moralitatea şi stilul de viaţă, gnosticii erau fie asceţi extremişti, fie libertini. Libertinii se mai numesc şi antinomieni (împotriva legii morale). Comentatorul baptist John Sweet spune despre nicolaiţi că ei susţineau, scutirea creştinilor de cerinţele legii morale. Victorinus este citat adesea spunând despre nicolaiţi că „erau nişte înşelători turbulenţi care, folosindu-se de numele lui Nikolaos unul dintre cei şapte diaconi (Fapte 6:5), învăţau că alimentele jertfite idolilor puteau fi exorcizate şi apoi mâncate, şi că oricine ar comite desfrâu poate primi pace în ziua a opta".

Îngerului din Smirna (2:8-11).       Biserica din Smirna nu mai este pomenită în alt loc biblic. Nu ştim cine a întemeiat-o. Se ştie însă că, în sec. II a fost o persecuţie anticreştina în Smirna, cu care ocazie a fost martirizat episcopul Policarp, un pastor care-l cunoscuse pe Ioan. Numele cetatii înseamnă mir (răşină amară şi parfumată). Biserica Smirneană este tipul Bisericii dintre anii 100-313, o perioadă plină de tot felul de primejdii din afară şi dinăuntru, perioada de persecuţii şi frământări. Pedeapsa obişnuită pentru creştini era confiscarea averii, de aceea bogaţii erau mai înclinaţi spre compromis şi apostazie. Declinul teologic şi moral al Bisericii devine evident în această perioadă în care unii ştiu să rămână statornici cu orice preţ, în timp ce alţii au mijloace să-şi cumpere libertatea şi dreptul la o viaţă trecătoare cu preţul conştiinţei.      Sinagoga Satanei pomenită aici se referă la sinagoga evreiască din timpul lui Ioan. Dar în aplicaţie secundară la perioada lungilor persecuţii anticreştine, sinagoga Satanei reprezinta pe „cei ce zic că sunt iudei şi nu sunt ci mint". Dacă evreii din Smirna nu erau consideraţi de Christos ca fiind

nu erau evrei nici în sens fizic şi nici în sens spiritual. Satan este văzut în acest mesaj ca fiind patronul evreilor anticreştini, al creştinilor care urăsc pe iudei şi pe fraţii lor „iudaizanţi", şi al romanilor care urau iudaismul şi creştinismul, condamnându-le deopotrivă (v.10). Politica divide et impera a fost aplicată de romani în relaţiile dintre Sinagogă şi Biserică. Şi, în lupta dintre tendinţele iudaizante şi cele antiiudaiste în Biserică, a învins un neopăgânism roman universal cu faţă creştină.        Persecuţiile romane au fost

mai întâi sporadice şi locale până la anii 250. Între anii 250-260 au fost sistematice şi generale, lovind mai ales în conducătorii Bisericii. Dar între anii 303-313, cezarii au lansat

adevăraţi iudei (Rom.2:25-29), cu atât mai puţin creştinii care urau pe fraţii lor şi neglijau poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus, urmând interpretările unor învăţători ameţiţi de filozofie şi spirit păgân. Aceia urau pe evrei şi susţineau că ei înşişi sunt adevăraţii evrei, dar minţeau pentru că

o ofensivă disperată, un adevărat război de exterminare a Bisericii. Acestea sunt cele „zece zile" de necaz, după interpretarea lui Walter Brute, învăţatul wiclefit din secolul al XlV-lea.

Îngerului din Pergam (2:12-17).      Numele cetăţii înseamnă fortăreaţă înaltă, acropolă. Biserica pergameniană, despre care NT nu mai spune nimic în altă parte, este simbolul rezistenţei spirituale creştine dintre anii 313-538,) în Biserica cezarilor şi a episcopilor care au trădat evanghelia. Nu este de mirare că în această perioadă a

compromisului, a secularizării Bisericii şi creştinării lumii, Iisus vede locuinţa lui Satan vecină cu Biserica. După cum Pergamul, în calitate de centru al cultului imperial, putea fi numit pe drept, „tronul lui Satan" (vezi v.10),

tot astfel Biserica anilor 313-538 a locuit într-o perioadă a imperiului în care Satan era prezent într-un mod foarte semnificativ, ca înşelător strălucit (2 Cor 11:2-4). În sec.XI, filozoful francez Beranger a afirmat că Roma este „tronul Satanei".      După exemplul profetului apostat Balaam care devenise ghicitor şi ispititor al poporului lui Dumnezeu, de dragul banilor şi a parvenirii, o mulţime de episcopi şi învăţători libertini au influenţat Biserica în această perioadă (Numeri 22-25, 31:8, 2Petru 2:15-22). Balaam înseamnă (în limba ebraică) „stricăciunea poporului" sau „nimicirea poporului", iar numele grecesc Nikolaos (patronimul nicolaiţilor) înseamnă „biruinta poporului". Se pare că aici este un joc de cuvinte semnificativ. Balak înseamnă „pustiitor" şi poate reprezenta foarte bine Roma cezarilor (vezi Dan.9:26-27). Această doctrină nicolaită care se infiltrase de mult în Biserică şi acum cauta să dicteze, era exact opusul Sinodului apostolic (Fapt 15:19-21) care confirmă în creştinism legile iudaice despre modul în care trebuie jertfite animalele curate, ferirea de sânge, de desfrâu şi de lucruri jertfite idolilor, respectul faţă de sabat (Fapt 15:19-21, 16:12-13. 20-21). Prin urmare, sinodul apostolic luase hotărâri destul de „iudaizante". Iar aceşti nicolaiţi, fiind gnostici şi libertini, urau aspectele iudaice ale creştinismului, voind să se debaraseze de ele. La iudei n-a existat un cult al morţilor. „Morţii cu morţii!"- zicea Iisus. Dar poporul înşelat de Balaam participa la cultul morţilor (Ps. 106:28.35-36.39-41) care este un cult al demonilor (1 Cor 10:20).     Înjosirea sabatului biblic ca fiind o superstiţie iudaică şi un semn al blestemului, a favorizat pătrunderea păgânismului. Se pare că banchetele idolatre de la temple se făceau în „ziua soarelui", ziua pe care creştinii ameţiţi de gnosticism o închinaseră Domnului sub pretextul că este ziua luminii şi

celor rămaşi credincioşi, ca şi dreptul de întâi-născut al lui Esau (Evrei. 12:15-17.22-23).      Creştinismul adevărat a fost susţinut de către cei ce au încercat să se opună valului de păgânism care invadase Biserica. Avem relatări istorice despre clerici ca Vigilantiu de Barcelona, Iovinian şi Elvidiu din Roma, Bonos de Sardica, Udo din Mesopotamia, care au condamnat ierarhia coruptă şi înclinată spre practici păgâne, cultul morţilor, goana după moaşte şi obiecte „sfinte", monahismul, pelerinajele, priveghiurile şi multe alte obiceiuri care încurajau mentalitatea păgână în Biserică. Afară de aceste personaje istorice urâte de Biserica imperială, au existat grupe de creştini care se separaseră de Biserică sau care trăiau prea departe de sediile principale creştine pentru a fi influenţate şi subordonate. Aşa au fost creştinii din Orient, din Irlanda şi nordul Italiei care au mai rezistat un timp.      Sabia din v.12 şi 16 este o aluzie la pedeapsa lui Balaam (Num.21:31-33, 31:8, Apoc.l:16, 19:21).Invaziile barbare au împlinit în sens istoric şi parţial această profeţie. Dar adevarata răsplată se lăsa încă aşteptată.       Antipa, un martir din Pergamul contemporan cu Ioan, este simbolul primelor victime ale bisericii „dreptcredincioase" imperiale. Predicarea violenţei împotriva donatiştilor din Africa, executarea lui Priscillian din Spania împreună cu tovarăşii lui, sunt primele isprăvi de acest gen. Mai târziu, isprăvile au fost şi mai mari. Ura confesională dintre ortodocsi şi arieni, dintre diofiziţi (diofizit=creştin care susţine doctrina celor două naturi distincte, divină şi umană ale lui Iisus) şi monofiziţi (monofizit= creştin care susţine o singură natură în Iisus, o combinaţie a celor două), amestecată cu ura rasială şi culturală dintre romani şi barbari, dintre greci şi latini, au fost ocazii în care cruzimea şi-a făcut loc în Biserică. Sfântul Atanasie cel Mare dăduse tonul punând la cale în secret uciderea învăţatei păgâne Hypatia din Alexandria. În ura faţă de tot ce nu era ortodoxie sinodală şi nu se supunea nomocanoanelor, printre evrei, păgâni şi eretici, adevărul cădea sub aceleaşi acuzaţii. Aceste practici au culminat pe timpul lui Iustinian la Constantinopol       Observaţi specificul făgăduinţei date Bisericii din acest timp. Mana este un simbol al grijii lui Dumnezeu, al lui Iisus— pâinea vie şi al testului spiritual al păzirii sabatului (Ex 16, Ioan 6). Ceea ce este sabie pentru vrăjmaşi, este mană pentru credincioşi. Pregătită de îngeri şi ascunsă lângă cele zece porunci în Sfânta Sfintelor, mana este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care nu vine prin mijlocirea preoţilor, ca pâinea din Sfânta. Totodată, mana este simbolul alimentaţiei simple, necarnate, venind în opoziţie cu stilul de

ziua a opta a circumciziei creştine, ziua învierii Domnului. Pe lângă pericolul coruperii creştinismului, persecuţiile fuseseră o adevarată binecuvântare. Obiceiuri şi concepţii păgâne au început să fie tolerate în Biserică, inovaţii şi explicaţii noi au început să apară şi în scurt timp, creştinismul de modă veche a devenit intolerabil, fiind pus la index împreună cu iudaismul şi cu păgânismul. Biserica tolerată a devenit, destul de repede, intolerantă. Odată cu aceste simptome, ea nu-şi mai merita numele de creştină. Aşa-numita succesiune apostolică devenea o vorbă goală şi trecea odată cu „mutarea sfeşnicului", asupra

viaţă al nicolaiţilor care, în lăcomia lor după carne, călcau instrucţiunile lui Moise şi ale apostolilor (Ex 16:4, Num 11:4-10, Ex. 15:26, Ps.78:18, ICor 10:5-6.11-12.20. Iuda 12, 2Petru 2:13). Pentru a înţelege „slobozenia" de care făceau uz nicolaiţii, citiţi cu atenţie epistolele lui Iacov, Iuda, 2 Petru 2-3 şi epistolele lui Ioan.       Piatra albă este un simbol antic al eliberării din sclavie, al achitării, al onorării. Oferirea unei pietre negre era gestul condamnării. Adevaraţii creştini au fost înfieraţi ca eretici şi condamnaţi. Dar Iisus le dă un nume nou pe care falşii creştini nu-l pot cunoaşte fiindcă el reprezintă înfierea.

Îngerului din Tiatira (2:18 - 29)      Despre comunitatea creştină din Tiatira nu ştim nimic altceva. Se poate că ea să fi fost înfiinţată în urma misionarismului Lydiei, negustoreasa crestinată de Pavel în Filipi (Fapt 16:14). Pe timpul lui Ioan, o femeie adeptă a doctrinei nicolaiţilor se da drept profeteasă în această biserică şi are destul succes. „îngerul", ocupat cu evanghelizarea şi cu alte activităţi pastorale, nu este destul de vigilent şi este mustrat ca fiind tolerant faţă de corupţie. Iisus o compară cu Izabela, regină păgână a lui Israel care promova cultul solar al lui Baal.       Biserica din Tiatira reprezintă pe creştinii din perioada 538-1517, din noaptea spirituală a evului mediu. Numele Tiatira înseamnă jertfe grozave. Falsa profeteasă reprezintă ierarhia romană care pretinde că este mater et magistra, mama şi învăţătoarea tuturor oamenilor şi care s-a abătut de la învăţătura apostolilor, permiţând — sub un val subţire de ascetism şi disciplină—, un libertinism analog cu al nicolaiţilor.

       Numele de Izabela pe care i-l dă Domnul este foarte semnificativ. Izabela a promovat un cult păgân în Israel, înlăturând cultul tradiţional al lui Yahwe. A numit preoţi şi a construit temple idolatre, a lansat o persecuţie teribilă împotriva disidenţilor care nu acceptau cultul ei, în primul rând au fost ucişi profeţii lui Dumnezeu. Regele Ahab era influenţabil şi, cu toate că uneori era impresionat de oamenii lui Dumnezeu, de regulă era posedat de spiritul Izabelei.       Această istorie reprezintă un foarte limpede tip al evului mediu creştin în care o Biserică puternică, mai puternică decât împăratul şi decât regii europeni, a căutat să înlăture urmele creştinismului vechi, descurajându-i prin tot felul de mijloace omeneşti sau exterminându-i pe adepţii creştinismului evanghelic. Şi după cum pe timpul lui Ilie, perioada de secetă a durat 1260 de zile (Lc 4:25, vezi şi Apoc. 11:3-6, 12:6), în creştinătate a domnit papalitatea timp de 1260 ani (538-1798; vezi explicaţiile de la Dan.7: 25). În acest timp, oamenii lui Dumnezeu erau adesea siliţi să se ascundă în locuri pustii, în peşteri sau în ţări mai depărtate, asemenea lui Ilie şi profeţilor ascunşi de majordomul Obadia. Dar în ciuda aparentei înfrângeri a cauzei lui Dumnezeu, au existat nu doar personalităţi proeminente ca Ile şi profeţii, ci şi oameni de rând, anonimi şi liniştiţi, prefiguraţi prin „cei 7000" care nu frecventau liturghia lui Baal.

suferit timp îndelungat această situaţie. Un „necaz mare" a venit peste popoarele creştine în măsura în care s-au lăsat manipulate de această Biserică Izabela. Versetul 23 este un ecou sigur la Ez 23:48 (vezi contextul) în care Ierusalimul şi Samaria sunt comparate cu două femei necredincioase soţului lor.       Ceilalţi din Tiatira, adică oponenţii Izabelei, reprezintă pe creştinii evanghelici medievali care, în măsura cunoştinţei moştenite sau primite din puţinele Scripturi care erau la dispoziţie, au transmis cu eroism flacăra creştinismului adevărat. Ei erau acuzaţi ca oamenii diavolului, dar Iisus întoarce împotriva partizanilor Izabelei această acuzaţie. Fie că s-au numit culdei. valdenzi sau albigenzi, lollarzi, husiţi sau altfel, fie că erau în Biserică sau separaţi de ea, aceşti oameni

care au înfruntat cele mai aspre persecuţii şi au rezistat secolelor, au făcut o lucrare de diseminare a învăţăturii evanghelice, progresând atât de mult încât au dovedit că persecuţiile favorizează

misionarismul în loc să-l stingă (v.19 b). Fără lucrarea lor preliminară, Reforma din sec.XVI n-ar fi avut mare efect. Omenirea nu-şi dă seama cât de mult datorează acestor oameni modeşti care au păstrat vie flacăra credinţei şi a dragostei creştine.       Iisus promite că va răsplăti fiecăruia după faptele lui (v.23 b) şi nu după crezul mărturisit, nici după apartenenţa eclesiastică, nici după zelul în depistarea ereticilor, ci după faptele lui. Acest standard al judecăţii are întotdeauna un sens moral (vezi Mat 25:31.40.45.46). Tot ce ai făcut sau n-ai făcut aproapelui este considerat ca fiind atitudinea personală faţă de Christos. Şi cine este aproapele ? Chiar şi ereticul şi sectantul ? Iisus a răspuns afirmativ în Lc. 10:25-37.       Printre cei care au identificat Biserica Tiatira cu perioada medievală a creştinătăţii, au fost şi catolicii Ratton şi Holzhauser. Ei se referă la acest mileniu (sec.VI-XVI) ca la o

       Prin Jzabela, Inspiraţia ne prezintă aici o imagine a marii împărătese prostituate Babilon din cap. 17. Lux, pretentii imperiale, blasfemii incredibile, un potir de aur şi, în acelaşi timp, desfrâu, spurcăciune şi vărsare de sânge. Imaginea este elocventă. Apocalipsa nu ar avea nevoie de nici o explicaţie, dacă cititorii ştiu puţină istorie. Expresia „i-am dat vreme să se pocăiască" subliniază lungimea răbdării lui Dumnezeu, faptul că a

epocă strălucită şi nu întunecată, deşi luxul dădea naştere uneori, păcatelor Izabelei...Ei identifică acest mileniu cu acela din cap.20, pretinzând că diavolul ar fi fost legat. Dar dacă diavolul a fost legat, de ce au fost torturati şi ucişi cu sălbăticie, timp de secole, atâţia credincioşi pe motiv că sunt agenţi ai diavolului şi eretici ?

Îngerului din Sardes (3:1-6)      Despre întemeierea Bisericii din Sardes, deasemenea nu ştim nimic. Numele cetăţii este de origine lidiană şi nu-i cunoaştem sensul. Mesajul scrisorii se potriveşte foarte bine creştinilor din perioada Reformei şi Contrareformei, între 1517-1798 (între începutul Reformei lui Luther şi lovitura dată papalităţii după Revoluţia Franceză). Există un secret al aprecierii pe care o face Iisus. Biserica din Efes era plină de calităţi, dar a fost mustrată pentru faptul că mergea în regres. Biserica din Tiatira n-a fost destul de vigilentă contra ereziei, dar faptele ei mergeau în progres. Biserica din Sardes însă, este plafonată spiritual, lipsită de vigilenţă, imperfectă în fapte, cu hainele mânjite şi nu-şi mai aminteşte de principiile Evangheliei aşa cum le-a primit. Este moartă spiritual, dar în mod paradoxal îi merge faima de biserică vie... În timp ce catolicul Ratton a recunoscut în Biserica Sardes catolicismul dintre anii 1545-1850 (prin prisma persecuţiilor anticatolice!), protestantul Dr. Th. Gill (1748) a aplicat mesajul scrisorii la timpul său, arătând că epoca aceasta a început în sec. XVI şi se apropia de sfârşit. Cei mai mulţi interpreţi protestanţi însă, preferau să vadă în creştinătatea Reformei, Biserica din Filadelfia căreia nu i se aduc reproşuri. Chiar această preferinţă este suspectă.        Nu comparăm Bisericile Reformei cu Biserica Romană. Dar în comparaţie cu rezistenţa de secole şi progresul mişcărilor prereformatoare medievale, protestantismul s-a plictisit de Reformă destul de repede. După ridicarea spectaculoasă a unor personalităţi ca Luther, Zwingli, Calvin, Knox şi alţii (care au fost începătorii unei reforme evanghelice şi părinţii unor biserici reformate naţionale şi internaţionale), urmaşii au bătut în cuie crezuri ca şi bisericile istorice, s-au mulţumit cu un creştinism formalist, o religie de stat mai convenabilă decât jugul papist. Iisus era înălţat în crezuri dar absent din viaţă. Deaceea a fost necesar să apară alţi reformatori în interiorul Reformei, care să continue opera revenirii la creştinismul apostolic. Aşa au apărut Menno Simmons, Oswald Glait, Ludwig Spener, contele Zinzendorf, baptiştii

şi alţi credincioşi englezi, fratii Wesley şi mulţi alţii. Mişcările întemeiate de ei au fost persecutate în interiorul Reformei. Aceştia, la rândul lor, deşi au venit cu o mai mare măsură de toleranţă şi iubire de adevăr, şi-au construit crezuri-standard care au îngheţat înainte de a se ajunge la o unitate creştină sau la credinţa curată predicată de apostoli. În ciuda principiului sola Scriptura, protestantismul a tolerat în practică şi chiar în credinţă datini romane dintre care, cele mai răspândite sunt: serbarea duminicii în locul Sabatului biblic, credinţa în nemurirea naturală a sufletului şi în chinurile veşnice ale iadului, credinţa în predestinaţie, unirea bisericii cu statul, persecutarea disidenţilor şi altele.       Nu toate curentele protestante manifestă toate carenţele amintite mai sus. Unele s-au corectat cu timpul, altele şi-au părăsit principiile şi viaţa de la început. În orice caz, spre sfârşitul sec. XVIII, protestantismul era ros de raţionalism, misticism, deism, secularism şi lâncezeală spirituală. Totuşi, unele din cele mai frumoase capitole din istoria Bisericii au fost scrise de protestanţi, atât în sec.XVI cât şi mai târziu. Biserica Romană a încercat deasemenea să se reformeze, dar Reforma ei a fost îndreptată împotriva Reformei evanghelice, denumită astfel Contrareformă.       Pentru a înţelege aprecierea Mântuitorului, este necesar să comparăm faptele îngerului din Sardes cu ale celui din Tiatira (2:19, 3:2). Cel din Tiatira a progresat în fapte bune, cel din Sardes are fapte nedesăvârşite (Iacov 2:26, Ev 9:14). Textul grecesc spune că faptele îngerului din Sardes nu sunt depline înaintea lui Dumnezeu. Teoria îndreptăţirii strict forensice, (doar socotit neprihănit, nu şi făcut neprihănit!) este aici mustrată prin referirea la hainele albe nemânjite. Cine va fi îndreptăţit la judecata divină? Cel ce va birui! Este cineva predestinat la mântuire? Nu, chiar şi cei scrişi în cartea vieţii pot fi şterşi de acolo, dacă nu vor fi găsiţi printre biruitori. Îngerul sardian este mort spiritual. Nume de mort în cartea vieţii! Iată, aici, necesitatea judecării „casei lui Dumnezeu", lucru pe care cei mai mulţi protestanţi nu-l admit (v.4-5).

Îngerului din Filadelfia (3:7-13)      Despre Biserica Filadelfiană din timpul lui Ioan nu ştim nimic în afară de cele scrise aici. Dar această scrisoare reflectă perfect condiţia adevăraţilor creştini din perioada 1798-1844 (de la umilirea papalităţii până la începutul

      În toate aceste mişcări de mai sus, s-a accentuat importanţa sfârşitului celor 2300 ani din Dan. 8:14 ca fiind timpul Judecăţii de apoi. Pe atunci toată lumea protestantă credea, ca şi astăzi, că Judecata are loc odată cu venirea lui

Judecăţii). Filadelfia înseamnă, în greceşte, iubire frăţească. Aceasta este perioada marilor treziri evanghelice moderne, perioada înfiinţării societăţilor misionare, a societăţilor biblice; perioada mişcărilor de temperanţă, a reformelor în educaţie şi a trezirii interesului pentru profeţia din Dan. 8:14. Este biserica unei singure generaţii care, fiind impresionată de o serie de semne cosmice, politico-religioase şi sociale, a crezut că revenirea lui Isus va avea loc în acea generaţie şi s-a pregătit pentru acest eveniment prin pocăinţă, viaţă creştină şi un misionarism activ. Solia filadelfiană subliniază ideea revenirii lui Iisus. Acest lucru este o dovadă în plus asupra justeţei aplicaţiei celor şapte biserici la perioadele istoriei bisericeşti universale (v.ll)       O serie de oameni ai lui Dumnezeu, pastori, evanghelişti sau laici din diferite biserici au fost impresionaţi în mod deosebit de faptul că perioada profetică cea mai lungă din Dan.8:14, referitoare la Judecată, urma să se împlineascăîn câţiva ani. Această înţelegere i-a determinat să se scoale şi să trezească şi pe alţii, chemând sufletele la pocăinţă. A fost o mişcare interconfesională în care Spiritul lui Dumnezeu a făcut lucruri mari. Dacă Reforma sec. XVI a rămas mai proeminentă în istoria Bisericii decât redeşteptările adventiste din sec. XIX, acest lucru se datorează faptului că oamenii sunt înclinaţi să laude mai mult ceea ce are strălucire pământească. Reforma fusese în acelaşi timp o mişcare politică, fusese susţinută de personalităţi politice şi guverne pământeşti şi a atras în mod natural populaţiile din diferite state care au trecut la reformă în masă. Cam la fel cum s-a făcut creştinarea unor triburi şi popoare în secolele IV-VI. În plus, Reforma nu se adresa individului ca persoană cu voinţă liberă. Botezul pruncilor şi confuzia dintre biserică şi stat/naţiune determina un creştinism popular lipsit de acea pietate cerută de Noul Testament. Naşterea din nou şi libertatea de conştiinţă sunt domenii practic necunoscute într-un asemenea tip de creştinism. Prin contrast, trezirile din sec. XIX au adus exact ce lipsea perioadei sardiene (protestante): faptele desăvârşite, faptele credinţei (v.8.10). Deşi are puţină putere şi este dispreţuit de creştinii cu numele, creştinul filadelfian păzeşte cuvântul Domnului.       Istoria trezirilor din această perioadă este prea bogată pentru a fi descrisă aici. Amintim doar faptul că aceste treziri au avut loc în special în bisericile protestante americane, britanice şi europene, având unele influenţe şi asupra unor zone catolice sau din orientul necreştin şi în coloniile engleze. Bisericile cele mai mişcate de aceste treziri au fost tocmai cele care, în perioada anterioară reprezentaseră variante mai profunde şi mai personale ale Reformei: baptiştii, pietiştii şi metodiştii. Credincioşii acelei perioade au înţeles că trăiau în epoca filadelfiană. Pe continent, învăţaţi protestanţi asemenea lui Gaussen, Jung-Stilling, Hentzepeter; în Britania, Edward Irving şi alţii; în America, o serie de pastori dintre care cei mai proeminenţi au fost: baptistul William Miller, Joshua Himes [cit. Giosua Haimz] din biserica „Christian Connection", metodistul Charles Fitch, episcopalianul Henry Dana Ward etc. au fost în acelaşi timp interpreţi ai profeţiei din Dan.8:14 şi predicatori ai redeşteptării spirituale. Dar mulţi

Christos. De aceea, aceşti credincioşi care aşteptau venirea lui Christos au fost numiţi (în America) adventişti. În afara americanului Miller au fost multi alţii care, fie că erau de acord cu adventiştii, fie că aveau alte opinii, au accentuat sfârşitul celor 2300 zile din Daniel în jurul anului 1844. Unii însă prevedeau alte evenimente pentru această dată (convertirea lumii şi începutul mileniului înainte de venirea lui Iisus) iar alţii credeau că mai este posibilă pocainţa şi în timpul mileniului, după venirea lui Iisus în 1844. De aceea, predicarea lor nu a fost destul de eficientă. În mişcarea millerită însă, nu se aştepta o a doua şansă milenială pentru creştini sau pentru evrei. Aceasta făcea ca predicarea pocăinţei să fie eficientă. Mulţi necredincioşi şi creştini lumeşti s-au alăturat bisericilor americane în urma predicării lui Miller şi a asociaţilor lui.        Bisericile au fost favorabile, la început, acestui curent, dar în anii 1843/1844 s-au opus categoric adventismului, excomunicând pe adepţii lui Miller. Când în anii 1843/1844 a avut loc acea mare şi repetată dezamăgire, când Iisus n-a venit aşa cum aştepta acea primă generaţie de adventişti, lumea protestantă a început să ridiculizeze tot mai mult această mişcare. Până astăzi istoricii protestanţi o privesc ca pe o mişcare fanatică, o falsă profeţie. Dar de ce am blama pe aceşti oameni care aşteptau pe Iisus în generaţia lor, când însuşi Iisus promisese revenirea în aceeaşi generaţie (Mat.24:34), şi când Biblia arată că adevaraţii creştini aşteaptă şi grăbesc revenirea lui Iisus care este condiţionată tocmai de această predicare a iminentei reveniri a lui Iisus (Mat.24:14, 2 Petru 3:12)? . Şi dacă Miller este blamat ca profet fals pentru că a prezis că în anul 1843/1844 va veni Iisus si profeţia nu s-a realizat, ce se poate spune despre teologii protestanţi care aşteptau convertirea lumii şi începutul erei păcii în acel an? Faptul că speranţa celor din urmă nu s-a realizat, n-a scandalizat pe nimeni. Deosebirea este că predicarea lui Miller implica pocăinţă, în timp ce calculele altora (deasemenea corecte, dar greşit aplicate) nu cereau pocăinţă.       Când eşecul înţelegerii omeneşti a venit, blamul a căzut asupra celor mai lipsiţi de apărare. Au fost expuşi în faţa contemporanilor şi a istoriei ca nişte înşelători. Calculul lui Miller fusese greşit... Prin urmare, adepţii lui Miller „se pocăiseră degeaba!"...Această atitudine ostilă faţă de adventismul anilor 1840-1844 este văzută în profeţie ca venind din sinagoga Satanei, de la cei ce ziceau că sunt creştini sau protestanţi şi nu erau, de la cei ce rămăseseră cu faima de creştini plini de viaţă, dar erau morţi.       Iisus deschide aici, în faţa filadelfienilor, în calitate de Mare Preot, uşa Sanctuarului ceresc (comp. v. 7-8 cu Apoc.4:1, 11:19). El este Cel Sfânt şi Adevărat, Stapânul Judecător din Apoc. 6:10-11. Comparaţi asemănarea izbitoare dintre Apoc.6:10-11 şi Dan.8:13-14. Este clar că judecata începută în 1844 este în favoarea poporului lui Dumnezeu şi împotriva celor ce „zic că sunt iudei şi nu sunt". Prin uşa deschisă în Sfânta Sfintelor, creştinilor din timpul sfârşitului li se poate da mai multă putere. Cheile pe care le ţine în mână Marele Preot Iisus, sunt acel (drept) necurmat de Mijlocitor şi Judecător pe care nici un papă nu i le poate smulge cu

predicatori din acel timp au fost laici.       Mişcarea a fost puternic influenţată de Spiritul Sfânt. În Suedia a apărut ca un fenomen social neobişnuit. Adolescenţi, copii ai unor credincioşi pietişti care fuseseră arestaţi pentru că se abăteau de la normele bisericii de stat (luterane), predicau pretutindeni, continuu şi fără să poată fi opriţi, cu un zel nemaiîntâlnit. Ei se refereau la sfârşitul iminent al lumii, la judecata lui Dumnezeu şi la pocăinţă. Efectul era foarte puternic: adesea cârciumarii îşi transformau localurile în ceva mai util şi se întorceau la Dumnezeu. Acest fenomen despre care presa suedeză a acelui timp a făcut multă vâlvă a fost cunoscut sub numele de „maladia predicării", deoarece medicii au observat că adolescenţii predicatori erau însoţiţi de unele fenomene fizice neobişnuite şi controlaţi de o putere pe care ei n-o puteau explica

adevărat.        Răbdarea din v.10, potrivit limbii greceşti, ar trebui înţeleasă ca statornicie, perseverenţă, stăruinţă, nu numai ca răbdare. Deci păzirea „cuvântului răbdării lui Iisus" înseamnă păzirea poruncii lui Iisus de a răbda şi a persevera. Expresia „te voi păzi de ceasul încercării", este aici o traducere greşită. Ar trebui tradus Iisus n-a făgăduit nimănui scutirea de încercări, ci ajutorul de a ieşi cu bine din ele. Această propoziţie ar trebui să se traducă: „te voi păzi în ceasul încercării". Această încercare care va veni peste întreaga lume, nu poate fi decât necazul cel mare care precede imediat revenirea lui Iisus. În limbajul lui Ioan şi al lui Iisus, acest eveniment era aşteptat să aibă loc în curând (Apoc. 1:1.7, 22:7.10-12.20). Cununa din v. 11 este pentru cei ce au iubit adventismul, solia revenirii lui Iisus (2 Tim 4:7-8).

Îngerului din Laodicea (3:14-22)      Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat şi Colosse şi Ierapole (Col. 1 şi 2:1-4). Pavel trimisese laodiceenilor o epistolă, dar liderii lor au „preţuit-o" atât de mult încât nu s-a păstrat până astăzi (Col.4:16), ceea ce s-a întâmplat şi cu alte epistole. Un mesaj foarte potrivit le-a fost transmis apoi prin Epistola către Coloseni. Efectul ? Nu-l cunoaştem. Dar, peste o generaţie, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găseşte într-o situaţie spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproşuri şi lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă ?        Cuvântul grecesc este format din - laos (popor, mulţime) şi - dike = regulă, obicei, dreptate, justiţie, drept, proces, sentinţă, judecată, pedeapsă, răzbunare. Lăsăm cititorilor plăcerea de a descoperi, printre aceste cuvinte, sensul cel mai potrivit pentru condiţia Bisericii din timpul sfârşitului. Când Miller crezuse că venirea timpului judecăţii în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înşelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înşelase cu privire la calcularea sfârşitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecăţii. Un singur lucru nu era înţeles în lumea creştină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunţă sentinţa asupra destinului veşnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat şi Salvator al aleşilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecăţii (Apoc.22:12. vezi şi explicaţiile de la Dan. 7si 8).       Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creştinii purtători de lumină din timpul sfârşitului, de la începutul Judecăţii în cer şi începutul mişcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) şi până la revenirea lui Iisus. Este timpul judecăţii în cer şi timpul vestirii Evangheliei veşnice şi a Judecăţii pe pământ (Ap 14-6-11), cel mai critic şi mai solemn timp din istoria Bisericii universale. Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilităţi; şi totu şi este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală

 Iisus. A plecat cu părere de rău, dar pentru totdeauna.      Textul grecesc ar trebui tradus astfel: „Şi nu ştii că tu eşti acel nenorocit, jalnic, sărac, orb şi gol..." Prin urmare, îngerul laodicean este obişnuit cu o asemenea solie, dar o aplică altuia, altora. Pastorul este foarte dispus s-o aplice unei majoritati vagi, membrii sunt grăbiţi să aplice mesajul la pastor, creştinii îşi acuză preoţii şi preoţii acuză pe toată lumea. O confesiune acuză pe alta. În fine, cine e gata să fie cântărit în balanţa acestui mesaj ? Nici nu mai conteaza

pentru cine a fost scris. „Nu ştii căTU eşti acela!".        Acest repros divin asupra Bisericii moderne va putea fi ridicat numai de Spiritul Sfânt. Dar Spiritul lui Christos nu va veni asupra celor nepocăiţi, care se autojustifică. Când flacăra persecuţiilor şi a ultimului test profetizat în Apocalipsa va veni, când căldura, clocotul unei Cincizecimi finale se va manifesta în Biserică, unind în Christos pe toti cei atraşi de crucea Lui, atunci Biserica va fi ieşit din starea laodiceană. Unii vor rămâne pentru totdeauna prizonieri ai Babilonului lumii, alţii vor rămâne scrişi în cartea vieţii ca cetăţeni ai Ierusalimului ceresc. Mielul ceresc Se va căsători cu mireasa Lui, Ierusalimul, iar rivala Babilon, falsa pretendentă, va primi cele şapte urgii.       În ciuda teribilei mustrări şi a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuşi. „Aşa slabă şi defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire " (AA 12). Laodicea este, totuşi, ultimul sfeşnic care luminează lumea şi îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecăţii.       Te sfătuiesc. Această şoaptă a iubirii lui Christos, un sfat dat în această condiţie, dovedeşte că există speranţă pentru Biserica modernă, dacă este dispusă să primească oferta lui Christos de împăcare şi de acceptare a adevăratelor valori. Deşi valorile spirituale şi viaţa veşnică sunt atât de scumpe încât nu se pot cumpăra cu nimic, credinciosul este invitat să

mulţumire de sine. Se referă acest tablou numai la creştinii din bisericile populare? Nu! Ingerul-stea şi biserica sfeşnic sunt aici purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Aceste simboluri se referă la creştinii care susţin învăţătura Bibliei şi o răspândesc altora, care alcătuiesc confesiuni, biserici, societăţi, mişcări şi alte instituţii, sau aparţin unor biserici tradiţionale care însă sunt moarte spiritual, se laudă că sunt bogaţi în cunoştinţă, experienţă, spiritualitate, dar nu-şi cunosc adevarata stare. Unii dintre creştinii actuali recunosc că ei sunt Laodicea, „ultima biserică". Dar aceasta recunoaştere implică şi răspunderea cercetării de sine şi a primirii mesajului acestei scrisori unice. Nici un alt mesaj nu poate înlocui solia scrisorii laodiceene pentru creştinii de astăzi. Unii dintre noi ar dori să restrângă aplicabilitatea mesajului în exclusivitate la AZS. Permiteţi, vă rog şi altora să se vadă aşa cum sunt: săraci, mizerabili, orbi şi goi. „Îngerul"— purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu din orice confesiune au în egală măsură nevoie de redeşteptare şi reformă în spiritul filadelfian şi chiar mai mult decât atât.       Ellen White care a aplicat în mod constant solia laodiceană la Biserica pe care a servit-o toată viaţa, a declarat că această solie „trebuie proclamată şi altor biserici... tuturor celor ce pretind a fi creştinii....şi oriunde Providenţa deschide calea (6 T 77, 7BC964)." Fără a confunda biserica laodiceană cu Babilonul, este clar că Laodicea reprezintă nu numai pe poporul lui Dumnezeu care a ieşit din „Babilon", „credincioşii întreitei solii îngereşti" din Apoc.14., ci şi pe aceia care încă nu au ieşit din Babilon. Aceştia luminează şi ei acolo unde sunt, în Babilonul confesiunilor rătăcite. Ellen White arăta că, în ciuda întunericului spiritual în care au căzut aceste biserici, „majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Christos se aflăîncăîn ele,"... „cea mai mare parte, în diferitele confesiuni protestante" şi „un mare număr în bisericile catolice"...(GC 390, 383. 3SM 386).       Iisus se prezintă ca fiind Amin (adevărat, credincios) faţă de promisiunea Lui solemnă de a reveni şi faţă de toate promisiunile (Ap. 1:7, 22:20, 2 Cor 1:20). Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar şi la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up). El este Principiul creaţiei lui Dumnezeu ( - arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). Inspiraţia nu vrea sa ne spună ca Iisus ar avea un început, deoarece El are viaţa în Sine însuşi (Ev 7:3, Apoc :8), ci El este Acela prin care a fost creată lumea şi care este capul întregii creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23).       Prin simbolul apei călduţe sunt reprezentaţi cei ce rămân mulţumiţi cu propria temperatură spirituală. Ei cred că au stat suficient la flacăra comuniunii cu Iisus şi nu vor să sporească în clocot spiritual. Sau au fost cândva plini de efervescenţa iubirii dintâi, asemenea efesenilor, dar s-au mai răcit. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică şi cea spirituală poate fi fatală. Adjectivul căldicel (încropit) implică senzaţia de vomă pe care o dă apa călduţă. Aceasta înseamnă lipsa de

le cumpere, adică să cheltuiască ceva pentru ele (Mat. 13:44-46, 25:9-10, Is 55:1). Cât anume să dea? Dumnezeu vorbeşte aici în limbajul omenesc. Cetăţenii laodiceeni erau în mare parte comercianţi de textile şi colir frigian, mulţi erau colonişti evrei şi sirieni pricepuţi în comerţ. Umil şi răbdător, încărcat cu veşminte de un alb sclipitor, cu aur şi colir ceresc, Neguţătorul divin aşteaptă şi bate la uşa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui şi cât vrea pe ele?       Aurul curăţit prin foc este în Biblie un simbol al credinţei şi iubirii, sau al credinţei care lucrează prin iubire (1 Pet 1:7, Gal 5:6, 2 Pet 1: 4-9). De circa 17 ori credinţa şi iubirea se găsesc alăturate în scrierile lui Pavel. Focul este, în acest caz, simbolul încercărilor care curăţesc sufletul (1 Pet 4:12-14, Mal 3:3-4). Ele nu trebuie căutate, fiindcă vin ca o reacţie a lui Satan şi a celor nepocăiţi atunci când ne consacrăm lui Christos. Dacă refuzăm pe Christos şi ocolim încercările luând-o pe un drum strâmb, vom rămâne lipsiţi de bogăţia caracterului ceresc. Pentru aceste valori trebuie să cheltuim din noi înşine.        Hainele albe sunt simbolul dreptăţii lui Christos, al nevinovăţiei, sfinţeniei, desăvârşirii Lui pe care ne-o oferă prin credinţă. Celor ce se încred în El, Iisus le dă nevinovăţia Lui nepătată, socotindu-i ca şi cum n-ar fi păcătuit niciodată şi întărindu-i împotriva păcatului prin prezenţa Spiritului Sfânt. (Iov 29:14, Gal 3:27, Fi 3:9, Gen. 3:7.21, Is 59:6, 64:6). Ruşinea goliciunii spirituale, a conştiinţei vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o ţesătură omenească. Moralismul şi legalismul nostru, ritualismul şi creştinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică şi etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.       Colirul oferit de Isus este pentru privirea spirituală, pentru vindecarea conştiintei orbite de păcat şi de sublinierea standardelor proprii (Mat 6:22-23). Numai înţelepciunea şi discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conştiinţei noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societăţii sau ale emoţiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoşeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.       „Pe aceia pe care-i iubesc îi mustru Eu şi-i pedepsesc." Accentul cade în textul grecesc pe cuvintele subliniate mai sus. Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conştiinţa creştinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubeşte. Pentru iubire, Iisus foloseşte aici verbul (

) - fileo care se referă la iubire afectivă, prietenie, dragoste, sărut. Este vorba de mustrarea duioasă şi îndurerată a unui părinte (Ev 12:5-11). Fii plin de zel (de clocot spiritual) în a te pocăi! Mântuitorul nu se referă aici la o pocăinţă căldicică. Aşa ceva s-a mai făcut. Termenul

- metanoia (pocăinţă) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conştiinţa. O pocăinţă, două pocăinţe, trei, patru,... Pocăinţa nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exerciţiu emoţional, ci

consacrare, indiferenţa spirituală, formalism, iubire de lume, necredinţă, experienţă religioasă lipsită de viaţă şi de gust. Iisus pronunţă o sentinţă sigură asupra celor ce se mulţumesc cu creştinismul lor, fără să se ostenească să înţeleagă şi să aprecieze în practică religia lui Christos. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsaţi din gura" Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei şi numele lor va fi şters din cartea vieţii. Acest lucru se va da pe faţă în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10) Dintre cele zece fecioare din parabolă, cinci rămân afară în noapte. „Poporul lui Dumnezeu va fi încercat în cuptorul de foc... şi marea parte a acelora care par acum autentici şi veritabili, se vor dovedi atunci ca metal de rând"       Adjectivul rece se referă la cei străini de Evanghelie, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume, necredincioşi. Ellen White spune că „lui Dumnezeu I-ar fi plăcut mult mai mult ca falşii credincioşi să nu fi primit niciodată numele Lui, decât săînşele şi pe credincioşi şi pe necredincioşi" (1T180). Constatarea că există mai multă speranţă de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Această cercetare în lumina veşniciei şi în claritatea evidenţei Legii lui Dumnezeu, care este mai presus de conştiinţa noastră, această topire de sine în lumina crucii de pe Calvar şi a privilegiilor spirituale acordate, este un serviciu divin care nu mai are astăzi căutare.        Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte ecouri din alte locuri biblice, dintre care cel mai tipic caz este al tânărului bogat care se mândrea cu bogăţia lui şi cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipseşte nimic. Dar nu avea desăvârşirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este şi faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22). Toate aceste elemente se regăsesc în solia laodiceană. Orice creştin care nu păzeşte nici măcar litera celor zece porunci amintite de Iisus, ar trebui să se privească în oglinda acestei scrisori şi să se întrebe dacă recunoaşterea propriei sărăcii spirituale este suficientă. Dar daca cineva crede că le pazeşte pe toate şi a uitat spiritul legii, dacă crede că Iisus acceptă ceva mai puţin decât primirea neprihănirii Lui şi consacrarea totală, se înşală. Iisus n-a cerut tuturor creştinilor să-şi vândă averile. Dar celor pe care i-a chemat ca apostoli ai Lui, le-a cerut să lase totul şi să-I urmeze. Iisus a cerut acestui tânăr fariseu, lider al poporului iudeu, să dea tot, pentru că voia să-i ofere totul. De aceea l-a privit cu iubire. Dar el a iubit mai mult bunurile pământeşti şi s-a mulţumit cu sfinţenia proprie. El a plecat de la

o întoarcere decisivă şi definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Şi-a început misiunea predicând:"S-a împlimt vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, căci împărăţia cerului s-a apropiat!" (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăieşte-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăinţă zeloasă, fiindca el e mulţumit cu pocăinţa făcută. „Există o pocăinţă de care trebuie să ne pocăim"—spunea Ellen White.        Eu stau la uşă şi bat. În timp ce Iisus a pus în faţa credincioşilor din timpul sfârşitului o uşă deschisă (v.7-8), ei îi pun înainte o uşă închisă... Cheile uşii de sus sunt numai la El, dar cheile uşii de jos, cheile bisericii noastre, ale familiei

noastre, ale inimii noastre, sunt la noi. Dacă aude cineva... Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenţionate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva" şi

„Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul". Cuvintele subliniate arată adresa finală a soliei. Cui se adresează mesajul? Oricui îl aude. Tuturor bisericilor care sunt sensibile la glasul Spiritului Sfânt. Iisus bate, dar nu deschide. Tu trebuie sa-I deschizi. Intrarea lui Iisus în viaţa noastră este descrisă aici în limbajul unei comuniuni de familie. Se apropie noaptea lumii şi Iisus doreşte să ia masa de seară în casa laodiceanului. Ce-I poţi oferi? Ce-ţi poate oferi? (Ioan 14:23, Cânt 7:13).      Versetul 21 pronunţă făgăduinţa Marelui Biruitor pentru luptătorii laodiceeni. A birui cum şi Iisus a biruit, înseamnă a ajunge la tronul lui Dumnezeu, după cum şi Iisus a ajuns (Mat 19:27-30, Lc 28:22-30, Apoc.2:26-27, 5:5, 6:2, Ioan 17:33, Rom.8:17-37, Ioan 15:10). Îndrăzniţi, Iisus a biruit lumea! El a pornit biruitor şi ca să biruiască. „Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, deasemenea vor birui (Apoc 17:14).

Mielul si cartea cu sapte peceti 

Viziunea de fond ( cap.4-5)a. Descrierea tronului lui Dumnezeu in Sanctuar ( cap.4)       V.l. O usa deschisa, intrarea în „Sfânta" . Vezi prezenta „sfesnicului" (cu cele sapte candele) în v.5. „Cele

sapte duhuri ale lui Dumnezeu" sunt un simbol al Spiritului Sfânt în toata plinatatea Lui si în diversitatea darurilor si manifestarilor Lui. Duhul lui Ilie, Duhul lui Elisei, Duhul lui Christos, sunt acelasi Spirit Sfânt. Sanctuarul lui Dumnezeu nu are decât aceasta lumina. Nu primeste lumina din afara.       Curcubeul, simbolul

legamântului (Gen 9:13, Is 54:9-10, Ez 1:28). Difractia luminii în picaturile de ploaie, simbol al manifestarii dreptatii lui Dumnezeu în har (Ed 115, COL 148).       Cei 24 de prezbiteri. Dupa tipul capeteniilor preotesti sau al muzicienilor sefi de la templu? (1 Cr 24:4-19, 25:1.31). Referinta eschatologica - Is.24:23. Identificarea cea mai probabila: sfintii care au inviat odata cu Iisus (Mat.27:52-53, Ps.68:11, Ev 1:9). De la Abel pâna la Ioan Botezatorul. Numarul 24 este simbolic aici, ca si numarul celor sapte duhuri sau al celor patru heruvimi. Numarul atrage atentia asupra rolului lor ca preoti reprezentanti ai tuturor sfintilor de pe pamânt care sunt, la rândul lor, preoti (Apoc 1:6, 5:8)        Cele patru fapturi vii. Simbolul îngerilor acoperitori care sunt strajerii tronului lui Dumnezeu. Comparati cu Ez 10:20, Ez 1:5-14, Is 6:1-2. Observati deosebirile. In mod evident, sunt viziuni diferite ale aceleiasi realitati invizibile. Realitatea nu imaginea exacta a viziunii. Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel decât „dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat" de doi (mai târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte din mitologia lor

erau reprezentate prin tauri înaripati cu chip de om sau combinatie de leu, om si vultur. Acelasi limbaj mitologic este reprezentat de sfinxul egiptean. In mitologia greaca, strajerul zeilor (Argus) este o fiinta fantastica cu o suta de ochi simbolul vigilentei. Nu este greu sa vedem ca, prezentând aceasta imagine, Dumnezeu a vorbit oamenilo intr-un limbaj omenesc cunoscut de ei. Asemenea chivotului din Sanctuar, tronul lui Dumnezeu este descris ca fiind mobil si portabil (1 Cr. 28:18). Heruvimii si serafimii nu trebuie întelesi ca fiinte de natura diferita (prin numarul aripilor, al ochilor, sau prin înfatisare), ci sunt descrieri diferite ale „spiritelor slujitoare" ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor, numite, de regula, îngeri (soli) Ev 1:14)        Numarul patru este aici un indiciu asupra rolului lor si, totodata un simbol al universalului. Heruvimii reprezinta pe îngeri ca model misiologic, eclesiologic si liturgic al Bisericii. „îngerii" bisericilor sunt purtatori ai tronului, ai slavei Domnului pe pamânt, asa cum trebuie sa fie solii Lui omenesti de pe pamânt (Num 10:33). Mai mult, îngerii conduc misiunea Evangheliei vesnice pe pamânt. Solii omenesti nu au nevoie de a inventa o organizatie originala, ci doar sa se încadreze în spiritul si structura celei ceresti. Altfel, unii ar duce chivotul într-o directie si altii ar trage în directie divergenta, sau l-ar lasa în seama boilor, asemenea lui Uza.          Cele sase aripi sunt doua care simbolizeza zborul, rapiditatea împlinirii misiunii; si patru care simbolizeaza manifestarea respectului în închinare (Is.6:2). Este inutil sa mai comentam aplicatia. Doxologia acestor heruvimi-serafimi sarbatoreste, înca înainte de realizare, triumful final al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt (Ap. 4:8, Îs. 6:3, Apoc 18:1, Ez 43:2-3, Rom 9:28, Is 11:9, Hab 2:14). In viziunea aceasta, Dumnezeu este slavit ca fiind Cel Sfânt, Cel fara început si fara sfârsit. Cei 24 de prezbiteri, prosternati înaintea tronului Lui, îl adora ca fiind Creatorul si sustinatorul universului creat. Tema creatiei apare atât de pregnanta în Apocalipsa, încât nici un cititor al Bibliei nu se poate îndoi de adevarata identitate a „zilei Domnului" din cap. 1:10 si a sigiliului (semnului) lui Dumnezeu implicat în conflictul final cu privire la adevarata închinare.

b. Biruinta Mielului rascumparator ( cap.5)       Cartea cu sapte peceti - sul rulat si sigilat dupa obiceiul antic, reprezentând un document de valoare. Din motive de economie de material si lipsa de spatiu datorita multimii informatiilor, uneori se scriau ambele parti (opistograf).

Prezenta celor sapte sigilii reprezinta sigilare completa si absoluta. Sigiliul indica atestare (confirmare), proprietate (apartenenta), imutabilita-te (neschimbare), dar si inviolabilitate (protectie). Apocalipsa ne vorbeste despre o singura carte

ca fiind „cartea vietii Mielului înjunghiat" (Ap. 13:8, 17:8). Ar putea fi acelasi lucru cu testamentul (legamântul) sigilat prin moartea Domnului? (Ev 9:15-17, Zah 9:11.13-14, 10:3). Pe timpul lui Ioan, la romani exista o lege prin care un testament trebuia atestat si sigilat de sapte martori (cinci martori traditionali si doi pretorieni). Pretorienii trebuiau sa confirme, în cazul ca mostenitorul propus nu erau fiul testatorului, ca acesta era vrednic de mostenire, fiind în bune relatii cu legile celor 12 table de bronz afisate în Forum.         Imaginea acestui document apocaliptic trimite si la procedeul iudaic al zapisului de rascumparare (Lev.25, Ier 32). Rascumpararea include izbavirea de pacat (Tit2:14, Ps 130) si este completa la a doua venire a lui Iisus (Rom. 8:21.23. 2Cor 5:4-2). Ea implica judecata si razbunare (Pr 23:10-11, Ier 50:33-34). Termenul ebraic goel ( ) rascumparator sau razbunator în calitate de cea mai apropiata ruda (Lev 25:49, Num 35, Rut 4, Is 54, Os2). Deaceea cartea nu este deschisa de Dumnezeu Tatal, ci de Acela care a devenit om pentru a fi Reprezentantul nostru,

 singurul Arhiereu (Ev 4:15, 5:1) care are, în calitate aceasta, un drept necurmat de rascumparare (Lev25:32b). Putem vedea aici cum temele judecatii si rascumpararii se suprapun. Aceasta ar putea fi „necurmatul" la care a atentat Antichristul din viziunile lui Daniel        Aceasta ne trimite la ziua judecatii finale. De observat însa, ca desigilarea cartii se face treptat si dramatic, tensiunea crescând pâna când se rupe ultimul sigiliu si se face tacere mormântala în cer (vezi cap.6-8). Numai desigilarea ei completa poate aduce ziua judecatii, a razbunarii.         Observati relatia dintre tema rascumpararii din cap. 5 si scenele care apar la ruperea sigiliilor în cap.6-7. Secretul sulului cu sapte sigilii si legatura dintre acest document si scenele care apar în cap.6-7 n-au fost studiate de nimeni în mod suficient. Faptul ca Ioan a plâns când a vazut ca nici o fiinta nu era vrednica sa deschida cartea, este o dovada ca el a înteles identitatea ei. Poate ca scrierile lui contin cheia întelegerii. In orice caz, trebuie sa ne imaginam ca numai dupa ruperea tuturor sigiliilor se poate deschide documentul si poate fi citit. Ideea ca în el ar fi scrise evenimentele care apar în cap. 6-7 nu este credibila, fiindca documentul este deja sigilat când are loc scena din cap.5. Si când are loc aceasta scena?        Faptul ca nu se gasea nimeni „în cer, pe pamânt, sub pamânt" vrednic sa deschida cartea, este foarte semnificativ, deoarece domeniile amintite reprezinta universul creat (comp. Ex 20:4). Prin urmare Mielul nu este o creatura aici, ci este (în corp uman) Dumnezeul Creator pe care-l proslaveste sabatul biblic.        Sarbatoarea triumfului din cap. 5 are loc imediat dupa înaltarea lui Iisus, la tronul lui Dumnezeu dar cântarea de lauda este vesnica .

     Leul din Iuda

- simbolul puterii imperiale mesianice este vazut aici ca un miel. Si înca unul tocmai junghiat.Termenul grecesc care numeste Mielul în Apocalipsa este un diminutiv de la - aren, ( - arnion, mielusel, mielut). Ioan foloseste numai în Apocalipsa si în Ioan 21:15 acest cuvânt care accentueaza caracterul blând, gingasia si simpatia pentru aceasta faptura a lui Dumnezeu. Puterea de Judecator si Domn a lui Iisus nu sta în forta, ci în blândete, nevinovatie, frumusete de caracter si jertfa. Ce fiinta poate fi mai slaba si mai neajutorata decât un miel junghiat? Si totusi, când cartea pecetluita (care cuprinde destinele vesnice ale tuturor oamenilor si rezolvarea problemei raului în univers) a trebuit sa fie deschisa, nu s-a putut gasi un învingator mai puternic. Nici Dumnezeu însusi n-o putea face mai bine.         Cele sapte coame si sapte ochi ai Mielului reprezinta Persoana Spiritului Sfânt în diversitatea si plinatatea

          Cântarea noua se refera la o experienta noua, biruinta recenta a Mântuitorului rastignit si înviat. El este vazut aici ca Goel al tuturor neamurilor. Poporul Lui adunat din toate neamurile pamântului este descris în termenii legamântului, ca un adevarat Israel (Ex 19:6, 1 Petru 2:5.9, Dan. 7:27). Numarul îngerilor din v.11 este poetic si nu aritmetic. Observati lauda înseptita din v.12: a Lui este puterea, bogatia, întelepciunea si posibilitatea, numai Lui se cuvine cinstea, slava si lauda. In v.13, aceasta lauda ia proportii universale si vesnice           Ruperea sigiliilor cartii. Apar scene profetice.        Scenele care apar în mod succesiv la ruperea sigiliilor actului de rascumparare, au fost considerate ca reprezentând evenimente pe care le traverseaza Biserica pâna la revenirea Rascumparatorului ceresc. Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec.III), Andreas de Cezarea Capadociei ( sec VII) învatatii crestini au înteles succesiunea acestor scene ca fiind paralela cu aceea a celor sapte biserici din cap. 1-3. Desi

manifestarilor si darurilor (vezi si Zah 3:9, 4:5.10). Prin El, Christos vede tot ce se întâmpla pe pamânt, în El este puterea desavârsita a Dumnezeirii. El este „Spiritul lui Christos" în aceeasi masura în care este Spirit al lui Dumnezeu] .        Sarbatorirea victoriei lui Christos. Heruvimii si sfintii rascumparati îl adora pe Christos ca Dumnezeu. Alauta (gr.

- kitharra = lira) este simbolul bucuriei si laudei, iar potirele cu tamâie reprezinta rugaciunile credinciosilor. Potirele de aur sunt rugaciunile, si nu tamâia însasi. Tamîia este simbolul meritelor jertfei ispasitoare a lui Iisus. Vezi si Apoc 8:3.4.        „Dimineata si seara, universul ceresc priveste la fiecare familie care se roaga si îngerul cu tamâia aceea care reprezinta sângele ispasirii, meritele Mântuitorului rastignit si înviat, gaseste intrare înaintea lui Dumnezeu." (E. G. White-Ms. 15, 1897)

acest lucru se dovedeste a fi corect în linii mari, o corespondenta exacta între cele sapte perioade ale Bisericii si cele sapte scene profetice nu poate fi facuta. Un motiv este si acela ca primele patru scene nu sunt complet descifrate. Cititorul poate sa vada aici mai multe directii de cercetare. Nu putem fi dogmatici în asemenea amanunte. Poate ca, dintre variantele prezenta te mai jos, ar trebui sa alegem pe aceea care împlineste cel mai bine semnificatia deschiderii acelui document sigilat.        Dintre cei patru calareti, identificarea primului cu Iisus Biruitorul, este cea mai sigura si mai raspândita explicatie. Prezentând adevarul altora, este necesar sa subliniem elementele sigure si christocentrice ale Apocalipsei si sa nu fim dogmatici asupra celor discutabile.

     Cei patru calareti

         Varianta A . Episcopul Bruno de Segni (sec.XII), staretul Joachim de Floris (sec. XII) si, mai târziu, protestantii, începând cu Th. Bibliander, au vazut în scenele primelor patru peceti descrierea decaderii Bisericii. La fel au înteles comentatorii protestanti Pierre Agier, Henry Drummond, Louis

Gaussen, Amzi Armstrong.        Primul calaret îl reprezinta pe Iisus în calitate de conducator al Bisericii în era apostolica. Limbajul simbolurilor ne trimite la Apoc 19:11-14, 5:5, 2:1-3, Hab 3:8-9, Zah 9:13-14, Ps.45:2-7 si altele. Calul ca simbol al poporului lui Dumnezeu, al

Bisericii care-L poarta în lume pe Christos, apare în Zah 10:3-5 si Is.63:13, Nu Biserica însasi aduce biruinta, ci Acela care o conduce. Exista si cai naravasi care nu se lasa condusi. Iisus a preferat magarusul pasnic, atunci când a fost vorba de pozitia sociala, pamânteasca, dar aici ne aflam în contextul luptei (pentru victoria finala, pentru cucerirea în fapt a mostenirii rascumparate). El a biruit la Cruce în mod complet si decisiv. Jertfa lui este atotsuficienta si irepetabila. El a zdrobit capul sarpelui. Dar adversarul nu s-a lasat intimidat, astfel încât controversa continua si este necesar un argument final, o biruinta a lui Christos prin Biserica, vechea promisiune si tinta data Bisericii: Rom. 16:20.         Calul rosu reprezinta Biserica persecutata de împaratii romani între anii 100-313, perioada paralela cu „Smirna". Calul negru este un simbol al Bisericii imperiale dintre anii 313-538, când albul credintei apostolice s-a întunecat prin compromisuri si traditii pagane. Balanta calaretului subliniaza criza de hrana spirituala, dar o criza limitata. Calul livid este simbolul Bisericii medievale condusa de papalitate. Aceasta este cea mai adânca decadere a Bisericii. Culoarea calului reprezinta teroare, moarte, morbiditate si putrefactie. Numele calaretului si a escortei lui aminteste de pasajul din Hab 2:4-

  De observat ca fiecare scena este introdusa de o invitatie facuta de unul dintre cei patru heruvimi. Heruvimul leu este simbolul autoritatii si puterii, heruvimul vitel este simbolul jertfirii, heruvimul vultur este simbolul înaltimii, perspicacitatii si rapiditatii, heruvimul om este simbolul ratiunii si al libertatii morale. Trebuie sa existe o legatura între aceste patru fapturi vii si invitatiile lor specifice adresate celor patru calareti. Multe manuscrise grecesti, printre care cele mai vechi, nu contin decât invitatia „Vino!", fara adaugarea „si vezi". In acest caz invitatia este adresata calaretilor, nu lui Ioan. Dupa altii, invitatia ar fi adresata lui Iisus, ca în cap.22:17.20.1        Varianta B. Primul calaret este Iisus Biruitorul, conducatorul Bisericii, nu doar în primul secol, ci pâna la victoria finala. Acest calaret continua lupta sub ochii nostri, ea nu s-a încheiat. Urmatorii trei calareti reprezinta nenorocirile care guverneaza pe aceia care nu capituleaza în fata Evangheliei primului: razboaie, revolutii, foamete, epidemii, fiare salbatice, moarte. Cei care sustin aceasta interpretare atrag atentia asupra faptului ca acest capitol este o descriere a apocalipsei lui Iisus de pe Muntele Maslinilor (Mat.24) unde ni se vorbeste despre razboaie, foamete, ciuma, tradare, în paralel cu raspândirea Evangheliei; dupa care urmeaza scena caderii stelelor, îngerii care aduna din cele patru vânturi pe credinciosii sigilati, revenirea neasteptata a lui Iisus. Aceasta paralela nu poate fi întâmplatoare si merita un studiu mai profund. Se poate ca în Mat.24 sa avem cheia Apocalipsei si a cartii lui Daniel.         Varianta C se inspira din profetiile lui Zaharia în care apar cai (1:8-11 etc, 6:1-8), cele patru vânturi ale cerului (6:5) si alte expresii paralele cu viziunea lui Ioan (Zah 1:10, 3:9, Zah 4: 2-3.10). Propunerea aceasta nu este studiata suficient, nici nu poate fi respinsa în acest caz. Exista vreo legatura simbolistica între cei patru heruvimi, cei patru cai, cei patru îngeri care tin patru vânturi în cap.7:l ?

12 în care lacomia împaratului Babilonului este comparata cu moartea si cu locuinta mortilor.         

     Pecetea a 5-a. Sangele martirilor striga dupa judecata divina.

Aici nu mai apare nici o relatie directa cu cei patru heruvimi. Patru calareti au fost destui, ca si cei patru heruvimi; patru este numarul universalului (cele patru puncte cardinale)      Altarul de jertfa pe care au fost junghiati martirii, nu trebuie confundat cu altarul de aur al tamâierii din alte locuri din Apocalipsa. Altarul jertfelor se afla pe pamânt. In sanctuarul ceresc nu se aduc jertfe de animale, iar Mielul lui Dumnezeu a fost junghiat aici pe pamânt. Pamântul nostru este curtea templului ceresc. La Ierusalim, sângele jertfelor era varsat la picioarele altarului (Lev 4:7). Mai târziu a fost facuta o canalizare din curtea templului spre pârâul Kidron. Imaginea nu arata, asa cum vor unii sa argumenteze, ca sufletele dreptilor, sau ale martirilor s-ar duce sus la Dumnezeu si stau arestate în altar, însetate dupa razbunare. Totul nu este decât un simbolism, o personificare a unei idei. Dupa cum altarul nu reprezinta un adevarat altar, dupa cum celelalte elemente din viziune sunt simbolice, si strigatul sufletelor aici este simbolic. Sufletul, în sens biblic, înseamna viata, persoana sau sângele unei fiinte: Ex 1:5, Gen 9:4-5. Nu constienta post mortem a sufletelor, nici locul unde sunt depozitate în rai, se are în vedere aici, ci se foloseste un limbaj simbolic, potrivit expresiei poetice din Gen 4:10, Hab 2:11-12, Iacov 5:4, Ev 12:24. Asemenea sângelui lui Abel, sângele (imaginat ca fiind scurs sub altar) al tuturor martirilor, striga la Dumnezeu. Striga din pamânt. Altarul fiind pe pamânt, „sub altar" înseamna „în pamant".         Pâna când ? Strigatul martirilor, de la Abel pâna la Ioan Botezatorul si de la diaconul Stefan pâna la victimele cruciadelor si inchizitiilor Bisericii, cere o judecata dreapta. Acest pasaj cheie trebuie înteles în legatura cu Dan.8:13-14, 12:6-12, 7:21-22, Ps 94:1-15, Ecl 3:16-17. Este strigatul continuu al tuturor oamenilor lui Dumnezeu, al tuturor oprimatilor, al întregii naturi (Rom 8:19-23). Persecutiile inspirate de Biserica s-au redus mult în jurul anilor 1770, continuând în anumite zone pâna la 1848. Dar ele n-au încetat niciodata în mod total si definitiv, încontinuu sunt persecutati si ucisi oameni pentru motive religioase. Sub ochii nostri, în tarile musulmane si pagâne, chiar si în tari crestine, sunt junghiate suflete. Martirii se adreseaza Domnului ca fiind Cel Sfânt si Adevarat (detinatorul cheilor Sanctuarului ceresc: Apoc 3:7-8, 11:19). Stapânul (aici , despotes, ca în Lc 13:25), este Domnul Casei, singurul Suveran detinator al cheilor istoriei. In mod clar, sângele victimelor cere judecata si razbunare.Adica o cercetare a cazurilor dupa standardele justitiei ceresti si o aplicare a dreptatii asupra vinovatilor.

      Indreptatirea credinciosilor la Judecata (v.11). Fiecaruia din ei i s-a dat o haina alba. Iertarea si îndreptatirea data de Dumnezeu în mod gratuit, pacatosului pocait, prin credinta, este un act instantaneu al lui Dumnezeu, conditionat numai de marturisire, pocainta si credinta. Dar în sens final si oficial, în fata întregului univers, este necesara o îndreptatire a celor drepti si o | condamnare a celor nedrepti. Judecata care îndreptateste pe sfinti, condamna pe pacatosi; iar razbunarea sângelui lor, razbunarea Sanctuarului ceresc, este aplicarea aceleiasi dreptati asupra celor ce au refuzat împacarea cu Dumnezeu „calcând în picioare" sângele Mielului (Ev 10:29-31). Din comparatia cu Dan.8:13-14 este clar ca aceasta este Judecata casei lui Dumnezeu sau Judecata preadventa (pe care noi o numim Judecata de cercetare"), care este în curs începând cu anul 1844 Putina vreme este timpul scurs de la începutul Judecatii ceresti (1844) si pâna la venirea lui Iisus când are loc razbunarea Mielului (v.17). Profetia arata destul de clar ca pâna la varsarea teribilelor judecati ale lui Dumnezeu asupra lumii, înca se va varsa sânge de martir. In special) sub ultima persecutie a lui Antichrist, gustul intolerantilor dupa sânge se va redestepta (Apoc.13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2, 20:4, vezi si comentariul de la Dan 12:7 u.p). Nu este nimic figurat sau simbolic cu privire la sensul martirajului de aici („omorâti ca si ei"). Fratii si tovarasii de slujba ai martirilor din trecut, eu sau dumneavoastra, vom mai trece printr-un fluviu de sânge. Ultimul din istoria lumii.         Aplicatia traditionala pe care au facut-o comentatorii nostri la pecetea a cincea, este o paralela cu biserica „Sardes", perioada Reformei protestante care a reabilitat, prin activitatea ei, pe martirii prereformatori medievali. Aceasta aplicatie este însa destul de slaba. In primul rând, Reforma a fost incompleta si nu a înaltat principiul libertatii de constiinta. Dimpotriva, ea a facut destui martiri din rândurile anabaptistilor,: baptistilor, catolicilor si dintre alti disidenti. Ea a fost doar „putin ajutor" dat Evangheliei. Si chiar daca aceasta ar suna ca o minimalizare, proclamatiile ei nu pot fi confundate cu judecata lui Dumnezeu. Ar însemna un nou papism... Martirii au cerut judecata si razbunarea lui Dumnezeu, nu o reabilitare sociala post mortem. Iar raspunsul Judecatorului Suprem este elocvent: fiecaruia i s-a dat o haina alba. O asemenea reabilitare pe nume nu sta în puterile Bisericii. Numai Dumnezu cunoaste pe cei care sunt ai Lui (2Tim 2:19). Singura legatura cu perioada protestanta este aceea ca protestantismul a avut de sapte ori mai multi martiri decât a facut, si a primit o fagaduinta divina care se refera la aceeasi îndreptatire în Judecata a celor drepti (biruitori):Apoc 3:5.  

     Pecetea a 6-a. Semnele revenirii lui Iisus si "ziua maniei".

         O împlinire - poate numai preliminara - a acestor semne prezise si în Mat. 24:29 etc, a avut loc între anii 1755-1833, deci în ajunul zilei judecatii care avea sa înceapa în 1844.

          Cutremurul a avut loc la 1 noiembrie 1775, având epicentrul la Lisabona. A fost cel mai extins cutremur cunoscut, cu cel mai mare impact spiritual asupra credinciosilor. A zguduit trei continente. Orasul Lisabona a fost

distrus complet, si chiar localitati departate au fost afectate. Contemporanii au recunoscut în el semnul prezis de Iisus.         Ziua întunecata si înrosirea lunii au avut loc la data de 19 mai 1780 pe o uriasa întindere a coloniilor nord americane unde erau cei mai multi credinciosi. De la orele 10 ziua si pâna noaptea târziu, atmosfera s-a umplut de un întuneric dens, ca într-o noapte înnorata. Când întunericul s-a mai risipit în timpul noptii, luna a aparut pe cer ca o pata de sânge. Savantii n-au reusit sa explice fenomenul care n-a fost o eclipsa. Pâna astazi nu se cunosc cauzele, s-au facut doar presupuneri. Contemporanii care studiau Biblia au recunoscut în acest fenomen al doilea semn, în ordine cronologica.         Caderea stelelor, în singurul sens real în care poate avea loc un asemenea fenomen, a fost impresionanta ploaie de meteoriti din noaptea de 12-13 noiembrie 1833, vazuta deasupra statelor estice ale Americii de Nord. Savantii au dovedit ca este vorba de un curent meteoric (al Leonidelor) prin care pamântul trece la interval de circa 33 de ani. In 1766, fenomenul fusese observat în zona sudamericana a Atlanticului. Pe la 1866 a fost vizibil deasupra unor întinderi din Europa si Asia. Istoria a mai înregistrat ploi meteoritice, dar se pare ca niciuna nu se poate compara cu aceea de la 1833. Evenimentul observat de aceeasi generatie martora a semnelor anterioare, a încurajat mult redesteptarile religioase de tip adventist în America si a dat un plus de credit predicarii evangheliei judecatii de catre William Miller si asociatii lui.         Acestea au fost împliniri istorice care au impresionat pe contemporani si i-au condus la Dumnezeu. Dar ele au fost reduse ca întindere; lumea de pe toate continentele nu a fost avertizata prin ele si generatiile ulterioare, chiar în America, nu îsi mai „amintesc" de ele. Apocalipsa ne arata ca aceste semne se vor realiza în final la scara mondiala si cu un plus de manifestari v.14-16. Cutremurul din Apoc. 16:18-20 va face ca munti si insule sa se cufunde si alte locuri sa se ridice. Un întuneric va acoperi întreaga lume (Apoc 16:10). Poate va mai avea loc o uriasa ploaie de meteoriti, dar este sigur ca va fi o teribila ploaie cu grindina: Apoc 16:21.           Biblia descrie în multe locuri solemnitatea acelei zile: Is.2:10-21, 13:9-13, Zaf 1:14-18. Lc. 23:30. Lumea din ziua revenirii lui Iisus arata ca si cum ar fi surprinsa în timpul unui conflict armat. Toate categoriile sociale si toate partile implicate în conflicte îsi dau seama ca a sosit ceasul în care sa dea socoteala de viata lor, ca adevaratul lor conflict este cu Acela care i-a creat si S-a jertfit pentru ei... Nu mânia Leului

         In acelasi timp, sabatul este doar manifestarea exterioara, distinctiva, a sigilarii, deoarece a purta numele lui Dumnezeu nu înseamna a-l purta numai „cu numele", ci a avea imprimat |n suflet caracterul lui Dumnezeu. Astfel ca sigilarea din Apoc.7 este o lucrare a Spiritului Sfânt care imprima în caracter

credinta, iubire si ascultare (Ef. 1:13-14, 4:30). Fruntea, simbolul gândirii, trebuie sa primeasca aceasta amprenta divina. Sabatul biblic nu este doar o alta zi (a saptea) decât zilele alese de traditia omeneasca ci este un semn al îndreptatirii prin credinta, al odihnei în Christos. pe care o experimentam atunci când ne luam gândul de la lucrarile noastre (Ev 4:9-11).Nu doar faptele noastre rele ne împiedica sa ne odihnim în harul lui Christos, ci si faptele bune, preocuparea pentru sfintire si desavârsire. Nu putem gasi odihna în cercetarea de sine, în cântarirea faptelor bune, în judecarea continua a atitudinii noastre, în activitatile noastre. Noi suntem mântuiti, într-adevar, prin fapte, nu prin altceva. Dar nu prin faptele noastre proprii, nici prin faptele înaintasilor sau contemporanilor, ci prin faptele lui Dumnezeu. Sabatul comemoreaza faptele lui Dumnezeu. Si daca Christos este Creatorul, asa cum afirma Biblia (Col 1:16-17), sabatul este singura zi care se poate numi a Domnului Christos, singura "zi domneasca" (Apoc. 1:10). Sabatul este adevarata "duminica" (dies dominicus = ziua domneasca).. Invierea Domnului o sarbatorim prin botezul crestin si printr-o viata noua (Rom. 6:3-12). Dumnezeu n-a cerut si nu poate admite ca noi sa modificam legea Lui, pretinzând ca pe calea aceasta onoram pe Fiul Sau. Iisus nu este un Mântuitor în opozitie cu Tatal, ci este manifestarea desavârsita a slavei de Creator si Mântuitor, a Tatalui. Pentruca este Creator, Dumnezeu poate fi si Mântuitor. Si Iisus a devenit Mântuitorul nostru, pentruca El este Creatorul nostru. Deaceea, tema sabatului nu este o vechitura evreiasca, ci tine de calitatile fundamentale a lui Dumnezeu. Sarbatorind pe Creator, noi sarbatorim toate faptele Lui.        Am auzit numarul... Ioan n-a vazut pe cei sigilati în aceasta prima scena, ci doar pe cei patru îngeri. Aici doar a auzit. Care este numarul? Este de mirare ca multi tin mortis la aspectul literal al numarului, în timp ce cred într-un Israel spiritual (!). Numarul 144.000 nu are nici un sens aritmetic în sine, el este un alt fel de a spune „câte 12.000 din fiecare dintre cele 12 semintii ale lui Israel." Israelul de astazi nu mai are cele 12 triburi. Evreii din diferite triburi s-au amestecat între ei prin casatorie, încât de-a lungul secolelor au devenit o singura semintie. Nici pe vremea lui Ioan nu mai existau toate aceste semintii. Majoritatea lor erau din tribul lui Iuda (iudei). Preotii si levitii erau din tribul lui Levi, iar o parte dintre iudei

este ceea ce apasa constiinta locuitorilor pamântului în ziua aceea, ci mânia Mielului. Harul Lui incomparabil, preaiubirea Lui rabdatoare si activa, au fost calcate în picioare. Unde sa mai gasesti scapare când ai dispretuit împacarea oferita de Dumnezeu în Christos? Cine din aceasta ultima generatie poate sta în picioare? Aceasta întrebare capitala vine prea târziu . Acum ar trebui sa stim ce-i de facut pentru a putea sta în picioare în ziua aceea (Is 33:14-16, Mal 3:2, Le 21:26-36, Ef 6:10-18). Capitolul 7, asezat ca într-o paranteza înainte de ruperea ultimei peceti a cartii, raspunde la aceasta întrebare. Prin urmare este foarte important sa întelegem mesajul spiritual al viziunii din cap. 7, chiar daca nu putem întelege toate aspectele.         Cei ce vor putea sta în picioare înaintea tronului lui Dumnezeu (cap. 7).          La întrebarea „Cine poate sta în picioare?" din finalul cap. 6, ni se raspunde prin doua scene profetice: I. Sigilarea celor 144.000 de israeliti, în timp ce necazul cel mare este înca tinut în frâu (v.1-8). II. Triumful unei mari multimi din toate neamurile înaintea tronului lui Dumnezeu (v.9-17)                    Cei 144.000 (v.1-8). Furtuna universala (comp. cu Daniel 7:2). Ultima generatie de pamânteni sta sub amenintarea unui pericol global. Aici se poate întrevedea o stare de razboi generala si, în acelasi timp, varsarea ultimelor judecati ale lui Dumnezeu. Pâna si vegetatia este aici amenintata. Cei patru îngeri reprezinta aici un numar simbolic, deoarece este reprezentat pericolul universal prin „cele patru vânturi" si „cele patru colturi ale pamântului". Ingerii lui Dumnezeu, sub conducerea Domnului Christos, detin controlul asupra problemelor lumii (vezi  comentariul de la Dan. 10). Ei tin în frâu „furtuna", iar când sunt îndreptatiti sa n-o mai retina, au libertatea de a permite fortelor raului sa obtina controlul. Harul lui Dumnezeu are limite în timp.          Ingerul cu sigiliul apare chiar în momentul în care cei patru "sunt gata sa" slobozeasca furtuna asupra lumii. De drept, timpul sigilarii a început odata cu Judecata lui Dumnezeu la 1844,

dar de fapt, el începe în momentul în care Dumnezeu este gata sa permita furtunii sa sufle peste lume. Inainte de strâmtorarea cauzata de judecatile mâniei lui Dumnezeu, o strâmtorare vine asupra credinciosilor prin evenimentele descrise în ultimele versete ale cap.

13. Isaac Newton a observat ca sigiliul lui Dumnezeu de aici este în contrast cu semnul fiarei din cap. 13-16. Si nu este nevoie sa fim mari fizicieni ca sa observam acelasi lucru. "Chipul fiarei este marele test la care va fi supus poporul lui Dumnezeu, test prin care se va hotari soarta lor vesnica. Aceasta este proba pe care trebuie s-o treaca poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat (Scris. 11/1890)''. Prin urmare, acel scurt timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea, este în paralel cu ultima mare persecutie si are loc înainte de necazul cel mare care va fi cauzat de „cele sapte plagi (Apoc.16)". Inainte de a trimite pedepsele Sale

erau, de fapt, beniamiti (de exemplu, apostolul Pavel). O singura mentiune se face despre o femeie din tribul lui Aser (Lc 2:36). Se stie ca semintiile regatului din nord fusesera de multa vreme deportate si „pierdute" în exilul asiro-babilonian. Cu câteva rare exceptii, acestia nu s-au mai întors.      Israelul lui Dumnezeu sau „cele 12 semintii" este un nume spiritual dat Bisericii din vremea apostolilor, în care evreii si pagânii, sfintiti de Christos, au format un singur corp (Ioan 11:52,Gal 6:16, Iac 1:1, Apoc.2:9). Israelul lui Dumnezeu nu este în sens sectar si exclusivist, Biserica noastra (Biserica Advenstista de Ziua a Saptea). Este un nume spiritual, nu pamântesc. Este „biserica invizibila", biserica „celor întâi nascuti care sunt scrisi în cer"         Dumnezeu este indurator fata de aceia care au fost dusi în ratarire si nu sunt în stare sa înteleaga tot adevarul. Harul lui acopera pe crestinii confesiunilor ratacite, tot asa cum acopera pe cei care apara sabatul, dar nu sunt sfintiti prin adevar. A venit însa si un timp al crizei, al ultimei avertizari, al ultimului test. Nu tot Israelul este sigilat ca sa poata trece prin necazul cel mare, ci numai „câte 12.000 din fiecare semintie". Unii fug de legea lui Dumnezeu, considerând ca vor afla mai mare har. Dar apostolul Pavel spune ca acolo unde vine

legea, pentru a se înmulti gresala, acolo sporeste si harul (Rom 5:20-21). Numai aceia în care harul a lucrat credinta, iubire si ascultare desavârsita, numai aceia din Israelul spiritual care nu urmaresc doar iertarea divina si specularea harului, numai cei ce accepta dreptatea lui

Christos în toata plinatatea desavârsirii ei si punt gata sa dea totul pentru Christos, vor fi sigilati (Mat 5:44-48). In rest, chiar si pazitori ai sabatului vor cadea si nu vor rezista nici macar în pazirea sabatului.       Scena sigilarii sugereaza pregatirea pentru o lupta. Numele lui Israel înseamna „Dumnezeu lupta". Lista celor 12 semintii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de lupta, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Ju 20:28, Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Si Leul din Iuda este Biruitorul ! Deasemenea, numarul de 12.000 este un numar militar reprezentând niste luptatori alesi pentru o misiune speciala (Num 31:5, 1 Imp 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1). Numai israelitii care sunt în perfecta armonie cu masurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutila a acestui numar în dreptul fiecarei semintii, sugereaza o numaratoare a ostirii înainte de lupta, ceea ce indica Judecata casei lui Dumnezeu (a generatiei care este gasita în viata la revenirea lui Iisus). Lipsa semintiei lui Dan simbolizeaza pe „cei ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci mint", adica pe falsii credinciosi, semintia Ini Antichrist. Semintia lui Dan este simbolul violentei si apostaziei, prima care a cazut în idolatrie. Ea a fost însa una dintre cele patru semintii conducatoare, deci reprezinta o categorie proeminenta. Numele semintiei lui Efraim nu apare, pentru aceleasi motive. Dar Efraim este prezent sub numele tatalui

grozave asupra Babilonului apocaliptic, Dumnezeu face un ultim apel la cei ce mai sunt sensibili la chemarea Spiritului Sfânt, de a iesi afara din cetatea religiilor false (Apoc.18:1-4).          Ingerul cu sigiliul este personificarea ultimei avertizari pentru lume si a ultimei lucrari facute de Dumnezeu pentru pregatirea Bisericii. In antichitate, cel ce purta sigiliul (care era montat într-un inel) avea toata autoritatea celui pe care-l reprezenta. De regula, fiul purta inelul cu sigiliul tatalui. Ingerul vine din rasarit, asemenea soarelui, asemena lui Iisus. In cap. 18, tot pamântul se lumineaza de slava lui...(vezi si Ez.43:2, îs 60:1, Osea 6:3, Mal 3:20) Aceasta este Slava Domnului si este dificil de aplicat simbolul la altcineva decât la Christos si la Spiritul Lui. Ingerul poate reprezenta si pe agentii omenesti care transmit mesajul, dar aceasta numai în masura în care ei sunt mediul prin care vorbeste Spiritul Sfânt.          Sigiliul Dumnezeului cel Viu trebuie sa fie în legatura cu calitatea de Creator si Mântuitor a lui Dumnezeu. El este numit Dumnezeul cel Viu în contrast cu zeii falsi si subliniind calitatea de Creator (4:9.11, 10:6). Apocalipsa subliniaza des calitatea de Creator a lui Dumnezeu si, în opozitie cu semnul fiarei, se aminteste de Acela care a facut „cerul, pamântul, marea..." (Apoc.l4:7.12), adica exact ceea ce indica sabatul

poruncii a patra (Ex.20:8-ll) despre care Dumnezeu spune ca este semnul distinctiv al Lui si al poporului Lui (Ex 31:16-18). Acest simbolism este obisnuit cititorilor Bibliei, deoarece sarbatorile si legile lui Dumnezeu sunt

comparate cu niste semne pe mâna si pe frunte (Ex 13:7-9.16, Deut 6:6-8). Dupa cum sarbatoarea Pastelui, cu semnul de sânge pus pe usiorii usii, reprezenta un semn de ocrotire pentru israeliti în timpul ultimei plagi turnate asupra Egiptului, tot astfel sabatul biblic, parasit de crestinatatea apostata, va deveni un test si un semn distinctiv, de ocrotire, în timpul strâmtorarii (comp. cu Ez. 9).

       Un sigiliu este semnul unei autoritati si reprezinta confirmare (atestare, recunoastere, întarire), apartenenta (proprietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protectie), garantie (gir). Elementele unui sigiliu sunt:

numele autoritatii, titlul sau calitatea persoanei si domeniul stapânirii. Toate aceste elemente se gasesc în textul poruncii a patra din decalog. Semnul lui Dumnezeu contine numele Lui (Apoc 14:1). Fiind sigiliu al legii morale (fiindca acolo este subliniata calitatea fundamentala a lui Dumnezeu, aceea de Creator), sabatul devine sigiliul celui ce are legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10). Spre deosebire de sabatele legii ceremoniale (care au fost o umbra trecatoare), spre deosebire de semnul circumciziei care a fost un semn intim si numai carnal, sabatul dat omului din Paradis este un semn vesnic, distinctiv si vizibil („pe frunte"). I într-o societate în care se

sau, Iosif.       Cei 144.000 sunt crestini (evrei sau pagâni crestinati). Ei umbla cu Christos (Apoc. 14:1) si au pe frunte numele Lui. In acest numar pot încapea cât de multi accepta conditiile puse de Christos, dar numai din ultima generatie. Pâna acum Ioan a auzit vorbindu-se despre ei, dar în v.9 îi vede si-i descrie.        O mare multime (v.9-17). Cele doua tablouri reprezintâ aceeasi multime a biruitorilor. In prima scena ei sunt înca pe pamânt, în a doua scena ei sunt în cer. In prima scena sunt

înainte de timpul strâmtorarii, în a doua scena sunt tocmai iesiti din necazul cel mare. In prima scena se vorbeste despre ei în simboluri si în limbaj figurat, asa cum cere contextul simbolic al retinerii furtunii; In a doua scena se explica vorbirea

simbolica: Israelul Iui Dumnezeu, cu cele 12 semintii, este explicat ca fiind o multime din orice neam si din orice semintie; daca în prima scena sunt numarati, în a doua scena ni se spune ca numarul lor real este atât de mare încât nimeni nu este tentat sa numere. In prima scena, nu sunt vazuti, ci doar se vorbeste despre ei; în a doua scena sunt vazuti si descrisi. In prima scena sunt pregatiti prin sigilare, în a doua scena sunt vrednici sa stea înaintea lui Dumnezeu pentruca si-au spalat hainele în sângele Mielului si sunt îmbracati în haine albe (neprihanirea vie a Domnului Christos).       Cineva i-a identificat (v.3-17). Unul dintre prezbiterii din jurul Tronului ne-a explicat suficient cine sunt acestia. Ei sunt cei care trec prin necazul cel mare, adica prin acel timp al judecatilor lui Dumnezeu neamestecate cu har, când va fi foamete si arsita si lacrimi (v. 14.16.17 comp. cu Apoc 16:8-9 si Is 49:10). Batrânul Ioan i-a privit si a vazut ca sunt oameni mântuiti, dar n-a putut raspunde batrânului ceresc pentruca, desi stia ca ei sunt din toate neamurile, nu stia exact cine sunt ei. Aici avem un raspuns precis. Ei sunt aceia care trec prin necazul cel mare. Astfel, a doua scena din cap.7 se alatura primei scene, raspunzând la întrebarea „Cine poate sta în picioare în ziua aceea? Cine va putea vedea pe Christos revenind si sa reziste slavei aparitiei Lui ? Daca numai cei 144.000 pot cânta acea cântare a biruintei din cap. 14, ceea ce înseamna ca numai ei supravietuiesc celor 7 plagi si vad pe Christos venind si sunt transformati fara sa vada moartea; si daca gloata cea mare este multimea celor ce vin din necazul cel mare si pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu exista decât o concluzie logica: cei 144.000 de israeliti simbolizeaza ostirea nenumarata a lui Christos din ultima generatie, care va da lupta cu „fiara" si va "zdrobi capul sarpelui"         Aceasta concluzire exegetica are si o aplicatie omiletica foarte practica. Nu este cazul sa fugim de darul biruintei si al desavârsitii morale pe care Dumnezeu vrea sa ni-l dea, prin credinta, asa cum ne ofera si iertarea, fara plata. Nu trebuie sa credem ca batalionul celor 144.000 reprezinta pe cei ce au fost în stare sa ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce lenesii care se straduiesc pentru nota cinci si-ar putea gasi loc într-o gloata nenumarata de credinciosi care n-au fost dispusi sa poarte crucea. Sunt multi, prea multi, care ar dori sa se

tinde spre forme de totalitarism anticrestin sau „crestin", cine poate ascunde sabatul sub obroc ?

asigure de iertare, de harul divin, fara a tânji dupa eliberarea de pacat.        Nu avem pretentia ca am explicat toate problemele acestui capitol. Am precizat doar câteva elemente principale.

    Pecetea a 7-a. Tacere in cer.

       Tacere în cer. Tensiunea dramatica creste pe masura ce Mielul ajunge la ruperea ultimei peceti a cartii. Daca acest document priveste realizarea rascumpararii, daca el trebuie sa stea ca martor la judecata, atunci se întelege ca deschiderea cartii înseamna inceputul celei de-a doua faze a judecatii, judecata mileniala (Apoc.20:4.11-15). Unii au interpretat aceasta tacere ca fiind o pauza dramatica între doua acte ale viziunii. Ea este drarnatica, într-adevar, dar nu doar în scenografia Apocalipsei, ci si în scenariul viitorului apropiat. Victorinus spunea ca desigilarea cartii introduce odihna vesnica în împaratia lui Christos. Dar aici nu este vorba de o tacere vesnica.       Inspiratia a facut o precizare care nu admite nici o explicatie vaga. Pauza cereasca are o durata foarte exacta de circa "jumatate de ora". Ioan era în viziune la tronul lui Dumnezeu când s-a facut tacere. El era obisnuit sa auda încontinuu, „zi si noapte" (Apoc 4:8 b), cântarile de slava ale îngerilor. Dar s-a facut o pauza pe care el a masurat-o. Ce eveniment ar putea determina o asemenea, tacere masurata ? Pecetea a sasea se sfârsise cu semnele cosmice si asteptarea plina de groaza din „ziua aceea" a revenirii Domnului, dar aparitia Lui nu fusese descrisa. Iar începutul judecatii mileniale debuteaza cu o tacere masurata...        Daca în cer nu este niciodata tacere, deoarece prezenta îngerilor înseamna o continua proslavire a lui Dumnezeu, înseamna ca numai prin plecarea tuturor îngerilor din cer s-ar putea face, tacere. Ideea poate parea stranie si excentrica, dar Iisus ne-a spus ca va face exact acest lucru, când va veni spre pamânt: va goli cerul de îngeri si-i va lua pe toti cu Sine spre pamânt (Mat 25:31, Iuda 14). Acest eveniment, se întelege ca este prea mare pentru a încape într-o jumatate de ora, dupa cum si necazurile Bisericii de-a lungul secolelor au fost prea mari pentru a încapea în numai trei ani si jumatate. Daca aplicam însa si în acest amanunt semnificativ, principiul „o zi pentru un an" (Ez. 4:6 u.p.), vom ajunge la un rezultat foarte surprinzator. Daca o zi profetica înseamna un an istoric, atunci o ora profetica înseamna a 24 parte dintr-un an, adica 15 zile si câteva ore... In acest caz, „o jumatate de ora"

         Multe atacuri ale vrajmasilor împotriva israelitilor din antichitate au avut loc în sabat. fagânii an speculat aceasta „slabiciune" a iudeilor si au intrat cu sabia in ziua pacii. Nu stim ce zi vor alege pentru ultimul atac împotriva Israelului lui Dumnezeu, dar stim ca va interveni la timp si putem întelege ca ziua în care Mântuitorul va apare pe nori împlinindu-Si promisiunea, va fi un sabat si ca urmatorul sabat va fi prima zi din cer. Venirea lui Iisus spre pamânt nu are nevoie de timp; chiar si îngerii pot calatori cu viteze care întrec orice imaginatie. De aceea nu este nevoie sa ne închipuim ca ar fi necesare trei zile dus si trei zile întors. Totul se va desfasura în favoarea omului: norul Slavei va putea veni spre pamânt în câteva clipe, va întârzia în atmosfera noastra o zi, facandu-se vizibil de pe toate continentele, dupa care — împreuna cu multimea dreptilor înviati sau vii— va calatori o saptamâna pâna la portile Noului Ierusalim.       Contrar parerii populare, când Iisus va veni îi va lua pe credinciosii Lui la cer, în „casa Tatalui" (Ioan 14:1-3). Ei vor domni cu Christos, într-adevar, dar Apocalipsa nu spune ca vor domni pe pamânt în timpul mileniului, ci vor domni cu Christos. Ellen White a vazut într-o viziune calatoria astrala a poporului lui Dumnezeu, de la pamânt la cer, timp de sapte zile (Exp.& Viz. 25-26). Descriind ceea ce a vazut în acea viziune, ea nu arata nicaieri vreo legatura cu profetia din Apoc.8:1, ceea ce este si mai interesant. Calatoria de o saptamâna nu este necesara din punct de vedere al distantelor, ci ea face parte din rasplatirea mântuitilor. Pentru a da cât mai multa importanta întâlnirii cu Iisus si a face ca bucuria „întoarcerii acasa" sa fie cât mai mare. Pentru a observa, între, timp, minunile universului creat de Christos, Domnul.       Sabatul si revenirea lui Iisus sunt realitatile cele mai straine de crestinismul actual. Ele sunt de nedespartit, deoarece ne descopera pe Acela care este Alfa si Omega pentru noi, Creatorul si Eliberatorul nostru. Dar crestinii au aruncat sabatul la spate ca fiind prea vechi si au exilat Parusia (Adventul, Revenirea) Lui într-un viitor nedefinit si nedorit. Este interesant ca Biblia numeste ambele zile, (sabatul si ziua revenirii) ca fiind "ziua Domnului". Ambele reprezinta un timp în care nu se mai poate face nimic, un timp în care este lasat numai Dumnezeu sa actioneze. Una aduce odihna saptamânala, cealalta aduce odihna vesnica inaugurata de domnia mileniala.       La prima vedere, cititorul obisnuit are impresia ca scena descrisa în cap.8:2 etc. face parte din pecetea a saptea. Dar toate scenele care urmeaza se refera la timpul unor judecati preliminare ale lui Dumnezeu, timp care se încheie cu împaratia mileniala a lui Iisus. Aceasta arata ca cele sapte

semnificativ, principiul „o zi pentru un an" (Ez. 4:6 u.p.), vom ajunge la un rezultat foarte surprinzator. Daca o zi profetica înseamna un an istoric, atunci o ora profetica înseamna a 24 parte dintr-un an, adica 15 zile si câteva ore... In acest caz, „o jumatate de ora" profetica ar fi 7 zile si jumatate. Dar Ioan nu spune "jumatate de ora" ci "cam jumatate de ora", deci de

intentioneaza sapte zile in capat. Aceste sapte zile nu pot fi întâmplatoare aici, pentruca ne aflam la sfârsitul istoriei acestei lumi vechi care a inceput tot cu sapte zile; pentruca si la Potopul lui Noe au fost sapte zile de asteptare (Gen.7); pentruca Mielul a desigilat pecetea a saptea care inaugureaza (vorbind în limbajul unei cronologii aproximative) al saptelea mileniu al lumii: pentruca sigiliul Dumnezeului Creator de pe fruntea biruitorilor care pot sta în picioare în ziua ruperii celui de-al saptelea sigiliu al cartii, este sabatul zilei a saptea.Daca IisusCreatorul este Acelasi cu Iisus Rascumparatorull nu trebuie sa ne miram ca revenirea Lui, care va goli cerul de îngeri, ar avea loc într-un sabat, asa cum si aceasta aparitie a Lui în viziune a onorat aceeasi zi domneasca. Pentruca poporul lui Dumnezeu va fi persecutat si condamnat tocmai pentru pastrarea acestui sabat considerat învechit si care se opune inovatiilor slabanoage ale traditiilor omenesti, nu este de mirare ca Iisus alege sa vina în apararea lor într-un sabat.

trâmbite si implicit viziunea de fond prin care sunt introduse în cap.8:2-6, sunt paralele cu cele 7 peceti sau, oricum, sunt anterioare chiar si celor sapte plagi finale. Impartirea in capitole reflecta parerea unor invatati medievali (care au facut aceasta divizare si numerotare pentru înlesnirea studiului) si nu reprezinta intentia autorilor Bibliei. Ioan a vazut scenele în mod succesiv si le introduce, de regula, cu cuvintele „si am vazut", dar aceasta nu înseamna ca acel „si" leaga scenele profetice in aplicatia cronologica. Adesea, prepozitia (kai = si) este redata de traducatori cu "apoi" sau "dupa aceea", , ceea ce este la fel de corect în greaca Noului Testament (De exemplu, cap. 12 este introdus prin cuvintele "kai semeion mega ofthe = si un mare semn s-a aratat. Aceasta nu înseamna ca evenimentele prevazute în cap. 12 urmeaza dupa cele prevazute de finalul cap. 11). Se pare ca teologii (aproape în unanimitate) prefera aceasta divizare a textului, deoarece acea tacere de numai „aproape jumatate de ceas" nu le spune mare lucru, sau nu are o greutate finala. Aceasta tacere, într-adevar, asteapta ceva, dar nu trîmbitele unei noi istorii a razboaielor si nenorocirilor. Este de mirare ca lucrul acesta nu este observat.

Altarul si cele sapte trambite ingerestiViziunea de fond (8:2-6)Cei sapte ingeri       Cei sapte îngeri, dupa cât se pare, sunt îngerii judecatilor, ca si în cap.15:1.       Altarul de aur dinaintea Tronului este echivalentul altarului tamâierii din Sfânta templului din Ierusalim. (Ex.30:l-10). In cap.4-5, totusi, el nu apare înaintea Tronului, de fapt nu apare nicaieri; ceea ce înseamna ca limbajul viziunii foloseste asemenea elemente simbolice pentru instruirea noastra spirituala, si nu trbuie sa credem ca în Sanctuarul ceresc exista altare, sfesnice si cadelnite . Sa nu facem din adevaratul Sanctuar o simpla copie a , “umbrei "(Ev 10:1), doar o reflectare grandioasa a umbrei de pe pamânt. Realitatea este spirituala, iar elementele ei fizice nu ne sunt cunoscute. Desigur, pentru a întelege lectia spirituala, Apocalipsa ne vorbeste în limbajul acelei umbre, pentru ca odata cu imaginarea scenelor în limbajul sanctuarului pamântesc, sa putem întelege mesajul.       Ingerul cu cadelnita reprezinta pe Domnul Christos ca Preot Mijlocitor. Este obisnuita reprezentarea Fiului lui Dumnezeu ca înger (Sol al lui Dumnezeu), atât în VT cât si în Apocalipsa. Cadelnita se folosea la templu pentru serviciul de ispasire mijlocitoare (Num 16:46-48. Num 16:46). Tamâia nu reprezinta rugaciunile credinciosilor, asa cum este parerea populara, ci ea este ceva care, se înalta împreuna cu rugaciunile sfintilor (v.3. vezi si explicatia de la cap 5:8) Aici nu este vorba doar de strigatele martirilor din cap. 6, ci de rugaciunile tuturor sfintilor. Când NT spune sfinti se refera, de regula, la credinciosi în calitate de consacrati lui Dumnezeu. Ei sunt imaginati aici ca închinatori în curtea Sanctuarului, adica pe pamânt, dupa modelul serviciului de la templul din Ierusalim: în timp ce preotul de serviciu era intrat în sanctuar ca sa aduca tamâie pe altarul de aur, poporul se închina cu fata la pamânt în curte (Le 1:8-10).       Scaunul de domnie amintit aici este echivalentul acelui „car al heruvimilor", capacul ispasirii (tronul harului) de deasupra chivotului legii morale (Ev 9:5, 4:16, 1 Cron 28:11). Legea este temelia tronului lui Dumnezeu (Ps 97:2). Observati legatura strânsa între harul (iubirea) si legea (dreptatea) lui Dumnezeu. Elle White spune ca natura lui Dumnezeu, esenta caracterului Lui este iubirea. Dreptatea nu este decât manifestarea iubirii, iar harul este o prelungire a iubirii mai

       Semnificatia trâmbitarii. In sens general, sunetul trâmbitei este o avertizare, o atentionare. Uneori este semnal de razboi (Ex 23:20-23). Glasul lui Dumnezeu de pe Sinai

este însotit de trâmbita Arhanghelului (observati descrierea din v.5 în limbajul proclamatiei de pe Sinai si prezenta tronului-chivot). Sarbatoarea trâmbitelor

(anul nou) inaugura perioada sarbatorilor de toamna si anunta ziua

ispasirii (ziua judecatii) Lev 23:24-26. Trâmbita iudaica este, în realitate, un corn de berbece, numit sofar si are un sunet care inspira solemnitate. Anul jubiliar care marca eliberarea si reîmproprietarirea, începea odata cu ziua ispasirii, la interval de 49 de ani (Lev 25:9-10). Trâmbitele aveau si rol liturgic, se foloseau în serviciul ceremonial si muzical de la templu. Aici însa avem sapte trâmbite, ceea ce ne reaminteste de caderea Ierihonului (Iosua 6) si de întronarea Domnului la Ierusalim (vezi 1 Cron 15:24, 2 Cron 23:13 comp. cu Apoc 11:15). Unele dintre pedepsele descrise în aceasta viziune seamana cu plagile venite asupra Egiptului. Exista anumite asemanari si cu cele sapte plagi. Anumite elemente din cele sapte trâmbite si cele sapte plagi corespund cu cele sapte zile ale creatiei (Gen 1), ceea ce ne atrage atentia asupra dreptatii Dumnezeului Creator.         Imaginile folosite pentru descrierea pedepselor divine sunt, de obicei, neexplicate, ceea ce face ca viziunea trâmbitelor sa fie mai dificil de înteles. Sunt combinate imagini si metafore profetice din VT, cu multe simboluri. Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec. III) aceste scene au fost interpretate ca fiind paralele cu „cele sapte biserici" si „cele sapte peceti". întelegerea aceasta a fost dezvoltata de multi

mult decât dreptatea...       Focul de pe altar provenea de la Dumnezeu si era întretinut continuu (Lev.9:24, 10:11, 16:12). în timp ce tamâia se înalta încontinuu pe altarul de aur, îngerul-preot umple cadelnita cu focul sacru al dreptatii, cu jaraticul razbunarii si-l arunca pe pamânt. Focul acestei mânii însa nu este revarsarea ultimei mânii a lui Dumnezeu (cap. 15:1) ci o serie de judecati preliminare, amestecate cu har, pedepse partiale care au loc în timp ce Iisus înca mijloceste în templul ceresc. Expresiile „a treia parte" si „a zecea parte", în cazul pedepselor trâmbitelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arata o pedeapsa pastiala, disciplinara; o triere facuta de Dumnezeu (Ez 5:1-4. 11-13, Zah 13:8-9) In timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocai (11:13) , dar în timpul ultimelor 7 plagi, nimeni nu se va mai pocai (16:9.11.21).

învatati medievali si a devenit obisnuita printre protestanti si milleriti. Desi aplicatia scenelor la evenimente istorice n-a fost uniforma si unanima, s-a cristalizat opinia ca ele reprezinta pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva crestinatatii decazute, prin invaziile barbare în Occident si prin blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost întelese în comparatie cu cap. 13-14. Aceasta interpretare clasica a fost sustinuta si de savantul Isaac Newton. In teologia adventista, ea este expusa de Uriah Smith.

Primele patru trambite            Deoarece interpretarea trâmbitelor este controversata înca, si nu avem o pozitie dogmatica asupra acestei profetii (cu exceptia viziunii din cap. 10-11), vom reda schematic variantele cele mai serioase:

Dupa Uriah Smith:

          Trâmbita I.(v.7). Invazia vizigotilor sub Allaric (395-410), prima lovitura barbara data Imperiului de Apus. Contemporanii (Ieronim, Augustin, poetul Salvian zis „Ieremia") au recunoscut în invazia barbariilor, pedeapsa lui Dumnezeu. Vizigotii au atacat pe uscat si au acaparat teritorii largi.         Trâmbita II (v. 8-9). Invazia vandalilor pe mare (406-455). Jefuirea Romei, ocuparea zonelor maritime.        Trâmbita III (v. 10-11). Atila, flagellum Dei („biciul lui Dumnezeu"), care a atacat Occidentul pe vaile râurilor (445-454).         Trâmbita IV (v.12) Stingerea puterilor civile ale Romei (împaratul-476, consulatul-541, senatul-552).

Dupa interpretari recente:         Intr-un comentariu foarte erudit asupra Apocalipsei, publicat în 1982, Desmond Ford vede în aceste patru trâmbite, judecati divine, calamitati sociale si spirituale venite asupra iudeilor, romanilor si crestinilor apostati. In 1987, într-o teza de doctorat de 500 de pagini, care analizeaza numai primele patru trâmbite (!), teologul adventist Jon Paulien îsi expune concluziile si tentativele de interpretare, care sunt, în esenta, identice cu ale lui D. Ford. Este cel mai impresionant studiu asupra acestui subiect, care s-a

 facut pâna în prezent. Concluziile nu sunt foarte precise în detaliu, autorul intentionând doar sa acumuleze informatii cât mai bogate si sa le evalueze, ca ajutor pentru alti interpreti care ar fi interesati de identificarea istorica a acestor trâmbite.        Trâmbita I: O calamitate care loveste pamântul. Pamântul („tara") un termen referitor la Tara Sfânta. Judecatile lui Dumnezeu lovesc întâi pe cei mai de aproape, pe cei carora li s-au dat mai mari binecuvântari si le-au respins. Folosind imagini din vechii profeti, viziunea descrie nenorocirile venite asupra Ierusalimului si a iudeilor la anul 70 si, mai complet, la anul 135. Vezi si Is. 28:2, Ez 13:1. Hag. 2:17.       Trâmbita II. Prabusirea Imperiului Roman în apele invaziilor barbare (406-455). Muntele nimicitor, vulcanul lumii antice este simbolul Romei numite „Babilon", dupa modelul din Ier 51:24-64. Daca aceasta este interpretarea corecta, acest Anti-Sinai apocaliptic este vazut în sensul limbajului VT, unde expresia ebraica har mashit înseamna, în acelasi timp, munte nimicitor si „munte stricat", munte al coruptiei. Aceeasi expresie este folosita pentru „muntele Pierzarii" (al idolatriei) pe care Solomon îsi înaltase „urâciunile".       Trâmbita III. Fara aplicatie istorica precisa. Probabil, se prevede aici aparitia ereziilor, a alterarii Evangheliei în Biserica. Steaua cazatoare poate simboliza pe Lucifer care, prin intermediul unor învatatori de tipul lui Balaam (Iuda 11:13) a transformat apele Evangheliei în otrava.       Trâmbita IV. Probabil este prevazut aici timpul de întuneric spiritual, de obscuritate, care avea sa vina dupa întunecarea unor adevaruri fundamentale ale Bibliei. Pare sa descrie Evul Mediu.

Trambitele V-VI in cap. 9        Daca primele patru trâmbite sunt interpretate cu oarecare nesiguranta, comentatorii obisnuiesc sa spuna ca trâmbitele din capitolul 9 duc la disperare pe toti exegetii. In

  nealterate, toate vederile pionierilor credintei noastre. Dupa ce a aplicat viziunea lacustelor la cuceririle otomane între 1229-1449, Litch a vazut în cavaleria „pucioasa" si veninoasa

ciuda acestui aspect, exista adevaruri esentiale care pot fi clar vazute aici, astfel încât mesajul divin nu este zadarnic. Indiferent de aplicatia istorica mai nimerita, aceste nenorociri sunt cauzate de forte demonice sub permisiunea lui Dumnezeu. Cei credinciosi, cei ce poarta „sigiliul lui Dumnezeu pe frunte" sunt ocrotiti (v.4). Insasi crucea lui Iisus, meritele sângelui ispasitor, daca sunt respinse, permit slobozirea fortelor demonice asupra lumii (v.13). Pedepsele divine sunt, adesea, finale pentru unii. Mortii nu se mai pot pocai. Dar de cele mai multe ori, nici cei vii nu apreciaza harul supravietuirii (v.20-21). Pacatele incriminate aici de Ioan sunt aceleasi pe care le condamnau profetii la pagâni si la compatrioti. In primul rând este condamnat cultul imaginilor, al „operelor mâiniilor omenesti", apoi coruptia morala care urmeaza întotdeauna idolatriei: uciderea, ocultismul, desfrâul, furtul. Toate acestea sunt exemple de calcare a celor zece porunci.       Referirea la sigiliul divin pe fruntea credinciosilor ne-ar tenta sa consideram Apoc 7:1-4 drept context profetic, dar prezenta celor „cinci luni" (150 zile-ani ne împiedica sa asezam aceasta calamitate dupa 1844, daca luam în serios juramântul îngerului din cap. 10       Trâmbita a 5-a (v.1-12). Steaua cazuta, care are cheia fântânii abisului, este îngerul abisului. Numele de Apollyon si Abadon are, în ambele limbi, sensul de „nimicitor", „distrugator". Dar poate sa fie si un joc de cuvinte aici. In ebraica, abadon înseamna „pierzanie", dar ab-adon înseamna parinte domn. Deasemenea, în greceste, apollyon înseamna „distrugator", iar apo-lyon este „eliberator". S-ar putea sa fie vorba de un intentionat joc de cuvinte aici, desi comentatorii nu mentioneaza acest amanunt. Cel mai distructiv factor, din punct de vedere spiritual, este acela care se pretinde domn, parinte si eliberator, care pretinde ca are cheile raiului, dar nu poate descuia cu ele decât putul fara fund al abisului. Vom reda mai jos, variantele mai importante ale aplicatiei istoriciste a acestei profetii:       1. Mohamed si cuceririle islamice (?). Istoria interpretarii este bine reprezentata de comentatori care au vazut în invazia de lacuste-scorpioni, cuceririle islamice. Islamul a fost, într-adevar, o calamitate pentru crestinism, si ar fi de mirat sa lipseasca din profetie. Adventistii milleriti si pionierii AZS au vazut aici flagelul mohamedan. Dar exista importante diferente între cei ce fac aceasta aplicatie. Expunerea lui Josiah Litch din 1838, aplica invazia la otomani, perioada celor 150 de zile-ani fiind 1299-1449 (De la asaltul lui Othman asupra Nicomediei si pâna la întronarea ultimului împarat bizantin, cu permisiunea sultanului). Dar aplicatia facuta de milleriti a pierdut teren. Jean Vuilleumier nu vede pe otomani aici, ci pe arabi (sarazini), iar perioada de chinuri începe din zilele lui Mohamed si se încheie prin asezarea resedintei la Bagdad. Steaua-înger este „profetul" Islamului care a întunecat soarele Evangheliei, iar groapa abisului este pustiul arab.

       2. Papalitatea si cruciadele. Intr-o lucrare înca nepublicata, William Shea propune o alta explicatie. Steaua

din al doilea „vai", pe aceiasi otomani, de data aceast referindu-se la perioada lor de dominatie. Timpul din v. 15 l-a înteles ca perioada profetica, prin însumarea amintita mai sus. El a adaugat aceasta perioada la cea anterioara care se încheia în 1449, si a ajuns astfel la data de 1840 pentru caderea Turcului. El si-a publicat concluziile cu doi ani înainte de 1840, ceea ce a trezit un interes deosebit, în contextul mesajului millerit care rasuna în anii 1833-1844. Având nevoie de precizia ceruta de prezenta acelui „ceas" care trebuia interpretat în sens apocaliptic, ca si celelalte unitati de timp alaturate, Litch a luat din Istoria lui Gibbon data de 27 iulie 1229 pentru asaltul otomanilor asupra Nicomediei si, adunând cei 391 ani la cei 150 anteriori, a prezis ca la 11 august 1840 va avea loc un eveniment care va însemna înlaturarea pericolului otoman. Anii 1839-1840 au adus mai multe momente importante care pot fi luate ca sfârsit al acestei perioade. Turcia a început sa se europenizeze si sa depinda de bunavointa marilor puteri. Unul dintre aceste momente diplomatice, misiunea lui Rifat Bey, este considerata ca fiind încheiata la 11 aug. 1840.       Interpretarea lui Litch este foarte seducatoare. Dar este bine sa fim constienti de unele obiectiuni. In primul rând, „ceasul" si „ziua" aceea indica, mai degraba o data decât o perioada. In al doilea rând, se sustine ca data oferita de Gibbon (27 iulie 1229) este citire eronata a izvoarelor folosite de marele istoric, de fapt, turcii calculeaza începutul istoriei lor din 1230 si nu din 1299. In al treilea rând, daca perioada de 391 ani si 15 zile necesita aceasta precizie, de ce trebuie cautat un punct precis pentru cele 150 de zile si nu pentru cele 391 de zile? Aici este o slabiciune evidenta. Iar data de 11 august 1840 nu pare mai proeminenta decât alte date din acei ani de declin.      Varianta CM. Maxwell. O solutie aparent noua la interpretarea generala de mai sus, este aceea pe care o prezinta si frumosul comentariu al lui Maxwell, God Cares. (Vederea aceasta este sustinuta si de altii, printre care si William Shea). Se considera perioada de 391 de ani între 1453-1844 Prima data este usor de recunoscut ca fiind cucerirea Constantinopolului, iar a doua reprezinta momentul în care „Sublima Poarta" este silita sa pronunte oficial cele de mai jos. Citez pe Dr. William Shea care, la rândul lui, citeaza pe comentatorul Bickersteth, a carui lucrare nu ne este accesibila:       „Sublima Poarta se angajeaza sa ia masuri eficiente pentru a se preveni de aici încolo condamnarea la moarte si executia acelor crestini care sunt apostati." (21 martie 1844)       „De aici înainte, crestinismul nu va mai fi insultat în teritoriile mele , nici nu vor mai fi persecutati crestini pentru religia lor." (22martie 1844)         Ambele date sunt ispititoare, a doua coincide si cu sfârsitul celor 2300 de ani din Dan.8:14 si cu sfârsitul celor 1335 ani din Dan. 12. Dar tratarea acelui „ceas" ca reprezentând 1 zi + 1 luna + 1 an de timp profetic, amâna convingerea. Este prematur sa ne hotarâm asupra unei variante acum, dar toate merita cunoscute si, ceea ce este interesant, din punct de vedere cronologic, toate subliniaza

cazuta este Antichristul papal, iar lacustele - scorpioni sunt cruciatii trimisi în mai multe rânduri, timp de 150 de ani, împotriva „pagânilor", asadar razboaie „sfinte" pentru cucerirea, unui mormânt gol si a unor teritorii cheie. Perioada cruciadelor a durat circa 150 ani, între anii 1099-1249. Prima cifra reprezinta succesul primei cruciade prin cucerirea Ierusalimului, a doua reprezinta insuccesul ultimei cruciade care este înfrânta în Egipt, în batalia de la Mansura. Dr. Shea vede în descrierea acestor lacuste cu casti si platose de fier, o imagine destul de izbitoare a cavalerilor cruciati.

       Trâmbita a 6-a (v. 13-21). Intelegerea acestei profetii depinde de modul în care vedem prezenta Eufratului din v. 14: este vorba de o geografie istorica sau de o geografie apocaliptica? (conf. cap. 17:1.5.15 si 16:12). Un alt factor determinant este si mentiunea unui timp în v.15; este o perioada profetica în termenii principiului zi-an, însumând 391 ani si 15 zile (360+30+ +1+1/24 zile) , sau este un moment profetic important, subliniat prin referirea la „ceasul, ziua, luna si anul acela" ? Milleritii au urmat traducerea engleza veche (KJV) care spune „un ceas si o zi si o luna si un an", ceea ce favorizeaza aplicatia la o perioada de timp. Dar textul grecesc indica, mai degraba, o data importanta.         Varianta Josiah Litch. Prima aplicatie a acestei profetii în mediul adventist a fost facuta de Litch în 1838. Ea a avut un deosebit succes la vremea ei. Astazi nu mai este sustinuta de teologii nostri, cu exceptia unor persoane care sunt preocupati în a pastra      

perioada 1798-1844.       Varianta William Shea. Pornind de la observatia ca gramatica textului grecesc ar cere mai degraba o data, un punct important, si nu o suma de segmente de timp, Dr. Shea propune urmatoarea interpretare, dupa ce, mai întâi, subliniaza probabilitatea celei de mai sus. Pornind de la ideea ca perioada de 1260 ani ai dominatiei papale este exprimata în contextul viziunii (cap. 11-12) , în luni (42 luni), zile (1260 zile) si ani (trei vremi sau ani, si jumatate), Shea vede în aceasta data importanta sfârsitul celor 1260 ani ai dominatiei papale, anul 1798. Chiar si „ceasul" acela pare vizibil în cap. 11:13 (dupa textul grecesc, „în ceasul acela"). Acest ceas care reprezinta sfârsitul dominatiei papale, odata cu Revolutia Franceza si ridicarea lui Napoleon, este înteles ca fiind momentul dezlegarii acestei ostiri apocaliptice. Aceasta cavalerie tricolora este armata lui Napoleon si razboaiele declansate în acea perioada au fost cele mai mari cunoscute pâna atunci. Armatele franceze s-au putut lauda cu maceluri nemaiîntâlnite. Mentionarea Eufratului s-ar referi la Babilonul apocaliptic (Roma si statele catolice) ; or, tocmai din principalul stat catolic, si de la Roma au început expeditiile lui Napoleon în Orient si în Europa. Razboaiele napoleoniene au durat pâna la dezastrul de la Waterloo în 1815: Numarul ostirii apocaliptice este, evident, simbolic, indiferent la cine s-ar aplica. El reprezinta acea grande armee, poate cea mai mare armata din toate timpurile pâna atunci. Cei patru îngeri distructivi, reprezinta cuceriri în toate directiile punctelor cardinale. Prezenta acestor „capetenii" nu estedeloc surprinzatoare, daca ne amintim de rolul lor în Daniel cap. 10

Ingerul cu profetia desigilata. Inaltarea Evangheliei in timpul sfarsitului(10:1 - 11:14) (Viziune aditionala care tine de trambita a 6-a)         Desigilarea si proclamarea universala a profetiei timpului. Capitolul 10 al Apocalipsei este una dintre cele mai

clare si mai sigure profetii. Ingerul magnific nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu, în calitate de Sol al Domnului si conducator al Israelului Sau. Norul si curcubeul legamântului (simboluri ale slavei lui Yahwe), comparatia picioarelor cu stâlpii de foc (care, împreuna cu norul,

introduc tema exodului din Egipt), glasul de leu si autoritatea Lui universala (vine din cer, se aseaza cu un picior pe mare si cu celalalt pe pamânt), fata comparata cu soarele si picioarele ca niste stâlpi de foc, amintesc de descrierea din Apoc.l si Dan. 10. Iar juramântul din v.5-7 este comparabil cu acela al Arhanghelului (Michael) din Dan. 12.       Racnetul de leu este în legatura cu ceasul judecatii (Ioel 3:16) si, în acelasi timp, este simbolul avertizarii profetice

Observati si contextul literar si cronologic al proclamatiei îngerului: în cadrul evenimentelor din trâmbita a sasea. Or, timpul profetic din trâmbita a sasea reprezinta anii 1798-1844 (indiferent ce varianta am prefera). Este un adevar sigur ca interesul cercetatorilor pentru profetia din Dan 8:14 a devenit major tocmai în aceasta perioada si ca majoritatea lor au înteles ca durata celor 2300 de zile reprezinta tot atâtia ani care se încheie în 1843, 1844 sau 1847.         Aceasta împlinire a profetiei despre descifrarea viziunii celor 2300 de zile nu poate fi întâmplatoare. Marile treziri spirituale din protestantism în prima jumatate a sec. XIX si proclamarea timpului judecatii de catre multi predicatori de diverse confesiuni în Europa, în Insulele Britanice si în colonii, în America si chiar în Asia, au fost cu siguranta o directa interventie a Spiritului lui Christos. In ciuda limitelor omenesti, miscarile de tip adventist din acea perioada „filadelfiana", au fost o manifestare stralucita a puterii Evangheliei. Cea mai reprezentativa din aceste miscari concomitente si aparent

(Amos 3:4.7.8, Os 11:10, îs 21:8). Ca si aceasta Apocalipsa (cap. 1:1), toate descoperirile profetice vin prin Christos. Harisma profetica este o marturie a lui Iisus - harisma = dar, în 1 Cor 12:4-11 etc. ; vezi cap. 19:1Ou.p, 22:9)       Carticica desigilata nu poate fi documentul rascumpararii din cap. 5. Acolo era un sul mare, pecetluit cu sapte peceti, aici este un sul mic „deschis" (desfacut, desigilat). O comparatie cu viziunea din Dan. 12:4-12 ne arata ca aici este vorba de profetia timpului (cele 2300 zile) despre care i s-a spus în mod repetat lui Daniel s-o pastreze sigilata „pâna la vremea sfârsitului" când „multi o vor cerceta si cunostinta va creste". Din studiul asupra profetiei din Dan.8:14 reiese ca aceasta perioada care priveste timpul scurs pâna la „razbunarea (curatirea) templului ceresc", s-a încheiat în anul 1844. Prin urmare, descifrarea si începutul vestirii acestei profetii trebuia sa preceada data de 1844.

necorelate a fost, cu siguranta, miscarea initiata de predicatorul baptist William Miller, desfasurata între anii 1833-1844, care a influentat puternic bisericile din Statele Unite si, prin intermediul publicatiilor, si alte zone geografice.       Daca în cartea lui Daniel ramasese un singur lucru jigilat (viziunea celor 2300 de zile), aici îngerul vine cu acea profetie desigilata. Si singura profetie sigilata în Apocalipsa (pâna când ?) este mesajul celor sapte tunete, care sunt ecouri ale ultimei proclamari profetice, autoritare, a lui Iisus , pe pamânt si pe mare... Aceasta pecetluire, precum si învaluirea îngerului într-un nor si surpriza amara experimentata de Ioan care a „mâncat" aceasta carticica dulce, ne sugereaza ca generatia aceea nu avea sa vada clar semnificatia profunda a datei profetice 1844.        Nici un alt chronos dupa cele 2300 zile-ani (v.5-7). Comparati juramântul din aceste versete, cu juramântul aceluiasi Personaj în Dan. 12. Observati urmatoarele sapte paralele între cele doua pasaje profetice:

Dan.121. - profetia timpului sigilata ( 2300 "zile", 457 i.e.n.- 1844)2. - pana la vremea sfarsitului3. - Michael - Christos jura4. - trebuie sa treaca cele trei vremi si jumatate ( 1260 "zile", 538 - 1798); aceasta inseamna 1290 "zile" de la instalarea "uraciunii" ( 508-1798)5. - ferice de cine va ajunge la 1335 "zile" ( 508 - 1843)6. - cand mana poporului sfant va fi zdruncinata de tot7. - Daniel doreste sa inteleaga profetia

Apoc. 101.- carticica deschisa2. - in timpul sfarsitului3. - Ingerul - Christos jura4. - nu va mai fi nici o vreme

5. - profetia era dulce6. - cu trambita a saptea se incheie taina lui Dumnezeu7. - Ioan mananca profetia

        Nu va mai fi nici o „vreme". Tinând în mâini profetia desigilata a celor „2300 de seri si dimineti", în contextul cronologic-profetic al anilor 1798-1844, Domnul Christos jura pe onoarea Sa de Creator ca nu va mai fi nici un chronos. Textul grecesc nu se refera la nici o zabava (întârziere), ci foloseste termenul  - chronos = data, perioada, termen, timp fixat, vreme hotarâta. Traducatorii, de regula, nu observa legatura dintre acest termen si chronos-ul sigilat din Dan. 12 (care este aici desigilat si proclamat). Dar exista si traduceri care redau termenul grecesc cu timp (vezi versiunea sinodala si Biblia „cu triunghi"). în Dan. 12, îngerul Domnului jurase ca trebuie sa treaca mai întâi era celor trei vremi si jumatate de persecutii, dar sfârsitul nu va fi atunci (în 1798), ci în momentul în care „mâna poporului sfânt va fi zdrobita de tot". Care este taina lui Dumnezeu? Este vorba de mesajul sigilat al celor sapte tunete? Când va suna îngerul al saptelea? Sunt lucruri care merita un studiu mai aprofundat. In orice caz, principalul eveniment pe care-l aduce trâmbita a saptea este întronarea Domnului Christos si începutul razbunarii legii lui Dumnezeu (11:15-19).       Profetia cea mai dulce, a cauzat amaraciune (v.8-10). Comparati cu Ier 15:16-21 si Ez 2:8—3:3. Scena care are loc în viziune este o dramatizare a ceea ce avea sa se întâmple cu credinciosii din anii 1844 care s-au bucurat de calcularea corecta a perioadei profetice si de asteptarea ca Domnul Iisus

tot ce nu este necesar, orice flecareala si întâlnire inutila si sa ne prezentam ca robi ai Dumnezeului cel Viu." (7SDABC, Rev 11:1). Observati referirea la Apoc.6:17si 7:3.        Standardul judecatii: o „trestie"- toiag. In timpurile biblice, instrumentul pentru masurarea lungimii era confectionat dintr-o trestie. Dar aici este vorba despre o trestie-sceptru, deoarece termenul grecesc  - rrabdos, tradus în mod gresit cu prajina, înseamna toiag, varga sau sceptru. Este simbolul autoritatii, al judecatii, al pedepsei, al regalitatii. Deaceea cuvântul canon (regula, standard) care denumea cândva, în greceste, un băt drept folosit ca metru, provine din termenul ebraic kane (trestie), ca si latinescul canna (trestie). In acest pasaj, totusi, nu este folosit termenul kanon ci - kalamos, un sinonim cu sensul de: 1. trestie, 2. toiag, baston, 3. standard de masurat lungimea, 4. condei pentru scribi.       Imaginea trestiei toiag ne aminteste cu durere si pietate de patimile Aceluia care S-a jertfit pentru a ne elibera de vina si puterea pacatului, punând în inima noastra, prin Spiritul Sau, legea Sa... Când ostasii L-au adus pe Iisus la judecata, I-au pus pe cap o coroana de spini si în mâini o trestie asemenea unui sceptru. Ei îi smulgeau sceptrul si-L loveau cu el, inspirati de Satan sa batjocoreasca principiul împaratiei Lui, legea iubirii dupa care va judeca lumea.       Ce alt standard de masurat închinatorii ar putea avea

sa revina pe pamânt la data aceea. Ei stiau ca profetia se refera la o judecata, dar credeau ca judecata are loc la revenirea Domnului Christos, pentruca nu întelegeau diferenta dintre judecata investigativa ( de cercetare) si cea executiva. Când Iisus va reveni, va aduce cu sine ceea ce s-a hotarât deja la judecata. El nu va veni pe pamânt ca sa deschida sedinte ale unui tribunal universal. Va veni sa ia apararea poporului Lui, nimicind complet lumea rebela si luând cu El, la cer, pe credinciosii pamânteni din toate timpurile (Vezi si cele de la Apoc.3: 7-8). Cele doua dezamagiri succesive din anul 1844 au fost o experienta amara dar binefacatoare pentru adventisti, pentruca le-a dat o lectie severa de a studia mult mai serios Biblia pentru a cunoaste voia lui Dumnezeu. Cei ramasi credinciosi în urma dezamagirii au descoperit prin studiul Bibliei o privire mai profunda în profetiile ei si adevaruri teoretice si practice uitate de crestinatatea apostata.         Un mesaj profetic universal (10:11). Ca si în cazul lui Ieremia si Ezechiel, Ioan (personificând pe poporul lui Dumnezeu din timpul sfârsitului), înghite cartea desigilata, nu doar pentru propria sa hranire spirituala, ci o asimileaza pentru a o vesti altora. Mesajul adventist de astazi, este reprezentat de rolul dramatic al lui Ioan în aceasta scena, este o profetizare (o proclamare a profetiei cartii desigilate). Aceasta marturie profetica universala este neaparat necesara înainte de revenirea lui Iisus. Oricât de întinsa a fost proclamarea din anii 1840-1844, ea nu a cuprins întreaga lume. Dar dupa efectul terapeutic al amaraciunii de la 1844, Dumnezeu a creat o Biserica universala din nimic. In 1845 erau doar câteva zeci de adventisti sabatisti în America, dar în deceniile care au urmat, mesajul profetic al Evangheliei Vesnice rostit de acei pionieri, a atras persoane de diferite nationalitati în SUA, apoi a trecut oceanul pe alte continente, ajungând la cifra de peste 75.000 la granita dintre secole, astazi fiind circa 7 milioane în aproape toate tarile lumii (acest comentariu a fost scris in 1994). Putini, foarte putini, dar foarte raspânditi. Acest amanunt este o partiala împlinire a profetiei. Când ramasita credincioasa a poporului lui Dumnezeu va fi împuternicita cu Spiritul Sfânt asemenea apostolilor, aceasta ultima avertizare va rasuna în urechile fiecarui om.        Expresia „cu privire la multe noroade etc." trebuie modificata în sensul de „înaintea multor popoare", potrivit unei mai corecte întelegeri a textului grecesc (vezi si versiunea sinodala). Notati si cuvântul „trebuie".       Un timp al masurarii închinatorilor. Judecata casei lui Dumnezeu (11:1). In contextul celor de mai sus, primul verset din capitolul 11 este elocvent. In acest loc, divizarea în capitole este nepotrivita, dar se poate observa usor ca exista o continuitate. Ioan joaca în viziune un nou rol dramatic. Al cui? Referitor la aceasta masuratoare, Ellen White sugereaza ca ar fi o lucrare echivalenta cu acea cercetare a ostirii lui Israel din Apoc.7, înaintea sigilarii celor 144.000:       „Marea judecata are loc si se savârseste de un oarecare timp. Acum Domnul zice: «Masurati templul si pe închinatorii lui!...». Aduceti-va aminte ca vorbele si faptele ... va sunt fotografiate în cartile ceresti... Lucrarea aceasta înainteaza,

Dumnezeu, decât propria Lui lege morala în care se specifica pe prima tabla: obiectul închinarii, modul închinarii, spiritul închinarii si timpul închinarii. În viziune, Ioan preia un rol al îngerului Domnului. Asa cum a primit cartea profetica, la fel a primit si trestia de masurat. Misiunea lui si a îngerului care proclama timpul judecatii, pe mare si pe uscat, se confunda. În Apoc. 14:6-12, aceeasi Evanghelie, aceeasi avertizare universala cu privire la închinare. Poate fi, oare, întâmplator ca, la sfârsitul acestei serii dramatice (cap. 11:19), când rasuna trâmbita a saptea, se deschide Sanctuarul ceresc si se vede acolo CHIVOTUL LEGAMÂNTULUI stralucind de fulgere si provocând tunete, cutremure si grindina ? Are, oare, acest lucru, vreo legatura cu timpul pe care-l traim? Nu exista un alt standard moral decât acela descoperit în Biblie. Este un standard spiritual, nu legalist, este o „lege împarateasca" (a împaratiei cerului), o „lege a libertatii (care vine din iubire, în urma mântuirii)", nu o lege scrisa doar pe piatra si careia te supui de teama. In fapt, adevaratul standard nu este litera moarta, ci spiritul viu al legii, asa cum este exemplificat în Christos. El însusi este Cuvântul lui Dumnezeu. In El, Legea si Evanghelia sunt una. El este standardul maturitatii (desavârsirii) morale. (Ef 4:13-15).       Masurarea templului, a altarului si a închinatorilor trebuie sa fie într-o strânsa legatura. Templul de aici, nu poate fi decât cel ceresc, deoarece se vorbeste despre altarul lui, aici în contextul trâmbitei a sasea (8:3, 9:13), iar finalul impunator al trâmbitei a saptea aduce în imagine „templul lui Dumnezeu care este în cer" (11:19). Daca masurarea închinatorilor are un sens spiritual (moral), ce este masurarea templului si a altarului? în contextul profetiei desigilate a celor 2300 zile-ani care trebuiau sa treaca pâna la curatirea (razbunarea) sanctuarului, este posibil ca aici, templul si altarul sa fie „judecate" si ele, pentru a fi razbunate. Ziua ispasirii (ziua judecatii anuale) era ziua curatirii de pacat a sanctuarului si, în acelasi timp, a lui Israel (Lev. 16:16.19.30). Sanctuarul din Apocalipsa este, în mod evident, ceresc. Si închinatorii sunt ceresti (Ef2:6). Dar în sens propriu ei sunt înca pe pamânt, unde este altarul de jertfa (cap.6:9) în curte... „Cei ce se închina în el [altar]" este o traducere stranie, fiindca nimeni nu se închina în altar. Unele versiuni biblice redau expresia cu „cei ce se închina acolo" (la templu, în curte). Dar, gramatical este corect ca acest - en auto (în el), sa fie tradus „înaintea (în prezenta) lui" sau „prin el" (cu ajutorul lui). In acest fel, adevarata închinare este în strânsa relatie de mijlocirea acestui altar. Indiferent despre care altar ar fi vorba aici, el reprezinta diferite aspecte ale jertfei lui Iisus si ale închinarii noastre spirituale (Apoc.5:8, 8:4, Rom 12:1). Fara sângele lui Iisus, orice închinare este ca jertfa lui Cain.       Judecata de cercetare (preadventa) începuta la anul 1844 priveste numai pe poporul lui Dumnezeu, pe aceia al caror nume este scris în cartea vietii, care au avut experienta iertarii pacatelor, a cunoasterii lui Dumnezeu. Ei sunt masurati si pot fi acceptati sau respinsi, potrivit cu dreptarul adevarului care nu este numai lege ci si Evanghelie.

masurând... ca sa se vada cine va sta în picioare în ziua aceea. Cei ce vor ramâne statornici vor avea intrare din belsug în împaratia Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Christos. Atunci când ne îndeplinim lucrul obisnuit, sa ne aducem aminte ca este Cineva care urmareste spiritul în care lucram. .Oare, sa nu aducem noi pe Mântuitorul, în viata noastra de toate zilele, în munca noastra pamânteasca si în lucrarile din gospodarie? Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, e cazul sa lasam la o parte

Judecata dupa Evanghelie este cu mult mai severa decât judecata dupa lege, fiindca Evanghelia cunoscuta si calcata în picioare aduce razbunarea sângelui lui Christos asupra celui vinovat (Ev 10:28-29, Mat 27:25, 2 Petru 2:20-21, 1 Cor 15:1-2, Apoc 3:5). Tot Israelul este masurat, dar nu toti sunt sigilati. Aceasta masuratoare este judecata divina care vine mai întâi asupra casei lui Dumnezeu (1 Petru 4:18). Multi crestini nu sunt de acord ca si credinciosul trebuie judecat. Dar judecata lui Dumnezeu este o lucrare cereasca în favoarea celui credincios. Cine ramâne în Christos nu are de ce sa fie îngrijorat.

Curtea lui Israel si curtea "neamurilor" (v.2)        Templul de la Ierusalim avea doua curti principale, circumscrise sanctuarului: curtea lui Israel, cea apropiata de altar, si curtea neamurilor, adica a pagânilor (neevreilor), sau curtea de afara. Intre cele doua curti, iudeii zidisera un zid de despartire (la care face aluzie Pavel în Ef. 2:14). In zilele noastre s-a descoperit placa pe care era gravata interzicerea accesului celor necircumcisi, sub pedeapsa cu moartea. Daca templul din Ierusalim este doar o proiectie pamânteasca a adevaratului Sanctuar din cer, care este Palatul împaratului împaratilor si al Dumnezeului dumnezeilor, daca Israelul lui Dumnezeu este definit ca fiind adevaratii închinatori, cei ce se închina prin jertfa lui Iisus, aducând ca dar sacrificiile lor, atunci curtea pagânilor este simbolul celor ce nu se închina la acelasi altar, care n-au nici o împartasire cu templul ceresc: necredinciosi si falsi credinciosi, vrajmasii poporului lui Dumnezeu. Ambele curti sunt în lumea noastra. Distinctia dintre cei ce sunt Israel lui Dumnezeu si cei ce sunt pagâni, nu este facuta dupa criterii omenesti, ci dupa dreptarul lui Dumnezeu (Gal 6:15.16).       Dumnezeu iubeste pe toti oamenii si a jertfit totul pentru ca si cei mai pacatosi sa poata fi salvati, daca accepta conditiile legamântului sfânt. Dar cei ce cauta o alta cale spre cer decât crucea lui Isus, cei care traiesc în razvratire fata de voia lui Dumnezeu, cei ce n-au experimentat niciodata împacarea cu Dumnezeu, nu pot fi numiti copii ai Lui. Ei sunt pagâni, indiferent   de rasa, nationalitate sau religie. Numele lor nu a fost niciodata scris în cartea vietii si ei se lasa animati de spiritul cel rau.

Aceasta curte de afara nu este masurata în timpul judecatii casei lui Dumnezeu. Curtea de afara este lasata afara. In textul grecesc este folosita o metafora mai dura si, oarecum, enigmatica, cu care traducatorii nu stiu ce sa faca. Daca am traduce exact, ar trebui sa spunem: „curtea de afara izgoneste-o afara si n-o masura". Se foloseste acelasi termen care peste tot are sensul de a da afara, a alunga, a excomunica, a exclude din sinagoga. Nu este doar o lasare deoparte. Cei ce nu s-au împacat cu Dumnezeu nu vor fi judecati în acest timp; cazul lor va fi judecat în timpul mileniului (1 Tim 5:24, Apoc.20:11-15)       Cele 42 de luni ale „neamurilor". Calcarea în picioare a Ierusalimului ceresc (v.2 b). Durata celor 42 de luni (1260 zile, v.3) este acelasi timp de necaz profetizat de Daniel (7:25, 12:7) la care Apocalipsa va mai face referire (cap. 12:6.14, 13:5). Este vorba despre timpul dominatiei papale (538-1798), o dominatie în care s-a dat pe fata spiritul Romei, spiritul caracteristic pagânismului universal. Ierusalimul ceresc a fost calcat în picioare în sens figurat, prin persecutarea cetatenilor lui ceresti (Dan 8:10-13, Ef2:19, Gal 4:26, Le.21:24) , în acelasi sens în care se poate calca în picioare legea si Christos (Ev 10:28-29). Calcarea în picioare nu înseamna doar persecutie ci si profanare. Un serviciu divin care accentueaza ritualismul ca un paravan al pacatelor si faradelegilor, este etichetat ca fiind o „calcare în picioare a curtilor" templului (Is 1:12 în textul ebraic, vezi Biblia „cu triunghi").

Auditia profetica despre "cei doi martori" ( v.3-13).         Este foarte util pentru cititor sa observe ca scenele descrise în v.3-13 nu sunt vazute de Ioan în viziune, ci sunt descrise profetic de catre îngerul Domnului din cap. 10 sau de catre glasul lui Dumnezeu din cer (Apoc. 10:8.11, 11:1.3). Oricum, cel ce vorbeste este Dumnezeu, nu o creatura, altfel n-ar putea vorbi despre „cei doi martori ai Mei". Daca viziunea îngerului cu profetia desigilata are loc în contextul trâmbitei a sasea, aceasta profetie despre cele 1260 zile-ani nu apartine de trâmbita a sasea, ci este descoperita de Dumnezeu lui Ioan înainte de a se împlini, facându-se aici o incursiune într-

cuvântul Domnului (1 împ 18:1) primit ca urmare a rugaciunii credintei, deoarece Ilie erau un om la fel de uman ca si noi (Iacov 5:17-18) . Iar Moise a avut în mâini cheile aceleiasi autoritati: „asa vorbeste Domnul!" (Ex 7:17). Ce martori ai lui Dumnezeu ar putea avea autoritatea de a aduce judecati divine asupra pamântului „oridecâteori vor voi"? Si înca în era crestina! Iisus a mustrat pe apostolii care doreau o asemenea autoritate (Le 9:54-56). Si a afirmat ca doar Cuvântul Evangheliei predicate de solii Lui, daca este respins, aduce judecati (Mat 10:14.15; observati contextul trimiterii celor 12,

un viitor anterior aceluia ilustrat de viziunea îngerului si a marii avertizari despre care am vazut ca urmau sa se realizeze în perioada 1798-1844). Motivul acestei incursiuni într-un trecut profetic este, mai întâi, nevoia unei digresiuni retorice, a unei paranteze care sa descrie în detaliu care este pacatul neamurilor care tin de curtea de afara, cea nemasurata; si în acelasi timp, nevoia de a arata cauzele aparitiei unei asemenea treziri religioase prevazute în cap. 10.       Identitatea celor doi martori. Multi au vazut aici pe Enoh si Ilie care sunt în cer si care ar fi asteptati sa revina pe pamânt pentru a chema lumea la pocainta. Dar Iisus a aratat ca daca cineva nu crede Scriptura, n-ar crede nici daca ar învia cineva din morti (Le. 16:29-31) . Pe de alta parte, Ilie a si venit, dar oamenii au facut cu el ce au vrut (Mat 17:10-13). Si daca Botezatorul împlinea profetia despre venirea lui Ilie ca sa pregateasca pe poporul lui Dumnezeu pentru ziua Domnului (Mal.4:6), împlinirea nu este completa, fiindca ziua Domnului, în sensul deplin al cuvântului, este înca în viitor, iar nevoia de pocainta este astazi mai mare ca oricând. Daca ar mai veni însusi Iisus, înca odata dezbracat de slava divina, cu Evanghelia Sa si cu minuni puternice, ce soarta ar avea în crestinatate? Oridecâteori au fost persecutati indivizi pentru motive de constiinta, (pentru a fi salvate natiuni!) la îndemnul caiafelor erei crestine, oridecâteori crestinii fac sau nu fac ceva unui neînsemnat fratior al lui Iisus, acel act reprezinta atitudinea reala fata de Fiul lui Dumnezeu. Si oridecâteori au existat oameni sau miscari religioase de trezire, de chemare la pocainta, acolo a fost Ilie. Iisus si-a trimis apostolii câte doi; si acest model al cuplului misionar a fost urmat de vechii crestini, de fratii valdenzi si lollarzi din Evul Mediu si de multi altii.        Aici este vorba despre niste martori care au o autoritate neobisnuit de mare (v.3-6). Ilie a putut invoca focul ceresc asupra vrajmasilor lui, a putut încuia si descuia cerul; Moise a putut preface apele în sânge. Dar cheile lui Ilie nu erau altceva decât       

doi câte doi în v. 1-4). Glasul lui Dumnezeu identifica pe acesti doi martori cu simboluri din cartea lui Zaharia (4:3.11.14). Si pentruca nici Zaharia nu întelegea, îngerul Domnului i-a explicat ca aceasta este o metafora pentru autoritatea si puterea cuvântului lui Dumnezeu în contrast cu slabiciunea sau puterea omeneasca (Zab 4:4-6) . Este profetia si porunca restaurarii templului lui Dumnezeu, în ciuda oricarei opozitii.       O întelegere corecta a identitatii celor doi martori a aparut înca din sec. XII, de la episcopul catolic Bruno de Segni care a vazut în cei doi martori Scripturile Vechiului si Noului Testament personificate. Vederea aceasta a fost preluata si de protestanti, printre care luteranii Mathias Flaccius (sec. XVI) si Johannes Funck. Marele matematician englez John Napier, un pasionat al Apocalipsei, a dat aceeasi explicatie cu doua secole în urma. Adventistii mostenesc aceasta opinie veche de la miscarea millerita. Si înca nu s-a descoperit una mai plauzibila. Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce ne lumineaza (Ps 119: 105.130) fiind un organ al Spiritului Sfânt. Cuvântul testament vine de la latinescul testis (martor). Prin urmare, cei doi martori sunt Biblia cu cele doua marturii ale ei. Este obisnuita denumirea cuvântului lui Dumnezeu ca marturie. Atât decalogul, ca act oficial al legamântului, este numit marturie (Ex 25:2; în Apoc 11:19 este numit testamentul lui Dumnezeu (gr. - diatheke, iar în cap. 15:5 ( - martyrion, marturie). In contextul judecatii, cele doua marturii ale VT si NT amintesc de regula judiciara stabilita de Dumnezeu din Deut 19:15. Biblia este o dovada suficienta în fata instantei constiintei. Cei doi martori-profeti sunt comparati cu doi mari ministri si ambasadori care stau înaintea Suveranului întregului pamânt . Asemenea lui Petru si Ioan, asemenea misionarilor valdenzi care mergeau doi câte doi, unul mai în vârsta si altul mai tânar, pentru a evangheliza cu riscul vietii lor, VT si NT au profetizat „îmbracati în sac" (în semn de umilire si doliu) în timpul dominatiei papale

Moartea si invierea celor doi martori (v.7-12)         Asemenea lui Ilie care, dupa cei trei ani si jumatate de seceta, a fost condamnat la moarte dar Dumnezeu l-a înaltat la cer, asemenea lui Iisus care a profetizat timp de trei ani si jumatate, apoi a fost omorât si totusi a înviat, S-a înaltat si a fost glorificat prin succesul Evangheliei, Cuvântul scris a repetat în istorie acest model. Biblia era destul de rara în Evul Mediu si citirea ei nu era încurajata. Aparitia tiparului si a Reformei a dezlegat Biblia din lanturile Bisericii Romane dar în tarile catolice si ortodoxe a continuat în principiu, situatia medievala. Insa nici tarile protestante n-au înaltat Biblia la adevarata ei pozitie, ca fiind pâinea vietii pentru fiecare om. Biblia a ramas legata în lanturile crezurilor protestante; orice interpretare si publicare a învataturilor ei altfel decât învatau bisericile de stat, erau descurajate La sfârsitul celor 1260 de ani de marturisire umilita, adica în ultimii ani ai acelei

neînsemnati frati ai Lui: albigenzi, valdenzi, hughenoti etc. (vezi si Fapt 9:4-5). Nu poate fi vorba despre Ierusalim aici, cum cred unii, pentruca Ierusalimul era distrus deja pe vremea lui Ioan, iar pe timpul Revolutiei Franceze era sub dominatie otomana. Dar împreuna cu Sodoma si Egipt, Ierusalimul este un tip al crestinatatii false care a condamnat pe urmasii lui Iisus. Lepadând Evanghelia, locuitorii Ierusalimului au devenit jucaria spiritelor rele si au declansat acea revolta a zelotilor care s-au mâncat între ei pâna au fost învinsi de romani. Si în acest caz, poporul lui Dumnezeu a iesit înainte de a veni potopul judecatilor divine. Franta, deasemenea, fusese în buna masura parasita de protestanti, care se refugiasera în Elvetia, Olanda si America, con- tribuind la prosperitatea acelor tari, prin talentele lor industriale, si saracind Franta de cel mai valoros element

perioade, ceva "mai groaznic avea sa se întâmple. O noua putere iesita din putul aceluiasi abis descris în Apoc.9:1, dar în fond aceeasi fiara (îngerul pierzarii), avea sa se lupte cu ei, sa-i învinga si sa-i omoare. Acest eveniment straniu este descris ca având un caracter local. Cetatea de aici este numita Sodoma si Egipt. Ambele toponime biblice sunt locuri peste care au venit judecatile lui Dumnezeu si din care credinciosii au trebuit sa iasa.Egiptul este simbolul ateismului, al naturalismului ocult si al sclaviei (Ex 5:2.7-9) , Sodoma este simbolul celei mai josnice imoralitati (Gen 13:13, 19:5) .        Care loc (dintre cele vizitate de cei doi martori) era în mod distinct plin de necredinta, de opresiune si imoralitate, pe la sfârsitul sec. XVIII ? Ce noua putere satanica a aparut atunci ? Orice cunoscator al istoriei moderne poate întelege ca aici este descrisa atitudinea Revolutiei Franceze fata de religie, când, din acel haos si mare cutremur social-politic, a iesit un guvern anticrestin, aproape ateist, declarând razboi Bibliei. Timp de trei ani si jumatate (3,5 zile profetice!), .din nov. 1973 pana in iunie 1797, prin asa numita descrestinare si prin ulterioarele masuri opresive, crestinismul a fost condamnat în tara cea mai catolica. Chiar si dupa ce s-a introdus o constitutie care garanta libertatea religioasa a continuat aceasta situatie, deoarece, libertatea cultului se aplica numai cultelor anticrestine inventate de revolutionari: cultul Ratiunii, cultul Fiintei Supreme, 'cultul republican, teofilantropia, toate fiind de sorginte deista, ostile Bibliei.       Este demna de observat relatia dintre cei trei ani sj jumatate profetici (1260 zile-ani) si cele trei zile si jumatate ale descrestinarii revolutionare. Este o corespondenta de tip fapta-pedeapsa, care mai apare în istoria si profetia biblica, subliniind principiul zi-an (Num 14:34, Ez 4:4-6). Cu alte cuvinte. Biserica dominanta, care a umilit Biblia si pe credinciosii ei, primeste prin Revolutia Franceza o pedeapsa. Sabia se întoarce împotriva Bisericii intolerante chiar în tara care a sprijinit cel mai mult papismul si care a varsat cel mai mult sânge de crestin necatolic. In acest fel s-a împlinit si profetia ca martorii au fost ucisi în cetatea Sodoma si Egipt unde a fost rastignit si Domnul lor. Iisus a fost rastignit aici în persoana acelor foarte

social.       Descrierile din v.9-10 se refera la influenta internationala a Revolutiei care nu s-a privit pe sine ca fiind doar o problema nationala, ci europeana si chiar mondiala. Ideile ei erau deja raspândite în alte tari. Existau iacobini în Ungaria, în Anglia si în alte locuri, iar deistii si rationalistii erau înca mai raspânditi, pâna în America. Toti cei care simpatizau cu ideile ei: francmasoni, filozofi rationalisti, saraci care îsi imaginau ca exemplul Frantei ar putea aduce izbavire, si altii, aveau toate motivele sa se bucure de programul Revolutiei Franceze. Confundând religia Bibliei cu religia Bisericii, oamenii si-au închipuit ca sunt chinuiti de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru omul care doreste libertatea carnala si eliberarea de sub autoritatea legii morale a lui Dumnezeu, auzirea Legii si Evangheliei este o tortura a constiintei. Dupa aceasta descrestinare si ostilitate fata de Biblie, dupa cei trei ani si jumatate în care cruzimile, delatiunile si destrabalarea au ajuns, poate, cea mai înalta cota a istoriei, obosita de pacat si îngrozita de sine, Franta decreteaza deplina libertate religioasa în iunie 1797.       A urmat un adevarat reviriment spiritual (conf. v. 11). Frica mentionata în acest verset are un sens spiritual. Ea denumeste un sentiment de veneratie, reverenta, respect. Generatia care a trait aceste evenimente a fost si martora reabilitarii Bibliei. In timpul dominatiei catolice si a altor biserici de stat , Biblia marturisise în umilinta. Revolutia s-a dovedit un si mai mare vrajmas, dorind înlaturarea completa a Bibliei.Dar încheierea Revolutiei Franceze, care a dat si o lovitura mortala papismului, a favorizat Biblia si libertatea religioasa. Chiar din acest timp dateaza primele societati biblice. Pe lânga Anglia, SUA si alte tari, Franta a întemeiat si ea o societate biblica.       Intre anii 1804-1840 au aparut în lume, într-o evolutie incredibila, circa 63 de Societati Biblice diferite, dintre care, cea mai importanta este Societatea Biblica pentru Britania si Strainatate (1804). Au urmat apoi altele: elvetiana (1804), suedeza (1809), indiana (1911), finlandeza (1911), daneza (1814), germana (1815), islandeza (1815), americana (1816), norvegiana (1816), valdenza (1816), franceza (1818, la Paris), greaca (1819), rusa (1826), belgiana (1834). Aceasta înaltare a Bibliei a dus la marea redesteptare interconfesionala de tip adventist dintre anii 1798-1844. Vrajmasii Bibliei, care se bucurasera de descrestinare au putut fi martori la triumful celor doi martori.

In ceasul acela s-a facut un mare cutremur de pamant (v.13)        Cu mult timp înainte de Revolutia Franceza, unii învatati ca Thomas Goodwin (1639), Drue Cressener (1689), Robert Fleming (1701) si nu putini printre reformatii francezi (numiti hughenoti ), vazusera în acest capitol apocaliptic si în acest cutremur, o revolutie anticrestina care va avea loc în Franta si care va pedepsi papismul. Este o realitate istorica faptul ca hughenotii (calvinistii francezi) cei mai persecutati dintre protestanti, desi n-au fost de partea Revolutiei, au asteptat împlinirea profetiei acesteia ca pe o eliberare. Potrivit acestei

numar real, ci sunt, foarte probabil, un simbol al închinatorilor anonimi ai lui Dumnezeu (Rom 11:3.4). In afara de protestantii refugiati sau ascunsi asemenea lui Ilie si altor profeti, Dumnezeu avusese între catolicii francezi oameni care, au pierit pentru ca n-au vrut sa tradeze crestinismul pentru cultul republican, în timp ce o mare parte îngenunchea în fata baalilor Revolutiei. Dupa o explicatie traditionala însa, n-ar fi vorba de persoane ci de 7000 de titluri (nobiliare si eclesiastice) care au fost desfiintate de revolutie. Textul

întelegeri, ora din acest verset s-ar situa dupa înaltarea martorilor, ci o descriere simbolica a Revolutiei. Moartea si învierea lui Iisus a fost marcata de un mare cutremur. Tot astfel este marcata si moartea si învierea celor doi martori. Acest cutremur social face parte din al doilea vai (trâmbita a sasea), potrivit v. 14. Dar prabusirile aduse de acest cutremur au fost doar de zece ori mai slabe decât vor fi în timpul strâmtorarii (Ap. 16:18-19, 17:1.16-18) Aceasta prabusire partiala care prevesteste o prabusire totala, arata ca fiara care a iesit din abis, ateismul militant, avea sa-si continue activitatea în lume. Cei 7000 de oameni care au pierit în acest cutremur social nu reprezinta un

grecesc, este adevarat, spune „7000 de nume de oameni", dar expresia se refera la persoane, ca si atunci când se spune „suflete de oameni".       Efectul spiritual al cutremurului trâmbitei a sasea. Spre deosebire de acei locuitori ai pamântului din cap 9:20-21 care fusesera crutati de urgia cavaleriei demonice, aici cei ramasi s-au pocait. Evident, nu poate fi vorba de o pocainta a tuturor celor ce n-au pierit în timpul Revolutiei. S-ar putea ca „cei ramasi" din acest verset sa fie o denumire a „ramasitei" lui Dumnezeu din perioada 1798-1844. In orice caz, termenii grecesti din ultima parte a v. 13, sunt aceeasi ca si în cap. 14:7. Observati urmatoarea paralela:

Apoc.10-111. Un inger coborand din cer2. Carticica deschisa... Cel viu in vecii vecilor...3. Trebuie sa profetizezi din noi, in fata multor popoare, neamuri, limbi si imparati4. S-au temut de Dumnezeul cerului si I-au dat slava5. Scoala-te si masoara templul, altarul...6. si pe inchinatorii lui7. Care a facut cerul... pamantul... marea...

Apoc 141. Un alt inger, zburand prin mijlocul cerului2. Cu o evanghelie vesnica3. ca s-o vesteasca... oricarui neam, oricarui trib, oricarei limbi, oricarui popor4. temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava5. caci a venit ceasul Judecatii Lui6. inchinati-va Celui care7. a facut cerul, pamantul, marea si izvoarele

       Este posibil ca v. 12-13 sa necesite un studiu exegetic mai profund. Evenimentele Revolutiei Franceze au deschis o era noua, aceea a secularismului, a anticrestinismului în crestinatate. Dupa 1844, aparitia evolutionismului si marxismului, miscarile revolutionare care au continuat marele seism francez, au concurat cu raspândirea tot mai larga a Evangheliei în lume. Acolo unde conditiile spirituale si sociale au creat teren favorabil, Antichristul revolutionar a manifestat aceeasi atitudine fata de Biblie. Incepând cu Revolutia Rosie din Imperiul Tarist, sistemul socialist-comunist a creat un lagar enorm, un Egipt modern în care s-au instaurat ateismul si sclavia. In cartea sa, Odihna divina pentru neodihna omeneasca, Dr. Samuele Bacchiocchi afirma ca leninistii au încercat chiar si înlocuirea saptamânii cu decada, ca si Revolutia franceza. Acest amanunt este interesant si pentru faptul ca revolutia bolsevica s-a considerat continuatoarea Revolutiei Franceze. Si înca un amanunt: înainte de a fi preluat ciclul saptamânal de la orientali (caldeeni, evrei), egiptenii împarteau si ei luna în decade...

Ingerul al saptelea ( al treilea "vai"). v.15-19         Evenimentele trâmbitei a saptea sunt prezentate de catre Ioan în doua tablouri:        a). Venirea judecatii si împaratiei lui Dumnezeu. Sarbatorirea întronarii lui Iisus. (v.15-18)         b). Deschiderea templului ceresc si razbunarea legii (v.19).         Cheia întelegerii pasajului s-ar putea afla în studierea relatiei dintre cele doua scene profetice. Pionierii nostri au înteles ca v. 19 indica Ziua Ispasirii (a Judecatii, a curatirii Sanctuarului, conf. Lev 16), deoarece numai atunci se putea deschide „sala Tronului", accesul spre chivotul legii deasupra caruia se manifesta „slava Domnului". Frumusetea, solemnitatea si profunzimea acestor simboluri înca n-au fost întelese complet. Teologia noastra are nevoie de un studiu mai serios si urgent al acestor aspecte fundamentale si distinctive.        Ellen White aplica v. 19 la începutul zilei ispasirii în 1844, în cartea Marea Lupta (Tragedia Veacurilor, la începutul cap. 25). într-o nota aditionala din 7SDABC la Apoc 11:19 (CBAZS) ea aplica acelasi verset la un moment din plaga a VII -a. Legea lui Dumnezeu va apare pe cer si va fi vazuta de

primirii împaratiei de catre Domnul Christos, momentul tranzitiei de la împaratia harului (odata cu închiderea timpului de har), la împaratia slavei, marcheaza un raspuns la mânia neamurilor. Aceasta mânie a neamurilor ar fi conflictele din mijlocul neamurilor si, în acelasi timp, opozitia lor fata de Christos. Dupa 1844, revolutiile din Europa (1848), razboaiele mondiale si alte revolutii si razboaie locale, au împlinit aceasta profetie care înca mai are sa se împlineasca. In ordine succesiva, urmeaza mânia lui Dumnezeu, care se va revarsa prin cele sapte plagi, în timpul strâmtorarii, dupa încheierea timpului de har {(Apoc 14:9-10, 15:1, 18:6). Judecata si rasplatirea de aici s-ar referi la evenimentele celor 1000 de ani din cap. 20, dupa revenirea lui Iisus, iar distrugerea celor ce distrug pamântul este cea prevazuta pentru sfârsitul judecatii mileniale (20:11-15).       Evenimentul dominant si care apare ca început al celor cuprinse în trâmbita a sasea este, totusi, momentul primirii împaratiei de catre Domnul Christos. Acest eveniment ceresc are loc înaintea revenirii Lui pe pamânt si se mai numeste „nunta Mielului" (Apoc 19:6-7). Scena este echivalenta cu cea din Dan. 7:13-14 unde este organic legata de timpul judecatii.

vrajmasii ei. Se poate ca unul din cele doua cazuri sa fie o aplicare secundara, omiletica, a Ellenei White.       Faptul ca trâmbita a saptea declanseaza în cer laude Celui care tocmai a primit împaratia, în timp ce deschiderea Sanctuarului este vazuta dupa aceea, sugereaza ca trâmbita a saptea n-ar suna de la 1844, ci înca este asteptata sa sune. Daca, totusi, v. 19 se aplica la începutul judecatii în 1844, trebuie explicat motivul pentru care nu apare întâi scena deschiderii Sanctuarului si apoi scena întronarii lui Iisus. Nu încurajam controverse asupra unor lucruri care sunt mai importante în sine decât oricare alta preferinta si motivatie, dorim doar sa aratam ca pasajul necesita înca studiu. Este posibil ca a mai ramas ceva din dulceata si amaraciunea profetiei desigilate de îngerul Domnului pentru anul 1844. Daca si alte adevaruri au fost întelese treptat, necesitând oarecare corectari si îmbogatiri ale teologiei noastre, de ce am pretinde ca adevarul cu privire la deschiderea si curatirea Sanctuarului ar fi complet înteles? Nu ne temem ca studiul ar înlatura acest stâlp doctrinal, el fiind prea bine înfipt în Cuvântul lui Dumnezeu.        Scena din v. 15-18 are la baza Psalmul 2. Ellen White (în Exp & Viz 42) arata care era întelegerea pionierilor nostri. Momentul

Nunta sau primirea împaratiei are loc înainte de revenirea Domnului (conf.Lc 19:12, 12:36, Mat 22:10-12). Nu trebuie confundata nunta cu ospatul nuntii. Una este primirea împaratiei de catre Iisus, înainte de venirea Sa; cealalta este sarbatorirea triumfului si a comuniunii la sosirea mântuitilor cu Christos în cer. Aici merita subliniat faptul ca, în aceasta metafora apocaliptica a nuntii, mireasa nu este simbolul Bisericii, ci al Ierusalimului ceresc, capitala împaratiei (Apoc.21:2'.9-11). Exista o relatie strânsa Intre Ierusalimul ceresc si 'Biserica de pe pamânt, dar aici se cere sa nu le confundam.       Manifestarile din v.19 au avut loc la Sinai (Ex 19:16-19) si la Golgota (Mat 27:45.50-51) ,iar aici descriu ceea ce se va întâmpla în timpul plagii a saptea (Apoc 16:17-21) când decalogul va apare scris pe cer (conf. Ps 97). Toti cei ce n-au crezut Evanghelia vesnica a mântuirii si judecatii, care au sfidat poruncile lui Dumnezeu, care nu s-au temut de Dumnezeu ca sa-I dea slava la timpul potrivit, vor tremura la sfârsit marturisindu-si zadarnic pacatele la munti si la stânci.        Tema persecutarii martorilor lui Dumnezeu timp de 1260 de ani, tema mâniei neamurilor si a interventiei salvatoare a lui Dumnezeu, sunt preluate si dezvoltate în sectiunea urmatoare (12:6.12.17, 13:5 etc).

Marea controversa. Conflictul final si victoria bisericii (Cap. 12-14)

     Aceasta este sectiunea centrala a Apocalipsei, în care sunt cuprinse profetiile cele mai actuale, într-un cadru al marii lupte dintre bine si rau începuta în cer si încheiata aici pe pamânt, prin Biruinta lui Iisus si a celor ce sunt cu El. Sectiunea aceasta se poate împarti în sapte scene:

6. Triumful celor 144.000 cu Christos (14:1-5) 7. Cei trei îngeri si recolta lumii (14:6-20)        Se poate împarti acest ultim pasaj în doua, de la v. 14, numarând astfel 8 scene în total. O alta împartire posibila ar fi urmatoarea:

1. Femeia cereasca, Copilul ceresc si balaurul ceresc (12:1-6) vamii.2. Razboi în cer (12:7-12)3. Urmarirea femeii si a urmasilor ei pe pamânt (12:13-17)4. Fiara Antichrist iesita din mare (13:1-10)5. Fiara pseudoprofet iesita din pamânt (13:11-18)

A. Trinitatea iadului (balaurul, fiara si profetul fals) împotriva lui Christos si a Bisericii (cap. 12-13)B. Triumful Bisericii (14:1-5 scena intermediara).A'. întreita Evanghelie vesnica si cele doua recolte la venirea lui Christos (14:6-20).

       De dragul simplitatii vom alege aici ultima schema.

Monstruoasa coalitie — trinitatea iadului: balaurul, fiara si falsul profet (cap 12-13)     Vrajmasia dintre Sarpe si Femeie (cap. 12). Este usor de observat in spatele acestei viziuni, pasajul din Gen.3:15. Dar exista si alte teme subordonate.

     Femeia cereasca este un simbol al Bisericii, dar nu al unei organizatii istorice din trecut sau din prezent. Ea reprezinta pe adevaratul Israel al lui Dumnezeu, Biserica celor scrisi în cer (Ev. 12:23). Este Biserica legamântului vesnic. Ea cuprinde pe credinciosii evrei sau neevrei dinainte de Christos si din era crestina. Ea este mama lui Iisus (v.5) dar si biserica persecutata dupa înaltarea Lui (v. 6.13). Identitatea

spirituala si nu pamânteasca a acestei Biserici este subliniata de Iisus în Mat. 12:46-50, Lc 8:21. Descrierea ei aminteste de pasajul din Cânt 6;4.10. si de Gen.7:9 (visul lui Iosif, care reprezenta familia lui Israel). Ea este toata lumina acestei lumi, lumina de zi si de noapte, constelatie calauzitoare în noaptea lumii. Slava cu care este îmbracata este cea pierduta în Eden si recâstigata prin Christos (Dan. 12:3, Mat 13:43). Pozitia femeii, imaginata ca stând pe scaunul de nastere, având luna ca piedestal si o diadema de 12 stele pe cap (vezi cap.21:12.14), este o magnifica subliniere a adevaratei ei origini împaratesti. Ea este vazuta în (pe) cer si înconjurata de simboluri ceresti pentru a arata statutul ei înaintea lui Dumnezeu. Dar este posibil ca aici sa vedem mai mult. Daca îngerii numesc pe luptatorii spirituali de pe pamânt „fratii nostri" (v.10), si daca ura balaurului contra ei începe în cer, n-ar ¦ 6 ¦ fi imposibil sa vedem în aceasta femeie un simbol care sa cuprinda nu numai pe acei cetateni ai cerului care sunt în peregrinaj pe pamânt, ci si pe aceia care locuiesc în cer: Moise, Ilie, Enoh, cei 24 de prezbiteri si toti îngerii si toate fiintele inteligente care sunt de partea lui Dumnezeu, îngerii sunt frati si colaboratori ai colaboratori ai credinciosilor (Apoc. 19:10). Daca balaurul reprezinta atât pe Satan cât si puterile pamântesti prin care lucreaza, n-ar fi de mirare ca femeia sa reprezinte toata ostirea care este de partea lui Dumnezeu.       Chinurile nasterii s-au împlinit în istorie prin necazurile crescânde întâmpinate de poporul lui Dumnezeu pâna la nasterea lui Iisus.       Dragonul ceresc (v.3-4). Acest balaur monstruos care este numit si sarpe (v.lS), este clar indicat ca simbol al lui Satan (v.9). Acest simbol complex (deoarece prin capetele si

vietii lui Iisus. În toate acestea se poate observa insistenta diavolului de a împiedica împlinirea planului lui Dumnezeu si de a însela sau distruge pe Israel. Preocuparea lui Satan fata de Copilul care urma sa se nasca este de înteles daca citim v.5. Messia, ca împarat si judecator suprem, avea sa aduca pedeapsa asupra tuturor vrajmasilor lui Dumnezeu si ai poporului Lui (Ps 2:9, Apoc 19:15).       Referitor la identitatea Copilului nu exista nici un dubiu. Înca din timpul lui Hipolit si al lui Victorinus, teologii crestini au înteles ca este vorba despre Iisus Christos.        Refugiul adevaratului Israel. Pustia este „locul ei [al Bisericii]" în lume (v.14), un „loc pregatit de Dumnezeu". Observati aici tipul Ilie care este prezent si în cap. 11 împreuna cu perioada de 1260 zile.       Razboi în cer. Scenele din v.7-9 explica originea conflictului. Copilul nu este un oarecare rege evreu, este întruparea Fiului lui Dumnezeu, numit în VT îngerul Domnului sau Michael, comandantul suprem al tuturor îngerilor (Arhanghelul. Vezi si cele de la Dan. 10 si 12). V.17 care reprezinta culminatia razboiului în faza pamânteasca, ne sugereaza tintele adversitatii lui Satan: legea lui Dumnezeu si pozitia lui Christos. Natura acestui razboi cosmic este, în esenta, spirituala, fara sa ne miram ca prezenta diavolului ar putea implica momente mai tari. Descriind ceea ce i se aratase într-o viziune, Ellen White spune:„...Atunci Satan a aratat triumfator catre simpatizantii lui - care cuprindeau aproape jumatate dintre îngerii cerului - si a exclamat: «Acestia sunt cu mine! Vrei sa-i izgonesti si pe acestia si sa faci un atât de mare gol în cer?». Apoi a declarat ca este pregatit sa reziste autoritatii lui Christos si sa-si apere locul în ceruri prin forta; forta contra forta... Atunci a avut loc un razboi în cer. Fiul lui Dumnezeu, Printul cerului, împreuna cu îngerii Sai loiali, s-au îngajat în conflict cu Arhirebelul si cu cei ce i se alaturasera. Fiul lui Dumnezeu împreuna cu îngerii credinciosi si loiali au învins, iar Satan împreuna cu simpatizantii lui au fost alungati din cer." (The Story of Redemption, p. 18-19).       Prin rebeliunea lor nebuneasca, nerusinata si ingrata, prin respingerea împacarii si staruinta în razvratire, aceste fiinte extraterestre rebele si-au sigilat soarta (Mat.25:41). Respingând autoritatea Domnului cerului si a legii Lui, ei au respins cetatenia cerului, au parasit cerul. În Iuda 6 ni se spune ca acesti îngeri se facusera vinovati de faptul ca nu-si

coarnele lui reprezinta si împaratiile lumii), apare în VT ca personificare a neamurilor vrajmase (Ps.87:4, Is.51:9). El se numeste în ebraica tanin sau liwiathan, dupa modelul reptilelor gigantice create de Dumnezeu (Gen. 1:21, în ebr. „balaurii cei mari", Ps 104:26, 148:7, Iov 41), si dupa modelul dragonului cu sapte capete Lawthan din mitologia canaanita. In greceste este numit drakon, în latina draco, de unde vine cuvântul „drac".       In mitologia greaca apare sub numele de hydra având mai multe capete. In basmele românilor apare ca balaur cu mai multe capete sau ca zmeu (cuvânt slav care înseamna balaur). La toate popoarele pagâne, balaurul sau sarpele ocupa un loc central în mitologie sau ca simbol viu. Este simbol al binelui si al raului, al stiintei... în special este simbolul oracolului necromantic (consultarea mortilor, spiritismul antic). Sarpele era adorat la babilonieni, egipteni, pergamenieni. La greci exista vestitul oracol din Delfi, unde o profeteasa-medium, numita Pythia, tinea în sanctuar un sarpe piton. La daco-romani, sarpele este simbolul spiritelor stramosilor. El apare si ca balaur la romani si la daci.Îl întâlnim apoi la indieni, azteci (Quetzalcoatl - sarpele cu pene) si incasi, la chinezi, japonezi, persi, scandinavi etc. Între sectele gnostice din antichitatea crestina, existau si unele în mod direct sataniste: ofitii (naasenii, serparii), adorau sarpele din Geneza 3,recunoscând în el pe Cain si pe Iuda. Este interesant ca termenul ebraic - nahas înseamna si sarpe si vrajitor, iar

- saraf (serafim) apare ca un atribut al serpilor care au muscat pe israeliti ( [serpi] arzatori, înfocati).        Culoarea rosie reprezinta foc si sânge—ucidere. „El de la început este ucigas". Sapte capete încoronate reprezinta, mai întâi, dezbinare, anarhie, diversificarea si desavârsirea raului în spatiu si timp (Prov.28:2, 6:16-19, 26:24-26, Lc 8:2, 11:26, Deut 7:1). Pe fiecare cap poarta o diadema regala, aratând ca el este domnul lumii acesteia (Ioan 14:30, Lc 4:6, 2 Cor 4:4), 1loan 5:19). Textul din Apoc. 17:9-12 ne învata ca aceste puteri trebuie întelese nu numai ca simbol al tuturor puterilor lumii, - ca si în cazul celor 7 biserici -, ca o succesiune cronologica. Pentru identitatea acestor sapte puteri profetico-istorice vezi explicatiile de la cap. 17:3.9-12.        Stelele atrase de balaur sunt îngerii pe care i-a înselat (v.4.7.9). Diavolul are numai doua metode de convingere pe care le folosesc toate puterile si toti indivizii inspirati de el: violenta (constrângerea, amenintarea cu moartea, tortura) si minciuna (amagire, diplomatie, farmec, aparenta rationala). Acestea sunt simbolizate prin culoarea rosie si prin coada. El este de la început un ucigas si un mincinos.        Prin ispitele sale continue si prin puterile lumesti inspirate de el, Satan a luptat contra poporului lui Dumnezeu. Si el a asteptat Copilul, l-a pândit în fiecare generatie. Prin Egipt, el a încercat sa anihileze natiunea israelita, sa ucida pe orice baiat. Asiria a invadat tara si a cucerit cea mai mare parte din ea, a luat în robie pe Israel si a încercat sa doboare dinastia davidica. Babilonul a distrus si Ierusalimul si templul si a detronat dinastia lui David; a deportat poporul, transformându-

pastrasera slujbele date, ci îsi parasisera caminul ceresc, alegând autoritatea lui Lucifer. Prin mândrie a cazut Lucifer „ca un fulger din cer" (Prov 16:18, Lc 10:18) devenind „dumnezeul lumii acesteia" (2 Cor 4:4, Ioan 14:30) dupa ce a atras de partea lui si pe protoparintii omenirii (v. 9 face aluzie la Gen. 3).       Termenul grecesc -diabolos înseamna dezbinator, calomniator, acuzator, bârfitor, adversar, un invidios care instiga la ura. În limba ebraica se numeste Satan

si are în primul rând sensul de împotrivitor, adversar, potrivnic. Aceste cuvinte nu se aplica în textul original numai diavolului, ci si unor oameni. Ele sunt cuvinte obisnuite (2 Tim 3:3 diaboloi = clevetitori; Num 22:22.32 - Domnul se aseaza ca împotrivitor - satan în calea lui Balaam).       Aruncarea pe pamânt a lui Satan nu este în momentul alungarii din cer, deoarece cântarea îngerilor din v. 10-11 ne spune ca pâna la aceasta aruncare a lui Satan pe pamânt el acuza pe credinciosii pamânteni înaintea lui Dumnezeu. Stim ca el facea acest lucru pe timpul lui Iov, pe timpul lui Moise si pe timpul lui Zaharia (Iov 1 si 2, Iuda 9, Zah 3:1-4). Ceea ce a determinat sfatul veghetorilor ceresti sa nu mai permita lui Lucifer accesul la cer a fost Crucea de pe Calvar. Crucea care fost instrumentul înaltarii Domnului Christos a fost în acelasi timp instrumentul aruncarii la pamânt a lui Lucifer (Ioan 3:14, 8:28, 12:31-32, 16:11). În cest mod, îngerii rasculati au fost „aruncati în Tartar, în lanturile întunericului" (2 Petru 2:4 dupa textul grecesc, Iuda 6), ceea ce simbolizeaza o conditie de arest pâna la încheierea judecatii, o restrângere a libertatii, fata de care ei protesteaza (Mat 8:29-32, Mc 5:9-10, Le 8:31). Abisul si Tartarul sunt expresii împrumutate din mitologia populara (asa cum a împrumutat Iisus limbajul din Lc 16:19-31 !) pentru a desemna „întemnitarea" lui Satan pe aceasta planeta a rebelilor. Biblia spune clar ca a fost aruncat din cer si ca aceasta este o calamitate pentru „pamânt si mare" (v.9). Prin urmare el nu se afla înlantuit într-un infern subteran, ci este destul de liber pe pamânt daca este vai de lumea aceasta si daca este numit „dumnezeul veacului acestuia". Temnita în care este aruncat Diavolul cu îngerii lui este lumea noastra (Apoc 18:2, 1 Petru 3:19-20, Is 42:6.7. 21-22.). El este „domnul puterii vazduhului" (Ef 2:2) demonii lui cei din Tartar locuiesc în atmosfera lumii noastre (Ef 6:12). Daca diavolul ar fi într-un iad real subteran, n-ar mai fi iad pe pamânt, iar crestinul n-ar avea de luptat cu el (Iacov 4:7, 1 Petru 5:8).       Aruncarea pe pamânt a demonilor si pedepsirea lor are mai multe faze:1.Excluderea din cer în urma razvratirii si nepocaintei,2. Localizarea lor pe pamânt în urma înselarii primilor oameni,3.Înfrângerea completa si interzicerea accesului la cer ca reprezentant al lumii, în urma Jertfei lui Iisus Christos, 4.Restrângerea totala a libertatii asupra oricarui om prin rapirea sfintilor la cer si prin nimicirea pacatosilor, la revenirea lui Iisus, când pamântul devine „pustiu si gol" - un abis (Apoc 20:1,5 . Judecarea lor în timpul mileniului (în cer, 1 Cor 6:3). Se

l în sclavi. Persii au încercat sa stearga de pe pamânt pe iudeii din imperiu, pe timpul lui Haman. Grecii au fost cei mai îndrazneti persecutori pe timpul lui Antioh Epifanes, apoi au venit romanii. Irod cel Mare, care era un edomit, un om al Romei, desi juca rolul de rege iudeu, când a auzit de nasterea unui posibil Messia, a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii desex barbatesc... Observati si adversitatea interna fata de linia genealogica a lui Messia (1 Sam 19:9-10, 2 Împ 11:1-3). Dar niciodata aceasta adversitate n-a fost mai mare decât în timpul

pare ca abia la revenirea lui Iisus este oprit definitiv si total accesul lui Satan în alte lumi (vezi Ef. 6:12 si Exp& Viz p. 261).6. Pedepsirea lor în focul divin al mortii a doua împreuna cu toti supusii lor pamânteni (Apoc 20:4-10.14).       „Strigatul de pe cruce «S-a sfârsit!» a fost sentinta de moarte a lui Satan. Marea lupta s-a încheiat atunci, desfiintarea finala a pacatului ramânând astfel asigurata în mod definitiv." (Marea Lupta 455.644-650)

Cântarea de sabat a mântuirii (v. 10-12)                                In sabatul care a urmat imediat mortii lui Iisus, în timp ce discipolii stateau ascunsi, tristi si descurajati, în timp ce vrajmasii pregateau funii, sigilii si garzi pentru mormântul lui Iisus, Cerul era în sarbatoare,

asteptând învierea Mântuitorului. Acest imn ceresc în care pâna si îngerii lauda pe Dumnezeu ca obiecte ale salvarii, fiind scapati de prezenta rebelilor, este exact centrul Apocalipsei, pasajul central din sectiunea centrala. Versetul 11 care, la începutul acestui comentariu, a fost ales ca verset cheie, deoarece rezuma tema cartii, este asezat la mijlocul Apocalipsei. Putem numara 206 de versete înainte si 208 versete dupa acesta. Diferenta este lipsita de importanta daca stim ca divizarea Bibliei în versete este arbitrara si conventionala. (Ca simplu cercetator al Apocalipsei am ales Apoc 12:11 drept cheie a cartii, cu 11 ani înainte de a fi informat de faptul ca el reprezinta si mijlocul literar al Apocalipsei). Ceea ce este si mai important, aici avem cheia biruintei noastre, în biruinta Domnului nostru. Prin sângele Mielului si prin marturisirea Lui cu orice pret, chiar cu pretul vietii. Marturisirea gurii întareste credinta proprie si inspira altora credinta. Acest pasaj ne învata ca si celor dinainte de Cruce le-a fost data biruinta si salvarea, pe temeiul aceleiasi Jertfe, ca

aceasta Biserica cuprinde pe credinciosii dinainte de Christos si chiar pe locuitorii cerului (Ef. 1:10).          Putina vreme, de la Calvar la al doilea Advent (v.12). Aici este descrisa acea turbare specifica diavolului, care totusi nu-i ia mintile. Spre deosebire de multi crestini, el a înteles foarte bine ca sângele lui Iisus i-a smuls împaratia si ca din acel moment sunt pregatite toate conditiile pentru venirea judecatii si împaratiei lui Christos. Si Iisus si apostolii aratasera ca timpul Revenirii (eveniment numit în crestinatatea rasariteana Parusia si în cea occidentala Advent) este conditionat de evanghelizarea lumii si pregatirea Bisericii (Mat 24:14.36, 2 Petru 3:11-12). Se pare ca Satan a înteles acest aspect conditionat al timpului revenirii lui Iisus {Mat. 16:28 si 24:34.) si s-a apucat de treaba, în timp ce crestinii au ramas în expectativa, apoi au gasit alt sens istoriei: o venire spirituala a lui Christos, o împaratie a Lui pe pamânt prin Biserica, etc. Îmi pot imagina ca Diavolul studiaza Apocalipsa cu mai mare zel si interes decât o fac crestinii. Pentru el este o chestiune de viata si de moarte. El crede profetiile „si se înfioara" (Iac 2:19, Mc 5:7-10). Ca urmare, manifestarile lui în era crestina au fost mai subtile si mai teribile decât înainte de Cruce

Urmarirea femeii (v. 13-14)     Urmarirea femeii reprezinta ispitire si persecutie (2 Cor 11:3-4.14-15, 1 Cor 15:9). Prin legalismul iudaizant si prin influente pagâne, prin gnosticism, prin erezii si prin compromisurile facute cu pagânismul dupa ce Biserica devine partenera politica a Imperiului, Satan a reusit sa corupa crestinatatea mai mult decât prin persecutiile iudaice, romane sau barbare. Cel mai grozav timp a fost acela al dominatiei Antichristului papal, cei 1260 de ani sau 1290 de ani (vezi Dan. 12) între 508/538—1798, în care timp, acelasi spirit care controlase Roma cezarilor, s-a instaurat în lumea crestina, dându-se drept Spiritul lui Christos. Exista câteva tipuri biblice care stau în spatele acestei imagini a refugiului femeii ceresti în pustie: Israel iesind din Egipt, urmarit de balaurul faraonic, este hranit de Dumnezeu cu mana si „purtat pe aripi de

biserici istorice) pentru 1260 ani într-o pustie reala. Toate elementele din acest tablou sunt simbolice. Pustia este starea de restriste, de strâmtorare si de peregrinaj a Bisericii în lume, analoga purtarii de sac din cap.11.        Adevaratii credinciosi ai lui Dumnezeu din acea perioada puteau fi gasiti printre vechile biserici înca nesupuse Romei (culdeii sau iro-scotienii din Irlanda, stramosii valdenzilor din nordul Italiei) printre albigenzi, valdenzi, pasagini, lollarzi, husiti, fratii moravi, sabatarieni; în bisericile Reformei (luterani, reformati, anglicani), printre radicalii protestantismului (anabaptisti, mennoniti, baptisti, sabatarieni, independenti), printre miscarile de tip pietist (pietisti, hernhutieni, fratii germani si moravi, metodisti). Dar nu putini credinciosi au existat în bisericile rasaritene separate de multa vreme

vultur"(Deut 32:10-12) în timp de 42 de stationari; Ilie se refugiaza în pustie dinaintea regalitatii israelite apostate, unde este hranit de Dumnezeu, durata secetei fiind de trei vremi (ani) si jumatate; în timpul persecutiei lui Antioh Epifanes, multi hasidimi s-au retras în pustie (Ev 11:37-38). Refugierea în locuri mai greu accesibile sau mai ferite de privirile idolatrilor a fost o practica obisnuita a Bisericii în era crestina. Dar, evident, nu se poate vorbidespre o retragere fizica a Bisericii spirituale (sau chiar a unei

(printre nestorieni si monofiziti, printre crestinii lui Toma din India si etiopieni). Deasemenea au existat crestini constiinciosi din sânul Bisericii Romane care au fost persecutati de propria Biserica, de pagâni sau de falsi protestanti. Acelasi lucru se poate spune despre bisericile ortodoxe, despre evrei sau despre sectele pauliciene, bogomile si catare

Atacuri indirecte ale Romei (v. 15-16).      Râul de apa varsat de balaur (fiind, mai degraba, o varsatura acida si plina de fiere) se poate referi la toate expeditiile armate si misiunile „evanghelistice" trimise de Roma împotriva coloniilor de credinciosi necatolici. Bizantul - Noua Roma - si Armenia crestina au facut la fel cu paulicienii si ierizii. Râurile de apa reprezinta, deregula, ostiri (Is 59:19, Dan 11:10.22). Zeci si sute de mii de oameni nevinovati au pierit în ocazii repetate, însumând în final cifre incredibile.        Imperiul si Biserica apostata s-au folosit de sabia

francilor si a bizantinilor împotriva ereticilor arieni, apoi Roma a trimis hoardele anglo-saxone împotriva vechilor crestini britanici (culdei) . Acelasi diavol a trimis ordine calugaresti care sa

converteasca pe rataciti, sau daca nu, sa-i dea la pierzare. Au fost initiate inchizitii si cruciade împotriva valdenzilor si albigenzilor, au fost trimise armate împotriva husitilor si, dupa Reforma lui Luther, Roma conduce actiunile continue ale Contrareformei, trimitând râuri de iezuiti cu aparenta de sfinti si cu inima de sarpe, în toata Europa si în toata lumea, pentru a controla si pune la punct problema protestantismului si a oricarei opozitii. Dragonadele, acele expeditii militare ale dragonilor francezi pentru „convertirea" hughenotilor, cum ar putea

 fi întelese decât ca actiuni ale dragonului? Este o minune ca dupa secole de urmarire si pustiire, crestinismul curat a ramas înca viu.        Dar pamântul a dat ajutor femeii. Aici se vede o reactie naturala fata de aceste persecutii. Aceasta prapastie care apare ca o falie creata de un cutremur teribil, aceasta pedeapsa ce aminteste de soarta lui Core care voia sa fie pontif în locul lui Aron (Num 16:32), poate reprezenta Revolutia Franceza si revolutiile care au urmat. Toate acestea au fost îngaduite de Dumnezeu care a permis secularismului si ateismului sa umileasca Biserica apostata, ca sa creeze un timp de libertate pentru poporul Lui.         Întelegerea traditionala mostenita de la pionierii nostri este ca pamântul din acest verset reprezinta continentul american, ca si în cap. 13:11. Descoperirea unor pamânturi peste ocean si aparitia Statelor Unite cu libertatile caracteristice, crearea acestui camin permanent si refugiu al celor persecutati, a fost un ajutor pentru Biserica. Interpretarea este la fel de potrivita, doar ca nu explica în ce mod aceasta descoperire a Americii si crearea unei democratii autentice a reprezentat o înghitire a râului draconic. În interpretarea traditionala, râul reprezinta învataturi, dar nu este usor de vazut în ce fel descoperirea Americii sau aparitia SUA cu acea Constitutie unica a înghitit învataturile balaurului. Realitatea istorica este ca balaurul se simte la el acasa si în Statele Unite.       Semnificatia acestui verset, totusi, necesita un studiu mai aprofundat. O alta interpretare posibila ar fi si aceea ca, dupa ce Satan n-a reusit sa distruga Biserica prin persecutiile medievale, acelea fiind mai degraba o conditie de pastrare a curatiei Bisericii (pustia = locul ei !), a încercat s-o distruga prin râurile înveninate ale secularismului si ateismului modern, în special prin comunism. Dar Dumnezeu a permis ca valul ateismului sa fie înghitit în revolutiile anticomuniste desfasurate în zilele noastre

Ultimul atac al balaurului (12:17)      Mânia balaurului este aceeasi furie descrisa în v.12, cu aceeasi motivatie. Razboiul este cel început în cer (v. 7), desfasurat în timpul Evului Mediu (Dan. 7:25) si, în ultima faza, cel descris în Apoc 13:7, 16:14, 17:14. Capitolul 13

cuprinzând mai multe daruri decât al profetiei, noi am fost martori ai vietii si ai activitattii unice a Ellenei Gould Harmon-White (1827-1915) singura persoana dintre adventisti careia noi i-am recunoscut autoritatea profetica (desi n-au lipsit alti

descrie în detaliu, modul în care va actiona balaurul prin intermediul puterilor politico-religioase pamântesti. În timpul sfârsitului (dupa anul 1798), Biserica spirituala, universala a lui Dumnezeu este înca prezenta. Satan a urmarit aceasta biserica, mai întâi pentru a nimici pe Messia, iar dupa înaltarea lui Messia, tinta atacului a fost Biserica. Acum, tinta atacului sunt ultimii reprezentanti ai Bisericii, ultima generatie de credinciosi. „Samânta femeii" (în ebr. zera - samânta = urmas, urmasi, posteritate) este Messia care trebuia sa zdrobeasca capul sarpelui (Gen 3:15), dar exista si o ramasita a urmasilor Femeii apocaliptice care au rolul de a birui pe balaur în felul în care a biruit Iisus. Ei sunt adevaratii crestini romani (Rom 16:20): biruitorii din Laodicea (Apoc 3:21).       Poruncile lui Dumnezeu si marturia lui Iisus. „Legea si marturia" reprezinta un standard sigur, în opozitie cu oracolele spiritiste (îs. 8:16-20) . Aceasta profetie se aplica la Biserica Adventista dupa 1844, deoarece ambele semne distinctive - recunoasterea tuturor celor zece porunci si prezenta Spiritului (darului, charismei) profetiei, care este o marturie din partea lui Iisus (Apoc 19:10, 22:9) - se manifesta într-un mod unic în teologia si viata adventistilor: prin respectarea poruncii a patra, printr-o viata crestina distinsa si prin manifestarile darului supranatural al profetizarii. În ce priveste acest dar, Biblia nu spune ca este dat fiecarui membrual Bisericii, ci este daruit Bisericii prin aceea ca este dat unor persoane alese de Spiritul Sfânt. Noi recunoastem unele manifestari profetice sporadice în redesteptarile adventiste dintre anii 1840-1844, în persoane ca americanii William Foy si Hazen Foss, si în acea „epidemie a predicarii" (cum a numit-o presa timpului) aparuta printre adolescentii pietisti din Suedia. Dar într-un mod permanent si,

candidati, chiar din rândurile noastre ! - Mat 7:15-20). Biblia arata ca Dumnezeu a dat Bisericii diverse daruri si ca, între altele, acest dar este cel mai important; el va fi necesar si în zilele sfârsitului (Ioan 15:26-27, Ef 4:11-15, 1 Cor 1:6-8, 14:1.3, Fapt 2:16-18.39, Ioan 16:12-15). Noi credem ca scrierile ei împlinesc astazi acest rol, si ca împlinirea completa a acestei profetii, atât în ce priveste „pazirea poruncilor lui Dumnezeu" cât si prezenta vie a „marturiei lui Iisus" în Biserica se va manifesta în timpul revarsarii „ploii târzii" a Spiritului Sfânt (Fapte 2:15-18. 37-39. Apoc 18:1), dupa ce va fi îndepartat „blestemul" starii laodiceene (asa cum îl numeste E.G.White).       AZS (adventistii de ziua a saptea) nu socotesc scrierile E.G.White ca fiind canonice (ca o adaugire la Biblie sau ca un standard universal egal cu Biblia) sau inerante (lipsite de greseli omenesti). Dar ele sunt mesaje ale lui Dumnezeu, la fel de divine ca si ale scriitorilor Bibliei. Totusi, ele sunt, asa cum spunea însasi Ellen White, „o mai mica lumina care sa ne calauzeasca la lumina mai mare a Bibliei". Scrierile ei, atât cele adresate Bisericii cât si cele adresate tuturor crestinilor sau lumii, înalta în mod unic persoana si caracterul lui Iisus în tot ce ele învata. Ele sunt printre cele mai raspândite carti din lume si multi s-au întors la Dumnezeu si la Biblie, citindu-le.       Aceasta profetie despre ramasita Bisericii (sau Biserica-Ramasita) nu s-a împlinit, totusi, în profunda si directa ei semnificatie. Aici este vazuta ultima generatie a biruitorilor, despre care se va vorbi în cap. 14:1-5.12. AZS au crezut întotdeauna ca ei sunt ultima generatie, si aceasta conceptie este corecta, dar nu trebuie sa uitam ca „sfârsitul timpului sfârsitului" este conditionat (vezi explicatia de la v. 12).

Apoi [balaurul] s-a asezat pe nisipul marii (13:1 a)       Textul grecesc ar trebui tradus mai degraba cu „s-a asezat" decât cu „m-am asezat". În acest caz, propozitia continua versetulanterior: „Balaurul....s-a dus sa se razboiasca apoi s-a asezat pe nisipul marii". Editiile actuale grecesti chiar ataseaza aceasta propozitie la 12:17. Nu stim daca se intentioneaza o aplicatie simbolica a acestei expresii, dar Ioan

îl vede în viziune pe balaur asezându-se pe plaja Mediteranei, asteptând sa încredinteze fiarei autoritatea lui si misiunea de a înfrânge pe aceia care au fost desemnati de cer sa zdrobeasca capul sarpelui...

Am vazut ridicându-se din mare o fiara (13:1-2).`

       Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne. Trebuie sa fim consecventi si sa recunoastem aceeasi identitate a acestor puteri, indiferent daca este vorba de balaur, de fiara din cap. 13 sau de cea din cap. 17. Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte caiete. Balaurul avea câte o coroana pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esential în toate (satanismul si pagânismul puterilor lumesti), dar nu avea coroane pe coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poarta zece coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne apar pe capul roman, si aceeasi fiara reprezinta Roma în toate fazele ei (pagâna si crestina, unitara si divizata), nu este cazul sa numaram aici un cap roman pagân si un alt cap papal. Ba înca unii numara înca un cap ca simbol al papalitatii reînviate în timpurile noastre. Însa comparatia cu Daniel 7 este suficient de clara si Romei (pagâna si crestina, republicana si imperiala, romana si barbara, junghiata si vindecata) îi ajunge un cap: principalul cap al fiarei—„fiara".        Prezenta celor zece coarne încoronate arata ca, spre deosebire de balaur, care reprezinta controlul lui Satan asupra tuturor împaratiilor lumii, fiara aceasta reprezinta acea putere care detine controlul în timpul existentei statelor crestine. Celelalte sase capete sunt prezente numai pentru a arata legatura organica, înrudirea spirituala dintre puterile istorice ale lumii (ca si în cazul chipului din Dan.2) si pentru a sugera ca aceasta fiara este o reflectare a imaginii balaurului. Complexitatea simbolului si aparenta confuzie a identitatii balaurului si fiarei sunt intentionate. Ei sunt doi si totusi unul singur. Ei sunt o parodie a unitatii dintre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Toti interpretii crestini antici au aratat ca aceasta fiara este Antichristul din Dan.7. Or Antichrist este Diavolul însusi, dar si „omul faradelegii" care este chipul si asemanarea sa (lloan 2:18, 5:19-2). Christos este Adevarul (Ioan 14:6) iar Antichrist este Minciuna personificata (2 Tes 2:11-12). Dupa cum Tatal a dat Fiului toata autoritatea Sa, tot astfel si Satan, tatal minciunii si-a ales un reprezentant pamântesc cu influenta mondiala care sa-l reprezinte în toata subtilitatea si stralucirea lui, în toata îndrazneala rebeliunii lui si a pretentiilor de înlocuitor al lui Christos.        Acest Antichrist roman este, în mod sigur un crestin, deoarece apare ca rezultat al unei decaderi în Biserica (2 Tes 2:3, 1 Ioan 2:19) si se numeste „fiul pierzarii". Acest titlu funest mai este dat în Scriptura numai lui Iuda Iscariotul, apostolul politician care l-a vândut pe Mântuitorul lumii pentru treizeci de arginti (Ioan 17:12). Iuda vânzatorul nu este altcineva decât un apostol în care a intrat Satana chiar la masa euharistica (Ioan 13:27). Este posibila aici si o comparatie cu Cain. Acesta era fratele mai mare al lui Abel, deci avea dreptul de întâi-nascut (patriarh = preot, profet si print). Si-a ucis fratele din invidie si ura. Singura controversa dintre cei doi a fost cu privire la sensul si forma închinarii. Pacatul uciderii pândea ca o fiara la usa inimii lui Cain si el ar fi putut sa-l tina afara, prin puterea lui Dumnezeu (Gen 4:7), dar fiara a fost lasata sa intre si a luat controlul asupra întregii

  pontiful suprem a fost urmat de papa. Zeii inferiori au cedat locul sfintilor si al Mariei, templele au devenit biserici. Legile romane si barbare au devenit legi crestine, imperiul a cedat

locul lui Bisericii universale. Împaratii romani au cedat papilor titlul de pontifex maximus.Constantin a cedat papei Silvestru palatul Lateran; acesta era vechiul palat al cezarilor, locuinta unor monstri de felul lui Nero si Diocletian. Acest palat a fost locuinta papilor pâna în Evul Mediu târziu, chiar daca din sec. VI a aparut resedinta de lânga biserica Sf Petru din Vatican. Ispita pe care Iisus a biruit-o în pustie, aceea de a accepta

stapânirea întregii lumi, cu conditia sa faca un compromis cu diavolul în ce priveste închinarea, l-a biruit pe acela care îsi închipuie ca-I tine locul. Asadar „Sf. Scaun", oficiul papal, nu este altceva decât „scaunul de domnie al Satanei" asezat în crestinatate în perioada pergameniana (313-538). Pretinzându-se succesor al lui Petru, corifeul apostolilor (Mat 16:15-16.22-23)., vicar al lui Christos si cu autoritate superioara celei civile, papa nu este altceva decât „fantoma lui Petru încoronata cu diadema vechilor cezari." ( Stim astazi ca spiritele demonilor sunt acelea care vorbesc în numele umbrelor celor morti... )       Multimea capetelor fiarei nu trebuie sa ne distraga atentia; fiara are un singur cap încoronat. Nici coarnele nu reprezinta totul, fiindca adevarata putere care le controleaza, fiara propriu-zisa, are „numarul unui om" (v.18). Prin urmare este o autoritate monarhica. Dar nu este prezenta printre cele zece coarne politice. în Dan.7, papalitatea era reprezentata printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea, puterea regala si timpul aparitiei ei. Aici însa, papalitatea nu apare ca putere distincta de Roma pagâna. Ea are succesiunea spirituala a dinastiei cezarilor si pontifilor romani. Unul din capetele fiarei parea junghiatt, ranit de moarte. Expresia junghiat, folosita în textul original, parodiaza pe Christos Mielul junghiat. Dupa cum Iisus a activat public timp de trei ani si jumatate (42 de luni), dupa care a fost „junghiat" dar a învins moartea si atrage la Sine pe toti oamenii, tot astfel Antichristul a activat 1260 zile (ani), de la 538 la 1798, dupa care acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, asteptându-se sfârsitul lui. Dar, într-un mod neasteptat de contemporanii Revolutiei Franceze si ai lui Napoleon, Roma papala si-a revenit. Amanuntul acesta ne arata ca, vorbind despre fiara, avem în vedere acel cap care a fost ranit si s-a vindecat.        În perioada de dupa junghiere, apare urmatoarea declaratie blasfematoare a cardinalului Manning: „...'Astfel fiindca Biserica pare slaba si VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU înoieste patimile Maestrului sau pe pamânt, noi gasim pricina de poticnire in ele si ne întoarcem tata de la el..." (CardinalH.E.Manning, The temporal Power of The Vicar of Jesus Christ. London 1862), Observati aluziile blasfematoare la expresii din Isaia 53. (Sublinierile noastre).       În anul 1929, prin concordatul dintre guvernul lui Mussolini si scaunul papal, s-a restaurat Statul Papal care

fiinte, facând din fratele mai mare, o fiara care l-a ucis pe Abel (tipul tuturor martirilor). Cain a primit si el un semn care aminteste de harul lui Dumnezeu dar si de crima lui de care nu s-a pocait.       Obiectiile aduse prin texte ca acelea din 1 Ioan 2:22-23 si 4:2-3 nu pot fi acceptate. Este adevarat ca episcopii Romei au fost chiar primii în a recunoaste divinitatea si umanitatea lui Iisus, ca teologia romana este, în esenta, corecta. Dar aceasta negare a lui Christos cel întrupat nu se refera la o dogma oficiala, ci la viata, la manifestarea reala. Din punct de vedere al marturisirii de credinta si diavolul crede (Iac 2:19), ba înca demonii fac uneori exces de zel în a proclama pe Christosul adevarat, în scopuri diversioniste (Mc 1:24.34). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca sa fie Mântuitorul si Mijlocitorul nostru atotsuficient si Exemplul suprem de umilinta pentru orice fiinta omeneasca, Or, papalitatea s-a asezat pe sine ca Mare Preot si ca Vicar al Aceluia care este Dumnezeu adevarat, poftind, ca si Lucifer, autoritatea si puterea lui Christos, dar nu si exemplul Lui de umilinta si jertfire. În timp ce Petru n-a vrut sa semene cu Christos în ce priveste onoarea, nici macar pe cruce (cerând sa fie rastignit cu capul în jos!), papalitatea care se pretinde succesoare a lui Petru, a construit —pe locul unde s-a jertfit Petru !— o fortareata imperiala si un „tron al lumii", jertfind orice si pe oricine pentru pastrarea acestui „res rapienta" (lat. lucru de apucat — Fii 2:5-11).       Balaurul i-a dat puterea lui, tronul lui si o mare autoritate. Pagânismul a cedat locul falsului crestinism. Satan a dat lui Antichrist tronul sau. Pontifii romani au fost succedati de cardinali,

guverneaza Biserica Romana. Imediat, tonul catolicilor devine triumfator. În 1930, J.Bernhart publica (Ed. Payot, Paris) lucrarea sa cu un titlu semnificativ: „ Vaticanul—tronul lumii", iar în 1957 H.Fraser, deasemenea un catolic, va scrie: „Sfântul Scaun pe care materialistii îl dispretuiau ieri ca pe o simpla fosila a lumii sociale, este astazi mai înaltat în stima

lumii de cum n-a fost niciodata, de pe vremea cruciadelor."       Desi cu o mica putere si suferind înca în urma loviturii de sabie, Vaticanul s-a straduit cu rabdare si cu o schimbare de strategie, sa influenteze lumea moderna, sa vorbeasca limbajul lumii

actuale. Începând cu pontificatul lui Ioan XXIII si deschiderea Conciliului Vatican II (1960) la care se raporteaza catolicismul contemporan, papalitatea a facut si mai mari progrese, implicându-se tot mai mult în controlul asupra vietii Bisericii, în activitati de subsapare a lagarului comunist, în legaturi diplomatice cu Statele Unite si în dezvoltarea strategiilor pentru unire cu Roma. Spre deosebire de timpurile medievale, papii de astazi ies din palatul lor si viziteaza lumea, fiind aclamati ca niste megastar-uri.

Tot pamântul se mira urmând fiarei (3 b - A)

putere de a lega si dezlega oile sale." (Lucius Ferraris, Venetia, 1772) vezi Dan 7:25, Mat 5:17-19

„Noi, mai mult, proclamam, declaram si ne pronuntam ca este deasemenea necesar pentru mântuirea oricarei fiinte umane, sa fie supus Pontifului Roman." (Bonifaciu VIII-1302) Fapt 4:12

„Cea mai mare putere în lume. VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU întrupat, a luat loc în tribunalul sau" (H.E.Manning- Puterea temporala a Vicarului lui Iisus Christos, Londra 1862) Ioan 5:27, Dan 7:13

La ceremonia încoronarii .„Primeste tiara cu cele trei coroane si sa stii ca tu esti Parintele printilor si regilor. Conducatorul lumii, Vicarul Mântuitorului nostru Iisus Christos!" I(P.Hutchinson. „20 secole de crestinism" 1959. New York) Ev 1:6 "

„De oameni vânator [i.e. pescar de oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine te-a facut, încredintându-ti turmele Bisericii Sale"....„mai mare decât apostolii".... „puietor de lege"...„Petre slavite" .verhovnic pururea slavit ca soarele ceresc" (Marturiile cartilor bisericesti ortodoxe despre papa—Pr.Dr.I.Stanciu, ed.II 1937, Craiova).

       Prezenta triregnului si a cheilor ca emblema sau stema pe steagul Vaticanului este elocventa. Papa a fost considerat înca din sec. VI judecator suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a cristalizat, în mod natural si parerea ca în el se concentreaza nealterata, învatatura corecta. Dar abia în timpurile moderne, la anul 1870, papalitatea a decretat dogma infailibilitatii: atunci când papa vorbeste ca magistru al Bisericii („ ex cathedra"), în conformitate cu Sf. Scriptura si cu traditia, el este infailibil ( nu poate gresi!). Aceasta credinta se întemeiaza pe parerea ca Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii, Spiritul Sfânt si prin aceasta o asigurare ca, orice s-ar întâmpla, ea nu va rataci si nu va cadea. Atât ortodocsii cât si catolicii si, uneori chiar biserici protestante, nu pot vedea ca fagaduinta lui Iisus este conditionata (Rom11:17-22). În ciuda tuturor evidentelor, aceasta credinta este confesiunea fundamentala a papismului. Papa se pretinde asemenea lui Christos pe pamânt - si Roma s-a zbatut din cele mai vechi timpuri pentru recunoasterea lui Christos ca Dumnezeu !. Dar adevarata origine a acestei autoritati supreme sta, mai degraba, în tirania traditiei si a multimii. Papalitatea a demonstrat ca poate desfiinta anumite

        Expresia descrie admiratia lumii fata de Antichrist care reflecta slava lui Lucifer, tatal lui. Admirând papalitatea si închinându-se ei, oamenii se închina, de fapt, lui Satan. Profetia aceasta este pe cale de împlinire. Întrebarea retorica pusa de cei ce se mira este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu (Ex 15:11, Ps 89:6).          Blasfemii pe capete, blasfemii în gura. Fiecare cap al fiarei (v-1) este o putere

blasfematoare. Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani - care erau în acelasi timp pontifi supremi ! - au fost adorati ca zei. Dar aceasta divinizare atinge forma cea mai subtila si, în acelasi timp, mai îndrazneata, în timpul Romei papale. Papii romani au purtat acea întreita diadema imperiala (tiara) care se numeste triregnum ( (întreita regalitate) deoarece reprezinta domnia sa asupra cerului, pamântului si infernului. / Cel putin, aceast este interpretarea clasica, mentinuta pâna târziu în timpurile moderne: „Astfel I papa este încoronat cu o întreita coroana, ca împarat al cerului, al pamântului si al infernului."] (Lucius Ferraris. P.B. 1772, Venetia)        In zilele noastre, Biserica Romana interpreteaza aceasta domnie întreita în niste termeni aparent mai modesti. Ioan Paul II nu poarta pe cap tiara. Dar aceste noi atitudini nu sunt decât chestiuni de suprafata. Vaticanul n-a renuntat la pretentiile lui traditionale asupra sensului acestui oficiu: papa este singurul cap legitim al Bisericii universale (Ef 4:15), singurul Vice-Christos. Câteva din afirmatiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8 SDABCSource Book) sunt edificatoare:

       Noi tinem pe pamânt locul Atotputernicului Dumnezeu" (Leon XIII - 20 iunie 1894)       „Tu esti Pastorul, tu esti Vindecatorul, tu esti Directorul, tu esti Stapânul casei, în sfârsit, tu esti un alt Dumnezeu pe pamânt." (Chr. Marcellus - predica la Conciliul V Lateran, sesiunea IV 1512) veziEx.20:3.      „Parintele si învatatorul tuturor crestinilor" (Conciliul de la Florenta, 1439) Mat 23:8-J2      „Papa este purtatorul cheilor si deschizatorul usii; el formeaza un singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu; si nu se poate face apel la cineva mai sus decât papa. Nu se poate intra în legatura cu Dumnezeu si în viata vesnica fara mijlocirea lui."(Augustinus Triumphus) Apoc 3:7-8, Ioan 10:30)       „Papa are o atât de mare autoritate si putere încât el poate modifica, explica si interpreta chiar legile divine, fiindca puterea sa nu este a unui om, ci a unui Dumnezeu, si el actioneaza în locul Iui Dumnezeu pe pamânt, cu deplina

porunci ale lui Dumnezeu si poate porunci lucruri care n-au trecut niciodata prin mintea Domnului, dar el nu poate face si o schimbare inversa: renuntarea la o inovatie omeneasca în favoarea poruncii lui Dumnezeu care a fost neglijata

Timpul activitatii—42 de luni (v.5)      Referirea la aceasta perioada (care apare de sapte ori, sub diferite forme, în profetiile apocaliptice: de 2 ori în Daniel si de 5 ori în Apocalipsa) este o dovada evidenta în favoarea identificarii acestei fiare-Antichrist cu cornul nelegiut din Daniel 7. Cele 42 luni (1260 zile-ani) reprezinta aparitia primului stat papal în Italia, cu ocazia eliberarii Romei de ostogoti (538), pâna la desfiintarea puterii temporale a papilor de catre armata republicana franceza (1798). Versetele 5-8 nu reprezinta evenimente care urmeaza sa se întâmple dupa cele din v.4. Expresia repetata „i s-a dat" din v.5 trebuie înteleasa în relatie cu autoritatea data de balaur în v.2. Deasemenea, v.5-7 trebuie întelese în lumina profetiei din Daniel 7:25.       Aici avem înca o confirmare ca aplicatia dominanta a profetiei despre cornul din Dan. 8:10-11.24-25 si 11:36-39 vizeaza papalitatea si ca profetia lui Pavel din 2 Tes.2 se refera la aceeasi realitate istorica. Blasfemia sau hula este un pacat care înseamna rostirea unor pretentii îndraznete, arogarea unor atribute divine (Mat 26:64-65) sau, în general, vorbire abuziva, defaimare, insulta. Roma si-a atribuit titluri si puteri divine, ea a defaimat pe toti opozantii ei ca fiind antichristi si eretici, condamnându-i. Ea a decretat tot felul de siboleturi teologice în numele lui Dumnezeu si se considera „cetate eterna", punând în umbra cetatea lui Dumnezeu (Apoc 21:3). „Cortul" (resedinta) lui Dumnezeu se numeste, totusi, Noul Ierusalim si nu Noua Roma. între cele doua exista o prapastie de netrecut. Considerându-se de aceeasi autoritate cu Christos, papalitatea insulta pe îngerii care se socotesc robi ai lui Christos. Razboiul din v.7 poate fi acea stare de razboi timp de 1260 ani împotriva „ereticilor" din Dan.7:25 sau se poate referi la razboiul declansat de balaur în cap 12:17. Fiara Antichrist este agentul si reprezentantul principal al balaurului. Autoritatea data lui Antichrist în v.7 s-a împlinit în suprematia istorica asupra popoarelor Europei si asupra altor popoare catolice. Ea a crescut în timpurile moderne. A doua parte a cap. 13 ne arata cum va ajunge ea universala, pentru ca si popoarele necatolice s-o recunoasca.               Toti locuitorii pamântului i se vor închina (v.8-10). Versetul 8 prezinta o dificultate pe care am dori s-o evidentiem comparând acest verset cu un text paralel din Apoc. 17:8 b. Observati paralela în textul grecesc si în traducere [dati click pe imaginea mica pentru a o vedea la dimensiune normala]:"Si i se vor inchina [fiarei] toti locuitorii pamantului [fiecare] al carui nume n-a fost scris in cartea vietii Mielului junghiat de la

Apoc.17 Apoc.13

Si se vor mira locuitorii pamântului al caror nume n-a fost scris în cartea vietii de la întemeierea lumii.

Si i se vor închina toti locuitorii pamântului [fiecare] ai carui nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat de la întemeierea lumii.

       Asemanarea dintre cele doua texte este izbitoare. Dar în cel din cap. 17 lipseste referirea la Mielul junghiat. Si totusi urmeaza expresia „de la întemeierea lumii". Este dificil sa întelegem în cap. 17 „cartea vietii de la întemeierea lumii", pentruca în textul grecesc ar trebui sa apara înca odata articolul definit: „cartea vietii cea [care este] de la întemeierea lumii". Cum acest articol sau un pronume relativ lipseste, gramatica ne sileste sa punem o virgula dupa „cartea vietii" si sa întelegem ca numele [n-]au fost „scrise... de la întemeierea lumii". Pentru consecventa ar trebui sa introducem aceeasi punctuatie si în cap. 13. În acest caz ne lovim, însa, de o dificultate teologica. Probabil ca dificultatea este determinata de ignoranta noastra. Nu stim prea multe din Biblie cu privire la aceasta carte a vietii. Ellen White nu pretinde ca ne-a spus totul despre acest subiect. Avem la îndemâna lumina mai mare a Bibliei pe care înca n-am cuprins-o. David pare sa se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu înainte ca ei sa se nasca: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau momentele !) înregistrarii în aceasta carte si Ellen White arata ca si faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.& Viz. 56 si 261) acesta nu poate fi un argument al predestinatiei nominale si selective, deoarece Apocalipsa arata la fel de clar ca, în timpul judecatii divine, unele nume vor fi sterse din cartea vietii (Apoc3:5,       Este interesant sa observam evenimentul din VT care sta la baza acestui pasaj: Ex 32:4-6.32. Cei ce s-au închinat chipului facut de pontiful Aron si-au pus în pericol numele lor din cartea lui Dumnezeu. Pontiful Aron a încercat sa mascheze si sa justifice aceasta idolatrie prin crearea unei noi sarbatori „în cinstea lui Iahwe (numele Domnului Christos în VT)".       Este interesant ca, în timp ce sabatul zilei a saptea este un exemplu divin al odihnei spirituale în Christos, caruia îi corespunde momentul astazi (Ev 4:7-11), apostazia lui Aron a creat o sarbatoare idolatra, tot în cinstea Domnului, al carei moment este mâine. Astazi este semnul ascultarii prompte, în timp ce mâine este simbolul amânarii, iar amânarea nu este decât o respingere mascata a invitatiei lui Dumnezeu. Or, ziua în care epistola lui Pavel se citea în Biserica era sabatul,

intemeierea lumii".       Topica frazei în textul original permite doua traduceri posibile, depinzând de puctuatie:1 .„al caror nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat, de la întemeierea lumii" 2. „al caror nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat de la întemeierea lumii" (vezi si 1 Petru 1:19-20)       De dragul simplificarii am putea alege a doua varianta, dar este bine sa stim ca ea nu rezolva problema în mod satisfacator. În Apoc. 17:8 b, tradus direct cu respectarea topicei frazei, textul suna asemanator:

însasi ziua care exemplifica aceasta odihna. Situatia este asemanatoare cu predica lui Iisus la Nazaret într-un sabat (Lc 4:16-21), când a zis: „Astazi s-au împlinit cuvintele acestea..." (In lucrarea sa „Odihna divina pentru neodihna omeneasca", S.Bacchiocchi comenteaza legatura dintre sensul mai imprecis al lui astazi - acum, în zilele acestea - si sensul propriu si concret - chiar în aceasta zi care este sabat).

       Aceeasi idee pare confirmata de cuvintele v.9 („Cine are urechi sa auda!") care sunt paralele cu textul din Ev 4:7 („Astazi, daca auziti glasul Lui...). In acelasi timp, acest apel se adreseaza bisericilor din partea Spiritului Sfânt, de sapte ori (cap. 2-3) iar în solia laodiceana este dublat (Apoc 3:20.22)

La robie si sabie... sau la credinta sfintilor ? (v.9-10).      Primele doua parti ale v.10 sunt redate în textul grecesc într-o forma mai neclara, dar textul apare ca o citare libera a sentintei din Ier 15:2, 43:11: „Cine este pentru robie, merge la robie. Cine [trebuie] sa fie ucis cu sabia, sa fie ucis cu sabia." Aceste cuvinte se refera la poporul lui Dumnezeu care are numai doua alternative în aceasta încercare: sa mearga în aceasta ultima robie babiloneana (în timp ce altii fug „din Babilon"!) sau sa ramâna statornici. Ultima parte a versetului trebuie înteleasa

deasemenea în sensul termenilor grecesti: „Aici este [se dovedeste, se vede] statornicia si credinta sfintilor!" (

- hypomone- staruinta, perseverenta, statornicie, rabdare; - pistis - credinta în sens reciproc, relatie de credinta: încredere si credinciosie. Relatia de credinta este  o încredere reciproca). Adevarata credinta este cheia statorniciei. Ideea este atât de importanta încât se repeta în Apoc. 14:12

Fiara care se ridica din pamânt (falsul profet), v. 11-18     A doua fiara are rolul unui profet si face minuni extraordinare, deaceea este numita în urmatoarele capitole „falsul profet". Un profet este omul care vorbeste în favoarea si în numele unui dumnezeu, un interpret al zeului (Ex 4:16). Un adevarat profet sustine pe adevaratul Christos, în timp ce falsii profeti proclama falsi messia, falsi mântuitori—antichristi (Mat.24:23-25, 2 Petru 2:1.15, 2 Cor 11:4, Deut 13:1-5). Spre deosebire de fiara Antichrist care se ridica din mare, a doua fiara se ridica din pamânt. Pionierii nostri au înteles marea ca fiind Lumea Veche (Europa, plus zone din Asia si Africa), cu multimea ei de civilizatii succesive si natiuni care au fost mereu în conflict. Prin contrast, pamântul a fost înteles ca fiind o zona geografica relativ putin populata si mai linistita, ceea ce ar corespunde continentului american din sec. XVI-XVIII.       Am putea vedea în acest pamânt limanul, uscatul unde se poate locui, tarmul dorit de cei ce calatoresc pe mare. Oricare ar fi explicatia, este de dorit sa avem o simbolistica unitara si consecventa în toate viziunile Apocalipsei. Pentru un evreu, marea era în primul rând Mediterana (Marea cea mare), simbol al lumii bântuita de razboaie (Dan 7:1-3), iar pamântul, tara, nu putea fi altceva decât Canaanul, tara minunata, tara promisa. Si carei alte zone geografice i s-ar potrivi un asemenea simbol, daca nu Americii de Nord, patria celor mai sfinte libertati, limanul visat de toti napastuitii lumii, principalul bastion al crestinismului protestant?

       „Statele Unite au fost un refugiu al celor oprimati. America a fost supranumita bastionul libertatii religioase. Dumnezeu a facut mai mult pentru aceasta tara decât pentru oricare alta tara asupra careia straluceste soarele. Ea a fost în mod miraculos pastrata..." (RH 03p.41)       Observând contextul, putem stabili timpul aparitiei acestei fiare pseudo-profetiste: dupa dominatia istorica a fiarei Antichrist, ea apare din pamânt, ca prin minune, pentru a-i vindeca rana. N-a mai fost vorba despre aceasta putere pâna acum. Daca observam ca profetia se refera la fiare ca fiind puteri mondiale care joaca roluri importante în istoria poporului lui Dumnezeu, atunci nu putem gasi în timpul sfârsitului (afara de Roma cu coarnele ei occidentale si afara de „taratul" ateist cu toti satelitii lui), o alta putere mondiala decât SUA. Revolutia Americana apare la sfârsitul dominatiei papale, odata cu Revolutia Franceza. Aici începe paradoxul: Apocalipsa a prevazut ca lovitura de sabie va fi data papalitatii de catre cea mai catolica tara, din fruntea Europei, iar vindecarea acestei rani avea s-o faca tocmai SUA care este cea mai reprezentativa creatie pamânteasca a protestantismului...

       Statele Unite au aparut ca o constelatie de colonii engleze pe continentul nordamerican (New England, Noua Anglie) si s-au dezvoltat în urma luptei pentru

independenta (1776-1789) ca fiind cea mai tânara, mai puternica si mai umana dintre marile puteri ale lumii. Având la temelie o Constitutie , cu principii unice, înaltând drepturile si libertatile sacre ale individului, ea s-a privit pe sine ca fiind destinata sa inaugureze în lume o noua ordine a veacurilor (asa cum apare scris pe sigiliul ei, în limba latina: NOVUS ORDOSAECLORUM). În contrast cu anticrestinismul Revolutiei Franceze, America si-a luat ca motto expresia care apare pe fiecare dollar. adevaratul secret al puterii ei: IN GOD WE TRUST — în Dumnezeu ne încredem. O tara care si-a ales credinta în Dumnezeu si supravegherea respectarii drepturilor omului ca program si destin. La origine, aceste colonii engleze erau tot atât de intolerante pe cât erau de crestine (protestante). Catolicii, disidentii, evreii si vrajitoarele aveau un statut aparte, între convertire si spânzuratoare. Principiul dreptului si libertatii de constiinta a fost aplicat, mai întâi în colonia Providence întemeiata de baptistul separat Roger Williams (1636). Este demn de admiratie faptul ca, desi aceasta colonie a fost privita la început ca o ciudatenie neviabila, ea a devenit modelul politic al Americii. Nu putina influenta la conceperea acestui sistem constitutional au avut deistii americani. Dar ideea separarii bisericii si statului sustinuta de deisti, îsi are originea în doctrina anabaptistilor pasnici, în aripa radicala a Reformei Protestante.        Cresterea din pamânt a acestei puteri este o descriere foarte exacta. Ea rasare si creste usor ca o planta. In primul rând prin munca si cinste, având la radacini o credinta pentru care a curs mult sânge în Europa, ea s-a dezvoltat, si-a câstigat independenta, a primit o infuzie continua de inteligenta si curaj prin imigrari din Lumea Veche, a fost în stare sa cumpere suprafete uriase de la alte popoare

(Louisiana, Florida, California, Arizona, New Mexico, Alaska), în timp ce un stat ca Texas s-a alaturat voluntar.        Dar ridicarea din pamânt spune si altceva. Singurul loc din Biblie unde ni se vorbeste despre un profet sculândii-se din pamânt, este descrierea unei sedinte antice de spiritism în care apare o „fiinta divina" care vorbeste ca si cum ar fi profetul Samuel (1 Sam 28:13-14). Acest caracter înselator se reflecta în contrastul dintre cornitele de miel si glasul de balaur. Prin comparatie cu alte fiare, pare a fi crestinismul personificat. Dar modul în care vorbeste lumii în versetele urmatoare este glasul unui balaur. Fiindca doar balaurul este preocupat sa dea o atât de mare autoritate Antichristului papal. Si balaurul este acea putere care a inspirat persecutiile si ura contra celor ce pazesc poruncile lui Dumnezeu. Este, oare, un lucru întâmplator ca America este în acelasi timp patria spiritismului modern si a teosofiei curente care sunt adevaratul suflet al miscarii New Age (era noua)? Balaurul, simbolul lui Satan, nu este, oare, spiritul pagânismului? Si care este esenta pagânismului universal daca nu ocultismul ? Prin urmare, fiara pseudoprofet este America protestanta controlata de spiritualism si catolicism.        Fiara aceasta nu este descrisa. Ea nu este miel, are doar cornite de miel. Nu este nici balaur, dar are glas de balaur. Este un fals profet, un prezicator al viitorului lumii, un facator de minuni extraordinare. Minunile acestui fals profet sunt asemanatoare cu ale lui Ilie. Dar ele nu dovedesc altceva decât ca o putere extraterestra interesata controleaza pe falsul profet care descopere lumii vointa „dumnezeului acestui veac". Si care este vointa lui? O noua ordine mondiala ! Suna atât de frumos „o noua ordine" . Dar v. 14 arata ca minunile falsului profet sunt amagiri pentru a accepta ca ordine mondiala o imagine a vechii fiare. Nu e nimic nou sub soare. Proiectul noii ordini mondiale are ca cheie instaurarea unui totalitarism crestin, ecumenist, dupa chipul si asemanarea sistemului medieval catolic. În acest scop, America va lucra cu toata autoritatea fiarei dintâi si, prin masurile ei politice va determina lumea sa adopte un tip de crestinism care va favoriza catolicismul si nu protestantismul biblic.         Este evident ca nu o imagine fizica a primei fiare este aici prevazuta. Daca fiara reprezinta un organism politico-religios, o putere istorica, imaginea fiarei trebuie sa fie o copie a aceluiasi organism politico-religios. Dar imaginea fiarei Antichrist nu este vie la început, este doar un proiect care va fi animat de catre America de astazi (v. 15). Nu stim exact cum vor decurge lucrurile, dar anumite partide si miscari politico-religioase americane urmaresc o schimbare a Constitutiei desfiintând principiul separarii bisericii de stat si încercând o uniformizare religioasa, un gen de teocratie ecumenista. Miscarile acestea sunt îndreptate împotriva secularismului si ateismului, împotriva invaziei pagânismului si a sectelor salbatice, urmarindu-se o întarire a crestinismului si o descurajare a imoralitatii. Fiindca buruienile diavolului s-au dezvoltat foarte bine pe solul primitor al Americii libere. Dar modificarea Constitutiei americane în acest punct va duce, în mod inevitabil, la

persecutarea minoritatilor crestine constiincioase, asa cum a fost întotdeauna..        Cornitele de miel ale fiarei americane reprezinta blândete, tinerete, atitudine pasnica. Spre deosebire de coarnele fiarei Antichrist, cornitele de miel nu reprezinta puteri politice vrajmase omului. America are doua elemente care au facut din ea o putere favorabila omului: un stat fara rege si o biserica fara papa, în politica si mostenirea protestanta în religie. Cele doua entitati sunt separate si astfel statul serveste fericirea individului. Glasul de balaur se refera la evenimentele profetice care sunt în curs si care implica o combinatie a celor doua puteri de tip „fier si lut" ca în profetia din Dan.2. Referinta la profetia lui Daniel trebuie sa ne determine sa vedem în chipul de aur din cap.3, obligatia de a se închina toate popoarele si limbile, dimensiunile idolului (60 x 6) si prezenta cuptorului pentru intimidarea nonconformistilor, o prefigurare istorica a evenimentelor din Apoc. 13.        Autoritatea mondiala cu care vorbeste acest pseudo-profet arata ca Organizatia Natiunilor Unite, Conciliul Mondial al Bisericilor (Ecumenismul) si alte foruri mondiale si agentii oficiale si secrete, vor contribui în mod eficient la exportarea imaginii fiarei, a noii ordini în toata lumea. Fiind vorba de redesteptarea unui crestinism totalitar, de o teocratie ecumenista în care constiinta individului este strivita, acest lucru nu este o noutate în Europa. Lumea veche este fiara istorica — Roma cu coarnele ei „crestine". Aici, o revenire la

Semnul, numele si numarul fiarei romane     Nu este nevoie sa apelam la metode oculte, cabalistice pentru a descoperi semnul fiarei romane. Biblia vorbeste în limbajul religios al lumii contemporane cu Ioan. Închinatorii zeilor îsi faceau semne pe corp (în special pe frunte si pe mâna), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-si exprima închinarea si slujirea. Era ceva analog stigmatizarii sclavilor. Si în zilele noastre se poarta semne religioase. Unii initiati hindusi au un semn pe frunte. Evreii ortodocsi poarta filacterii ca simboluri ale Legii (pe frunte si pe mâna) în timpul rugaciunii. Israel era oprit de Dumnezeu sa adopte practicile altor popoare cu privire la acest tip de semne (Lev 19:27-28, 21:5). Unele simboluri pagâne preluate si omologate de crestini au ramas pâna astazi, cu o semnificatie diferita, dar tratate cu aceeasi veneratie mistica. Ele slujesc un cult al superstitiei, un fel de magie alba în care se invoca numele lui Christos si ale sfintilor. Dumnezeu dispretuieste simbolurile care sunt venerate într-un spirit pagân, oricât de sigura ar fi provenienta lor crestina. El Si-a aratat dezaprobarea fata de practicile pagâne în poporul Sau, Israel (Ps 74:3-9, Ez 20:16, Is 57:8). În schimb, El a aratat ca semnele distinctive ale israelitilor ca închinatori ai adevaratului Dumnezeu sunt respectarea sarbatorilor si a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost dat ca semn distinctiv si vesnic al legamântului celor zece porunci (Ex 31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu niste semne pe mâna sau pe frunte. N-avem decât sa le întoarcem pe dos si vom afla semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal ca a îndraznit sa schimbe vremile (sarbatori) si Legea în timp ce Iisus declara ca El n-are de gând sa schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-20). Or, tocmai Biserica Romana se lauda cu asemenea schimbari devenite astazi practici universale, acceptate si în rasarit si în lumea protestanta. Cea mai spectaculoasa dintre aceste schimbari este transferarea treptata a sfinteniei

timpurile vechi este de asteptat, chiar si fara influenta americana. America a fost aceea care a inspirat Europei, prin mijlocirea stângace a Revolutiei Franceze, ideile moderne de democratie, libertate si respect fata de drepturile omului. America este aceea care a vegheat ca ele sa fie respectate pretutindeni si, în multe locuri nu s-ar fi aratat zorii democratiei fara influenta diplomatiei americane. Dar când America însasi va da un exemplu de alterare a principiului constitutional, nu va mai fi pe pamânt nici o putere care sa ia apararea celui oprimat. Lumina lumii se va stinge si „Unchiul Sam", strajerul libertatii, va deveni asa cum se poate întrevedea, profetul si jandarmul unui crestinism corupt si intolerant.       Acesta este un vis urât, dar se va împlini. Profetiile neplacute trebuie considerate mai credibile (Ier 28:7-9). Cum se poate ajunge la o situatia atât de rasturnata în comparatie cu pretentiile actuale ale Americii? Mai întâi trebuie avut în vedere ca protetantismul american este de multa vreme într-o stare de criza. Apoi trebuie observat ca procentul actual al catolicilor în SUA este foarte ridicat. Învatamântul a fost separat de îndoctrinarea religioasa (potrivit constitutiei!) dar nu si de alte forme de îndoctrinare cu dogme si traditii de esenta umanista, anticrestina. Imoralitatea si violenta este foarte de ridicata în anumite clase, iar ocultismul este omniprezent. Gustul dupa senzatii tari, tematica satanista în muzica si film, înstrainarea tinerilor de valorile crestine traditionale, au facut din America ultimei generatii locul cel mai plauzibil al „începutului sfârsitului". Deja s-au restabilit relatiile diplomatice dintre Casa Alba si Vatican (ceea ce America nu visase în deceniile anterioare !) si catolicismul are în America cel mai puternic front.[Ac.comentariu a aparut in 1994]. Când influenta curentelor pagâne, de inspiratie spiritista, va însela pe americani sa dea crezare mesajelor primite din „cealalta lume" prin intermediul fantomelor, atunci este deschisa calea pentru orice.        America are deja o traditie de intoleranta mostenita de la maica ei, Marea Britanie. Statele federatiei americane pastreaza înca în constiinta lor politica, în legile lor, un articol special care cere respectarea duminicii de toti cetatenii. Numai Constitutia Federala este aceea care blocheaza aceste „blue laws" (legi albastre) care nu mai au (sau „înca nu au"!) putere. Dar ele erau cândva foarte serioase. Dintre toate statele catolice, Anglia a impus pazirea cea mai stricta a duminicii pe care a numit-o sabat. Reforma engleza care a dus la crearea Bisericii Anglicane, nu a schimbat cu nimic aceasta atitudine. Ba înca, influenta calvinismului puritan (cu acel accent pus asupra Decalogului si cu interpretarea poruncii a patra dupa marele filozof catolic Toma d'Aquino) a accentuat ideea sanctificarii duminicii. Calvinismul a fost în Occident principala forta a modelarii moral-sociale a oamenilor; cele mai frumoase aspecte ale sistemului capitalist (cultul muncii si al cinstei, prosperitatea materiala, gradul de civilizatie) fiind datorate calvinismului. Or, cele mai multe biserici americane sunt pur calviniste (prezbiterieni, congregationalisti) sau mostenesc doctrina calvinista (anglicani, baptisti, etc). Prezenta acelor legi albastre în constitutiile statelor federale s-a dovedit deja nefasta între anii 1870-1888, când guvernele voiau sa puna la punct progresul AZS, condamnând pe aceia care lucreaza duminica si tin sâmbata, sub motivul ca America este o „natiune crestina" si nu poate încuraja obiceiurile evreiesti. (Acest spirit nationalist-„crestin", care a devastat Europa, sta si la temelia miscarii Ku Klux Klan, o organizatie americana aproape terorista, de tip fascist, care îsi manifesta ura fata de negri, catolici, imigranti si evrei. Asemenea voci de balaur se aud si în nenorocitul nostru „Est salbatic").       Ca reactie fata de acele izbucniri care pareau sa fie o declansare a ultimului conflict din Apoc 13, AZS au întemeiat la 21 iulie 1889 Asociatia Libertatii Religioase, Dar efectele

sabatului biblic asupra unei inovatii omenesti, sfintirea primei zile a saptamânii de lucru, pe care toti crestinii o cinstesc ca zi a Domnului.        Odata cu schimbarea datei vechiului Paste care se practica în rasarit, odata cu trecerea accentului de la comemorarea mortii la comemorarea învierii, sarbatorirea învierii nu s-a oprit la o data anuala, ci a început sa se practice saptamânal, în aceeasi zi în care romanii aveau ziua soarelui. La început nevinovat si mergând în paralel cu sabatul, fara sa-lînlocuiasca, acest obicei a intrat în competitie cu adevarata „zi domneasca". Ziua întâi a fost numita „ziua Domnului" pentru diferite pretexte teologice (crearea luminii, circumcizia spirituala a zilei a opta si alte alegorizari deplasate, de inspiratie gnostica), iar sabatul a fost tot mai mult neglijat si dispretuit ca un semn distinctiv al evreilor, ca fiind semnul lui Cain etc. Mai întâi a fost transformat într-o zi de post, un fel de protest împotriva poporului evreu care l-a rastignit pe Christos, apoi a devenit o zi de cult particular. In schimb, inovatia episcopilor si teologilor avangardisti de la Roma a ramas ca zi de cult public în care toata atmosfera trebuia sa fie de bucurie (se interzicea îngenuncherea si postul!).       Acest destin paralel al celor doua sarbatori saptamânale în crestinatate poate fi observat pe o perioada destul de lunga (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale (etiopieni, nestorieni) pâna în timpurile moderne. In spiritul sfatului apostolic din Romani 14, cinstirea învierii, în sine, nu putea fi interzisa. Dar ceea ce a fost permis a început sa devina obicei general, apoi lege obligatorie, concurând ziua lui Christos (Creatorul). Timp de câteva secole, sabatul Domnului a mai fost tolerat, pâna când Biserica a început sa-l condamne, iar duminica, ziua liturghiei publice, care fusese doar o zi de lucru în care se tinea o adunare de dimineata, a început sa primeasca o cinstire sabatica. Decretul lui Constantin cel Mare din anul 321 oprea pe locuitorii cetatilor sa lucreze în „venerabila zi a soarelui" (asa cum o numeste el), iar sinoadele din sec. VI vor sabatiza total duminica, poruncind si taranitor sa se opreasca de la lucru.        Crestinii de astazi ar trebui sa se întrebe: Daca aceasta schimbare a fost legitima, (indiferent cine a facut-o!), daca a trebuit parasit sabatul în favoarea unei zile „mai crestine", de ce s-a cautat acoperirea acestui transfer, numerotându-se duminica drept asaptea zi a saptamânii? Cine a urmarit o asemenea confuzie si când s-a facut? Daca adevaratul motiv a fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele ? Iar daca evenimentul a meritat o comemorare mai frecventa decât cea anuala, de ce a fost înlaturat sabatul pentru a face loc acestei inventii pe care NT nu o cere? Si daca sabatul fusese desfiintat de Christos, de ce au pastrat crestinii ciclul saptamânal care nu este legat de natura (cum sunt ziua, luna si anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg împreuna cu sabatul ?       Biblia este suficient de clara în aceasta privinta, deaceea ultimul test dat de Dumnezeu crestinatatii este respectul fata de legea Sa si fata de sabat. Exista ceva comun cu

primul test dat omului (Gen 2:16-17). Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie rationalizata. Chiar daca toti pomii sunt pomi, unul a fost interzis. Întelegerea corecta vine în urma ascultarii. Nu este nevoie sa întelegem, mai întâi, toate motivele lui Dumnezeu, pentru a crede si a asculta.

Numele fiarei

Dictionarele grecesti, precum si Enciclopedia

Nu este vorba de un personaj care se declara împotriva , ci în primul rând de un uzurpator care se

viceregele sau vicarul Lui. Or, titlul oficial si traditional al papalitatii este VICARIVS CHRISTI (Vicarul lui Christos). În cazurile în care s-a urmarit sublinierea dumnezeirii lui Christos si a originii divine a

oficiului papal, s-a scris VICARIVS FILII DEi (Vicarul Fiului lui Dumnezeu). Suma cifrelor care reprezinta literele acestui titlu latin (V=5, I=1, C=100, I=1, V=5, I=1, L=50,I=1, I=1, D=500,

. Pâna astazi nu s-a gasit o explicatie mai buna. Este nevoie de o întelepciune a Unuia mai mare decât Solomon pentru o întelegere completa a acestei taine. În orice caz, Solomon este singurul personaj biblic de care se leaga numarul 666 (2Cr.9:3). Solomon care trebuia sa fie un tip al lui Christos (Fiul lui David), a devenit un tip al lui Antichrist, prin apostazie, numarul 666 reprezentând recunoasterea autoritatii

Triumful biruitorilor fiarei (Apoc. 14:1-5).

 Ca argument în favoarea afirmatiei ca duminica este o inovatie a Bisericii Romane si nu a lui Christos sau a apostolilor, avem astazi si teza de doctorat a Dr. Samuele Bacchiocchi (acum profesor la Universitatea Andrews, USA) care a primit cele mai înalte distinctii ale Universitatii Gregoriene de la Vatican, dupa absolvirea sa în 1977. Disertatia sa (tiparita apoi de presa Vaticanului) cu titlul „De la Sabat la Duminica" dovedeste ca duminica nu-si are originea la Ierusalim sau în alta zona rasariteana, ci la Roma. Adventistul S.Bacchiocchi a fost primul protestant care a reusit sa intre la Universitatea Gregoriana. Studiile facute de el în acest domeniu al teologiei si al istoriei Bisericii sunt superioare tuturor lucrarilor care au fost scrise pâna acum în acest domeniu. Disertatia sa a ramas fara replica si ar merita tradusa în toate limbile. Acceptarea acestei lucrari de catre teologii romani si medalia de aur oferita absolventului de catre papa Paul VI sunt argumente clare ca papalitatea nu neaga acest fapt, ba chiar se lauda cu el, ca fiind un semn al autoritatii ei recunoscute, indirect, si de protestanti. Biserica Romana, a afirmat adesea ca duminica este semnul autoritatii ei. Cardinalul american Gibbons spunea în 1895:: „Duminica este semnul autoritatii Bisericii Catolice". La fel raspunsese si Dr.Eck lui Martin Luther, la fel afirmase arhiepiscopul Fossa de Reggio la Conciliul din Trent în 1545 ceea ce se reflecta si în Catechismul doctrinal american al lui Keenan (1876, New York). Observati câteva afirmatii catolice din timpurile recente:

       Biserica Catolica a schimbat serbarea sâmbetei în duminica pe baza autoritatii ei divine si infailibile date de întemeietorul ei, Isus Christos. Protestantii care pretind ca Biblia este singurul lor ghid în materie de credinta, nu au dovezi biblice ca sa serbeze duminica. Din acest punct de vedere, Adventistii de Ziua a Saptea sunt singurii protestanti consecventi." (The Question Box. The Catholic Universe Bulletin, aug. 1942 p.2, citat de revista These Times march 1973 p. 43)       „Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica Catolica a schimbat ziua de odihna, din sâmbata în duminica, în virtutea misiunii ei divine .•" (The Catholic Mirror, Baltimore, sept. 23 1893, citat în These Times, march 1973, p. 42)       „Duminica este semnul autoritatii noastre. Biserica este deasupra Bibliei, si aceasta transferare a tineri sabatului este dovada acestui fapt." (The Catholic Record, Ontario-Canada, 1 sept. 1923, citat de L.Tucker în The Sign ofthe Beast, p. 10)

       TOTUSI, NOI NU sustinem ca crestinul constiincios care serbeaza duminica în cinstea învierii lui Iisus, sau ca datina bisericeasca, are „semnul fiarei". Orice adventist trebuie sa stie sa-si masoare cuvintele si sentimentele în acest domeniu. Dumnezeu nu ne-a dat misiunea de a rani constiinta celor care nu stiu ce fac. Dar noi sustinem ca semnul fiarei este impunerea prin lege a sabatului lui Antichrist (duminica), sfidând principiul libertatii de închinare si dispretuind Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Oricine calca în mod constient (dupa ce a fost avertizat), sabatul legii morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omenesti, primeste semnul fiarei. Ceea ce face din duminica semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici faptul ca este doar un obicei omenesc, ci faptul ca va fi impusa prin lege de stat în locul sabatului, asa cum a facut Roma antica si medievala, determinând persecutarea celor care vor sa asculte de Dumnezeu. Ea nu este si n-a fost niciodata o adevarata comemorare a învierii Domnului. Pentru crestinul obisnuit, duminica este un simplu week-end în care este liber sa faca ce vrea, ascultând si o liturghie sau o predica protestanta, fara ca aceasta sa fie o zi de bucurie în Domnul si de oprire a tuturor lucrarilor si discutiilor de fiecare zi (Is 58:13-14).

     Scena are loc în cer, dupa cum reiese din v.2. NT arata ca Muntele Sionului este în legatura cu (sau echivalent cu) Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22). Cei 144.000 sunt luptatorii sigilati din cap.7, care dau lupta cu fiara. Aici sunt vazuti în ceruri, ca biruitori, aratând ca, în timp ce milioanele si miliardele lumii au îngenuncheat înaintea idolului papal, primind pe frunte antisabatul  lui Antichrist, vor exista multi credinciosi statornici, din toate popoarele, care vor avea pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. Numele comun al lui Iisus si al tatalui Sau, este acel nume sacru pe care Fiul lui Dumnezeu Si-l descopere în Ex.3: — Yahwe, „Cel ce era, este si va fi". Noul Testament îl recunoaste aici pe Acela care este una cu Tatal, Creatorul si Mântuitorul lumii (comp Ioan 12:36^43 cu îs 6:1-3. 9-10).        Numele lui Dumnezeu pe frunte este simbolul apartenentei (fiind numele de pe sigiliu) (dar si simbolul sfintirii, al primirii caracterului lui Dumnezeu. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamna a avea legea Lui scrisa în inima si manifestata în viata, din credinta si iubire. (Ioan.17:26). Cei 144.000 sunt primul rod dintre cei rascumparati. Si primul rod era închinat Domnului, întotdeauna. De aceea ei sunt aparati de moarte (Ier 2:23).       Aceasta ramasita a Israelului universal al lui Dumneze este în mod sigur formata din crestini, deoarece ei sunt împreuna cu Mielul (v.1.4 comp. Apoc.7:17). Pentru explicatii asupra identitatii, vedeti cele de la cap. 7.       Cântarea cea noua a biruitorilor (v.2-3) nu poate fi redata de nimeni din cer sau de pe pamânt, decât de ei, pentruca ei sunt singurii care trec prin „necazul cel mare". Aceeasi cântare este numita în cap.15, „Cântarea lui Moise si a Mielului", amintitnd de cântarea eliberarii de la Marea Rosie, cu ocazia iesirii din Egiptul devastat de plagi. Ea este cântata într-un sens general de mântuitii din toate neamurile (5:9) . Prin urmare, acesti 144.000, chiar daca printre ei pot fi multi

evrei, sunt ramasita unui Israel spiritual. ( —kitharra = lira, harpa de mâna, nu alauta). Ei sunt rascumparati de pe pamânt [dintre cei vii] T. V. 595. Sunt crestinii de tipul Enoh si Ilie care au fost luati la cer prin translatie (mutare directa, în corp glorificat), crestini de tipul lui Iosua si Caleb care au intrat în tara fagaduita.       Calitatile spirituale (v.4-5). În traducere directa, textul grecesc se poate reda astfel, cuvânt cu cuvânt: „Acestia sunt cei ce nu s-au mânjit cu femei, fiindca sunt virgini". Într-un asemenea context simbolic nu se poate ramâne la sensul propriu al acestor cuvinte. Este adevarat ca în timpurile noastre lumea a devenit un bordel, ca libertatea sexuala este cea mai cautata si mai proslavita libertate si cultul cel mai adorat de multime, asa încât n-ar fi de mirare ca Dumnezeu sa aleaga floarea castitatii pentru a împodobi cerul. (Ellen White afirma ca acea destrabalare „sacra" a lui Israel, acel „sexy-cult" care s-a desfasurat în Valea Sitim, lânga Iordan, chiar la hotarul tarii fagaduite, va deveni o situatie predominanta înainte de a doua venire a Domnului Christos!— PP 459-461). Totusi, la cei 144.000 se subliniaza virginitatea si nu doar castitatea. Si, pentru ca Biblia subliniaza sfintenia casatoriei, ar fi ciudat ca Dumnezeu sa aleaga numai persoane virgine. De fapt, în viziune sunt numai barbati, si nu uitati ca virginitatea este, prin excelenta, o calitate feminina! (vezi si Mat 25:1-13).       Exista însa un fel al lui Dumnezeu de a ne numara si masura barbatia si virginitatea, la care poate sa aspire si cel mai decazut barbat si cea mai pacatoasa „femeie pacatoasa" care crede în Numele lui Christos spre iertare si biruinta, primind pe frunte Numele Lui. În sensul propriu al expresiei din text, logica ar cere sa se spuna: „ei sunt virgini pentruca nu s-au mânjit cu femei". Dar aici se spune exact invers: „nu s-au mânjit...pentruca sunt virgini". Prin urmare, virginitatea lor nu este o consecinta a înfrânarii, a ascezei lor, ci exact invers: ei sunt virgini si, deaceea nu s-au mânjit cu femei.

Ultima invitatie a Evangheliei vesnice (întreita avertizare) si revenirea lui Iisus(14:6-20)    În contrast si în opozitie cu tripla alianta satanica din cap.12-13 (balaurul, fiara si falsul profet) care se unesc pentru a converti lumea la noua lor „evanghelie", urmatoarele scene prezinta alianta a trei îngeri care cvanghelizeaza lumea cu Evanghelia cea vesnica, veche dar întotdeauna actuala, neschimbatoare. Ea este vestea buna ca avem un Tata plin de preaiubire si îndurare, care a dat pe Singurul Sau Fiu pentru fiecare dintre noi, pentru bucuria de a ne avea cu El pe vesnicie. Ea cuprinde acel har, deplin si adânc iertator, pe care nu-l putem explica dar îl putem primi prin credinta. Ea cuprinde acea atribuire a dreptatii vesnice si desavârsite a lui Iisus în dreptul celui care crede. Ea ofera împacarea cu Dumnezeu prin meritele exclusive ale Aceluia care a fost judecat pe Calvar în locul nostru pentruca noi sa putem fi îndreptatiti la judecata lui Dumnezeu. În ea se cuprinde toata frumusetea si gratia caracterului îndurator si sfânt al lui Dumnezeu, dar si slava Legii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu si oferirea unei ultime ocazii de har" pentru a scapa de mânia divina.       Dupa scena ultimei avertizari apare scena revenirii lui Iisus, în care lumea este surprinsa împartita în doua mari recolte: lanul de grâu (cei ce au sigiliul lui Dumnezeu) si via pamântului (cei ce au stigmatul fiarei). Scena celor doua recolte este în legatura cu Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecata. Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui Iisus din Mat 24:31.        Întreita solie îngereasca (14:6-13). Ultima avertizare a lumii este descrisa sub simbolul unor îngeri care zboara „prin mijlocul cerului", la zenit. Nici un comentator nu asteapta niste serafimi cu

generoasa, „ecumenista", la care au invitat si pe evrei. Femeile pagâne au fost acelea care i-au facut sa cada în pacat si multi au fost pedepsiti la cuvântul lui Dumnezeu (Num 25 Num 31:14-18). Faptul ca aceasta tragedie istorica sta în spatele expresiei apocaliptice mi se pare evident. Exista si un alt element care subliniaza legatura: în ambele capitole din Numeri (25 si 31) sunt prezente numere sugestive: 24.000 (2 x 12.000) si 12.000 (1000 x 12), adica exact factorii numarului 144.000 (vezi cap. 7:5 etc.).

       În contextul acestei scene profetice avem deasemenea un fals profet care pregateste o sarbatoare idolatra si care, asemenea lui Balaam (vezi si cap.2:14-16), face tot ce poate sa atraga lumea în valea ultimei decizii: adorarea Creatorului, sau zeificarea

creaturii ?. Ce rol ar putea juca femeile în acest scenariu? Apocalipsa descrie o singura femeie curata, dar mai multe femei usoare: Izabela, prostituata Babilon si fiicele ei (17:5). Într-un timp în care multi credinciosi vor fi ademeniti de bisericile prostituate ca sa se îndeparteze de legea lui Dumnezeu  si sa primeasca semnul fiarei, vor exista si unii crestini statornici, în ciuda tuturor farmecelor ecumeniste si spiritualiste inspirate de Balaamii moderni.       Merita subliniata corespondenta dintre situatia bisericii din Pergam (tipul Bisericii din sec. IV-VI) si scenele din cap. 13-14. Nu numai prezenta unui fals profet si a ispitelor reprezentate de „prostitutia sacra" a compromisului dintre religia curata si religiile false, dar si prezenta manei si a numelui (2:17) sunt semnificative. Mana este semnul grijei lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale poporului Lui. (implicând principiile ceresti ale alimentatiei !), cât si un simbol al testarii credintei si ascultarii cu privire la porunca sabatului: Ex. 16:4.18.23-35. În contextul scenei celor 144.000 este pusa greu la încercare credinta, prin acea restrictie economica din cap. 13:17 si printr-o lege duminicala universala. Numele cel nou apare aici scris pe frunte. (O alta anticipare a acestei sigilari se gaseste în fagaduinta data biruitorilor din Filadelfia: cap. 3:12. Aceste corespondente între elemente din cele sapte scrisori si scenele ultimului act al marii drame arata, o data în plus, ca bisericile apocaliptice trebuie vazute nu numai ca biserici locale sau ca perioade ale Bisericii, ci si ca reprezentând întreaga Biserica spirituala a lui Dumnezeu în orice moment al istoriei, inclusiv la sfârsitul timpului).       În constrast cu cei ce urmeaza fiarei în cap.l3:3 b, dupa textul grecesc, „acestia [cei 144.000] sunt cei ce însotesc pe Miel, oriunde merge El". Participiul grecesc folosit aici arata ca ei umbla cu Iisus la timpul trecut, la prezent si la viitor. Asemenea celor doisprezece (12!): loan 1:36-37, 6:66, 12:12, 16:32, 17:14, 18:15-16, 21:19-24, Le 9:57-62. Ei sunt primul rod (cele mai alese roade) ale jertfei lui Iisus, dintre toti mântuitii, fiindca au trecut prin necazul cel mare, pe unde a trecut si Domnul lor.       Astfel cei de pe urma vor fi cei dintâi în Împaratia lui Dumnezeu (Mat 20:1-16). Nu cei ce se lauda cu nasterea lor, ca fariseii care se fereau sa întâlneasca un pagân, un samaritean sau un israelit nepurificat, ci aceia care umbla cu Mielul. Cei ce n-au alta virtute decât ca „s-au nascut în credinta si n-au fost membri ai altor biserici", trebuie sa se mai nasca odata; singura lor sansa de a intra în ostirea celor

Primul înger (v.6-7)aripi de fulger care sa avertizeze lumea strigând printre nori. Toti vad aici interventia lui Dumnezeu prin trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti", deoarece mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14 u.p.

       Interpretii de-a lungul timpului au vazui în acesti trei îngeri pe unii reformatori medievali sau protestanti (ca Valdo, Wicleff, Hus, Luther, Calvin, Spener, si altii). Dar este destul de clar ca avertizarile lor, oricât de importante au fost, n-au reprezentat nici desavârsirea Reformei, nici ultima avertizare a lumii. În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.

        Mesajul îngerului este o chemare la pocainta asemenea aceleia a lui Ioan Botezatorul care a pregatit calea pentru prima aparitie a lui Christos (Lc 1:76-79). Aici este evidenta aceeasi misiune din Apoc. 10:2-3.10-11, unde se proclama „ceasul judecatii" (sfârsitul perioadei din Dan.8:14 în 1844) . În ambele locuri îngerul are în mâna o carte, în ambele locuri este vestit „ceasul judecatii". Acolo îngerul reprezinta pe Christos si pe trimisii Lui, aici apar trei îngeri uniti care reprezinta o tripla miscare de trezire religioasa, având trei mesaje care se combina. Expresia „temeti-va de Dumnezeu (venerati pe Dumnezeu) si dati-I slava" este aceeasi ca si în cap.11:13 u.p. si ambele sunt ecouri la Mal 3:16 u.p. („...pentru cei ce se tem de Domnul si dau slava Numelui Lui"). De fapt, întreaga profetie a lui Maleahi este în spatele acestui înger apocaliptic. Maleahi (al carui nume înseamna „solul Meu", „îngerul Meu") se adreseaza „ramasitei" iesite din Babilon, este ultima solie de redesteptare si reforma din Vechiul Testament, fagaduieste venirea unui sol (=înger) al lui Dumnezeu (Mal.3:1), a unui Ilie (Mal 4:5-6) care sa pregateasca poporul pentru venirea Domnului Christos (îngerul legamântului, Yahwe, Soarele Dreptatii), pentru rasarirea Soarelui Dreptatii (Mal. 4:2). Îngerul Domnului (Messia, Domnul cel asteptat) vine mai întâi pentru o judecata, intrând pe neasteptate în Templul Lui si curatindu-Si poporul (Mal.3:1-15). În aceasta judecata, poporul este separat în doua clase: 1. cei rai si trufasi care au obiectii împotriva lui Dumnezeu si care vor fi mistuiti în ziua mâniei (Mal.3:15, 4:1.2) si 2. cei care slujesc pe Dumnezeu ca fii, care se tem de El si-I dau slava, a caror amintire este pastrata în cronicile ceresti si care vor fi alesi într-un fel deosebit, (sigilati) ca un tezaur unic si pretios, înaltati ca judecatori ai celor rai (Mal.3:16-18, 4:2-3). Întreaga carle a lui Maleahi respira acest suflu al Evangheliei vesnice, începând cu acele cuvinte pline de dor si de iubire ranita („V-am iubit"- zice Domnul...) si pâna la sfârsitul ei în care venirea lui Messia spre judecata si rasplatire este precedata de un sol al îndurarii, care pregateste calea Domnului, atragând atentia asupra celor

     Multe manuscrise vechi grecesti omit cuvântul (un alt), spunând, în mod simplu: „Si am vazut un înger". Oricum, în aceasta viziune a marii lupte, în ultimele scene, Ioan nu mai vazuse vreun înger. Evanghelia vesnica este aici un ecou la avertizarea lui Pavel despre o „alta evanghelie" (Gal 1:6-9, Ev 13:8). Evanghelia lui Pavel avea sa fie speculata si gresit înteleasa în timpul sfârsitului (2 Petru 3:11-18. 3-4). în realitate, apostolul n-a învatat nici evanghelia harului ieftin pe care o predica unii crestini care nu stiu ce spun, nici evanghelia moralizarii lumii prin masuri politice „crestine" (incluzând si revolutii !). Pavel include în Evanghelia sa fagaduinta noului legamânt pentru împlinirea integrala si spirituala a legii morale (Rom 2:13.16.26, 8:4, Ev 8:10). De altfel, acest înger care tine în mâna sulul Evangheliei, invita omenirea la pocainta fata de Dumnezeul Creator si Judecator, iar ceilalti doi îngeri care se alatura, rostesc — în spiritul aceleiasi Evanghelii — vestea (buna sau rea?) a caderii Babilonului si avertizarea cu privire la semnul fiarei...       De fapt, cele trei mesaje ale îngerilor formeaza o singura predica evanghelica, o chemare la adevarata închinare, încheindu-se cu motto-ul adventismului: poruncile lui Dumnezeu si credinta în Iisus (v. 12). Daca Legea Morala are un loc în Noul Legamânt, atunci ea nu poate fi doar porunca buna sau sfat bun . Ea este si veste buna, pentruca în Christos ea este fagaduinta. Cu alte cuvinte, vestea cea buna nu contine doar iertarea (achitarea) noastra si eliberarea de pedeapsa vesnica. Harul lui Dumnezeu este supraabundent pentru a ne elibera de pacatele si defectele de caracter, de a ne si face drepti (nu numai de a ne socoti drepti). Din nefericire, chiar în rândurile noastre, evanghelia lui Pavel nu este înteleasa si primita în toata plinatatea ei. Daca cineva scapa de fariseismul îndreptatirii legaliste si moraliste, sau de teroarea stradaniilor solitare pentru sfintire si desavârsire, adesea cade în cursa teologica a unei îndreptatiri ieftine si neputicioase pe care o predica unii evanghelici: îndreptatit = iertat si atât. Dar unde este acea eliberare de puterea pacatului prin locuirea Spiritului Sfânt despre care învata Pavel în Romani 8 si în alte locuri? Nu este cazul sa alegem între Lege si Evanghelie, nici sa le amestecam fara întelegere, ci trebuie sa întelegem relatia dintre ele asa cum o învata Biblia. Abia atunci vom vedea si experimenta frumusetea Evangheliei. Ellen White a scris:       „Îngerul care proclama Evanghelia vesnica, proclama Legea lui Dumnezeu; caci evanghelia mântuirii aduce pe oameni la ascultare de lege, prin care caracterele lor sunt formate dupa chipul si asemanarea divina.. Christos este atât legea cât si evanghelia." (2SM. 106, Ms.32. 1896)       „Christos a prezentat oamenilor lectii prin care sufletele lor erau aduse în comparatie cu legea lui Dumnezeu, nu într-o lumina legalista, ci în lumina Soarelui Dreptatii, pentru ca omul, privind, sa poata fi schimbat dupa chipul divin." (3ST162, nov. 5, 1884)       „Slava lui Christos este caracterul Sau si caracterul Sau este o expresie a legii lui Dumnezeu" (4ST443) „Legea si Evanghelia sunt atât de strâns legate, încât adevarul nu poate fi prezentat asa cum este el în Iisus, fara a împleti aceste subiecte în armonie perfecta. Legea este evanghelia lui Christos acoperita; evanghelia lui Iisus nu este nimic mai mult sau mai putin decât legea definita, aratând principiile ei atotcuprinzatoare." (RH27.05. 1890)

    „Vrajmasul a lucrat întotdeauna ca sa desparta legea de evanghelie. Dar ele merg mâna în mâna."

zece porunci uitate.        Un alt loc biblic care sta la baza avertizarii evanghelice a primului înger si a celui de al treilea este Ecl. 12:13-14, unde avem urmatoarele expresii semnificative: ...oricarui om..., ...leme-tc de Dumnezeu...., ...judecata..., ...pazesteporuncile Lui... Aceasta concluzie târzie dar înteleapta a vietii nebunesti a lui Solomon este adusa în aceasta imagine ca o concluzie a istoriei unei omeniri ratacite si fara speranta. O evanghelie din care lipseste aceasta concluzie nu-i poate pregati pe oameni pentru ceasul judecatii.        Cuvintele îngerului atrag atentia asupra adevaratei închinari — adorarea Creatorului. Miscarea Adventista a aparut în urma izbucnirii necredintei moderne si în paralel cu darwinismul si marxismul. În acest context este foarte semnificativa referirea la Dumnezeul Creator. Cuvintele îngerului repeta la litera tema poruncii a patra din Decalog: „...Celui care a facut cerul, pamântul, marea..." (Ex 20:11, Ps 146:6) . Comparând aceste cuvinte cu solia celui de-al treilea înger care avertizeaza împotriva semnului fiarei si atrage atentia la poruncile lui Dumnezeu, întelegem ca închinarea adusa lui Dumnezeu se manifesta printr-o viata de credinta si ascultare al carei semn vizibil este respectarea sabatului ca memorial al Creatorului. Faza millerita a evanghelizarii facuta de adventisti între 1840-1844 n-a cuprins si aceasta întelegere. Abia astazi vedem mai complet sensul celor trei solii îngeresti si legatura dintre ele. Judecata de care avertizeaza îngerul este începuta în 1844 cu cei morti, si ultimei generatii i se vesteste acest adevar nu pentru a fi informata ca Dumnezeu judeca niste morti (!), ci pentruca aceasta generatie trebuie masurata, cernuta, cântarita, judecata...în timpul vietii. Si aceasta implica ultimul test al loialitatii fata de Dumnezeu: sigiliul Creatorului sau stigmatul fiarei ?

„Si un alt înger, al doilea, s-a alaturat" (v.8).      Verbul grecesc folosit aici ( = ekoluthesen; de aici provine cuvântul acolit) înseamna a însotit pe.., a acompaniat pe.., s-a alaturat, a urmat lui..., a mers împreuna cu.... înseamna a urma cuiva, nu a urma la rând dupa cineva. Acest amanunt arata relatia dintre cei trei îngeri. Ei formeaza o unitate, o singura misiune. Mesajul celui de-al doilea anunta caderea Babilonului apocaliptic „cetatea cea mare, care a adapat toate neamurile din vinul pasiunii (mâniei) desfrâului ei". Identitatea acestei cetati a lui Lucifer (vezi Is 14:4.12-13..) va fi explicata mai pe larg în cap. 17. Aici este suficient sa observam legatura evidenta dintre mesajul celui de-al doilea si al celui de-al treilea înger: în timp ce prostituata Babilon îmbata lumea cu vinul mâniei ei, al treilea înger avertizeaza ca închinatorii fiarei si ai chipului ei (adica aceia care accepta semnul sau numarul ei) vor bea si din vinul mâniei nepotolite a lui Dumnezeu... Acest lucru arata ca

adventisti erau invitati de toate bisericile, si nimeni nu avea alta grija decât pocainta si pregatirea pentru „ceasul judecatii" si al revenirii lui Iisus.        Dar faptul ca majoritatea membrilor bisericilor erau lumesti, în frunte cu majoritatea pastorilor lor, a dus la o crestere a manifestarilor ostile fata de adventisti pe masura ce se apropia anul 1844. În perioada 1843-1844, unele biserici americane au luat decizia oficiala de a exclude din rândurile lor pe toti cei care împartaseau „erezia adventista". Astfel ca,în vara anului 1844, în ciuda reticentei lui Miller si a multor conducatori adventisti, s-a aplicat bisericilor lumesti titlul de Babilon si s-a publicat în presa adventista invitatia: Iesiti din ea, poporul Meu! (conf. Apoc 18:1-4). Aproape 100.000 de persoane în America au ascultat apelul, formând confesiunea separata a adventistilor. Acel moment decisiv a fost marcat în istoria protestantismului si de alte semne ale decaderii: parasirea istoricismului în interpretarea profetica (parasirea

cetatea Babilon cuprinde toate institutiile si puterile care vor concura la promovarea sistemului si cultului de tip papal, prin impunerea legii duminicale în locul Legii Creatorului.        Semnificatia expresiei repetate „a cazut" poate fi înteleasa printr-un studiu al locurilor biblice care stau la baza acestei imagini apocaliptice: Is 21:9, Ier 51:8. Anuntarea anticipata a caderii (înfrângerii) Babilonului implica mai întâi o cadere spirituala care este condamnata aici. Si anuntul implica un apel adresat „israelitilor" care sunt în captivitatea babilonica: iesiti din ea, poporul Meu, ca sa nu fiti loviti cu urgiile care vor cadea peste ea ! (îs 48:20, 52:11, Ier 50:8,51:6.9.45, Zah 2:7). Dupa cum iudeii au fost prizonieri în Babilon timp de 70 de ani si s-au repatriat la timpul aratat în profetie, dupa decretul lui Cyrus, în doua mari valuri succesive, tot astfel Marea Redesteptare Adventista (Millerita), la sfârsitul ultimelor perioade profetice (1798, 1843/1844) a început sa predice, din vara anului 1844, separarea celor credinciosi de bisericile apostate. Aceasta decizie neobisnuita a venit în urma atitudinii ostile pe care au luat-o, peneasteptate, bisericile americane.       De fapt, anul 1844 reprezinta un moment de rascruce si separare în interiorul protestantismului american. Largi biserici (prezbiterieni, baptisti, metodisti etc.) s-au scindat în acest an pe tema atitudinii fata de sclavie. Iar sclavia este unul din pacatele Babilonului (Apoc 18:13 u.p). Initial aceste biserici fusesera favorabile fata de evanghelizarea adventista. Adventismul era pe atunci o miscare interconfesionala, o trezire religioasa aparuta simultan, în mai multe biserici, în urma predicilor baptistului William Miller si ale celorlalti predicatori colaboratori ai lui. Miller fusese autorizat ca predicator de catre baptisti, iar ceilalti predicatori milleriti erau, în majoritate, pastori care apartineau trup si suflet diferitelor biserici (metodisti, baptisti, discipoli, episcopali etc). Adventistii nu intentionasera întemeierea unei noi biserici prin schisma (separare). Dimpotriva, bisericile americane crescusera în urma evanghelizarii adventiste. Predicatorii

principiului zi-an, scotând astfel papalitatea din profetie), miscarea puseyista (sacramentarista) printre anglicani (orientare spre catolicism!), acceptarea liberalismului teologic si a darwinismului, o scadere tot mai mare a spiritualitatii si chiar a religiozitatii (confuzia dintre biserica si lume), parasirea reformelor începute în anii precedentii în domeniul sanatatii publice si al educatiei etc.       Emblema adventistilor fusese o reprezentare în zbor a primului înger din Apoc 14. Începând cu vara anului 1844 s-a adaugat emblemei un al doilea înger. (Dar nimeni dintre ei nu s-a gândit Ia ce ar putea însemna al treilea înger). Aplicarea profetiei despre caderea Babilonului la protestantism, a fost facuta de adventisti mai mult ca o avertizare decât ca o incriminare. Protestantismul înca nu era Babilon de-a binelea; abia în urma unei apostazii mai adânci urmate de proiectul „chipului fiarei" si al impunerii „semnului" duminical, protestantismul devine, cu adevarat, Babilon. Restul „crestinatatii" era, deja, de multa vreme Babilon o cetate care pretindea a fi a lui Dumnezeu, dar nu era decât o continuare cosmetizata a puterii „spirituale" a Romei pagâne. În timp ce primul si al treilea înger striga cu glas tare în acest capitol, îngerul al doilea vorbeste fara sa strige. Acelasi mesaj este repetat în Apoc. 18:1-2 pentru ultima data, într-un timp în care bisericile sunt complet decazute, pline de imoralitate si controlate de spirite necurate.... Abia atunci se anunta, cu strigat puternic si luminând tot pamântul cu slava, caderea Babilonului si somatia de a-l parasi. Pâna atunci ar fi bine sa aplicam cât mai putin si cu cea mai mare atentie epitetul de Babilon bisericilor protestante. De la 1844 pâna astazi, datorita multor copii ai lui Dumnezeu care sunt înca în ele, aceste biserici au promovat raspândirea Bibliei si evanghelizarea crestina, straduindu-se cu mari dificultati sa pastreze vie flacara crestinismului. Ellen White îi numeste crestini pe protestanti, iar pe ceilalti credinciosi îi împarte în doua: catolicii si lumea

Un alt înger, al treilea..(v.9-12)

romano-bizantine, nici în exaltarile emotionaliste întâlnite în falsele treziri protestante sau perfectioniste. Sfintenia nu este o psihoza sau un spasm care-l scutura pe omul lui Dumnezeu, nici un fluid divin contagios ai carui agenti sunt preotii. Sfintenia nu este o vraja care sta în apa, în lemne vechi, în oase, cârpe si lumini, nici chiar în aur si diamante. Adevaratul crestinism si adevarata sfintenie este definita aici ca fiind tinerea (pazirea sau pastrarea) a celor doua principii fundamentale: poruncile lui Dumnezeu si credinta în Isus — Legea si Evanghelia. Acestea sunt cele mai vechi si întotdeauna actuale. Sanctuarul mozaic ilustra tocmai aceste doua mari

principii. Pe de o parte, Decalogul asezat în locul cel mai sfânt, ca temelie a tronului lui

Dumnezeu, în asa fel încât toate ceremoniile care se faceau priveau relatia cu aceasta Lege. Pe de alta parte, posibilitatea jertfei înlocuitoare si a serviciului preotesc (ambele reprezentând slujba unica a lui Christos), continua varsare de sânge si tamâiere, indicau credinta în Mielul lui Dumnezeu care iarta pacatul.       De regula, în textul ebraic al VT, cele zece articole ale Decalogului nu se numesc porunci si nici lege. Ele se numesc „cuvintele legamântului" , „marturia" sau „legamântul". Prin Lege, evreul întelegea întreaga descoperire data de Dumnezeu prin Moise, iar porunci erau numite toate cele poruncite de Dumnezeu în Tora (Legea), indiferent daca erau în Decalog sau numai în cartea Legii. În mod deosebit, când Biblia vorbeste despre porunca se refera la principiul fundamental al iubirii si ascultarii sau la fiecare porunca în parte (Deut 6:1-9 ebr.: porunca, nu poruncile. 1 Ioan 3:22-24). Acest lucru subliniaza ascultarea fata de toata vointa descoperita a lui Dumnezeu. Dar contextul din Apoc. 14, (care se refera la chestiunea sabatului) precum si cazuri ca acela în care Iisus vorbeste tânarului bogat (tipul laodiceanului— Lc. 18:20) arata ca Ioan se gândeste aici la cele

     Mesajul celui de-al treilea înger este de o severitate extrema, si totusi el nu este decât o acompaniere a celui de-al doilea si a primului înger care tine Evanghelia Vesnica. Adevarata Evanghelie nu este aceea care-i lasa pe oameni sa piara în pacatele lor neavertizati, ci aceea care ia în consideratie pacatul si pedeapsa lui cu toata seriozitatea. Evanghelia spune ca Mântuitorul a fost pedepsit în locul nostru si a înviat ca sa ne ofere puterea învierii Lui, puterea biruintei asupra pacatului. În lumina acestei Evanghelii, tolerarea pacatului în viata personala sau în viata Bisericii este un fapt mult mai grav decât ceea ce se întâmpla în sectorul pagân al Babilonului. Prin solia celui de-al treilea înger, Evanghelia atinge culmea îndurarii lui Dumnezeu prin faptul ca, într-o generatie plina de apostazie si faradelegi, cu urgiile lui Dumnezeu stând gata sa se verse asupra ei, Cerul mai

gaseste resurse pentru a întârzia o clipa ziua mâniei, oferind înca o zi de har, împrumutata din vesnicie. Numele acestei zile este „astazi!".        Al treilea înger avertizeza lumea cu privire la cultul fiarei (al papismului) si al imaginii fiarei (al bisericii de stat), numind legea duminicala „semnul fiarei", marca si stigmatul Anlichristului roman. O asemenea avertizare nu poate fi auzita rostindu-se „cu glas tare" decât în urma unei redesteptari ca aceea descrisa în Apoc.10 si Apoc. 14:6-7 si odata cu împlinirea profetiei despre legea duminicala. Adventistii de Ziua a Saptea au prevazut si au avertizat prin voce si prin scris ca se va da o lege duminicala în SUA si apoi se va generaliza. Toate evenimentele duc spre o crestere a rolului Americii si Vaticanului pe glob, concomitent cu o crestere a presiunilor interne americane pentru o „crestinare" a Constitutiei. Ne îndreptam spre un nou „ev mediu", incomparabil mai scurt si incomparabil mai dificil. Oricât ar parea de sectara, de fanatica si de stranie aceasta avertizare, ea trebuie data lumii cu orice pret, înainte de revarsarea dreptei razbunari a lui Dumnezeu. Cine respinge sigiliul lui Dumnezeu, va primi semnul fiarei. Cine bea din vinul Babilonului va bea si din vinul mâniei lui Dumnezeu.Avertizarea despre pedeapsa se refera la cele sapte urgii (Apoc. ÎS:1. 16:1.., 19:1-2) dar si la pedeapsa vesnica a pacatosilor (Apoc.20:10).

       Imaginea torturii fara sfarsit in foc si pucioasa si descrierea fumului arderii care se inalta in vecii vecilor, zi si noapte... este, in mod evident, o hiperbola. Contextul este simbolic (înger, semn, fiara, potirul mâniei prostituatei, potirul mâniei lui Dumnezeu, secera, grâu, cosor, struguri, cetatea Babilonului, cetatea Domnului, etc). Toate scenele din cap 14 sunt simbolice. De ce, atunci, chinurile vesnice sa fie o realitate literala? Babilonul a desfiintat poruncile lui Dumnezeu pentru a înalta inventiile proprii si, pentru a determina pe muritori sa îngenunche în fata acestor inventii omenesti, nu s-a multumit sa ameninte cu pedepse bisericesti si civile, ci a inventat sperietoarea cumplita a iadului vesnic în care diavolii îi fierb pe rebeli în smoala, miliarde si miliarde de ani, fara sfârsit. Originea satanica a teoriei este. evidenta, deoarece ea da demonilor rolul lor favorit de tortionari, în timp ce Iisus spune ca tocmai pentru ei a fost pregatit iadul (Mat 25:41). În spatele acestei scene profetice se afla imaginea distrugerii Sodomei (Iuda 7. Gen 19:24.28) tipul distrugerii altor cetati si tari , si al distrugerii finale. (Deut 29:23-24. îs

zece porunci ale legamântului (cap. 11:19). Daca în vechiul legamânt ele erau doar pe table de piatra, în noul legamânt ele apartin Evangheliei Vesnice, fagaduintei lui Christos de a le grava în inima, pe frunte si pe mâna.       „Credinta în Iisus" ( - pistis Iesu) este o constructie genitivala care, din punct de vedere gramatical, se poate traduce si „credinta în Iisus" si „credinta lui Iisus". Este adevarat ca Iisus ne-a lasat un exemplu si o învatatura de urmat, o credinta a lui Iisus, în contrast cu credintele lumii. Totusi, credinta pazita de El a fost împlinirea vointei Tatalui, ascultarea perfecta de poruncile lui Dumnezeu; si acest lucru se afirma în prima caracteristica a sfintilor. Nu poate exista, însa, o adevarata sfintenie luând pe Iisus doar ca exemplu de credinta traita. Iisus nu este doar Lege. El este si Evanghelie. Aproape peste tot în NT credinta este Evanghelia mântuirii prin sângele lui Christos. Se numeste credinta pentru ca ea cere în primul rând credinta si ofera totul numai prin mijlocirea credintei personale în Christos. În Fil. 3:9, Pavel reda tot la genitiv ( ) = pistis Christu, lit. credinta lui Christos) ceea ce traducatorii redau cu credinta în Christos. Aceasta este, în mod evident, credinta aceea care duce la îndreptatire. (NIV spune „remain faithful io Jesu's = ramân credinciosi lui Iisus. Luther a tradus: „den Glauben an Iesum"= credinta în Iisus). Daca trebuie, totusi, sa întelegem expresia în sensul de „credinta lui Iisus", de ce sa nu staruim mai mult asupra termenului credinta care nu înseamna fapte si porunci. Însusi Iisus a trait prin credinta în Dumnezeu si a deschis astfel pentru pacatos o cale de împacare cu Tatal prin credinta în „Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii". Dupa cum El a trait prin Tatal, tot asa trebuie sa traim si noi prin Iisus (Ioan 6:29.57.69) . Este foarte probabil ca Ioan vorbeste aici despre acelasi principiu evanghelic pe care-l expune în prima lui epistola si în Evanghelie (1loan 5:10-13). (De fapt prima lui epistola vorbeste foarte mult si de poruncile lui Dumnezeu, în contrast cu învatatura antichrista...)        Daca începutul soliei primului înger a fost între anii 1830-1844 si cel de-al doilea s-a alaturat în vara anului 1844, solia celui de-al treilea înger este identificata de noi cu misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Acest mesaj se alatura celor doua anterioare si sunt prezentate împreuna în evanghelizarea noastra. Al treilea înger striga cu glas tare, zburând în zenit împreuna cu ceilalti doi si formând emblema noastra actuala. A treia faza a Miscarii Adventiste de la 1844 a fost patrunderea printre adventistii milleriti a unei noi învataturi biblice careia înainte nu-i dadusera importanta. Chiar înainte de dezamagire, una din comunitatile adventiste în frunte cu pastorul ei Robert Wheeler din Washington NH, a primit doctrina sabatului în urma interventiei unei surori baptiste de ziua a saptea (Rachel Preston). Dupa dezamagirea de la 22 oct. 1844, pastorii milleriti John Preble, Joseph Bates si altii au publicat aceasta doctrina. O mica parte dintre adventisti au primit-o ca fiind o reforma necesara înaintea revenirii lui Iisus si un test universal pe care l-au înteles în legatura cu Apoc.7 si Apoc. 13-14. Cei mai multi adventisti au respins sabatul si au început sa lupte împotriva celor ce au sustinut poruncile lui Dumnezeu. Dar. în timp ce

„adventistii de ziua întâi" n-au progresat, ba înca s-au scindat în mai multe grupari—dintre care unele au pierit deja iar altele s-au transformat radical, alterând Evanghelia (de ex. studentii Bibliei, martorii lui lehova) adventistii sabatistii, care nu numarau atunci nici o suta de persoane, reprezinta astazi o forta spirituala care încercuie globul.        Îngerul a| treilea n-a început sa strige cu glas tare de la 1844. Intre anii 1844-1848 abia s-au cristalizat doctrinele noastre distinctive (sanctuarul, sabatul, starea inconstienta a mortilor. Spiritul Profetiei). Pe la anii 1860-1863 s-a organizat Biserica, numindu-se Adventista de Ziua a Saptea, pentru a se distinge de ceilalti adventisti care nu acceptau sabatul. Tot atunci s-a primit doctrina reformei sanitare. Evanghelizarea adventista era limitata la Statele Unite si abia spre sfârsitul secolului încep marile misiuni externe. Un eveniment crucial în formarea teologica si reformarea spirituala a miscarii adventiste a fost descoperirea si proclamarea adevaratei întelegeri a doctrinei îndreptatirii prin credinta, solia lui Jones si Waggoner care au fost sprijiniti în primul rând de Ellen White, cu ocazia Conferintei Generale de la Minneapolis în 1888.. Aceasta lumina respinsa de unii (chiar dintre vârfuri) si neînteleasa de multi, a avut un impact profund asupra istoriei noastre. Din nefericire, multi au preferat sa se învârteasca în continuare în jurul muntelui favorit, privind ca pe ceva straniu aceasta bataie a lui Iisus la usa Bisericii. Timpul marii strigari a îngerului al treilea a venit prin încoronarea doctrinei adventiste cu principiul îndreptatirii prin credinta în Iisus. Dar realizarea deplina a profetiei se aplica Ia timpul revarsarii în fapt a „ploii târzii" a Spiritului Sfânt, când evanghelizarea lumii sub un complet control supranatural va împlini profetia din Apoc. 18:1. Zborul îngerului al treilea a facut progrese, pentru ca el reprezinta sfânta lucrare a lui Dumnezeu în lume. Dar numai primirea deplina a Spiritului Sfânt (conditionata de primirea dreptatii lui Iisus) si atacul Babilonului prin proclamarea legii duminicale, va face ca acest înger sa apara sus, în zenit, stralucind pamântul ca soarele si fiind auzit bine de toti locuitorii pamântului.

„Ferice... de acum încolo ! "(v.l3).      Toti cei care au murit în Domnul sunt fericiti, fiindca sunt sfinti si au parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire speciala, rezervata celor care mor în Domnul „de acum încolo". Este vorba de privilegiul unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor care au murit în Domnul în credinta adventista(de la 1844 încoace). Observati cele de la Daniel 12:2. Aceasta referire la cei ce au adormit în Christos de la 1844 încoace arata ca fusese prevazuta o întârziere a venirii Domnului dupa 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocainta multora (2 Petru 3:9-12). Porunca data lui Ioan de a scrie subliniaza acest adevar care a fost de mare mângâiere pentru toti cei care si-au jertfit confortul unei vieti tihnite si s-au ostenit pentru Evanghelie,

  asteptând si grabind venirea Lui, dar au murit fara sa vada revenirea Domnului. Desi la prima vedere ar parea sa fie vorba de odihna mortii, aici este vorba despre odihna mântuirii. Moartea nu este decât o oprire în loc a ceasului memoriei, pentru o clipa, indiferent de lungimea obiectiva a timpului. Aceasta clipa nu este decât pragul odihnei. Cei care s-au odihnit în Christos si au respectat odihna sabatului Lui sunt pusi aici în contrast cu cei din v.11 care nu vor avea odihna nici zi nici noapte. Faptele credinciosilor îi urmeaza. În slava, nu în moarte. Dai mai întâi ele trec pe la judecata pentru a fi martore în favoarea credintei în Christos a faptuitorului

Recoltele venirii lui Iisus (v.14-20).     Nimeni nu are dubii cu privire la identitatea celui ce apare pe nor dupa aceasta ultima avertizare care împarte lumea în doua — cei ce au sigiliul lui Dumnezeu si cei marcati cu semnul fiarei. Întregul tablou este plin de simboluri si trebuie sa observam ca atât sentinta favorabila cât si pedeapsa, vin din Sanctuarul ceresc (v.l5.17) si din altarul care simbolizeza jertfa lui Iisus (v.18). Pentru unii, Crucea va pronunta îndreptatire si mântuire, pentru altii va rosti sentinta mâniei lui Dumnezeu. Imaginile din acest tablou sunt un limbaj împrumutat din Ioel 3:13-14.       Iisus revine asa cum a promis, semnul prezentei Lui fiind acel nor al slavei divine (Apoc. 1:7, Mat 24:30). Cununa este simbolul biruintei lui finale (comp. cu Apoc.6:l-2).. El vine cu secerea, ca sa adune rodul a ceea ce a semanat, roadele suferintei Lui       A venit vremea, secerisul s-a copt (v. 15-16). Timpul secerisului nu poate fi fixat într-un calendar agricol. În limbajul biblic împrumutat din viata cotidiana a Palestinei, secerisul depinde de ploaia timpurie (de toamna) si de ploaia târzie (de primavara). Cartea lui Ioel compara revarsarea Spiritului Sfânt asupra poporului lui Dumnezeu cu aceste binecuvântari naturale ale cerului (Ioel2:23.28, Fapte2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Os 6:2, îs 32:15, 44:3-6). Iisus a aratat ca timpul secerisului este conditionat de coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevar profund arata ca nu se poate grabi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt care ne face desavârsiti, dupa chipul lui Iisus. Evanghelizarea întregii planete este doar aspectul exterior si secundar al evanghelizarii întregii inimi. Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui, atunci El va veni sa-i ia la Sine.        Secerisul este momentul în care Iisus, venit pe nori, trimite pe îngerii Lui sa-i adune pe credinciosi. Cei mai multi

vor fi adusi la viata din morminte. Dar supravietuitorii plagilor, cei sigilati, vor fi glorificati si translati fara sa vada moartea. (1 Tes 4:13-18). Toti mântuitii vor alcatui un singur popor si

toti vor fi sfinti (Rom 11:16) dar cei 144.000 (cei gasiti în viata, cei de la sfârsitul istoriei, din ceasul al unsprezecelea) vor fi cei dintâi. Ei sunt cele mai alese roade ale secerisului. Ei sunt partea închinata lui Dumnezeu într-un sens special. Desi termenul — aparhe din v. 4 înseamna pârga, primul rod, el nu are întotdeauna un sens cronologic. Credinciosii de pe pamânt sunt o pârga a fapturilor lui Dumnezeu (Iac 1:18). Marele lexicon grec-englez al lui Walter Bauer spune: „aici, ca

adunat de catre Christos, recolta celorlalti nu este adunata de El; un înger este pus sa-i adune pentru distrugere (comp. cu Mat 13:39-43). Este evident ca imaginea celor doua recolte este întemeiata si pe parabola grâului si neghinei. Aici însa, în loc de neghina, cei rai sunt simbolizati prin strugurii viei. Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei recoltari, ceea ce indica mânia divina, focul jertfei care a fost dispretuita (comp cu cap. 8:5). 2 Petru 3:10, Apoc 19:20. Asemenea grâului, strugurii pamântului sunt culesi numai atunci când sunt copti. Binele si raul se coc în acelasi timp pe pamânt (Deut 32:32-34, Iod 3:13. 19.21, vezi si Gen 15:16, Apoc 13:15, 16:16, Dan 12:17 u.p).          S-ar cere un studiu mai profund al relatiei dintre cei trei îngeri din v.6-12 si cei trei din v.15-19. Toti striga cu glas tare. Toti ies din Sanctuarul ceresc (v. 15) , în ambele cazuri se spune „a sosit ceasul" (v.7.15). În ambele cazuri, primul înger aduce o judecata pozitiva iar al treilea o judecata negativa (comp.7.9-11 cu 15.19). Ambele lucrari, evanghelizarea si sfârsitul lumii, sunt comparate cu secerisul în Biblie (Ioan 4:35,Mat 9:36-38, Mat 13:40) . Exista aici o corespondenta intentionata, între avertizare si pedeapsa.       Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu (v. 19-20) nu trebuie cautat prin Orientul Apropiat sau în alta zona geografica. Asemenea altarului de jertfa din cap.6, el ocupa toata suprafata terestra. Imaginea are în spate metafore din VT (Is 63:1-6, Plâng 1:15, Iod 3:13) si descrie în alte cuvinte ceea ce în cap. 16 apare ca fiind mânia lui Dumnezeu neamestecata cu har. Dupa cum Iisus a suferit afara din cetate, ca un facator de rele (Ev 13:11-13), tot asa vor suferi despartiti de Dumnezeu si lipsiti de cetatenia Noului Ierusalim, cei ce au preferat vinul Babilonului. Imaginea calcarii în teasc reproduce procedeul primitiv în care strugurii erau realmente calcati în picioare, pentru recoltarea mustului.       Aici imaginea este de o mare duritate, descriind o scena în care sângele se compara cu mustul rosu curgând din teasc ca un râu adânc de un metru si lung de 3000 de km (1 st = 185m). Este zadarnic sa cautam o împlinire literala într-un razboi viitor în Orientul Apropiat. Cifra de 16.000 de stadii este, mai degraba, un numar simbolic, ca si celelalte numere apocaliptice. Dupa cum 12 este numarul lui Israel si 144.000 (12 X 12 X 1000) accentueaza aceasta idee, tot astfel 4 este numarul universalului, numarul lumii (cele „patru colturi" ale lumii). Iar 16.000 de stadii nu sunt altceva decât 4x4x1000, subliniind o distrugere catastrofala a tuturor locuitorilor pamantului. Imaginea sângelui curgând ca un râu trezeste o mila adânca pentru aceasta omenire nenorocita. Ea a ajuns jucaria diavolului prin intermediul acelora care au pus monopol pe cheile împaratiei cerului; ei nu intra, nici nu lasa pe altii sa intre (Lc 11:52)..       Expresia „sânge pâna la zabalele cailor" este o hiperbola întâlnita si în apocriful „cartii lui Enoh". Vezi si Ez 32:6, Ioel 3:18. Mentionarea cailor sugereaza razboi. Locuitorii lumii sunt surprinsi într-un conflict cu Christos, Creatorul si

si în Apoc 14:4, accentul este pus mai putin asupra secventei cronologice si mai mult asupra calitatii."       Strugurii viei pamântului sunt copti (v. 17-18). Aceasta este recolta celor pierduti, a celor ce mai sunt gasiti în viata, dupa primele sase plagi, dintre închinatorii fiarei. Acestia sunt gasiti la venirea lui Iisus ca facând razboi împotriva Sa (Iod 3:12-17). Este interesant de observat ca, în timp ce secerisul celor drepti este

Mântuitorul, Suveranul legitim al lumii întregi (cap. 19:18-19).       Urmatoarele sectiuni vor descrie mai detaliat modul în care vor fi pedepsiti închinatorii fiarei si diferitele sectoare ale Babilonului apocaliptic.

Cele 7 urgii. Caderea prostituatei Babilon. Nunta Mielului cu Noul Ierusalim (15,5-19,10)

       Dupa cum sectiunea a patra începea cu un „semn mare în cer", sectiunea a cincea începe cu „un alt semn mare si minunat" tot în cer (15:1). Ea este alcatuita din urmatoarele scene:Viziunea de fond (15:1—16:1). Interludiu (paranteza) : Triumful biruitorilor fiarei (15:2-4)Cele sapte plagi,urgii, judecati (16:2-21)Descriere amanuntita a evenimentelor ultimei plagi:         A. Pedepsirea Babilonului (17-18)        B. Nunta cu Ierusalimul (19:1-10)

Viziunea de fond. Cei sapte îngeri cu sapte potire (15:1.5-8, 16:1)         Viziunea de fond este concentrata asupra rolului Sanctuarului ceresc în trimiterea acestor judecati finale, teribile, ale mâniei lui Dumnezeu. Aici este acea Dies irae (ziua mâniei) Deut 32: 22, Ier 17:4, Obadia 15, Ioel 3:14). Numai doua lucruri înseamna în limbajul profetic „Ziua Domnului": sabatul si ziua executarii judecatii. În ambele cazuri omul nu-si mai poate face lucrarea lui, ci este martor la lucrarea Domnului. Numarul plagilor, ca si celelalte serii de sapte ale Apocalipsei, indica saptamâna Creatiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care au respins sigiliul sabatic al legii morale si au primit semnul fiarei. Încercati sa stabiliti o oarecare paralela între cele sapte trâmbite, cele sapte plagi si cele sapte zile ale facerii lumii.

vesnice sunt împlinite tot de Dumnezeu în inima omului. Sistemul ceremonial însa, ne vorbeste în termeni omenesti, pentru ca prin simbolurile de piatra si de foc ale vechiului legamânt sa întelegem adevarurile vesnice ale noului. În timp ce pacatele au fost scrise de Iisus pe nisip, standardul vietuirii drepte este scris în

piatra (simbol al vesniciei). Chivotul a fost facut din lemnul cel mai trainic si acoperit cu metalul cel mai scump si mai trainic.

       Interludiu: Triumful biruitorilor fiarei pe marea de cristal (2-4)       Înainte de a i se arata pedepsele grozave ale lui Dumnezeu asupra închinatorilor fiarei, Ioan este lasat sa-si odihneasca privirile asupra scenei de triumf a biruitorilor fiarei. Întotdeauna scenele glorioase ale Apocalipsei, care privesc pe poporul lui Dumnezeu, intervin în mod neasteptat, întrerupând scenele teribile ale rautatii omenesti si ale judecatilor lui Dumnezeu. De fiecare data, aceste interludii vin ca o asigurare ca poporul lui Dumnezeu, care nu este în lume, nu este numarat împreuna cu lumea. Aici avem o viziune luminoasa, ca si cum ne-am afla în Gosen pe timpul plagilor asupra Egiptului. În spatele acestei scene sta acea „cântare a marii" din Ex.15 care sarbatoreste interventia minunata si salvatoare a lui Dumnezeu si manifestarea dreptatii Lui.       Cântarea lui Moise si a Mielului este cântarea eliberarii din sclavia egipteana si a crutarii copiilor lui Israel prin sângele mielului pascal. Aici se poate vedea o corespondenta între rolul semnului de sânge de pe usiorii usilor si rolul sigiliului în timpul celor sapte plagi. În profetii clasici (Isaia etc.) eliberarea din Babilon este comparata cu eliberarea din Egipt. Atunci s-a cântat la Marea Rosie, aici se cânta la marea de cristal. Aceasta întindere care pare ca de sticla amestecata cu foc este în piata si pe strazile Cetatii ceresti (21:21.11.18, 22:2) dar Ellen White a vazut o suprafata uriasa ca de cristal înainte de intrarea în Cetate (Exp&Viz26).. La fel arata si pardoseala Sanctuarului ceresc (4:6).. Faptul ca sunt numiti „biruitorii fiarei ....", acesti mântuiti sunt aratati ca fiind aceeasi ultima generatie de credinciosi care trec prin necazul cel mare. Cântarea Mielului este, fara îndoiala, o cântare de Paste (Mc 14:16-17.23-26). Asezarea lui Moise alaturi de Christos aici, are o profunda semnificatie teologica. Cei ce ; obisnuiesc sa aseze în conflict pe Christos cu Moise, nu stiu ce spun. Ei sunt cei doi mari profeti si eliberatori, fiecare este numit „robul Domnului" într-un sens special. Totusi, v. , Moise este doar tipul lui Christos. Primul este rob, al doilea este Fiul care S-a coborât ca rob. Primul este creatura, al doilea însusi Creatorul. (Fapte 3:22, Ev 3:1-6, Ioan 5:46-47).       Cântarea este formata din zece versuri care reprezinta combinatii din psalmi semnificativi (Ps 86:8-10, 111:2.4.7-9, 145:17, ecouri la Cântarea lui Moise din Deut 32:4). Acesti psalmi care se cântau la Paste se numesc „psalmi Hallel" (de lauda) fiindca încep cu cuvintele Hallelu-Yah (Laudatipe Yahwe). Cântarea biruitorilor arata ca ei au primit cu bucurie solia primului înger, Evanghelia vesnica: v.4:1 comp. cu 14:7 (Ex 15:11. 14-16, Ier 10:6-7). Vezi si Rom 14:11, Îs 66:23.24. Judecatile lui Dumnezeu sunt numite aici — dikaiomata, actiuni drepte, porunci drepte, acte de justitie.       Deschiderea templului cortului marturiei (v.5). Începând cu acest verset si pâna la ultimul din cap. 16, totul este o descriere largita a scenei din cap.11:19. Expresia cortul marturiei este un ecou la Num 17:7-8 si Fapte 7:44 (Observati si contextul: v. 35-38 arata ca Stefan numea Decalogul (cele zece cuvinte)— „cuvinte vii", el stia ca au fost date de Christos, îngerul Domnului si ca Israel le nesocotea. Stefan le

În timp ce alte  legi au fost scrise de mâini omenesti, Decalogul este scris cu degetul lui Dumnezeu (simbolul autoritatii si puterii supranaturale, creatoare si vindecatoare). În timp ce documentele omenesti sunt autentificate cu sigilii materiale pe care tot oamenii le schimba, legamântul lui Dumnezeu este sigilat cu sigiliul divin, cu inscriptia Creatorului, în porunca a patra, si ratificat cu sângele unei Jertfe care îl eternizeaza. Sigiliul nu permite legii sa fie schimbata. (Dan 6:8:17, Ex 8:19). Cine îndrazneste sa violeze sigiliul celui mai sacru document care exista ?        Aceasta deschidere a templului ceresc poate fi o aluzie la ziua ispasirii sau la ziua încheierii harului. În orice caz, ziua ispasirii era un timp când nu se mai puteau aduce jertfe particulare. Din templu ies acum îngerii-preoti care administreaza mânia divina. Albul vesmintelor este un simbol

al dreptatii si puritatii morale a misiunii lor. În loc de tamâie, potirele cuprind mânia judecatii. Îngerul harului nu mai este prezent si tamâia nu mai arde pe altar, nici în cadelnita. Se da sentinta din cap. 22:11 si nu mai exista acces în

Sanctuar, nici un pacatos nu mai poate beneficia de împacare cu Dumnezeu. Timpul de proba, ziua milei a trecut pentru totdeauna... Unii au fost sigilati pentru cer, altii si-au sigilat soarta prin respingerea ultimei invitatii a harului lui Dumnezeu.       Dupa ultima evanghelizare plina de slava cereasca (cap. 18:1), dupa încetarea mijlocirii (Is 6:3-4, Ez 10:2-4, 43:2-5, Mica 1:3, Dan 12:1), norul Slavei Domnului umple Sanctuarul. Nu norul de tamâie. Slava puterii lui Dumnezeu este mistuitoare (2 Tes 1:9, Ex 40:35, 1 împ 8:11, 2Cr 5:14, Le 9:34). Accesul interzis în Sanctuar este închiderea usii îndurarii (Lc 13:23-27, tip Gen 7:16.10). Împaratia harului a facut loc împaratiei slavei. Numai cei ce si-au gasit refugiul pâna atunci în Sanctuarul ceresc sunt salvati. Aici este interesant de mentionat ca Biblia numeste chivot atât ambarcatia lui Noe cât si scrinul în care se pastrau tablele Decalogului (Evrei 11:7). Numai „arca aliantei"(legamântului) lui Dumnezeu prin Christos, în care se îmbina dreptatea si harul, ne poate salva de potopul de foc al zilei mâniei. Ideea poate fi întarita de faptul ca termenul grecesc naos (templu) suna aproape ca si naus (nava, corabie). Numai cei ce au intrat deja în Locul Prea Sfânt împreuna cu Christos prin credinta (cei ce au intrat cu Mirele la nunta, la ceremonia casatoriei Mielului, a primirii împaratiei — vezi cap. 19), sânt ocrotiti de plagi (Mat 25:1-13).       Aceste ultime plagi vin în mod direct de la tronul lui Dumnezeu, din Sanctuarul care se razbuna (16:1.17, Ier 25:35-38). Durata timpului acestor urgii este relativ scurta, deoarece ele sunt teribile si totusi ramân supravietuitori pâna la ultima plaga. Comentariile AZS arata ca primele patru plagi sunt scrise într-un limbaj literal si nu sunt universale (altminteri, primele doua ar distruge totul!). Ele au un caracter preliminar si îi conving pe oameni ca au luptat împotriva lui Dumnezeu. Ultimele trei plagi sunt descrise într-un limbaj mixt

aminteste de Sanctuarul ceresc (v.44 u.p.49) de Legea calcata (v.53) si de Judecata (v.56). Aceasta tema va fi preluata de Pavel, „succesorul lui Stefan" primul care a fost impresionat de predica lui (Ev.2:l-3, cap 3, cap 4, 12:18-27).       Marturia de aici este deosebita de „marturia lui Iisus" din cap.12:17 si 19:10. Aceasta este o marturie a legamântului (testamentum) ca si în cap. 11:19 si reprezinta Decalogul ca un document-martor în care sunt scrise promisiunile si conditiile legamântului (Ex 25:16, 31:18). Este adevarat ca legamântul lui Dumnezeu este special, si ca chiar aceste conditii ale vietii

(comun + figurat) si sunt universale (vezi si TV 577). Se pare ca, dupa cum în Egipt plagile au avut o semnificatie care sa atinga pe zeii lor, tot astfel se întâmpla si în Apoc 16.       Furtuna unei ultime conflagratii universale a fost tinuta în frâu de îngerii din Apoc.7:1-3, dar dupa încheierea timpului de har, Dumnezeu îsi retrage, complet, orice putere restrictiva asupra fortelor, raului. Numai cei 144.000 (cei sigilati) sunt aparati. În acest timp, „puterile pamântului îsi vor pune în mars fortele lor pentru ultimul razboi..." ( Exp&Viz40.85. TV564)

Plaga I (v.2)     Un (helkos = ulcer, rana teribila) ca si în Egipt (Ex 9:9, Deut 28:27), ca si rana lui Iov (Iov2:7). Motivul acestei pedepse este refuzul de a primi sigiliul lui Dumnezeu si acceptarea, de voie sau de nevoie, a semnului fiarei. Medicina clasica, medicina naturalista sau cea oculta, se vor dovedi la fel de ineficiente în tratarea acestei rani. Unii din cei loviti de plaga aceasta vor suferi si alte plagi (v. 10-11).       Prima tinta a plagilor sunt adventistii care au primit semnul fiarei si care apoi s-au dovedit a fi cei mai zelosi vrajmasi ai fratilor lor de altadata. (Ez 9:6, 1 Petru 4:17) . Dumnezeu începe judecata cu cei din casa Lui, deasemenea si pedepsele vin în aceeasi ordine, în ordinea responsabilitatii. Primii raspunzatori sunt cei ce au datoria de a avertiza pe altii. „Solii muti" vor fi primii loviti, iar cei ce au apostaziat si au dus în ratacire si pe altii vor fi loviti cu mai multe plagi succesive (Lc 12:41-48.56).       În acest timp, cei sigilati vor fi aparati de plagi. Într-o anumita masura vor suferi si ei (foame, sete, oboseala, frig, chinuri sufletesti, arsita soarelui etc. Apoc 7:16), dar numai pentru ca sa straluceasca mai mult caracterul lor si sa le sporeasca credinta prin încercari. Ellen White vorbeste si despre faptul ca unii vor suferi ca Iov. Este discutabil daca aceasta se refera la timpul primei plagi sau mai înainte, dar un lucru este sigur: indiferent de masura în care cei sigilati vor avea de suferit, suferinta lor are un

alt sens si este spre fericire vesnica. Sigiliul lui Dumnezeu pus asupra lor îî apara de apostazie si de moarte. Ei vor supravietui plagilor fara sa pacatuiasca. (Is 66:6, Ps.91, Ps 121, Is 33:16, Ex 11:6-7).       „Timpul de încercare si de groaza care sta în fata noastra cere o credinta care sa suporte oboseala, amânarea si foamea, o credinta care nu va slabi chiar în cele mai aspre încercari. Dar în acest timp de cumplita încercare, iubirea lui Dumnezeu este tot atât de puternica si de gingasa ca în zilele lor cele mai stralucite. Este necesar sa fie trecuti prin cuptor, pentru ca firea lor pamânteasca sa fie mistuita iar chipul lui Christos sa fie pe deplin reflectat." (TV570).       Multi se întreaba ce va fi cu copiii în acest timp. Ca si adultii, unii dintre ei vor fi sigilati, altii vor ramâne fara sigiliul lui Dumnezeu (împreuna cu parintii lor sau în mod separat). Ce s-ar fi întâmplat cu copiii evreilor din Egipt daca parintii n-ar fi pus semnul de sânge pe usa locuintei? Exista însa si cazul pruncilor care nu sunt responsabili. Desi nu putem cunoaste amanunte, Ellen White arata ca „în curând vom fi dusi în locuri de strâmtorare si încercare, si marea parte a copiilor adusi pe lume ne vor fi luati, în îndurarea lui Dumnezeu, înainte de venirea timpului strâmtorarii" (3SM419/1899).

Plaga a II-a (v 3) Apele marii devin sange.      Este inutil sa se speculeze asupra compozitiei chimice a acestui sânge. Important este aspectul sensibil (emotional) si efectul. Pentru ca aceasta trebuie sa indice pedeapsa (sânge pentru sânge). În urma primei plagi si a izbucnirii starii de razboi mondiale, lumea va fi învatata sa creada ca toate aceste nenorociri vin din cauza încapatânarii sectei adventiste de a desconsidera sfânta lege duminicala...(TV564). Deoarece toate masurile de constrângere morala, sociala si economica au fost ineficiente împotriva lor, autoritatile lumesti — îmbatate de Babilonul religiei apostate —, în disperare de cauza, vor da un ultimatum ca acela din cartea Esterei, fixând o data dupa care sabatistii pot fi lichidati pe orice cale, de oricine îi întâlneste. Fiara pseudoprofet, America protestanta,

Efectele celei de a doua plagi pot fi: moartea, epidemiile, încetarea navigatiei. Pentru sabatisti va fi semnalul parasirii asezarilor omenesti. Credinciosii care nu vor fi în stare de arest se vor retrage în siguranta, în locuri mai ferite, în munti ( TV 574). Dupa exemplul lui Lot, al crestinilor din Ierusalim si al lui Ilie.       Desi nu ni se dau amanunte geografice referitoare la locul precis care va fi lovit de o anumita plaga, putem considera ca plagile care sunt aplicabile în sens universal, sunt universale, în acelasi timp, ele pot afecta cu precadere acele zone care au fost binecuvântate de Dumnezeu în mod special cu binecuvântari spirituale si materiale, dar au refuzat invitatia harului. Nu pagânii semiconvertiti la crestinism, nici ateistii

va lua aceasta initiativa incredibila (cap.13:15). Dumnezeu va privi aceasta „solutie finala" la care vor recurge autoritatile pamântului, ca fiind un act împlinit, pentru ca numai interventia divina prin plaga a saptea îi va opri pe locuitorii pamântului sa-si duca la îndeplinire acel „sacru masacru". 

care vor fi îmbatati pentru o clipa ca sa poata fi manipulati de Babilonul apocaliptic, vor fi primele tinte ale plagilor, ci crestinii, în special protestantii care saluta papismul si, dintre acestia, în mod special adventistii apostati. Principalul motiv al turnarii acestor pedepse nemiloase asupra faraonilor moderni este razvratirea împotriva legii lui Dumnezeu, manifestata prin atitudinea criminala fata de aproapele: nerecunoasterea libertatii de închinare (Ex 7:16-17).

Plaga a IlI-a (v.4-7). Râurile si izvoarele (apa potabila!) devin sânge     Daca aceasta plaga ar fi universala, nu ar mai fi cazul pentru urmatoarea. Este de înteles, totusi, ca o plaga nu înceteaza în momentul venirii alteia. Aceasta va aduce situatii indescriptibile care pot provoca dezastre social-economice totale. Imaginati-va ca o anumita zona, sa zicem occidentala, va trebui sa importe... apa. Si acest element atât de „elementar" nu se mai poate gasi decât tocmai la inamicii cu care acele tari sunt în stare de razboi... Oricum va fi, nu trebuie sa uitam ca aceasta binecuvântare atât de ieftina si de comuna, va fi retrasa ca urmare a dispretuirii avertizarii îngerului care invita lumea sa se „închine Celui care a creat cerul, pamântul, marea... si izvoarele apelor"

Amatorii de spirtoase si cei ce se adapa din vinul Babilonului au aici un subiect de meditatie. Oricât de drastica ar fi aceasta pedeapsa, Biblia arata ca ea este dreapta (v.5-7). Pentru vampirii care se hranesc cu sângele „ereticilor sfinti si profeti — v.6 comp. cu 10:11, 12:17, 18:24), îngerii au pregatit o bautura dupa gust. Însasi crucea lui Iisus, batjocorita astfel de persecutorii „celor mai neînsemnati frati" ai lui Iisus, este satisfacuta de dreptatea acestei pedepse (v.7). Este momentul în care începe razbunarea sângelui martirilor din cap 6:11. Vezi si Is 26:21.

Plaga a IV-a (v.8-9) loveste soarele     Plaga a IV-a (v.8-9) loveste soarele, sau cel putin asa se pare. în orice caz, efectul este o crestere a intensitatii (poate si a componentei) radiatiei solare. Deja atmosfera pamântului este tot mai saracita de ozon, din mai multe motive, si radiatia este crescuta . În urma plagilor anterioare se instaleaza deja o stare de criza economica teribila, de epidemie si moarte. În zonele lovite de aceasta radiatie solara vor fi incendii, insolatie mortala, seceta fara precedent, cu toate urmarile lor dezastruoase. Nu degeaba reactia oamenilor este subliniata. Aceasta reactie împotriva lui Dumnezeu arata ca nici chiar cele mai severe pedepse nu-i mai pot aduce la pocainta, odata ce au respins ultima invitatie a harului, ultima avertizare a întreitei solii îngeresti.

Ellen White arata ca, în urma acestor patru plagi, oamenii îsi vor da seama ca lupta împotriva lui Dumnezeu. Ca urmare multi vor începe sa caute pe Dumnezeu, dar nu prin pocainta adevarata (pe care numai Spiritul Sfânt o poate da), o parere de rau în vederea urmarilor pacatului, nu în vederea propriei vinovatii (Arnos 8:11-12). Dupa încheierea timpului de har însa, nu mai exista izvor de iertare (îs 26:10). Pocainta lumii pierdute este asemenea cu a unor „eroi" biblici ca Esau, Iuda Iscariot, Simei, Saul etc. Ca si faraonul Exodului, ei vor doar sa scape de plagi. Daca pedeapsa ar înceta, ei si-ar relua viata nepocaita. Pocainta lor nu este acea supunere totala ceruta de primul înger din Apoc 14:7. Ei „nu s-au pocait ca sa-l dea slava" asa cum au facut altii înainte de ei (cap.11:13)

Plaga a V-a (v 10-11). aduce un „întuneric egiptean"      Plaga a V-a (v 10-11). aduce un „întuneric egiptean" asupra întregului imperiu al fiarei (Ex 10:21-23, Mat 27:45, Mat 24:29). Daca Satan, balaurul, a cedat fiarei Antichrist tronul, autoritatea si o stapânire universala, teritoriul acestui imperiu spiritual cuprinde, în timpul sfârsitului, tot pamântul, deoarece cultul acestei fiare devine universal prin impunerea semnului ei. „Sfântul Scaun", care a promovat în lume întunericul superstitiei si al datinelor omenesti în locul luminii Bibliei, va avea de suferit în primul rând        La efectul primei plagi dureroase; la foametea, seceta, epidemiile si dezastrele economice si sociale produse de celelalte plagi, se adauga acum efectele unui întuneric universal

si inexplicabil. Oamenii au ales „venerabila zi a soarelui" din decretul lui Constantin cel Mare, ziua promovata apoi de Roma papala. Ei au preferat sa se închine fapturii în locul Facatorului, au iubit întunericul mai mult decât lumina. Acum a venit asupra lor bezna si negurile zilei judecatii. Dupa ce unii au murit de caldura, acum vine un ger cumplit si o încetare a activitatilor. Orasele, depinzând de apa potabila canalizata, de energie electrica etc. sunt, practic, depopulate. Supravietuitorii n-au altceva de facut decât sa mediteze, sa se învinuie reciproc si sa înjure pâna la cer.

Plaga a VI-a (v. 12-16) loveste Eufratul pe care este asezat Babilonul apocalyptic

     Cetatea falsei religii, ierarhia clericala a tuturor bisericilor lumesti, de la comunitatile hinduse si pâna la bisericile protestante, îsi datoreaza existenta (si prosperitatea) unui fluviu social: „popoare, neamuri, gloate si limbi" (17:1.5.15). Daca în urma efectelor plagilor anterioare aceste valuri de enoriasi încep sa sece (prin înmultirea deceselor, prin retragerea sprijinului material si moral dat bisericii), aceasta ar fi pentru biserici o calamitate mai mare decât cele anterioare. Reactia din versetele urmatoare dovedeste ca aceasta masura divina va duce la un atac decisiv si final împotriva poporului lui Dumnezeu.       Secarea Eufratului — pentru a permite accesul ostirilor de la Rasarit în Babilonul bine fortificat — este limbajul unui eveniment istoric tipologic: în noaptea de 12 oct. 539 î.e.n., împaratii medo-persi din Rasarit (Cyaxares-Darius si Cyrus), în fruntea unei mari coalitii militare, au putut intra în Babilonul ale carui fortificatii nu puteau fi distruse sau escaladate, folosind o tactica unica. S-a ordonat soldatilor saparea unui canal prin care sa se devieze apele Eufratului, apoi cuceritorii au intrat prin albia aproape secata a fluviului care trecea prin cetate. Era singura cale nepazita, punctul cel mai slab. Unele profetii biblice au prevazut acest eveniment cu mult timp înainte (Is 44:26—45:2). Este relatat în detaliu de catre istoricul Xenofon în Kyropaidia (Viata lui Cyrus cel Batrân, întemeietorul statului persan). În Biblie, Cyrus eliberatorul este un tip al lui Messia (Is 41:2.3.25, 44:28). Domnul Christos, împaratul împaratilor, va veni în fruntea ostirilor ceresti, dinspre rasarit (Mat 24:27, Apoc 19:11-16).       Multimile care vor mai ramâne în viata dupa plaga a cincea, întelegând ca au fost înselate de conducatorii spirituali, nu vor mai sprijini institutiile religioase. Acest fapt va duce la o reactie finala, disperata, împotriva sabatistilor, ceea ce va atrage interventia prompta si mult asteptata Domnului Christos          Reactia vrajmasilor lui Dumnezeu care formeaza o tripla alianta babiloniana, este prompta (v.14). Cele trei sectoare ale Babilonului (neopagânismul, catolicismul si falsul protestantism) vor publica aplicarea decretului de moarte împotriva sabatistilor, sustinând cu argumente specifice si prin minuni ca Babilonul are dreptate si ca Dumnezeu nu va înceta aceste plagi pâna nu vor fi distrusi cei ce sfideaza sfânta zi a învierii Domnului tinând sabatul evreiesc... Aceste decretalii si circulare modiale inspirate de spirite necurate sunt comparate cu niste broaste care îsi oracaie la infinit refrenul cunoscut si care arata dezgustator, datorita multimii si îndraznelii lor, ca pe timpul plagilor Egiptului

(Ex 8:1-15). În timpurile biblice, dar si în secolul nostru, puternicii lumii aveau obiceiul de a tine pe lânga ei maestri ocultisti. Avem toate motivele sa credem ca ocultismul sub orice forma se va dezvolta pâna acolo încât va fi socotita blasfemie orice împotrivire fata de oracolele spiritualiste în interiorul crestinismului. Aici se afla explicatia incredibilelor manifestari împotriva unei minoritati religioase din aceasta generatie apocaliptica. În spatele aparentei religiozitati si a grijei pentru interesele publice sta acelasi balaur care a vorbit profetic prin arhiereul Caiafa: „este mai util sa moara un individ decât o natiune întreaga". Dar moartea Aceluia care S-a jertfit pentru fiecare individ, a atras dupa ea si pustiirea nationala. Natiunea care jertfeste individul se dovedeste a fi o natiune fara ratiune, un neam care îsi amputeaza viitorul, închinându-se unui trecut pentru totdeauna mort. Aceleasi pretexte politico-religioase, ridicate de preotime împotriva lui Iisus, vor fi aduse si împotriva poporului lui Dumnezeu. Si lumea le poate crede, chiar fara ajutorul minunilor. Dar în acest moment în care creditul Babilonului este la cea mai joasa cota, în urma secarii „apelor" care-l aprovizioneaza, sunt necesare semne nemaipomenite (v. 14) care sa convinga si sa alerteze puterile pamântului împotriva celor credinciosi.       Razboiul acesta nu este unul obisnuit. Puterile pamântului sunt deja în conflict în timpul plagilor, dar nu conflictul dintre ele intereseaza aici. Prin „secarea Eufratului" s-a pregatit calea pentru aparitia ostirilor ceresti. Aici pamântenii sunt în razboi cu Cerul. Este razboiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Acest nume al lui Dumnezeu (grec. — Pantocrator) este în NT traducerea numelor vechi-testamentale: Tavaot (ostiri; puternic în lupta, Savaot) si Sadai (Atotputernicul). Ambele variante sugereaza ca El este implicat într-un razboi din care va iesi biruitor. Scena din cap. 19:14.19 arata clar ca acest razboi este batalia finala dintre Christos si puterile lumesti conduse de Antichrist.       „Eu vin ca un hot"(V./5). Acest verset întrerupe profetia despre razboiul final, introducând o fericire pentru cei ce asteapta pe Domnul lor, pastrându-se înca treji. Expresia „ca un hot", adesea repetata de Domnul Christos, este foarte potrivita aici, unde Babilonul apocaliptic este surprins de intrarea adevaratului Christos în atmosfera planetei noastre, dupa cum intrarea lui Cyrus în anticul Babilon a fost o teribila surpriza pentru mai marii lui care au fost gasiti chefuind. Se relateaza ca acelasi Cyrus luase prin surprinere si Sardesul (comp. cu 3:3-4).

"Armaghedon" (v.16)     Spiritele-broaste reusesc sa adune puterile lumii (care sunt întotdeauna greu de adunat într-un scop comun) asa cum au împacat pe Irod cu Pilat în afacerea condamnarii lui Iisus din Nazaret. În acest moment, geografia simbolica a Apocalipsei, care ne obisnuise cu toponime figurate ca Ierusalim, Babilon, Eufrat, Sodoma, Egipt, ne arata înca un loc, „pe evreieste": Har-Maghedon (Har =munte,

singurii sustinatori ai cultului Creatorului în timp ce întreaga crestinatate în frunte cu profetii ei promoveaza un cult de origine pagâna— cultul introdus de Izabela care este un tip al femeii Babilon. Împotriva lor vor fi trimise expeditii de convertire sau distrugere, cum s-a procedat cu valdenzii, credinciosii medievali retrasi în Muntii Piemontului       Textul biblic descrie aceasta cruciada a întregii lumi

Maghidon =Meghido, Maghedon — numele unei vai, al unei fortarete si al unui râu de lânga muntele Carmel). Este adevarat ca în valea si la râul Meghido s-au dat multe batalii istorice si biblice. Este adevarat ca fortareata Meghido a fost din cele mai vechi timpuri o cheie a Palestinei. Numele Meghido înseamna ,,[locul] armatei". Nu degeaba pe vremea romanilor purta numele de Legio (legiune). Totusi, Ioan ne invita aici sa urcam Muntele Meghido. Peste tot în Biblie, acest munte se numeste Carmel. Ce semnificatie are acest munte în istoria lui Israel? Acolo a locuit Ilie (în conditii austere), înainte de a fi înaltat la cer; acolo a avut loc marea confruntare cu profetii lui Baal (zeul soare), unde omul lui Dumnezeu a învins prin credinta, iar promotorii idolatriei au fost junghiati. Fara a avea pretentia ca am înteles tot, putem spune ca exista o paralela izbitoare cu ceea ce se va întâmpla în momentul revenirii lui Iisus. Credinciosii care sunt în viata, fiind sigilati, sunt pastrati de Dumnezeu si sustinuti în mod supranatural pentru a fi înaltati la cer fara sa vada moartea asemenea lui Ilie. Cei ramasi în libertate vor fi retrasi în zone muntoase si hraniti de Dumnezeu asemenea lui Ilie. Ei vor fi

împotriva ramasitei Israelului lui Dumnezeu, dar nu descrie lupta si rezultatul ei. Imediat intervine îngerul al saptelea, turnându-si potirul asupra întregii lumi nepocaite, astfel încât credinciosii sunt salvati. În acest moment, anumite lupte petrecute în valea Meghido pot fi semnificative. Razboiul de eliberare condus de judecatorul Barak (fulgerul) si de profeteasa-judecatoare Debora (albina) împotriva canaanitilor a fost câstigat de israeliti la apele Meghido, cu concursul îngerilor ceresti (Jud 5:19). Tot în acel loc se pare ca se desfasura un cult al zeului Hadad sau Rimmon (care sunt alte nume ale lui Baal sau Tammuz), si acolo aveau loc exercitii emotionaliste de bocete pentru moartea zeului(Zah 12:10-11.comp. cu Ez 8:13-14) . Bocetul prezis de Zaharia când aplica profetia (conditionata!) la pocainta poporului lui Dumnezeu, este preluat în Apocalipsa si aplicat la întreaga lume, dar nu ca fiind bocetul unei pocainte venite în urma varsarii Spiritului Sfânt, ci jalea teribila a remuscarilor prea târzii la aparitia lui Iisus pe norii cerului (capl:7).  .

Plaga a VIl-a (v. 17-21)     Desi nu poate avea decât o durata foarte scurta, evenimentele din timpul plagii a saptea au o mare densitate de semnificatii. O parte importanta a Apocalipsei (cap. 17-19) se ocupa cu descrierea si explicarea acestor evenimente.        Al saptelea înger îsi toarna potirul în atmosfera pamântului, dând nastere la manifestari cosmice teribile. Toate aceste manifestari, asemanatoare cu cele de pe Sinai, ies din chivotul--tron al lui Dumnezeu care este în Sanctuarul ceresc (vezi si cap 11:19). Tot de acolo, de la tronul îndurarii, devenit acum tronul dreptei judecati, vine strigatul „S-a sfârsit!". Cel care astrigat cândva pe tronul durerii, murind si cutremurând pamântul, striga acum de pe tronul slavei în apararea poporului Lui si pentru a pune capat istoriei pacatului. El S-a jertfit ca sa nimiceasca pacatul.       Cutremurul cel mare descris în aceasta scena finala ne sileste sa-l interpretam în sens propriu si figurat. Sensul propriu este evident în efectele acestui cutremur care scufunda muntii si insulele marilor(v.20. cap.6:14). Dar un cutremur care împarte în trei parti Babilonul în acelasi timp în care distruge si celelalte cetati ale neamurilor, nu poate fi decât figurat, ca în cap. 11:13 unde înaintasii nostri l-au aplicat la Revolutia Franceza. Acolo s-a prabusit doar a zecea parte dintr-o cetate a neamurilor, o cetate mare numita Sodoma si Egipt, simbolul Frantei de la sfârsitul „secolului luminilor". Dar aici se prabusesc complet, toate cetatile (tarile, institutiile) neamurilor, în frunte cu Babilonul. Acesta se împarte în trei parti, (probabil în partile constituente: pagânismul, catolicismul, protestantismul), amintind de separarea oamenilor din cauza confuziei lingvistice de la Babel. Acest cutremur-revolutie, care este o parte din potirul pe care-l va bea Babilonul, necesita o explicatie largita pe care inspiratia ne-o ofera în cap. 17.

       Grindina mare (v.21) cu boabe de aproape un talant ( 26-36 kg). În urma acestei urgii, oamenii mai au timp, ascunzându-se zadarnic de marile blocuri de grindina cazatoare, sa insulte pe Dumnezeu... Daca pâna la plaga a saptea mai ramasesera destui supravietuitori (probabil, cei cu mai mare putere militara si economica, împreuna cu slugile lor imediate), cine dintre acestia mai poate ramâne în viata în urma unui cutremur care distruge nu numai orasele, dar rupe scoarta pamântului si cufunda munti si insule? Si daca, totusi, cutremurul nu ar ucide pe toti, aceasta teribila grindina poate desavârsi distrugerea.       Unii cred ca anumite aspecte din timpul plagilor ar avea explicatie stiintifica, în legatura cu forta nucleara si cu alti factori asemanatori. Nu ne putem pronunta definitiv asupra acestui aspect. În scenele celor sapte plagi exista si elemente în care factorul uman devine un agent al pedepsei divine, astfel încât n-ar fi de mirare ca unele efecte sa fie secerate din ceea ce omul a semanat. Acea primejdie universala sugerata de Apoc.7:1-2 spune ceva. Harul si Providenta divina împiedica astazi aceasta furtuna iminenta care pare sa descrie suflul unor uriase explozii nucleare ce pot pune în pericol pamântul, marea si vegetatia. Chiar daca nu vedem în Apoc 7:1 acest pericol, îl vedem însa deasupra capului nostru în lumea în care traim. Si daca Dumnezeu nu permite acum muritorilor sa distruga pamântul, stim ca dupa încheierea timpului de har îsi va retrage orice aparare, ocrotind numai pe cei sigilati. Daca oamenii au avut nebunia de a construi asemenea arme în timpul harului, cine va opri cursul nebuniei lor în timpul retragerii Spiritului Sfânt de la lume? Mânia lui Dumnezeu va veni împotriva celor rai, „prapadind pe cei ce prapadesc pamântul" (11:18). Termenul grecesc înseamna a strica, a corupe, a ruina moral; dar si a distruge, a nimici.

Pedepsirea marii prostituate „Babilon" (cap. 17)        „Vino sa-ti arat judecata marii prostituate..!". Termenul grecesc — krima înseamna pronuntarea judecatii, sentinta. Pe scurt, sentinta pronuntata de Cer este ca amantii marii prostituate, puterile lumesti pe care s-a sprijinit ea, sa-i

aduca pieirea. De aceea capitolul este mai mult o descriere a acestor puteri si a modului în care se vor întoarce împotriva stapânei lor pe care au slujit-o. Ne intereseaza în special identificarea precisa a Babilonului si a puterilor reprezentate prin fiara care este

calarita de aceasta femeie-cetate. Capitolul a incitat întotdeauna curiozitatea. În el exista un singur tablou (v.3-6) si o serie de explicatii ale îngerului referitoare la femeia Babilon si la fiara care o va pedepsi.         Identitatea femeii prostituate. Deja ne-am pronuntat asupra identitatii ei, dar nu am adus suficiente argumente. Îngerul i-o arata lui Ioan si-i da explicatii care sunt convingatoare. Sa urmarim cum este descrisa si ce se spune despre ea în acest capitol si în alte locuri biblice.        Femeie . Îngerul spune ca simbolizeaza o cetate (v 18). Dar, de regula, explicatiile date de îngerii interpreti nu sunt decât sugestii deschizatoare de drum pentru cercetare. În Dan.7, îngerul spune ca fiarele înseamna împarati. Dar când vorbeste despre una din ele, o numeste împaratie. Prin urmare si celelalte sunt împaratii. În capitolele anterioare am vazut ca alte cetati sunt state si institutii omenesti. Învatatii preteristi si cei care nu cred în originea supranaturala a Apocalipsei date lui Ioan vad aici cetatea Romei care sta pe sapte coline (v.9) dominând alte împaratii (v.18) si popoare multe (v. 15). Deci este Roma imperiala. Aceeasi explicatie este data de comentatorii din primele secole si sustinuta astazi si de Biserica Romana. Se adauga ca argument si faptul ca iudeii numeau Roma, în mod simbolic, Babilon. La fel face si Petru în 1 Petru 5:13 (Acesta este un argument favorit al catolicilor pentru a sublinia ca Petru a fost la Roma si a murit acolo, dupa ce a transmis faimoasele „chei" ale raiului —date de Iisus— urmatorului episcop de Roma).       Prostituata. Nu este o cetate cinstita, fidela stapânului ei legitim. Se prostitueaza cu împaratii pamântului. Roma facuse pe multi împarati clienti si prieteni ai ei, aducându-i în final sub autoritatea ei. Dar în ce sens ar fi aceste relatii o prostituare? O prostituata îsi vinde trupul pentru bani, pacatuieste împotriva propriului corp. Biblia condamna legatura poporului lui Dumnezeu cu lumea necredincioasa si idolatra ca fiind adulter si prostitutie. Dar cum ar putea fi întelese ca prostitutie relatiile Imperiului Roman cu alti împaratj. Si de ce este atât de mult evidentiat acest pacat în Agocalipsa ? Fiicele Romei ar fi, în acest caz, celelalte cetati din Imperiu, deasemenea prostituate... Dar legaturile cetatilor cu împaratii pamântului sunt obisnuite, nu reprezinta nimic ilicit... Calificativul de prostituata ne sileste sa vedem in aceasta cetate imperiala

      Primul care zidise pe pamânt o cetate fusese Cain, iar Babilonul nu este decât reluarea acestei idei. Cetatea înseamna politica, exploatare, razboi, confortul unora pe seama suferintei altora. Babilonul din perioada iudaica este vazut de profeti ca fiind întruchiparea acestei idei opuse Creatorului (îs 14:21). Cetatea construita de oameni a fost numita de ei Bab-ilu (Poarta Zeilor"), iar oamenii lui Dumnezeu au numit-o Babel (confuzie, neîntelegere), în amintirea „încurcarii limbilor". Primul ei rege a fost Nimrod („Razvratirul"). Cetatea a ramas, prin traditie, o mama a tuturor cetatilor pamântului. Din punct de vedere politic, istoria ei este plina de cuceriri din partea altor popoare. Ea nu a reprezentat un mare si durabil imperiu, cea mai înfloritoare perioada de dominatie a ei a durat 70 de ani. Pâna atunci si dupa aceea, ea a fost doar o resedinta oarecare, din punct de vedere politic, însa din punct de vedere religios a ramas cetatea mama, „poarta zeilor", sediul principal al ocultismului, al astrologiei, al celui mai fastuos cult pagân. Împaratul Babilonului este însusi acel spirit care s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu: Is 14. Babilonul ramâne în profetii clasici ai VT ca ultima putere vrajmasa lui Dumnezeu si poporului Lui. Dupa înfrângerea Babilonului urmeaza împaratia lui Dumnezeu, un cer nou si un pamânt nou       Descrierea Babilonului. (v.4.6). Este îmbracata în purpura ca împaratii dar si în in subtire ca preotii (18:16). Este o împarateasa-preoteasa. Roma cezarilor este si Roma pontifilor, principalul centru religios al lumii. Babilonul oriental era un potir (Ier 51:7), în timp ce Babilonul apocaliptic tine un potir. Aici se subliniaza contrastul, dintre aparenta (potir de aur) si continutul potirului (lucruri dezgustatoare) cu care îmbata lumea. "Aceasta" Madona prostituata seamana mult mai bine cu Roma crestina decât cu Roma Imperiala. Aici este o parodie a euharistiei. Ea este si preoteasa. Îmbata pe altii cu prostiile ei, dar si ea se îmbata, cu sânge de crestin (v.6). Roma pagâna s-a îmbatat, într-adevar, dar dupa ce s-a „convertit" nu si-a continuat obiceiul? Viciul betiei nu se vindeca atât de repede. Ba înca, îmbatrânind, Roma Catolica, Madona împaratilor pamântului, a poftit tot mai mult sânge. Nu ea îl varsa, fiindca este preoteasa. Împaratii pamantului ucideau pentru satisfactia ei. Este împodobita cu perle si aur, iubeste luxul. Roma pagâna iubea luxul, dar a trebuit sa cedeze barbarilor si Bisericii Romane.        Ioan se mira (v.6-7). Daca este vorba în mod strict de Roma pagâna, ce este de mirare în faptul ca era îmbatata de sânge? De ce se mira Ioan atât de tare, încât si îngerul îl întreaba: „De ce te miri?"? Faptul ca Ioan nu pomeneste în Apocalipsa biserica din Roma, ci numai pe cele din Asia, desi comunitatea romana era mult mai mare, ar trebui sa dea de gândit. Poate el a întrezarit apostazia viitoare a Bisericii si rolul conducator al bisericii din Roma? În orice caz. Ioan a stiut si a înteles ce scrisese Pavel în 2 Tes cap 2.       Relatia cu cei zece împarati (v 16). Prezenta celor zece coarne este un indiciu ca aici trebuie sa vedem Biserica

mai mult decât Roma. Roma este doar un tip, un indice care ne arata de unde sa începe explicatia spirituala. Daca Roma pagana este o prostituata, atunci ce este acea larga parte a crestinatatii care s-a facut „un singur trup cu ea"? (1 Cor 16). Si Biserica Romana are si fiice, biserici care au mers sau încearca sa mearga pe urmele ei. Acest simbol ne ajuta sa întelegem ca Babilonul apocaliptic reprezinta Roma ca centru al pagânismului, apoi ca centru al crestinismului apostaziat, Ea este mama (Biserica Catolica) si are fiice (celelalte biserici separate de ea dar având chipul si asemanarea ei, mostenind credinte, datini, si practici ale ei).        Mister. Numele ei (Babilon) este o taina, un secret. Daca acest nume secret este prezent aici pentru a proteja cartea fata de autoritatile romane, acest secret n-ar fi cerut o inteligenta deosebita (v.9), deoarece, la prima vedere, cel putin pentru timpul lui Ioan, apare clar Roma când citesti profetia. Dar secretul nu este înca dezvaluit. Motivul pentru care i se da numele de Babilon este ca ea joaca, în era crestina. acelasi rol pe care l-a jucat Babilonul de pe timpul lui Daniel. O putere care a pustiit pe poporul lui Dumnezeu, i-a luat prizonieri, i-a ucis, etc. Pâna aici totul este aplicabil Romei pagâne. Dar numele Babilon este într-adevar, un secret mult mai mare. Înca din cartea Genezei, Babilonul apare drept tip al împaratiei lui Satan în opozitie cu Ierusalimul, tipul împaratiei lui Dumnezeu. În razvratire fata de porunca Creatorului (initiala, de la Creatie si repetata dupa Potop -Gen 1:28, 9:1), de a nu se înalta pe verticala, construind cetati, ci a se raspândi pe pamânt, oamenii au zidit o cetate si un turn (Gen 11) pentru a crea o lume a lor, independenta de Dumnezeu, o lume care sa fie mai putin în acord cu natura si cu legile Creatorului. O societate construita ierarhic, pe verticala, ca si turnul lor, o societate fortificata (împotriva cui?).

apostata într-un moment posterior divizarii Imperiului în mai multe regate crestine. Catolicii spun ca femeia din cap. 12 este Maica Domnului ca personificare a Bisericii Romane. Este la moda astazi imaginea ei având în jurul capului cununa celor 12 stele ale Comunitatii Europene. Dar femeia din cap. 12 este persecutata, nevoita sa fuga în pustie, este o femeie de casa, cuminte. Prin contrast, Babilonul este o prostituata, domneste peste împaratii pamântului. Una este o împarateasa cereasca îmbracata cu elemente naturale si retrasa în umilinta pe pamânt, cealalta este o împarateasa pamânteasca ce-si imagineaza ca este divina, domnind peste toata lumea. Aici este întelepciunea. Daca cetatea lui Dumnezeu este Ierusalimul de sus, care nu domneste pe pamânt pâna nu va cobori de sus, atunci Babilonul nu este decât opusul Ierusalimului, puterea care pretinde a fi cetatea lui Dumnezeu pe pamânt. Tema rivalitatii dintre cele doua cetati domina aceasta parte a Apocalipsei. Amândoua aspira la domnia universala, amândoua se pretind de origine divina, dar numai una este logodnica si apoi mireasa Mielului. Cealalta este pedepsita. Imaginea femeii prostituate este împrumutata din profetii VT unde se aplica la poporul lui Dumnezeu (Samaria, Ierusalimul). De ce crestinatatea ar fugi de o comparatie asemanatoare? Necatolicii medievali (valdenzi, albigenzi, lollarzi, husiti) si apoi protestantii, au aplicat simbolul Babilonului apocaliptic la Biserica Romana. Dar chiar si unii catolici au vazut pe marea prostituata în Roma. Dante, de exemplu, descrie imaginea din Apoc 17 aplicând-o la Roma contemporana cu el Roma crestina! Pacatul Bisericii aici este, evident, politica lumeasca si compromisul cu paganatatea. Or, tocmai acestea sunt numite de profeti prostitutie. Roma a crezut întotdeauna ca aceasta este ceva sacru pentru existenta ei. Exact ca în religia babiloniana: prostitutie sacra.

Identitatea fiarei, (v.7-14)

       3) Cele sapte puteri trebuie sa se armonizeze cu schema din v. 10. În cazul în care se începe cu Babilonul, se recurge la un prezent profetic (ceea ce nu este neobisnuit, dar pare sa forteze imaginea). Daca se alege varianta care include numararea fiecaruia din capetele fiarei grecesti din Dan.7, nu se potriveste cuschema din v. 10. întelegând ca pe timpul lui Ioan (când domina Roma) cazusera cinci, aceasta arata ca Roma avea sa dureze foarte mult (prin papalitate si prin coarnele succesoare), în timp ce al saptelea cap trebuia sa dureze putina vreme (prin urmare el nu poate fi papalitatea).

        4). Pentru consecventa fata de profetia lui Daniel, fiecare din cele sapte puteri succesive trebuie sa fi cucerit pe cea anterioara ei sau, cel putin sa-i fi dat o lovitura mortala.

       5) Dupa cum Imperiul lui Alexandru cu cele patru diviziuni ale lui, sau Imperiul Roman cu multiplele lui diviziuni formeaza un singur cap, tot astfel al saptelea cap poate fi o suma de state coalizate sau satelite ale unei puteri centrale anterioara. Dupa cinci puteri pagâne ostile evreilor, a aparut Roma care a distrus natiunea iudaica, a rastignit pe Iisus, a persecutat teribil pe crestini. Dupa acea „cosmetica" schimbare la fata a Romei sub Constantin, ea a devenit mult mai cruda, în special în faza medievala, decât în faza pagâna. Dupa o asemenea performanta a spiritului anticrestin (realizata „în numele lui Christos"!), ce rau mai mare putea sa apara, ce desavârsire a râului, decât o ostilitate deschisa, oficiala, împotriva lui Dumnezeu, împotriva religiei în general si a celor ce o sustin?. Raul adus de o asemenea putere mondiala nu trebuie evaluat numai dupa multimea victimelor ucise sau dupa gradul de teroare. Rezultatele spirituale ale guvernarii ateiste pot fi mai dezastruoase decât în cazul crestinismului fals. Caci un catolic sincer si loial fata de Dumnezeu si fata de aproapele, potrivit cunostintei pe care o are, poate fi mântuit. Dar un ateist sincer, unul care uraste pe Dumnezeu si religia, este pierdut cu siguranta. În

     Pâna aici, Apocalipsa a descris puterile adverse poporului lui Dumnezeu ca pe niste fiare. Simbolul fiarei nu face distinctie între stat si biserica. Dar

aici sunt doua simboluri în strânsa relatie: femeia si fiara.. Este necesar sa nu le confundam. în partea finala a profetiei din Dan.2 apare simbolul fier amestecat cu lut, ca fiind alianta dintre statul roman (cu statele succesoare) si biserica crestina decazuta.         În încercarea de a determina identitatea fiarei, vom aminti, mai multe interpretari existente asupra acestui simbol complex, subliniind faptul ca toate acestea sunt în mare masura plauzibile, dar adesea explicatiile se cer.... explicate. Exista anumite lucruri care ne scapa. Asemanarea dintre v.8 si unele pasaje din cap. 13 referitoare la Roma papala, au determinat pe multi sa identifice aceasta fiara cu cea din cap. 13. In acest caz, ideea ca fiara a fost, nu mai este si iarasi este, ar fi în alte cuvinte aceeasi cu domnia de 42 luni, ranirea ei de moarte si apoi vindecarea ei. Asemanarea este izbitoare si trebuie sa existe o legatura între cele doua pasaje. Totusi, ideea ca a fost, nu mai este si iarasi vine, se aplica si lui Satan. Pâna la cap.20 el a fost, în cap.20 este în abis, apoi iese din abis si merge la pierzare. Potrivit interpretarii Ellenei White la v. 13, aceasta interpretare ar merge deasemenea: „Diavolul este investit cu autoritate suprema asupra neamurilor, iar cei zece împarati primesc puterea timp de un ceas împreuna cu el."(7T J82). O alta vedere este ca fiara aceasta trebuie sa fie cea din Apoc. 11, deoarece este rosie si se ridica din abis pentru a pedepsi Biserica decazuta (asemenea guvernului ateist al Revolutiei Franceze). Aceasta putere aiesit din abis la 1789-1797 si s-a ridicat din nou, cu mai mare putere, în 1917. În zilele noastre s-a cufundat din nou în abis. Toate aceste încercari exegetice necesita un studiu mai aprofundat. Dar sa nu uitam ca aceasta fiara stacojie este un simbol complex ca si balaurul, ca si fiara din Apoc. 13. Aceasta înseamna ca nu trebuie cautate raspunsuri simpliste. Enumerarea celorlalte aspecte ale fiarei, în special identitatea capetelor, poate aduce mai multa lumina. Fiara are sapte capete care simbolizeza sapte munti sau sapte împarati. O interpretare mai veche vedea aici cele sapte coline ale Romei. Dar profetia indica munti nu coline. Si anume niste împarati-munti, care nu pot fi decât împaratii (Ier 51:25, Dan 7:17.23). Redam principalele încercari de identificare a acestor capete-împaratii:

Variante care încep cu Babilonul, dupa Dan.7.

1 .Babilonul, 2.Medo.Persia, 3. Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6.Republicanismul 7.Papalitatea reînviata.

1.Babilonul, 2. Medo. Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6. Franta Revolutionara, 7. America în rolul din Apoc 13.

l.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma,5.Papalitatea, 6. Statele Unite, 7. O.N.U. cu un rol posibil în Apoc 13.

l.BabilonuI, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6. S.U.A. 7. Papalitatea reînviata.

timpul suprematiei papale, cei doi Martori ai lui Dumnezeu, desi îmbracati în sacul înjosirii, au putut profetiza. Dar ridicarea fiarei ateist-revolutionare i-a ucis si i-a lasat neîngropati. Ateismul modern a jucat un rol antiuman si anticrestin care nu trebuie minimalizat. Numai harul lui Dumnezeu si un fond de educatie crestina a împiedicat aceasta putere totalitara sa faca din toti cetatenii niste rebuturi ale Creatiei. Daca Persia (care a facut atâta bine poporului lui Dumnezeu) a fost, totusi, o fiara (pentru ca a „mâncat multa carne" în setea ei de cuceriri). Taratul comunist a fost cu atât mai mult o fiara: milioane de oameni au fost dati la moarte în URSS, în China si în celelalte provincii ale împaratiei Diavolului. Nu putini dintre acestia erau vinovati doar pentru faptul ca se opuneau ateismului sau îsi pastrau,în mod public, religia.       Exista interpreti seriosi care vad SUA în rolul din Apoc 13 ca fiind cel de-al saptelea cap. Ideea nu poate fi respinsa categoric. Dar daca în Apoc 13 fiara cu sapte capete iese din Lumea Veche iar fiara americana (cu un singur cap) iese din Lumea Noua, este dificil de interpretat ca America apostata sta în fata vechii fiare care are printre capetele ei...America. (!)

        7) Identificarea celor 7 capete trebuie sa fie în armonie cu rolul si timpul celui de-al saptelea împarat care este fiara însasi (v. 11). Nu sunt opt capete, ci numai sapte. Daca 7 capete înseamna sapte împaratii, a opta împaratie se deosebeste de toate cele anterioare prin faptul ca nu este doar un cap (o împaratie a lumii) ci fiara însasi, împaratia lui Satan însusi care îsi va face aparitia pe fata si va conduce lumea în chip de Christos Acest al optulea împarat este cel care a lucrat prin fiecare din cele sapte. Dupa ateism, ce rau mai rau putea veni decât Diavolul în persoana, uzând de diplomatia si stralucirea lui pentru a însela lumea. (Dupa o alta vedere, al optulea împarat este chipul fiarei la scara mondiala, sau Roma papala reînviata).               Dupa cum în cap. 13, când se vorbeste despre fiara, se face referire la acel cap care a fost ranit si apoi vindecat, este foarte posibil ca si aici sa fie indicat un cap anumit. Aici sunt numai doua capete în vigoare la sfârsitul timpului: (6) Roma cu cele zece coarne si (7) Imperiul ateismului (sau USA ?). Dupa cum cei credinciosi domnesc ca împarati o mie de ani cu Christos, cei zece împarati, prin contrast, domnesc împreuna cu fiara, timp de numai un ceas. Aceasta domnie scurta este un timp în care ei vor judeca lumea crezându-se în timpul mileniului apocaliptic.

        Expresia „era, nu mai este si va veni" referitoare la fiara, este o parodie la adresa lui Christos „Cel ce era, cel ce este, cel ce vine". Culoarea fiarei reprezinta sânge, ucidere. Spre deosebire de balaur (care are coroane pe capete) si de fiara romana din Apoc 13 (care are coroane pe coarne), aceasta nu are nici o coroana. Coroana ei este Babilonul.         Aceasta fiara care subliniaza rolul puterilor civile o poarta un timp pe prostituata, se lasa ea însasi mânata de

femeie, apoi se ridica impotriva ei si o distruge (v. 16-17). Acest eveniment poate sa fie echivalent cu revenirea fiarei din adânc si sa exprime o situatie asemanatoare cu cea din cap. 11 o revolutie ca aceea din Franta, dar la scara planetara. Ca timp, evenimentul poate sa dureze chiar numai o zi. Doar semnificatia lui este aici importanta. Ellen White arata ca în timpul plagii a saptea oamenii se vor întoarce împotriva conducatorilor religiosi care i-au înselat si-i vor ucide. În acelasi spirit se poate întelege ca va fi o revolta globala a laicilor si a puterilor civile împotriva reprezentantilor religiei

+

Ultima avertizare (Apoc 18:1-3)     Imaginea acestui înger care aduce ultima avertizare este

printre scenele cele mai pline de speranta din Biblie. Este ultima avertizare a lumii. Dupa aceste versete nu mai apare nici un înger al harului. Toti ceilalti sunt îngeri ai judecatii.Scena

aceasta este o întrerupere a secventei cronologice. Dupa indicarea sentintei care a fost rostita asupra Babilonului (cap. 17) si care este executata în timpul plagii a saptea ar trebui sa urmeze acele vaiuri nenorocite ale prabusirii Babilonului (din cap. 18: 8-24). Dar Inspiratia a introdus aici scena ultimei avertizari pentru a raspunde prietenilor lui Dumnezeu, care, dupa citirea cap. 17 întreaba ca si Avraam: „Vei nimici Tu, oare, si pe cel bun împreuna cu cel rau?". Ca si în cazul trecerii de la pecetea a sasea la scena sigilarii (Apoc. 7:1), imaginea ultimului apel se aplica la ultimele zile de pregatire,

pamântul (ca soarele!) si, potrivit textului grecesc, are o mare autoritate. Mesajul lui sta, mai întâi, în acea slava deplina a reflectarii chipului lui Christos în Biserica Sa, prin plinatatea Spiritului Sfânt. În afara de aceasta, el rosteste într-un mod accentuat si cu voce puternica solia celui de-al doilea înger din Apoc 14. („A cazut Babilonul!")- Acest simbol descrie încheierea misiunii celor trei îngeri care devin unul singur sub binecuvântarea Spiritului Sfânt, a prezentei lui Iisus în Biserica. Aceasta inundare a pamântului cu slava cereasca este ceea ce asteapta Dumnezeu de multa   vreme. (Gen 1:28, Num 14:21, Ps 72:19, 119:64, 33:5, 57:3.5.11, Is 6:3, 11:9, 52:10-11, 61:11, Mic 5:4.7.8, Hab 2:14). Imaginea are anumite paralele în VT.Osea 6:3, Is 60:1-2, Ez 43:2, Mal 4:2. Imaginea acestui înger uneste într-un singur corp pe cei trei îngeri din Apoc. 14, pentruca ei sa fie una cum Tatal si Fiul sunt una. Fagaduinta speciala a lui Iisus este aceea a venirii Lui în persoana Spiritului Sfânt, înainte de revenirea Sa personala si vizibila (Fapte 3:26, Ioan 14:16-18.21.23).               Mesajul îngerului accentueaza caderea deplina a bisericilor crestine, în mod deosebit a bisericilor protestante (fiindca celelalte sunt cazute de foarte multa vreme) în urma lucrarii spiritelor necurate si în urma îmbatarii neamurilor cu vinul prostitutiei „sacre" a Babilonu-lui. O comparatie cu solia celor trei îngeri arata ca îmbatarea neamurilor este echivalenta cu influentarea lumii întregi de a primi semnul

înainte de venirea plagilor. În ziua mâniei, apelul „iesiti!" ar fi prea târziu (v.4).       Îngerul coboara din cer ca si cel din cap. 10 si încoroneaza misiunea celor trei din cap. 14. în cap.7 el se ridica din rasarit ca soarele, având sigiliul (semnul autoritatii), iar aici lumineaza tot

fiarei. Iar initiativa aceasta o are sectorul protestant al Babilonulu - America, misionarul si liderul lumii actuale. Caderea spirituala a Bisericii este descrisa aici în termenii profetiilor despre ruinarea Babilonului si a Edomului (Is 34:11-17, 14:22-23).

Un glas din cer (v.4-20)         Adaugându-se la mesajul îngerului, glasul ceresc este un apel adresat de însusi Dumnezeu ramasitei Israelului Sau din Babilon. Dar nu va vorbi Dumnezeu din cer la modul propriu. De fiecare data când se predica Evanghelia asa cum o predica Iisus, ascultatorii aud acel glas ceresc vorbind inimii lor. În toate sectoarele Babilonului: printre pagâni, printre ortodoxo-catolici si printre protestanti, Dumnezeu are inca milioane de credinciosi care, asemenea dreptului Lot in Sodoma, isi chinuiesc sufletul din cauza nelegiuirilor care se petrec în tara, in Biserica in in jurul lor. Cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu (spune Ellen White) se afla în sectorul protestant al Babilonului. Ei vor fi invitati sa paraseasca Babilonul, inainte de caderea plagilor. Acum ei nucred ca protestantismul care a sustinut libertatea de constiinta va ajunge sa persecute pe adventisti. Dar când profetia se va realiza sub ochii lor, exact asa cum au vorbit si scris de 150 de ani adventistii explicând Apocalipsa, li se vor deschide ochii si inimile.

        Parasirea Babilonului înseamna, în primul rând, parasirea spiritului si cultului Babilonului. În al doilea rând, aceasta implica despartirea de biserica apostata. În al treilea rând, dar nu mai putin important, se cere parasirea efectiva a oraselor mari si mici. Dupa caderea primei plagi se vor parasi si satele. Aceasta retragere fizica din societate se va face treptat, potrivit conditiilor locale si sub calauzirea lui Dumnezeu.Cei care sunt oile Domnului, indiferent unde vor fi, vor recunoaste glasul adevaratului Pastor, dintre multele invitatii si avertizari false care li se vor adresa. Ei vor parasi bisericile apostate si vor primi sigiliul lui Dumnezeu, unindu-si fortele cu cei ce i-au smuls din foc.        Unii au crezut ca aceasta solie din Apoc. 18 este o condamnare a Bisericii Adventiste. Dar, indiferent ce s-ar putea spune despre starea laodiceana în care se complac multi, sau despre adventistii care vor apostazia în timpul decretului duminical, ideea de a condamna singura Biserica de pe pamânt care sustine adevarul lui Dumnezeu nestirbit, vine dintr-o inima care n-a cunoscut harul lui Dumnezeu. Cei ce se grabesc sa rosteasca solia din Apoc 18, asezând-o în alt loc decât acolo unde a pus-o Inspiratia, ar face bine sa vada ca îngerul acesta umple pamântul de lumina divina, de iubire si de slava, nu de critica fratricida: „Barbati, femei si copii îsi vor deschide buzele spre lauda si multumire, umplând pamântul cu cunoasterea de Dumnezeu asa cum apele acopar albia marii"(RH oct 13/1904)

        De-a lungul secolelor, crestinatatea a zidit un turn de

ar trebui înteles tot ca timp profetic (15 zile). Acesta ar fi timpul plagilor, culminând cu distrugerea Babilonului. Este foarte posibil. Dar asemenea expresii, luate separat, într-un context care nu vrea decât sa accentueze rapiditatea caderii Babilonului, pot fi simple exprimari poetice, retorice (Is 47:7-9, Iov 1:13-19).

       Dupa cât se pare, cuvintele din v.8-20 sunt rostite în continuare de acelasi glas ceresc care, pentru a impresiona pe cei ce sunt chemati sa iasa din Babilon, descrie soarta Babilonului în imagini si bocete împrumutate din cartile profetilor. Cei ce plâng ruina finala a bisericilor prostituate sunt: împaratii (v 9), negustorii (v 11), corabierii (v 17), în trei bocete diferite. Aceste elegii necesita un studiu mai aprofundat. Se subliniaza materialismul si iubirea de lux a falsei biserici. O plâng doar amantii ei guvernamentali si cei ce s-au îmbogatit prin marfurile pe care i le vindeau. La v.11-13 este data o lista de marfuri pe care le puteti însira în ordinea valorilor dupa aprecierea Babilonului. Lista începe cu aur si perle (obiecte de lux), continua cu obiecte utile (dar luxoase), cu condimente si alimente, dupa care urmeaza vitele, apoi robii (grec. „trupurile") si, la sfârsit de tot, sufletele oamenilor.... Aceasta enumerare este de un mare efect poetic, subliniind faptul ca Babilonul este biserica materialista, care pretuieste mai mult luxul si nevoile fizice. decat valoarea sufletelor oamenilor. Nici chiar trupurile nu ocupa un loc important, decât ca sclavi. Aceasta lista afiseaza, într-adevar, piata unei prostituate.               În timp ce amantii si profitorii o bocesc, îngerii cerului împreuna cu sfintii sarbatoresc triumful, bucurându-se de judecata lui Dumnezeu care a adus pieirea Babilonului (v.20). Imperativul retoric cu care se încheie rostirile acelui glas profetic din cer, are ca raspuns sarbatorirea caderii Babilonului si a nuntii Ierusalimului în cap. 19.         Elegiile din cap. 18 se încheie cu o profetie dramatizata în interiorul unei viziuni (v.21-24). Imaginea are în spatele ei scena din Ier 51:64, cu precizarea ca aici, în locul pietrei de râu, se atârna de gât Babilonului o uriasa piatra de moara... pentru ca biserica apostata a dus în ratacire pe cei mici si naivi (Mat 18,6). Profetia mai arata ca, asemenea acestei pietre, Babilonul se va îneca în apele pe care sta (Ier 5 1:42, Apoc 17:1.15.16, Ez 26:3.19, 27:32.34.36). Enumerarile poetice din v 22-24 folosesc limbajul profetilor (Is 24:8, Ez:26:13, Ier 25:10) pentru a crea un impresionant tablou al dezolarii, al încetarii tuturor frumusetilor cotidiene ale unei civilizatii... încercati sa recititi versetele, fara sa urmariti vreun

pacate al carui vârf (legea duminicala însotita de persecutii) a ajuns pâna la cer (v.5). Parasirea Babilonului si primirea sigiliului lui Dumnezeu aduce asupra celor ce primesc avertizarea, acea dreptate care se , capata prin credinta, ca a lui Noe, o neprihanire care condamna lumea (Ev 11:7). Aceasta este o adevarata razbunare asupra Babilonului, o dubla razbunare (v.6-8). Arderea în foc a prostituatei este o pedeapsa fixata în Legea lui Moise pentru o fiica de preot care se prostitua (Lev 21:9). Se crede, în mod traditional, ca durata plagilor venite asupra Babilonului („o singura zi"—v.8) ar fi o zi profetica (un an), din care „un ceas" (v.17)

sens simbolic (fiindca nu aceasta se intentioneaza), ci numai imaginându-va scenele, si veti întelege mesajul acestor „prea insistente" enumerari si descrieri poetice.                Si daca cineva ar întreba înca odata: De ce o pedeapsa atat de grava asupra lumii noastre, tocmai acum cand religia devine atotprezenta ? — ultimele doua versete repeta vina Babilonului: 1.pentru ca negustorii bisericii apostate devin cei mai influenti în lume, 2. pentru ca biserica apostata amageste popoarele prin minuni oculte si 3. pentru ca încurajeaza persecutia

Celebrarea nuntii Mielului si a Ierusalimului. Primirea împaratiei (19:1-10).              Scena de bucurie de aici are loc imediat dupa plaga a saptea care pedepseste Babilonul . Este descrierea aceluiasi triumf al biruitorilor (cei 144.000) la tronul lui Dumnezeu, împreuna cu toti îngerii cerului. Aceasta extraordinara revarsare de lauda este singurul loc din NT unde gasim (de patru ori!) expresia „Aleluia" — halelu Ya (laudati pe Yahwe!). Motivul cântarii de triumf este salvarea din ghearele sângeroase ale Babilonului (v. 1-2) prin interventia dreptelor judecati ale lui Dumnezeu. Coristii acestei serbari trebuie sa fi avut mult de suferit de pe urma Babilonului, daca izbucnesc în asemenea laude la gândul ca religia falsa a fost zdrobita pentru totdeauna. Ei sarbatoresc raspunsul definitiv al lui Dumnezeu la strigatele sângelui martirilor din Apoc 6:9-11. Aceasta cântare de lauda este într-un contrast izbitor cu bocetele din capitolul anterior. Este un coral antifonal compus din doua imnuri si doua raspunsuri. Motivatia si forma imnului se aseamana cu acelea din Ps 24:7-10 care are aceeasi structura poetica si care a fost cântat pentru prima data cu ocazia întoarcerii chivotului la Ierusalim (PP 708), apoi a fost cântat de îngeri la învierea Domnului (Exp&Viz 173) si apoi la înaltarea Lui (ibid. 175-176 .Pentru v.3 revedeti explicatia de la cap 14:11.            Izbucnirea din v. 6, care este raspunsul antifonal la glasul anterior (v.5), reprezinta textul magnificului cor Aleluia din Oratoriul „Messîa" de Georg Friedrich Haendel. Este greu de imaginat cum ar putea suna mai frumos aceste cuvinte pe o alta muzica. Pare ca si cum compozitorul ar fi auzit revarsarile bogate ale acestei cascade de lauda cereasca si le-a asternut pe portativ. Tema cântarii este aceeasi ca în Apoc 11:15-17.

       Inceputul împaratiei (primirea împaratiei slavei) se mai numeste în v.7 „nunta Mielului". Aceasta sarbatoare este cu ocazia ospatului nuntii ceresti (v.9). Sa nu confundam nunta (ceremonia casatoriei) care echivaleaza cu momentul primirii împaratiei (simbolizata prin Noul Ierusalim—„Mireasa", cap.21:2.9) cu ospatul nuntii (Exp&Viz 24. 252, TV 390). Nunta marcheaza sfârsitul judecatii de cercetare, începutul împaratiei slavei, începutul timpului plagilor, iar ospatul este sarbatoarea generala a aresteiîmparatii dupa înaltarea la cer

         Versetul 9 subliniaza fericirea de a fi printre cei ce au onorat invitatia împaratului Ceresc. Nu este vorba doar de acel vis fariseic de a mânca „la masa aceea" lunga împreuna cu Avraam, Isac si Iacov. Ar fi prea putin. Masa nuntii este gustarea bucuriei caMântuitorul a primit pentru totdeauna Împaratia. Numai mântuitii, cei care o anticipa astazi prin bucuria întronarii lui lisus în inima lor, vor putea gusta acea fericire în gloria nepieritoare a cerului. Pentru toti ceilalti, domnia lui Christos este o pedeapsa.

        Referitor la dreptul de a participa la ospatul nuntii, cititorul poate verifica daca se afla printre cei invitati si cum se poate bucura de acea masa a comuniunii supreme cu Mântuitorul si cu cei ce au iubit venirea Lui (Mat 22:14, Rom 8:28, Lc 14:15-24, Apoc 17:14, 1 Petru 1:10.3-11). În punctele culminante, acolo unde Tatal vrea sa vedem cât de mult doreste El mântuirea si prezenta noastra în cer, se rosteste o fericire (vezi cele sapte fericiri, în Introducere) sau se spune profetului: Scrie! (21:5) sau: „Aceste cuvinte sunt adevarate". În Apoc 19:9 apar toate aceste trei accente. (Apoc 22:17 se refera la aceeasi invitatie de nunta. Este pentru oricine. Ai pe cineva caruia sa-i împartasesti chiar acum bucuria invitatiei pentru ca ea sa creasca si în inima ta?)

        Bucuria sarbatoririi nuntii a umplut în asa masura inima batrânului apostol care privea extaziat scena—uitând si sa mai scrie!— încât s-a prosternat în recunostinta înaintea îngerului Gabriel. Momentul este foarte interesant. Ioan cunostea prea bine Decalogul si niciodata nu se închinase unei fiinte omenesti afara de Iisus, Omul-Dumnezeu. Obiceiul de a saluta sau a ruga pe cineva prin prosternare (închinare cu fata la pamânt), nu era ceva neobisnuit în timpurile biblic (Gen. 18:2. 23:7.12, 2 împ 2:15, 2 Imp 1:13). In lumina evidentei din versetele anterioare este de mirare ca Mardoheu n-a vrut sa se închine lui Haman (probabil semnificatia închinarii era idolatra, sau fiindca Haman era din stirpea , blestemata a lui Agag, vrajmasul lui Israel!). Este greu de crezut ca Ioan s-a închinat îngerului într-un sens special, cuvenit numai lui Dumnezeu. Faptul ca închinarea lui era spontana si fara motivatie idolatra, este dovedit si de

a celor mântuiti. La ceremonia nuntii nu sunt prezenti pamântenii, dar la ospat sunt prezenti toti mântuitii. Primirea împaratiei are loc înainte de revenirea Domnului (Lc 15:23, 19:12, 12:35-38, Mat 22:1-14, 25:1-10, Dan 7:13-14). Când vine spre pamânt EI a fost deja încoronat ca împarat al împaratilor (v. 12.16).

       În diferite locuri în Biblie Biserica este comparata cu femeie: mama ( Apoc 12:5), logodnica ( Os.2:19.20), mireasa ( Cant 6:10), sotie ( Os.2:16), comparatia fiind potrivita cu rolul pe care-l joaca. In cazul in care biserica este reprezentata prin "nuntasi" (v.9 si Mat. 22:1-14), prin cele 10 fecioare ( Mat.25), prin robii

credinciosi ( Lc.12:35-38), ea nu poate fi, in acelasi timp, mireasa.

       Împodobirea miresei (v7-8). Cetatea sfânta este turnata din aurul cel mai curat si zidita din pietre pretioase masive. Dar nu cu aceste podoabe se lauda Cerul. Adevarata podoaba a Ierusalimului ceresc sunt cei rascumparati (cetatenii ei - Is 49:18), faptele credintei lor înscrise în cartile ceresti. Prin judecata de cercetarea (Curatirea Sanctuarului ceresc) sunt îndreptatiti la judecata (îmbracati în haine albe) toti mântuitii (Apoc 3:5, 6:11. îs 52:1-12). Când din cartile cetateniei Ierusalimului sunt sterse faptele rele ale celor iertati si numele celor care nu si-au pastrat vrednicia, atunci Mireasa este îmbracata în alb, este pregatita. Noi putem contribui la împodobirea ei cu numele noastre si cu o pocainta desavârsita. Toti cei ce au primit pe Christos au drept de cetatenie în Noul Ierusalim. Dar Sfânta Cetate este astazi încarcata cu multe nume si fapte ale celor care nu ramân credinciosi Domnului sau care tolereaza în viata lor un caracter neplacut lui Dumnezeu. Judecata care are loc în cer curata Sanctuarul si îmbraca în alb Mireasa Mielului.               Metafora nuntii este o istorie a preaiubirii lui Dumnezeu. Dupa obiceiurile orientale (asa cum sunt descrise de Roy A.Anderson), cu ocazia logodnei, tânarul plateste un pret (ebr. mohar) tatalui fetei (Gen 29:18), apoi urmeaza pregatirile de nunta, de care raspunde tatal mirelui. Se fac invitatii din timp. În ajunul nuntii se repeta invitatiile. Ospatul nuntii are loc la casa parinteasca a mirelui. Ceremonia casatoriei este foarte simpla si se face pe drum, în timp ce mirii sunt urmati de nuntasi; mirele îsi arunca mantaua pe umerii miresei. Urmeaza banchetul care dureaza mai multe zile, pâna la doua saptamâni. Daca era o nunta regala, tatal dadea cadou mirilor o cetate, o provincie sau mai multe. N-as dori sa rapesc cititorului bucuria de a descoperi singur paralele între obiceiul nuntii orientale si istoria mântuirii.

repetarea incidentului într-un nou punct culminant, dupa ce Ioan vede ultimele scene ale Apocalipsei. (22:8). Dar apostolii stiau ca închinarea la îngeri este interzisa (Col2:18).        Totusi trebuie sa existe motive pentru care îngerul a refuzat închinarea, îndreptând-o spre Dumnezeu. În primul rând, se poate crede ca îngerul a vrut sa dea o lectie prin aceasta, pentru ca mesajul central al Apocalipsei priveste marele test al închinarii si pentru ca îngerul razvratit, prefacându-se drept Christos, va fi adorat de catre multimi (13:8). În al doilea rând, închinarea lui Ioan nu era un simplu salut, era o manifestare a recunostintei pentru viziunea si mesajele primite. Or, îngerul cu cea mai înalta pozitie cereasca n-a acceptat sa primeasca pentru sine aceasta multumire. El s-a vazut pe sine doar ca o veriga în acest lant al slujirii, al mijlocirii revelatiei catre noi. Autorul revelatiei era Dumnezeu, deci Dumnezeu trebuia sa primeasca închinarea. În al treilea rând, ziua în care se petreceau aceste lucruri, în care Ioan a primit Apocalipsa era „Ziua Domneasca" (vezi cele de la 1:10), ziua cultului Creatorului. Era destul de nepotrivit ca închinarea datorata Creatorului în ziua Domnului sa fie deturnata în cinstea altuia, aducând recunostinta altuia. Gabriel stia din ce motive cazuse Lucifer, fratele sau mai mare, si a reactionat prompt: Fereste-te sa faci una ca aceasta! Sunt un rob al lui Dumnezeu, ca si tine, ca si fratii tai care pastreaza „marturia lui Iisus" (Spiritul profetiei)!" Din cele de la Apoc 12:17 stim ca „marturia lui Iisus" este unul din semnele de recunoastere ale „ramasitei" din timpul sfârsitului. Gabriel vrea sa spuna ca asa cum Ioan a primit darul spiritual de a fi profet, asa cum Biserica din timpul sfârsitului este o Biserica-profet (vezi si 10:11), el este un înger-profet. De fapt si alte mari anunturi profetice din Biblie au fost facute de acelasi Gabriel (Dan:8:16, 9:20-25, Lc 1:19.26). În acest text biblic Gabriel nu se înjoseste cu nimic considerându-se în aceeasi pozitie pe care o are Ioan, sau Ellen White sau cei ce pazesc (tin) marturia lui Iisus. Mai degraba el înalta pe toti acestia, dând totodata un exemplu de adevarata închinare adusa Creatorului.               Odata cu scena triumfului asupra Babilonului pedepsit si a nuntii cu Ierusalimul, se încheie sectiunea a cincea a cartii, sectiunea timpului plagilor. Babilonul s-a pretins cetatea lui Dumnezeu pe pamânt, poarta de intrare a Paradisului. Ea (fiindca numele unei cetati este totdeauna de genul feminin în ebraica si în greaca NT) s-a pretins a fi mireasa lui Christos, împaratia lui Dumnezeu pe pamânt. In realitate, ea s-a prostituat cu împaratii pamântului, asemenea Ierusalimului pamântesc n-a fost fidela sotului legitim, a fost rivala de moarte a Ierusalimului ceresc, persecutând pe cetatenii ceresti care au activat pe pamânt. Dupa cum în Babilon autoritatea suprema o are fiara Antichrist, în Ierusalimul ceresc este Mielul. Nunta Mielului cu Ierusalimul este ceremonia primirii Ierusalimului ceresc drept capitala a împaratiilor lumii, care, prin aceasta trec în mâinile lui Christos. Sectiunea urmatoare descrie domnia si judecata mileniala a lui Christos, descoperind ce se va întâmpla cu celelalte generatii care n-au primit nici pedeapsa plagilor, nici

sigilarea Cum vor fi prinse puterile vrajmase pentru a fi judecate? Cât va dura judecata si cum se va face?

Marea Imparatie mileniala si judecata universala (19,11 - 20,15)

Împaratul legitim înfrânge rebeliunea (19:11-21).       Este descris aici evenimentul culminant al revenirii vizibile a lui Iisus (comp. v.ll cu cap.6:14-17). Tema razboiului final a fost anuntata deja în cap. 16, dar aici este complet si clar desfasurata. Acest razboi final început de ultima generatie a rebelilor de pe pamânt este reluat de multimea tuturor rebelilor, sub conducerea lui Satan, dupa cei o mie de ani (20:8-9). Scena aceasta este o alta viziune asupra evenimentului vazut în cap. 14:14-20 si are ca model profetiile din Is.63:2.3, Hab 3:8, Ps 45:2-6, Ex 15:3.

        Numele împaratului care vine ca un razboinic arata în ce rol si în ce caracter vine Christos a doua oara. Acesta este numele sub care Se prezinta El bisericii din timpul Sfârsitului (3:14). El este un martor-martir credincios si adevarat. Credincios fagaduintei Lui si, în opozitie cu Vrajmasul care s-a prezentat lumii ca Christos, El este „Cel adevarat". Christosul adevarat vine din cer,in mod vizibil si lumea este surprinsa nu închinându-se Lui, ci în razboi cu El. Spre deosebire de Antichrist, de modul de a judeca si de a se lupta al puterilor pamântesti, Iisus judeca si se lupta dupa dreptate. Tocmai acest fair-play (fer-plei =joc cinstit) care pare sa dea mari avantaje inamicului (care îsi permite sa foloseasca o gama mult mai larga si mai variata de manevre) aduce victoria lui Iisus, care este o victorie a justitiei Cerului, nu a fortei.

        Imaginea lui Iisus revenind are anumite asemanari cu cea din 6:2 si cu viziunea de fond din 1:14, 2:18. El este descris ca unul care vine sa-Si exercite autoritatea asupra neamurilor vrajmase. Cei ce n-au vrut sa fie pastoriti de El cu toiagul de lemn al Crucii, cu trestia-sceptru prin care sunt masurati închinatorii Sanctuarului ceresc (11:1-2), sunt acum pastoriti cu toiagul de fier al sabiei si judecatii. Numele Lui, desi scris ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, nu-l stie nimeni decât El singur, ca si biruitorii din Pergam (v. 12-13.16). Cuvântul prin care Dumnezeu a creat lumea, vine acum sa judece lumea. Atitudinea lumii fata de Cuvântul lui Dumnezeu, fata de Christos în felul si în masura în care le-a fost revelat de Providenta lui Dumnezeu, este ceea ce-i va judeca. Oamenii au iubit mai mult minciunile traditiei omenesti si soaptele spiritelor rele. Acum trebuie sa stea toti în fata Adevarului.

       Ostirea cerului, îngerii care-l însotesc, sunt descrisi ca si

Fiara si falsul profet sunt prinsi, în ciuda puterilor miraculoase pe care le manifestasera si care le dadusera curaj sa continue acest razboi împotriva Creatorului. Institutiile politico-religioase care au manipulat masele sunt acum prinse. Prinse asupra faptului, demascate, luate ca prizonieri. Fiind vorba de niste institutii si nu indivizi, nu trebuie sa credem ca în v.20 ar fi vorba de pedeapsa vesnica a membrilor care compun sau a celor care conduc aceste institutii, ci de institutiile în sine, care sunt nimicite pentru totdeauna la revenirea lui Iisus. Iazul de foc este moartea a doua. Aceasta este pedeapsa fiarei hotarâta la judecata divina, în „sfatul veghetorilor" (Dan 7:11). f. vt . «î ;

        Una din revistele noastre oficiate americane sugereaza, într-un articol, ideea ca acest ultim conflict ar putea sa cuprinda si aspecte mai „tari". Dupa cum la sfârsitul mileniului, în continuarea acestui razboi, Satan si îngerii lui conduc lumea întreaga într-un conflict real si armat împotriva Ierusalimului, tot astfel, în acest moment premilenial, puterile pamântului care sunt pregatite sa creada în „razboiul stelelor" si în invazii extraterestre, au fost avertizate de oracole spiritiste (si de Satan personificând pe Christos) cu privire la posibilitatea unei invazi extraterestre inamice. Identificând pe Satan cu Christos, ei vor fi facuti sa creada ca urmatorul val extraterestru este condus de Diavolul, patronul...,, ereticilor sâmbatari". Spiritele îi vor convinge sa se înarmeze cu cele mai eficiente mijloace de lupta, aparatura si armament ultramoderne, cunoscute la data aceea, pentru detectare, aparare si atac...Sa nu uitam ca îngerii rai, desi neputinciosi în fata lui Christos, nu se sfiesc sa ameninte cu forta. Si sa ne amintim de cuvintele Ellenei White care a prevazut ca „orice forma a raului va face salt la o activitate intensa," si ca „puterile raului nu vor ceda, în ultima mare batalie, fara o încaierare disperata." (vezi cele de la Apoc 16:12-16)

        Dar Biblia arata ca totul va fi fara efect, ca si garda romana de la mormântul lui Iisus. Armele oamenilor se vor întoarce împotriva lor, distrugând pamântul si contribuind la transformarea planetei într-un „tohu-va-bohu" (pustiu si gol), ca acel abis sau haos primordial dinaintea Creatiei. Marele cutremur final, grindina aceea teribila si macelul dintre oameni nu vor fi suficiente pentru a transforma lumea într-un iad viu. Ceea ce nu putea fi crezut în generatiile anterioare este astazi

Christos. Culoarea alba stralucitoare a hainelor si a vesmintelor subliniaza puritatea si justitia cereasca. In toata aceasta interventie „în forta", nu este altceva decât cea mai dreapta dreptate. Cerul intervine în apararea onoarei lui Dumnezeu si a vietii sfintilor de pe pamânt care sunt tinuti ca ostatici de catre rebeli. Provocarea îngerului din v.17-18, care se adreseaza pasarilor rapitoare, împrumuta limbajul obisnuit în antichitate, ca în lupta dintre David si Goliat (1 Sam 18:46), ca în razboiul împotriva lui Gog (Ez 39:17-20). Inspiratia nu urmareste sa ne dea informatii asupra rolului pasarilor în ultimul conflict, ci vrea sa ne spuna ca aceia care au refuzat invitatia la ospatul nuntii Mielului vor participa, ca victime, la ospatul cel mare oferit de Dumnezeu corbilor....               Întreaga lume, este surprinsa aici într-un conflict deschis cu Cuvântul lui Dumnezeu. El apare, spre deosebire de albul imaculat al îngerilor, într-un vesmânt... patat. Si nu doar patat, sau stropit, ci muiat în sange. Daca în Is 63:2-3 este sângele edomitilor „calcati în teasc" de catre Yahwe, aici haina este saturata de sânge, înainte de a-i calca în teasc (v. 13.15). Acela care vine ca împarat este Cel rastignit. Spre deosebire de îngeri, El vine în aceasta purpura imperiala. Noi ne putem albi hainele spalându-le în acest sânge (7:13, 22:14), dar pentru El, propriul sânge este distinctia unica si vesnica. Ceea ce-i va îngrozi pe nenorocitii vrajmasi adunati împotriva Lui este mânia Mielului (6:16)

       Lumea este condusa la lupta de catre împaratii pamântului, în frunte cu Fiara (Antichristul papal) si falsul profet (America Protestanta). Se reaminteste aici faptul ca impunerea cultului fiarei, al imaginii ei politico-religioase si al semnului ei duminical este o lupta împotriva lui Christos cel Rastignit, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu care este ca o sabie cu doua taisuri. Acest Cuvânt este cel ce ne cerceteaza profunzimile fiintei, invitându-ne la odihna sabatica a lui Dumnezeu (Ev.4:9-12). Ostirile pamântului sunt surprinse pregatite pentru o batalie care nu este nicaieri descrisa în fapt. Nimeni nu mai schiteaza o încercare de rezistenta fata de invadatorii extraterestri. Pregatirea s-a facut, toata lumea s-a înarmat, dar când a venit inamicul nimeni n-a putut opune rezistenta.

o banalitate: omenirea stapâneste acum cunostinte, tehnica si armament la care nu se putea visa acum 60 de ani. Ei le-au pus în serviciul diavolului, ca sa lupte împotriva aproapelui si împotriva lui Christos. Dar în final, aceste arme se vor întoarce împotriva lor. Dupa cum distrugerea primei civilizatii terestre (aceea a gigantilor) s-a facut prin combinarea apelor de sus cu acelea ale abisului de jos (Gen 7:11, 1:7), tot astfel sfârsitul lumii noastre va veni prin combinarea focului mâniei de sus cu focul mâniei de jos. Fulgerele aparitiei glorioase a lui Christos si a tuturor îngerilor, vor fi atintite asupra pamântului cu raze mai penetrante decât laserul. Tot ce este inflamabil se va aprinde, apoi si materia neinflamabila. Bazinele de petrol si de gaze naturale se vor transforma în vulcani si vor avea loc incendii de proportii catastrofale. Dar ce se va întâmpla cu armele nucleare care exista în cantitati imense, încât pot transforma planeta într-un peisaj selenar ? Unii cred ca Dumnezeu nu va permite asa ceva. Dar Biblia arata ca tocmai în acest mod, printr-un potop de foc va pedepsi Dumnezeu lumea la venirea lui Iisus (2 Petru 3:10-12). Focul de sus se va unii cu focul de jos, transformând lumea într-un iad, într-un pustiu.

        Ultimul verset din cap. 19 arata ca nu numai fiara si profetul mincinos vor fi distrusi, ci si restul lumii. Evident, sabia este aici simbolul cuvântului divin ca instrument al executarii judecatii. Nu reprezinta modul precis în care va fi distrus fiecare personal. Imaginea pasarilor care se satura din carnea victimelor este poetica si subliniaza distrugerea definitiva. În realitate nici o pasare nu va mai putea supravietui acelei zile. Cum îsi imagineaza, oare, unii crestini, ca va ramâne atâta lume pe pamânt încât va începe o domnie a lui Christos pe pamânt, o domnie a pacii si fericirii ? Cei rai vor fi distrusi. Cei sfinti vor fi luati la cer cu Iisus (1 Tes 4:17, Ioan 14:1-4). Ce se va întâmpla în acest timp cu pamântul? Fantezia populara manifestata si în unele sisteme teologice, aplica o serie de profetii ale VT la acest timp, uitând ca acele profetii se refereau la Israelul de dupa exil si ca ele nu s-au realizat. Fiind niste profetii conditionate, ele nici nu se vor mai realiza vreodata (Ier 18:6-11). Cap. 20 vorbeste despre împaratia mileniala, ar nu spune ca ea sfintii vor domni pe pamânt, ci vor domni „cu Christos" (20:4) o mie de ani. Unde este Christos cu sfintii dupa venirea lui Iisus? Biblia indica spre cer. Cautati pasaje biblice din VT (asemenea celui din Is 2:10-22) sau din NT care subliniaza distrugerea completa a lumii la revenirea lui Iisus.

Domnia si judecata mileniala ( cap.20).

        Acest mileniu apocaliptic a dat nastere la cele mai fantastice speculatii si a creat multe controverse inutile. Dar cei care studiaza acest capitol descaltati de prejudecati si de povesti populare, pot vedea lucrurile în mod clar. Adventistii sunt singurii care cred ca în timpul mileniului nu va exista viata pe pamânt, ca pamântul va deveni o temnita a diavolului si numai dupa acest mileniu sabatic, dupa pedeapsa finala a diavolului cu toate ramurile lui, pamântul va fi facut nou, recreat.

        Descrierea legarii Diavolului este numai în simboluri (v.1-3). Daca lantul, balaurul, cheia, sunt simboluri, n-avem de ce sa credem ca abisul ar trebui înteles în sens propriu, o prapastie adânca sau o fântâna parasita, cu capac si încuietoare... Diavolul este spirit si

nu poate fi încatusat de niste elemente, materiale Numai cuvântul sj faptele lui Christos îi pot restrânge activitatea. (Pentru o tratare mai ampla a subiectului, revedeti explicatiile de la cap. 12:9-12). Singura activitate a îngerilor rai este lupta împotriva lui Dumnezeu, provocând la pacat si distrugând pe oameni. O activitate restrânsa de Dumnezeu, în limitele dreptatii Lui, dar eficienta, si atotprezenta în lume. Însa când dreptii vor fi luati la cer, iar cei rai nimiciti la revenirea lui Iisus, Satan va fi „legat în lanturi" prin acest eveniment. Abisul, încuietoarea si pecetea, subliniaza faptul ca nu va avea nici o posibilitate de iesire din situatie.

        Credinciosii persecutati devin regi si judecatori ai lumii (v.4-6). Sufletele martirilor din trecut împreuna cu sufletele martirilor din timpul ultimei persecutii (13:15,6:11,16:6, 18:24) judeca pe judecatorii lor. Este descris aici un tribunal infinit mai înalt decât cel de la Nurnberg, în fata caruia vor fi strigate toate numele care n-au fost scrise sau au fost sterse din cartea vietii (v.15). Acestea nu sunt spirite fara corp ale celor morti, în ciuda limbajului folosit de Ioan. La sfârsitul versetului se spune ca sunt fiintele înviate la venirea lui Christos. Aici sunt vazuti numai martirii ca judecatori si preoti-regi, dupa cum în alte scene de triumf sunt vazuti numai cei din ultima generatie. Dar Biblia ne spune ca toti credinciosii vor participa la aceasta judecata împotriva lumii si a îngerilor rai (1 Cor 6:2-3, Ob 21, Dan 7:27). Durata

de o mie de ani nu înseamna¦ ca domnia lui Christos si a sfintilor va avea sfârsit, ci ca Christos împreuna cu sfintii domnesc în acest timp, punând capat existentei razvratirii în univers. Dupa aceea împaratia lui Dumnezeu va continua sub o alta forma, pentru toata vesnicia (1 Cor. 15:22-25-28, Apoc 22.5). Mileniul are si un aspect sabatic. însusi Satan va trebui sa „sabatizeze" (Lev 25, 26:34-35, 2 Cr 36:21).

        Dupa cum cetatea sfânta care apare în v.9 nu a fost pe pamânt în tot timpul mileniului ci coboara la sfârsitul mileniului, tot astfel si neamurile din v.8 n-au trait pe pamânt în tot acest timp. Ei sunt pacatosii înviati. Aparitia lor da iarasi ocazie de

activitate Satanei. Are acum pe cine pacali. Nu-i mai poate minti ca el este Christos, dar îi convinge sa continue razboiul început înainte de mileniu, asigurându-i ca dreptatea este de partea lui, ca Christos si întregul cer n-au dreptate,ca el i-a înviat, ca el si cu îngerii lui, împreuna cu inteligenta umana din toate timpurile au suficienta putere sa cucereasca Noul Ierusalim. Razboiul lui Gog si Magog din Ez 38-39 (care nu s-a împlinit cu Israel la timpul prezis, dupa întoarcerea din robie, ca si profetiile din cap.36-37 si 40-48) se va împlini în acest ultim asalt paranoic si disperat al tuturor nefericitilor lumii care s-au obisnuit sa-si lase mintea controlata de argumentele lui Lucifer. Numarul lor...ca nisipul marii... este cea mai tragica metafora din Biblie. Miliardele pentru care Christos a murit, târâte în rebeliune de îngerii apostati...Toti cei ce au respins invitatia lui Dumnezeu în timpul vietii, nu vor mai avea o alta sansa.          Pedepsirea celor rai are loc chiar în momentul în care asalteaza cetatea. Fara îndoiala, au avut timp suficient sa se pregateasca de un atac armat. Biblia spune ca focul mâniei lui

Dumnezeu, un foc supranatural i-a mistuit. Nu exista un termen mai clar si mai tare care sa descrie pedeapsa exacta pe care o vor primi cei rai (Mal 4:1, Ob 16, Ev 10:27, Mat 10:28, Ez 28:16-19). Unii prefera sa admire flacarile si fumul

vesnic din imaginea metaforica a v.10.15, fara sa observe care este sensul metaforei (v.14, cap 21.8). Moartea a doua înseamna moartea fara înviere, o pieire vesnica.

        Ultima scena (v. 11-15) priveste aceeasi judecata finala din punct de vedere al dreptatii desfasurarii ei: focul iadului va fi împartit fiecaruia dupa gradul de vinovatie (v. 12 u.p.). Focul acesta este supranatura| (Is 30:33). Numai un asemenea foc poate tortura si nimici pe Satan si poate pedepsi în mod selectiv pe oamenii razvratiti. Scena judecatii mileniale se deschide prin a doua venire a lui Iisus ca Judecator suprem (v. 11,).Tronul alb, ca si calul alb (19:11) si norul alb (14:14) sunt simboluri ale dreptatii judecatii Lui. În fata acestei dreptati

        Cele doua învieri (v.4:u.p—6). Prima propozitie din v.5 trebuie înteleasa ca o paranteza, astfel totul are sens. Exista o înviere a celor fericiti si sfinti la începutul mileniului (inaugurat prin venirea lui Iisus, si o înviere a celorlalti la sfârsitul mileniului. Ceilalti sunt nefericiti si nesfinti, ei vor cadea iarasi sub puterea pacatului si a lui Satan dupa ce vor învia (v.8-9). Soarta lor a fost hotarâta de mult, în timpul judecatii preadvente, dar în timpul acestei judecati este hotarâta rasplata fiecaruia dupa faptele lui. Judecata mileniala nu mai are de-a face cu natiuni si cetati, ci cu indivizi. Chiar si îngerii rebeli sunt judecati ca indivizi. La sfarsit Satan va fi dezlegat în acelasi mod în care a fost legat. Sfintii vor fi adusi înapoi pe pamânt, împreuna cu Christos si pacatosii morti vor fi înviati. Cetatea Sfânta, capitala de drept a întregului pamânt, se va coborî din cer (Ev 11:10.16, 12:22, Gal 4:26, Apoc 21:2) inaugurând înoirea lumii.

de un alb înspaimântator, cerul si pamântul sunt descrise ca alergând sa se ascunde din fata Lui. „Si nu s-a mai gasit loc pentru ele". Cine mai ramâne în viata în acest timp? Toti oameni sunt judecati ca morti, dar sunt înviati ca sa-si poata primi plata (v. 13). Nimicirea este atât de completa încât si moartea si mormântul pier împreuna cu vaietele si durerile pentru totdeauna (vi4, 21:4). Unde se mai poate gasi loc pentru un iad vesnic într-o lume în care toate lucrurile devin noi? (21:5).

        De ce nu accepta Dumnezeu si pe cei pacatosi în împaratia slavei Lui? Fiindca „cei ce sunt necredinciosi lui Iisus în aceasta viata, ar fi necredinciosi fata de El si în lumea viitoare si ar crea o noua rebeliune în cer." (RH Sept 28, 1897). Vezi si Is 26:10.

Innoirea tuturor lucrurilor       Ultima viziune a lui Ioan este aceea a înoirii lumii noastre (v. 1), înoire inaugurata de coborârea Noului Ierusalim (v.2-3)care vine cu putin timp înainte de curatirea prin foc a întregului pamânt (20:9). Versetele 3-8 sunt cuvinte ale lui Dumnezeu referitoare la aceasta înoire totala si la conditiile cetateniei vesnice în Noul Ierusalim. Toate lucrurile vor fi facute noi atunci (v.5), numai inima omeneasca trebuie sa se înoiasca acum. Ca si înoirea lumii, înoirea inimii începe prin coborârea din cer, de sus a tronului lui Dumnezeu si nu prin zidirea de jos, de la pamânt la cer, a unei dreptati (religii) proprii, asa cum a facut de la început Babilonul. Si dupa cum înoirea lumii începe prin curatirea cu foc divin a tuturor urmelor razvratirii, mistuindu-le pentru totdeauna, la fel si înoirea spirituala, sfintirea vietii, începe cu focul Spiritului care curateste inima de pacat (moartea omului vechi), fara sa mai ramâna în suflet vreo miasma de tortura vesnica. Toate lucrurile vor fi noi. Dar nu va mai fi o noua razvratire. 2 Petru 3:13.

        Cerul, pamântul si marea sunt domeniile Creatiei originale ale lui Dumnezeu. Aici ni se spune ca toate se vor înoi (21:1). Primele opt versete par sa reflecte cele scrise de Pavel în Rom.8:12-23. Enumerati asemanarile. „Marea nu va mai fi" nu vrea sa ne informeze ca pe noul pamânt nu vor mai exista mari. Ele sunt o parte a creatiei originale (Gen 1:10). Exprimarea trebuie înteleasa în relatie cu cerul dintâi, si pamântul dintâi. Articolul definit de la marea, (marea aceea) arata ca autorul se refera la marea dintâi, la oceanul terestru si la marile blestemate de poluare si de plagile divine ale lumii vechi.

        Este esential sa stim ca noua lume va fi diferita de cea de astazi. Aceasta viziune finala nu intentioneaza sa ne dea informatii precise despre tot ce va fi si cum va fi (2 Cor 12:4). Imaginile din Is 65 sau din alte locuri profetice, care stau ca model pentru anumite

scene si expresii din capitolele finale ale Apocalipsei, sunt niste umbre slabe, niste prefigurari ale lumii viitoare, nu realitatea însasi. De exemplu, Is 65:17-25 prevedea o înoire

tarii lui Israel si a lumii, dupa pedeapsa exilului, dar acea înoire nu este a tuturor lucrurilor, asa cum vedem aici în Apocalipsa. Acolo sunt înca prezente cele mai dureroase dintre 'lucrurile vechi': moartea si pacatul.

        Pentru a întelege descrierea cetatii din cap. 21-22 este nevoie mai mult de o credinta copilareasca decât de explicatii. Cetatea este plina de lumina aceea care a luminat lumea la Creatie înainte de a straluci soarele (21:23, 22:5). Acolo va fi Paradisul pierdut de Adam si pomul vietii (22:1-2; nici atunci nu vom avea o nemurire naturala- 22:14). Dar mai mult decât stralucirea aurului strazilor si a zidirilor de diamant, mai mult decât paradisul cu toti pomii lui (mai putin unul!), mai mult decât întâlnirea cu cei dragi, cu sfintii si cu îngerii, este fericirea de a vedea întotdeauna „fata Tatalui' '(V. 4, Ex 33:20). „Si vor împarati în vecii vecilor" (V. 5).

extraordinara a