Universitatea din Craiova Facultatea de Drept și Științe Sociale

RISE

INTRODUCERE ÎN STUDII EUROPENE curs

Lect. univ. dr. MIHAI GHIȚULESCU

2013

Europa – mozaic lingvistic

În prezent, conform ediției a XVI-a (2010) a bazei de date Ethnologue. Languages of the World, cei peste 700 de milioane de locuitori ai Europei, reprezentând circa 11% din populația lumii (cca. 6 mld) vorbesc 234 de limbi, adică 3,4% din totalul mondial (6909). Este continentul cu cea mai redusă diversitate lingvistică1. La nivelul întregii planete, numărul vorbitorilor de limbi europene este de peste 1,5 miliarde, adică cca. 26% din populația lumii. 1. Apartenența la familii lingvistice

Cea mai mare parte a limbilor europene fac parte din familia limbilor indo-europene, care cuprinde actualmente 439 de limbi, vorbite de 46% din populația mondială (Europa, cele două Americi, Asia de Nord, Sud și Sud-Est, Oceania)2. Principalele ramuri ale familiei sunt:

- Romanică – cea mai răspândită la nivel european. Există discuții în privința numărului de limbi incluse, acestea variind între 25 și 50. La nivel mondial, există cca. 800 de milioane de vorbitori de limbi romanice.

- Germanică – cuprinde peste 50 de limbi. - Slavă. - Celtică.

Tot din familia indo-europeană, dar fără a fi încadrate în vreuna din ramurile mai sus amintite fac parte și limbile: greacă, letonă și lituaniană (care, într-o anumită opinie constituie o ramură baltică sau chiar fac parte dintr-o ramură mai întinsă, balto-slavică), albaneză, armeană.

Limbile maghiară, estoniană, finlandeză şi sami (Laponia) sunt non-indo-europene, făcând parte dintr-o familie distinctă, numită fino-ugrică sau uralică, vorbită de cca. 25 de milioane de locuitori. Malteza este o limbă semitică (ramură a familiei afro-asiatice), înrudită cu araba, dar cu influențe latine (italiene). In Europa, se mai vorbesc limbile limbile: turcă (familia altaică) sud-caucaziană (kartveliană, vorbită în Georgia), nord-caucaziană (Rusia caucaziană: Daghestan, Inguşetia, Cecenia) (cu apartenență probabilă la familia altaică), calmucă (ramura mongolă a familiei altaice).

Singura limbă europeană izolată, neîncadrabilă în nicio familie și ale cărei origini sunt incerte, este basca, vorbită de o populație de peste 650.000 de locuitori, concentrați în zona Munților Pirinei (mai mult de 600.000 sunt cetățeni spanioli, iar restul francezi).

2. Limbi oficiale şi limbi „regionale sau minoritare” Cele mai cunoscute dintre limbile europene sunt acelea care au statutul de limbă oficială a cel

puțin unui stat. Este, printre altele, cazul celor 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene. In afară de acestea, mai există şi aşa-numitele „limbi regionale şi minoritare”. Formula a fost impusă prin Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, tratat internațional semnat în 1992, sub egida Consiliului Europei, intrat în vigoare în 1998, dar ratificat, deocamdată, doar de puțin peste jumătate din statele semnatare. Potrivit art. 1 al Cartei, sintagma desemnează acele limbi „practicate tradițional pe teritoriul unui stat de către cetățenii acelui stat, care constituie un grup numeric inferior restului populației

1 Pentru comparație: Africa are 12,2% din populație și 30,5 din limbi; Asia, 60,8% din populație și 33,6% din limbi; Oceania, 0,1% din populație și 18,1% din limbi. Limbile de origine americană reprezintă 14,4% și sunt vorbite de 0,8% din populația lumii. 2 Mai există alte opt mari familii lingvistice: sino-tibetană (449 de limbi, 21% din populație), Niger-Congo (1532, 6,4%), afro-asiatică, austroneziană, dravidiană, altaică, austrasiatică, Tai-Kadai.

statului” şi, în plus, sunt diferite de limba (limbile) oficiale ale statului. Nu sunt incluse în această categorie dialectele limbilor oficiale – cu toate că distincția dintre statutul de dialect şi cel de limbă face e, de cele mai multe ori, disputată – şi nici limbile vorbite de imigranți. Se poate însă observa că e loc pentru încadrarea în această categorie a acelor limbi recunoscute oficial doar la nivelul unei regiuni. Se poate considera că „limbile regionale şi minoritare” sunt de trei categorii:

- limbi specifice unei regiuni, incluse într-un stat (bretona, galeza ş.a.) sau împărțită între două sau mai multe state (basca, sami ş.a.);

- limbi vorbite de o minoritate într-un stat, dar care au statut de limbă oficială în alt stat; - limbi care nu sunt asociate unui teritoriu determinat. Exemplele sunt romani şi idiş (yiddish). In

primul caz există controverse cu privire la definirea ca ramură a familiei indo-europene sau ca limbă cu mai multe dialecte. Limba/limbile romani e/sunt vorbită(e) de cca. 2,5 milioane de persoane, cele mai numeroase comunități trăind în: România (1 mil.), Rusia (400.000), Bulgaria (330.000), Ungaria (260.000). In cel de al doilea caz, avem de a face cu limba veche a evreilor askenazi – fiind greu de stabilit câți vorbitori mai există azi în Europa. Cum limba oficială a statului Israel este ebraica, idiş nu poate intra în cea de a doua categorie.

3. Limbile europene 3.1. Limbile romanice In Europa cea mai vorbită limbă romanică este franceza (oficială în Franța; co-oficială în Elveția,

Belgia, Luxembourg); urmată de italiană (oficială în Italia şi San Marino; co-oficială în Elveția, Vatican şi peninsula Istria) spaniolă, română (oficială în România şi Moldova, co-oficială în Voivodina), catalană (oficială în Andorra; co-oficială în Catalonia, Comunitatea Valenciană şi Insulele Baleare) portugheză. La nivel mondial lucrurile stau însă diferit: spaniola se situează pe primul loc, urmată de portugheză şi franceză, însumând aproape un milion de vorbitori.

Alte limbi romanice: - în Spania: aragoneza, asturiana, leoneza (recunoscute în comunitățile omonime), galiciana (co-

oficială, în Galicia); - în Italia: sarda (co-oficială în Sardinia), piemonteza, lombarda (italiana nordică), siciliana; - în Franța: normanda, picarda, corsicana, occitana (recunoscute ca limbi regionale, fără a fi

menționate nominal), franco-provensala (recunoscută şi în regiunea italiană Valle d’Aosta); - în Portugalia: mirandeza (recunoscută ca limbă minoritară); - în Elveția: romanşa (rhetoromana) (co-oficială).

3.2. Limbile germanice Pot fi împărțite în vestice şi nordice. Cele dintâi cuprind: engleza, germana (oficială în Germania,

Austria, Liechtenstein, co-oficială în Elveția, Belgia, regiunea italiană Trentino-Alto) olandeza (oficială în Olanda, co-oficială în Belgia), scoțiana (Scoția şi Irlanda de Nord) şi friziana (vorbită pe în Germania şi Olanda), pe coasta Mării Nordului. Dacă la nivel european, germana devansează engleza, la nivel mondial, lucrurile stau, evident, invers.

Dintre cele nordice sunt de amintit: suedeza (oficială în Suedia, co-oficială în Finlanda), norvegiana, daneza, islandeza şi feroeza.

3.3. Limbile slave Sunt împărțite în:

- est-slave: rusa (oficială în Rusia şi alte câteva state ex-sovietice, recunoscută în altele), ucraineana (oficială în Ucraina, recunoscută în Moldova, Polonia ş.a.), bielorusa (oficială în

Belarus şi co-oficială în câteva voivodate poloneze), ruteana (vorbită în Ucraina, Polonia, Ungaria, Cehia, recunoscută în acestea şi co-oficială în Voivodina);

- vest-slave: ceha, slovaca, poloneza, kashubiana (recunoscută în vestul Poloniei), soraba (vorbită în estul Germaniei);

- sud-slave: sârba, croata, bulgara, slovena, maacedoneana, muntenegreana, bosniaca.

3.4. Limbile celtice In prezent, există două categorii:

- grupul Gaelic: irlandeza (oficială în Irlanda şi recunoscută ca limbă minoritară în UK), Scottish Gael (co-oficială în Scoția);

- Grupul Brythonic: bretona (nord-vestul Franței), galeza (Welsh) (co-oficială în Ţara Galilor), cornish (recunoscută ca minoritară în Cornwall, sud-vestul Angliei).

Pe lângă toate acestea au fost inventariate cca 100 de limbi dispărute de pe continentul

european şi cca 20 aflate în pericol, din care jumătate sunt aproape dispărute, nemaifiind vorbite decât de câteva sute sau chiar zeci de oameni.

Religii în Europa contemporană

1. Diversitatea religioasă Continentul european este asociat cu tradiția creștină. Dincolo de rolul important pe care biserica l-a a jucat în istoria Europei, vreme de un mileniu și jumătate, și de influența pe care creștinismul a avut-o în formarea culturii occidentale, trebuie spus că, și în zilele noastre, marea majoritate a populației occidentale este de religie creștină. Doar trei state au populație preponderent musulmană, de rit sunnit, cu o singură excepție: Azerbaigian (93%, preponderent de rit șiit3), Kossovo (90%) și Albania (70%). Acestora li se adaugă partea europeană a Turciei. Alte țări cu populații musulmane importante sunt: Bosnia-Herțegovina (40-45%, dar cu puțin peste 50% în Federația omonimă), Macedonia (30%), Cipru, Muntenegru, Rusia, Bulgaria (10-20%), Franța, Olanda, Danemarca (sub 10%). În multe țări, populațiile musulmane au o tradiție îndelungată, date fiind experiențele istorice locale4. Există însă altele în care musulmanii sunt imigranți de dată recentă, dar au deja ponderi importante: Germania, Suedia (cca. 5%). În ultimii ani, a crescut numărul șiiților (în prezent cca. 1 mil., cea mai mare parte în Marea Britanie), ca urmare a valurilor de imigrație. Potrivit unor estimări recente (2007, 2010) în Europa ar trăi cca. 50 mil. de musulmani (7-8%), din care 14 mil. în UE5.

Există, de asemenea, o tendință de răspândire a budismului (cca. 3 mil.)6 și a hinduismului (cca. 1,5 mil., majoritatea indieni imigrați în Marea Britanie).

O comunitate religioasă importantă la nivel european este cea iudaică. Pentru perioada premergătoare celui de Al Doilea Război Mondial, estimările totalului populației evreieşti variază între 9 şi 15 mil. Scăderea puternică a fost cauzată, în principal, de ceea ce lumea numeşte, impropriu, Holocaust (ardere), iar evreii numesc Shoah (nimicire), proces ce a constat în exterminarea a 6-7 mil. de evrei. La acesta se adaugă şi procesul postbelic de migrare către statul Israel (creat în 1948). Astăzi, numărul total de evrei este estimat între 2 şi 5 mil. de persoane. Cele mai numeroase comunități se află în Franța, Germania, Rusia, Ucraina, Marea Britanie. Sunt împărțiți în mai multe ramuri: - askenazi (evrei germani) – descendenți evreilor din spațiul germanic, inițial în zona Rhin-ului, ulterior migrați spre Boemia, Ungaria, Polonia, Rusia ş.a. Reprezintă grupul cel mai numeros (după unele estimări, cca. 1,5 mil.), trăind azi în special în Franța, Germania, Rusia.

3 Între sunniți și șiiți există diferențe de ordin religios. Cei dintâi pretind (majoritari) că urmează învățătura (sunnah) profetului Mahomed. Ceilalți (15-20% din total, dar majoritari în Iran, Irak, Bahrein, Azerbaidjan) recunosc în plus autoritatea presupușilor urmași ai profetului, imamii. Celor două ramuri li se adaugă sufiții (spiritualiști) și alte grupuri mai puțin numeroase. Comunitatea sunniților a fost reunită vreme de mai bine de un mileniu într-o formă de organizare politică și religioasă integratoare, Califatul. Acesta a fost abolit în 1924, după desființarea Imperiului Otoman. Deși încercările de restabilire nu au lipsit, niciun calif autoproclamat nu reușit să obțină recunoașterea generală. 4 O bună parte a estului european (actualmente în Ucraina şi Rusia) în a fost stăpânită în sec. XIII-XVI de populații mongole (tătarii), care în sec. XIV s-au convertit la Islam. Peninsula Balcanică s-a aflat sub stăpânire otomană din sec. XIV până în sec. XIX. Peninsula Iberică s-a aflat parțial sub stăpânire arabă, de la începutul sec. VIII până la sfârşitul sec. XV. 5 Pe primul loc se situează, categoric, Rusia (cu estimări ce variază între 10 şi 25 mil.), urmată de Turcia europeană (cca. 6 mil.). In UE, ordinea e: Franța – 5,5 mil., Germania – 3,2 mil., UK – 1,5 mil. 6 În spațiul european, budismul are vechime doar în Republica Calmucă (sudul Federației Ruse, pe malul nord-vestic al Mării Caspice), unde este religia majoritară, dar nu întrunește mai mult de 200.000 de aderenți.

- sefarzi (evrei spanioli) – descendenți ai evreilor care au trăit în Peninsula Iberică, până la prigonirea de către Inchiziție (sec. XV-XVI). Astăzi sunt puțin numeroşi (cca. 300.000?) şi trăiesc în Spania, Portugalia şi Franța. - mizrahi – evreii din Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Africa de Nord. Cea mai mare parte a acestora au ales să trăiască în Israel, în Europa ajungând destul de puțini (cca. 300.000?). - evreii italieni şi romanioți (greci) – grupuri reduse, trăind în cele două peninsule.

2. Diversitate în Europa creștină În cadrul religiei creștine pot fi distinse mai multe ramuri, între care există diferențe dogmatice,

de practică și de organizare religioasă. Din acest punct de vedere, țările europene pot fi împărțite în: - țări cu tradiție preponderent catolică (Italia, Spania, Franța ș.a.). - țări cu tradiție preponderent protestantă (țările nordice, Marea Britanie ș.a.). - țări cu tradiție mixtă, catolică și protestantă (Germania, Olanda, Elveția ș.a.). - țări cu tradiție ortodoxă (Rusia, România, Grecia ș.a.).

2.1. Divizările creștinismului De-a lungul primului mileniu creștin, cu toate că formal exista o singură biserică creștină,

autoritatea era exercitată de doi episcopi: cel de la Roma (Papa, asupra părții apusene [latine]) și cel de la Constantinopol (Patriarhul, asupra părții răsăritene [greco-bizantine]). Între cei doi și, implicit, între comunitățile pe care le păstoreau au survenit, de-a lungul vremii numeroase tensiuni și chiar conflicte, urmate de reconcilieri (primele șapte concilii/sinoade ecumenice). Era vorbe de conflicte între persoane, dar și de viziuni diferite asupra organizării bisericii. Papa avea o concepție mai degrabă monarhică și integratoare, asumându-și autoritatea supremă și implicându-se direct în viața civilă și politică. Patriarhul era mai curând adeptul sinodalității, asumându-și doar rolul de conducător al episcopilor locali, care participau la luarea deciziilor. În plus, Papa (pretins succesor al Sf. Petru) revendica primatul asupra întregii biserici. De aici, reacția de ostilitate a patriarhului, care din, din secolul al VI-lea, își va spune ecumenic.

Conflictele s-au agravat începând cu secolul al IX-lea, conducând la separarea, dacă nu definitivă, măcar durabilă, din 1054 (“Marea Schismă”), când esticii și vesticii s-au excomunicat reciproc.

Cinci secole mai târziu, pe fondul nemulțumirilor generate de practicile bisericii catolice a apărut o mișcare de Reformă. Punctul 0 al acesteia este considerat publicarea, în 1517, de către Martin Luther a celor “95 de teze”. Ideea centrală era condamnarea sistemului indulgențelor, adică al pretenției ierarhilor bisericești de a ierta păcatele credincioșilor. Cu toate polemicile generate și cu toate că Luther a fost excomunicat, el a reușit să atragă o serie de principi germani, nemulțumiți de pretențiile de supremație politică ale Papei. În 1555, la Augsburg, s-a ajuns la un compromis, spațiul german fiind împărțit între catolici și protestanți, după principiul Cujus regio, hujus religio. Reforma a avut așadar, aici, un caracter de masă, principii impunând supușilor noua religie. Au existat însă și zone unde Reforma s-a realizat prin decizia adunărilor locale, având mai degrabă un caracter elitist.

Un alt personaj reformator notabil a fost Jean Calvin, care, în 1536, a publicat în Elveția lucrarea Instituția creștină. Cu toate că luteranismul și calvinismul au în comun opoziția față de Biserica Catolică, între ele există deosebiri doctrinare.

2.2. Catolicismul Biserica Catolică, aflată sub autoritate Papei și a curiei romane, cuprinde în prezent 23 de biserici

autonome. Cea mai importantă, ca număr de aderenți, este Biserica Romano-Catolică sau Biserica Latină (vulgar vorbind, biserica catolică propriu-zisă), care reunește astăzi (largi) majorități ale populațiilor în: Italia, Spania, Franța, Irlanda (Eire), Belgia, Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Lituania. Are de asemenea ponderi importante în: Elveția (cca. 40%), Germania, Olanda (cca. 30%).

Se adaugă 22 de biserici particulare autonome sau biserici orientale, aflate în comuniune cu Biserica Romano-Catolică, recunoscând tutela administrativă a Romei, dar păstrându-și o oarecare autonomie în ceea ce privește practicile cultului – care sunt adesea identice sau similare cu cele ortodoxe. Ele au luate naștere în urma separării unor comunități de biserica ortodoxă și alăturarea la cea catolică.

Bisericile autonome sunt răspândite în Europa (Biserica Catolică Ucraineană, Biserica Catolică Ruteană, Biserica Catolică Italo-Albaneză, Biserica Greco-Catolică din România [Biserica Română Unită cu Roma]7 ș.a.), Asia (Biserica Maronită, Biserica Catolică Siriană), Africa (Biserica Coptă, Biserica Catolică Etiopiană). După unele estimări, bisericile orientale ar reuni în jur de 17 mil. de credincioși (cca. 2% din totalul catolicilor și 10% din populațiile țărilor în care funcționează).

2.3. Protestantismul Deși la nivel mondial se înregistrează cca. 750 de culte protestante, ele pot fi împărțite în trei

mari curente: (1) luteranism-zwinglianism8; (2) calvinism-presbiterianism (adesea cunoscut, pur și simplu, sub numele de curent reformat); (3) anglicanism.

Luteranismul, sub diferite denumiri locale, este predominant în țările nordice (Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda) și în două state baltice (Estonia și Letonia) și are o pondere considerabilă (cca. 30%) în Germania.

Calvinismul (bisericile reformate), de asemenea cu denumiri diverse este predominant în Scoția (sub numele de Church of Scotland) și are numeroși aderenți în Elveția (cca. 35%) și Olanda (cca. 15%). O comunitate reformată importantă există și în partea de est a Ungariei (cca. 16%).

Anglicanismul (Church of England) a apărut în 1534, ca urmare a refuzului regelui Henry al VIII-lea de a mai accepta autoritatea Papei. De atunci, suveranul britanic este conducător de drept al bisericii din țara sa, iar cel mai înalt prelat este Arhiepiscopul de Canterbury. Biserica engleză îmbină doctrina de tendință calvinistă cu forme liturgice apropiate de cele catolice. Pe lângă Anglia propriu-zisă, religia mai este dominantă în Țara Galilor și Irlanda de Nord, în Scoția neexistând decât un grup redus. Comunități anglicane mai există în SUA, în țările Commonwealth-ului și, sporadic, în câteva țări europene

2.4. Ortodoxismul Este dominant în Europa de Est și e împărțit în 14 biserici autocefale: Patriarhatul Ecumenic de

Constantinopol, Bisericile Ortodoxe: Rusă, Greacă, Română, Bulgară, Sârbă, Georgiană etc. Ideea organizatorică de bază este comuniunea, fiind esențial ca fiecare comunitate, cu episcopul său, să fie în acord cu celelalte. În mod tradițional, toți episcopii se aflau sub autoritatea celui de la Constantinopol. Odată cu crearea statelor naționale în estul Europei, au fost create Patriarhii în mai multe țări, cu rolul de “centre de acord” pentru comunitățile locale. Astăzi Patriarhul de Constantinopol nu mai are o întâietate de jurisdicție, ci doar una onorifică, prezidând conciliiele/sinoadele panortodoxe.

Deși se presupune bisericile locale nu au un caracter rațional, tendința de confundare a bisericii cu națiunea este greu de împiedicat. De aceea însăși ideea de comuniune este într-o oarecare măsură compromisă. Astfel, în urma evoluțiilor politice din ultimele două decenii, în Balcani au fost create mai multe biserici (turcă, macedoneană, muntenegreană, ucraineană), care însă nu sunt recunoscute de celelalte, fiind declarate schismatice. Un caz special îl reprezintă Basarabia, unde există actualmente două mitropolii, una ținând de biserica rusă (cca. 3 mil. de locuitori) și o alta de biserica română (cca, 700.000), aceasta din urmă fiind nerecunoscută de patriarhia de la Moscova.

7 Creată în urma “unirii cu Roma” a unei părți a clerului ortodox din Ardeal la sfârșitul sec. al XVII-lea (1693-1700). 8 De la numele lui Huldrych Zwingli, lider reformator elvețian de la începutul sec. al XVI-lea, ale cărui idei l-au inspirat în bună măsură pe Luther.

O distincție importantă trebuie făcută între bisericile care au adoptat “calendarul nou” (iulian revizuit) și care constituie azi majoritatea și cele care au păstrat calendarul vechi. Dintre acestea o parte au rupt comuniunea cu cele de stil nou. Cele mai importante (bisericile rusă, sârbă, georgiană) au păstrat însă legăturile.

Distincția dintre calendarul nou și cel vechi nu trebuie confundată cu cea dintre ritul nou și cel vechi. Bisericile ortodoxe de stil vechi (raskoli), rusă și lipoveană, s-au format în secolul al XVII-lea ca urmare a refuzului unei părți a preoților de a accepta reforma liturgică impusă de Patriarhul Nikon. Lipovenii au ajuns în spațiul românesc ca urmare a prigonirilor din Rusia.

În afară de cele trei rituri menționate, în Europa mai există o serie de „biserici libere”, numite

adesea neo-protestante: baptiști, adventiști de ziua a VII-a și o serie de congregații evanghelice. 3. Ecumenismul Literalmente desemnează unificarea religioasă. În fapt, este vorba de o mișcare de dialog și

cooperare inter-confesională. Primul pas în acest sens a fost făcut în 1948, când bisericile protestante, inclusiv cea anglicană, au înființat Consiliul Ecumenic al Bisericilor. În 1959, odată lansată mișcarea de aggiornamento (transparentizarea bisericii) catolicii au început să participe la comisiile Consiliului. Bisericile Ortodoxe au aderat în 1961.

Dialogul a fost tot mai intens, un moment important fiind vizita Papei Ioan-Paul al II-lea în România, în 1999.

4. Religie și religiozitate În ultimii ani, în Europa se înregistrează o scădere a interesului oamenilor pentru biserică și chiar

o îndepărtare de religie. Eurobarometrul 2005 a publicat date privind credințele religioase ale populațiilor. Respondenții

sunt împărțiți în trei categorii: (1) credincioşi (care cred în existența unui Dumnezeu); (2) agnostici (care cred în existența unei forțe superioare, dar se îndoiesc de capacitatea umană de a cunoaşte această forță; (3) atei (nu cred în existența unui Dumnezeu sau a unei alte forme de forță superioară.

Ţările cu cea mai ridicată pondere de populație credincioasă sunt: Malta şi Turcia (95%), România şi Cipru (90%), Grecia şi Portugalia (81%), Polonia (80%), Italia (74%), Irlanda (73%). La celălalt capăt se situează: Estonia (16%), Cehia (19%), Suedia (23%), Danemarca (21%), Olanda, Franța (34%), Slovenia, Lituania (37%), Marea Britanie (38%).

Singurele țări în care agnosticii sunt majoritari sunt Estonia (54%) şi Suedia (53%), iar în Cehia reprezintă jumătate din populație. Aproape de jumătate sunt şi în Letonia, Danemarca, Islanda, Slovenia.

Cele mai mari procente de ateism se întâlnesc în Franța (33%), Cehia (30%), Belgia şi Olanda (27%), Germania (25%).

La nivelul UE 25, credincioşii reprezentau 52%, agnosticii – 27%, iar ateii – 18%. Bărbații s-au declarat credincioşi în proporție de 45%, iar femeile, de 68%. La cei cu vârste de peste 55 de ani, ponderea e de 63%, iar la ceilalți variază între 44 şi 49% (crescând cu vârsta).

Se poate observa că gradul de religiozitate este mai ridicat în țările sudice. Se poate observa, de asemenea, că în țările protestante, gradul de religiozitate tinde să fie mai redus, ponderea agnosticilor mai mare. Nu se poate însă stabili o legătură între religia dominantă şi gradul înalt de religiozitate, de vreme ce la vârf avem țări catolice, ortodoxe şi musulmane. Aceeaşi constatare şi pentru gradul ridicat de ateism. Rezultate sintetice ale studiului: http://en.wikipedia.org/wiki/Religion_in_Europe#Eurobarometer_poll_2005 Rezultate detaliate ale studiului: http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_225_report_en.pdf

In 2007-2008, Gallup a efectuat un sondaj în care a inclus întrebarea „Ocupă religia un loc

important în viața dvs.?”. Cele mai ridicate procente de răspunsuri negative s-au înregistrat în: Estonia, Suedia, Danemarca (peste 80%), Norvegia, Azerbaidjan, Cehia, Franța şi Marea Britanie (peste 70%). Cele mai puține au fost în Turcia (9%), urmată de România (18%), Macedonia, Georgia, Polonia, Cipru, Italia, Portugalia, Bosnia-Herțegovina, Armenia, Grecia, Croația (20-30%). Cele constate mai sus se confirmă în linii generale.

5. Religie şi stat Cea mai mare parte a statelor sunt astăzi oficial laice (secularizate), chiar dacă religiile

predominante se pot bucura de un ajutor formal sau informal. Religii de stat mai astăzi doar Finlanda (luterană şi ortodoxă), Norvegia, Danemarca, Islanda (luterană), Grecia (ortodoxă), Anglia (anglicană), Scoția (presbiteriană) şi, evident, Vaticanul.

Cazul extrem de secularizare este Franța, care, încă din 1905, are o lege a laicității care scoate statul de sub orice influență religioasă, mergând până la ignorarea tuturor cultelor şi interzicerea simbolurilor religioase în instituțiile publice.

Națiuni și naționalisme în Europa. Formarea statelor europene I

În prezent, în Europa există cca. 50 de state. În ultimele două secole însă, numărul lor a variat puternic (mai mult sau mai puțin, de la o epocă la alta). Dacă în primii ani ai secolului al XIX-lea, totalul se apropia de 400 de entități politice, lovitura dată de Napoleon I Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (și crearea Confederației Rhinului, în 1806) și ulterior Tratatul de la Viena (1815) l-au redus la aproximativ 60. O creștere ușoară în deceniile următoare (independența Greciei și a Belgiei [1830]) a fost urmată de o scădere cu aproape două treimi în urma unificărilor Italiei (1860) și Germaniei (1871). A urmat din nou o creștere ușoară după Tratatul de la Berlin (1878) care recunoscut independența României, Serbiei și Muntenegrului și a constitui un principat bulgar autonom. Astfel, în pragul Primului Război Mondial, în Europa existau puțin peste 20 de state. La începutul perioadei interbelice, numărul avea să depășească 30. Schimbările de hartă din deceniile următoare, deși numeroase, nu au modificat major totalul (cu excepția schimbărilor dinaintea și din timpul celui de Al Doilea Război Mondial), până la începutul anilor ’90, când, în principal ca urmare a destrămării URSS și a Iugoslaviei, numărul a ajuns apropiat de cel de azi. Toate aceste divizări și unificări au avut mobiluri multiple și diverse, de ordin geopolitic, economic etc. Ideea centrală care fie a determinat, fie a servit drept pretext pentru diferitele operațiuni, a fost crearea de state naționale. De aceea, explicarea conceptelor de națiune și naționalism este esențială pentru înțelegerea evoluțiilor politico-geografice din Europa ultimelor două secole. Ce este o națiune? Cuvântul – provenit din latină, însemnând origine comună – a fost folosit de-a lungul timpului, cu diferite sensuri (de la popor până la breaslă) dar sensul său modern şi politic a apărut relativ recent, în Epoca Revoluţiilor, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Este un fapt larg acceptat astăzi deşi ideea opusă, a unei naţiuni naturale şi eterne, „metodă naturală dată de Dumnezeu pentru clasificarea oamenilor” (Ernest Gellner), nu a dispărut. Ea ţine de mitologia naţionalismului.

Rădăcinile ideii naţionale, mai firave sau mai puternice, se întind, după unii autori, până în Antichitate dar sunt mai vizibile în Evul Mediu (marile imperii ce cuprindeau mai multe nationes, luptele interetnice din vremea cruciadelor, împărţirea primelor universităţi pe nationes). Între diversele naţiuni ale diverselor perioade istorice există deosebiri marcante. În plus, puteau exista idei sau sentimente legate de etnie sau naţiune – în sensul modern – fără a fi fost obligatoriu desemnate prin natio şi derivatele sale. Rămâne de discutat dacă diferenţa dintre naţiunea medievală şi cea modernă este una de conţinut, de esenţă sau doar de manifestare, de intensitate, de amploare. Ar fi exagerat să presupunem o falie între Evul Mediu şi modernitate; nu avem motive să nu credem că şi medievalii aveau măcar o vagă conştiință națională.

Perioada modernă, din preajma Revoluţiei Franceze până la Primul Război Mondial, a marcat o modificare fundamentală a ideii naţionale, nu neapărat în conţinut, cât în semnificaţia ei politică. La finele secolului al XVIII-lea, naţiunea nu avea încă o importanţă majoră. Ca noţiune politică, ea servise până atunci exclusiv claselor conducătoare, ca liant cultural îi putuse cuprinde cel mult pe cei instruiţi, indiferent de categoria socială. Dacă admitem această idee, a naţiunii ca totalitate a celor care exercitau drepturi politice, observăm ea nu suferă mutaţii esenţiale, că schimbările aduse de Revoluţie se datorează doar lărgirii cercului celor activi politic.

Concepțiile cu privire la naţiune pot fi reduse la două:

(1) Concepția etnoculturală (numită şi verticală, obiectivă, primordialistă, etnicistă sau germană) lansată de J.G. Herder9, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Aceasta este viziunea care a alimentat naţionalismele extremiste apărute mai târziu. Istoria omenirii este considerată o istorie a popoarelor, fiecare cu spiritul său propriu, manifestat prin limbă şi cultură, şi mai ales cu destinul său propriu (voința lui Dumnezeu). Naţiunile sunt entităţi naturale şi fiecare individ se defineşte prin apartenenţa la una sau alta dintre ele, el aparţine prin destin poporului său. Limba şi cultura (incluzând aici şi religia) reprezintă principalii lianţi. Trăsăturile fizice asemănătoare, legătura cu un anumit teritoriu, numele comun, mitul originii comune etc. pot fi, la rândul lor, factori coagulanți.

(2) Concepția civică (numită şi orizontală, subiectivă, voluntaristă, contractualistă sau franceză) expusă de Ernest Renan în Qu’est-ce qu’une nation? (1882). Potrivit acestuia naţiunea nu este echivalentă nici cu rasa, nu ţine de limbă, de religie, de economie sau de continuitatea geografică. Circumstanţele materiale nu sunt suficiente pentru a descrie şi justifica o naţiune : „O naţiune este un suflet, un principiu spiritual”. El socoteşte că trecutul comun (în special suferinţa) reprezintă fundamental naţiunii dar adaugă, ca factor esenţial, consimţământul, dorinţa clar exprimată de a trăi împreună : „Acest principiu spiritual se manifestă sub două aspecte, care sunt de fapt unul singur. Unul aparţine trecutului, celălalt prezentului. Unul este proprietatea comună asupra unei bogate moşteniri de amintiri, celălalt este acordul prezent, dorinţa de a convieţui”. A devenit celebră metafora „plebiscitului zilnic”. In acest sens, națiunea are un sens mai degrabă juridic decât cultural. Simplificând, ea poate fi definită ca ansamblul cetățenilor unui stat, indiferent de etniile lor. Richard Child Hill a încercat să surprindă factorii care legitimează fiecare din cele două tipuri.

Pentru naţiunea civică aceştia ar fi: legile, alegerea, ataşamentul raţional, unitatea prin consimţământ, pluralismul democratic – ideea fundamentală fiind că „persoana creează naţiunea”, iar pentru naţiunea etnică: rădăcinile comune (sângele comun), moştenirile, ataşamentul emoţional, unitatea prin statut, regula majorităţii etnice, fraternitatea – cu ideea că „naţiunea creează persoana”.

Aceste două idei naţionale, aparent opuse, s-au hrănit reciproc, s-au intersectat până azi, formând „polifonia modernismului european” (Hagen Schulze).

Trebuie observat că, chiar şi în cazul primei concepții, esențiale nu sunt presupusele elemente obiective, ci conştientizarea lor de către o cât mai mare parte a grupului. Altfel spus, important nu e atât ca oamenii să aibă anumite lucruri în comun, cât să creadă că le au. Wajker Connor spunea: „Naţiunea este un grup etnic care se autodiferenţiază…Viziunea proprie a unui grup despre el însuşi, mai curând decât caracteristicile „tangibile” constituie esenţa în stabilirea existenţei sau neexistenţei unei naţiuni”. În această cheie trebuie înțeleasă şi sintagma „comunitate imaginată” pe care Benedict Anderson a folosit-o pentru a defini națiunea. Imaginat nu înseamnă (neapărat) inventat (lipsit de corespondent în realitate), ci, pur şi simplu, trecut prin filtrul minții.

Ce este naționalismul? Noţiunea de naţionalism este greu de prins într-o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică

pentru că nu se cunoaşte genul proxim. S-au folosit termenii: fenomen, mişcare, sentiment, principiu, ideologie, politică. Fiecare corespunde unei faţete a naţionalismului, poate contribui la caracterizarea sa, dar nu îl poate defini.

Definiția cea mai larg acceptată este: „Naţionalismul este mai întâi un principiu politic care statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente” (Ernest Gellner). Altfel spus, e

9 Dezvoltată de J.G. Fichte în Discursurile către națiunea germană (1807-1808), prin care urmărea mobilizarea tuturor locuitorilor spațiului germanic, pentru a i se opune lui Napoleon.

vorba de un principiu potrivit căruia fiecărei comunități naționale10 trebuie să îi corespundă o entitate politică şi numai una. Autorul adaugă principiului un sentiment („mânia stârnită de violarea principiului”), o mişcare naţionalistă („însufleţită de un sentiment de acest tip”) şi o „teorie a legitimităţii politice”. Mişcarea este legat de formarea statelor național, iar apoi de menținerea şi „naţionalizarea” lor continuă. Prin naţionalism, aşadar, înţelegem nu doar dorinţa naţiunilor de a forma state, ci şi dorinţa statelor deja formate de a exercita un control suveran asupra unui teritoriu cât se poate de continuu, cu graniţe cât mai bine definite, locuite de o populaţie cât mai omogenă.

În sec. XVIII-XIX, au apărut în linii mari două tipuri de naționalisme: (1) naționalismul marilor țări occidentale, constând în centralizarea politică – deci eliminarea particularităților, autonomiilor și rezistențelor locale – și în cultivarea atașamentului tuturor cetățenilor față de națiune. Esențiale pentru aceasta au fost, în opinia mai multor istorici, trei elemente: recunoaşterea efectivă a cetăţeniei prin introducerea votului universal, dezvoltarea sistemului de şcoli publice şi introducerea serviciului militar obligatoriu. Au contribuit și progresele revoluției industriale (dezvoltarea tiparului, a transporturilor etc.); (2) naționalismul diverselor populații care trăiau în state multietnice. În aceste cazuri, tendința a fost de a asocia discriminări sociale, politice, economice cu unele etnoculturale, menite să justifice desprinderea și formarea de noi state.

Preocupat de găsirea unor modele teoretice pentru explicarea apariției și a evoluției naționalismelor din a doua categorie, Ernest Gellner a apreciat că acestea parcurg cu necesitate următoarele etape:

- «Punctul de plecare» – reprezintă perioada în care viitoarea naţiune trăieşte în cadrul unei structuri supranaţionale fără a fi tulburată (în mod semnificativ) de vreo idee de etnicitate. Este preistoria naţionalismului, fundamentul său material.

- «Iredentismul naţionalist» – apare atunci când în cadrul structurii existente etnicitatea este conştientizată şi naţionalismul începe să funcţioneze ca principiu politic, punând în discuţie frontierele şi sistemul politic.

- «Naţionalismul iredentist triumfător şi autodistrugător» – este o consecinţă a destrămării imperiilor şi a apariţiei statelor mici care au ca scop înfăptuirea destinelor naţionale ale grupurilor etnice cu care se identifică. Fatalmente, ele sunt la rândul lor afectate de minorităţi naţionale, cu revendicări asemănătoare cu cele avute anterior de grupul devenit acum dominant. Gellner concepe naţionalismul ca pe o serie de păpuşi matrioşka. Este o slăbiciune, o boală transmisă ereditar între state, imposibil de împiedicat pe cale naturală şi care, putem aprecia, ar putea arunca lumea în haos. Dacă aceasta nu se întâmplă este pentru că naţionalismul grupului dominant nu a dispărut nici el odată cu crearea statului naţional. Va continua să existe şi să acţioneze.

- «Nacht und nebel (noapte şi ceaţă)» – principiul naţional cere grupuri etnice compacte şi pentru a le realiza, statul naţional nu se dă în lături de la nimic: schimburi de populaţie, transferuri forţate, chiar omucideri în masă.

- «Atenuarea virulenţei revendicărilor naţionaliste» – este vremea acalmiei când, pe de o parte, pretenţiile naţionaliste au fost (deplin) satisfăcute iar pe de alta, minorităţiile au fost eliminate sau aduse în imposibilitatea de a mai emite pretenţii. Evident, acest ideal naţionalist nu a fost niciodată atins. Nu a existat naţionalism care să depăşească cea de a patra etapă. Evident, pentru naționalismul statelor deja formate la începutul secolului al XIX-lea, evoluția s-ar

reduce la ultimele trei etape.

10 E uşor de observat că aici termenul național are sensul etnocultural. Națiunea în sensul civic, fiind definită în raport cu un stat se află inevitabil în congruență cu el. In acest caz, naționalismul nu poate însemna decât ideea de menținere a acelui stat.

Încercând o periodizare a naționalismelor de la începuturile modernității până azi, istoricul francez Guy Hermet identifica: (1) înflorirea revoluţionară de la cumpăna secolelor XVIII-XIX ; (2) patriotismul de stat (cauzat de consolidarea marilor naţionalităţi); (3) puseul micronaţionalismelor (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea); (4) naţionalismul de amuzament sau carierist de la începutul secolului XX. Mergând mai departe, Eric Hobsbawm numea perioada interbelică „apogeul naționalismelor”. Epoca postbelică (a Războiului Rece) poate fi considerată una a „naționalismelor refulate”, iar anii ’90, vremea defulării. Dincolo de periodizări, numeroși autori au încercat să realizeze tipologii ale naționalismelor europene, pornind de la criterii diverse. Gellner a construit o clasificare, prin înşiruirea posibilelor combinaţii ale celor trei „factori cruciali care intră în alcătuirea societăţii moderne”: puterea (separaţia dintre conducători şi conduşi), accesul la educaţie (la o nouă cultură modernă; precondiţie a apariţiei naţionalismului) şi, factorul cel mai important, identitatea sau diversitatea culturii. Presupunând existenţa în fiecare caz a uneia sau, alternativ, a două culturi (înalte sau nu), se obţin opt situaţii posibile din care trei sunt naţionalisme: (1) naţionalismul habsburgic (conducătorii şi conduşii au culturi diferite şi numai primii au acces la educaţie); (2) naţionalismul liberal clasic occidental (culturi diferite, dar egal acces); (2) naţionalismul diasporei (culturi diferite şi numai conduşii au acces la educaţie). Mai târziu, Gellner a distins, în general, în Europa, patru zone: (1) vestul, coasta Atlanticului (state conduse de dinastii puternice şi care se suprapuneau în mare unor arii culturale; naţionalismul nu a creat o nouă cultură înaltă, ci a răspândit-o pe cea deja existentă), (2) zona centrală (divizată politic, dar posesoare a unor culturi superioare, codificate: singurul lucru care se impunea era crearea statelor); (3) estul (lipsit atât de cultură înaltă – obţinută târziu prin „distilarea” unor culturi populare – cât şi de stat); (4) Rusia, cu toate naţiunile încorporate. Simplificând, John Plamenatz făcea distincția între naţionalismul occidental şi cel răsăritean (balcanic). Primul tip era unificator şi benign în timp ce al doilea, îndreptat spre distrugerea imperiilor multinaţionale, era violent şi dezagreabil. H. Kohn transpune pe axa Est-Vest distincţia istorică dintre naţionalismele anterioare – centrale şi est-europene – şi cele posterioare formării statului naţional – occidentale. Asemănător, Charles Tilly vorbește de naţionalismul state-led (condus de stat) şi cel state-seeking (în căutare de stat).

Formarea statelor europene II

Actuala hartă a Europei este rezultatul numeroaselor transformări din ultimele două secole. Pentru o prezentare sumară și sistematică a acestora vom opera o etapizare a istoriei europene moderne și contemporane, cu precizarea că aceasta este pur convențională, dictată de rațiuni didactice.

1. Europa Sfintei Alianțe Congresul reunit la Viena (1814-1815) după înfrângerea lui Napoleon, avea ca obiectiv

reorganizarea continentului pe baza principiilor echilibrului puterilor și legitimității monarhice. Existau la acea dată pe continent ca state centralizate Marea Britanie, Franța, Spania și Portugalia (care în anii următori aveau să își piardă vastele colonii americane). Restul continentului era încă departe de forma de astăzi și urma să intre într-o perioadă de ample prefaceri.

În spațiul germanic, organizarea se inspira din modelul impus de Napoleon, creându-se o Confederație Germanică, formată din 39 de state, sub președinția Austriei. Aceasta din urmă pierdea posesiunile din sudul Țărilor de Jos, câștigând în schimb, în nordul Peninsulei Italice, Regatul Lombardo-Venețian. Supremația ei în cadrul Confederației începea însă să fie tot mai puternic amenințată de întărirea și extinderea Prusiei.

Pe coasta Mării Nordului s-a constituit Regatul Țărilor de Jos, cuprinzând teritoriile actualelor Belgia și Olanda, parte a unui plan de izolare a Franței printr-un cordon de state-tampon, care mai cuprindea Confederația Helvetică și Regatul Piemont-Sardinia.

Peninsula Italică era dominată de Piemont (nord-vest) și Regatul celor Două Sicilii (cuprinzând Sicilia și jumătatea sudică a cizmei). Între ele existau numeroase alte mici state – inclusiv Statul Papal –, iar nordul se afla sub stăpânire austriacă.

Schimbări s-au petrecut și în Europa de Nord: Norvegia era luată de la Danemarca (fostă aliată a Franței napoleoniene) și pusă într-o uniune personală cu Suedia (aveau în comun monarhul, armata și politica externă), ca o compensație pentru pierderea Finlandei în favoarea Rusiei, în urma războiului din 1808-1809.

Estul se afla încă sub stăpânirea marilor imperii, putând fi observate doar cele două Țări Române, Muntegru și recent constituita Serbie, ca principate autonome în raport cu Imperiul Otoman. Polonia, divizată de trei ori, exista doar ca regat în Imperiul Țarist (care stăpânea estul, dar pierduse, în 1812, Basarabia în favoarea Moldovei. Centrul european se afla sub stăpânire habsburgică.

Sfânta Alianță, formată din Rusia, Prusia și Austria, era menită să vegheze la menținerea acestui statu-quo, meritându-și reputația de „jandarm al Europei”. Nu a reușit să prevină mișcările revoluționare dar, cel puțin o vreme, a reușit să le reprime.

În anii următori, mișcările naționale – având și puternice componente sociale și liberale – aveau să se înmulțească și să prindă forță. Se vor înregistra atât tendințe centrifuge , cât și centripete după cum se dorea ruperea dintr-un stat multietnic sau, dimpotrivă, unirea cu un stat cu aceeași etnie dominantă. Tentative s-au înregistrat în în anii ’20-’30 în spațiul germanic și în cel italian. Este notabilă mișcarea poloneză din 1831, care a culminat cu proclamarea independenței, dar a fost rapid reprimată de trupele țariste.

De succes s-a bucurat, în această perioadă, doar Grecia și Belgia. Cea dintâi a reușit ca la capătul unui lung război (început în 1821), care a animat opinia publică și cancelariile occidentale, să obțină autonomia (1829) și apoi independența (1830) de Imperiul Otoman. Belgienii (diferiți din punct de vedere lingvistic, religios și social de olandezi) și-au proclamat independența în 1830 și, date fiind conjuncturile de moment, marile puteri s-au văzut obligate să o recunoască (Belgia era declarată încă de la nașterea sa stat neutru).

Simptomatic pentru starea de spirit din Europa a fost momentul 1848. Printre revendicările de ordin social și politic, naționalisme s-au făcut auzite mai puternic decât oricând, până atunci. La Praga, la Budapesta și în Transilvania s-au declanșat mișcări (fatalmente antagoniste) dacă nu separatiste, măcar autonomiste. În Italia, după câteva succese inițiale, revoluția a fost reprimată de austrieci în 1849, unirea văzându-se amânată. Pe lânga lipsa ajutorului extern, a contat aici și lipsa unui consens la nivelul elitelor și al opiniei publice cu privire la organizarea Italiei unificate: stat unitar sau confederație?; republică sau monarhie? (și în acest caz cui să se ofere tronul, Papei sau regelui piemontez?). În Germania, reprezentații divereselor entități s-au reunit într-un parlament (dietă), la Frankfurt, oferindu-i regelui prusac coroana imperială, pe care acesta însă, luând în calcul consecințele, a refuzat-o. În 1850, tentativa de unire a regatelor Prusia, Saxa și Hanovra avea să fie descurajată de amenințarea Austriei și a Rusiei.

2. Marile naționalisme: crearea Italiei și a Germaniei Camillo Cavour, premierul piemontez, considerat pe bună dreptate artizanul unificării italiene,

și-a dat seama că demersul său avea nevoie de sprijinul unei mari puteri. De aceea, el ajuns mai întâi la o înțelegere cu împăratul francez, Napoleon al III-lea, și împreună au atacat Austria, în 1859, reușind să alipească Lombardia la Piemont. Preluarea celorlalte teritorii italiene era mai dificilă, în principal din cauza rezistențelor republicate (e de reținut atitudinea lui Giuseppe Garibaldi, care reușise să obțină controlul asupra unei bune părți din Regatul celor Două Sicilii). Avem, în acest caz, un bun exemplu de transpunere în practică a concepției civice cu privire la națiune: în centrul și în sudul Italiei au fost organizate referendumuri,11 ale căror rezultate au fost favorabile unirii cu Piemontul, sub dinastia de Savoia. Astfel, în 1861 s-a proclamat Regatul Italian, cuprinzând întreaga peninsulă, cu excepția Veneției (rămasă sub stăpânire austriacă) și a Romei (rămasă teritoriu papal12), care aveau să fie anexate în 1867 și respectiv 1870.

În ceea ce privește unificarea germană, ea s-a realizat în principal datorită geniului politic al cancelarului prusac, Otto von Bismarck. Acesta a reușit mai întâi să obțină dacă nu bunăvoința, măcar neutralitatea marilor puteri, apoi, în 1865, a atras Austria într-o campanie comună împotriva Danemarcei pentru cucerirea ducatelor Schlesvig și Holstein. Și-a încalcat apoi promisiunea cu privire la împărțirea celor două teritorii, provocând un război austro-prusac, pe care l-a câștigat lejer în 1866 (Pacea de la Praga), obligând Austria să cedeze Veneția Italiei și să accepte desființarea Confederației Germanice și înlocuirea ei cu o Confederație a Germaniei Nordice, condusă de Prusia.

Pasul decisiv avea să fie făcut în 1870, când același Bismarck avea să provoace războiul franco-prusac13. În ianuarie 1871, regele Wilhelm a fost încoronat, la Versailles, împărat al Germaniei. Tratatul de la Frankfurt, din mai, a consfințit și cedarea Alsaciei și a Lorenei noului stat.

Alte două evenimente de reținut pentru această perioadă sunt unirea Principatelor Române (1859) și proclamarea monarhiei dualiste (1867), adică transformarea vechiului monolit habsburgic într-o uniune de două state, având în comun doar persoana monarhului și câteva ministere centrale.

3. Micronaționalismele Odată create cele două mari state naționale, nu au mai rămas decât micile națiuni din centrul și

estul Europei în lupta pentru autodeterminare. În anii 1875-1876, au avut loc răscoalele anti-otomane din Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, iar în 1877-1878, războiul ruso-turc. Tratatul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României, a Serbiei și a Muntenegrului și a constituit un principat bulgar autonom. Bosnia și Herțegovina, deși rămâneau formal în Imperiul Otoman, erau puse sub 11 În același mod însă, în 1860, Nisa și Savoia au fost incluse în Franța. 12 Întrucât Papa se bucura de protecția împăratului francez. 13 Italia a profitat de situație pentru a anexa Roma.

administrarea Austro-Ungariei (care la va anexa în 1908), iar Cipru, sub cea a Marii Britanii (care îl va anexa în 1914).

În deceniile următoare, până la Primul Război Mondial, s-au înregistrat puține modificări ale geografiei politice europene: constituirea unui stat cretan autonom în Imperiul Otoman (1898) (anexat de Grecia în 1913), separarea Norvegiei de Suedia (1905), proclamarea independenței Bulgariei (1908), reducerea teritoriilor otomane din Europa și crearea Albaniei independente (1913). Aceasta nu înseamnă că pe continent domnea liniştea. Dimpotrivă, imperiile – în special cel austro-ungar – erau frământate de mişcările naționaliste ale diverselor grupuri etnice care le compuneau.

Marele val independentist avea să urmeze la finalul războiului, ca urmare a prăbușirii imperiilor. E vorba mai întâi de proclamarea independenței Finlandei (1917), urmată de Basarabia şi statele baltice (1918), recunoscute în 1920. Toate celelalte tentative de separare de Rusia au fost reprimate de Armata Roșie.

În perioada 1919-1920, cele cinci tratate14 au reconfigurat harta europeană în conformitate cu principiul audeterminării naționale. În fapt, a fost vorba de o formulă de compromis între aplicarea acestui principiu și respectarea acordurilor secrete încheiate de marile puteri în timpul războiului.

Germania pierdea teritorii (cu populații germane) în favoarea Poloniei reconstituite și a nou createi Cehoslovacii (în Est), a Franței și a Belgiei (în Vest) și a Danemarcei în Nord. Austria și Ungaria erau separate și mult reduse. De pe urma lor câştigau Polonia, Cehoslovacia, România şi marele stat al slavilor sudici creat acum, Regatul Sârbilor, Croaților şi Slovenilor (redenumit, din 1929, Iugoslavia). În plus, Austria pierdea zona Trentino (cu populație germană) în favoarea Italiei şi i se interzicea Anschluss-ul (unirea cu Germania), ceea ce – trebuie să recunoaştem – nu prea corespundea principiului naționalităților.

In ciuda declarațiilor, principiul a fost de multe ori încălcat, din rațiuni diverse, în principal de ordin economic şi/sau strategic. Trebuie spus că aplicarea sa era imposibilă, dat fiind faptul că, în Est, nu existau, de multe ori, zone continue cu populație omogenă. Pentru a crea fiecărei națiuni un stat şi numai unul ar fi fost necesară o fărâmițare enormă a teritoriului (asemănătoare, dacă vreți, dacă nu celei din spațiul german, măcar celei din spațiul italian dinainte de unificare). Multe teritorii ar fi fost rupte geografic de statul-lor mamă; Europa ar fi devenit un continent de enclave şi exclave. Lipsa de viabilitate a unui astfel de proiect nu mai trebuie demonstrată. De aceea, s-a folosit, de multe ori, criteriul populației celei mai numeroase, chiar dacă ea nu era majoritară sau avea o majoritate redusă. Alteori, s-au speculat asemănările dintre diverse grupuri şi au fost contopite în state noi, presupunându-se că pot forma împreună o națiune. Altfel spus, s-a sperat că asemănările etnoculturale pot facilita integrarea politică. Au fost trecute cu vederea deosebirile etnoculturale – uneori mai importante – şi istorice, lipsa dorinței de a trăi împreună şi, mai ales, faptul că în noile state un grup – nu neapărat cel mai numeros, ci mai degrabă cel care controlează aparatul de stat – va deveni dominant şi va încerca nu să creeze o nouă națiune civică, ci să îşi extindă propria națiune etnoculturală.

Tot sub acest spirit se înscrie și crearea Statului Liber Irlandez – sub dominion britanic – cuprinzând cea mai mare parte a insulei irlandeze, locuite o populație catolică. Acesta a devenit indepndent în 1937.

4. Apogeul naționalismelor Istoricul britanic Eric Hobsbawm constata că „aproape toate noile state construite pe ruinele

fostelor imperii erau la fel de multinaționale ca şi vechile «închisori ale popoarelor» pe care le înlocuiau”. Astfel, marea majoritate a locuitorilor Regatului iugoslav erau slavi, dar numai sârbii 14 Versailles – cu Germania, Saint-Germain – cu Austria, Neully – cu Bulgaria (1919), Trianon – cu Ungaria și Sevres – cu Turcia (1920). Cel din urmă tratat nu va fi aplicat din cauza izbucnirii conflictului greco-turc, încheiat cu Tratatul de la Lausanne (1923), mult mai avantajos pentru turci.

muntenegrenii şi o parte a macedonenilor erau ortodocşi. Ei reprezentau o minoritate (cca. 40%) în raport cu croații şi slovenii care erau catolici. Acestora li se adăugau şi musulmanii din Bosnia, Macedonia şi Kossovo. În ceea ce priveşte latura lingvistică, deşi exista o apropiere între sârbi şi croați, slovenii, macedonenii, ca să nu mai vorbim de albanezi, vorbeau cu totul alte limbi. În sfârşit, deşi slavii erau majoritari, noul stat mai includea şi albanezi, turci, germani, maghiari, români. Nu contează doar că, în total, ei reprezentau mai bine de 10%, ci şi că diversele grupuri erau concentrate (albanezii în Kossovo, maghiarii , în Voivodina). În Cehoslovacia, cehii reprezentau circa jumătate din populație, iar slovacii, mai puțin de 20%. Germanii erau aproape un sfert, iar rutenii (ucrainieni) şi maghiarii săreau de 10%. În plus, limba slovacilor era diferită de cea a cehilor. În ceea ce priveşte religiile, trebuie spus că deşi formal erau catolici, cehii erau puțin legați de biserică şi aveau o aplecare către protestantism, ceea ce îi punea în conflict cu clericalismul slovacilor şi al maghiarilor. Chiar şi în țările considerate mai omogene din punct de vedere etnic, precum România şi Polonia, etniile majoritare reprezentau doar în jur de 70%. Restul erau minorități, concentrate, de regulă, în anumite regiuni.

În continuarea observației lui Hobsbawm, Guy Hermet aprecia că noile state „s-au dovedit mai represive şi mai indiferente față de drepturile diverselor componente”. Aceasta pentru că noile state, simțindu-și fragilitatea au dus politici de omogenizare culturală. Grupurile plasate acum într-o poziție dominantă și-au manifestat acum, parcă, toate frustrările acumulate în deceniile anterioare, dovedindu-se intransigenți cu noii compatrioți minoritari – nu neapărat numeric, cât ca influență politică în stat. Epoca interbelică a fost, în toată Europa de Est, una de permanentă confruntare între naționalismele de stat și cele în căutare de stat, ceea ce justifică etichetarea ei de către Eric Hobsbawm drept apogeu al naționalismelor.

În Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, constituția impusese o organizare centralizată, care nu putea fi pe placul croaților și al slovenilor. Aceștia beneficiaseră de o oarecare autonomie chiar și în Austro-Ungaria, așa că nu acceptau să fie marginalizați în noul stat, care ar fi trebuit să fie (și) al lor. De aici o ostilitate, manifestată uneori extrem de dur (vezi cazul organizației naționaliste croate Ustașa). Se adăugau și nemulțumirile musulmanilor exprimate violent, mai ales, de organizația revoluționară a macedonenilor. Un moment critic în istoria iugoslavilor a fost asasinarea Regelui Alexandru, la Marsilia, în 1934.

În Cehoslovacia, lucrurile stăteau într-un mod asemănător. Slovacii și germanii nu au ezitat să uzeze de violență pentru a-și realiza scopurile autonomiste/independentiste.

Finalul perioadei interbelice și anii războiului au adus o adevărată explozie a hărții. Marile puteri, Germania și URSS, au speculat diversele naționalisme și le-a folosit în realizarea propriilor interese: Austria a fost anexată de Germania; Cehoslovacia a fost desființată, zona sudetă fiind încorporată în Reich (1938), Boemia și Moravia, puse sub protectorat, iar Slovacia constituită în stat vasal (1939); Polonia a fost victima unei duble invazii (1939); statele baltice au fost anexate de URSS; România a cedat (forțat) teritorii URSS (Basarabia, Bucovina, Herța), Germaniei (Ardealul de Nord) și Bulgariei (Cadrilaterul) (1940); Iugoslavia a fost supusă unei ocupații germane, italiene, maghiare și bulgare, constituindu-se doar un Regat Croat, și el controlat de Axă.

4. Naționalismele refulate Perioada postbelică a adus, în linii mari, o refacere a hărții interbelice, cu unele modificări.

Germania a fost împărțită în RFG și RDG, aceasta din urmă inclusă în blocul comunist. În plus URSS a păstrat până la căderea sa statele baltice și teritorii din Polonia, Cehoslovacia și România15.

Perioada comunistă a a adus o calmare a mișcărilor naționaliste, dar nu dipariția lor. Teoretic, comuniștii erau internaționaliști, militând pentru o ștergere a diferențelor etnoculturale și pentru o 15 Pentru perioada postbelică, sunt de menționat independența Ciprului (1960) și a Maltei (1964), ambele teritorii britanice până atunci.

solidarizare internațională pe criterii de clasă. În practică lucrurile au stat altfel. Statele comuniste recunoșteau, la nivel pur declarativ, dreptul tuturor grupurilor de a se autoadministra. Organizările centraliste au făcut însă imposibilă exercitarea acestui drept. Diversele regimuri au practicat naționalisme de stat, asemănătoare celor intebelice, fapt ce a dus la folosirea termenului național-comunism, pentru descrierea unora dintre ele. S-a creat aparența unei depline înțelegeri între națiuni. În realitate, naționalismele mocneau, manifestarea lor plenară fiind împiedicată doar de mecanismele de intimidare și represiune ale guvernelor.

URSS era oficial o federație formată din 15 republici, fiecare cu numeroase clivaje etnice. În practică, era o suprafață controlată de la Moscova. Republica Socialistă Federativă Iugoslavă era formată din șase republici (Serbia, Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Croația, Slovenia), cărora, din 1974, li s-au adăugat două provincii autonome în Serbia (Voivodina și Kosovo). Din punct de vedere al raporturilor dintre grupuri, situația nu era însă mult diferită – oricum, nu în bine – față de perioada interbelică.

Situația a devenit tot mai tensionată în ultimele decenii, înmulțindu-se revoltele și conflicte, pe care guvernele le țineau tot mai greu în frâu.

5. Naționalismele defulate Tendințele centrifuge reprimate vreme de aproape cinci decenii au izbucnit odată cu prăbușirea

regimurilor comuniste. Cele două Germanii, a căror separare nu avea altă justificare decât cea ideologică, s-au reunit la 3 octombrie 1990. Republicile sovietice au început, rând pe rând, să își declare independența, URSS încetându-și oficial existența în decembrie 1991. Noile state (cu excepția Georgiei) au creat atunci Comunitatea Statelor Independente. În locul URSS, în Europa au apărut: Rusia, Ucraina, Belarus, R. Moldova, Lituania, Lenonia, Estonia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan. După cum era de așteptat, ruptura nu a fost lipsită de conflicte etnice pe teritoriul țărilor abia constituite.

În 1991 și-au proclamat independența și fostele republici iugoslave. Mozaicul etnic existent aici a făcut ca separarea să nu fie tocmai pașnică. Exemplul cel mai cunoscut este cel al Bosniei-Herțegovina, care, imediat după declarația din 1992 a cunoscut un lung și sângeros conflict între sârbi, croați și musulmani. Abia în 1995, Acordul de la Dayton a reușit să aducă o formulă de compromis: noul stat urma să fie compus din două entități distincte (Federația Bosnia-Herțegovina [croato-musulmană] și Republica Srpska).

În 1993, statul cehoslovac constituit în 1918 a dispărut, pe cale pașnică, lăsând loc republicilor Cehia și Slovacia.

În sud, doar Muntenegru a rămas alături de Serbia în Republica Federală Iugoslavia, redenumită în 2003, Uniunea Serbia și Muntenegru. În 2006 însă, în urma unui referendum, și acesta din urmă și-a proclamat independența.

Cel mai tânăr stat european este Kossovo. Înainte și după prăbușirea Iugoslaviei, zona avea statutul de provincie autonomă a Serbiei, întrucât este locuită de o populație preponderent (90%) albaneză. În 1996, Armata de Eliberare a intrat în conflict cu trupele sârbești, determinând intervenția NATO și punerea provinciei sub control internațional, în 1999. În 2008, și-a proclamat independența, sub denumirea de Republica Kossovo, recunoscută, până în prezent, de 89 de state.

Problema rămâne deschisă!

Curente politice în Europa

În ultimele două secole, Europa a cunoscut o multitutine de idei și curente politice, mai mult sau mai puțin diferite, aflate în permanentă confruntare și reconfigurare, în funcție de conjuncturile spațiale. Pentru o oarecare ordonare a acestora folosim tradiționala distincție stânga-dreapta, cu precizarea că aceasta nu desemnează un raport de opoziție categorică și permanentă. Nici dreapta, nici stânga nu reprezintă curente omogene, ci ansambluri de curente mai mult sau mai puțin înrudite. Distincția datează din timpul Revoluției Franceze, mai precis din anul 1879, când, în Adunarea Națională, susținătorii (în bună parte aristocrați și clerici) veto-ului regal (al puterii regelui de a bloca actele parlamentului) erau plasați în dreapta președintelui de ședință, iar adversarii (în bună parte reprezentanți ai Stării a treia), în stânga. Separarea spațială a fost asociată cu diferența de opțiune politică, asociere perpetuată până în zilele noastre.

1. Dreapta Este asociată curent și simplist, dar nu cu totul neîntemeiat, cu menținerea ordinii existente. În

plan social și politic este asociată cu conservatorismul și individualismul. În plan economic, este mai degrabă liberală susținând proprietatea privată, libera inițiativă, piața liberă, non-intervenționismul statului. În plus, în general, curentele de dreapta sunt atașate de ideea de națiune. Aceasta este direcția de pe care marșază ceea ce se numește “extrema dreaptă”, care promovează naționalismul xenofob (nu neapărat asociat cu idei politice și economice de dreapta) (fascism, nazism și alte forme).

Simplificând, se poate aprecia că valorile principale ale dreptei sunt: individualismul, meritul, ordinea, securitatea, tradiția.

Principalele curente de dreapta sunt:

1.1. Conservatorismul Este animat de a prezerva ceea ce este considerat bun în societatea existentă, opunându-se

schimbărilor inutile și/sau radicale. Conservatorismul european modern s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor, care reacție la numeroasele schimbări sau tentative de schimbare din epocă. Reperul în gândirea conservatoare îl reprezintă lucrarea lui Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța (1790). Dacă la început se împotrivea schimbărilor, cu timpul conservatorismul s-a transformat mai degrabă într-o doctrină procedurală, preocupată de modul de realizare a reformelor decât de respingerea acestora. Există chiar opinia că ar fi vorba doar de o unitate doctrinală negativă, compatibilă cu o serie întreagă de doctrine pozitive.

În general, grupările conservatoare militează pentru apărarea valorilor sociale și culturale (uneori chiar religioase) tradiționale și pentru respectarea principiilor capitaliste. În ceea ce privește funcționarea statului, conservatorii susțin de obicei reducerea cheltuielilor publice și o apăsare fiscală cât mai mică asupra cetățenilor. În ceea ce privește, atitudinile față de integrarea europeană, ei sunt mai degrabă eurosceptici, în diverse grade.

În Europa, cel mai puternic partid conservator este cel din Marea Britanie, existând însă partide conservatori și în alte țări, indiferent că și-au asumat (Danemarca, Lituania) sau nu această denumire (Cehia, Olanda, Polonia). În prezent există chiar un grup parlamentar al Conservatorilor și Reformiștilor în Parlamentul European, constituit în jurul UK Conservative Party.

1.2. Creștin-democrația Este o mișcare politică apărută în secolul al XIX-lea ca reacție la capitalismul aflat în ascensiune.

După 1891, când Papa Leon al XIII-lea a emis enciclica Rerum Novarum, catolicismul a acceptat formele politice democratice, partidele-creștin democrate ajungând să joace un rol important în țări precum Italia sau Germania. Cu timpul, ele au început să renunțe la dimensiunea clericalistă, rămânând doar mai preocupate de aspectele spirituale și militând pentru apărarea valorilor tradiționale, ceea ce le-a

apropiat de grupările conservatoare. După cel de al doilea război mondial, creștin-democrația a ocupat un rol central în peisajul politic din Germania, Franța, Belgia, Olanda, Italia (Democrazzia Christiana, până în 1993), iar după 1999, au apărut partide creștin-democrate în multe din țările ex-comuniste.

În prezent, cele mai puternice partide creștin-democrate sunt Uniunea Creștin-Democrată (CDU) și Uniunea Creștin-Socială (CSU), din Germania. În Parlamentul European, ele formează alături de alte partide creștin-democrate (Belgia, Olanda, Cehia ș.a.) și populare (Spania, Franța, Italia ș.a.) Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrați).

1.3. Liberalismul Se impune distincția dintre liberalismul politic și cel economic. Cel dintâi a început să se

contureze începând cu secolul al XVII-lea, militând pentru lărgirea participării politice, separația puterilor în stat drepturi și libertăți cetățenești. Ideea centrală a liberalismului politic o reprezintă drepturile naturale ale individului. În secolele XVII-XIX, s-au făcut auziți mai mulți gânditori politici de seamă precum John Locke (Two Treaties of Government, 1689), Montesquieu (Spiritul legilor, 1748), J.J. Rousseau (Contractul social, 1792), Alexis de Tocqueville (Despre democrație în America, 1835-1840) ș.a. Este evident că, în prima parte a existenței sale, liberalismul s-a situat pe stânga spectrului politic, opunându-se conservatorilor care doreau menținerea situațiilor existente.

În plan economic, liberalii susțin proprietatea privată, libera inițiativă, liberul-schimb, neintervenția statului, plasându-se, din acest punct de vedere categoric la dreapta. Deviza liberalismului clasic – teoretizat în principal de Adam Smith în The Wealth of Nations (1776) – era “Laissez faire, laissez passer!”. Cu timpul, mulți dintre cei care se autointitulează liberali au început să accepte abateri de la preceptele clasice. Pentru denumirea celor mai intransigenți se folosesc astăzi termeni precum neoliberali sau libertarieni.

Plasarea liberalilor pe spectrul politic este îngreunată de adoptarea în bună măsură a preceptelor liberale atât de către partidele conservatoare și creștin democrate, cât și de către cele de stânga (socialiste sau social-democrate). Astfel în multe cazuri, liberalii au ajuns astăzi undeva în centrul spectrului, între cele două tabere, fiind, de regulă, a treia forță.

Astăzi grupări liberale există în peste 20 de țări din UE (FDP în Germania, Liberal Democrats Party în UK ș.a.) fiind reunite în Asociația Liberalilor și Democraților Europeni (ALDE).

1.4. Mișcarea populară În ultimele decenii, în tot mai multe țări, pe dreapta spectrului politic s-au afirmat partide

purtând titulatura popular, mai permisiv și care permite înglobarea de aspecte conservatoare, creștin-democrate, liberale. Începând din 1976 există chiar un Partid Popular European din care actualmente fac parte: CDU/CSU (Germania), Uniunea pentru Mișcarea Populară (UMP, Franța), Partidul Popular (Spania), Popolo della Liberta (Italia) etc.

2. Stânga Este asociată în mod tradiţional cu schimbarea. Iniţial, la începutul secolului al XIX-lea, era

ocupată de liberalii care luptau pentru democratizarea statelor. Cu timpul, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, pe măsură ce valorile democratice și liberale au devenit tot mai larg împărtăşite, pe stânga eşichierului s-au afirmat partide de orientare socialistă. La început, ele erau legate de dogma marxistă, dar cu timpul s-au îndepărtat de aceasta, acceptând elementele fundamentale de tip liberale. Aşa se face că astăzi trebuie făcută deosebirea între partidele socialiste sau social-democrate și cele socialiste/comuniste (care militează încă pentru colectivism şi egalitarism). Acestea din urmă reprezintă „extrema stângă’’, destul de populară în Occident (Franţa, Italia) în deceniile postbelice, dar care a cunoscut un recul semnificativ după 1990. Iniţial, socialismul şi forma sa extremă, comunismul, promovau internaţionalismul, militând pentru ignorarea sau chiar ştergerea diferenţelor dintre diferitele grupuri etnoculturale. În practică însă multe din regimurile comuniste au

avut şi o puternică tentă naţionalistă, iar socialiştii/social-democraţii moderni au acceptat ideea respectării şi chiar a promovării valorilor naţionale.

Simplificând, ca și în cazul dreptei, se poate aprecia că valorile centrale ale stângii sunt: egalitatea, solidaritatea, progresul.

2.1. Social-democraţia In sensul ei modern, social-democraţia datează din a doua jumătate a secolului al XIX. Este de

reţinut anul 1875, când a luat naştere Partidul Social-Democrat german al cărui program, numit „Programul de la Gotha” (1875) a reprezentat o îndepărtare, dar nu o ruptură, de dogmele lui Marx şi Engels. Aproximativ în aceeaşi perioadă, în Marea Britanie a luat naştere Labour Party, menit să reprezinte interesele sindicatelor; în anii ’20 ai secolului următor, va înlocui Partiidul Liberal în postura de a doua forţă politică din insulă. În perioada interbelică, mişcările social-democrate au cunoscut o oarecare influenţă (cazul guvernelor Fronturilor Populare din Franţa şi Spania [1936]), limitată însă de conjuncturile defavorabile.

Social-democraţia a luat amploare după cel de al doilea război. Remarcabil acum este Congresul de la Bad Godesberg al Partidului Social-Democrat German, care a marcat ruptura definitivă cu marxismul, dând un semnal întregii Europe. După această dată social-democraţia este asociată cu: economia socială de piaţă (ca soluţie intermediară între piaţa liberă şi economia planificată), statul providenţial/asistenţial (protejarea cetăţenilor în faţa riscurilor sociale), laicitatea ş.a.

Prăbuşirea blocului comunist a obligat mişcările social-democrate, obligându-le să se apropie şi mai mult de centru, dând naştere la ceea ce s-a numit „a treia cale”.

Astăzi în Europa există peste 30 de partide orientare social-democrată (din care multe îşi spun încă socialiste). Cele mai importante, ca influenţă politică sunt: Partidul Socialist (Franţa), Labour Party (UK), Partidul Social-Democrat (Germania) Partidul Socialist al Muncitorilor Spanioli, Partidul Democrat (Italia) ş.a. Toate acestea sunt reunite în Partidul Socialiştilor Europeni (înfiinţat în 1992) şi Internaţionala Socialistă (înfiinţată în 1951).

2.2. Ecologismul Este un curent de gândire care pune în centru protejarea mediului înconjurător. Deși are origini

adânci în istorie, ca mișcare politică, ecologismul a luat amploare începând din anii 1970. Cele mai multe mișcări ecologiste nu își limitează acțiunea la problemele de mediu, ele luând atitudine și în privința vieții sociale, economice, culturale etc., fiind, de cele mai multe ori, apropiate de curentul social-democrat.

În prezent, în Europa există peste 30 de partide ecologiste, în aproximativ tot atâtea țări, reunite în Partidul Verzilor Europeni (fondat în 2004), care la rândul său este afiliat mișcării Verzii Mondiali. Cele mai importante sunt: Alianța 90/Verzii (Germania), Europe Ecologie Les Verts (Franța), Los Verdes (Spania), Federazione dei Verdi (Italia) ș.a.

3. Democrație și totalitarism în Europa Europa ultimelor a cunoscut, din punct de vedere politic, dinspre absolutism spre democrație.

Acest drum nu a fost unul continuu, rapid și cu atât mai puțin direct. El a fost întrerupt, în diverse zone, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, de paranteze totalitare sau, cel puțin autoritare.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, toate țările se aflau într-un proces de democratizare, cu intensități și viteze diferite. Acesta presupunea în principal trei elemente: (1) separația puterilor în stat; (2) o cât mai largă participare politică; (3) libera exprimare a opiniilor politice. Cele mai importante progrese s-au făcut, fără îndoială, în privința celei din urmă. În ceea ce privește separația, ea încă nu ajunse la maturite, pe de o parte pentru că organelor reprezentative nu li se acordase încă plenitudinea

puterii legislative, iar pe de alta pentru că, în practică, funcționarea sistemului politic era viciată de diverși factori.

Problema cea mai delicată era cea a participării. În multe cazuri, votul era cenzitar, ceea ce făcea ca numai o minoritate a populației să aibă șansa participării. Exemplul cel mai bun îl reprezintă Marea Britanie, percepută drept un model democratic, unde, în preajma primului război mondial, votanții reprezentau doar cca. 17% din populație, în ciuda lărgirilor succesive ale corpului electoral, în secolul al XIX-lea. Mai bine stătea Franța, cu aproape 30%, deși, din 1875, aici se introdusese sufragiul universal... masculin. Dreptul de vot s-a generalizat pentru bărbați în perioada imediat următoare războiului. Pentru femei, lucrurile au evoluat mai greu. Premiera mondială a avut loc departe de Europa, în Noua Zeelandă (1893), urmată de Australia (1902). În Europa, primii pași au fost făcuți în nord: Finlanda (1906) și Norvegia (1912). Au urmat multe exemple în perioada interbelică, dar totuși multe femei au trebui să mai aștepte pentru a putea vota (Franța – 1945, Italia – 1946, Belgia – 1948, Elveția – 1971).

Deși începutul părea încurajator pentru evoluția democratică, perioada interbelică a fost marcată de ascensiunea extremelor de stânga și de dreapta, care au instaurat regimuri politice totalitare. Avem mai întâi Rusia sovietică (din 1922, URSS) stat care dus o politică de abolire a proprietății și a inițiativei private prin naționalizări și colectivizări. Urmează Italia fascistă (1922) și Germania nazistă (1933), state care au practicat politici naționaliste și anti-democratice, ajungând până la xenofobia (în principal, antisemitism) extremă (mai ales Germania). Acestora li s-au adăugat o serie de regimuri autoritare, de asemenea naționaliste, dar care prin duritatea lor și prin aspectele oficiale, nu justifică eticheta de totalitar. E vorba, pe de o parte de regimurile central-est-europene (Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Albania, România, Grecia), iar pe de alta de cele vestice, mult mai longevive: Spania lui Francisco Franco (1939-1975) și Portugalia lui Antonio de Oliveira Salazar (1933-1974). Regimurile autoritate au încercat adesea exercițiul democrației directe – prin organizarea de plebiscite –, care, în fond, nu era decât o formă de acorda o aparență de legitimitate unor hotărâri ale conducerii.

Epoca postbelică a adus un reviriment al democrație în Europa Occidentală, ale cărei state au la o formă politică apropiată celei de azi. În Est însă, s-au instaurat așa-numitele „democrații populare”, regimuri care imitau URSS. Comuniștii, spre deosebire de fasciști, nu condamnau deschis ideea de democrație. Dimpotrivă pretindeau că o susțin, cu precizarea că, în opinia lor democrația adevărată nu putea exista decât într-o organizare socio-economică comunistă. “Democrația populară”, cea adevărată, a fost un concept lansat pentru a distinge noile regimuri de democrațiile vestice, liberale, considerate pseudo-democrații. În fapt, în ciuda faptului că în noile constituții se prevedea larga participare a popoarelor și o oarecare separație a puterilor, în practică democrația a fost complet compromisă pe de o parte de neacceptarea pluripartidsmului și de confuzia statului cu partidul unic, iar pe de alta de interzicerea liberei exprimări – deci, a posibilității contestării – pentru realizarea căreia s-au organizat vaste și puternice aparate represive.

Europa postbelică

I

1. Războiul Rece Sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a adus ceea ce s-ar putea numi o “pace paradoxală”,

întrucât între puterile învingătoare existau tensiuni, perceptibile încă din 1945. Raporturile dintre SUA, Marea Britanie și Franța, pe de o parte, și URSS pe de alta s-au deteriorat continuu, conducând, după 1947, la ceea ce s-a numit “războiul rece”.

În 1945, în timpul discuțiilor care au precedat constituirea ONU, URSS a solicitat un tratament special – în contradicție cu principiile dreptului internațional public –, dorind să ocupe nu mai puțin de 15 locuri, câte unul pentru fiecare republică unională16. În același an, URSS a refuzat să semneze acordurile de la Dumbarton Oaks, pentru crearea instituțiilor financiare internaționale (FMI și grupul Băncii Mondiale). Un motiv de îngrijorare a occidentalilor l-a reprezentat și tendința sovieticilor de a exercita un control strict asupra țărilor răsăritene.

Europa răsăriteană fusese lăsată în “responsabilitatea” URSS încă de la negocierile de la Teheran (dec. 1943). Ulterior, prin “acordurile de procentaj” de la Moscova (oct. 1944), România şi Bulgaria au fost lăsate sub influenţă sovietică, Grecia rămânând legată de Occident, iar Ungaria şi Iugoslavia urmând să fie împărţite. Conferinţa de la Ialta (febr. 1945) a prevăzut alegerile libere pentru toate ţările, iar cea de la Potsdam (iulie 1945) a stabilit că vecinii URSS trebuie să aibă guverne “democratice şi prietenoase” faţă de Moscova. Preluarea puterii de către comunişti a depins de o serie de factori interni şi externi. În primul rând, în 1945, în multe ţări socialismul era perceput ca viitorul dezirabil, pe fondul experienţei capitaliste interbelice şi a celei fasciste.

Dominația comunistă în estul Europei s-a instaurat prin procese complexe, variind ca formă și ca durată de la o țară la alta. Hugh Seton Watson a identificat trei etape: (1) coaliția generală a stângii antifsciste; (2) falsa coaliție (înlăturarea opozanților și și crearea unor formațiuni-satelit); (3) dominația totală. În tot acest timp, influența sovietică creștea. În primul rând, au fost numiți consilieri sovietici pe lângă toate instituțiile guvernamentale. În plus, au fost încheiate acorduri comerciale care au introdus o influenţă masivă a URSS asupra economiilor locale şi au fost înfiinţate întreprinderi mixte prin care au fost preluate profiturile din importante sectoare ale economiei. În 1946, fostul prim-ministru W. Churchill a atras atenția (la Fulton, SUA), că URSS izolează Europa de Est în spatele unei „cortine de fier”, iar câteva luni mai târziu, a opinat (Zurich, Elveția) că numai o organizare a Europei occidentale după model american (“Statele Unite ale Europei”) ar putea opune rezistență expansiunii comunismului.

Un eveniment determinant l-a constituit războiul civil din Grecia (1946-1949), dintre forțele legitimiste (naționaliste și pro-monarhiste) și cele revoluționare (comuniste). Acesta a făcut evident, în ochii occidentului, pericolul care plana asupra statelor est-mediteraneene. A fost lansată politica de containment (îndiguire) a comunismului, iar Doctrina Truman a propus acordarea unui ajutor financiar masiv acordat Greciei și Turciei pentru salvarea de amenințarea comunistă. Această idee, agreată la Washington a fost dezvoltată în ceea ce s-a numit Planul Marshall (1947), un proiect de amploare care asigura statelor europene ajutor financiar pentru reconstrucția economică postbelică, cu condiția ca acestea să se organizeze pentru gestionarea fondurilor primite. Deși oferta nu era condiționată politico-ideologic, URSS a refuzat sprijinul, în numele întregului bloc comunist, în curs de formare.

16 În cele din urmă, părțile au acceptat o variantă de compromis, cu numai trei locuri.

Problema europeană cea mai delicată în raporturile dintre occidentali și sovietici a reprezentat-o organizarea Germaniei. Încă de la Conferința de la Ialta (februarie 1945), se decisese împărțirea ei în patru zone de ocupație (americană, engleză, franceză și sovietică), iar la Potsdam (iulie 1945) s-a stabilit că zonele vor rămâne unificate din punct de vedere economic. Politica expansionistă a lui Stalin i-a determinat pe vestici să ia măsuri de precauție. Astfel, în 1947, englezii și americanii și-au unit teritoriile ocupate, creând o “bi-zonă”, iar în în 1948, s-a alăturat și zona franceză. Ca reacție, Stalin a blocat căile terestre de acces spre Berlin (care deși rămăsese în interiorul zonei sovietice era împărțit17). Singura soluție pentru occidentali devenise “puntea aeriană” pentru aprovizionarea orașului. În același timp, au lăsat de înțeles că orice atac ar conduce la un nou război de amploare, ceea ce a forțat Kremlinul să ridice blocada. În 1949, zona occidentală a fost proclamată Republică Federală Germană, iar câteva luni mai târziu, Estul a devenit Republică Democrată Germană.

Războiul Rece a atins cote uriașe până în 1953, declanșându-se o adevărată „cursă a înarmărilor”. După acest an, când au survenit atât moartea lui Stalin, cât și instalarea președintelui Dwight Eisenhower, a început așa numita perioadă a “dezghețului”. Doctrina “îndiguirii” a fost înlocuită cu cea a “coexistenței pașnice”. După 1962, an care, paradoxal, a fost marcat de criza rachetelor din Cuba. Această perioadă de mai bine de două decenii a înregistrat demersuri de îmbunătățire a relațiilor, dar nu a fost lipsită de tensiuni și chiar conflicte. Tensiunile au crescut din nou după anul 1975, la originea acestora aflându-se în principal probleme non-europene. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov (1985) în URSS a adus nu doar schimbări în plan intern (glasnost și perestroika), ci și o cu totul abordare a politicii internaționale, vechea Doctrină Brejnev a “suveranității limitate” fiind înlocuită cu așa-numit Doctrină Sinatra („my way”), potrivit căreia fiecare stat comunist era liber să își stabilească politica după bunul plac. În scurt timp, toate statele au schimbat radical regimurile, trecând la democrația de tip liberal (1989). În anii 1990-1991, tot mai multe republici sovietice au început să își proclame independența, pentru ca în decembrie Uniunea să fie desființată. În locul său, a fost creată o nouă organizație de cooperare: Comunitatea Statelor Independente. Astfel blocul comunist s-a prăbușit, scena internațională rămânând unipolară.

2. “Cooperarea “ în cadrul blocului comunist Strict formal, noile “democrații populare” se bucurau de toate drepturile unor state

independente18. În practică însă, politica lor externă era puternic influențată – până la substituire – de Uniunea Sovietică. România, Iugoslavia și Albania au reprezentat excepții notabile, ele având puternice manifestări de independență. Structurile internaționale create aveau ca scop declarat cooperarea între statele comuniste, dar, în fapt, erau instrumente prin care URSS își exercita hegemonia.

Cominform

La sfârșitul războiului, deși influența URSS asupra țărilor din estul Europei, nu exista nici un liant instituțional nici între partidele comuniste, nici între statele în curs de comunizare19. Crearea de structuri supranaționale a devenit una din prioritățile Moscovei. Un prim pas a fost făcut în septembrie 1947, când reprezentanți ai partidelor comuniste din est, dar și din vest (Italia, Franța) s-au reunit la Szklarska Poreba (Polonia) pentru a găsi o tactică împotriva “agresiunii imperialiste”. S-a căzut de acord pentru înființarea unui Birou Comunist de Informații (Cominform), cu sediul la Belgrad, având ca scop exercitarea unui control cât mai strâns asupra evoluției politico-ideologice a “partidelor frățești”. Biroul a avut doar trei reuniuni, până în 1950. În 1948,

17 Celebrul zid avea să fie ridicat abia în 1961 și demolat în 1989, cu un an înainte de reunificarea germană. 18 Iugoslavia era membru fondator al ONU, iar Bulgaria, Albania și România au fost acceptate în 1945. 19 Komintern-ul fusese desființat de către Stalin în 1943, ca un semn de împăciuire față de aliații săi occidentali.

Iugoslavia a fost exclusă pe motiv de îndepărtare de la linia ortodox-comunistă. În 1953, după moartea lui Stalin, când cele două blocuri au trecut în etapa “coexistenței pașnice”, Cominformul a fost desființat. CAER În 1949, la inițiativa URSS, a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER/COMECON), organizație de cooperare economică a țărilor comuniste, care se dorea o contrapondere la deja vizibilele demersuri de integrare economică din Europa occidentală. Au participat URSS, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria și România. În 1964, a fost adoptat așa-numitul Plan Valev, care prevedea o diviziune a activităților economice între statele membre. România a respins planul, fără a părăsi însă formal organizația. CAER s-a autodesființat în vara anului 1991. Pactul de la Varșovia Organizația Tratatului de Prietenie, Cooperare și Asistență Mutuală (Pactul de la Varșovia) a fost creată în 1955 ca o contrapondere la NATO și, mai ales, ca reacție la aderarea RFG la Tratat (1955). Și în acest caz, inițiativa a venit din partea URSS, scopul declarat fiind unul defensiv. Au participat toate statele comuniste est-europene, cu excepția Iugoslaviei. Albania s-a numărat printre statele semnatare, dar aceasta din urmă s-a retras de facto în 1961 (după ruptura dintre China și URSS) și de jure în 1968. România s-a plasat în postura de disident după condamnarea de către Ceaușescu a invaziei Cehoslovaciei (1968), dar nu a părăsit Pactul. La fel ca și CAER, s-a dizolvat în 1991.

3. Regimurile comuniste URSS

După moartea lui Stalin (1953) URSS a cunoscut o perioadă de oarecare liberalizare. În 1956, la Congresul XX al PCUS, Nikita Hrusciov a reușit să dea o lovitură decisivă concurenților săi, publicând așa-numitul Raport Secret prin care crimele staliniste erau dezvăluite și condamnate. Hrusciov a fost însă înlăturat din fruntea partidului, locul fiindu-i luat de Leonid Brejnev, care a dus o politică mult mai conservatoare, atât în plan intern, cât și internațional. Cele două decenii (1962-1982) sunt cunoscute sub numele de “stagnarea brejneviană”. După scurtele conduceri ale lui Iuri Andropov și Nikolai Cernenko, sosirea lui Gorbaciov a adus cu sine transformările de care vorbeam mai sus. RDG A fost poate statul cel fidel URSS. De la înființare până în 1960, în fruntea partidului comunist s-a aflat Wilhelm Pieck. După acest an puterea a fost preluată de Walter Ulbricht, stalinist în ciuda schimbărilor de la Moscova. În 1971, acesta a fost înlocuit de Erich Honecker, asemănător ca orientare, care a rezistat până în toamna anului 1989, când, la presiunea populației, a demisionat și a plecat în exil, lăsând locul comunistului reformator Egon Krenz. Polonia După câțiva ani de stalinism dur, în 1956, Polonia a cunoscut mișcări populare care l-au adus în fruntea partidului și a statului pe pretinsul reformator Wladyslaw Gomulka. În 1970, acesta a fost schimbat de Edward Gierek. Anii 70 au adus noi proteste, în care Biserica Catolică a jucat un rol important. Alegerea ca Papă a lui Karol Wojtila (1978) a garantat Poloniei o vizibilitate internațională extraordinară. Mișcările inițiate de sindicatul liber Solidaritatea (condus de viitorul președinte post-comunist Lech Walesa) a îngrijorat autoritățile, astfel că, în 1981, gen. W. Jaruzelski a preluat puterea și a proclamat starea de urgență. După moartea lui Brejnev, deși starea de urgență a fost menținută, regimul a cunoscut o oarecare liberalizare, acceptându-se chiar un pluralism politic controlat.

Cehoslovacia Destalinizarea Cehoslovaciei a fost realizată, după 1953, sub conducerea lui Antonin Novotny. Numai că spre sfârșitul deceniului al șaptelea, acesta devenise prea conservator. Întrucât Brejnev i-a refuzat sprijinul, la începutul anului 1968, el a fost înlocuit cu Aleksandr Dubcek, care a inițiat ample reforme, încercând un “nou model de socialism”, democratic și național. Scurta perioadă până în vară a rămas în istorie sub numele de “Primăvara de la Praga”. Acest val reformator a nemulțumit Moscova care, sub masca Pactului de la Varșovia, a intervenit militar în august. Puterea a fost preluată de Gustav Husak, care a condus până la sfârșitul anilor 80. Această epocă a primit eticheta de “normalizare”. Până la “Revoluția de catifea” din 1989, Cehoslovacia a cunoscut mai multe mișcări de rezistență/disidență, dintre care se remarcă manifestul Carta 77, semnată, numai inițial, de aproape 250 de intelectuali și artiști (printre care și viitorul președinte post-comunist, dramaturgul Vaclav Havel), care denunța abuzurile regimului. Ungaria Anii postbelici au fost marcați de regimul stalinist al lui Matjas Rakosy, care, în 1956 a trebuit să îi cedeze locul lui Erno Gero, stalinist la rându-i. În toamna anului 1956, manifestări populare au determinat readucerea în fruntea statului a lui Imre Nagy, marginalizat pentru atitudinea sa anti-stalinistă. În scurt timp, el a anunțat formarea unui guvern de coaliție, retragerea din Pactul de la Varșovia și proclamarea neutralității. Intervenția militară sovietică a readus Budapesta la ordine, conducerea fiind preluată, până în 1988, de Janos Kadar. Întrucât a fost perceput ca fiind mai blând decât altele din zonă, regimul maghiar a fost denumit și “socialism de gulaș”. Bulgaria

Bulgaria a fost pe toată perioada regimului comunist un veritabil satelit al URSS. După moartea lui Ghiorghi Dimitrov, în 1949, puterea a fost preluată de Valko Cervenkov, în 1954. Odată cu procesul de destalinizare, acesta a fost înlocuit de Todor Jivkov, care a păstrat puterea până în 1989. Excepția iugoslavă

În Iugoslavia, Iosip Broz Tito a condus țara până la moartea sa, în 1980, când a fost instaurată o președinție colectivă. În 1963, numele statului a fost schimbat în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (fiecare republică avându-și propria constituție și propriul parlament), iar Tito a fost proclamat “președinte pe viață”. Reforma constituțională din 1974, a adăugat celor șase republici două regiuni autonome, Voivodina și Kosovo, care de acum nu mai erau simple diviziuni ale Serbiei, ci veritabile entități federate, beneficiind de reprezentare separată în parlamentul central. În plan economic, Tito a edificat un sistem diferit de cel comunist clasic, lăsând loc pentru o relativă inițiativă privată. Conceptul cheie al doctrinei sale economice era autogestiunea, care presupunea administrarea întreprinderilor de către angajați, și nu de către stat, așa cum se întâmpla în țările vecine. S-a mers chiar până la abolirea planificării de stat (1962), extinzând autogestiunea la domenii de interes public (1963) și permițând migrația masivă a forței de muncă. În 1967 au fost admise chiar investițiile străine, în limita a 49% din capitalul total. Nu a fost însă nicio clipă vorba de abolirea comunismului. Acest amestec unic a primit mai multe etichete precum “socialism de piață”, “titoism”, “iugoslavism” sau “model iugoslav”.

La nivel profund, între comuniștii iugoslavi și cei sovietic au existat tensiuni cu mult înainte de ruptura definitivă. În primul rând, Stalin fusese îngrijorat de atitudinea lui Tito din timpul războiului, când acesta crease brigăzile muncitorești și se descurcase fără cel mai mic ajutor sovietic. După război, Tito se bucura de un mare prestigiu, iar țara sa, aflată printre învingători, nu trebuia să suporte o comisie aliată de control, ceea ce împiedica exercitarea influenței sovietice. Manifestările independentiste erau îngrijorătoare. Tito acceptase să participe la Kominform, dar aceasta nu era decât o colaborare la nivel de partide. Scânteia care a dus la conflictul deschis a reprezentat-o acordul bulgaro-sârb de la Bled (iulie

1947), care preconiza crearea unei federații comuniste balcanice, despre care se presupune că ar fi trebuit să includă și România. Cum inițiativa stârnise deja tulburări în zonă și era o amenințare considerabilă la adresa hegemoniei sovietice, Stalin l-a chemat pe liderul iugoslav la raport, propunându-i alternativa une federații bulgaro-iugoslave pe baze paritare. Evident, Tito a refuzat ceea ce a dus la demararea demersurilor pentru excluderea Iugoslaviei din Cominform. Aceasta s-a produs la 28 iunie 1948, la București, oficiile fiind făcute de Gh. Gheorghiu-Dej. În anii următori, acuzația de titoism a fost folosită pentru a curăța partidele comuniste de personaje care amenințau autoritatea lui Stalin și a URSS. Ruptura a fost marcată de chiar schimbarea numelui din Partid în Liga Comuniștilor din Iugoslavia, pentru a se diferenția de formațiunile din țările vecine. La începutul anilor ’50, evenimentele din Coreea erau îngrijorătoare pentru Tito, care credea posibil ca Stalin să repete în Balcani ceea ce făcuse în Extremul Orient, adică să autorizeze și chiar să încurajeze o acțiune agresivă din partea unui stat comunist. Din aceste motive, el a încheiat un pact de prietenie și cooperare (1953) și chiar un protocol militar (1954) cu Grecia și Turcia, ambele membre NATO. Aceste acte au rămas însă lipsite de prea mare însemnătate, dată fiind schimbarea climatului internațional în anii imediat următori. Totodată, Tito a început să cultive relațiile cu țări precum India, Indonezia sau Egipt, care se vor dovedi extrem de importante pe termen lung. În plus, Iugoslavia a reluat relațiile economice cu lumea occidentală, ceea ce a atras o dezvoltare economică superioară celorlalte state comuniste. După moartea lui Stalin, Iugoslavia și URSS au început să comunice (Hrusciov a fost la Belgrad, în 1955, iar Tito, la Moscova, în 1956), relațiile s-au detensionat, dar ar fi mult să spunem că au devenit vreodată cordiale. În a doua jumătate a anilor ’50, Tito s-a apropiat țările africane și asiatice, care în 1955, la Bandung (Indonezia), proclamaseră principiile neutralității și al “coexistenței pașnice”. În 1956, Tito a semnat Declarația de la Brioni, alături de Gamal Abder Nasser (președintele Egiptului), J. Nehru (premierul Indiei) și N. Siranouk (regele Cambodgiei), prin care se statua meținerea la distanță de ambele blocuri politico-ideologice. În 1961, la Belgrad s-a organizat primul summit al Mișcării Țărilor Nealiniate, Iugoslavia fiind singurul stat european participant.

După moartea lui Tito, liantul ideologic nu s-a mai dovedit capabil să neutralizeze eterogenitatea etnoculturală20 și situația internă a început să se deterioreze, conducând la destrămarea statului.

Excepția albaneză Dacă Iugoslavia putea fi considerată eretică, Albania era ultra-ortodoxă. Enver Hodja era nemulțumit pe de o parte de linia “liberală” hrusciovistă, dar și inițiativele supranaționaliste ale URSS. În 1961, el și-a expus așa-numita “teorie a dublului adversar”, conform căreia marxism-leninismul ar fi fost amenințat în egală măsură de imperialism și de revizionism. Consecința concretă a fost ruperea relațiilor cu URSS, în același an, și expulzarea flotei militare sovietice din bazele albaneze. O țară atât de mică și de slab dezvoltată avea însă nevoie de un protector puternic, iar China, aflată de acum în conflict cu URSS, a profitat de situație pentru a pune un picior în Europa.

20 Tito spunea că “Iugoslavia are șase republici, cinci națiuni, patru limbi, trei religii, două alfabete și un singur partid”.

Europa postbelică II

1. Regimurile politice occidentale După cum era de așteptat, perioada postbelică a adus, în multe țări occidentale schimbări

importante, uneori chiar radicale, în ceea ce privește organizarea politică. Per ansamblu, se poate constata o generalizare a democrației de tip liberal și a capitalismului, cu o predispoziție pentru politica bunăstării (intervenția statului în economie și asigurarea unei protecții sociale de amploare).

Marea Britanie După război, Imperiul Britanic s-a destrămat definitiv, o parte a fostelor colonii rămânând

reunite în Commonwealth of Nations. Viața politică internă a fost dominată de Partidul Laburist și de cel Conservator. Cu toate că

standardul de viață în insulă a crescut continuu și semnificativ, Marea Britanie a rămas în urma celorlalte mari state occidentale, care au cunoscut creșteri mai accelerate. Astfel, se poate aprecia că, în anii 60, economia britanică era una învechită, ceea ce a determinat guvernul laburist al lui Harold Wilson să ia o serie de măsuri (mai degrabă de dreapta) de stimulare a dezvoltării: reducere a impozitelor și a cheltuielilor cu protecția socială, scăderea valorii lirei etc. Acestea au adus o oarecare redresare economică, dar și pierderea alegerilor (1969) de către laburiști. Noul guvern conservator al lui Edward Heath avea să se confrunte pe lângă problemele economice și cu războiul civil izbucnit între protestații (majoritari) și catolicii (peste 40%) din Irlanda de Nord (Ulster), aceștia din urmă dorind separarea21. Conflictul avea să fie calmat abia la sfârșitul anilor 90. Măsurile conservatoare ale guvernului au atras ostilitatea sindicatelor care au declanșat un val de greve. Guvernul a răspuns prin măriri salariale care nu au făcut decât să ridice rata inflației, aruncând țara într-o stare de precaritate economică, pe care guvernele laburiste din anii 70 nu au fost capabile să o redreseze.

Momentul de cotitură l-a reprezentat venirea la putere a liderului conservator Margaret Thatcher care a declanșat o campanie pentru reducerea inflației, constând în privatizarea de întreprinderi, reducerea cheltuielilor publice etc. În același timp, în 1982, “Doamna de fier” s-a confruntat cu războiul din Insulele Falkland (Malvine), posesiune britanică ocupată de trupele argentiniene. Marea Britanie a obținut o victorie categorică ceea ce a sporit popularitatea primului-ministru. În 1990, pe fondul unei noi degradări a situației economice, Thatcher a trebuit să cedeze locul lui John Major, de asemenea conservator, care s-a menținut în fruntea guvernului până în 1997. După acest an, puterea a fost preluată de Tony Blair, laburist cu tentă neoliberală, reprezentant a ceea ce se numește „the third way”.

Franța În Franța, Constituția din 1946 a instaurat o republică parlamentară, în care legislativul domina

executivul, ceea ce a generat o puternică instabilitate guvernamentală. În 1958, generalul Charles de Gaulle, simbolul rezistenței din cel de Al doilea război mondial, a fost numit din nou prim-ministru22 și a inițiat o reformă radicală a regimului politic, materializată în Constituția din 1958, în vigoare, cu amendamente, și astăzi. Rezultatul a fost o republică (semi)prezidențială, chiar dacă președintele nu era încă ales prin sufragiu universal direct. În 1959, de Gaulle a devenit președinte, iar în 1962, a reușit să impună prin referendum alegerea directă, dobândind un nou mandat în 1965. De Gaulle a dus o politică 21 Vârful de lance al independentiștilor l-a reprezentat gruparea paramilitară numită Armata Republicană Irlandeză (IRA). 22 Mai fusese în perioada 1944-1946.

independentistă, dorind eliminarea influenței americane din Europa și afirmarea Franței ca mare putere. În plan intern, a fost preocupat de o tehnologizare a industriei. Stilul său de conducere – a fost etichetat drept „monarh republican” – a stârnit nemulțumiri în rândul populației, culminând cu marile greve studențești din primăvara anului 1968. În 1969, a demisionat, în urma unei respingeri, prin referendum, a inițiativei de reformare a Senatului și a organizării administrative a Franței. A lăsat în urmă un adevărat curent politic – gaullism-ul – și astăzi perceptibil pe partea dreaptă a scenei politice franceze.

În locul lui de Gaulle a fost ales fostul său prim-ministru, Georges Pompidou, care a decedat în 1975, înainte de încheierea mandatului de șapte ani. A urmat Valéry Giscard d’Estaing, și el fost ministru gaullist, dar mai curând centrist, care a inițiat o serie de reforme în plan social (autorizarea avorturilor, introducerea divorțului prin consimțământ reciproc ș.a.). În 1982, Giscard a fost înfrânt în alegeri de socialistul François Mitterand, singurul președinte care a reușit să rămână la Elysée două mandate de șapte ani. După 1995, a urmat vechiul gaullist Jacques Chirac, în timpul căruia s-a operat revizuirea constituțională pentru reducerea mandatului prezidențial la cinci. Astfel, Chirac a reușit să cumuleze 12 ani de președinție.

Scena politică franceză este puternic polarizată, existând o distincție netă între dreapta și stânga. În general, președintele numește un guvern de aceeași culoare. Au existat doar două cazuri de “coabitare”: în perioada 1986-1988, președintele socialist Mitterand a trebuit să accepte un guvern de dreapta condus de Jacques Chirac, iar în perioada 1997-2002, președintele Chirac a avut un guvern socialist, Lionel Jospin.

Germania Republica Federală Germană sau Germania de Vest a fost constituită în 1948, iar Legea sa

fundamentală (în vigoare până azi) a fost adoptată în 1949. Potrivită acesteia, noul stat era o republică parlamentară, cu organizare federală (landuri), în care cancelarul avea prerogativele celei mai extinse. Inițial, comandanții militari aliați au păstrat un control parțial asupra unor aspecte ale vieții interne și externe, țara devenind complet independentă din 1955.

Primii ani au fost marcați de guvernarea cancelarului Konrad Adenauer, liderul Uniunii Creștin-Democrate, vechi opozant anti-nazist. Acesta a reușit să încheie relații durabile cu statele occidentale, făcând din RFG unul din stâlpii construcției europene. În plan intern, în ciuda opoziției din propriul partid, a încurajat implicarea statului în economiei, ducând o politică a bunăstării. Deși Adenauer s-a retras în 1963, creștin democrații au rămas la putere până la sfârșitul anilor 60.

Primul cancelar social-democrat (SPD) a fost Willy Brandt, în 1969, care a dus o politică de reconciliere cu țările care avuseseră de suferit în urma experienței naziste. Totodată, el a inițiat așa-numita Ostpolitik, vizând îmbunătățirea relațiilor cu RDG, în primul rând, și cu țările socialiste, în general. În 1972, a fost încheiat un tratat de reglare a diferendelor (inclusiv recunoașterea frontierelor) dintre cele două Germanii, ceea ce a dus la acceptarea lor în ONU. Brandt și succesorul său, Helmut Schmidt au operat și o serie de reforme sociale, întărind statul bunăstării.

În 1982, puterea a fost preluată din nou de creștin-democrați, în frunte cu Helmut Kohl, care a deținut puterea până în 1998. Acesta inițiat o serie de reforme vizând liberalizarea economiei. El a rămas în istorie însă ca artizan al reunificării Germaniei, în 1990.

Italia La fel ca Germania, Italia postbelică este o republică parlamentară, avându-l în centrul puterii pe

primul-ministru. Stânga socialistă și chiar comunistă era foarte populară însă divizată, fapt care permis principalului partid de dreapta Democrazia Christiana să dețină aproape tot timpul conducerea guvernelor, chiar dacă acestea se bazau pe largi coaliții și, prin urmare, erau foarte instabile. Primul premier socialist a fost Bettino Craxi (1983-1987).

Până în anii 80, Italia s-a confruntat cu o înapoiere economică și cu tulburări sociale, cărora li s-au adăugat acțiunile Mafiei și manifestările teroriste ale Brigăzilor Roșii, care, în 1978, au reușit chiar să îl asasineze pe primul-ministru Aldo Moro.

Deşi, în general, guvernele italiene au dus o politică a bunăstării, în anii 80, a fost pus la punct un sistem de încurajare a iniţiativei private care a generat o creştere economică într-un ritm record, astfel că, la începutul anilor 90, Italia intrase în rândul economiilor de top la nivel mondial.

Marea transformare prin care a trecut Italia a fost declanşarea , la începutul anilor 90, a operaţiunii Mani Pulite, o amplă campanie judiciară de investigare a corupţiei politice. În urma acesteia, mulţi politicieni de vârf au fost acuzaţi şi toate partidele au suferit transformări radicale sau chiar dispariţia (Democrazia Christiana). În 1993, fost modificat şi sistemul electoral, pentru a se garanta guvernelor o mai mare stabilitate. Se încheia astfel o lungă epocă în politica italiană.

Pe acest fond, s-a înregistrat prima victorie (1994) a lui Silvio Berlusconi şi a formaţiunii sale de atunci, Forza Italia.

Spania şi Portugalia Au reprezentat, în primele trei decenii postbelice, excepţiile din spaţiul vest-european, fiind

singurele cu regimuri nedemocratice. Spania a ieşit din război cu regimul autoritar/naţionalist a lui Franco. După câţiva ani de izolare,

în 1955 ţara a fost admisă în ONU. Ea avea de acum o importanţă strategică deosebită pentru SUA, care vor instala aici baze militare menite să contracareze orice eventuală manevră sovietică în Mediterana. Regimul autoritar nu s-a dovedit incompatibil cu dezvoltarea economică. Astfel, începând din anii 60, Spania a cunoscut o creştere continuă, vorbindu-se de un “miracol spaniol”.

În 1969, Franco l-a desemnat pe Juan Carlos de Bourbon-Parma. Devenit rege în 1975, acesta a schimbat cursul, orientând ţara spre democraţie.După Constituţia din 1978, Spania este o monarhie parlamentară, puternic descentralizată, comunităţile având largă autonomie. Principalele forţe politice sunt Partidul Popular şi cel Socialist.

Portugalia a avut un parcurs asemănător, doar cu o ascensiune economică mai puţin accelerată. După război, a funcţionat regimul numit Estado Nuovo, avându-l în frunte pe Antonio Oliveira Salazar. Deşi acesta a murit în 1968, regimul s-a mai menţinut vreme de şase ani, până în aprilie 1974, când a fost răsturnat printr-o lovitură paşnică, numită Revoluţia garoafelor.

Grecia Reprezintă, la rândul său,o excepţie, pentru că, deşi situată în sud-estul Europei, din punct de

vedere politic, economic şi cultural a aparţinut lumii occidentale, pe aproape întreg parcursul epocii postbelice.

După cum se preconiza din aranjamentele de la sfârșitul războiului, Grecia a avut o evoluție complet diferită de a tuturor celorlalte state balcanice. Nu a fost însă una lipsită de obstacole. Imediat după eliberare, în țară au existat tensiuni între forțele comuniste și cele regaliste care au culminat cu un război civil (1946-1949), încheiat cu victoria celor din urmă. Acesta însă a lăsat în urmă o țară devastată și un clivaj politic puternic, care a persistat în deceniile următoare. În anii următori, țara a cunoscut o dezvoltare economică rapidă, în special datorită ajutorului primit în cadrul Planului Marshal. S-a situat fără echivoc în tabăra vestică, aderând la Consiliul Europei în 1949, la doar câteva luni de la crearea organizației, iar la NATO, în 1952, alături de Turcia. În 1967, în urma unei perioade de instabilitate guvernamentală, Grecia a cunoscut o lovitură de stat militară, care a dus la instaurarea regimului coloneilor, până în 1974. În 1973 a fost abolită monarhia, fapt reconfirmat printr-un referendum, în 1975. Anul 1974 a fost unul important nu doar pentru revenirea la democrație, ci și din cauza tentativei de lovitură de stat din Cipru (independent din 1960). Trupele turce au intervenit pentru

reprimarea ei, dar au păstrat sub ocupație partea de nord-est a insulei. În semn de protest, Grecia a rupt legăturile cu Turcia (aveau să fie reluate în 1999). Mai mult s-a retras din structura militară integrată a NATO, în care avea să revină abia în 1980.

Cooperare și integrare în Europa occidentală

La nivelul Europei occidentale, perioada postbelică a fost caracterizată de o puternică tendință de cooperare între state. Cea mai vizibilă manifestare a acesteia a fost constituirea a numeroase organizații internaționale de dimensiuni diferite, cu obiective și moduri de funționare diferite. Înainte de a trece la prezentarea celor mai importante dintre acestea, se impun câteva distincții generale. Există pe de o parte, organizații cu vocație paneuropeană (deschise, cu sau fară condiții, tuturor țărilor de pe continent), iar pe de altă parte, cele cu vocație regională (Consiliul Nordic, Comisia Centrală pentru Navigația pe Rhin etc.). De asemenea, există organizații de cooperare politică (eventual și militară), vizând menținerea păcii și a securității, apărarea drepturilor omului etc. și altele a căror acțiune este cantonată la domeniul economic (în ansamblu sau sectorial). Potrivit paradigmei funcționaliste, cooperarea sectorială poate conduce la un generală; altfel spus, o organizație economică poate evolua spre una generalistă, cazul cel mai evident fiind cel al actualei Uniuni Europene. În sfârșit, trebuie făcută deosebirea între organizațiile de cooperare, care funcționează după principiul egalității suverane, deciziile fiind luate de organisme interguvernamentale, și cele de integrare, care presupun un transfer de suveranitate, vizibil în existența unor organisme supranaționale, cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii pentru toți membrii. Din nou, exemplul clasic pentru acestea din urmă îl reprezintă UE. Uniunea Europei Occidentale În 1948, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat Tratatul de la Bruxelles, având ca principal scop asigurarea apărării colective. Tratatul a fost considerat, pe bună dreptate, o prefigurare a NATO. Câteva luni mai târziu, statele semnatare au convenit crearea unei Organizații de Apărare a Uniunii Occidentale, având ca organe un comitet prim-ministerial și unul al șefilor de stat major, care aveau să asigure conducerea operativă. În 1954, după adeziunea Italiei și a RFG, organizația a fost redenumită Uniunea Europei Occidentale. Pe toată perioada Războiulu Rece, UEO a avut mai curând o existență formală, rolul său fiind asumat de organizația mai largă care a fost NATO. Tratatul de la Lisabona (2009) a inclus clauza de apărare mutuală, ceea ce a făcut ca UEO să devină caducă, motiv pentru statele membre să decidă dizolvarea ei formală, în 2011. NATO În aprilie 1949, statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, plus SUA, Canada, Portugalia, Italia, Norvegia, Danemarca și Islanda (în total, 12 țări) au semnat Tratatul Atlanticului de Nord, angajându-se ca, în cazul în care vreuna va fi atacată, toate celelalte să i se alăture în lupta împotriva agresorului. Organele NATO sunt:

- Consiliul NATO, format din reprezentanții permanenți ai tuturor statelor membre, sub președinția Secretarului General (în mod tradițional, un european). Deciziile se iau cu unanimitate.

- Adunarea Parlamentară a NATO, formată din reprezentanți desemnați de legislativele naționale din cadrul lor. Adunarea se reunește în sesiuni anuale și are rolul de a stabili agenda Consiliului. În afară de acestea, există și structurile militare, coordonate de Comitetul Militar al NATO,

format din miniștrii apărării ai statelor membre. NATO a cunoscut o extindere permanentă. Primele state nefondatoare care au aderat la Tratat

au fost Turcia și Grecia (1952), urmate de RFG (1955). Anii următori au fost însă marcați de chestiunea retragerii Franței. În 1958, președintele de Gaulle a înaintat un memorandum președintelui american și premierului britanic, solicitând crearea unui directorat tripartit care să plaseze Franța pe picior de egalitate cu SUA și Marea Britanie și extinderea ariei de acțiune a organizației asupra zonelor de interes ale Franței (în special Algeria). Cum răspunsul a fost negativ, de Gaulle a retras flota franceză din

Mediterana de sub comanda integrată, iar în 1966, a retras ansamblul trupelor solicitând și retragerea aliaților de pe teritoriul francez. Cu toate acestea, Franța a rămas membră a Organizației.

Până la prăbușirea blocului comunist, singura adeziune înregistrată a mai fost cea a Spaniei (1982). La începutul anilor 90, NATO s-a văzut obligat la o reconfigurare a doctrinei de securitate (după dispariția adversarului tradițional, URSS) și la pregătirea unei extinderi masive. În 1994, a fost creat Parteneriatul pentru Pace, un program de cooperare între NATO. 12 dintre membri membrii Parteneriatului au aderat ulterior la NATO: Cehia, Ungaria, Polonia (1999), România, Bulgaria, Slovenia, Slovacia, statele baltice (2004), Croația și Albania (2009). În prezent, mai activează 22 de membri, adică fostele republici sovietice (cu excepția statelor baltice), statele ex-iugoslave încă ne-membre ale ale NATO și câte membre UE (Austria, Finlanda, Irlanda, Malta).

De-a lungul vremii, forțele NATO au participat la o serie de operațiuni militare precum: Bosnia-Herțegovina (1994), Kosovo (1999), Afganistan (2003), Irak (2004), Golful Aden (2009), Libia (2011).

Consiliul Europei A fost creat prin Tratatul de la Londra (1949), având ca scop preotecția drepturilor omului,

consolidarea democrației și a statului de drept. Prin normele adoptate (denumite, în general, carte sau convenții), Consiliul a contribuit substanțial la stimularea cooperării între țările europene.

Tratatul din 1949 a fost semnat inițial de 10 state: Marea Britanie, Franța, Italia, Irlanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg.

În 1950, sub egida Consiliului a fost semnată Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a intrat în vigoare în 1953, iar în 1959, s-a constituit Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care funcționează, cu succes, și astăzi. În anii următori, au mai fost adoptate o Convenție Culturală Europeană (1954), o Cartă Socială Europeană (1961), o Convenție Europeană pentru Prevenirea Torturii și a Tratamentelor Umane și Degradandte (1987). Convenție Europeană pentru Reprimarea Terorismului (1977), . În 1989, a fost creată Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (așa-numita Comisia de la Veneția), cu rol consultativ pentru țările ex-comuniste.

Organele principale ale Consiliului sunt Comitetul Miniștrilor (de externe), care asigură conducerea, și Adunarea Parlamentară, formată din reprezentanți ai parlamentelor naționale, cu rol consultativ și de recomandare. Pe lângă acestea, mai există cu rol deocamdată consultativ un Congres al puterilor locale și regionale și o Conferință a organizațiilor internaționale non-guvernamentale. Secretariatul general este organul administrativ, responsabil de bugetul Consiliului.

Consiliul a cunoscut o extindere permanentă, ajungând în prezent la 47 de state (excepția e Belarus) și peste 800 de milioane de locuitori.

OSCE Își are originile în Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, reunită pentru prima

dată în 1973. În 1975, în cadrul Conferinței, aproape toate statele europene au semnat Actul Final de la Helsinki, document care acoperă o largă arie de teme politice, economice și sociale, având obiectivul de a menține pacea și stabilitatea în contextul Războiului Rece.

După mai multe reuniuni, în 1995 a fost constituită formal Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, care acționează azi în materia prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și a reconstrucției post-conflict. În prezent, OSCE reunește 56 de țări din întreaga emisferă nordică, „de la Vancouver la Vladivostok”.

Principalele organisme sunt Summit-ul, Consiliul de Miniștri și Consiliul Permanent. Președinția este asigurat, anual, prin rotație de statele membre, președintele fiind asistat de predecesorul și de succesorul său (troica).

AELS În 1960, prin Tratatul de la Stockholm a fost creată Asociația Europeană a Liberului Schimb

(AELS/EFTA), formată inițial din: Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveția și Portugalia. Pe măsură ce multe din statele membre au aderat la CEE/UE, organizația și-a pierdut din importanță. În 1992, a fost semnat un acord cu UE pentru crearea Spațiului Economic European. În prezent, din AELS mai fac parte: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.

Cronologia construcției europene

1950 9 mai Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propune, în cadrul unui discurs inspirat de Jean Monnet, ca Franţa şi Republica Federală Germania să îşi gestioneze în comun industriile cărbunelui şi oţelului, sub autoritatea unei instituţii noi care să rămână deschisă şi altor state europene. Deoarece 9 mai consfinţeşte practic naşterea Uniunii Europene, această dată a fost aleasă pentru a sărbători Ziua Europei. 1951 Cele şase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Acesta intră în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50 de ani. 1955 La întrunirea de la Messina, miniştrii de externe ai statelor membre CECO decid extinderea procesului de integrare europeană către întreaga economie. 1957 Cele şase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. 1960 La îndemnul Marii Britanii, Convenţia de la Stockholm instituie Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de ţări europene care nu fac parte din CEE. 1965 Are loc semnarea Tratatului de fuzione a organelor executive ale celor trei Comunităţi (CEC, CEE şi Euratom), prin care se instituie un Consiliu unic şi oComisie unică. Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1967. 1968 Are loc desfiinţarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru bunuri industriale existente între statele membre şi introducerea unui tarif extern comun. 1972 La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităţilor Europene şi Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Marea Britanie. 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la Comunităţile Europene, care vor cuprinde din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunţă cu o majoritate de voturi împotriva aderării, în urma unui referendum organizat în acest scop. 1974 Şefii de stat ai celor nouă ţări membre se reunesc la Paris, unde decid să se întâlnească de trei ori pe an în cadrul unui Consiliu European. Aceştia îşi exprimă, de asemenea, acordul pentru organizarea de alegeri directe pentru Parlamentul European şi aprobă înfiinţarea Fondului European de Dezvoltare Regională. 1975

Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuţiile Parlamentului şi este înfiinţată Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene. Acesta intră în vigoare la data de 1 iunie 1987. 1979 Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul European. 1981 Grecia devine membru al CEE. Numărul statelor membre se ridică la zece. 14 iunie Este semnat Acordul Schengen în scopul de a elimina controalele la frontierele dintre statele membre ale Comunităţilor Europene. 1986 Spania şi Portugalia devin membre ale CEE. Numărul statelor membre se ridică la 12. Se semnează, la Luxemburg şi la Haga, Actul Unic European. Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1987. 1989 Căderea zidului Berlinului. 1990 Reunificarea Germaniei. 1991 Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană, care pune bazele unei politici externe şi de securitate comună, ale cooperării mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi ale creării unei uniuni economice şi monetare care să includă moneda unică.. 1992 Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră în vigoare la data de 1 noiembrie 1993. 1993 Are loc crearea pieţei unice. 1995 Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se ridică la 15. Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a unui referendum în care se înregistrează o majoritatea de voturi negative. Conferinţa Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat între UE şi statele situate pe coasta sudică a Mediteranei. 1997 Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de 1 mai 1999. 1998 Începe procesul de aderare pentru noile ţări candidate. Cipru, Malta şi alte 10 ţări din Europa Centrală şi de Est vor fi implicate în acest proces. 1999 Unsprezece ţări ale UE adoptă moneda euro, care este lansată pe pieţele financiare, înlocuind astfel monedele naţionale în desfăşurarea tranzacţiilor de ordin nefinanciar. Banca Centrală Europeană îşi asumă rolul de a gestiona politica monetară a Uniunii. Grecia se va alătura la rândul său celor 11 ţări membre ale zonei euro în 2001. Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie. 2000 La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui nou tratat care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în perspectiva pregătirii pentru extindere. Preşedinţii Parlamentului European, ai Consiliului European şi ai Comisiei proclamă solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2001 Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1 februarie 2003 Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declaraţie privind viitorul UE. Se deschide astfel calea către o nouă reforma instituţională a UE şi către crearea unei Convenţii în vederea elaborării unui proiect de Constituţie Europeană. 2002 Intră în circulaţie bancnotele şi monedele euro pe teritoriul celor 12 state ale zonei euro. Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor 10 ţări candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia) la 1 mai 2004. 2003 Sunt închise oficial lucrările Convenţiei pentru Viitorul Europei prin adoptarea unui proiect de Tratat Constituţional. Începe Conferinţa Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituţional. 2004 Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia aderă la Uniunea Europeană. Se adoptă la Roma Constituţia Europeană (sub rezerva ratificării de către statele membre). 22 noiembrie 2005 Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franţei ca rezultat al referendumului asupra Constituţiei, urmat la scurt timp şi de votul negativ al Ţărilor de Jos. Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia şi Croaţia. 2007 Bulgaria şi România aderă la Uniunea Europeană. Se semnează Tratatul de la Lisabona. Acesta va intra în vigoare după ce va fi ratificat de toate statele membre. 2008 Cipru şi Malta adoptă moneda euro. Elveţia devine membră a zonei Schengen 2009 Intră în vigoare Tratatul de la Lisabona.

(http://europa.eu/abc/12lessons/key_dates/index_ro.htm)