1

INTRODUCERE IN RELATII INTERNATIONALE

Anul 1, Semestrul 1

- sinteza cursului -

Lector univ. dr. Irina Velicu

Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene (RISE)

Universitatea Spiru Haret

2

Disciplina Relatii Internationale si Studiul Politicii

Relatiile internationale reprezinta o disciplina relativ noua care s-a consacrat dupa incheierea primul razboi mondial in contextul infiintarii Ligii Natiunilor. Primul departament specializat este infiintat in Marea Britanie, la Universitatea Wales din Aberystwyth, in anul 1919. Personalitatile de marca care au stimulat dezvoltarea acestei discipline si a structurilor necesare - Lordul Davies (1880 - 1944), om politic liberal, apropiat de premierul britanic David Lloyd George – au fost motivate de necesitatea evitarii declansarii unui nou conflict mondial. Insa preocuparea pentru descrierea si intelegerea organizarii si fenomenelor sociale, economice şi politice – comportamentul social al celor care conduc şi al celor care sunt condusi - a existat inca din antichitate si se confunda, in mare masura, cu insasi istoria civilizatiilor. Insusi termenul de „politica” este explicat in conexiune cu cetatea antica a grecilor - „polis”, comunitatea sau forma de organizare considerata ca fiind propice dezvoltarii umane. In filosofia antica a lui Aristotel de pilda, omul este privit ca pe o fiinta sociala prin definitie, „zoon politikon” – in afara cetatii-polis, fiinta umana nu poate fi decat un simplu animal. Aristotel este considerat intemeietorul stiintei politice considerand ca politica are drept scop fundamental realizarea celui mai mare bine pentru societate, respectiv a Binelui Public. Asa cum vom detalia in cadrul acestui curs, gandirea politica de-a lungul secolelor a avut ca prim obiect de activitate organizarea si crearea formelor de convietuire a oamenilor. Insasi aparitia statului reprezinta punctul culminant al acestei preocupari. Prezentam in cele ce urmeaza o scurta trecere in revista a teoriile/ideilor politice esentiale care au contribuit la dezvoltarea gandirii politice ca radacina a disciplinei relatiilor internationale. Ideologiile politice moderne au aparut in contextul Revolutiei din America (1776) si a celei Franceze (1789) ca sisteme de credinta politice ce concurau cu doctrinele religioase pentru a stabili ce fel de idei si valori trebuie sa inspire comunitatile umane. Subrezirea fundamentelor teocratice ale legitimitatii s-a amplificat sub actiunea ideilor „dreptului natural”. ‚Parintele’ teoriei politice moderne care a limitat rolul religiei in politica este Niccolo Machiavelli: cel mai inalt scop al oricarui Principe nu poate fi decat acela de a-şi inalta patria prin orice mijloace, inclusiv cele pe care le condamna morala crestina. Convins de utilitatea unui manual cu invataminte practice pentru un monarh, Machiavelli formuleaza celebrul postulat al actiunii Principelui : « Este necesar ca, atunci cand fapta merita a fi invinuita, scopul ei sa o scuze », 2Cu alte cuvinte, scopul scuza mijloacele.

2 N.Machiavelli, Discorsi sopra la prima Deca di Tito Livio, Cartea I, cap.IX, ed. Valdonega, Verona, 1968, p.116.

3

Fundamentul Suveranitatii: Drepturi Naturale si Teoriile Contractualiste

La sfarsitul secolului al-XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea s-au produs o serie de transformari majore in Europa, cunoscute la modul general sub numele de Renastere: dezvoltare tehnico-economica, raspandirea cunoasterii, comertul si productia, urbanizare, propaganda religioasa si politica, revolutia astronomiei (Copernic si Kepler), revolutia din fizica (Galilei), reprezentarea naturii ca o realitate spatiala ce trebuie exploatata si cucerita, antropocentrism. Toate aceste transformari au contribuit la consolidarea uneia dintre cele mai importante inventii ce stau la originea modernitatii: Statul. Din experienta noastra ca cetateni ai unui stat suntem constienti de faptul ca acesta reprezinta centrul puterii suverane: statul face si desface legi, hotaraste pacea sau razboiul, bate moneda, si ia impozite, conduce administratia, judeca, gratiaza. Pentru un timp indelungat si pentru multi teoreticieni statul a fost (si in ca mai este) considerat principalul actor al relatiilor internationale. Cine este totusi ‘posesorul’ statului? Pe ce se bazeaza suveranitatea statului? Vom prezenta mai jos cateva din cele mai importante idei politice care au justificat suveranitatea populara a statului. HUGO GROTIUS. 1625, Despre Dreptul Razboiului si al Pacii Juristul olandez vorbeste inca din 1652 de statul contractual si dreptul international: care sunt principiile care trebuie sa reglementeze relatiile dintre state pe timp de pace sau razboi? Subiectul si substanta unor legi care sa emita astfel de principii este chiar omul si natura sa, creatie a lui Dumnezeu in perfectiunea sa. Astfel principiile se vor referi la: respect fata de viata si proprietate, respect fata de cuvantul dat si fata de angajamente/contracte. Prin contract, oamenii decid de bunavoie sa incredinteze autoritatea publica unei instante suverane si permanante care are misiunea de a asigura pacea si securitatea. Acesta instanta poate oricand sa fie inlaturata prin vointa colectivitatii. THOMAS HOBBES – 1651, Leviathan Oamenii in starea de natura sunt dominati de teama si de invidie, egoism si suferinta, se aseamana lupilor si viata este insuportabila. Starea naturala ar fi eminamente un razboiul tuturor asupra tuturor (bellum omnium, contra omnes) unde omul ar fi o bruta, un lup pentru alt om. Astfel, in starea de natura tot ce este posibil este şi permis. In consecinta, omul va prefer sa delege o parte din puterea sa catre o instanta superioara care va putea sa impuna o ordine sociala pentru eliminarea violentei. Din momentul in care Suveranului i se transfera atributele infaptuirii ordinii in societate, aceasta inseamna ca „fiecare individ accepta sa renunţe la dreptul sau asupra tuturor lucrurilor pentru a-l investi pe cel care sa promulge legile necesare pacii civile şi sa garanteze, cu forţa, daca este nevoie respectarea lor”.5 Pentru Hobbes puterea suveranului va fi absoluta, nelimitata. Motivat de dorinta de a evita razboaiele civile si religioase ale epocii in care a trait, Hobbes a justificat statul absolut sau totalitar.

5 P.Manent, Istoria intelectuala a liberalismului, Humanitas, Bucureşti, 1992, p.48.

4

JOHN LOCKE – 1690, Al Doilea Tratat despre Guvernare In starea naturala oamenii sunt egali unii fata de altii, capabili de cunoastere si munca, liberi sa munceasca pamantul. Acumuland din ce in ce mai multe bunuri si folosindu-se de moneda pentru schimburi, societatea umana devine din ce in ce mai complexa in timp ce riscul de conflict creste. Ca atare, toti cei care doresc realizarea deplina a principiilor dreptului natural, adica dezvoltarea libera a fiecaruia, aleg sa se asocieze si sa infiinteze o instanta care sa aiba ca scop organizarea societatii dupa niste reguli comune si folosirea unor metode convenabile pentru a le aplica. Ironizandu-l pe Hobbes, Locke spune ca oamenii sunt nebuni sa prefere sa fie devorati de lei pentru a se feri de vulpi/nevastuici. Puterea suverana limitata va avea trei sarcini: legislative, judecatoreasca, de conducere. Parintele liberalismului englez, Locke considera ca ordinea societaţii moderne este garantata de munca (pentru a obţine hrana necesara supravieţuirii), valoare şi proprietate, sub condiţia exercitarii puterii politice de catre un Suveran investit cu prerogativele autoritaţii legale. JEAN-JACQUES ROUSSEAU, 1756, Discurs asupra inegalitatii dintre oameni; 1762 Contractul Social In epoca luminilor filosoful Rousseau avertizeaza asupra erorii comune a teoreticienilor dreptului natural” interpretarea starii de natura folosind concept dobandite in cadrul societatii umane. Premisa gandirii sale este asociata cu ‘mitul bunului salbatic’, primitivii care in starea de natura erau generosi si altruisti, impartind bunurile pamantului in mod liber, bucurandu-se de natura si de viata. De altfel, Rousseau considera ca omul s-a nascut liber insa societatea l-a inlantuit. Civilizatia si societatea politico-sociala a oamenilor s-a nascut atunci cand un om a dorit sa puna stapanire pe un teren si i-a convins si pe altii ca acel teren ii apartine spre deosebire de conceptia anterioara conform careia fructele sunt ale tuturor si pamantul este al nimanui. Dezvoltarea familiilor si a comunitatilor patriarhale au determinat aparitia diviziunii muncii si a proprietatii. Acestea deci nu sunt naturale, ci accidente, intamplari in evolutia non-liniara a umanitatii, intre progress si decadere, inegalitate si exploatare. Din teama si dorinta de securitate, comunitatile au fost nevoite sa creeze o organizare politica si sa semneze un ‘contract social’: pentru a evita conflictele, erau necesare legi care sa ai protejeze pe toti membrii. Componenta abuziva a acestui contract era evident atata timp cat el impunea obligatii si constrangeri celor slabi sau saraci precum si drepturi si puteri celor déjà puternici. Originea puterii suverane este deci conventionala si artificiala: ceea ce omul poate sa faca poate si sa desfaca si nici o necesitate exterioara sau transcendenta nu ii impune o ordine permanenta. De aceea, inainte de toate este important sa intelegem modul in care un popor ajunge sa fie un popor. Pentru Rousseau „Cel mai puternic nu este niciodata destul de puternic incat sa fie intotdeauna stapanul, daca nu-şi transforma puterea in drept şi nu schimba ascultare in datorie”1. Libertatea in cadrul societatii politice este data de egalitate (unanimitatea consimtamantul pentru conctractul social) si supunerea fata de legi (si nu fata de dorinte/oameni). Corpul politic este doar vointa generala a oamenilor. Suveranitatea inseamna exercitatea vointei tuturor. Ca atare, coracteristicile suveranitatii sunt determinate de vointa generala: inalienbila, indivizibila, infailibila si absoluta. Suveranul

1 JJ. Rousseau, Contractul social, Cartea 1, (Bucureşti : Editura Ştiinţifica, 1957), p. iii.

5

nu este decat o fiinta colectiva si atunci vointa sa nu se poate transfera si nu poate fi instrainata. Orice lege care nu este ratificata de popor este nula. Poporul nu poate fi ‘liber’ doar la alegeri pentru ca apoi sa devina sclavul parlamentarilor. MONTESQUIEU - Spiritul legilor Montesquieu este unul dintre ganditorii care au intuit faptul ca oricine ajunge sa exercite puterea, este şi ispitit de posibilitatea de a face abuz de ea. Ca atare, orice putere trebuie controlata de o alta putere. Astfel, Montesquieu formuleaza principiul separarii puterilor in stat. Cea dintai separare priveşte desparţirea puterii legislative de puterea executiva. Una aparţine poporului prin intermediul Parlamentului, iar cealalta Principelui sau, dupa caz, Primului Ministru şi Guvernului. Daca poporului i se admite capacitatea de a-i alege bine pe cei care sa-l reprezinte in Parlament, in schimb nu i se recunosc prea multe facultaţi in a delibera şi decide in deplina competenţa şi responsabilitate. Din acest motiv, celor doua „puteri”, legislativa si executiva, Montesquieu le mai adauga puterea judecatoreasca. Toate dispozitiile ce emana de la aceste puteri trebuie sa fie inscrise intr-o Constitutie, in scopul echilibrarii fortei de care dispune fiecare in parte, fara a se suprapune si paraliza reciproc. Teorii, Ideologii si Intelegerea Politicului

Ideologia este un concept ambiuguu contestat dar esential disciplinei deoarece a stat si (probabil) va sta la baza actiunii/practicii politice ca mod de a percepe lumea, de a gandi/imagina/proiecta viitorul si ceea ce se doreste a fi o ‘societate (lume) mai buna’. O ideologie reprezinta un set de idei, (meta)-teorii, principii normative de gandire vizionare, despre moralitate (ce e bine/rau, just/injust) dar si despre procesul de cunoastere/epistemologic (adevarat/fals, correct/incorect ) si ontologic (ceea ce este) privind natura umana, universul nostru si modul de organizare al societatii. Ideologia functioneaza ca o harta intelectuala in care bagajul emotional (sentimente precum frica, ura, speranta) joaca un rol important; ideologia mai poate fi comparata cu o ‘religie seculara’, instrument pentru disciplina/controlul social al populatiei (in stransa legatura cu indoctrinarea/propaganda). Desi se presupune ca ideologiile pot oferi perspective ‘seculare’ (non-religioase) asupra problemelor fundamentale ale umanitatii, ele sunt asemanatoare religiilor prin incercarea de a conecta intr-un singur sistem de gandire, diferitele dimensiunile (etice/culturale/politice) ale unei societati. Exemple de ideologii sunt: socialism, conservatorism, liberalism, fascism, feminism, ecologism. Conceptul de ‘ideologie’ a facut cariera ca urmare a scrierilor lui Marx – ideologia reprezenta pentru Marx setul de idei promovat de elita (burgheza) conducatoare, un instrument pentru controlul maselor. Cei ce detin controlul mijloacelor de productie pot controla si ceea ce gandesc masele exploatate. Acest control al modului de a gandi este crucial in co-optarea maselor pentru productia economica industriala (capitalista) – conceptual de constiinta falsa – (‘false consciousness’ ) este folosit de Marx pentru a indica acest proces. Antonio Gramsci continua ideile marxiste si adauga interpretarea conform careia liderii

6

societatii ofera modele ideologice care devin ‘common sense (de bun simt)’ - reguli de comportament/practice la orice nivel al societatii. Ideologia dominanta a elitelor este transmisa nu doar intr-un mod coercitiv/fortat ci prin persuasiune. Influenţat si de gandirea lui Machiavelli, Gramsci percepe hegemonia capitalista in Vest ca pe un centaur –jumatate om, jumatate brut, un melanj intre consens şi coercitie in a caror capcana cad muncitorii dar si elitele, prin asimilare aproape voluntara a conceptelor. Mai tarziu, adeptii teoriilor critice care isi au originea in Scoala de la Frankfurt, Max Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Jurgen Habermas, pun accentual pe indoctrinarea culturala a capitalismului, prin mass-media si alte produse ale culturii populare de tip film, muzica etc. Marcuse afirma ca tolerant aparenta a societatii liberale ascunde indoctrinarea si transformarea oamenilor din cetateni in consumatori pasivi, cinici si apatici ale caror nevoi sunt manipulate zilnic. O ideologie nu este doar un set de idei sau teorii ci si un ghid de actiune practica (politica/sociala/economica). Ideologia dominanta a unei societati poate contribui la stabilitatea sociala prin stabilirea standardelor normative/valorice pe care membrii societatii le va accepta si impartasi. In esenta, o ideologie poate avea efecte contradictorii: ea poate asigura armonia sociala sau poate legitima tirania si teroarea in numele unor idealuri nobile. Riscul ideologiei este de a ridica la rang de valoare absoluta anumite idei si de a nu accepta relativitatea, contextualitatea, partialitatea lor instrumental/arbitrara sau contingenta (intamplatoare). Se poate argument faptul ca toate ideologiile ‘denatureaza realitatea’ - dar ce este realitatea? Putem cunoste in mod empiric/obiectiv realitatea cu certitudine? Exista teorii care raspund pozitiv la aceasta intrebare: teoriile pozitiviste/naturaliste in stiintele sociale sunt influentate de stiintele naturale/exacte si care promoveaza observarea empirica si masurarea cantitativa/obiectiva a realitatii umane inconjuratoare. Exista insa si teorii critice care pun la indoiala (interpretative) capacitatea oamenilor de a avea certitudini deoarece angajamentele noastre ideologice ne fac sa vedem realitatea intr-un anumit fel; suntem socializati sa gandim/actionam intr-un anumit mod iar agentii acestei socializari sunt familia/gradinita/scoala/biserica/alte organizatii unde activam. Aceasta reprezinta o dilema epistemologica veche: este dificil sa faci o distinctie clara intre ‘realitate’ (discursul stiintific privind ceea ce ‘este cu adevarat real’) si structurile noastre individuale de intelegere si imaginare. Este realitatea insasi produsul ideilor noastre? Cuvantul ‘idee’ provine din cuvantul grec ‘eide’ care inseamna ‘lumina’: un exercitiu de gandire poate fi privit si ca pe un exercitiu de imaginatie/creatie. A avea idei poate insemna a avea ‘imaginatie’. Fiecare ideologie a folosit intr-un anumit mod concepte fundamentale: libertatea, ratiunea, religia, comunitatea, securitatea, progresul, rasa, clasa, traditia, proprietatea, etc. Adaptand aceste interpretari - prin emiterea de doctrine si agende politice - la imaginarul national colectiv, elitele au normalizat teritoriul national, au vorbit pe intelesul maselor, apeland la istorie, legende, mituri nationale si au glorificat intr-un fel rasa/natiunea. Ca atare, ‘statul’ ca actor politic a fost central in ideologiile politice. La fel, in mod traditional, actorul principal al relatiilor internationale a fost statul: relatiile internationale reprezintau totalitatea formelor, proceselor si modalitatilor de relationare

7

intre statele nationale ale planetei, un cadru mai putin sau mai mult reglementat in functie de momentele istorice la care ne referim. Este important insa de reţinut ca avand in vedere radacinile filosofice ale acestei discipline şi faptul ca in cursul istoriei, sistemele urmeaza sistemelor, nici o filosofie (sau paradigma de gandire sociologica) nu a reuşit sa puna capat filosofiei deoarece aceasta „se tradeaza pe sine atunci cand degenereaza in dogmatism, (...). in filosofie intrebarile sunt mult mai importante decat raspunsurile şi fiecare raspuns devine o noua intrebare2.”

Spectrul politic: modelul potcoavei

Comunism Fascism

centru-stanga centru-dreapta

Stanga Centrul Dreapta Liberalism Socialism

Social Democraţie Conservatorism Third Way

CONSERVATORISMUL Fara a accepta cu uşurinţa eticheta de ideologie sau doctrina data fiind natura abstracta a acestor concepte, conservatorii pledeaza pentru dispoziţia naturala a minţii umane, o atitudine de respect faţa de tradiţie şi faţa de experienţa generaţiilor trecute. Ca atare, aceasta dispoziţie este insoţita de o rezistenţa sau precauţie faţa de schimbari in special cele radicale de genul revoluţiilor. Tradiţia, obiceiurile şi istoria sunt adevaratele busole pe care un conducator ar trebui sa le foloseasca in cadrul guvernarii. Acestea trebuie conservate tocmai pentru ca au trecut „testul timpului”. Tradiţia este, spune Burke, democraţia celor trecuţi in nefiinţa. Totuşi, Burke recunoaşte ca statul care nu dispune de instrumenele schimbarii sociale nu dispune nici de capacitate de conservare: de aceea, un politician conservator este modest, pragmatic şi precaut, manifestand suspiciune faţa de tendinţe reacţionare sau revoluţionare.

2 Karl Jaspers, Introducere in filosofie, (New Haven: Yale University Press, 1951), p. 10-18.

8

Oamenii sunt imperfecţi şi de aceea prefera mai curand stabilitatea, securitatea drumului batatorit, predictabilitate şi ordine. De aceea, ordinea şi siguranţa este preferabila libertaţii. Ordinea şi autoritatea ierarhica sunt naturale şi eficiente atata timp cat perpetueaza modele istorice consacrate. Conceptul de comunitate organica primeaza in gandirea conservatoare: comunitatea este ca şi corpul uman, compusa din parţi diferite dar complemantare, fiecare avand propriul rol. Comunitatea este ca o familie in care tatal este capul familiei. LIBERALISMUL Liberalismul a aparut ca o reacţie impotriva sistemului feudal şi ca urmare a apariţiei elementelor capitaliste, reflectand aspiraţia clasei de mijloc de a a inlatura monarhii absoluţi sau proprietarii latifundiari. In acest sens, momentele debutului liberal au fost momente revoluţionare marcate de cele doua revoluţii principale – cea engleza in 1688, cea americana in 1776 şi cea franceza in 1789 prin care s-a impus necesitatea formarii unor guverne reprezentative şi realizarii unei constituţii. Ideile liberalismului clasic dezvoltate de filosofi precum John Locke au adus in prim plan valorile individualismului şi libertaţii individuale ca valori fundamentale pentru dezvoltarea societaţii. In acest sens, statul este un „rau necesar” cu o funcţie negativa de asigurare a cadrului in care indivizii liberi se pot dezvolta. Teoria dreptului natural a lui Locke a contribuit la fundamentarea curentului de gandire liberal prin postularea drepturilor inalienabile ale omului ca fiinţa creata de Dumnezeu – dreaptul la viata, libertate şi proprietatea. De asemenea, teoriile utilitariste ale lui J. Bentham au facut o contribuţie la conturarea curentului liberal: principiul controversat al utilitaţii ca şi criteriu moral este in concordanţa percepţia ca omul este egoist maximizator de placere şi utilitate personala. Liberalismul modern continua ideea utilitarismului insa plasand accentul asupra placerilor superioare conferite de dezvoltarea personale. In acest sens exponentul liberalismului modern John Stuart Mill afirma ironic ca este mai bine sa fii un Socrate nesatisfacut decat un prost satisfacut. De altfel, Mill prezinta astfel ambivalenţa liberalismului cu privire la democraţie: in absenţa unui control social, chiar şi democraţia poate degenera in ignoranţa şi brutalitate; de aceea, virtutea democraţiei consta de fapt in promovarea dezvoltarii armonioase superioare a capacitaţilor fiinţei umane. Participand la viaţa publica, cetaţenii pot inţelege şi empatiza mai bine cu membrii societaţii din care face parte atingand astfel un nivel ridicat de dezvoltare personala. In acest sens, Mill a pus foarte mult accentul pe eradicarea analfabetismului, acordarea dreptului de vot femeilor. Ideile utilitarismului imbinate cu cele ale liberalismului şi conservatorismului anglo-saxon au dat naştere unui curent economic in gandirea liberala cunoscut sub numele de „laissez-faire”. In lumea anglo-saxona acesta se dezvolta şi sub influenţa teoriei liberalismului economic al lui Adam Smith şi Friedrich Hayek. In cartea sa „Bunastarea Naţiunilor” Smith vorbeşte despre necesitatea pieţei libere şi inlaturarii intervenţiei mercantile a statului in stabilirea standardelor economice. Conceptul de „mana

9

invizibila” a pieţei libere a carei imparţialitate merita promovata a devenit o justificare conceptuala a politicilor neo-liberaliste ale anilor 1980-1990 promovate de M. Thatcher şi Ronald Reagan. Aceasta este o decada a dezvoltarii globale deseori criticata pentru politicile dure asupra populaţiei şi in special asupra ţarilor in curs de dezvoltare care au primit aceste imbolduri politice ca urmare a acordurilor cu instituţii occidentale de tip FMI. SOCIALISMUL Socialismul s-a dezvoltat in secolul XIX ca urmare a creşterii nivelului de industrializare in Europa cu efectele negative de tipul condiţii precare ale muncii in fabrica, angajarea copiilor, şomaj. Filosoful Karl Marx, reprezentantul principal al acestui curent de gandire, afirma ca deşi filosofia pana la acel moment a incercat sa explice lumea care ne inconjoara, important este totuşi sa o schimbe. Marx vorbea de patru etape in dezvoltarea umanitaţii: 1. primitivismul comunist sau societatea tribala 2. sclavagismul 3. feudalismul 4. capitalismul 5. Acestei ultimi etape ii ca urma, conform lui Marx, necesitate inevitabila a comunismului. Deşi dezvoltarea capitalismului liberal in Occident a condus la extinderi ale drepturilor cetaţeneşti de tip socialist, ca urmare a unor lupte ale sindicatelor, nu se poate vorbi de o inlocuire reala a ordinii capitaliste. Unul din motive este, conform gandirii teoreticianului marxist Antonio Gramsi, cooptarea dar şi dezbinarea post-moderna a muncitorilor in cadrul hegemoniei ideologice şi manipulative a capitalismului tarziu. Pentru doctrina socialista actorii principali ai scenei umanitaţii nu sunt doar indivizii ci clasele - de-a lungul istoriei şi mai ales in timpul capitalismului disparitatea intre anumite grupuri privilegiate şi altele marginalizate este izbitoare. In acest sens, una din valorile fundamentale ale socialismului este comunitatea şi bunul public (comun): indivizii-s nu sunt suficienţi şi nu sunt doar egoişti. Comunitatea este rezultatul solidaritaţii care apare intre oameni. De aceea, in comunitate bunurile fiind produse in colectiv, ar trebui sa ramana ca atare. Proprietatea privata corupe şi degenereaza in egoism, şi materialism. In schimb, o societate bazata pe cooperare, solidaritate şi altruism este o societate a oamenilor care se bucura de munca realizata pentru ca aceasta este rezultatul unor tendinţe naturale şi nu al unei competiţii pentru beneficii personale. Munca nu trebuie sa ne alieneze de propria noastra persoana, aprecia Marx. Dimpotriva, aceasta trebuie sa fie o implinire, o placere creativa şi nu doar de consum sau achiziţie. In plus, egalitatea oamenilor trebuie aparata şi promovata - fara a fi o egalitate a abilitaţilor sau a capacitaţilor individuale şi nici o dorinţa de nivelare a acestora, socialiştii militeaza pentru egalitatea reala a oportunitaţilor, ţanand cont de faptul ca saracia este una din principalele cauze ale lipsei de libertaţi şi egalitaţi. In acest sens, satisfacerea nevoilor de baza ale fiecaruia este o precondiţie a libertaţii acelui om: aceasta este semnificaţia celebrei fraze marxiste „de la fiecare dupa abilitaţi, fiecaruia dupa nevoi”. Adepţii socialismului evoluţionist – şcoala Fabian din Anglia, G. Bernard Shaw, - considera ca ordinea socialista va prevala in lume gradual, paşnic şi natural deoarece oamenii vor conştientiza pe rand, prin educaţie, superioritatea acestor valori. Principiile

10

marxiste continua si astazi influentand doctrine (post)moderne cum ar fi feminismul sau ecologismul dar si curentele de teorie critica si teoriile post-marxiste. Post-marxismul isi are originea in ideea mai sus enuntata privind iminenta pericolului totalitarist si concret, vizibilitatea continuitatii spiritului colonialist in politica globala actuala. Desi forta fizica, dominatia si controlul fizic a unora asupra altora s-a atenuat in lumea moderna a statelor-nationale, mecanismele de control continua sa bantuie politica statelor prin tactici mai subtile, economice sau culturale. Asa cum afirmau marxistii, atata timp cat inegalitatile si saracia se va concentra in continuare in cadrul anumitor clase sau comunitati, socialismul ca curent de gandire va dainui. ANARHISMUL Anarhismul este o ideologie care nu poate fi plasata pe nici un esichier politic tocmai pentru ca aceasta ar fi un oximoron. In secolul 20 anarhismul s-a dezvoltat ca o miscare de masa de tip sindicalism revolutionar. Ideea principala care animeaza anarhismul este anti-statismul - statul este perceput ca un rau nenecesar, care porneste de la acceptare unor inegalitati nejustificate conform caruia unii pot avea dreptul de a-i supune pe altii. Insa orice fel de putere este potential abuziva - tot asa cum orice proprietate privata este un imbold catre atomizare si egoism. Unul dintre reprezentantii anarhismului este Proudhon care isi argumenteaza alegerea astfel: proprietatea privata este furt, a fi guvernat inseamna a fi supravegheat, inspectat, spionat, directionat, regimentat, supus legislatiei, inchis, indoctrinat, tinut predici, controlat, monitorizat, evaluat, cenzurat, comandat. Toate acestea sunt de regula facute de unii care nu au nici dreptul absolut, nici virtutile si nici intelepciunea pentru asa ceva. Toate formele de guvernamant au la baza violenta conducatorilor si ignoranta celor condusi. Religia este instrumentul pentru dominatia asupra mintii, proprietatea este pentru dominatia nevoilor umane iar guvernul este instrumentul de dominatie asupra conduitei umane. Toate acestea reprezinta forme de sclavie mai mult sau mai putin clare. Emma Goldman o reprezentanta importanta a acestei ideoloii afirma: Guvernul are ca simbol clubul, pusca, inchisoarea si catusele. Abolirea statului – cerinta de baza a anarhismului - nu echivaleaza cu anihilarea societatii/comunitatii deoarece aceasta poate exista natural fara ajutorul statului ca institutie artificiala manipulativa. Societatea poate fi o ordine spontana si naturala intre oameni, pe baza unor acorduri voluntare intre grupuri mici, in care dorinta fireasca de libertate este protejata de spiritul sacru al revoltei. ECOLOGISM Avem vreo obligatie fata de generatiile viitoare? Avem o datorie morala fata de alte specii? Care este relatia omului cu natura si mediul inconjurator? Acestea sunt intrebarile fundamentale ale ecologiei ca gandire reactionara fata de impactul negativ al fenomenelor industrializarii asupra naturii si implicit vietii in general. Folosirea masiva a pesticidelor si altor chimicale, poluarea inerenta, folosirea energiei nucleare, fenomenul ploii acide sau incalzirea globala, reducerea vizibila a resurselor naturale neregenerabile, consumerismul precum si tendinta crescuta de privatizare a bunurilor publice sunt subiectele de interes pentru promotorii ecologiei ca principiul politic.

11

Ecologismul este singura ideologie care nu pune in prim plan numai omul ca individ separat sau superior naturii. Este o reactie impotriva arogantei umanismului sau antropocentrismului care considera ca omul este stapanul planetei iar natura trebuie a fi exploatata in folosul maxim al indivizilor. Din punct de vedere al spectrului politic, ecologismul nu este nici la dreapta nici la stanga si blameaza atat comunismul cat si capitalismul pentru excesele industrializarii - lacomie in exploatarea resurselor limitate, violenta fata de alte specii, risipa si consumul excesiv. In acest sens, toate tipurile de ecologism (moderat, radical, conservator, socialist, anarhist) pledeaza pentru durabilitatea politicilor guvernamentale economice - protejarea si conservarea eco-sistemului, folosirea energiei verzi, stil de viata sanatos si frugal - toate acestea aducand aminte de principiile Buddhiste. Desi nu pare a constitui o ideologie cu rasunet asupra politicii, evolutia civilizatiei si schimbarile climatice recente au impus la nivelul politicii globale necesitatea promovarii acestor principii care sa stea la baza unui nou mod de viata. FEMINISMUL Pana in anii 1960 inegalitatile intre sexe nu erau considerate subiect politic important. Feminismul a fost considerat inca de la inceputurile sale – anii 1840 in America – o ideologie radicala/subversiva deoarece ilustra cum politica se infiltreaza chiar si acolo unde poate nu ar trebui. Politicile si politica au fost dintotdeauna monopolizate de catre barbati iar aceasta suprematie a barbatilor nu a exclus si dezavantajarea si marginalizarea femeilor pentru simplul motiv al sexului – astfel, cele mai simple forme de aservire a femeilor au fost excluderea lor de la vot sau lipsa accesului egal la educatie. Biologia era de ajuns pentru a justifica inclusiv maltratarea acestora in procesul de aservire oficial acceptat si perpetuat prin socializare, modele culturale etc. Primul val al curentului feminist a reusit obtinerea dreptului de vor pentru femei: 1893 in Noua Zeelanda, 1920 in America. In mod ironic, obtinerea acestui drept a slabit miscarea feminista. Insa anii 1960 au impus in politica ideea de violenta domestica – al doilea val al feminismului a avut ca reprezentant de seama pe Betty Friedan. In cartea sa, Mistica Feminina, Friedan vorbeste de „problema fara nume” a femeilor care se vad nevoite sa-si limiteze viata la gospodarie si impune ideea ca domeniul personal sau privat este de fapt un domeniu politizat. Politica de fapt exista oriunde exista conflicte sociale. Opresiunea asupra femeilor se realizeaza in principal prin faptul social/politic al sexualitatii si al familiei, ca institutie. Politicile guvernamentale si practicile curente perpetueaza direct sau indirect patriarhatul si paternalismul prin politicile care reglementeaza casatoria, divortul, familia, cresterea copiilor, munca, contraceptia si avortul. Controversele legate de feminism si in general subiectul discriminarii este un subiect extrem de delicat. Una din dileme se refera la ce ar trebui sa primeze: principiul egalitatii sau principiul diferentei. Conform principiului egalitatii, femeile ar trebui sa aiba aceleasi sanse si conditii ca si barbatii iar in centrul politicilor ar trebui sa primeze ideea de individ – o persoana al carui sex nu conteaza. In acest sens se ignora orice principiu biologic de diferentiere intre cele doua sexe facand apel la ceea ce Simone de Beauvoir

12

afirma: femeile nu se nasc ci se formeaza. Procesele sociale si culturale joaca un rol esential in conturarea a ceea ce este acceptat ca feminin sau masculin. Conform principiului diferentei, calitatile feminine sunt unice si merita a fi cultivate – nasterea, grija fata de copii si familie, dragostea si cooperarea, intuitia si creativitatea artistica. Orice incercare de a eluda diferentele de sex nu ar conduce decat la o masculinizare mascata a femeilor. Nu exista eliberare profunda in anihilarea ideei de sex. Teoriile post-moderne ale feminismului aduc in prim plan fluiditatea si caracterul arbitrat al faptelor social inclusiv a ceea ce este privint ca masculin sau feminin. Unele femei nu pot avea copii. Altele se simt atrase de acelasi sex. Unii barbati au caracteristici feminine. Sexualitatea nu este fixa si ca atare nu poate fi institutionalizata pornind de la esentializarea ei intr-o definitie universal valabila.

13

HARTA INCADRARII AXIOLOGICE sistem de valori

LIBERALISM

Liberalism Modern Liberalism Clasic liberalism social liberalism economic

individualism moderat individualism egocentric libertate pozitiva libertate negativa

stat facilitator stat minimal economie libera şi manageriata economie libera de piaţa

preocupare pentru clase vulnerabile

meritocraţie stricta

cradle-to-grave welfare safety-net welfare

SOCIALISM

Social Democraţie Third Way ideologic pragmatic

stat-naţiune societate industriala

globalizare, societate informaţionala, multiculturalism

politica de clasa comunitate economie mixta economie de piaţa

ocuparea forţei de munca oportunitaţi de angajare egalitatea rezultatelor, justiţie

sociala egalitatea şanselor

preocupare pentru clasa vulnerabila

meritocraţie

drepturi sociale drepturi şi responsabilitaţi cradle-to-grave welfare welfare to work

CONSERVATORISM

Conservatorism Liberal Conservatorism Paternalist liberalism clasic conservatorism tradiţional

radicalism tradiţionalism egocentrism antreprenorial datorie sociala

meritocraţie ierarhie şi autoritate egalitatea şanselor ierarhie naturala

stat minimal spre laissez faire stat puternic internaţionalism naţionalism pro-globalizare anti-globalizare

14

Natura Umana, Nationalismul si Statele Nationale Asa cum scris George Orwell in 1945 in Note despre Nationalism: “Prin nationalism inteleg in primul rand obiceiul de a clasifica fiintele umane ca pe niste insecte si de a le eticheta ca fiind bune sau rele. Mai important, inteleg prin nationalism obiceiul de a ne identifica cu o singura natiune sau unitate teritoriala, plasand acest organism deasupra a ceea ce e bine sau rau si considerand ca nu exista ceva mai important decat a-i promova interesele. Nationalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. (...) Inteleg patriotismul ca pe un devotament fata de un anumit loc si mod de a trai, pe care cineva il poate percepe ca fiind cel mai bun insa nu doreste sa-l impuna asupra altora. Insa nationalismul nu poate fi separat de dorinta de putere” Statul rezulta fie in urma unui „contract social” aşa cum ne-au aratat teoreticienii Rousseau, Hobbes sau Locke, fie ca este rezultatul diviziunii sociale a muncii (aşa cum argumenta E. Durkheim), fie ca este o „maşina” pentru menţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia (Marx), Pe langa dominaţie recunoscuta şi acceptata, statul exercita şi o autoritate morala, economica asigurand guvernarea societaţii, şi o autoritate sociala, ca factor de echilibru şi ordine, dar şi autoritate juridico-legala şi militara. Statul naţiune este produsul şi in acelaşi timp perpetueaza principiul politic (sentimentul sau mişcarea) al naţionalismului. Sentimentul de naţionalism este cel ce ofera membrilor unei comunitati/stat sensul de coeziune şi identitate avand in comun limba, istoria, cultura/miturile, teritoriul, şi desigur numele. Aceasta idee a statului/natiune nu este mai veche de aproximativ doua secole si isi are originea in teoria contractului social a lui J.J. Rousseau dar si in teoriile conservatoare care percep comunitatile etnice ca organisme vii, fiecare cu propria spiritualitate si destin, asa cum scris J.H. Herder. Astfel ca Franta, model al statului-natiune incepuse prin a fi un conglomerat de terirorii si culturi disparate urmand ca dupa Revolutie, natiunea franceza sa fie definita nu ca organism etnic ci ca si constructie rezultata din libera alegere a cetatenilor. In contrast, modelul german insista asupra etnicitatii si legaturii de sange. Conflictele inevitabile ale acestui mod de a percepe si construii realitatea sociala nu au intarziat sa apara, marcand in mod dramatic istoria continentului european si nu numai. Exista deci o serie de fundamente ale identitatii nationale care contribuie la coeziunea necesara organizarii sociale desi nu exista un consens privind ce este de fapt natiunea si nationalismul. Insa dilemele naţionalismului nu sunt simple iar fiecare din fundamentele identitatii nationale sunt controversate: Statul necesita trei elemente esenţiale: - colectivitate constituita istoric - localizare geografica - grup de conducere cu autoritate Teritoriul comun este unul din principalele elemente care stau la baza nationalismului. Totusi, exista popoare care in ciuda lipsei acestui element, isi exprima intentiile nationaliste, cum ar fi de exemplu Kurzii intalniti si in Turcia, si in Iran, Irak sau Siria. Miezul conceptual al acestui sentiment nationalist este ideea organica de comunitate,

15

descrisa in cadrul capitolului despre conservatorism si lacare inclusiv formele de guvernare totalitariste au facut apel de-a lungul istoriei. Conceptul de comunitate organica este cel mai usor inteles daca se face comparatie cu ideea de familie: ca si familia, nu ajungi sa iti alegi comunitatea, ci te nasti intr-o anumita comunitate ceea ce reprezinta un fapt al sortii inevitabil, daca nu chiar cu conotatii spirituale si religioase care potenteaza sentimentul nationalist. Istoria si cultura comuna, valorile, traditiile care ii determina pe unii teoreticieni sa afirme ca nationalismul creeaza natiunile si nu vice versa. Cu alte cuvinte, asa cum argumenta Eric Hobsbawm, natiunea are la baza acele iluzii sau mituri cum sunt traditiile, inventate si perpetuate de-a lungul secolelor prin socializare. Acestea sunt totusi inventii, constructii artificiale ci nu standard absolut. In functie de perceptia asupra acestor valori se poate face o distinctie intre nationalismul etnic - care are la baza valoare absoluta a sangelui, rasei provenind din intelegerea societatii ca fiind organic - si nationalismul civic - o formula de nationalism moderat, bazat pe cetatenie si drepturile acordate prin apartenenta la un stat insa inteles ca pe un construct deschis si adaptabil multiculturalismului (post) modern. Limba comuna este de asemenea privint ca pe un fundament esential al nationalismului. Insa simplul fapt ca aceeasi limba poate fi utilizata in mai multe tari (engleza, franceza, italiana) este un argument destul de puternic pentru a subrezi puterea acestul element. Acelasi argument poate fi folosit si in cazul elementelor cum ar fi religia, numele comun care desi consolideaza sentimental national, nu pot avea valoare absoluta. Este asadar foarte dificil a stabili baze legitime universal acceptate pentru constructul de natiune si nationalism iar acest fapt este strans legat de modul in care insasi comunitatile politice si mai tarziu statele au fost create in istoria civilizatiei (in special cea europeana). Aşa cum argumenta Benedict Anderson, naţiunile pot fi privite ca fiind doar niste ‚comunitaţi imaginare’, invenţie a statului consolidata prin educaţie şi socializare. In viaţa noastra nici macar nu putem sa ne cunoaştem toţi „semenii/fraţii”. In plus, cameleonul naţionalist poate justifica şi anima luptele de eliberare şi independenţa anti-colonialiste, colectivismul, tribalismul, dar si fundamentalismul (religios sau de alta natura), separatismul, sau rasismul. Naţionalismul poate fi astfel, un mod de a schimba un despot cu altul. Infuzia de relativism la care a fost expusa istoria si gandirea politica in perioada tarzie a modernitatii a contaminat insa nu si profund alterat valoarea nationalismului ca principiu politic. Filosoful Heidegger a incercat mai tarziu sa salveze civilizatia din nihilismul in care Nietzche o aruncase, cautand fiinta permanenta, aceasta fiind dependenta de spatiu/teritoriu, astfel dand o conotatie geopolitica destinului uman. Astfel, nationalismul poate fi privit ca pe o tehnica construita de stat pentru a-şi consolida instrumentele de control social – oamenii ajung sa işi dea şi viaţa pentru patrie. Ideologiile şi guvernarile apeleaza deseori la sentimentul şi principiul naţionalist in funcţie de interesele vizate. Rolul guvernarii a fost de asigurare a ordinii sociale. Funcţiile statului au evoluat in

16

urmatoarele direcţii: 1. autoconservare – menţinerea şi protejarea comunitaţii naţionale prin exercitarea rolurilor militare, judiciare, poliţieneşti sau de educaţie civica. 2. supraveghere şi mediere in raport cu confruntarea diferitelor interese ale instituţiilor reprezentative asigurand dezbaterea şi soluţionarea legala a conflictelor. 3. reglare – reglementare generala şi control relativ al economiei 4. intreprinzator – participarea statului la achiziţii publice a uor bunuri, exploatarea unor industrii, asigurarea de servicii, etc. 5. administraţie publica – activitaţi de aplicare a legii, asigurarea de servicii publice etc. De asemenea, in funcţie de contextul istoric politica globala şi cea naţionala a promovat un anumit tip de stat şi de guvernare, ca formula propice necesara momentului şi conform alegerilor şi intereselor naţionale sau globale. Acestea au fost fie statul de drept, fie statul naţiune sau statul bunastarii, fie democratia fie oligarhia, monarhia sau alte forme de absolutism-totalitar. Despre toate acestea vom detalia in cele ce urmeaza. La sfarşitul secolului XVIII s-a formulat şi teoretizat ideea ca guvernanţii sunt supuşi şi limitaţi dreptului ca replica la statul despotic. Din doctrina germana, Rechtstaat – statul de drept - s-a format in jurul a trei modele principale:

1. „rule of law”, obligaţia tuturor in egala masura de a se supune legilor reprezinta modelul englez al restrangerii graduale a prerogativelor monarhului prin recunoaşterea dreptului pozitiv şi a autoritaţii Parlamentului.

2. Rechtstaat, Republica de la Weimar a constituţionalizat conceptul de stat de drept asigurand legalitatea in administraţie şi controlul jursidicţional al acesteia.

3. statul legal francez, dupa modelul juristului Carre de Malberg, care a promovat principiul legalitaţii.

Asocierea intre stat şi drept este indispensabila pentru ca un stat sa funcţioneze be baza unor legi şi norme recunoscute şi acceptate şi pentru ca dreptul sa aiba puterea şi autoritatea necesara pentru a fi aplicat. Asocierea nu este o simpla asociere de cuvinte ci reliefeaza necesitatea limitarii puterii prin drept. Puterea statala trebuie limitata prin drepturile fundamentale recunoscute cetaţenilor sai. Statul nu este doar instrument de constrangere ci garant al drepturilor şi libertaţilor. Prin „stat de drept” se incearca reconcilierea intre libertate şi autoritate. In raport cu natura dreptului in vigoare, statul de drept a imbracat mai multe forme:

• statul poliţienesc, forma de organizare statala care se confunda cu dreptul negandu-l şi substituindu-se cu instituţiile prin exces de putere.

• statul legal – este ideea moştenita de la Rousseau privind legea şi contractul social ca expresie voinţei generale, „dictaturii majoritaţii”. Robert Dahl3 adauga necesitatea aplicarii regulilor jocului pentru a proteja opoziţia minoritara şi a consacra principiul alternanţei la putere avand ca scop perfecţionarea statului şi garantarea pluralismului. Robert Dahl lanseaza conceptul de „poliarhii”, pentru a teoretiza realitatea in care coexista mai multe centre diferite de putere,

3 Robert Dahl, Poliarhiile. Participare şi Opozitie, (Bucureşti: Institutul European, 2002)

17

influenţa, control sau autoritate. Elementul care diferenţiaza democraţiile din prezent este gradul in care aceasta influenţa a diverselor grupuri de interese este controlabil sau transparent pentru restul societaţii pentru a atenua tendinţele de oligarhie (concentrarea puterii in mana unui singur grup puternic).

• statul constituţional – care a aparut ca reacţie la crizele federalismului şi ale parlamentarismului. Se cristealizeaza ca o forma moderna a statului prin aplicarea unor mecanisme de sancţionare a supremaţiei legii. Concepul de control constitutuţional al legilor este urmarea fireasca.

STATUL NAŢIUNE Cea mai complexa forma de organizare sociala a oamenilor este naţiunea. Stabilitatea naţiunii se bazeaza pe persistenţa de-a lungul timpului a mai multe elemente cum ar fi teritoriu, limba şi cultura comuna acceptate, recunoscute şi impartaşite de membrii. Deseori centralizarea statului naţiune s-a infaptuit prin lupta impotriva unui adversar strain – in Franţa acesta a fost nobilimea engleza, in Spania sau Portugalia, stapanirea araba. Revoluţiile moderne au continuat procesul de omogenizare necesar pentru finalizarea procesului de construcţie naţionala „nation-building.” Exemple notabile sunt: - formarea republicii federative a SUA. - lupta coloniilor spaniole şi portugheze din America Centrala şi de Sud - lupta popoarelor german şi italian - lupta popoarelor din sud-estul Europei impotriva dominaţiei otomane - lupta impotriva colonialismului britanic (India, Egipt). STATUL BUNASTARII („THE WELFARE STATE”) Statul social sau al „bunastarii” s-a dezvoltat mai tarziu avand originea in legislaţia sociala iniţiata de Bismark in 1880 din raţiuni politice de asigurare a pacii sociale. In 1930, ca urmare a crizei economice, preşedintele Roosevelt iniţiaza o serie de intervenţii menite sa asigure protecţie sociala celor vulnerabili crizei - stabilirea preţurilor produselor, programe de ocupare a forţei de munca şi protecţie sociala. Acest „New Deal” a consacrat intervenţia statului in domenii de tipul economie şi protecţie sociala. In dezvoltarea acestui concept de „welfare state” perioada de varf a fost anii 1960 sub influenţa ideilor lui J. Kenneth Galbraith. In cartea sa „The Affluent Society” (Societatea Abundenta), Galbraith susţine intervenţia statului in imbunataţirea serviciilor sociale prin garantarea unui venit minim, acordarea de ajutor de şomaj, protecţie in caz de risc a persoanelor vulnerabile, defavorizate sau cu dizabilitaţi precum şi satisfacerea unor nevoi colective cum ar fi invaţamant, asistenţa sanitara sau cultura. Anii 1980 aduc o noua schimbare a paradigmei politicii globale: cultura statului bunastarii este criticata in special de liberali şi conservatori ca fiind o cultura de dependenţa care descurajeaza iniţiativa individuala astfel indivizii devenind simplii asistaţi fara demnitate şi respect de sine. Abordarea temei statului depinde din nou de ideologia folosita. Este dificil a se face o distincţie clara intre ideologii, teorii sau doctrine, aşa cum am aratat in tabelul nr. 1.

18

Termenul de ideologie poate include teorii sau filosofii care insa pot puse in practica prin activitatea unui grup de suporteri cum ar fi un partid sau o mişcare sociala. Ideologiile pot fi exprimate astfel prin slogane, manifeste, politici guvernamentale. Ideologiile cele mai cunoscute despre care vom vorbi in mai tarziu in acest curs, sunt: conservatorismul, liberalismul, socialismul, fascismul, anarhismul, feminismul, ecologismul. Ambiguitatea conceptului de ideologie, accentuala de transformarile post-moderniste şi fenomenele asociate globalizarii au determinat analiştii politici sa modifice forma lineara a spectrului politic. REGIMURI TOTALITARE In continuarea ideilor nationaliste si fara a aborda ideea de totalitarism ca pe o ideologie in sine, se cuvine sa ne oprim pe scurt asupra perceptiilor sau temelor de baza care care au justificat forme de guvernare absolutiste sau totalitariste, fie ele la dreapta, la stanga sau in afara esicherului politic. Absolutismul sau totalitarismul este un pericol iminent si omniprezent - asa cum argumenta Eric Fromm, la radacina psihologiei umane exista sentimentul de frica de libertate, sentiment care a fost si continua sa fie este manipulat de guvernari pentru a justifica diverse politici. Acest sentiment este evident cu atat mai mult in timp de criza, cand oamenii tind sa prefere securitatea/siguranta mai curand decat alte valori cum ar fi libertatea sau prosperitatea si astfel nu ezita sa delege puterea lor ca cetateni unor lideri puternici. Acest sentiment este manipulat facand referire la urmatoarele perceptii sau motive de legitimare:

1. Natura umana este mizera si slaba necesitand lideri puternici pentru a o infrana sau coordona. Modelul de gandire totalitar apare atunci cand oamenii sunt priviti ca pe o turma sau ca pe niste copii, incapabili de a gandi autonom si responsabil. In acest sens, ideologiile si formele de guvernare absolutiste dar intr-o anumita masura si cele conservatoare au avut aceasta perceptie paternalista asupra fiintei umane.

2. Competitie pentru supravietuire - provenind din conditia umana esentialmente negativa (perpcetie ce isi are originea in teoriile antice ale sofistilor sau in cele moderne ale lui T. Hobbes, Machiavelli sau Darwin), viata oamenilor devine un camp de lupta in care cel mai puternic supravietuieste. In acest caz, experimentele pe fiinte umane sau controlul nasterilor si al tratamentului aplicat personelor cu dizabilitati au dar nastere unor traume colective prin politici guvernamentale totalitare.

3. Adevar absolut - perceptia asupra naturii si conditiei umane devin astfel adevar absolut menit sa fie folosit instrumental de guvernari pentru a justifica politicile necesare. Acesta meta-naratie nu poate fi contestata la nivelul comunitatii respective si ofera sensul privilegiat al acelei existente.

4. Anti-rationalism – la nivelul adevarului absolut privind conditia umana este de fapt credinta in valoarea absoluta a emotiilor, care sunt de fapt motorul mental al actiunii umane. Nu este intamplator faptul ca sloganele cele mai intalnite in randul fascistilor de pilda sunt cele de tipul „Sa trecem la actiune”.

5. Anti-individualism – o consecinta fireasca a fundamentelor de gandire absolutista este dispretul fata de individualism in sine. Comunitatea si statul sunt deasupra individului iar interesul privat este inferior interesului comun.

19

6. Lider/elite providentiale – omul exceptional se poate ridica deasupra maselor (sau a turmei) si le poate trezi la realitate. Noul Om este providential, superior si poate apela la propaganda pentru a conduce masele spre binele lor, care desigur nu este cunoscut de acestea data fiind conditia inferioara in care se afla.

7. (Ultra)nationalism – Fiind superioara individului, comunitatea sau statul trebuie aparat cu orice pret. Astfel, fanatismul rasist este inevitabil si necesita de multe ori putere pentru interventii militare care sa asigure inclusiv securitatea economica a comunitatii.

In consecinta, totalitarismul, fie el fascist, comunist, fundamentalist, inevitabil produce crime umanitare, teroare, brutalitate. Fiecare aspect al vietii personale risca sa fie politizat, avand ca rezultat anihilarea individului, a societatii civile, mass-mediei si a pluralismului.

Drept si Organizatii Internationale

Prezentam mai jos instrumentele legale care au definit natura statului, suveranitatea si actiunea statala legitima la nivel national si internatinonal 1648 Tratatul (Pacea) de la Westphalia Pentru relatiile internationale pacea de la Westphalia reprezinta prima expresie explicita a unei societati Europene a statelor-natiune. Acest tratat a pus capat Razboiului de 30 de ani si au delimitat drepturile politice si autoritatea monarhilor europeni. 1713 Tratatele Utrecht Acestea au pus capat Razboaielor de Succesiune Spaniole si au consolidate drumul catre suveranitatea teritoriala a statelor Europei stabilind ca si criteriu delimitarea fixa a granitelor geografice in definirea suveranitatii. 1814 Tratatul de la Paris A pus capat Razboaielor Napoleoniene. Prin Congresul de la Viena (1814-15) a definite natura ordinii post-Napoleon si a condus la Concertul Europei: care a limitat beligeranta marilor puteri in sec. 19 in ciuda sustinerii drepturilor monarhice. 1919 Tratatul de la Versailles La finalul WWI, tratatul a creat Liga Natiunilor specificand drepturile si obligatiile tuturor puterilor implicate in razboi. De asemenea, a creat sistemul obligatiilor puterilor coloniale ce aveau tutelajul legal asupra popoarelor-colonii.

20

1945 Carta Natiunilor Unite Regimul legal care a creat ONU ca singura organizatie supranationala. Limiteaza folosirea legala a fortei la cazuri de legitima aparare sau pace colectiva stabilita prin Consiliul de Securitate. 1960 Declaratia de Acordare a Independentei Coloniilor Fara a fi un document constrangator, Rezolutia 1514 a Adunarii General ONU a desemnat lipsa de legitimitate a colonialismului si a stability dreptul popoarelor la auto-determinare ceea ce a facilitate decolonizarea imperiilor europene. CARACTERISTICILE DREPTULUI INTERNATIONAL CA INSTITUTIE MODERNA 1. Legislatie multilaterala Exista reguli si norma formale si informale; multe legi evolueaza informal si gradual prin procesul de invatare sociala si prin practica repetata a statelor si a actorilor non-statali – acestea stau la baza formarii ulterioare a unor legi formale care sa fie constrangatoare in cadrul comunitatii statelor fara a solicita consimtamantul membrilor (ex. anumite reguli privind jurisdictia teritoriala, libertatea marilor, imunitatile diplomatice ale statelor). Practica statelor de a crea aranjamente de colaborare exista intr-o oarecare masura si inainte de Razboaiele Napoleoniene insa la nivel marginal; mai tarziu, aranjamentele au fost in general bilateral (Pacea de la Westphalia etc.) si rar erau bazate pe reguli constrangatoare reciproce. Abia incepand cu sec. 19 odata cu avantul liberalismului multilateralismul a inceput sa se dezvolte ca modalitate preferata de legiferare international. 2. Obligatie legala prin consimtamant Grotius (parintele dreptului international) afirma ca statele trebuie sa se supuna legii natiunilor, legilor naturii si ale lui Dumnezeu chiar daca nu au facut promisiuni. Totusi statutul ‘consimtamantului’ ca principal sursa de obligatie legala international este complicat: statele se supun (taci) unor legi pentru care nu si-au dat acordul (legile cutumiare formale) insa nu exista un consimtamant real/exprimat/asumat ceea ce poate conduce la un comportament lipsit de consecventa. 3. Limbaj specializat de analiza si argumentare Dreptul international structureaza argumentele despre ceea ce e bine/rau sau /moral/immoral, care sunt limitele actiunilor legitime, autoritatea si calitatea de membru, in toata sfera relatiilor internationale, de la managementul pesuitului pana la folosirea fortei. Insa argumentele sunt retorice: nefiind strict logice ci si interpretative, acestea pun sub semnul intrebarii multe din aplicatiile practice; intrebarea este daca anumite interpretari sunt acceptabile si nu ‘adevarate (Kratochwil, 1989: 42). In plus, argumentele sunt analogice adica se bazeaza pe similaritati intre cazuri si astfel statele se bazeaza pe alte cazuri in interpretarea legilor. 4. Discurs privind autonomia juridica Domeniul legilor este separate de domeniul politic: in politica, interesul national propriu al statelor si practicile coercitive sunt acceptabile dar in domeniul legal numai

21

argumentarea logica si analiza au legitimitate (a se vedea strategia US in comparatie cu prevederile ONU legate de Iraq in anul 2003). In contradictie cu era monarhiilor absolutiste care investeau suveranul atat cu putere legala cat si politica, era contemporana a dezvoltat principiul ‘separarii puterilor’ (la nivel national dar si in societatea internationala moderna) ca o necessitate pentru promovarea democratiei. PARADOXUL LEGII INTERNATIONALE Este dreptul international o expresie a dominatiei Occidentale? Are dreptul international vreo importanta? Exista tendinta de a considera ca tot puterea statelor si a intereselor nationale primeaza. Daca este asa, atunci de ce se investeste atat de mult in a negocia noi regimuri legale internationale? De ce multe din discutiile internationale se concentreaza pe legalitatea comportamentului statelor sau pe obligatiile legale? Statele au tendinta de a se teme de anarhia international si de aceea deseori prefera sa colaboreze in ciuda problemelor si dificultatilor, in incercarea de a crea institutii, regimuri si organizatii internationale care sa faciliteze cooperarea prin stabilirea unor norme/reguli comune. Dreptul international are asadar la baza ideile liberalismului internationalist, fiind deseori asociata cu mentalitatea imperialista occidental: standardul civilizational al Occidentului impune ca orice politica non-Occidentala sa primeasca recunoastere suverana numai daca respectau anumite reguli interne si participau la practice diplomatice. Puterile europene imparteau lumea in ‘civilizati’ si ‘barbari’. Chiar si in momentul de fata exista critici fata de partialitatea organizatiilor internationale are promoveaza regulile si valorile occidentale (cazurile privind interventiile umanitare fiind cele mai clare in acest sens). DE LA DREPT INTERNATIONAL LA DREPT SUPRA-NATIONAL Institutia dreptului international in epoca moderna a ramas marginala deoarece: - statele au fost principalii subiecti ai domeniului international (cu drepturi si obligatii): “Viziunea clasica a fost ca dreptul international se aplica doar statelor” (Higgins, 1994: 40). Conventia privind Drepturile si Obligatiile Statelor (1933 – Montevideo) stabilea ca ‘statul este subiectul dreptului international’, definea statul cu drepturile si obligatiile sale. Mai mult decat atat, statul ramanea singurul agent al dreptului internationale adica singurul actor care avea puterea de a formula/produce si aplica legi internationale. De aceea dreptul era vazut ca pe un instrument al practicilor de stat si nu o legislatie a comunitatii umane in ansamblul ei. De aceea, dreptul era limitat la relatiile intre state si la chestiuni legate de ordine si nu de dreptate, avand ca scop principal stabilitatea si pacea prin respect pentru integritatea teritoriala etc; problemele legate de drepturile omului sau de dreptate distributive nu erau prevazute. De aceea, in ultimile decenii societatea statelor a facut anumite progrese catre scopul destul de ambiguu al unei ‘guvernari globale’ (global governance). Desi statele raman actorii principali, din ce in ce mai mult persoanele fizice, colectivitatile (minoritare sau bastinase) precum si organizatiile non-statale. au devenit subiecti ai dreptului international: crimele impotriva umanitatii si criminalii au fost judecati de tribunalele de razboi pentru Rwanda sau ex-Yugoslavia, arestarea lui Pinochet (fostul dictator al

22

Chile), crearea Curtii Criminala Internationala (ICC) la Haga/Olanda in 20024; puterea Crucii Rosii stabilita la Geneva inca din 1864, Minele Anti-Personal, etc. Astfel dreptul international este din ce in ce mai preocupat de reglementarile globale si nu doar cele inter-nationale, probleme legate de dreptatea globala, interventia umanitara si drepturile omului, drepturile privind mediul, comertul. DILEME TEORETICE PRIVIND DREPTUL INTERNATIONAL Pentru teoreticienii realisti, a spune ca statele au obligatii legale este ceva fara sens: cel mult, astfel de obligatii sunt slabe, deoarece nu exista sanctiuni care sa le confere o putere asemanatoare celor din interiorul statelor catre cetateni. Aceasta intelegere a relatiilor internationale este extreme de raspandita insa nu explica motivul pentru care totusi, la nivelul politicii globale se dezvolta treptat un sistem si o ordine legala extreme de complexa. Regimurile legale guverneaza totul de la telecomunicatii pana la pescuit sau controlul armamentelor, de la drepturile omului la speciile pe cale de disparitie, etc. Statele, chiar si cele puternice, au dorinta de a respecta astfel de regimuri care impun aceleasi reguli previzibile tuturor. De aceea, se observa ca astfel de regimuri sunt mult mai respectate in domenii in care statele au avantaje mult mai clare cum ar fi comertul. De aceea, (neo)liberalistii au fost principalii promotori ai dreptului international. Constructivistii accentueaza idea de norma/regim ca fiind construite social si nu doar constrangatoare precum si cea de comunicare/socializare. Din perspective C, DI este inca slab structurat/dezvoltat si deseori confuz.

Concepte si Paradigme in Relatiile Internationale

Intre principalele teorii ale relatiilor internationale care au incercat sa raspunda la astfel de dileme privind principiile societatii internationale se numara: Idealismul, liberalismul, neoliberalismul, Realismul, Neorealismul, Constructivismul, Postmodernismul. Teoriile de baza ale relatiilor international au fost analizate asemanator: realismul a dominat scena politica globala ca si contra-reactie idealismului oferind modul de gandire predominant fiind provocat (deseori nesemnificativ) de alte teorii precum liberalismul, constructivismul, functionalismul. Teorii contemporane (interpretative) cum ar fi post-colonialismul, ecologismul, feminismul au contribuit, de asemenea, la discreditarea realismului. In cele ce urmeaza vom prezenta pe scurt aceste teorii. IDEALISMUL SAU TEORIA LIBERALA INTERNATIONALISTA Radacinile teoretice ale acestei teorii le reprezinta ideile politice a multor filosofi, de la Socrates la Locke si Kant. Accentul va fi pus pe sfera politicii nationale si mai precis pe democratizarea societatilor. Conform filosofului Immanuel Kant Republica democratica este forma de guvernamant care permite sentimente cosmopolite si drepturi universal. Legea morala enuntata de acesta “cerul instelat deasupra mea si legea morala din mine” imi spune sa tratez totdeuna un om ca pe un scop in sine si niciodata ca pe un 4 Diferita de si Curtea Internationala de Justitie infiintata in 1946 care depindea de ONU

23

mijloc; ridicarea finite dincolo de conditionarile finite/temporale ale vietuirii animalice; Exista o tendinta a umanitatii de a fi mai buna mai morala, solidara, iubitoare si de a coopera (chiar si prin comert). Pacea universal ar putea fi asigurata prin realizarea unui acord general intre natiuni (o liga/federatie pacifista): “armonia intereselor’ promovata de idealisti nu este un fapt sau o situatie naturala ci este o alegere continua si rationala; oamenii trebuie sa faca eforturi permanente pentru mentinerea ei prin reguli si norme care sa fie universalizate prin negociere si management (de conflicte) pe baza drepturilor si nevoilor universal (viata/libertate/fericire/pace). O intrebare critica va aparea: daca democratia poate garanta liberalismul, liberalismul poate garanta democratia? In spatele unui ‘val al ignorantei’ privind situatia specifica/personala a fiecaruia, ce alegeti ca fiind principiile unei societati juste? In zilele noastre, astfel a pus intrebarea filosoful J. Rawls enuntand “principiul diferentei” sau “dreptatea ca si corectitudine” inegalitatile sunt permise doar daca acestea imbunatatesc calitatea vietii celui mai dezavantajat. Contrar utilitarismului a teorie liberala, pentru deontologi ca Rawls dreptatea este impartiala; influentat de filosoful german Kant, Rawls considera ca structura justa a unei societati nu se determina raportandu-ne la consecintele ei, precum maximizarea bunastarii sociale (utilitarism) ci la criterii anterioare acestor consecinte si independente de ele: ceea ce e drept decurge din formularea unei baze asupra careia se poate cadea de acord odata ce se vor lua in considerare toate punctele de vedere: se cere ca oamenii sa se detaseze de pozitiile in care intamplator se afla si sa se situeze pe una mai impartial. In spatele acestui ‘val al ignorantei’, orice om ar prefera sa aiba acces la cea mai larga libertate compatibila cu o libertate similara a celorlalti; In plus, “inegalitatile sunt arbitrare, in afara cazului in care ne putem astepta in mod rezonabil ca ele sa conduca la avantajul tuturor, iar pozitiile sociale si functiile carora le sunt atasate, sau in urma carora pot fi dobandite, sunt deschise tuturor.” Aceste principii exprima dreptatea ca un complex de trei idei: libertate, egalitate si recompensa pentru serviciile ce contribuie la binele public. Dreptatea inca poate fi masurata si in functie de criteriul utilitatii: ca fiinte rationale, dorim sa maximizam utilitatea; de aceea, ceea ce creste nivelul de satisfactie/utilitate este just/correct. Dreptatea este cel mai mare nivel de bucurie/fericire pentru cel mai mare numar de oameni (Bentham); acest principiu a inspirit teoria economica a ‘laissez-faire’: conform acestui liberalism economic, pietele libere vor permite cel mai inalt nivel de realizare al nevoilor si de libertate (A. Smith) in mod firesc acestea vor crea mai multa prosperitate pentru toti in conditile respectarii libertatilor; pietele se auto-reglementeaza si cu o ‘mana invizibila’ lucrurile se pot ordona astfel incat fiecare interesele tuturor vor fi armonizate fara a fi nevoie de interventia statului (Milton Friedman) Liberalismul social a continuat dezbaterea: piata poate asigura reguli egale dar nu si rezultate egale pentru toata lumea; accent mai mult pus pe drepturile sociale ‘welfare’ si preocuparea pentru cei vulnerabili si dezavantajati, bunurile publice/commune. Economistul J. Keynes considera ca interventia statului este necesara pentru a ameliora efectele negative ale pietei libere: “esecurile pietei”: monopolul, trisatul (free

24

rider: consuma o resursa fara sa plateasca), neglijarea bunurilor publice/commune (tragedia bunurilor publice), cresterea inegalitatilor si a fragmentarii sociale; principiul ‘sanse egale’ este idealist deoarece unii actori sunt intr-o pozitie avantajoasa pentru a profita de avantajele competitiei libere; exista oameni care merita sa fie saraci? daca statul va cheltui mai mult prin investitii publice pentru a crea locuri de munca si chiar daca ‘munceste in pierdere’, acesta trebuie sa se asigure ca oamenii au de lucru pentru a putea consuma si deci creste productia. Influentata initial de filosofia iluminismului si a lui Immanuel Kant, idealul crearii unei lumi pacifiste si democratice a fost dezvoltat inca de atunci. La acest ideal au contribuit si Robert Dahl, John Rawls, Woodrow Wilson, David Mitrany, Francis Fukuyama, Michael Doyle, Robert Keohane, Joseph Nye. Un argument comun al acestei tabere este urmatorul: democratiile nu poarta in razboi intre ele! Cooperarea internationala este ingredientul cheie de care este nevoie pentru aceasta pace liberala iar la baza acestuia sta recunoasterea interdependentei intre state si oameni. O alta idee comuna importanta pentru studiul de fata este credinta acestor autori ca necesitatea politica va conduce in final la democratizarea politicii globale. Eliminarea razboiului devenea un obiectiv rational de vreme ce nu reprezenta un instrument real de diplomatie internationala. Nu exista o dorinta rezonabila de a purta razboaie de vreme ce costurile acestora sunt mai mari decat beneficiile. Razboiul este, in viziunea liberalilor, un cancer al sistemului. Instrumentele pentru a eradica acest cancer erau cele democratice: domnia si suprematia legilor, respect pentru drepturile si libertatile individuale, egalitate in fata legii, guverne representative bazate pe consultare si consimtamant popular. Facilitarea acestui sistem democratic pentru evitarea conflictelor nationale istorice a fost si imboldul formarii Ligii Natiunilor, ONU si Uniunii Europene. De aceea, idealismul pune accent pe crearea institutiilor international care sa puna bazele unei societati juste la nivel international dar si pe constitutionalism, ‘domnia legii (rule of law)” si armonizarea intereselor pentru a promova pacea globala. Orice incercare de a promova cooperare si securitate global necesita angajament real, incredere reciproca precum si consens asupra valorilor si intereselor comune. Aceasta nevoie de cooperare a fost inteleasa si promovata la nivel global prin comert si globalizarea proceselor economice si financiare. Discursul comertului liber, al avantajului comparativ si al eficientei au avut success facand ca teoria liberal sa fie din ce in ce mai popular mai ales dupa caderea comunismului. REALISMUL IN RELATIILE INTERNATIONALE Realismul a fost descris in literatura ca o paradigma conservatoare, pornind de la postulatele sale conform carora nu exista schimbare in natura umana, de unde decurge in mod necesar ca nu exista progres, natura umana fiind viciata, egoista, indreptata catre lupta pentru putere, caracterizata de o dorinţa neostoita de dominaţie (animus dominandi). Curent teoretic ce a aparut ca reactie la idealismul perioadei post-belice cand se promovau ideile legate de necesitatea crearii Ligii Natiunilor pentru a evita conflictele mondiale. - devine un curent dominant in relatiile internationale.

25

REALISMUL CLASSIC Teoreticienii adepti ai tipului de gandire realist clasic (de la sofisti, Tucidide, Machiavelli si pana la Hobbes) au considerat ca principale problema este natura umana, inevitabil inclinata spre nedreptate, imoralitate, egoism. Controversa dintre sofisti si Socrate ilustreaza cel mai bine aceasta perceptive: sofisti precum Glaucon, asa cum apare in Mitul lui Gyges, considerau ca fiinta umana va prefera sa foloseasca puterea unui inel invisibil pentru a profita si a isi satisface nevoile/dorintele personale. Oamenii sunt corecti doar daca sunt constransi si de teama ca vor fi pedepsiti. De aceea, dreptatea in viziunea sofistilor este doar o conventie sociala. Dimpotriva, pentru Socrate dreptatea este cea mai de pret virtute si apartine sufletului. Nedreptatea este doar o boala a sufletului. Principalele idei ale Realismului clasic: 1. Conflictele (intre state ca si intre oameni) sunt endemice si inevitabile 2. Natura umana este inclinata spre egoism, competitie, profit De aceea societatea, inclusiv cea internationala, este o societate anarhica si imorala, incapabila sa progreseze moral. Printre principalele contributii in cadrul curentului se numara: „Dialogul Melian” al lui Tucidide şi „Principele” lui Machiavelli, dar şi in lucrarile realiştilor secolului al XX-lea, precum Edward Carr, Hans Morgenthau sau Reinhold Niebuhr. (NEO)REALISMUL Teoria realista in varianta moderna s-a consolidate ca o reactive impotriva curentului idealist/liberalist care a incurajat, prin crearea unor institutii internationale cum ar fi Liga Natiunilor, evitarea celui de-al doilea razboi mondial. Critici ai teoriei liberale, realistii au amintit de experienta esuata a Ligii Natiunilor care nu a putut opri intrarea Japoniei in Manchuriei (1931) sau invazia Italiei in Abysinia (1935). Realisti precum E. H. Carr ne avertizeaza insa ca si dictatori precum Mussolini au folosit discursul pacii pentru a justifica politicile lor; ‘armonia intereselor’ poate fi un instrument al clasei privilegiate pentru apararea si promovarea propriilor interese. Teoria neo-realista a devenit dominanta in disciplina relatiilor internationale fiind promovata de teoreticieni cum ar fi K. Waltz, H. Morgenthau, E.H. Carr, etc. Principalele idei ale Neo-Realismului: 1. Anarhia este cauza conflictelor intre state; statele sunt competitive si amorale (irelevanta reperelor morale) deoarece structura globala este anarhica (nu exista un govern/autoritate centrala deasupra statelor care sa reglementeze relatiile inter-natiuni). 2. Statism: statele sunt singurii actori relevanti in politica international; actori rationali fiind, ele cauta: - supravietuire (interesul national) – securitate – putere. 3. Dilema securitatii: statele sunt inclinate mai mult sa triseze decat sa colaboreze pentru a castiga competitia. Structura anarhica nu faciliteaza prietenia si increderea, onoarea sau moralitatea. 4. Balanta puterii: singurul mod de a asigura mai multa ordine in relatiile international este prin crearea unei balante asa cum a existat de exemplu in timpul Razboiului Rece cand URSS si SUA stabileau regulile politicii globale.

26

NEO-LIBERALISMUL IN RELATIILE INTERNATIONALE Costul razboaielor este mai mare decat costul pacii. Exista interese comune care ar putea determina statele sa se angajeze in parteneriate si sa respecte anumite coduri morale. Contrar (neo)realismului, neo-liberalismul promoveaza pacea universala prin incurajarea functionarii organizatiilor international, a legilor internationale precum si a comertului global. Principalele idei ale teoriei (neo)liberale:

a) interesul national poate fi realizat si prin colaborare si prietenie cu celelalte state/popoare:

b) progresul moral este posibil/valorile morale exista c) illustrative pentru a.b sunt organizatiile international (pentru drepturile

omului/femeilor/copiilor/bastinasilor etc) d) globalizarea creaza interdependente greu de evitat: Michael Doyle influentat de

teoria lui Kant afirma ca democratiile au creat o pace separate unde cooperarea este posibila pentru ca oamenii au destine interdependente iar domnia legii este mai importanta decat alte interese.

CONSTRUCTIVISMUL/POST-POZITIVISM IN RELATIILE INTERNATIONALE Contextul sfarsitului razboiului rece a contribuit la lansarea unor noi teorii tinand cont de incapacitatea paradigmelor principale de a anticipa caderea comunismului. Astfel, teoria constructivista (sau constructivismul social) a dorit sa inteleaga si sa demonstreze importanta ideilor, normelor si identitatii ca variabile (factori) structurale importante in explicarea comportamentului statelor in politica globala. Acestia au fost preocupati cu constiinta umana si rolul acesteia in relatiile international precum si dinamica relatiei dintre fortele ideatice (ideile) si fortele materiale, in modul in care actorii interpreteaza realitatea materiala si felul in care agentii (actorii) produc la randul lor structurile si nu sunt doar afectati (influentati) de structure. Constructivismul porneste de la premisa ca lumea este produsul actiunii sociale a omului. Spre deosebire de realism si liberalism, constructivismul pune accentul pe rolul ideilor in relatiile internationale, care au in vedere scopuri, temeri, identitati. Un rol important l-a avut lucrarea publicata de Alexander Wendt, Social Theory of International Politics, in 1999. Statele sunt principalele entitati de analiza pentru teoria politica internationala. 2. Structurile cheie din sistemul statului sunt mai curand intersubiective decat materiale. 3. Identitatile si interesele de stat sunt in mare parte construite mai degraba de acele structuri sociale, decat date in mod exogen sistemului de natura umana sau de politicile interne." Alaturi de Alexander Wendt, Peter Katzenstein si John Ruggie sunt considerati drept reprezentanti de seama ai curentului constructivist. In general, pentru constructivisti cunoasterea modeleaza modul in care interpretam (si deci construim) propria noastra realitate sociala. Cunoasterea, constientizarea, internalizarea si perpetuarea anumitor reguli, norme, idei modeleaza identitatea si interesele noastre ale actorilor (statelor). Sa

27

luam de pilda, suveranitatea nationala: aceasta nu a existat dintotdeauna ci reprezinta un produs al istoriei al fortelor instorice si interactiunilor umane carea au generat noi distinctii pentru a raspunde la intrebarea ‘unde anume rezida puterea si autoritatea politica’. Nici categoria ‘arme de distrugere in masa’ nu a existat decat in vremurile noastre moderne. Si desi oamenii au fost nevoiti sa se mute dintr-un loc in altul inca de la Adam si Eva, conceptual de refugiati a aparut ca si categorie politico-legala abia in epoca noastra. Puterea politica tine si atat de fortele material cat si de cele ideatice: un concept important in acest sens este cel de legitimitate. Liderii, statele si marile puteri cauta sa obtina legitimitate si anume confirmarea ca actiunile lor sunt conforme cu valorile impartasite de majoritate (comunitate). Exista o relatie directa intre legitimitate si costurile unei actiuni: cu cat au mai mult sprijin cu atat trebuie sa consume mai putine resurse pentru a convinge pe altii sa coopereze etc. Pana si statele puternice vor simti nevoia sa schimbe ceva la comportamentul lor pentru a fi privite ca legitime. O chestiune importanta este diseminarea modelelor sau ideilor – deseori actorii adopta ideile/modelele nu doar pentru ca sunt fortati prin presiune social/politica ci si pentru ca acele modele au o legitimitate simbolica (‘da bine’/reputatie; naming and shaming, legitimitate, sprijin international, norme globale) Fapte sociale precum suveranitatea sau drepturile omului exista acum pentru ca exista un acord social care a legitimat existenta lor, pentru ca umanitatea a cazut de acord sa pecetluiasca aceste ‘regimuri’ de intelegere si convietuire umane. Intentia este astfel de a atrage atentia asupra modului in care faptele sociale de acest tip (chiar si statul suveran) sunt constructii sociale si nu fapte naturale care sa fie luate drept bune ca atare. In consecinta nu exista neutralitate valorica si nici legi universale atemporale care sa nu reprezinte produsul istoric si contextual al unor alegeri umane. Alegerile se pot schimba ca urmare a progresului in gandire si al faptului ca oamenii reflecta asupra propriilor experiente si a predecesorilor sai si isi modifica ideile deci si comportamentul in acest process de cunoastere. Desi sensurile pe care oamenile le dau faptelor sau actiunilor sunt influentate de cultura in care traiesc, aceste sensuri nu sunt neaparat fixe/statice. Cursul istoriei poate fi schimbat prin vointa liderilor politici, a oamenilor fortele ideatice si materiale dar si prin accidente. Cum dau oamenii sens activitatilor lor? Cultura in care traim si nu doar rationalitatea noastre privata ne ofera sensurile vietii noastre. Dar de vreme ce cultura unei societati este fracturata/cuprinde mai multe interpretari privind ce are si ce nu are sens, trebuie sa tinem cont de aceste diviziuni cultural interne si sa privind sensurile comune/general acceptate ca fiind atat productive (dau esenta politicului si lumii sociale in care traim). POSTMODERNISMUL Postmodernismul a aparut ca o reactie la pozitivism (traditia iluminista si modernista de gandire care pune accent pe ratiune si considera ca stiinta sociala poate fi asemenea

28

stiintelor naturale / exacte); o forma de scepticism fata de orice teorie pozitivista care presupune ca poate ajunge la adevar sau cunosterea fundamentala in privinta faptelor sociale. Jean Francois Lyotard a descris acest curent ca o „neincredere in metanaratiuni”, conditia postmoderna fiind o forma de a pune la indoiala, a nu crede in metanaratiuni, teorii care presupun ca exista un fundament epistemologic in functie de care putem sau nu sa intelegem adevarul unor fapte sau declaratii. Pentru Michel Foucault “…nu exista cunostere in afara discursurilor…”, “ nu putem avea experienta decat in interiorul unor anumite discursuri..” Discursurile sunt sisteme de reprezentare a constiintei noastre sociale, mentalitatile, paradigmele, ideile, practicile pentru care limbajul functioneaza ca un mecanism formative. Discursurile, mecanisme subtile de putere (disciplinara si biopolitica), care determina validitatea anumitor idei, practice, exclude in acelasi timp alte idei sau practice . Exista limite discursive cu privire la ceea ce poate fi spus, exprimat sau gandit intr-un anumit moment in societate. M. Foucault in lucrarea sa “Disciplina si pedeapsa “, scrie despre acea relatie mutual constitutiva dintre putere si cunoastere, aparitia si structura catorva din institutiile fundamentale ale lumii moderne, ca cele disciplinare (inchisoarea, spitalul, scoala), bolile psihice, discursul public si cel stiintific, lansand conceptul de biopolitica (tot ce poate infuenta comportamentul biologic). Concluzia lui a fost ca puterea produce cunostere. Experienta unor discursuri este contingenta fiind rezultatul unor actiuni aproape intamplatoare intre anumite practice la nivel micro. Pentru a intelege puterea este bine sa ne uita la formele sociale si micro-practicile care opun rezistenta puterii, la tot ce este stigmatizat, la ‘anormalitate’. Nebunia, homosexualitatea, etc. au fost private de-a lungul timpului in mod diferit si institutionalizate sau ‘corectate’ in mod diferit in functie de epoca si paradigma de gandire predominanta. La fel si J. Derrida afirma ca nu exista adevar in afara unui regim anume, de productia acelui adevar, nu exista o intelegere stabila, naturala a lumii sociale, ci doar constructii artificiale ‘discursive”. In plus, teoreticianul Richard Ashley argument ca opozitia naturala intre anarhie si suveranitate este o capcana. Ceea ce ar trebui sa ne intereseze este sa vedem care sunt conditiile in care aceste opozitie este teoretizata, retinerea faptului ca procesul de cunoastere este mereu construit astfel incat sa se potriveasca anumitor interese. Ce este altfel realitatea daca nu propriile interpretari, in functie de propriile noastre interese. Pentru post-modernisti, importanta este constientizarea faptului ca anumite “adevaruri” sunt internalizate si perpetuate de fiecare dintre noi, ca atare puterea (politica) ne apartine tuturor. Nu exista esenta (metanaratiune a cunoasterii) ci exista interpretare in functie de regimul politic. Ceea ce este nevoie pentru noi este o forma de pluralism, de intelegere a identitatilor ca fiind multiple si fluide, precum si de o renegociere constanta a diferentelor- divergentelor.

29

Transformarea Comunitatii Politice: Globalizare si Actori Non-Statali Statul este o creaţie articifiala relativ recenta; planeta nu a fost dintotdeauna divizata in state. Apariţia statului modern in forma sa europeana este strans legata de revoluţia industrializata şi dezvoltarea capitalista. Insa de-a lungul istoriei umanitaţii, majoritatea formelor de comunitate/organizare politica nu au fost state. Politica post-Westphalian5 este din ce in ce mai putin o problema exclusiv a statelor nationale. Dupa caderea comunismului exista perceptia ”sfarsitului istoriei”6: civilizatia moderna intra intr-o noua etapa marcata de prosperitate capitalista si democratie liberala. Exista entuziasti ai globalizarii care au privit momentul caderii comunismului ca pe un motiv pentru o expansiune fara oprire a democratiei liberale. Diversificarea actorilor cu influenta in materie de decizie politica globala aparea ca o garantie a concentrarii puterii, monopolului de putere si implicit abuzurilor de putere. Idea liberala promovata a fost cea de cooperare pe baza constientizarii faptului ca nici un stat nu este singur si autosuficient. Fie sceptic sau favorabil, globalizarea este un subiect controversat. Economia globala este caracterizata prin fluxuri masive transnationale de capital, bunuri si servicii, (la care marile corporatii isi aduc aportul) si intr-o anumita masura, prin capital uman. Modelele globale de comunicare bazate pe noile tehnologii elimina intr-un anume fel orice limite, distante sau granite politice. Insa nu exita o definitie unica universala pentru tot ceea ce implica globalizarea. Termenul in sine a inceput sa fie folosit in anii 1960 desi fenomenul are origini mai vechi legate de modul in care modernitatea s-a raspandit in lume in secolul nouasprezece. Friedman, un entuziast al fenomenului ofera urmatoarea definitie: ”Integrarea inexorabila a pietelor, statelor-nationale, si tehnologiilor intr-o masura care nu a mai existat si care permite indivizilor, corporatiilor si statelor sa se deplaseze in jurul lumii mult mai departe, mai repede, mai puternic si mai ieftin decat inainte. (…) raspandirea capitalismului de piata in orice tara.”7Giddens defineste globalizarea ca” intensificare a relatiilor sociale globale, conectand locuri astfel ca evenimente locale sunt influentate de evenimente care au loc la mii de kilometrii distanta”8. Reactiile politico-ideologice fata de provocarile globalizarii sunt variate: in vreme ce neo-liberalii pledeaza pentru rolul esential al pietelor libere si statul limitat (al carui rol este asigurarea cadrului pentru functionarea pietelor libere prin deschiderea granitelor), moderatii consider ca anumite interventii ale statului in economie sunt necesare pentru a atenua efectele negative ale globalizarii si a asigura un mediu sanatos, o viata decent cetatenilor, si justitie social. De asemenea, traditionalistii insist pe ”de-globalizare” in

5 Pacea de la Westphalia (1648) este privita ca punct de pornire a sistemului de state nationale suverane; acordul incheiat intre puterile europene la sfarsitul razboiului de 30 de ani oficializa idea unui continent divizat in state guvernate independent care nu vor interveni in problemele interne ale celorlalte state. 6 Francis Fukuyama, Sfarşitul istoriei şi ultimul om, (Paideia: 1992). 7 Thomas Friedman, The Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization (Lexus si Maslinul) (New York; Anchor Books, 2000, revised ed.), pp. 7-8. 8 Anthony Giddens, “The Globalizing of Modernity” (Globalizarea modernitatii) in David Held and Anthony McGrew (eds.), The Global Transformations Reader: p. 92.

30

vreme ce radicalii post-modernisti sau neo-marxisti consider ca se poate profita de situatie pentru a transforma structurile de baza ale societatii. Realistii scolii relatiilor internationale privesc cu scepticism schimbarile: arena globala apartine tot relatiilor inter-nationale deoarece statele primeaza in fata altor entitati. Curentul de stanga neo-marxist considera ca fenomenele globalizarii reflecta o noua etapa patologica din expansionismul capitalismului de piata, cu beneficii in special pentru statele avansate. Jan Aart Scholte considera ca pentru a defini acest concept este nevoie de un nou cuvant deoarece toate celelalte – internationalism, liberalizare, universalim, occidentalizare – sunt mult prea dependente de o intelegere teritoriala a lumii. Ceea ce insa caracterizeaza noua era global este deteritorializarea sau suprateritorialitatea – aceasta nu inseamna ca teritoriul nu mai este important, ci doar ca pentru a rezolva problem care sfideaza granitele, problem transnationale, este nevoie de politici si abordari de aceeasi natura. O noua cartografie non-teritorialista a lumii este astfel necesara. Fenomenele globalizarii nu sunt doar un mit ci exista si afecteaza oamenii in mod real chiar daca nu au impact asemanator asupra tuturor. Desi o serie de voci critice considera ca globalizarea creste disparitatea intre cei saraci si bogati in interiorul statelor si intre state insa exista desigur avantaje si dezavantaje. Globalizarea, argumenteaza Scholte, plaseaza societatile pe drumuri potential contradictorii: conflict versus cooperare, integrare versus fragmentare, excluziune versus incluziune.9 Si Friedman, entuziast al globalizarii liberale afirma ”globalizarea semnifica atat totul cat si opusul acestuia. Ea poate simultan sa creasca puterea dar si sa o limiteze. Poate democratiza oportunitati dar si panica”10 Se poate argumenta deci faptul ca globalizarea ofera noi oportunitati de democratizare care reies din limitarea intr-o oarecare masura a suveranitatii statelor nationale prin cresterea puterii de influenta a forurilor globale. Din ce in ce mai multe loialitatea nationala este diluata de alt tip de loialitati care nu se refera la patrie sau natiune; loialitati cosmopolite de tip umanitarist si chiar si monedele nationale au devenit desuete. Cetatenii natiunilor se identifica si cu cauze globale de tip feminism, ecologism etc. Din ce in ce mai mult statele nationale pot fi monitorizare, blamate, influentate si chiar constranse de catre organizatii sau corporatii globale. De remarcat insa faptul ca acesti actori noi care castiga teren nu sunt reprezentativi in sensul in care mandatul lor nu este castigat prin mecanisme democratice traditionale de tip vot dar si participarea sau consulatarea publica. Scholte considera ca trasatura esentiala a globalizarii care influenteaza astfel de transformari este supra-teritorialitatea: spatiul social nu mai este definit exclusiv in mod teritorial, participarea cetateneasca nu se mai limiteaza la nivelul national. Astfel, democratia imaginata initial pentru perimetrul polisului antic sau cel mult natiunii al carei demos clar este natiunea nu este echipata corespunzator unor astfel de transformari care sfideaza granitele teritoriale dar si cele de valori sau ale sentimentului de apartenenta. ”Cresterea supra-teritorialitatii a produs o difuzie a competentelor atat spre nivelul sub-national al autoritatilor locale sau provinciale dar si spre nivelul supra-

9 Jan Aart Scholte, Globalization: A Critical Introduction (Globalizarea: o Introducere Critica) (London: Palgrave, 2000). 10 Friedman, Lexus si Maslinul, p. 406.

31

national”11 In consecinta se poate vorbi simultan si de o crestere a deficitului de democratie. Deciziile statului sunt constranse astfel prin forurile regionale, cat si cele locale si globale. Dupa ce atatia ani statul a oferit singurul canal de exprimare, control sau influenta asupra procesului decizional, acum acesta isi pierde treptat capacitatea de reglementare politica. Se vorbeste din ce in ce mai mult de post-suveranitate in aceste conditii.12Insa care sunt posibilitatile cetatenilor de a isi explima opinia si intentiile intr-un cadru de decizie global? Spre exeplu, pana in momentul de fata, Elvetia este singura tara care a organizat un referendum pentru a consulta populatia cu privire la semnarea acordului Bretton Woods in 1992. De asemenea, un factor important este diferentierea economica pe care globalizarea economica o accentueaza: beneficiile sunt in principal concentrate la nivelul tarilor dezvoltate, in mediul urban, in randul tinerilor, de gen masculin si a celor cu studii medii sau superioare. Cu alte cuvinte, milioane de oameni in special in tarile in curs de dezvoltare, din mediile rurale, din randul femeilor si/sau a celor fara educatie sunt marginalizati si lipsiti de beneficiile fenomenului de globalizare. Runda de negocieri GATT este criticata adesea ca fiind special configurata pentru a favoriza statele industrializate in timp ce statele mai mici au de suferit in urma barierelor comerciale.13 De aceea, exista pozitii conform carora globalizarea este de fapt internationalizare a pietei financiare si comerciale avand ca actori principali statele membre G-8. Asa cum scrie Bendana, hegemonia SUA este forta „invizibila„ care controleaza economia globala daca tinem cont de faptul ca majoritatea corporatiilor au fost create in aceasta tara.14Competitia economica globala in care deschiderea pietei, a granitelor, mobilitatea capitalului (si a persoanelor desi intr-o masura comparativ mai redusa) au fost promovate, prin sistemul FMI si Banca Mondiala, ca si retete obligatorii tuturor statelor indiferent de conditii particulare. Insa deciziile unor astfel de foruri sunt luate cu portile inchise. Aceste institutii nu pot fi trase la raspundere prin mecanismele democratiei reprezentative chiar daca efectele deciziilor lor au un efect negativ asupra standardului de viata in urma implementarii programelor de ajustari structurale. Institutii de tip FMI sau NATO dar si ONU sunt influentate predominant de statele occidentale sau mai precis de elita statelor occidentale care au mai multe resurse si deci mai multe voturi (un sfert din statele membre detin de regula trei sferturi din numarul de voturi). Statele G-8 in plus reprezinta acele state care influenteaza destinul planetei, luand decizii care afecteaza viata tuturor, in ciuda faptului ca nu au mandat democratic in acest sens. Mai mult decat atat, Organizatia Mondiala a Comertului este o institutie cu o astfel putere globala semnificativa care este practic condusa de avocati corporatisti care deseori lucreaza chiar pentru acele companii care vor beneficia in urma deciziilor OMC. In aceste conditii de difuzie ambigua a puterii politice, sentimentul de alienare politica nu este surprinzator.

11 Scholte, Globalizarea: o Introducere Critica, p. 133. 12 David Held, Anthony McGrew, Manualul Transformarilor Globale. 13 Scholte, Globalizarea: o Introducere Critica. 14 Bendana, Linii de Putere: Dominatia SUA asupra Noii Ordini Globale.

32

In consecinta, actorii asa numitei ”piete libere globale” joaca un rol esential in cadrul guvernarii globale. Exista coduri de comportament stabilite de catre Asociatia Internationala a Valorilor Mobiliare sau de catre Federatia Internationala a Bursei de Valori. Exista de asemenea, reguli si clasificari globale stabilite de catre agentiile de rating cu ar fi Moody’s Investor Service sau Standard & Poor. Anii 1960 si 1980 au excelat prin reducerea restrictiilor statelor nationale asupra pietelor de capital. Teoriile neo-liberale afirma chiar faptul ca aceste piete asigura in fapt regula democratica adica ”conducerea apartine poporului” deoarece consumatorii, in urma alegerii lor libere pe piata libera, ofera acestora puterea de a isi determina propriile conditii si circumstante. Cu toate acestea, argumentul este usor discreditat daca tinem cont de faptul ca majoritatea oamenilor nu pot ”vota cu portofelul” deoarece privatiunile financiare sunt mai des intalnite decat opusul. Banii si materialismul nu pot fi singurele calauze ale deciziilor politice.15 Pe de-o parte, regulile pietei sunt eficiente iar guvernele nationale trebuie sa permita libertate pentru ca astfel de dinamica a regulilor sa existe. Pe de alta parte insa, exista bunuri ce nu pot fi oferite de catre piata libera si anume bunuri publice. Aceste bunuri sunt cele la care orice persoana ar trebui sa aiba acces cum ar fi iluminat public sau scolarizare primara. Asa cum argumenta George Soros, ar fi mai util sa asiguram resurse astfel incat toti copiii planetei sa aiba acces la educatie primara decat sa ne limitam la a interzice munca copilului prin standarde ale OMC. De aceea rolul OMC este prea limitat la a oferi statelor garantii pentru deschiderea pietelor si a permit consolidarea a ceea ce Soros numeste fundamentalism de piata, o mentalitate care considera ca binele public poate fi implinit doar daca oamenii sunt pur si simplu lasati sa-si urmeze propriile interese. Probabil si experienta proprie l-a facut pe Soros sa creada acum ca aceasta mentalitate este failibila. Piata libera poate servi eficient intereselor private insa nu si interesului comun. Valorile sociale nu pot fi promovate decat prin aranjamente politice ale statelor nationale chiar daca sunt mai putin eficiente decat cele economice private. In plus, slabirea suveranitatii statului national in contextul globalizarii si fundamentalismului de piata este pentru Soros un motiv in plus pentru necesitatea consolidarii si perfectionarii institutiilor internationale.16 Se poate concluziona asadar faptul ca existenta unor institutii internationale importante cu putere economica nu este acompaniata de existenta unor institutii similare dar in domeniul social-politic. Dupa caderea comunismului, lumea politica multi-polar se foloseste din pacare de aceleasi instrumente (institutii)ale lumii vechi bi-polare. Lipsa de ajustare si reformare este evidenta si posibil explicabila in contextul popularitatii neo-liberalismului al carui accent pe virtutile pietei a echivalat cu neglijarea esecurilor si deficitului de performanta al pietei libere. Criza economica globala a anilor 2008-2010 ne reconfirma argumentul de mai sus. Acest deficit al pietei explica faptul implicarii tot mai intense a organizatiilor neguvernamentale si fundatiilor care doresc sa suplineasca prin serviciile lor publice

15 Scholte, Globalizarea: o Introducere Critica. 16 George Soros, “Fixing, not Sinking, the WTO” (Rezolvand nu inecand OMC-ul), 2001, www.project-syndicate.org/commentaries/commentary_text.php4?=714&lang=.. accesat 05.06.2002., si Open Society: Reforming Global Capitalism (Societatea Deschisa: Reforma Capitalismului Global) (New York: PublicAffairs, 2000).

33

ceea ce statul a neglijat iar piata nu este platita sa ofere. Asa numita societate civila globala sprijina populatia globului pe probleme de tipul HIV/SIDA, drepturile omului, drepturile persoanelor cu dizabilitati, protectia copiilor sau a femeilor, degradarea mediului inconjurator, etc. Aceste initiative pot desigur sa contribuie la democratizarea politicii globale mai ales prin actiuni de advocacy sau presiuni pe anumite teme. Campaniile de constientizare ale unor astfel de organizatii au produs imbunatatiri de tipul ”responsabilitatii sociale corporatiste” sau a etichetele ecologice. Insa si aceste institutii sufera pe de o parte, de lipsa de reprezentativitate pe linia democratiei traditionale si, pe de alta parte, de lipsa puterii decizionale. Atat globalizarea cat si regionalizarea submineaza abilitatea guvernelor nationale alese de a influenta in mod autonom destinele cetatenilor lor si imputeniceste alti actori care nu sunt alesi si ca atare nu pot fi trasi la raspundere. REGIONALIZAREA Regionalismul a primit un sens politic in timpul negocierilor Rundei Uruguay a GATT cu referire la integrarea economica regionala.17 Dupa al doilea razboi mondial aproximativ şi pana in 1999 au fost semnate 109 de aranjamente regionale au fost semnate atat in Africa şi America Latina intre anii 1960-1980 cat şi in fostul bloc sovietic in anii 1990. In anul 1988 s-a semnat un acord intre SUA şi Canada iar mai tarziu s-a alaturat Mexic pentru a crea NAFTA in 1994. In anii 1991 America Latina a facut eforturi pentru integrare regionala prin crearea Pieţei Comune a Sudului cu participarea Braziliei, Argentinei, Paraguay şi Uruguay. Chiar şi state care erau potrivnice sau marginalizate cum ar fi Afica de Sud sau Vietnam au devenit membre ale unor organizaţii regionale cum ar fi Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud sau Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud (ASEAN). Ca şi in cazul globalizarii, beneficiile economice au fost motorul acestor iniţiative. De fapt, o intrebare importanta este daca statele sau pieţele au condus aceste iniţiative. Intre aceste iniţiative, Uniunea Europeana este singua care a trecut dincolo de dimensiunea eocnomica pentru a deveni un actor politic important.18 Regionalizarea se poate defini ca fiind procesul de schimbare de la un nivel de relativa eterogeneitate la cooperare, integrare, coerenţa şi identitate. In plus, din perspectiva contrabalansarii procesului de globalizare, regionalizarea este un instrument de adaptare dar şi redresare a efectelor negative ale fenomenelor conexe globalizarii. Regionalizarea poate oferi statelor mai mici o vizibilitate şi capacitate de influenţa crescuta pentru a beneficia de procesele globalizarii şi pentru a instituţionaliza controlul cetaţenilor asupra unei structuri supra-statale ( a se vedea principiul subsidiaritaţii in cadrul UE prin care procesul decizional supra-naţional este adus mai aproape de cetaţenii europeni).Diferitele forme de integrare au fost vazute fie ca un pas inainte spre multilaterlism fie dimpotriva. Intre anii 1950 si 1960 regionalismul a fost privit ca pe o strategie de promovare si garantare a pacii si securitatii, dezvoltarii si bunastarii.

Pentru a intelege regionalismul in zilele noastre trebuie mai intai sa constientizam faptul ca avem de-a face cu un fenomen cu totul nou in

17 Marius Chivu, Silviu Dragomir, and Vasile Dem Zamfiresc (eds.), Mondializarea dincolo de mit, coordinated by Serge Cordellier (Bucharest: TREI, 2001). 18 Roland Axtmann, Liberal Democracy into the Twenty-first Century:Globalization, Integration and the Nation-state (Democratia liberala in Secolul 21: Globalizare, Integrare si Statul-Natiune) (Manchester: Manchester University Press, 1996).

34

ciuda senzatiei de déjà vu. Noul tip de regionalism se refera la un fenomen emergent inca din anii 1980 in Europe o data cu semnarea Actului Unic European care devine gradual un fenomen cu totul global.19

Se poate observa faptul ca dupa Razboiul Rece, procesele de regionalizare sunt diferite fata de cele din perioada dintre cele doua razboaie sau fata de cele din anii 1970-1980 acestea din urma fiind cunoscute sub numele de experimentele lumii a treia.20 Asa cum argumenta Hettne, ”noul regionalism” este conturat de noua ordine globala multipolara facilitat fiind de caderea comunismului si de relativul declin al hegemoniei SUA. Regionalismul traditional sau macro-regionalismul (cum ar fi UE, NAFTA, MERCOSUR), implica unitati regionale care coordoneaza fluxurile de capital intr-un anumit spatiu ajungand la un piata vasta. Noile regiuni nu sunt create de sus de catre super-puteri ci printr-un proces spontan care are loc in interiorul regiunilor deoarece acestea devin constiente de necesitatea de a coopera ca singura solutie la problemele transnationale cu care se confrunta in conditiile declinului puterii statului-natiune. Noul tip de regionalizare se doreste a fi compatibil cu lumea interdependenta in care traim si se concentreaza nu numai pe ideea de dezvoltare economica dar si pe problemele sociale, de mediu si de securitate cu care partile se confrunta. Astfel se creeaza un proces multidimensional preocupat de identitatea si coerenta regionala. Acest tip nou de regionalizare trebuie privit ca pe un concept global deoarece, ca si in cazul globalizarii, efectele sale pot impacta orice zona a planetei. Exista mai multe modalitati in care regionalismul poate fi privit vis-a-vis globalizare: ca pe un proces complementar-prietenos, ca pe un contra-curent sau ca pe un mod de reglementare a globalizarii. Din perspectiva institutiilor internationale cum ar fi OMC-ul regionalizarea este doar un proces complementar pozitiv pentru un comert liber.21Cu alte cuvinte, statele pot profita de astfel de aranjamente regionale ca strategii pentru a obtine avantaje economice competitive pe piata globala. Din perspectiva teoreticienilor cum este Polany22, integrarea regionala produce efecte asemenatoare globalizarii, creand blocuri de putere si polarizare prin protectionism (chiar si mascat) precum si instabilitate si inechitate sociala. De asemenea, regionalizarea a fost privita ca pe un mecanism de reglementare prin standarde si reguli care sa confere statelor membre mai multa putere de nogociere si sa le protejeze impotriva surprizelor neplacute, efecte ale volatilitatii pietei libere globale. Aceasta ultima perspectiva este cea care va fi abordata in lucrarea de fata: regionalizarea, spre exemplu integrarea europeana, poate servi ca instrument de reglementare a organizarii teritoriale, de reconciliere a traditionalismului cu modernismul, si de imputernicire a regiunilor intru mai mult control si comunicare. Politica UE de Coeziune dar si cea privind Agricultura au ca scop armonizarea nivelului de dezvoltare pentru reducerea disparitatilor economice intre statele membre ale UE. Practic, redistribuirea realizata prin aceste politici are ca scop sprijinirea statelor mai sarace. Sprijinind investitiile in insfrastructura si capital uman,

19 Michael Schulz, Fredrik Soderbaum and Joakim Ojendal, (eds.), Regionalization in a Globalizing World, (Regionalizarea intr-o Lume Globala) (London: Zed Books, 2001), p. 3. 20 Bjorn Hettne, Andras Inotai, Osvaldo Sunkel (eds.), Globalism and the New Regionalism (Globalism si Noul Regionalism), (Basingstoke: Macmillan, 1999, vol. 1 of the The New Regionalism). 21 Organizatia Mondiala a Comertului, www.wto.org., accessat 14.02.2010. 22 Karl Polany, The Great Transformation (Marea Transformare), (Rinehart & Company, Inc., 1944).

35

aceste politici au potentialul de a contribui la crelterea productivitati si in consecinta, a competitivitatii statelor mai slab dezvoltate.23Asfel, se poate sustine argumentul ca regionalizarea, astfel privita, poate redresa intr-o anumita masura efectele negative ale globalizarii economice.

Noul tip de aranjament regionalist (NAR) reprezinta o revenire a politicului intr-o lume globalizata in contrast cu conceptul de regionalism deschis bazat pe ideea ca fortele de piata influenteaza aceste procese. NAR abordeaza globalizarea ca pe un proces puternic si chiar ireversibil, care insa poate fi modelat prin forte regionale in vederea protejarii ordinii sociale si controlului politic al pietei.24

Omogenitatea intre regiuni la care se ajunge ca urmare a acestor procese de regionalizare este vizata in domenii precum cel economic, politic (democratizare), de securitate (nu doar militara dar si de mediu si sociala) dar si cultural. Ca stat-national in contextul global este aproape imposibil sa pastrezi beneficiile unui statut inchis fara a fi sanctionat de mediul de afaceri global. Liberalizarea comertului este preconditia unei economii sanatoase. In cadrul negocierilor OMC tarile UE actioneaza cu un intreg comercial astfel statele mai slab dezvoltate au la dispozitie un canal de participare la negocieri multilaterale pe care individual ca stat nu l-ar fi putut avea. Astfel puterea acestor state de a negocia creste considerabil. Acest beneficiu este esential in conditiile slabirii autonomiei statului natiune si a intensificarii interdependetei intre state.Incepand cu 1993 datorita Pietei Unice si dupa 1999 (Uniunea Monetara) constrangerile exterioare la adresa Europei s-au transformat: prin integrare, autonomia sa in cadrul pietei globale este crescuta, la fel si puterea de negociere externa si capacitatea de a avea o politica economica coerenta. In consecinta, crearea de institutii supranationale in parteneriat cu guvernele conform metodei de integrare Monet, poate fi o metoda eficienta de a rezolva probleme comune. Aceasta poate in final sa conduca la o redefinire a identitatii de grup in cadrul regiunii.25

”Regionalizarea creeaza un cadrul de reglementare care este complementar institutiilor internationale cat si organizatiilor international pentru a reconcilia dinamica globalizarii cu traiectoria nationala”26 ”Regionalizarea poate fi un instrument de suplimentare, crestere si protectie a rolului statului si puterii guvernului in contextul unei lumi interdependente”.27

Regionalizarea a fost privita fie ca venind in completarea sau impotriva globalizarii. Unii critici ai globalizarii vorbesc despre integrarea regional inafara umbrelei americane sau a ”cosmarului Pentagonului” ca un model de protectie impotriva globalizarii de tip SUA.28Inca din anii 1950 si mai ales dupa Razboiul Rece lumea a fost martora unei multiplicari a relatiilor de integrare regional. Aceasta s-a intamplat si datorita cresterii

23 Comisia Europeana, “Unity, Solidarity, Diversity for Europe, its People and Territory” (Unitate, Solidaritate, Diversitate pentru Europa, Populatia si Teritorul Sau), (Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2001). 24 Schulz, Soderbaum and Ojendal (eds.), Regionalization in a Globalizing World, (Regionalizarea intr-o Lume Globala), p. 16. 25 Francoise Milewski, “Puterea de manevra a politicilor economice”, in Marius Chivu, Silviu Dragomir, and Vasile Dem Zamfiresc (eds.), Mondializarea dincolo de mit. 26 Sachwald, “Integrarea regionala si globalizarea: de la comert la institutii”, in Mondializarea dincolo de mit., p. 131. 27 Schulz, Soderbaum and Ojendal (eds.), Regionalization in a Globalizing World, p. 4 28 Alejandro Bendana, Power Lines: US Domination in the New Global Order (Linii de Putere: Dominatia SUA asupra Noii Ordini Globale) (New York: Olive Branch Press, 1996)

36

numarului de state independente foste colonii precum si datorita multilateralismului si interdependentei economice la care se adauga alti factori precum proximitatea, istoria comuna, sau factorilor culturali, ideologici sau politici. Desi castigul economic obtinut prin grupari regionale poate parea predominant, factori precum securitatea comuna sau sentimental de apartenenta la o o anumita comunitate de valori. De pilda, tarile Americii Latine si-au unit fortele in anii 1990 pentru a contrabalansa economic puterea Americii insa aceasta nu s-ar fi intamplat fara ca liderii regiunii sa impartaseasca anumite interese si valori. NAFTA sau MERCUSOR, ASEAN sau APEC sunt astfel de exemple concrete. Impactul regionalizarii asupra statelor-natiune pare sa fie similar cu cel al fenomenului de globalizare. De aceea, regionalizarea a fost unoeri privita ca un pas intermediar spre integrarea global. In aceasta lucrare vom face o distinctie intre regionalism si regionalizare (asa cum vom detalia intr-un capitol viitor): regionalismul se refera la un fenomen general care consta in initierea unor proiecte de promovare a pacii si dezvoltarii unei regiuni. Regionalizare insa este un process empiric de transformare de la o situatie de ”heterogenitate si lipsa de cooperare la o situatie de integrare pe baza cooperarii, convergentei, coerentei si identitatii commune pe diverse domenii, intr-un anumit spatiu geographic”.29 Uniunii Europeana poate fi privita ca model de integrare regional care a ajuns la suveranitate comuna in domenii precum liberalizarea, standardizarea produselor si piata comuna, libertatea de circulatie a persoanelor30. In plus, integrarea a adus mai multa autonomie Europei in relatiile sale economice globale. Potential inlocuitor al dolarului, moneda euro are acum puterea global pe care nici una din monedele individuale ale statelor membre nu a avut-o. Institutiile europene au putere de negociere internationala si pot asigura stabilitate financiara prin coordonarea bancilor centrale. Si in plus, un aspect esential pentru subiectul lucrarii de fata, Parlamentul European este fara indoiala un organism supra-national unic pe scena politica global. Fezabilitatea si continuitatea proiectului European a fost si ramane un subiect controversat; insa punctele tari ale acestui proiect de integrare se bazeaza pe trecutul istoric comun dificil, marcat de razboaie, necesitatea de dezvoltare economica, precum si o anumita viziune privind viitorul unit al Europei.

29 Michael Schulz, Fredrik Soderbaum and Joakim Ojendal (eds.), Regionalization in a Globalizing World (Regionalizarea intr-o lume globalizata), (London: Zed Books Ltd., 2001), p. 5. 30 Robert J. Holton, Globalization and the Nation State (Globalizarea si Statul-National), (London: Macmillan Press LTD, 1998)