1

Institu Ńiile Uniunii Europene

Sinteza Specializarea RelaŃii Interna Ńionale şi Studii Europene

Conf. univ. dr. Cristina Păiuşan-Nuică

Argument:

Cursul InstituŃiile Uniunii Europene adresat studenŃilor anului I ai specializării RelaŃii InternaŃionale şi Studii Europene îşi doreşte să-i introducă pe aceştia în terminologia europeană, să le prezinte clar şi succint cei mai importanŃi paşi ai evoluŃiei comunităŃilor europene şi apoi ai Uniunii Europene, precum şi modul în care au apărut şi s-au transformat în timp instituŃiile de bază are Uniunii Europene. Pentru aceasta am încercat să adun cele mai semnificative informaŃii, să la structurez cronologic şi logic, pentru ca un fiecare student care va urma acest opŃional să rămână cu câŃiva termeni de bază şi o privire generală, dar neezitantă a angrenajului european din care face parte. Am folosit sintezele existente de la cărŃile fundamentale ale lui Charles Zorgbibe: ConstrucŃia europeană, trecut, prezent, viitor, la sinteza domnului prof. univ. dr. Gh. Sbârnă şi lucrarea acestuia Românii şi proiectele federale europene interbelice, apoi lucrările prof. univ.dr. Gheorghe Iordan Bărbulescu: Uniunea Europeana. De la naŃional spre federal şi Uniunea Europeană, de la Economic la Politic şi cursul lui Jean-Luc Sauron, Curs de instituŃii europene. Actuala sinteză este o prezentare schematică a formării şi evoluŃiei instituŃiilor europene de la începutul acestora şi până la Uniunea Europeană a celor 27.

Obiective

Cursul are ca obiectiv esenŃial aprofundarea cunoştinŃelor necesare cunoaşterii, de către studenŃii specializării RelaŃii InternaŃionale şi Studii Europene a Uniunii Europene, a modului în care cetăŃeanul român se poate raporta şi adresa acestor instituŃii. Cursul pune accent pe înŃelegerea funcŃionării instituŃiilor UE şi implicit pe cunoaşterea formării structurilor Uniunii Europene.

Studentul dobândeşte informaŃii decisive pentru a înŃelege cum şi de ce se raportează România şi celelalte Ńări membre ale uniunii la InstituŃiile Uniunii Europene.

Cunoaşterea instituŃiilor europene oferă o mai bună înŃelegere modului în care acestea au contribuit la crearea unui spaŃiu politic, economic, social, cultural

2

şi, nu mai puŃin, de securitate, în ideea majoră de „unitate în diversitate”, pe care o prezintă Uniunea Europeană.

I. Istoria ideii şi construcŃiei europene.

Ideea unităŃii Europene a apărut o dată cu ideea de Europa şi a fost tratată de-a lungul secolelor de o serie de gânditori.

Dar înainte de apariŃia clară a conştiinŃei continentale, a apărut creştinismul car a realizat o sinteză a spiritualităŃii din aria geografică a Europei care de-a lungul secolului a evoluat că o comunitate spirituală şi uneori şi politică unitară prin raportarea la lumea ne-creştină.

Ideea unităŃii Europei a preocupat pe gânditorii timpurilor moderne, de la abatele Saint-Pierre, Voltaire, Rousseau, Kant, Leibnitz, Montesquieu, Saint-Simon, şi până la marii oameni politici şi de cultură de la începutul secolului al XIX-lea.

De-a lungul timpului au apărut mai multe proiecte de organizare a continentului european elaborate de cei care au căutat să găsească fundamentul moral al unei asemenea organizări federale în existenŃa conştiinŃei solidarităŃii europene.

Pentru Voltaire, singura Europă care există şi care poate exista este aceea a Luminilor: „O republică imensă a spiritului cultivat”.

Proiectul abatelui Saint-Pierre, din 1713 susŃinea în Proiectul pentru a face pace permanentă în Europa că, din punct de vedere moral, întreaga Europă constituie o societate unică. Domnia dreptului a impus suprimarea războaielor private în interiorul statului. Pentru oprirea războaielor dintre state, Saint-Pierre propunea ca toŃi suveranii din Europa să facă o alianŃă de pace perpetuă şi irevocabilă şi care alianŃă să fie menŃinută printr-un Congres permanent al ambasadorilor. Abatele vorbea de un Senat european care să dispună de o armată comună plătite din contribuŃiile Ńărilor membre.

Jean Jacques Rousseau vorbea de o „republică europeană” unită de interese comune.

ToŃi aceşti gânditori ai secolelor trecute ca şi alŃii, prin proiectele lor, au avut viziunea viitorului şi ideilor lor se vor regăsi într-o serie de proiecte de uniune europeană în epoca modernă şi contemporană.

Napoleon Bonaparte a fost printre cei care au dorit să unifice Europa într-o singur stat. A fost preocupat de ideea unificării statelor europene, astfel că în testamentul său politic adresat fiului său, considera că este necesar „a reuni Europa prin legături federale indisolubile” şi că vechiul continent „merge către o transformare inevitabilă”. Convingerea sa era că „ConfederaŃia europeană va sosi curând sau târziu, prin forŃa lucrurilor”.

Secolul al XIX-lea secolul naŃionalităŃilor şi a ideilor unificării europene În cursul secolului al XIX-lea s-au înmulŃit ini Ńiativele în favoarea unei

3

federaŃii a naŃionalităŃilor europene. GeneraŃia revoluŃiei de la 1848 a fost cea mai consecventă în exprimarea şi

scrierea ideilor de unitate europeană. PersonalităŃi precum Victor Hugo şi Carlo Cattaneo, au introdus în circuitul terminologiei politice noŃiunea de Statele Unite ale Europei.

În viziunea lui Cattaneo, principiul naŃional urma a sfărâma împărăŃiile multinaŃionale din răsăritul Europei în federaŃii de popoare libere. Căci - scria el - „vom avea pace numai când vom avea Statele Unite ale Europei”.

Victor Hugo făcea în 1851 un Apel pentru Statele Unite ale Europei. Hugo vorbea de naŃionalitatea europeană şi îşi exprima în nenumărate rânduri siguranŃă „ acest lucru formidabil, republica europeană o vom avea. Vom avea acele State Unite ale Europei care vor încorona lumea veche”.

Primul război mondial avea să schimbe în mod esenŃial configuraŃia politică a lumii şi îndeosebi a Europei. Statele Unite ale Americii se afirmă pe scena politică drept putere mondială decisivă, contribuind la noua organizare europeană şi la înfiinŃarea unui forum al naŃiunilor, care viza o largă colaborare între statele europene şi extraeuropene, în scopul menŃinerii păcii şi a progresului umanităŃii.

Pierderea de către Europa a poziŃiei dominante în lume, noile probleme cu care ea se confrunta după experienŃa dramatică a primului război mondial au determinat în rândul cercurilor politice şi intelectuale noi căutări şi proiecte de organizare a statelor europene. Astfel apare pentru prima oară o mişcare politică paneuropeană al cărei promotor a fost contele austriac Richard Condenhove-Kalergi, care considera că numai o reorganizare europeană în direcŃia unificării poate scoate Europa din criză.

Alte proiecte federale au fost emise în a doua parte a primului deceniu interbelic, dar cu un impact restrâns în opinia publică şi publicistică. Mai cunoscute au fost AsociaŃia pentru Uniunea Economică Europeană şi Antanta InternaŃională a OŃelului, la care au aderat FranŃa, Germania, Luxemburg şi Belgia, cu scopul de a stabili nivelul producŃiei pe care fiecare membru trebuia să-l respecte. Dar criza economică izbucnită în 1929, cu efectele sale profunde şi multiple, a dus la încetarea acestei iniŃiative.

Proiectul Briand Cel mai important şi totodată mai structurat proiect de uniune europeană din

perioada interbelică a fost conceput de către Aristide Briand. Politicianul francez, care avea să fie supranumit apostolul păcii, a prezentat la 5 septembrie 1929, la cea de-a X-a sesiune a Adunării Generale a SocietăŃii NaŃiunilor de la Geneva, în faŃa celor 27 de delegaŃi ai statelor europene o schiŃă sumară a planului său de făurire a Uniunii europene.

Dezbaterile asupra acestui plan, cel mai temeinic ce se elaborase până atunci, s-au desfăşurat până în 1932, când, datorită mai multor divergenŃe şi mai ales a complicării situaŃiei internaŃionale, proiectul va rămâne doar la stadiul de ideal.

O dată cu venirea la putere a naŃional-socialismului în Germania, s-a pus

4

capăt brutal mişcărilor paneuropene, iar Europa a intrat curând în al doilea război mondial. În anii războiului aveau să reapară unele programe şi mişcări cu privire la construcŃia Europei unite. În 1941, italianul Altiero Spinelli, împreună cu un grup de prieteni, lansa un proiect de manifest, Pentru o Europă liberă şi unită, în care se susŃinea cu tărie problema „abolirii definitive a diviziunii Europei”. În anul următor, într-un memorandum adresat ministrului său Eden, Winston Churchill, premierul Marii Britanii, lansa formula de State unite ale Europei.

În timpul celui de-al doilea război mondial ideea Europei unite a reapărut. În 1944, reprezentanŃii mişcării europene de rezistenŃă într-o reuniune la Geneva au elaborat un program european care dorea realizarea unei Europe comune, prospere şi pacifiste, arătând că o federaŃie europeană ar fi putut înlătura cauzele celor două războaie mondiale.

ConstrucŃia europeană postbelică Jean-Luc Sauron în al său Curs de instituŃii europene1 împarte perioadele

construcŃiei europene în două: - 1945 – 1989 – o construcŃie răspuns la adresa rupturii Est-Vest - 1990 – 2004 – o construcŃie răspuns la adresa globalizării.

După război, ideea unificării europene avea să capete un nou suflu, dar fără vreun rezultat total, deoarece s-a ajuns la o bipolarizare a lunii între cele două supra-puteri : SUA şi URSS, a căror relaŃie va determina cursul desfăşurărilor politice în Europa.

În noua configuraŃie, ideea Uniunii europene a fost reluată de Churchill în 1946, într-o conferinŃă Ńinută la Universitatea din Zürich, în care susŃinea cu tărie că „Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor... În realizarea acestei sarcini urgente, FranŃa şi Germania trebuie să preia conducerea”. Dar ideea unei alianŃe occidentale a stârnit îngrijorarea URSS stalinistă, care a contribuit direct, prin atitudinea sa, la inaugurarea războiului rece. În 1947, NaŃiunile Unite au instituit Comisia Economică pentru Europa, dar în condiŃiile acestui război, rolul comisiei a rămas simbolic.

SituaŃia economică, socială şi politică a Europei, după război, era atât de alarmantă, încât teama că partea occidentală a continentului ar fi putut să cadă în mâinile comuniştilor stalinişti, subordonaŃi Moscovei, a determinat SUA să prezinte Planul de ReconstrucŃie Europeană, sau Planul Marshall. Acesta a pus în mişcare reconstrucŃia Europei Occidentale, iar doctrina Truman a lansat planul de stăvilire a expansiunii comunismului. În 1948 se constituie OrganizaŃia pentru Cooperare Economică, prima instituŃie interstatală europeană; în 1949 se semnează Pacul de la Bruxelles şi se pun bazele Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În acelaşi an ia fiinŃă Consiliul Europei, prima organizaŃie europeană, un puternic 1 Jean Luc Sauron, Curs de instituŃii europene, Editura Polirom, 2010.

5

nucleu al formării federaŃiei statelor europene. 1945 – 1989 ConstrucŃia Europei Occidentale Moto: Mai mulŃi oameni de stat din Occident au fost numiŃi […] părinŃi ai Europei sau

părinŃi ai AlianŃei Nord Atlantice. Nici unul nu merită acest titlul. El îi aparŃine lui Stalin. Fără Stalin, fără politica lui agresivă, fără ameninŃarea pe care a reprezentat-o pentru lumea liberă, AlianŃa Nord -Atlantică nu ar fi văzut niciodată lumina zilei, iar mişcarea pentru o Europa unită, incluzând Germania, nu ar fi cunoscut niciodată extraordinarul său succes. În ambele cazuri, la baza celor două importante realizări a stat un reflex de apărare. (Paul-Henri Spaak).

Ruptura dintre Est şi Vest s-a dovedit a fi un fapt începând din 1946 – 1947 şi

mai ales 1948, astfel că tentativele de unificare europeană s-au limitat la Vestul Europei.

Astfel, până în anul 1949 s-au organizat sisteme clasice de cooperare, având drept scop realizarea unei unităŃi mai strânse a statelor membre.

Începând din 1950 schimbarea şi formarea unei Europe occidentale – exclusiv si cu instituŃii noi va fi drumul noilor strategii. Astfel apar un nou tip de organizaŃii - comunităŃile europene.

În perspectiva realizării Planului Marshall s-a pus problema continuităŃii

cooperării statelor vest-europene, iniŃiativa a venit din partea FranŃei care a publicat în iulie 1948 Memorandumul Bidault – ce propunea convocarea unui parlament vest-european care să instituie o uniune vamală şi economică. Această idee era susŃinută la Bonn de către cancelarul Konrad Adenauer.

Cel care şi-a legat pentru totdeauna numele de primele demersuri ale realizării noii entităŃi europene a fost omul politic şi economistul francez Jean Monnet. El a fost cel care a propus ca producŃia de cărbune şi oŃel din cele două Ńări rivale de secole - FranŃa şi Germania - să fie administrată de un organism supranaŃional, cu scopul de a schimba destinul unui domeniu care servise războiului, ce tulburase de nenumărate ori liniştea Europei. Se considera că, prin crearea acestui sistem, se vor stimula relaŃiile dintre cele două state, precum şi investiŃiile reciproce, cele ce vor împiedica un eventual conflict între acestea.

Ideea creării unei adunări parlamentare europene nu a dispărut, astfel că cu ocazia reuniunii Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles, din ianuarie 1949, Marea Britanie a fost de acord cu acest principiu şi au hotărât crearea unui Consiliu al Europei, compus dintr-un comitet ministerial şi un corp consultativ. Cinci state au fost invitate să participe la negocieri (Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia şi Suedia), alături de cele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles.

După consultări, la 5 mai 1949 a fost semnat Statutul Consiliului Europei , intrat în vigoare în august 1949, cu zece state membre.

Consiliul Europei a reunit statele democratice din Europa Occidentală şi a promovat drepturile omului.

6

ApariŃia primelor comunităŃi europene sunt strâns legate de activitatea omului

politic francez Robert Schuman, puternic influenŃat de ideile lui Jean Monnet. Alături de cei doi menŃionaŃi, în rândul „părinŃilor fondatori” ai noii construcŃii europene au fost înscrişi şi marii oameni politici - german şi italian - Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi. La solicitarea ministrului de Externe al FranŃei, Robert Schuman, Jean Monnet, pe atunci şeful Comisariatului pentru Plan şi „unul dintre cei mai influenŃi europeni în lumea occidentală” a elaborat un proiect.

În anul 1950 ministrul de Externe al FranŃei, Robet Schuman, inspirat de planul lui Jean Monnet a propus : reconstrucŃia Europei ; eliminarea vechii rivalităŃi dintre FranŃa şi Germania; o unificare a industriei cărbunelui şi oŃelului – fuzionarea intereselor în acest domeniu va ajuta la ridicarea nivelului de trai şi la stabilirea unei ComunităŃi Europene (DeclaraŃia Schuman).

ConferinŃele interguvernamentale desfăşurate între 1950 şi 1951 au reprezentat punerea pietrei de fundament a uniunii. În 1951, planul lui Robert Schuman a devenit realitate, semnându-se Tratatul de la Paris care punea bazele ComunităŃii Europene a Cărbunelui şi OŃelului (CECO), având 6 state membre: Belgia, Germania de Vest, Luxemburgul, FranŃa, Italia şi Olanda, sub preşedinŃia lui Jean Monnet2. Acest prim organism economic a avut rolul de a unii decizional dezvoltarea industrială a celor 6 state.

Jean Monnet a devenit preşedintele Înaltei AutorităŃi, formată din 9 membri desemnaŃi de cele şase guverne şi având rol de executiv comunitar, însărcinată cu îndeplinirea prevederilor tratatului (a funcŃionat până în anul 1967, când a fost asimilată de Comisia Europeană). Sediul ei a fost stabilit la Bruxelles.

Tratatul hotăra structurile Comunit ăŃii : Consiliul Mini ştrilor , Adunarea Parlamentară şi Curtea de JustiŃie şi stabilea regulile de realizare ale acestor instituŃii.

În mai 1952 s-au semnat Tratatele de la Bonn şi Paris. 6 state europene au semnat un tratat privind crearea ComunităŃii Defensive Europene (European Defence Community – ECD), trei dintre ocupanŃii occidentali ai Germaniei au fost de acord să pună capăt ocupaŃiei prin ratificarea acestui tratat. Marea Britanie şi celelalte state membre NATO au semnat tratate auxiliare separate prin care se angajau să acorde ajutor militar în eventualitatea unui atac îndreptat împotriva oricăruia dintre partenerii EDC. FranŃa a continuat să se teamă, şi cu toate presiunile americane în august 1954, Parlamentul francez a refuzat ratificarea tratatului.

2 Jean Monnet prezenta schimbarea fundamentală pe care o aducea Planul Schuman: „Propunerile lui Schuman erau revoluŃionare sau nu însemnau nimic. Primul principiu indispensabil al acestor propuneri este renunŃarea la suveranitate într-un domeniu îngust dar hotărâtor. Un plan care nu se bazează pe acest principiu nu poate fi o contribuŃie folositoare la soluŃionarea problemelor majore ce ne subminează existenŃa. Cooperarea între naŃiuni, deşi este esenŃială, nu poate ea singură să răspundă problemei noastre. Ceea ce trebuie să urmărim este o fuziune a intereselor popoarelor europene şi nu doar un alt efort de a menŃine echilibrul acestor interese”.

7

Eşecul proiectului ComunităŃii Defensive Europene (European Defence Community - EDC) şi a celei politice din 1954 nu a întrerupt procesul integrării europene, dimpotriva a dus la amplificarea negocierilor.

O nouă treaptă a construcŃiei comunitare a fost marcată de reuniunea miniştrilor de Externe ai celor şase Ńări (FranŃa, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda), din 1-3 iunie 1955, de la Messina (Sicilia), care a avut ca scop proiectarea unei PieŃe Comune deschisă economiei şi energiei nucleare.

După negocierile de la Bruxelles, din iunie 1956, în cadrul unei conferinŃe interguvernamentale şi în baza Raportului unui comitet de experŃi condus de belgianul Paul Henri Spaak, unul din artizanii procesului de integrare, s-a propus înfiinŃarea a două noi comunităŃi:

- Comunitatea Economică Europeană (CEE), care viza crearea unei pieŃe comune generalizate;

- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), care urmărea o solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare.

În anul lansării Sputnikului, când U.R.S.S. a preluat supremaŃia nucleară,

diplomaŃiile Europei occidentale au format nu doar o PiaŃă comună, ci şi o comunitate a intereselor atomice, era o primă etapă a unificării europene, care va Ńine cont de confruntarea Est-Vest.

Tratatul de la Roma a intrat în vigoare în 1958, structurile europene apărute acum au fost: un parlament unic, devenit Parlamentul European; o curte de justiŃie unică, Curtea Europeană de JustiŃie.

După ani de consolidare, ComunităŃile Europene au devenit atractive şi

pentru alte Ńări europene, primul stat care a semnat un tratat de asociere cu CE a fost Grecia în 1961, iar cereri de aderare au depus în 1961: Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca.

- Marea Britanie şi-a schimbat semnificativ strategiile, dar treptat. Până în anul 1961 britanicii au considerat că integrarea europeană este o problemă a Europei continentale ce nu o privea.

- Marea Britanie dorea dezvoltarea economiei sale în centru întinsului Commonwealth britanic, considerându-şi priorităŃile în funcŃie de acest organism. O uniune vamală cu Ńările vest europene, fără participarea Commonwealth-ului era de neconceput pentru Marea Britanie. Dar în foarte scurt timp, Europa de Vest se dezvolta într-un ritm mult mai alert decât Marea Britanie, iar SUA încuraja asocierea Angliei la structurile vest-europene.

Astfel au început în noiembrie 1961 negocierile dintre CE şi Marea Britanie, negocieri care s-au lovit de reticienŃe la început ale RFG şi apoi ale FranŃei. FranŃa şi RFG încercau o reconciliere istorică bazată şi pe relaŃii economice preferenŃiale, iar intrarea Marii Britanii în CE le-ar fi lezat interesele, de aici şi seria de negocieri dintre premierul britanic Macmillan şi de Gaulle, dintre Macmillan şi Adenauer.

8

În 1963 a apărut un moment critic în istoria relaŃiilor franco-britanice, datorat refuzului britanic de a coopera cu FranŃa în domeniul nuclear. Marea Britanie avea deja un partener, SUA. De Gaulle a rupt tratativele cu diplomaŃii britanici, exercitându-şi dreptul de veto, cu toate că celelalte state doreau continuarea negocierilor. Negocierile au fost reluate abia în 1968.

Primul stagiu al integrării europene a fost cel comercial – o uniune vamală cu tarif vamal comun.

RelaŃiile dintre Germania, partea sa occidentală, devenită Republica Federală Germană şi FranŃa au continuat să fie tensionate şi la începutul anilor ’50. La sfârşitul anului 1952, Tratatul de la Bruxelles s-a modificat prin includerea Germaniei şi Italiei, foste state inamice, iar tratatul de securitate mutuală a fost redenumit Uniunea Europei Occidentale (UEO – WEU Western European Union). Cu toate protestele voalate sau nu ale FranŃei regimul de ocupaŃie al Germaniei a luat sfârşit. Cu această ocazie cancelarul german Konrad Adenauer s-a angajat să nu producă arme atomice, bactereologice sau chimice, bombardiere, nave de război etc, decât la recomandarea Saceur (Supreme Allied Commander in Europe) şi cu votul a două treimi din consiliul UEO.

FranŃa şi Germania au căzut de acord ca Regiunea Saar, pe care FranŃa dorea să o anexeze încă din 1945, să constituie un teritoriu autonom, special inclus în UEO. Prin plebiscit locuitorii acestei regiuni au respins soluŃia în octombrie 1955, iar din 1957 Saarul s-a întors la RFG.

FranŃa a rămas sensibilă în relaŃiile cu Germania. Marcată de instabilitate politică internă, FranŃa nu a evoluat în ritmul Marii Britanii sau al Germaniei de Vest, deşi sub conducerea lui Jean Monnet a adoptat o formă de succes a planificării economice centralizate ce a dus la dezvoltarea industriei şi agriculturii.

Clasa politică franceză a renunŃat foarte greu la imperiul colonial, la veleităŃile de mare putere, iar în cazul Algeriei s-a ajuns până în pragul unui război civil, evitat de revenirea la putere a generalului de Gaulle în 1958.

Simbol al noii FranŃe, de Gaulle a venit cu o strategie bazată pe două decizii: hotărârea de a deveni putere nucleară şi de a se alătura unei comunităŃi economice care să recunoască implicaŃiile politice.

O prioritate franceză era stabilirea unor relaŃii diplomatice juste cu Germania, precum şi reaşezarea rolului FranŃei în cadrul NATO, dominat exclusiv de către americani.

Artizanii strategiei de apropiere de Germania au fost din partea franceză: Robert Schumann şi Jean Monnet, iar din cea germană Konrad Adenauer. Adenauer a propus încă din 1950 o uniune economică franco-germană la care să poată adera şi Italia, statele Benelux şi poate, Marea Britanie.

După revenirea la putere a lui de Gaulle în 1958, premizele apropierii franco-germane erau tot mai puternice, datorită fricŃiunilor germano-americane şi germano-britanice. Adenauer, aflat la sfârşitul unei îndelungate cariere, a găsit în de Gaulle un prieten.

9

Întâlnirile Adenauer – de Gaulle de la Rambouillet (1960) şi Paris (1962) au dus la o reconciliere şi o înŃelegere franco-germană.

În 1962 de Gaulle a făcut un turneu în Germania de Vest, iar în ianuarie 1963 s-a semnat tratatul care oficializa înŃelegerea franco-germană, devenit miezul politicii europene, o alternativă şi o frână totodată în calea NATO, a CEE, a parteneriatului anglo-american.

Tratatul de la Elysée3 (22 ianuarie 1963) a reprezentat un simbol al

reconcilierii franco-germane, punea capăt unei rivalităŃi seculare şi a fost semnat de către de Gaulle şi Adenauer cu conştiinŃa că el reprezintă un act istoric, devenind un indiciu al unei direcŃii europene.

Destinderea a oferit noi forme de organizare ale diplomaŃiei occidentale. Până la venirea la putere a lui Willy Brandt, ajuns cancelar al Germaniei de Vest în 1969, guvernele vest-germane nu au recunoscut Germania de Est şi a rupt relaŃiile diplomatice cu orice guvern, cu excepŃia URSS care a recunoscut statul est-german.

Ostpolitik promovat de către Willy Brandt trebuia să ducă, în viziunea germană, la o treptată aducere a Germaniei de Est, lângă cea de Vest. Strategia cancelarului german a primit sprijinul sovietic, astfel în 1971 s-a ajuns la o înŃelegere în ceea ce priveşte problema Berlinului – fiind recunoscut accesul la Berlinul Occidental, garantându-se totodată libertatea sa.

3 „Convinşi că reconcilierea dintre poporul german şi poporul francez, pune capăt unei rivalităŃi seculare, constituie un eveniment istoric care transformă profund relaŃiile dintre cele două popoare”.

10

II. Crearea institu Ńiilor europene şi rolul ini Ńial al acestora.

InstituŃiile europene au apărut din nevoia imediată de organizare a Europei occidentale, au evoluat treptat şi s-a format un angrenaj complex o dată cu ramificarea instituŃională.

Fiecare perioadă, fiecare an al comunităŃilor şi apoi uniunii a dus la rodarea unor instituŃii existente sau apariŃia unora noi, menite să cuprindă toată aria de activitate a spaŃiului geo-politic pe care o cuprindeau.

Seria tratatelor Europei occidentale a continuat. Tratatul de la Roma din 1957 a fost rezultatul aceloraşi negocieri diplomatice interguvernamentale şi a pus bazele ComunităŃii Economice Europene (CEE) – în termeni uzuali PiaŃa Comună şi a ComunităŃii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

CEE a deschis calea pentru crearea treptată a unei uniuni economice şi monetare, realizată în deceniile viitoare şi care a trecut prin mai multe etape:

- o zonă de liber schimb, - o uniune vamală, - o piaŃă comună şi - în final o uniune economică. ComunităŃile europene trebuiau să ajungă la cele patru libertăŃi

fundamentale: - libera circulaŃie a mărfurilor - libera circulaŃie a serviciilor - libera circulaŃie a persoanelor - libera circulaŃie a capitalului. Astfel Tratatul de la Roma a creat un organism european format din 4 părŃi: - Consiliul de Miniştri – era organul dominant, aici aveau loc cele mai

importante dezbateri şi se decidea evoluŃia CEE; - Comisia europeană – avea sediul central la Bruxelles, compusă la

început din 2 reprezentanŃi din fiecare Ńară membră, apoi după lărgire, Ńările mici avea doar 1 reprezentant; majoritatea foşti miniştrii în Ńările de unde proveneau;

- Parlamentul European – unicameral, iniŃial a fost un organism de dezbateri; ulterior putea respinge bugetul ComunităŃii şi putea demite Comisia în ansamblu;

- Curtea Europeană de JustiŃie – garantul şi interpretul legislaŃiei comunităŃii;

Cele 3 comunităŃi europene şi-au unit în 1967 o parte a atribuŃiilor sub

egida Consiliului ComunităŃilor Europene iar PiaŃa comună s-a transformat treptat într-o piaŃa unică.

11

I. Primul val al lărgirii europene s-a realizat din considerente strategice şi după negocieri diplomatice care au durat ani, întrerupte de către Preşedintele francez Charles de Gaulle, care, în 1963, şi-a exprimat public îndoielile faŃă de voinŃa de aderare a Marii Britanii.

În perioada anilor 1968 - 1969 aceste negocierile au fost reluate pentru ca în 1971 celor 6 state membre să li se adauge încă 3 state: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda (tratat intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973), într-un moment de criză economică mondială, când SUA decisese să suspende convertibilitatea dolarului în aur, înrăutăŃită de criza petrolieră care a durat din 1973 până în 1979.

Cea mai importantă, dar şi cea mai controversată integrare a fost cea a Marii Britanii, integrare regretată apoi de această Ńară.

Până la intrarea Marii Britanii, elementul de bază al CEE a fost înŃelegerea franco-germană, dar intrarea Marii Britanii nu a schimbat nimic.

II - III. Cel de-al doilea val a cuprins doar Grecia (1981), o integrare

strategică, urmată rapid de cel de-al treilea val: Spania şi Portugalia (1986). Integrarea spaniolă şi portugheză a pus Comunitatea Europeană în faŃa nevoii de creare a programelor structurale de dezvoltare şi reducere a diferenŃelor economice majore dintre cele 12 state membre.

În anul 1979 a luat fiinŃă Sistemul Monetar European (EMS – European Monetary Sistem), sistem ce trebuia să evolueze în timp, dar 4 dintre cei 12, Marea Britanie, Grecia, Spania şi Portugalia au rămas în afara sa. EMS s-a dorit a fi primul pas spre o uniune monetară şi apariŃia unei monede unice.

PosibilităŃile de lărgire ale CE erau limitate la resursele existente. Astfel încă din 1984 Comisia Europeană a redactat un plan pentru crearea unei Zone Economice Europene (European Economic Area - EEA) o zonă a liberului schimb în jurul CE, fiind vizate 7 state: ElveŃia, Lichtenstein, Austria, Suedia, Norvegia, Finlanda şi Islanda.

Efectele recesiunii economice, l-au determinat pe preşedintele Comisiei europene, Jacques Delors să publice în anul 1985 o Carte albă care a dus la apariŃia Actului Unic European (1986), care stipula că de la 1 ianuarie 1993, Comunitatea Europeană va realiza o piaŃă comună europeană.

Actul unic European, semnat de liderii celor 12 state membre a decis strategiile europene de cooperare şi în sfera politicii externe.

Căderea regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei şi unificarea Germaniei au pus structurile europene în faŃa unor provocări, aceasta şi-au adaptat programele şi au inaugurat o strategie a relaŃiilor cu Ńările europene foste comuniste.

CE şi-a relansat strategiile la sfârşitul anilor ’80, moment în care s-a produs prăbuşirea regimurilor comuniste şi apoi rapida unificare a Germaniei.

La începutul anilor ’90 membrii CE şi-au pus problema dacă acest organism trebuie să frâneze sau să accelereze procesul de dezvoltare. Germania şi FranŃa au

12

decis să pună problema integrării mai presus de propriile probleme şi să accelereze uniunea economică şi monetară.

La sfârşitul anului 1990, la Roma, cei 5 membrii principali ai CE au căzut de acord să renunŃe în mod reciproc la vize şi la controlul la graniŃe – ceea ce s-a numit acordul Schengen (se baza pe un sistem informatizat - Schengen), introdus din 1995 de cei 5 iniŃiatori, de Spania şi Portugalia.

Negocierile politice şi economice se vor finaliza cu un Tratat care să stabilească paşii uniunii monetare şi a celei politice a statelor membre.

Prăbuşirea regimurilor comuniste europene a schimbat faŃa Europei, strategia ComunităŃii Europene a trebuit să se adapteze noilor realităŃi. Statele membre au negociat un nou tratat adoptat la întâlnirea primilor miniştrii de la Maastricht.

Tratatul de la Maastricht (1992) a adus noi domenii de colaborare între

Ńările membre ale ComunităŃii Europene, domenii vitale ca: apărarea, justi Ńia şi afacerile interne. Cu aceiaşi ocazie, cei 12 au semnat un tratat al cărui principal obiectiv era precizarea etapelor care mai erau de realizat până la uniunea economică şi monetară.

Prin Tratatul de la Maastricht (1992) s-a stabilit numele noului organism

Uniunea Europeană şi structura sa instituŃională. UE a cuprins CE şi organismele acesteia. UE era organizată ca o federaŃie,

care cuprindea principiul subsidiarităŃii – ce atribuie autoritate statului membru în toate cazurile de presupusă sau reală suprapunere între stat şi UE.

UE a introdus cetăŃenia europeană – în plus faŃă de cetăŃenia fiecăruia dintre membri săi.

A fost creat Consiliul European – format din şefii de guverne şi preşedintele Comisiei, care se întruneşte o dată pe an şi prezintă Parlamentului European un raport asupra situaŃiei Uniunii Europene

Până la Maastricht, Comunitatea era o uniune a intereselor politico-

diplomatice şi economico-financiare, NATO fiind structura militară care oferea securitate europeană, după Maastricht, UE a început să-şi construiască propriile strategii defensive şi structuri militare.

IV. Cel de-al patrulea val al integrării a avut loc în anul 1995 şi a fost compus din Suedia, Austria şi Finlanda.

În Norvegia a avut loc un referendum, care s-a soldat cu respingerea aderării la CE.

Astfel se finaliza unificarea tuturor Ńărilor din Nordul şi Vestul Europei, deschizând drumul celor din Sud-Estul Europei.

DiplomaŃia europeană şi-a urmat cursul - Tratatul de la Amsterdam

(1997) a produs o majoră schimbare în mentalitatea, dar mai ales în diplomaŃia

13

Uniunii Europene. Lărgirea spre Est a fost privită ca adevărata cădere a Cortinei de fier.

RelaŃiile politice şi economice cu statele foste comuniste s-au dezvoltat din 1990, dar la Amsterdam s-a deschis poarta Uniunii pentru integrarea acestora, act care preconiza o unire a întregii Europe, şi un al cincelea val al integrării europene care să cuprindă o parte sau toate statele din centrul şi sud-estul Europei.

CerinŃele integrării nu au fost finalizate decât în 2001 când prin Tratatul de

la Nisa s-au adaptat instituŃiile europene la Europa celor 25, remediind eşecul negocierilor de la Amsterdam în privinŃa instituŃiilor europene.

DiplomaŃii Ńărilor membre au socotit incomplet în aceasta privinŃă Tratatul de la Amsterdam, lărgirea sistemului instituŃional european fiind considerat procesul cel mai dificil de negocieri din istoria Uniunii.

Prevederile Tratatului de la Nisa au intrat în vigoare în 2003, instituŃiile Uniunii Europene cele mai importante fiind:

- Consiliul UE, - Comisia Europeană, - Parlamentul European - şi Curtea de JustiŃie Europeană,

instituŃii cu o structură complexă şi care a căror viabilitate va fi completată de o ConstituŃie europeană.

Miniştrii de Externe ai statelor UE au adoptat în decembrie 2001, DeclaraŃia

pentru viitorul Europei , anunŃând negocieri pentru o ConstituŃie sau un Tratat constituŃional al Europei unite. În octombrie 2004 liderii Ńărilor europene au semnat Tratatul de ratificare a Constitu Ńiei europene după cel de-al cincilea val format din: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Letonia, Cipru, Malta (2004).

România şi Bulgaria au fost invitate să adere la Uniunea Europeană în anul

2004, urmând ca după îndeplinirea tuturor criteriilor de aderare să fie socotite Ńări membre la 1 ianuarie 2007, fapt ce a încheiat procesul de integrare a Europei în frontierele sale tradiŃionale.

Istoria unific ării europene are două perioade total distincte: perioada războiului rece, când Europa Occidentală şi-a unificat resursele economice şi strategiile politice pentru a limita influenŃa noului sistem care se înstăpânise pe centrul şi sud-estul Europei – cel comunist, pentru a evita ingerinŃele sovietice în propriile Ńări, exemplul cel mai bun fiind Ńările din zona menŃionată şi perioada post-război rece. În cea de-a doua perioadă începută în anul 1989 odată cu cădere regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei principala preocupare

14

a fost aceea de lărgire a unităŃii Europei Occidentale, la unitatea de interese, economică, socială şi politică a întregii Europe. Paşii integrării europene făcuŃi de către Ńările fost comuniste au fost numeroşi, la început foarte dificili, relaŃiile bilaterale dintre varii state europene au avut de suferit, dar la începutul anului 2007 se poate vorbi de o reală unitate a Europei, unificare de care a beneficiat şi statul român.

III. Parlamentul European Primul nucleu al Parlamentului European a apărut în 1951 sub numele de

Adunarea Comună a Cărbunelui şi OŃelului. Parlamentul European sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană a fost

înfiinŃat prin Tratatul de la Roma din 1957, ca fiind forumul democratic al Europei occidentale de la acea vreme. Membrii erau reprezentanŃi ai statelor membre, desemnaŃi dintre parlamentarii naŃionali, cu atribuŃii limitate. Acest sistem a durat până în 1979, când au avut loc primele alegeri directe pentru desemnarea parlamentarilor europeni.

Astăzi, Parlamentul European este cel mai mare parlament multinaŃional,

reprezentând cetăŃenii Uniunii Europene. Parlamentul este alcătuit din 786 de membri (din 2007 după aderarea României şi Bulgariei), aleşi prin vot direct universal, din cinci în cinci ani, din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene (aproximativ 458 milioane de cetăŃeni).

Fiecare cetăŃean al Uniunii Europene poate vota sau candida la alegerile europene în Ńara în care locuieşte, indiferent de naŃionalitatea sa, atunci când este cetăŃean al Ńări respective. Parlamentarii europeni nu au voie să fie membrii ai guvernului şi nu au voie să exercite activităŃi în cadrul organelor comunitare. Aceştia nu trebuie sa fie deputaŃi în legislativul naŃional din Ńara din care provin, pentru a dobândii mandatul de parlamentar european.

Primele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în anul 1979, iar ultimele alegeri au avut loc în iunie 2009, la acestea participând pentru prima dată cetăŃenii României şi Bulgariei, state care au aderat la 1 ianuarie 2007.

Parlamentul European dispune de organe proprii, care îndeplinesc funcŃii specifice, stabilite prin Regulamentul acestuia. În structura de conducere se află: preşedintele Parlamentului, Biroul Parlamentului, ConferinŃa preşedinŃilor grupurilor politice, ConferinŃa preşedinŃilor comisiilor şi ConferinŃa preşedinŃilor delegaŃiilor.

Preşedintele Parlamentului În urma acestor alegeri, noul Preşedinte al Parlamentului European ales pe o

perioadă de 2 ani şi jumătate 2009 – 2012 a fost Jerzy Buzek (Polonia), iar din ianuarie 2012 – Martin Schulz (Germania).

15

Preşedintele este ales de Parlament pentru o perioadă de 2,5 ani si are următoarele atribuŃii:

a) reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaŃiile externe şi cu celelalte instituŃii comunitare;

b) coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul si ConferinŃa preşedinŃilor), precum si dezbaterile din şedinŃele plenare;

c) se asigura de respectarea Regulamentului de procedura a Parlamentului si garantează prin arbitrajul sau, buna desfăşurare a tuturor activităŃilor acestei instituŃii si ale organelor sale constitutive;

d) prezintă la deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere si preocupările acestei instituŃii referitoare la subiecte specifice si la punctele inscrise pe ordinea de zi;

e) semnează în urma adoptării de Parlament bugetul U.E. în a doua lectură, acesta devenind astfel operaŃional;

f) semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.

ComponenŃa Parlamentului European: Membrii Parlamentului European sunt grupaŃi în trei mai grupă politice

europene – grupuri parlamentare, în funcŃie de partidele politice din care fac parte şi nu în funcŃie de naŃionalitate.

Membrii Parlamentului European au aceleaşi drepturi ca şi cei ai unui parlament naŃional: imunitate, salariu, fond de cheltuieli pentru activitatea desfăşurată, inviolabilitate pentru opiniile exprimate în activitatea parlamentară etc.

Cele trei mari grupări politice ale Parlamentului European sunt: - Grupul Popular European şi al DemocraŃilor Europeni , care este şi cel

mai mare grup politic la nivelul Uniunii Europene (EPP-ED), din componenŃa sa făcând parte creştin democraŃii şi democraŃii europeni;

- a doua grupare politică este reprezentată de Grupul Socialiştilor Europeni (PES), alcătuit din social democraŃi şi socialişti

- Grupul Alian Ńa Liberalilor şi DemocraŃilor din Europa (ALDE). Pe lângă acestea, există partide şi grupări mai mici ca importanŃă şi număr de

locuri ocupate: - Grupul Verzilor Europeni/AlianŃa Liberă Europeană, - Grupul Uniunea Europenilor de Stânga şi Stânga Verde Nordică - Grupul IndependenŃilor şi DemocraŃilor, - Grupul Uniunea pentru o Europă a NaŃiunilor (alianŃă euro-

sceptică)

FuncŃionare Parlamentul European are trei sedii: Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg.

16

Parlamentarii europeni se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg. Parlamentul European este organizat în 20 de comitete, care îşi desfăşoară şedinŃele de lucru de pregătire a sesiunilor plenare la Bruxelles, unde se află şi birourile permanente, birourile deputaŃilor şi grupurile politice.

Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxemburg. Rolul comisiilor este de a gestiona probleme particulare: afaceri externe,

buget, mediu, agricultură, etc. Există un Comitet pentru PetiŃii prin intermediul căruia cetăŃenii europeni pot adresa petiŃii direct către Parlamentul European.

La Bruxelles se întrunesc comisiile parlamentare care lucrează două săptămâni pe lună; astfel se asigură legătura Parlamentului cu Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană, care îşi au sediile în capitala Belgiei. În cea de-a patra săptămână din lună, parlamentarii europeni lucrează în cadrul grupurilor politice

FuncŃiile Parlamentului European a) FuncŃia legislativă Parlamentul European deŃine această funcŃie împreună cu Consiliul Uniunii

Europene. FuncŃia legislativă constă în 4 proceduri de decizie diferite, în funcŃie de propunerea legislativă în cauză, astfel:

• Consultarea simplă (Parlamentul îşi dă avizul consultativ): este cea mai veche procedură de decizie-reglementată prin Tratatul ComunităŃii Europene (1957) -, prin care Parlamentul European este consultat în privinŃa propunerilor legislative. În cadrul acestei proceduri, este la latitudinea Consiliului a lua sau nu în considerare avizul Parlamentului.

• Cooperarea: această procedură de decizie-reglementată prin Actul Unic European (1987) , sporeşte considerabil puterea legislativă a Parlamentului. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate transmite propunerea legislativă în cauză la o a doua lectură, pe care Consiliul nu o poate respinge decât în unanimitate.

• Co-decizie: această procedură de decizie introdusă prin Tratatul de la Maastricht, stabileşte un mecanism comun de luare a deciziilor, prin intermediul căruia Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene adoptă împreună legile. Introducerea acestei proceduri a avut ca scop întărirea capacităŃii de decizie a Parlamentului şi consolidarea legăturii dintre Parlament, Consiliu şi Comisia Europeană..

• Avizul: această procedură de decizie reglementată prin Actul Unic European- reprezintă procedura care conferă Parlamentului cele mai ample puteri legislative. Conform acestei proceduri, măsurile pot fi adoptate numai dacă Parlamentul European îşi dă avizul (acordul). Domeniile în care se aplică sunt de o importanŃă deosebită, şi anume avizarea Acordurilor de Asociere cu Ńările terŃe, aderarea unui nou stat la Uniunea Europeană şi sancŃiunile împotriva statelor membre în cazul încălcării drepturilor fundamentale ale omului.

17

2) FuncŃia bugetară În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus aprobării

Consiliului. Parlamentul poate propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate din anumite secŃiuni ale bugetului.

Bugetul în forma finală este adoptat de către Parlamentul European, de regulă în luna decembrie. El poate adopta bugetul sau îl poate respinge, aşa cum a procedat în mai multe situaŃii. În acest caz, întreaga procedură se reia.

3) Controlul politic asupra institu Ńiilor europene Parlamentul European are dreptul de a interpela Comisia şi Consiliul Uniunii

Europene, în scris şi oral, în cadrul sesiunilor plenare. Poate demite Comisia Europeană prin votul unei moŃiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3). Comisia Jacques Santer a fost singura care a trebuit să demisioneze în bloc (pentru prima dată în istoria Uniunii Europene) la 16 martie 1999.

4) Monitorizarea implementării politicilor comunitare Parlamentul monitorizează implementarea politicilor comunitare, pe baza informaŃiilor furnizate de rapoartele CurŃii de Conturi. Controlul democratic exercitat de Parlament, consolidat prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, se manifestă prin dreptul acestuia de a solicita Comisiei să înainteze propuneri menite să lanseze ori să modifice acŃiuni politice, precum şi prin dreptul de a înfiinŃa comisii temporare de anchetă. După fiecare şedinŃă a Consiliului European, Preşedintele acestuia prezintă concluziile în faŃa Parlamentului.

5) Aprobarea acordurilor comunitare Actul Unic European stabileşte necesitatea aprobării de către Parlament a tuturor acordurilor internaŃionale de cooperare sau de asociere, precum şi a noilor acorduri de aderare. La Maastricht s-a hotărât ca aprobarea Parlamentului să fie obligatorie şi pentru procedura electorală uniformă, cetăŃenia europeană şi pentru fondurile structurale.

Alte responsabilităŃi Parlamentul European este responsabil cu aprobarea numirii Preşedintelui

Comisiei Europene (pe care trebuie sa-l aprobe cu majoritatea voturilor membrilor săi) şi acordarea votului de investitură noii Comisii Europene, care nu se poate constitui decât după audierea de către Parlament a fiecărui membru propus (pentru prima dată în 1995). De asemenea, Parlamentul dezbate şi votează programul anual al Comisiei.

O altă responsabilitate a Parlamentului este de a alege Ombudsmanul European, care investighează situaŃiile de administrare defectuoasă sesizate de cetăŃenii europeni.

18

Distribuirea actuală a locurilor în Parlamentul European Cele 27 Statele Membre

Belgia 22 Bulgaria 17 Danemarca 13 Cipru 6 Germania 99 Republica Cehă 20 Grecia 22 Estonia 6 Spania 50 Ungaria 20 FranŃa 72 Letonia 8 Irlanda 12 Lituania 12 Italia 72 Malta 5 Luxemburg 6 Polonia 50 Olanda 25 România 33 Austria 17 Slovacia 13 Portugalia 22 Slovenia 7 Finlanda 13 Suedia 18 Anglia 72

IV. Consiliul European

Consiliul European este alcătuit din şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene.

Începuturile acestei instituŃii datează din 1961, când şefi de state şi guverne din cadrul comunităŃilor europene existente au organizat mai multe întâlniri sub forma unor conferinŃe la nivel înalt, cu scopul de a discuta diverse aspecte ale cooperării politice dintre statele membre, fără ca aceste întâlniri să fie stipulate în tratatele originare. Aceste reuniuni nu aveau loc în mod regulat, ci numai atunci când necesităŃile o impuneau

Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească periodic.

Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituŃie a Uniunii Europene

Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European (1987), astfel că, în prezent, Consiliul European se întruneşte, în principiu, de 2 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare. Din 2002, se întruneşte de 4 ori pe an.

Consiliul European nu are calitatea de organ comunitar, dar acŃionează ca un

19

for suprem de guvernare extracomunitar pentru Uniunea Europeană. Aceasta îşi desfăşoară activităŃile specifice in numele si folosul statelor membre.

Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante din

punct de vedere politic, dar nu au valoare juridică. Pentru ca aceste decizii să fie puse în aplicare, este necesar să se urmeze procedura obişnuită pentru adoptarea legislaŃiei comunitare, în funcŃie de domeniul respectiv.

Atribu Ńii Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice,

economice şi sociale generale. După Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit în mod oficial iniŃiatorul politicilor majore ale Uniunii Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor situaŃii de criză sau pentru soluŃionarea unui dezacord între statele membre (între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene).

Consiliul stabileşte priorităŃile şi calendarul construcŃiei europene, cum ar fi de exemplu reforma Tratatelor Uniunii sau finanŃările din bugetul Uniunii, poziŃia Uniunii pe scenă internaŃională, având rol esenŃial pe plan internaŃional prin Politica Europeană de Securitate Comună. Prin Tratatul de la Lisabona Consiliul european a devenit oficial instituŃie a Uniunii Europene.

V. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri).

Consiliul Uniunii Europene, denumit şi Consiliul de Miniştri sau Consiliul, este principalul factor de decizie al Uniunii Europene care reprezintă interesele statelor membre. Ca instituŃie, a fost instituit de Tratatul de la Roma din 1957. Este alcătuit din reprezentanŃi la nivel ministerial ai fiecărui stat membru, abilitaŃi să negocieze şi să ia hotărâri ce angajează guvernele respective.

ComponenŃă ComponenŃa Consiliului Uniunii Europene se modifică în funcŃie de ordinea de

zi, fiecare stat membru fiind reprezentat de către ministrul responsabil pentru problematica temei de pe ordinea de zi. De exemplu, problemele agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele financiare de către miniştrii de finanŃe, politicile legate de transport de către miniştrii de transport. Există nouă structuri în cadrul Consiliului, fiecare reglementând activitatea într-un anumit domeniu:

• RelaŃii Externe şi Afaceri Generale • Afaceri Economice şi Financiare • JustiŃie şi Afaceri Interne • Angajare, Politică Socială, Sănătate şi Probleme legate de Consumatori

20

• Competitivitate • Transport, TelecomunicaŃii şi Energie • Mediu • EducaŃie, Tineret şi Cultură.

În cadrul Consiliului Uniunii există un Comitet al reprezentanŃilor

permanenŃi ai statelor membre (COREPER), alcătuit din reprezentanŃii permanenŃi ai statelor membre la Bruxelles, respectiv diplomaŃi/ambasadori, asistaŃi de persoane oficiale din ministerele naŃionale. Şefii acestor delegaŃii se reunesc o dată pe săptămână pentru a dezbate pregăti propunerile, materialele supuse spre dezbatere şi deciziile Consiliului, cu ajutorul unor echipe de specialişti ai ministerelor naŃionale de resort.

De asemenea, Consiliul dispune de un Secretariat General, cu sediul la

Bruxelles, care pregăteşte şi implementează deciziile Consiliului.

- PreşedinŃia Consiliului este asigurată prin rotaŃie, timp de şase luni din grupuri prestabilite de 3 state – 18 luni (din ianuarie până în iunie, şi din iulie până în decembrie), de câte fiecare stat membru. Ministrul statului respectiv conduce şedinŃele Consiliului.

Grupurile prestabilite sunt formate in baza unui sistem egal de rotaŃie a statelor membre avându-se în vedere diversitatea acestora şi echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigura, prin rotaŃie, pentru o perioada de 6 luni preşedinŃia tuturor formaŃiunilor Consiliului, cu excepŃia formaŃiunii Afaceri Externe. CeilalŃi membrii ai grupului asista preşedinŃia în îndeplinirea tuturor responsabilităŃilor acesteia pe baza unui program comun

- Fiecare ministru este mandatat să reprezinte Guvernul statului din care provine în cadrul reuniunilor Consiliului. Astfel, fiecare ministru este direct răspunzător de deciziile luate în faŃa Parlamentului naŃional şi a cetăŃenilor pe care îi reprezintă.

Înaltul reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de

Securitate va fi numit de Consiliul European care hotărăşte cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei.

AtribuŃiile Înaltului Reprezentant au în vedere: 1) Conducerea politicii externe şi de securitate comună a Uniunii; b) ContribuŃia prin propuneri la elaborarea acestei politici; c) Conducerea Consiliului Afacerilor Externe; d) Preluarea funcŃiei de vicepreşedinte a Comisiei, asigurând coerenta

acŃiunii externe a Uniunii.

Rolul Consiliului

21

1) Adoptă, împreună cu Parlamentul European, legislaŃia Uniunii Europene sub formă de regulamente, directive, decizii (care devin parte a legislaŃiei naŃionale a statelor membre), acŃiuni comune sau poziŃii comune, recomandări sau opinii, concluzii, declaraŃii sau rezoluŃii.

2) Coordonează politicile economice generale la nivelul statelor membre, prin intermediul miniştrilor economici şi de finanŃe ai statelor membre, care formează Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare.

3) Coordonează acŃiunile statelor membre şi cooperarea interguvernamentală.

4) Ratifică acordurile internaŃionale care au fost anterior negociate cu Comisia Europeană (dintre Uniunea Europeană şi unul sau mai multe state sau organizaŃii internaŃionale), în numele Uniunii Europene.

5) Aprobă bugetul împreună cu Parlamentul European. 6) Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană şi de Securitate Comună.

Pentru a răspunde mai eficient crizelor internaŃionale, Consiliul dispune de o forŃă de reacŃie rapidă, compusă din membrii ai forŃelor armate naŃionale, având ca atribuŃii managementul crizelor, ajutorul umanitar şi menŃinerea păcii.

7) Coordonează cooperarea dintre tribunalele naŃionale şi poliŃiile locale în domeniul dreptului penal. Consiliul de JustiŃie şi Afaceri interne coordonează colaborarea între poliŃiile naŃionale în vederea combaterii criminalităŃii transfrontaliere.

Adoptarea actelor legislative Consiliul poate adopta legislaŃie Uniunii prin intermediul mai multor proceduri

de vot, cum ar fi de majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea, în funcŃie de domeniul respectiv.

În plus, oricare dintre statele membre poate cere confirmarea faptului că voturile exprimate în favoarea propunerii legislative reprezintă cel puŃin 62% din totalul populaŃiei Uniunii. Dacă se constată că nu se întruneşte acest procent, propunerea legislativă nu este adoptată.

Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, cel de la Amsterdam şi cel de la Nisa au mărit numărul deciziilor ce necesită majoritatea calificată, sporind eficienŃa instituŃiei şi accelerând procesul legislativ. Astfel, numărul de voturi alocate statelor membre este proporŃional cu mărimea teritoriului lor.

Consiliul Uniunii Europene fiind principalul factor de decizie din cadrul Uniunii , deciziile sale sunt luate prin vot, Ńinându-se seama de populaŃia statelor membre. Ca atare, statele cu o populaŃie mai numeroasă au o pondere mai mare în adoptarea deciziilor, prin numărul sporit de voturi ce le revin. Este de observat faptul că această pondere nu este strict proporŃională cu populaŃia şi că s-a aplicat o modalitate de reponderare în favoarea statelor cu populaŃii mai reduse. Aşa spre

22

exemplu, până la 1 mai 2004, data marii extinderi a Uniunii Europene, statele mari precum Germania, FranŃa, Marea Britanie, Italia aveau 10 voturi, iar cele mici, ca Danemarca, Finlanda, Irlanda, 3 voturi, şi cele mai mici, ca Luxemburg, aveau 2 voturi.

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a schimbat, în perspectiva evoluŃiei construcŃiei europene, ponderea statelor membre în Consiliul Uniunii Europene. Astfel: Germaniei, FranŃei, Italiei şi Marii Britanii îi revin câte 29 de voturi; Spaniei şi Poloniei câte 27 de voturi; Olandei 13; Belgiei, Republicii Cehe, Greciei, Ungariei şi Poloniei câte 12; Austriei şi Suediei câte 10 voturi; Danemarcei, Irlandei, Lituaniei, Slovaciei şi Finlandei câte 7; Ciprului, Estoniei, Letoniei, Sloveniei şi Luxemburgului câte 4; iar Maltei, 3 voturi. În total sunt 321 de voturi.

Din 1 ianuarie 2007, României i-au fost repartizate 14 voturi, Bulgariei 10 voturi, astfel că în Consiliu sunt 345 de voturi.

VI. Comisia Europeană

Comisia Europeană este considerată cea mai veche instituŃie europeană,

precursoarea ei fiind Înalta Autoritate – singura institu Ńie propusă de Planul Schuman în 1950. CE în actuala formă a fost constituită prin Tratatul de la Roma din 1957 şi este una dintre institu Ńiile cheie ale Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.

Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene - „for Ńa directoare” - misiunea executivă a Uniunii. Începând cu 1995, mandatul fiecărei comisii este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului European.

Structură Comisia Europeană are o componenŃă politică formată din „comisari” care

sunt personalităŃi ale vieŃii politice a statelor membre care acŃionează numai în interesul Uniunii Europene şi componenŃa administrativă care reprezintă structura extinsă, cuprinzând atât Colegiul, cât şi directoratele generale şi serviciile. Ea este instituŃia cea mai extinsă, însumând peste 24.000 de funcŃionari, ceea ce reprezintă cca. 2/3 din totalul personalului Uniunii Europene.

- Până în 2004, Comisia Europeană era alcătuită din 20 de membri, numiŃi

comisari europeni. Dintre aceştia, statele membre mari erau reprezentate de câte doi membri (FranŃa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania), în timp ce statele mici erau reprezentate de câte un singur membru. Din noiembrie 2004 data la care a fost aleasă Comisia Europeană sub preşedinŃia lui José Manuel Barroso (Portugalia), Comisia Europeană este alcătuită din 25 de comisari europeni, fiecare stat membru al Uniunii având dreptul la 1 comisar, conform Tratatului de la Nisa.

23

Din 2009 – când a fost aleasă actuala Comisie Barroso – alcătuirea este 27 comisari reprezentând 27 de Ńări, un preşedinte şi un vicepreşedinte.

Comisia este instituŃia cu cel mai numeros personal peste 25.000 de angajaŃi. Dintre aceştia, 20% lucrează în domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 80% lucrează în cadrul celor 26 de DirecŃii Generale şi al celor 9 servicii descentralizate, care sunt la rândul lor împărŃite în directorate, iar directoratele în servicii.

DirecŃiile Generale şi Serviciile din cadrul Comisiei Europene sunt: • Agricultură şi Dezvoltare Rurală • CompetiŃie • Afaceri Economice şi Financiare • EducaŃie şi Cultură • Angajare, Afaceri Sociale şi OportunităŃi Egale • Întreprinderi şi Industrii • Mediu • Pescuit şi Afaceri Maritime

• Sănătate şi ProtecŃia Consumatorului • Societate Informatică şi Media • PiaŃă Internă şi Servicii • Centru de Cercetare • JustiŃia, Libertate şi Securitate • Politică Regională • Cercetare • Taxe şi Vămi • Transporturi şi Energie • Dezvoltare • Extindere • Ajutor European- Biroul de Cooperare • RelaŃii Externe • Biroul de Ajutor Umanitar • ComerŃ • Biroul European Anti-Fraudă • Eurostat • Presă şi Comunicare

• Biroul de PublicaŃii • Secretariatul General • Buget • Biroul Consilierilor de politică europeană • Informatică • Infrastructură şi logistică • Serviciul de Audit Intern • Interpretare

24

• Serviciul legislativ • Personal şi AdministraŃie • TranslaŃie.

Consiliul European propune un candidat pentru preşedinŃia Comisiei

Europene, pe care îl prezintă Parlamentului European, care trebuie să-l aprobe cu votul majorităŃii membrilor săi. În cazul în care candidatul propus nu obŃine majoritatea voturilor Parlamentului, Consiliul European trebuie să propună, în decurs de o lună, un alt candidat.

Preşedintele desemnat al Comisiei Europene trebuie să aleagă comisarii europeni dintr-o listă de câte trei comisari propuşi de către fiecare stat membru. După aceea, comisarii europeni sunt supuşi votului de investitură al Parlamentului European. Mandatul comisarilor este de 5 ani, şi sunt aleşi pentru fiecare perioadă legislativă a Parlamentului European, respectându-se în acest fel relaŃia dintre parlament şi guvern în sens clasic. Comisarii pot fi realeşi.

Mandatul actualei Comisii – cea de-a doua Comisie Barroso - durează din 2010 până în 2014.

Rolul Comisiei Europene Comisia Europeană 1. - veghează la aplicarea dispoziŃiilor Tratatelor şi a deciziilor stipulate în

cadrul acestora - verifică dacă statele membre pun în aplicare şi respectă legislaŃia

Uniunii adoptată de către Consiliul Uniunii şi Parlamentul European. În cazul în care statele membre nu adoptă şi nu respectă legislaŃia Uniunii

Europene, Comisia are dreptul să emită un aviz motivat, iar în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri pentru a remedia situaŃia, Comisia poate sesiza Curtea Europeană de JustiŃie, pentru a obliga statul respectiv să aplice/respecte legislaŃia Uniunii.

2. Comisia are drept de iniŃiativă legislativă în elaborarea actelor normative din cadrul politicilor europene. Există şi cazuri speciale în care statele membre pot avea drept de iniŃiativă legislativă. În cadrul Politicii Europene de Securitate Comună, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.

3. Comisia poate formula recomandări şi avize în cadrul politicilor comunitare şi al cooperării în domeniul justiŃiei şi afacerilor interne.

4. Comisia este - organ executiv al Uniunii Europene - responsabilă pentru punerea în aplicare a legislaŃiei Uniunii Europene şi pentru coordonarea politicilor comunitare.

Atribu Ńii executive: - gestionarea bugetului anual al Uniunii, - gestionarea Fondurilor Structurale,

25

- aplicarea politicilor comunitare şi administrarea bugetului acestor politici.

5. Comisia negociază acordurile internaŃionale - cu Ńările candidate, statele terŃe sau cu organizaŃii internaŃionale, negocierile fiind derulate în conformitate cu liniile directoare trasate de către Consiliul Uniunii Europene.

Preşedintele Comisiei decide care este responsabilitatea fiecărui comisar pe perioada mandatului comisiei.

Fiecare DirecŃie Generală se ocupă cu gestionarea unei politici comunitare. DirecŃiile Generale sunt conduse de Directori generali, direct responsabili în faŃa comisarilor respectivi.

Coordonarea generală a activităŃii Comisiei este realizată de către Secretariatul general, condus de un Secretar general, direct responsabil în faŃa Preşedintelui Comisiei.

- Comisia se întruneşte o dată pe săptămână - miercurea (uzual)- la Bruxelles. Fiecare punct al agendei este prezentat de comisarul responsabil, după care întreaga comisie decide asupra sa.

Comisia Europeană este responsabilă în faŃa Parlamentului European, care poate adopta o moŃiune de cenzură cu o majoritate de 2/3, caz în care membrii Comisiei sunt obligaŃi să demisioneze în bloc.

Fiecare membru în parte al Comisiei are obligaŃia să demisioneze în situaŃia în care acest lucru este solicitat de către Preşedintele Comisiei Europene, cu aprobarea celorlalŃi comisari europeni.

Cartierul general al Comisiei Europene este la Bruxelles, dar aceasta are şi birouri la Luxemburg. De asemenea, Comisia are reprezentanŃe în statele membre şi delegaŃii în statele candidate (şi în curs de aderare), precum şi în statele terŃe.

Comisia se confruntă în activitatea ei cu un mare volum de probleme, de o varietate considerabilă. De aceea Comisia dispune de mai multe metode de rezolvare a lor. Prin procedura scrisă sunt rezolvate problemele mai simple, necontroversate. Astfel, dacă un comisar transmite celorlalŃi comisari o propunere şi dacă într-un timp determinat nu se comunică observaŃii sau amendamente, propunerea este considerată adoptată. Alte proceduri sunt: abilitarea sau delegarea, când se încredinŃează gestiunea unui comisar sau mai multor membri ai Colegiului, inclusiv unor directori generali sau şefi de serviciu. Comisia editează de zece ori pe an, in limbile oficiale „Buletinul UE”, care include informaŃii privind activitatea instituŃiilor comunitare. Buletinul este completat anual de „Raportul general privind activitatea UE”, prin care se prezintă activitatea UE din anul precedent. În şedinŃele Comisiei, dată fiind multitudinea problemelor, se face o sortare a lor, respectiv cele înscrise în categoria „A” sunt cele asupra cărora şefii de Cabinet au ajuns deja la un acord şi de regulă ele sunt votate fără a mai fi discutate. Problemele înscrise la categoria „B”, cele controversate, sunt supuse dezbaterii.

26

În caz de dezacord, comisarii sunt invitaŃi de Preşedintele Comisiei să voteze, decizia fiind adoptată cu majoritatea voturilor. În realitate, cele mai multe decizii sunt luate în unanimitate, după ce opiniile contrare sunt conciliate.

VII. Curtea Europeană de JustiŃie (CJ)

Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene sau Curtea Europeană de JustiŃie a fost constituită prin Tratatul de la Paris din 1952 cu sediul la Luxemburg. Este o instituŃie jurisdicŃională care veghează la respectarea dreptului comunitar, funcŃionând după principiul prevalenŃei dreptului comunitar asupra legislaŃiei naŃionale a statelor membre. Sporirea volumului de lucru la Curtea de JustiŃie a impus crearea unui Tribunal de Primă InstanŃă, în anul 1989. Această instituŃie este asociată CurŃii de JustiŃie şi are acelaşi număr de judecători, numiŃi în acelaşi mod şi pe baza aceloraşi criterii ca la Curtea de JustiŃie. Tribunalul are un preşedinte şi o grefă proprie, dar nu dispune de avocaŃi generali şi are sediul tot la Luxemburg. Cea mai importantă deosebire între Curte şi Tribunal este la nivelul competenŃei, aceasta din urmă judecând litigii care consumă mult timp şi implică examinări complexe. Astfel, Tribunalul judec ă litigiile dintre Comunit ăŃi şi angajaŃii lor , recursurile introduse de persoane fizice împotriva unei instituŃii a ComunităŃilor şi cazurile de concurenŃă neloială între întreprinderi. Rolul Cur Ńii de JustiŃie este de a garanta interpretarea şi aplicarea uniform ă a dreptului Uniunii Europene

Curtea Europeană de JustiŃie este alcătuită din câte 1 judecător din fiecare stat membru şi 8 avocaŃi generali. Atât judecătorii, cât şi avocaŃii generali sunt numiŃi pe baza acordului comun al guvernelor statelor membre pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

Sunt aleşi dintre experŃii din domeniul juridic a căror integritate morală şi experienŃă profesională sunt indubitabile. Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Cur Ńii în timpul exercitării mandatului, Curtea fiind singura împuternicită să realizeze controlul asupra activităŃii membrilor săi

Preşedintele CurŃii este ales de către judecători din rândul membrilor acestora, prin vot secret pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit.

AvocaŃii generali sunt desemnaŃi la fel ca judecătorii şi au rolul de a asista Curtea în îndeplinirea misiunii sale, fiind însărcinaŃi să prezinte concluziile în orice cauză, public, independent şi imparŃial. Fiecare judecător şi avocat general beneficiază de asistenŃă de specialitate din partea a trei referenŃi, jurişti şi specialişti, care îndeplinesc activitatea de informare şi documentare şi pregătesc dosarele cauzelor.

27

În general, conform Tratatelor, Curtea Europeană de JustiŃie poate să verifice dacă statele membre respectă drepturile fundamentale ale cetăŃenilor UE, poate să examineze în instanŃă interpretarea Tratatelor Uniunii, validitatea şi interpretarea legislaŃiei Uniunii Europene.

AvocaŃii generali acordă asistenŃă CurŃii în îndeplinirea atribuŃiilor sale, prezentând în şedinŃele deschise opinii şi avize referitoare la speŃele prezentate CurŃii.

Preşedintele CurŃii are rolul de a coordona lucrările CurŃii şi activitatea judecătorilor şi avocaŃilor generali, de a prezida audierile şi de a delibera asupra speŃelor importante de la Curtea de JustiŃie.

În faŃa CurŃii de JustiŃie a Uniunii Europene pot ajunge mai multe tipuri de acŃiuni: 1) AcŃiune în constatarea neîndeplinirii obligaŃiilor de către un stat membru. Acest tip de acŃiune poate fi intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru; 2) AcŃiune în anulare destinată anulării unui act al unei instituŃii a Uniunii Europene, considerat a fi ilegal. ReclamanŃii pot fi statele membre, instituŃiile Uniunii (Parlamentul European, Comisia europeană şi Consiliul Uniunii Europene) precum şi persoanele fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct şi individual asupra reclamantului); 3) AcŃiune relativă la abŃinerea instituŃiilor Uniunii de a acŃiona: absenŃa unei propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului Uniunii Europene. ReclamanŃi pot fi statele membre, instituŃiile Uniunii sau persoane fizice sau juridice (în cazul în care nu a fost adoptat ar fi avut efect direct şi individual asupra reclamantului); 4) AcŃiune pentru pronunŃarea unei hotărâri preliminare asupra validit ăŃii unui act comunitar: poate fi introdusă de către tribunalele naŃionale (la cererea unei părŃi); 5) AcŃiune în răspundere (în daune): pentru repararea daunelor efectuate de către organele sau agenŃii instituŃiilor Uniunii în exerciŃiul funcŃiunii, care poate fi intentată de către statele membre, în faŃa CurŃii Europene de JustiŃie, şi de către persoane fizice sau juridice, în faŃa Tribunalului de Primă InstanŃă.

Curtea de JustiŃie, ca formaŃiune de judecată, lucrează în: a) Adunarea plenară sau ŞedinŃa plenară, cu un cvorum de 15 judecători, dar numai în situaŃii excepŃionale prevăzute de Tratat (de exemplu, demiterea unui comisar european care nu şi-a îndeplinit obligaŃiile, sau a ministrului Afacerilor Externe al Uniunii). b) Marea Cameră se reuneşte când un stat membru sau o instituŃie sunt părŃi în litigiu şi cer în mod expres acest lucru. c) Camera de 5 judecători, al cărei preşedinte este ales pentru un mandat de 3 ani. d) Camera de 3 judecători, al cărei preşedinte este ales pentru un mandat de

28

1 an. Procedura în faŃa CurŃii are două faze: faza scrisă şi faza orală. Grefierul este desemnat de Curte, cu un mandat de 6 ani. El îndeplineşte, sub controlul Preşedintelui CurŃii, atât atribuŃii procedurale, asistând la şedinŃele de audiere ale CurŃii, ori îndeplinind obligaŃii precum: primirea, arhivarea sau transmiterea documentelor, gestionarea arhivelor şi publicaŃiilor CurŃii, cât şi atribuŃii administrative, asistat fiind de un administrator.

VIII. Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană

şi Banca Europeană de InvestiŃii (BEI)

VIII.1. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi Europeană este instituŃia care exercită controlul

financiar la nivelul ComunităŃii . Ea nu a fost prevăzută în tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar a fost precedată de existenŃa comisarilor pentru conturi prevăzuŃi de Tratatul de la Paris din 1951 şi de Comisia de control înscrisă în Tratatele de la Roma din 1957. Crearea CurŃii de Conturi a fost rezultatul schimburilor din domeniul bugetar la nivelul ComunităŃii Europene concretizate în introducerea resurselor proprii din 1970 şi înzestrarea cu atribuŃii bugetare a Parlamentului European. ÎnfiinŃarea propriu-zisă a CurŃii de Conturi a fost înscrisă în Tratatul de revizuire a dispoziŃiilor bugetare din iulie 1975, ca urmare a cererii Parlamentului European şi a intrat în vigoare în iulie 1977, cu misiunea de a verifica în mod independent fondurile Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht, din 1992, a inclus Curtea de Conturi în rândul institu Ńiilor Uniunii Europene cu sarcina principală de a controla buna execuŃie a bugetului acesteia, cu un dublu scop: a utilizării eficiente a fondurilor financiare ale Uniunii la toate nivelurile şi pentru a verifica modul cum sunt utilizate dările publice de către autorităŃile responsabile cu gestiunea lor. Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare Ńară a UE, desemnaŃi de Consiliul Uniunii, după consultarea Parlamentului, pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Conform prevederilor Tratatelor Uniunii, „Membrii CurŃii de Conturi îşi exercită funcŃiile în deplină independenŃă, în interesul general al ComunităŃii” şi „ei nu solicită şi nici nu acceptă instrucŃiuni de la vreun guvern sau de la un alt organism”. Membrii CurŃii de Conturi desemnează dintre ei un preşedinte pe o perioadă de 3 ani. ToŃi membrii CurŃii de Conturi trebuie să fi lucrat în instituŃii similare în Ńările ai căror cetăŃeni sunt sau să fie calificaŃi pentru o asemenea funcŃie. Curtea de Conturi este organizată pe următoarele structuri:

29

a) PreşedinŃia are datoria de a superviza realizarea misiunii CurŃii şi de a întreŃine relaŃiile cu instituŃiile europene şi cu altele; b) Grupe de audit pe domenii, alcătuite din 5-6 membri, conduşi de un decan (Grupa I: Politici agricole; Grupa a II-a: Politici structurale şi interne; Grupa a III-a: AcŃiuni externe; Grupa a IV-a: Resurse proprii, activităŃi bancare, cheltuieli de funcŃionare, instituŃii şi organisme comunitare); c) Grupa coordonare, evaluare, asigurare, dezvoltare (CEAD) are misiunea elaborării metodologiei de audit şi formare, asigurare, calitate; coordonarea procedurilor de întocmire a rapoartelor; alte servicii profesionale de asistenŃă. Grupa cuprinde câte un membru din cele patru grupuri de control specializate, alături de preşedintele CurŃii şi doi responsabili de sectoare. Curtea de Conturi este sprijinită de serviciile administrative: secretariatul general, departamentul juridic, serviciul de contabilitate, serviciul de relaŃii externe, serviciul de traduceri. Sediul CurŃii de Conturi se află la Luxemburg. Rapoartele şi avizele CurŃii de Conturi sunt realizate de grupurile de control. Controlul financiar se bazează pe documentele primite şi, dacă este cazul, se desfăşoară direct, fie la instituŃiile comunitare, fie în Ńările membre. Controlul este sprijinit de instituŃiile sau serviciile naŃionale corespunzătoare. Institu Ńia cea mai controlată este Comisia Europeană, pentru că ei îi revine ponderea principală în administrarea bugetului comunitar. Curtea de Conturi întocmeşte rapoarte anuale pe care le transmite celorlalte instituŃii. Curtea de Conturi are trei atribuŃii esenŃiale:

1) de control financiar; 2) de asistenŃă; 3) de consultanŃă. Curtea de Conturi emite avize consultative, la cerere, care nu sunt obligatorii

pentru instituŃia care le solicită, chiar dacă ea este obligatorie. Un rol însemnat revine CurŃii de Conturi în realizarea controlului financiar preventiv.

VIII.2. Banca Centrală Europeană (BCE) BCE a fost înfiinŃată prin Tratatul de la Maastricht în 1993.

- autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de monede euro emise.

- are independenŃă instituŃională şi financiară - formează cu băncile naŃionale Eurosistemul – gestionează preŃurile,

implementează moneda unică şi sprijină politicile economice unionale. La baza organizării Băncii Centrale Europene a stat dorinŃa realizării uniunii

economice şi monetare în cadrul Uniunii Europene. Banca Centrală Europeană a

30

continuat activitatea desfăşurată de Institutul Monetar European (1994-1998), în faza de tranziŃie spre uniunea economică şi monetară.

Banca Centrală Europeană are sediul la Frankfurt pe Main. Ea se află în centrul Sistemului European al Băncilor Centrale, care cuprinde instituŃia bancară de la Frankfurt şi băncile centrale din statele membre ale Uniunii Europene. Banca Centrală Europeană este condusă de Consiliul Guvernatorilor, Comitetul director în frunte cu un Preşedinte şi Consiliul general. Ea are rolul de a emite şi administra circulaŃia monedei europene euro. Banca este responsabilă de stabilitatea monedei unice europene euro şi stabileşte politica monetară a Uniunii Europene, în funcŃie de situaŃia „zonei Euro”. Banca centrală Europeană are toate atribuŃiile specifice băncilor centrale.

VIII.3. Banca Europeană de InvestiŃii (BEI)

BEI a fost înfiinŃată prin Tratatul de la Roma din 1957 cu sediul la Luxemburg.

- acordă împrumuturi pentru investiŃii productive care contribuie la atingerea obiectivelor UE:

- dezvoltare regională - creştere economică şi competitivitate - crearea de întreprinderi şi ocuparea forŃei de muncă - protecŃia mediului În Tratat se preciza că „Banca Europeană de InvestiŃii are misiunea să

contribuie la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieŃei comune în interesul ComunităŃii”.

Această Bancă este principala institu Ńie de credit a UE, care sprijină proiectele de dezvoltare şi punere în valoare a unor regiuni aflate în dificultate.

Banca acordă, începând din anul 1990, împrumuturi masive anuale de cca. 20 de miliarde de euro, din care peste 80% sunt destinate Ńărilor membre ale Uniunii Europene. Ea are relaŃii cu peste 100 de Ńări din afara Uniunii. Consiliul European de la Edinburgh, din anul 1992, a hotărât crearea Fondului European de InvestiŃii, care să garanteze finanŃări pe termen lung ale infrastructurii. Din capitalul acestui fond, Banca Europeană de InvestiŃii deŃine 40%.

IX. Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Mediatorul

IX.1. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social a fost creat prin Tratatul de la Roma din 1957

şi atribuŃiile sale au fost sporite începând cu Actul Unic European din 1986. El este

31

format din persoane aparŃinând diferitelor ramuri de activitate: industriaşi, agricultori, transportatori, muncitori, comercianŃi etc. Comitetul Economic şi Social este modelul, la nivelul Uniunii Europene, al Comitetelor economico-sociale existente în statele membre, în cadrul cărora patronii se pun de acord cu sindicatele. Principalele atribuŃii ale Comitetului Economic şi Social sunt consultative: Comisia sau Consiliul pot cere sau sunt obligate să ceară, după caz, avizul acestui Comitet.

Comitetul poate emite: a) avize obligatorii; b) avize facultative. Aceste acte pe care Consiliul sau Comisia le solicită trebuie să fie prezentate

de către Consiliul Economic şi Social într-un interval de 45 de zile. Dacă nu au fost prezentate în acest termen, cele două instituŃii care le-au solicitat pot adopta respectivul act fără avizul CES. Orice aviz pe care Comitetul îl dă trebuie să fie adoptat cu majoritate simplă şi să fie publicat în Jurnalul Oficial al ComunităŃilor Europene. În esenŃă, acest organism are o triplă atribuŃie: 1) Contribuie la decizia comunitară, adresând opiniile reprezentanŃilor diferitelor ramuri de activitate, care informează autorităŃile de preocupările sau de obiectivele pe care le consideră ca fiind primordiale; 2) Constituie locul de dialog privilegiat şi permanent între diferitele categorii socio-profesionale reprezentate; 3) Reprezintă un centru de informare indispensabil cu privire la iniŃiativele şi realitatea comunitară. Comitetul Economic si Social are 9 sesiuni plenare anual, iar secŃiunile se întrunesc o data pe luna. Deciziile sunt luate cu votul majorităŃii membrilor prezenŃi. Pentru ca acest for sa decide asupra problemelor puse în discuŃie, trebuie să fie prezenŃi majoritatea membrilor. Potrivit modificărilor înscrise în tratatul de la Lisabona, Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanŃi ai organizaŃiilor patronale, salariale si ai altor reprezentanŃi ai societăŃii civile, in special din domeniile socio-economic, civic, profesional si cultural. Aceştia vor fi desemnaŃi pe o perioada de 5 ani. Tratatul de la Amsterdam din 1997 prevede ca şi Parlamentul European să consulte Comitetul Economic şi Social. Sediul acestui organism este la Bruxelles.

IX.2. COMITETUL REGIUNILOR (COR)

Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht (1993) şi a devenit funcŃional în martie 1994. Este alcătuit din maxim 350 de reprezentanŃi ai regiunilor administrative ale statelor membre ale Uniunii Europene, care sunt

32

propuşi de statele membre şi numiŃi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de patru ani , cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o perioadă de doi ani. Tratatul de la Nisa stipulează faptul că membrii Comitetului trebuie să deŃină un mandat electoral din partea autorităŃilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faŃa acestora.

Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene au obligaŃia de a consulta Comitetul Regiunilor în domenii de competenŃă cum ar fi: educaŃia şi tineretul, cultura , sănătatea publică, reŃelele transeuropene de transport, telecomunicaŃii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), iar Comitetul poate de asemenea să emită opinii din propria sa iniŃiativă.

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca Parlamentul European să consulte Comitetul Regiunilor. COR este consultat în mod obligatoriu în domenii:

- mediul înconjurător, - ocuparea forŃei de muncă, - formarea profesională, - Fondul Social European, - cooperarea transfrontalieră şi transporturi.

Comitetul Regiunilor are rolul de purt ător de cuvânt, în sensul că

informează autorităŃile locale cu privire la activitatea şi deciziile relevante ale instituŃiilor europene, şi mediază relaŃia dintre instituŃiile Uniunii şi autorităŃile locale.

Numărul de reprezentanŃi ai statelor membre şi candidate (după Tratatul de la Nisa): Belgia 12 Bulgaria 12 Danemarca 9 Cipru 6 Germania 24 Republica Cehă 12 Grecia 12 Estonia 9 Spania 27 Ungaria 12 FranŃa 24 Letonia 7 Irlanda 9 Lituania 9 Italia 24 Malta 6 Luxemburg 6 Polonia 21 Olanda 12 România 14 Austria 12 Slovacia 9 Portugalia 12 Slovenia 7 Finlanda 9 Suedia 12 Anglia 24

33

IX. 3. MEDIATORUL EUROPEAN InstituŃie creată prin Tratatul de la Maastricht, ca un veritabil intermediar între

cetăŃenii europeni şi autorităŃile europene. Mediatorul European sau ombusdman-ul este împuternicit să primească

plângerile cetăŃenilor europeni, întreprinderilor şi institu Ńiilor europene şi ale oricărei persoane rezidente sau domiciliate legal într-un stat membru al Uniunii , dar şi să conducă o anchetă ca urmare a unei asemenea plângeri. Mediatorul European contribuie la dezvăluirea cazurilor de rea administraŃie în acŃiunea instituŃiilor şi organelor comunitare, cu excepŃia CurŃii de JustiŃie şi a Tribunalului de Primă InstanŃă în exerciŃiul funcŃiilor lor jurisdicŃionale şi face recomandări în scopul remedierii neregulilor constatate. Plângerea formulată de oricare cetăŃean european sau rezident într-un stat membru al Uniunii poate sesiza mediatorul, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European. Ea trebuie să precizeze obiectul ei şi identitatea persoanei emitente şi trebuie depusă într-un termen de doi ani de la data la care faptele au fost cunoscute de cel ce se plânge şi trebuie să fie precedată de demersuri administrative pe lângă instituŃiile sau organele reclamate. Mediatorul nu poate fi sesizat cu plângeri care au ca obiect raporturi de muncă între instituŃiile şi organele comunitare şi funcŃionarii lor sau alŃi agenŃi. Mediatorul poate să întreprindă ancheta pe care o consideră necesară pentru a clarifica un eventual caz de rea administraŃie. El va informa acea instituŃie sau organ, care îi va oferi toate informaŃiile utile, cu excepŃia celor justificat secrete. Mediatorul este numit de Parlamentul European, după fiecare alegere a acestuia, şi mandatul său este de 5 ani, putând fi reînnoit. El este ales dintre personalităŃile care sunt cetăŃeni europeni, care se bucură deplin de drepturile civile şi politice, oferind toate garanŃiile de independenŃă. Mediatorul trebuie să îndeplinească toate condiŃiile de a exercita în Ńara sa cele mai înalte funcŃii jurisdicŃionale sau să posede o experienŃă şi o competenŃă notorie pentru îndeplinirea acestei funcŃii. În timpul exercitării mandatului, Mediatorul nu poate exercita nici o funcŃie politică sau administrativă sau vreo activitate profesională remunerată ori nu. Mediatorul este asistat în activitatea sa de un secretariat ai căror funcŃionari sunt supuşi statutului celor ai ComunităŃilor europene. Plângerile primite sunt identificate, înregistrate şi numerotate. Mediatorul decide dacă există elemente suficiente pentru deschiderea unei anchete. Dacă va considera că se poate deschide o anchetă, Mediatorul informează persoana în cauză şi transmite instituŃiei reclamate o copie a plângerii, cerându-i acesteia să-i trimită un aviz, într-un termen de cel mult 3 luni. Dacă se constată un caz de rea administraŃie, Mediatorul încearcă soluŃia amiabilă, înlăturând cazul de rea administraŃie şi dând astfel satisfacŃie persoanei care a depus plângerea, dacă această soluŃie reuşeşte.

34

În îndeplinirea funcŃiilor sale, Mediatorul cooperează cu organe similare din statele membre ale Uniunii Europene, precum Avocatul poporului, Ombudsman-ul ş.a. Plângerile se pot adresa Mediatorului în oricare limbă oficială a Uniunii, procedurile desfăşurându-se în acea limbă.

Una dintre cele mai importante iniŃiative ale sale a fost adoptarea Codului de bună conduită administrativă.

X. Tratatul Constitu Ńional evoluŃii şi rezultate

Rodajul instituŃiilor europene, precum şi întrebările rămase fără răspuns au

dus multiplicarea dezbaterilor europene şi a nevoii de îmbunătăŃire a cadrului Uniunii. Astfel, în încercarea de a stabili care este:

- delimitarea competenŃelor între UE şi statele membre cu respectarea principiului subsidiarităŃii

- punerea în aplicare a Cartei fundamentale a Uniunii Europene - simplificarea tratatelor pentru a le face mai clare, uşor de înŃeles şi aplicat - dezbaterea rolului Parlamentelor naŃionale în cadrul arhitecturii europene. În 2001, la Consiliul European de la Laeken (Belgia) s-a adoptat DeclaraŃia

privind viitorul Uniunii Europene prin care se afirma necesitatea construcŃiei unei uniuni mai democratice şi mai eficientă, precum şi perspectiva unei viitoare ConstituŃii europene. Astfel s-a decis convocarea unei ConvenŃii în componenŃa căreia să se găsească mai multe state implicate în dezbaterea viitorului UE.

ConvenŃia Europeană a început să funcŃioneze din februarie 2002, la Bruxelles, preşedintele acesteia fiind fostul preşedinte francez Valery Giscard d’Estaing. S-au format 11 grupuri de lucru şi 26 de reuniuni.

În iulie 2003, la Roma, Giscard d’Estaing a prezentat în faŃa Consiliului European un raport asupra ConvenŃiei şi Proiectul Tratatului instituind o ConstituŃie pentru Europa.

Au început negocierile asupra Tratatului ConstituŃional, semnat la 29 octombrie 2004 la Roma, urmând a fi ratificat de statele UE.

Ratificarea a fost la fel de importantă. CetăŃenii unor state s-au opus: Tratatul ConstituŃiei europene a murit în FranŃa şi a fost îngropat în Italia.

- După eşec, Consiliul european din iunie 2005 de la Bruxelles a lansat o perioadă de reflecŃie în care să aibă loc dezbateri naŃionale.

Tratatul ConstituŃional a cuprins o serie de inovaŃii adaptate şi preluate de Tratatul de la Lisabona.

35

- a consacrat noi valori pe care se întemeiază UE: respectarea demnităŃii umane, egalitatea. Respectarea drepturilor persoanelor care aparŃin minorităŃilor

- a susŃinut promovarea progresului ştiinŃific şi tehnologic, a solidarităŃii între generaŃii, protecŃia copiilor, diversitatea culturală şi lingvistică, consolidarea patrimoniului cultural al Europei

- a stabilit o serie de simboluri ale UE (imn, deviză, monedă, Ziua Europei) le dă un statul constituŃional

Principala inovaŃie era legată de clarificarea distribuŃiei competenŃelor între UE şi statele membre. Principiile fundamentale sunt: - principiul atribuirii – reglementează delimitarea competenŃelor UE - principiile subsidiarităŃii şi proporŃionalităŃii – reglementează exercitarea

acestor competenŃe Tratatul ConstituŃional a definit pentru prima dată fundamentele democratice ale UE care se întemeiază pe 3 principii: - egalitatea democratică - democraŃia reprezentativă - democraŃia participativă. Elementele de reformă aduse de Tratatul ConstituŃional rezumate sunt: - extinderea competenŃelor Parlamentului în procedurile decizionale - crearea unui nou sistem de distribuire a locurilor până la 750, de la minin

6 la maxim 96 - a eliminat confuziile existente între Consiliul European şi Consiliul de

Miniştri - Comisia europeană – consacrată funcŃia de reprezentare externă: - apare

funcŃia de ministru de Externe – cu rol de a asigura coerenŃa acŃiunilor externe ale UE

Tratatul ConstituŃional a încercat simplificarea procedurilor legislative existente la acea dată. În preambulul acestuia se menŃiona că „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ale cărei valori, prezente azi în patrimoniul său, au ancorat în viaŃa societăŃii rolul central al omului”, idei ce vor fi preluate de către Tratatul de la Lisabona.

Atunci când extinderea structurilor europene spre întreaga Europă era doar un deziderat al statelor „foste comuniste”, în anul 1994, preşedintele ceh Vaclav Havel în discursul său din Parlamentul European spunea: A explica ce înseamnă Uniunea Europeană: ai face pe oameni să înŃeleagă că nu este vorba de un monstru birocratic anonim (…) ci de un tip nou de comunitate umană care, dimpotrivă, le sporeşte şi mai mult libertatea. Lipsa explicării şi a transparenŃei aplicabilităŃii ideilor generoase ale Uniunii Europene a dus la treptatul eşec al Tratatului ConstituŃional.

36

XI. Raporturile dintre institu Ńiile europene şi Lisabona

Eşecul Tratatul ConstituŃional a adus în prim plan problemele Uniunii

Europene, cea mai acută fiind deteriorarea relaŃiei cu cetăŃeanul european, beneficiar al tuturor politicilor şi acŃiunilor europene.

Principalele organisme ale Uniunii Europene, Consiliul European, Parlamentul şi Comisia au lansat un Plan D în octombrie 2005, pentru a stimula dezbaterea între cetăŃenii şi instituŃiile europene, pentru democratizare, transparenŃa şi eficienŃa instituŃiilor uniunii.

De asemenea, a fost lansată Agenda pentru cetăŃeni. În 2007, a fost convocată o ConferinŃă interguvernamentală a cărei misiune

era să adopte textul unui tratat de reformă care să modifice tratatele actuale şi să sporească eficacitatea şi legitimitatea democratică a Uniunii extinse şi coerenŃa de acŃiuni pe plan extern.

S-a renunŃat la termenul constituŃional şi s-a dorit ca noul tratat să revizuiască tratatele existente care rămân în vigoare, dar apar şi inovaŃii.

- De o importanŃă deosebită sunt delimitările de competenŃe introduse în noul tratat şi anume:

- definirea competenŃelor care îi revin Uniunii Europene şi cale le revin statelor membre

- natura specifică a politicii externe şi de securitate comună - consolidează rolul parlamentelor naŃionale Portugalia, care a preluat preşedinŃia semestrială a Consiliului UE la 1 iulie

2007 a avut ca prioritate redactarea unui nou tratat european în cadrul ConferinŃei interguvernamentale.

Negocierile Tratatului de la Lisabona au dovedit că statele UE au interese foarte punctuale, iar aproape fiecare din cele 27 de Ńări au negociat câte o doleanŃă:

- FranŃa – politici protecŃioniste - Marea Britanie – exceptarea de la Carta Drepturilor Fundamentale ale UE - Germania – puteri crescânde în Parlamentul European, etc. Negocierile s-au încheiat şi la 13 decembrie 2007 la summitul de la

Lisabona a fost semnat Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

Dar, istoria zbuciumată a Tratatului de la Lisabona nu s-a încheiat aici, a

continuat o dată cu ratificarea sa, proces ce a întâmpinat dificultăŃi în: Cehia, Polonia şi Irlanda.

CetăŃenii irlandezi, chemaŃi să se pronunŃe prin referendum au respins tratatul cu 53,4% , iar Uniunea s-a aflat din nou în impas. Revendicările poporului irlandez erau legate de menŃinerea comisarului în viitoarea comisie, politica

37

fiscală, familie, precum şi cu privire la politica comună de securitate şi apărare în raport cu politica tradiŃională de neutralitate irlandeză.

Irlanda a primit o serie de concesii, fiindu-o oferite garanŃii juridice în toate domeniile unde a avut obiecŃii. La cel de-al doilea referemdum, Tratatul a trecut.

În Polonia, preşedintele polonez a avut obiecŃii şi a aşteptat soluŃionarea cazului irlandez.

În Cehia, preşedintele Vaclav Klaus, un eurosceptic a cerut părerea CurŃii ConstituŃionale cehe, iar după primirea avizului favorabil, a cerut o derogare pentru Cehia de la Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene cu privire la restituirea bunurilor confiscate etnicilor germani din regiunea Sudetă şi care au fost expulzaŃi după cel de-al doilea război mondial.

Din 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare. Elementele de reformă introduse de Tratatul de la Lisabona sunt: - Personalitatea juridică a Uniunii Europene – distinctă de cea a statelor

membre – cu efecte importante asupra acŃiunilor de politică externă a UE, creându-se o singură entitate juridică care asigură o mai bună reprezentare la nivel internaŃional şi îi consolidează rolul de actor principal în relaŃiile internaŃionale

- Carta Drepturilor Fundamentale ale UE – document separat de Tratatul de la Lisabona – a cărui valoare juridică obligatorie e recunoscută de către tratat, prin introducerea în dreptul primar european

- Carta este documentul prin care UE reafirmă ataşamentul faŃă de respectarea drepturilor omului – este un compendium al drepturilor de care beneficiază cetăŃenii europeni

- Delimitarea competenŃelor între UE şi statele membre – UE acŃionează în limitele competenŃelor atribuite de către state existănd competenŃe: - exclusive ale UE

- - comune sau partajate - - de sprijinire, coordonare sau completare a statelor membre - CompetenŃele exclusive ale UE sunt în domeniile: uniunea vamală,

stabilirea normelor privind concurenŃa, politica monetară a statelor membre a căror monedă este euro, conservarea resurselor biologice ale mării – politica comună de pescui, politica comercială comună

- Ini Ńiativa cetăŃenilor – prevede ca 1 milion de cetăŃeni dintr-un număr semnificativ de state membre să ceară direct Comisiei Europene luarea în discuŃie a unei iniŃiative de care sunt interesaŃi

- Rolul întărit al Parlamentelor naŃionale – participă la procedurile viitoare de revizuire a Tratatelor, sunt informate cu privire la cererile de aderare, evaluează punerea în aplicare a politicilor UE

- Clauza de solidaritate – nou introdusă – Uniunea şi statele membre acŃionează solidar atunci când un stat membru este lovit de un atac terorist, calamităŃi – UE se mobilizează pt a ajuta acel stat, pt apărarea instituŃiilor democratice

- Clauza de retragere – statele se pot retrage notificând Consiliul European şi stabilind condiŃiile

38

- Politica de vecinătate – UE dezvoltă relaŃii privilegiate cu statele vecine pt a stabili un spaŃiu de prosperitate, poate încheia acorduri speciale cu vecinii etc.

Tratatul de la Lisabona are o componentă importantă de reformare a institu Ńiilor Uniunii Europene. Consiliul European şi Banca Centrală Europeană au devenit instituŃii ale UE, acum fiind 7: - Parlamentul European - Consiliul European - Consiliul Uniunii Europene - Comisia Europeană - Curtea de JustiŃie a UE - Banca Central Europeană - Curtea de Conturi Tratatul de la Lisabona a sporit atribuŃiile Parlamentului European care are

acum puterea de a controla celelalte instituŃii europene. Sunt aleşi 750 de deputaŃi europeni, plus preşedintele, distribuŃia locurilor se face pe principiul proporŃionalităŃii degresive (minim 6, maxim 96). În perioada 2009 – 2014, sunt 754 de membri.

XII. Uniunea Europeană între globalizare, regionalizare şi propria identitate

Uniunea Europeană a celor 27 are din 2009 până astăzi de înfruntat o nouă provocare legată de criza economică mondială şi recesiunea care a lovit mare parte din statele europene. După Lisabona, Uniunea Europeană nu trebuie să fie preocupată doar de evoluŃiile sale interne, ci trebuie să devină un actor activ pe plan internaŃional, o singură voce. Dar, recesiunea a dus Uniunea la o preocuparea cvasi exclusivă spre stabilitatea financiară internă, problema Greciei fiind una dintre cele mai acute probleme economice în ultimii doi ani, precum şi promovarea unor idei care să ducă la o creştere economică durabilă. De asemenea, problema ocupării for Ńei de muncă a devenit mai acută în ultimii ani, şomajul european depăşind cele mai negre previziuni de acum nici un deceniu. Europa 2020 a apărut ca strategia pentru viitorul Europei: o strategie europeană pentru creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii. În 2010, în urma discuŃiilor purtate în Consiliul European, s-a convenit asupra acestei noi strategii şi a unui grup de acŃiune care să propună noi strategii pentru depăşirea crizelor şi o mai bună disciplină bugetară. Raportul operativ prezentat în octombrie 2010 evidenŃiază nevoia unor schimbări fundamentale în ceea ce priveşte guvernanŃa economică a Uniunii

39

Europene. Se recomanda un grad mai ridicat de interdependenŃă economică în zona euro, cu menŃinerea responsabilităŃilor naŃionale în domeniul politicilor fiscale. Consiliul European a solicitat intensificarea lucrărilor pe marginea propunerilor legislative privind guvernanŃa economică. DirecŃiile abordate de Strategia 2020 sunt:

1. Viitorul extinderii Uniunii Europene – procesul trebuie să continue, reuşita UE Ńinând în viitor şi de capacitatea ei de extindere.

Extinderea Ńine de:

a. Depăşirea crizei economice – a Ńărilor ce doresc să intre pe viitor în UE, cât şi statelor UE.

b. Mecanismele de preaderare vor acŃiona pentru ca viitoarea extindere a UE să fie cu state care se pot susŃine financiar şi au depăşit criza şi recesiunea

c. Incluziunea socială –eforturi suplimentare d. Consolidarea statului de drept şi administraŃiei publice e. Libertatea de exprimare şi a mass-mediei

Statele candidate la aderare sunt:

1. CroaŃia – a făcut mari progrese 2. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei 3. Islanda 4. Muntenegru 5. Turcia Statele potenŃial candidate la aderare, dar care mai au destule criterii de îndeplinit până la un posibil calendar de aderare sunt: 1. Albania 2. Bosnia şi HerŃegovina 3. Serbia 4. Kosovo

Analiştii politici au declarat după ultimul val de extindere al Uniunii Europene că în sfârşit Europa a reuşit să împace istoria cu geografia, iar graniŃele uniunii s-au întins la nivelul graniŃelor europene. Strategiile viitoare sunt legate de întărirea atât economică, cât mai ales politică a uniunii, de existenŃa unei politici externe şi de securitate eficiente a Uniunii Europene.

40

Bibliografie

Bibliografie obligatorie: • Bărbulescu Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană, de la Economic la Politic, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006. • Bărbulescu Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Polirom, 2008. • Fuerea Augustin, InstituŃiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002. • Ferreol Gilles (coord.), DicŃionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001. • Sauron, Jean-Luc, Curs de instituŃii europene, Editura Polirom, 2010. Bibliografie facultativă: • Bidilean Vidu, Uniunea Europeană. InstituŃii. Politici ActivităŃi, Editura Agroprint, Timişoara, 2002. • Sbârnă Gheorghe, Românii şi proiectele federale europene interbelice, Editura Silvy, Bucureşti, 2002. • Zorgbibe Charles, ConstrucŃia europeană, trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998.