INTRODUCERE ÎN ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI1

Prof. univ. dr. CEZAR AVRAM

ObiectiveDisciplina îşi propune: să contribuie la cunoaşterea şi însuşirea de

către studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interdependenţei acestuia cu dreptul contemporan în plan european; la cunoaşterea specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi; disciplina are în vedere faptul că vechiul drept reprezintă o periodizare a luptei românilor pentru formarea, organizarea şi conservarea fiinţei statale, implicit a instituţiilor juridice româneşti. Interdependenţa dintre istorie, stat şi drept, precum şi influenţa reciprocă a legislaţiei şi a instituţiilor statale constituie de asemenea o motivaţie a prezentării cursului „Introducere în istoria statului şi dreptului”.

Evoluţia dreptului este necesară să fie cunoscută deoarece, în dezvoltarea istorică a societăţii, totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în formele instituţionale trecute; viitorul jurist trebuie să studieze atât istoria dreptului, cât şi istoria în general, pentru a avea o cultură solidă care să-i permită a emite deliberări adecvate în cauze diverse. A cunoaşte o instituţie juridică fără a cunoaşte împrejurările istorice din care a ieşit este un non sens. „Fără istoria dreptului ... nu poţi înţelege instituţiile ... A studia o instituţie fără a o stidia istoriceşte în trecut, ... este a ne reduce la un studiu care poate să aibă o oarecare însemnătate practică, care nu formează mintea adevăratului jurist.” (M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p. 101).

1 Cursul este realizat pe baza următoarelor surse: Programe analitice, anul I, Facultatea de Drept, Universitatea „Spiru Haret”, Ed. „România de mâine”, Bucureşti, 2004; Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. „România de mâine”, Bucureşti, 2005; Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994; P. Gogeanu, Istoria statului şi dreptului, vol. I, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1970; Marcela Nica, Istoria românilor, sinteze, Ed. Mondan, Bucureşti, 1997; Istoria românilor, vol. I-VII, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

I. OBIECTUL CURSULUI „INTRODUCERE ÎN ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI”

Studiul istoriei dreptului românesc în cadrul disciplinei Introducere în istoria statului şi dreptului reprezintă o prioritate. Mai întâi, pentru că este vorba de istoria noastră, de problema fundamentală reprezentată de etnogeneza poporului român şi, în acest cadru, a dreptului, ca fenomen de suprastructură (viaţa social economică în strînsă interdependenţă cu cea politică). În al doilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept nu pot fi înţelese în toată plenitudinea şi temeinicia lor aceste instituţii. În al treilea rând, studiul istoriei dreptului românesc relevă în mare măsură specificul naţional al acestui drept, acea „notă cu precădere”, cum spunea Călinescu în eseul Specificul naţional.

Cercetarea istoriei presupune folosirea atât a metodei istorice, cât şi a metodei comparate.

În ştiinţa juridică, cuvântul DREPT cunoaşte mai multe înţelesuri.1. În primul rând, el exprimă facultatea unei persoane (subiect) de a

săvârşi un act care să fie recunoscut sau să nu fie interzis de lege. De aceea, cu acest sens, el se numeşte Drept subiectiv. În acest caz, legea ocroteşte actul împotriva acelora care se opun exercitării lui prin sancţiuni externe şi reale.

2. Al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice care asigură exerciţiul drepturilor subiective. În acest înţeles, Dreptul este definit ca ansamblul legislaţiei şi se numeşte Drept obiectiv (general), structurat pe categorii şi diviziuni: civil, penal, comercial etc.

3. Cel de-al treilea sens priveşte ştiinţa Dreptului. Din vechime însă, aceasta a fost socotită o artă, o adevărată vocaţie; celebrii jurisconsulţi romani Celsius şi Ulpian au numit-o sugestiv ars aequi et boni (arta echităţii şi binelui).

Plecând de la faptul că ambele au ca obiect raporturile dintre oameni, pentru a armoniza interesele individuale cu interesul general, Morala şi Dreptul sunt înrudite. Cea dintâi este însă abstractă şi idealistă, ţinând de conştiinţa umană – un factor lăuntric deci, implicând sancţiuni emoţionale –, în timp ce Dreptul este practic şi realist, deci pozitiv, stabilind norme juridice obligatorii impuse prin sancţiuni externe şi reale. „Înţelepţii timpurilor vechi”, ca şi cei din epoca modernă au comentat şi acceptat existenţa unui drept natural.

Fiecare domeniu, ştiinţă, societate îşi are istoria sa. De aceea, studierea şi cunoaşterea sunt pentru practicanţi o obligaţie, o necesitate. Pentru argumentarea unei soluţii sau apărarea unei cauze, juristul este

tributar incursiunii în istorie pentru a-şi culege şi mai ales a-şi fundamenta explicaţiile logice; practica anterioară generaţiilor de jurişti constituie un izvor important al deciziilor actuale. În consecinţă, însuşirea de cunoştinţe din istoria dreptului nu constituie doar o problemă de cultură generală, cu care trebuie să fie dotat orice intelectual, ci una de competenţă profesională.

Izvoarele Dreptului. Teoreticienii acestei ştiinţe au identificat ca izvoare principale ale Dreptului: obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudenţa.

1. Obiceiul (datinile juridice). Acesta constituie dreptul consuetudinar sau cutumiar, constând într-o sumă de reguli de conduită nescrise, formate prin repetarea îndelungată a unor practici generale, regionale sau locale. Obiceiul a jucat un mare rol la toate popoarele aflate în primele faze ale dezvoltării lor juridice (în Franţa, până la redactarea oficială a obiceiurilor, în secolul al XVI-lea, „la coutume” a reprezentat principalul izvor de drept, ca şi la români de altfel, până în secol al XVII-lea).

2. Legea. Evoluând, societatea a simţit nevoia, într-o primă etapă, a unificării, armonizării şi codificării obiceiurilor, transformarea lor în legi, prin adunarea şi sancţionarea lor în formă scrisă, în colecţii generale numite Coduri.

Conceptul de lege prezintă două accepţiuni: în sens larg, ea desemnează orice act normativ emis de un organ de stat împuternicit să emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite; în sens strict, trebuie inţelese numai actele normative emise de Parlament.

3. Doctrina şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare secundare. Doctrina rezultă din lucrările unor jurişti iluştri, care explică şi comentează regulile juridice, expun teoriile de Drept, concepţiile lor în problemele juridice controversate. Jurisprudenţa se defineşte ca totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată de toate gradele în speţele judecate. Începând din antichitate şi până în epoca modernă, istoria dreptului oferă exemple celebre de jurisprudenţă.

Periodizarea istoriei dreptului românescDreptul monarhiei dacice: perioada delimitată de formarea statului

geto-dac centralizat şi cucerirea Daciei de către romani (106).1. Dualismul juridic în Dacia romană (106-271/274).2. Dreptul feudal: a) etapa fărâmiţării feudale, delimitată de

retragetrea aureliană şi formarea statelor româneşti centralizate, în care procesul de formare a Legii ţării (Jus Valachicum – vechiul drept cutumiar – agrar), s-a derulat; b) etapa monarhiei centralizate, delimitată de formarea

statelor româneşti şi Revoluţia din anul 1821, în care se finalizează dreptul cutumiar român (Jus Valachicum) şi apar primele legi scrise.

3. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada revoluţiilor burgheze din anii 1821 şi 1848, formarea statului modern român, statului naţional unitar român, perioada interbelică şi cea postbelică până în anul 1947.

4. Dreptul socialist (dictatura comunistă), care cuprinde perioada 30 decembrie 1947 – 22 decembrie 1989.6. Dreptul de tranziţie, după 22 decembrie 1989 – octombrie 2003 (revizuirea Constituţiei adoptate în 8 decembrie 1991).

Trecutul, prezentul poporului român, conştiinţa sa morală, politică şi juridică, instituţiile aferente acestora, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, ca bază a prefigurării viitorului constituie esenţa cursului Introducere în istoria statului şi dreptului.

Istoria omenirii are o vârstă matusalemică. Chinezii din Antichitate considerau apariţia cerului, pământului, a fiinţelor cu 594000 de ani în urmă. Babilonienii evaluau la 1680000 de ani durata formării primelor grupări sociale, iar egiptenii îşi menţionau o viaţă nomadă înainte e stabilirea lor în valea Nilului. În mileniul al IV-lea a.Chr. au apărut primele formaţiuni statale; cele mai vechi state s-au dezvoltat pe văile marilor fluvii, Nilul, Tigrul, Eufratul, Indus, Gange, Huan-Ho etc., sub forma despoţiilor orientale, apoi sub forma statelor sclavagiste clasice (Atena, Roma etc.). Proprietatea de comunitate asupra pământului de către obştile săteşti, apoi proprietatea privată au determinat o suprastructură socială şi politică mereu în transformare care a necesitat reguli şi moralitate ce s-au materializat în legi, instituţii, forme de stat şi de egimuri politice.

a) Egiptul AnticÎn mileniul al IV-lea, în regiunea văii Nilului prin contopirea

nomelor (formaţiuni prestatale) au luat fiinţă statul egiptean de nord (de jos) şi statul egiptean de sud (de sus). În statul egiptean de nord regalitatea a înfrânt rezistenţa aristocraţiei gentilico-tribale şi a nomelor în timp ce în statul egiptean de sus regalitatea a vut nevoie să se impună de sprijinul dinastiei din nord. Convulsiunile interne şi invaziile din răsărit au dus la prăbuşirea statului egiptean de nord în timp ce Egiptul de Sus a reuşit să-i învingă pe invadatori, iar regele Menes (3000 a. Chr.) să unifice cele două regate. Cele patru secole care au urmat au transformat statul egiptean centralizat într-o despoţie orientală în care conducerea statului era asigurată de faraon, care era ajutat de un consiliu de guvernare; administraţia statului era organizată pe mari diviziuni administrative corespunzând celor 24 de provincii, fiecare conduse de reprezentanţi ai regelui, de funcţionari, supuşi unei severe discipline de o justiţie care era prezidată de guvernator (cel mai

înalt dregător), asistat de notabilităţi. Puterea centrală a adus la ascultare aristocraţia funciară şi cea orăşenească şi cu multe eforturi puterea sacerdotală, faraonul fiind recunoscut ca fiu al zeului Ra. Având la bază cultul, regalitatea a transformat clerul într-o oligarhie puternică, ea devenind un adevărat stat în stat. Templele au primit de la faraon întinse latifundii, scutiri de dări şi impozite, donaţii, vase de navigat, funcţii în stat etc. Funcţionarii superior ocupă cu timpul slujbele în mod ereditar, devin proprietari de pământ, în timp ce justiţia regală este înlpcuită cu cea a proprietarilor de pământ. Puterea Egiptului a alternat între strălucire şi decădere datorită atât frîmântărilor interne (casta preoţilor, cadrele superioare ale armatei, mişcările sociale), cât şi a presiunilor externe (perşii îl cuceresc în 225 a. Chr.).

Clasele sociale în statul egiptean clasic: stăpânii de sclavi (faraon, cler, funcţionărimea, nobilimea militară), ţăranii (fie în comunităţi, fie pe fondurile statului, fie pe pământurile templelor), orăşenii, sclavii.

Statul avea în fruntea lui un rege (faraonul) ale cărui puteri erau nelimitate; ceea ce dorea el era lege, legea emanând numai de la el; întregul aparat de stat (administraţia cetăţilor, conducerea militară, puterea judecătorească, funcţia de mare preot) era în mâna faraonului. În stat nu exista demarcaţie între veniturile faraonului şi ale statului. Lipsa monedei a făcut ca impozitele şi dările să fie plătite în natură: grâne, vite, fructe, bucăţi de metal – toate intrând în patrimoniul statului.

Cel mai important izvor de drept l-a constituit obiceiul (cutuma) care era diferit de la o nomă la alta; unificarea statului, ca şi dezvoltarea economică au determinat codificarea unor reguli cutumiare. Cea mai importantă operă legislativă aprţine regelui Bokgoris, fiind alcătuită din 8 cărţi (40 suluri). Ea cuprinde cele mai importante ramuri ale dreptului egiptean.

Dreptul de proprietate era regelmentat printr-un regim juridic judicios elaborat. Contractul de împrumut (al cărui obiect în formau diferitele produse, iar mai târziu banii), înţelegerea între vânzător şi cumpărător, punerea cumpărătorului în posesia bunului etc. reprezentau doar o parte al acestei părţi al regimului juridic.

Dreptul familiei, căsătoria, divorţul, pedeapsa cu moartea (doar la încălcarea cultului religios la început), mutilările (pentru cei ce divulgau secretele de stat, pentru furt şi falsificarea sigiliilor etc.) constituiau alte domenii reglementate prin lege.

În statul egiptean organizarea justiţiei a constituit o preocupare importantă atânt a faraonului cât şi a altor segmente ale societăţii, în principal preoţimea. Cel mai înalt judecător era faraonul care putea să

delege atunci cînd nu putea judeca pe unul dintre sfetnicii săi. Instanţa Supremă de judecată era Curtea Supremă alcătuită din 31 judecători (cele 3 colegii sacerdotale de la Memfis, Theba şi Heliopolis trimiteau câte 10 judecători) care îşi alegeau preşedintele (oraşul din care se alegea preşedintele mai trimitea un reprezentant pentru a-l înlocui).

Curtea Supremă judeca cele mai grave cazuri: crime, atentate împotriva regelui sau preoţilor, cauzele în apel provenite de la tribunalul de nomă.

În organizarea poitică a Egipului nu au existat drepturi poitice, astfel că judecătorii erau numiţi şi nu aleşi de către populaţie.

Existau de asemenea tribunalele de nomă, iar în oraşele mai importante tribunalele de poliţie (fiecare oraş îşi avea corpul său de magistraţi).

Existau alături de tribunalele ordinare şi instanţe de jurisdicţie specială, cum erau cele ce se ocupau cu infracţiunile militare sau tribunalele de jurisdicţia familiei.

b) BabilonulÎn regiunea marilor fluvii Tigru şi Eufrat a luat fiinţă un stat ce s-a

dezvoltat în etape distincte. La sfârşitul mileniului al III-lea a. Chr. A avut loc unificarea Mesopotamiei (Sumerul şi Akadul) de către Sargon, care a fost urmată de o politică de cuceriri şi expansiuni dar şi de consecinţe economice şi organizatorice importante (utilizarea pe scară largă a sistemului de irigaţie, intensificarea schimbului dintre oraş şi stat etc.). Imperiului lui Sargon a căzut sub loviturile unor invadatori dar oraşele state din Mesopotamia vor cunoaşte o continua dezvoltare. În Lagas regalitatea a introdus sistemul dodecimal, calendarul cuprinzânt 12 luni a 30 de zile fiecare. A treia dinastie din Urul a unificat Sumerul şi a organizat o monarhie centralizată cu o conducere unitară în domeniile financiar şi lucrări publice. Rgele s-a intitulat monah al celor 4 ţări, proclamându-se zeu în viaţă; s-a generalizat munca cu sclavi.

Către anul 1800 a. Chr. Hamurabi a refăcut unitatea Mesopotamiei şi a pus la punct o amplă legislaţie. După înfrângerea Asiriei de către armatele coalizate ale mezilor şi babilonieinilor va lua fiinţă Imperiul neobabilonian. Babilonul va deveni un important centru comercial, dreptul babilonian aplicându-se în întregul imperiu. Acest imperiu va dura până în anul 538 a. Chr. Când va fi cucerit de perşi.

Conducerea statului babilonian a aparţinut lui Patesi-Lugal, despot asemănător faraonului egiptean. Şi el era considerat zeu, conducător al celo patru ţări şi al suveranilor lumii. Avea un sfetnic principal numit nubanda, administratori speciali desemnaţi pentru teritoriile cucerite, un aparat de

stat alcătuit din oameni din diferite profesiuni (preoţi, scribi, judecători etc.), funcţionari speciali desemnaţi numiţi radianum pentru oraşe şi unutăţi teritoriale mai mici.

Dreptul babilonian prezintă particularitatea că el beneficiază de documente privind legislaţia cu o vechime încă neîntrecută de nimeni. Legislaţia babiloniană a beneficiat de un cumul de norme ce au aparţinut comunităţilor sumero-acadiene. Codul Hamurabi, care a fost editat în ultmii ani ai domniei regelui cu acelaşi nume (descoperit în 1902 la Susa), a fost scris pentru eternitate pe o stelă de bazalt (care prezintă şi multe ştersături). El reprezintă un sistem de legislaţie unitarp care a contribuit la uniformizarea şi consolidarea regatului lui Hamurabi.

Dreptul de proprietate avea la început în Babilon doi proprietari: regele despot şi comunitatea sătească. Cu timpul regimul bunurilor atribuit militarilor, dar şi meşteşugarilor şi negustorilor şi altor categorii de locuitori a primit o legislaţie în amănunţime.

Dreptul familiei este precizat în Codul Hamurabi; astfel căsătoria se considera valabilă numai în baza unui contract încheiat expres între părţi. Codul admitea căsătoria unui bărbat liber cu o sclavă sau a unei femei libere şi un sclav, dar ăn aceste cazuri intervenea o discriminare între liberi şi scalvi (la moartea sckavului jumătate din bunuriloe agonisite reveneau celui liber şi jumătatea stăpânului de sclavi).

Codul reglementa şi adopţiunea (act liber al tatalui), eliberarea (plătind pentru eliberare), succesiunea (dreptul copiilor de a moştenii pe mamă şi pe tată), contractul de împrumut (cămata), dreptul penal (pedepsele, infracţiunile, violul).

Justiţia în Babilon era administrată la început de preoţi ca şi în India şi Egipt, dar şi de către judecători civili recrutaţi din rândurle funcţionarilor. Guvernatorul care era investit de către rege putea să judece fiind asistat de un consiliu format din 6 persoane printre care şi un judecător (un Satamu, un rabinu); primarul judeca şi în cauze penale şi în cauze civile.

c) Statul roman Începuturile Romei aparţin legendei. Organizarea poitică a

etruscilor are în frunte un rege (leucomo) care domenşte peste o cetate. Mai multe cetăţi au alcătuit o ligă. În secolele VI-V a. Chr. Regalitatea a fost treptat înlocuită printr-o republică oligarhică. Conducerea politică a trecut la magistraţi care erau aleşi anual, din cadrul familiilor aristocraţiei gentilico-tribală. Prin secolul al VIII-lea a. Chr. Peste ei au venit latinii ce se ocupau în principal cu păstoritul. Cu timpul au apărut federaţiile care au inclus şi alte seminţii grupate în ginţi conduşi de către un rege. În interiorul

acestora a luat fiinţă Roma, a început stratificarea socială, dar şi o formă de organizare prestatală: 10 ginţi alcătuiau o curie, iar 10 curii formau un trib. Au apărut adunările care erau convocate de rege şi care luau hotărâri importante (declaraţie de război, primirea de noi ginţi). O altă formă de organizare a fost Senatul care la început cuprindea 300 de şefi de ginţi şi care îl desemna pe rege. Conducătorul suprem era Rex (rege), care îndeplinea o seamă de acte şi care avea dreptul de a convoca Adunarea poporului. Senatul atunci când alegea regele dădea o lege (lex curiata de Imperio), care sancţionează alegerea lui Rex şi-l investeşte cu puterea. Regele avea în competenţa sa şi unele probleme de cult dar puterea lui era limitată fiind socotit că deţinea această funcţie prin bunăvoinţa zeilor.

Reformele lui Servius Tullius (rolul plebei, rolul patriciatului, tribunul plebei) au pregătit Republica. Ultimul rege (Tarquinus Superbus) a fost înlocuit cu doi consuli şi astfel a început pînă la Augustus epoca republicii. În această perioadă plebea a primit dreptul să-şi organizeze organele politice proprii, persoana tribunului a devenit inviolabilă, questura ca magistratură secundară a fost deschisă plebeilor etc. Republica romană a fost un stat al proprietarilor de sclavi, termenul de republică sublinia organizarea democratică pentru proprietarii de sclavi şi pentru oamenii liberi din interiorul statului şi nu pentru populaţiile supuse. Organizarea de stat a Republicii romane, după reforma lui Serviul Tullius a avut la bază comitiile centuriate cu atribuţii electorale, legislative şi judiciare. Organizarea magistraturii avea la bază principiul eligibilităţii pe termen scurt (de un an), colegialitatea şi responsabilitatea.

Senatul, din punct de vedere juridic, era organul cel mai competent, el fiin impilcat în toate domeniile. Pe plan legislativ, Srnatul confirma legile semante în comitii, iar din secolul al III-lea a. Chr. Dădea şi avizul proiectelor de lege ce urmau a fi dezbătute în Comitii. Trecerea de la Republică la Principat şi Imperiu a avut loc la sfârşitul secolului I a. Chr., perioada principatului începând cu Octavian, succesoorul lui Caesar. De la principat s-a trecut la imperiu (dominatul). Începând cu secolul I d. Chr. Împăratul a devenit atotputernic. Birocraţia imperială era autocuprinzătoare şi se afla în serviciul împăratului; tezaurul imperial (fiscus) servea ţelurilor împăratului, în timp ce tezaurul Romei ( aerarium – ul) era la dispoziţia Senatului. Împăratul era ajutat de un Consiliu Imperial, alcătuit iniţial din apropiaţi, iar apoi din jurişti şi administratori numiţi. Principalii funcţionari imperiali: cei doi prefecţi ai pretoriului care judecau în numele împăratului şi aveau o competenţă „dincolo de o sută de mile de Roma”, asupra Italiei şi provinciilor. Alţi funcţionari cu titlul de prefecţi recrutaţi din rândul cavalerilor erau însărcinaţi cu supravegherea ordinii de noapte, cu

problemele aprovizionării, străinilor etc. Ei dispuneau de 7 cohorte pentru paza de noapte. Provinciile supuse unui regim uniform de conducere, dar care prezentau şi particularităţi locale aveau în frunte pe guvernatori, numiţi din rândul senatorilor. Guvernatorii aveau la dispoziţie un officium, alcătuit din civili şi miltari, dispunând de legaţi şi chestori dacă conduceau provincie senatorială.Forma de organizare statală, dar şi normele juridice au constituit un exemplu pentru o mare aprte a statelor europene.

II. STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Saltul calitativ de la democraţia militară la stat a fost determinat de profunde transformări economice şi sociale.

Democraţia militară conţinea câteva elemente fundamentale care se găsesc şi în societatea geto-dacă: existenţa unor organe speciale ale conducerii tribului: „regii”, sfatul tribului şi adunarea generală a tribului; stratificarea socială, ca urmare a îmbogăţirii şi consolidării prin războaiele de pradă a averilor a vârfurilor sociale; diminuarea „democratismului gentilic” şi transformarea lui într-un democratism militar, în care rolul decizional îl avea poporul înarmat în privinţa treburile publice.

Geto-dacii trăiau organizaţi în triburi între care existau legături strânse, ce au mers, uneori, până la realizarea unor uniuni politice. Aceste uniuni de triburi reprezentau organizaţii cu caracter militar, în fruntea cărora se găsea o căpetenie, un şef militar care, de obicei, împărţea puterea politică cu o căpetenie religioasă.

Geneza statului dac s-a datorat atât factorilo interni cât şi externi. Dezvoltarea economiei de schimb a dus la transformări adânci, determinâd accentuarea diferenţei dintre săraci şi bogaţi. În fruntea piramidei sociale se găsea nobilimea (tarabostes), urmând comatti şi compillatii. Această structură socială a fost rezultatul dezvoltării economice care a determinat structura politică a statului cu instituţiile sale caracteristice.

În afară de evoluţia internă, presiunile extrne datorate expansiunii Imperiului Roman şi apropierii acestuia de graniţele Daciei au avut un rol însemnat în procesul de unificare a uniunilor de triburi geto-dace către stat.

Statul dac s-a format şi s-a consolidat sub lunga domnie a lui Burebista. Până la Burebista, regalitatea a avut mai mult o funcţie militară şi religioasă. În schimb, în timpul domniei lui Burebista şi a regilor care i-au urmat, regele nu mai era doar un şef militar, ci primeşte funcţii de ordin executiv, legislativ şi juridic. În Dacia, regalitatea nu era de tip despotic

întrucât regele guverna împreună cu un consiliu. Regalitatea a devenit ereditară, dovadă fiind că Burebista şi Decebal erau fii de regi.

Existenţa statului presupune un aparat menit să-i asigure îndeplinirea funcţiilor sale interne şi externe. La curtea regelui, organizată probabil după unele influenţe elenistice, se afla viceregele, consilieri regali, consilieri regali, comandanţi militari, şefi de fortificaţii, soli pentru diverse misiuni. Puterea judecătorească era încredinţată, se pare, preoţilor geto-daci. Burebista a dispus de o armată puternică care a slujit politicii externe a statului dac.

Continuând statul lui Burebista şi al regilor care i-au urmat, daco-geţii s-au unificat în structura statală condusă de Decebal, stat mai mic ca întindere decât cel al lui Burebista, dar mai unitar şi mai centralizat. În urma războaielor din anii 101-102 şi 105-106, statul dac a fost cucerit de armatele romane, o parte a teritoriului său devenind la 11 august 106 provincie romană. Etnogeneza poporului român poate fi înţeleasă mai uşor prin analiza elementelor fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice în mod cronologic. Studierea lor este absolut necesară pentru înţelegerea unor particularităţi şi caracteristici speciale ale acestora.

Instituţii juridice la geto-daci. Datele oferite de arhelogie, de scriitorii antici, latini şi greci ne permit cunoaşterea evoluţiei societăţii omeneşti pe teritoriul de astăzi al României. Existenţa paleoliticului, mezoliticului şi neoliticului, a procesului trecerii de la matriarhat la patriarhat, a parcurgerii etapei gintă-trib-uniune de triburi sunt atestate arheologic şi amplu comentate de istoriografia românească şi străină; geto-dacii sunt parte componentă a grupului etnic al tracilio care au trăit şi au creat o strălucită civilizaţie pe un spaţiu cuprins între Marea Egee, zona Pripetului, Dunărea Panonică şi Bug (Herodot, Srtabon). În cadrul etniei trace, geto-dacii constituie ramura cea mai importantă deoarece au avut o cultură materială şi spirituală, o organizare politică remarcabilă. Originea etnică a constituit principalul factor de unire a triburilor geto-dace (Ephoros, Zosimos, Caesar, Sallusttius, Strabon, Trogus Pompeius, Cassius Dio, Consolatio ad Liviam, Ptolemeu din Alexandria, Vergilius, Ovidius). În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor au fost reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, respectate de bunăvoie de membrii societăţii (practicarea jurământului pe zeităţi).

Normele de drept ale tribului aveau o dublă sarcină: a)prevenirea oricărei încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă; b)intervenţia activă, când normele erau încălcate, când un individ sau mai mulţi primejduiau siguranţa tuturor.

Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică încheiat în vremea lui Burebista a reprezentat un salt calitativ ce a determinat profunde transformări economice, sociale, organizatorice, politice.

Vladimir Hanga, în Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, subliniază că „paralel cu apariţia şi consolidarea statului are loc procesul de formare şi dezvoltare cutumiară a instituţiilor juridice, deoarece cutuma a constituit prima şi cea mai importantă formă de manifestare a regulilor de drept”.

Burebista, „cel mai mare dintre regii din Tracia” a fost organizatorul unei monarhii cu caracter militar. După moartea lui a existat o continuitate statală în zona Munţilor Şureanu (Deceneu, Comosicus, Coryllos, Duras, Decebal). Puterea supremă în statul geto-dac era deţinută de către rege; instituţia regalităţii a devenit ereditară; monarhia sclavagistă dacică a avut o identitate proprie, ea neputând fi încadrată în cadrul monarhiilor sclavagiste clasice. Statul geto-dac a avut legislaţie (în locul obiceiurilor din perioada democraţiei militare apar normr juridice; sistem de legi menţionat de Strabon şi Iordanes; teama de zei asigura respectarea legilor; legile erau întărite de autoritatea de stat propriu-zisă şi de către autoritatea religiei), instituţii juridice (inegalitatea de avere, proprietatea privată au generat stratificarea socială care, la rândul ei a determinat apariţia şi competenţa instituţiilor), organizare administrativă şi juridică (prioritate a organelor centrale ale statului).

III. DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA – PROVINCIE ROMANĂ

Cucerirea romană a Daciei, realizată în urma celor două războaie daco-romane (101-102 şi 105-106), a întrerupt evoluţia firească a civilizaţiei şi instituţiilor politico-juridice geto-dace, schimbând tot ceea ce nu era potrivit „aşezămintelor şi spiritului Romei”.

Provincie imperială Dacia Romană cuprindea în hotarele sale Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova. Influenţa civilizaţiei romane s-a resimţit şi asupra ţinuturilor limitrofe (locuite de dacii liberi – Crişana, partea nordică a Transilvaniei până la apa Tisei şi cea mai mare parte a Moldovei) hotarelor oficiale.

Structura organizatorică a Daciei a suferit mai multe modificări în timpul stăpânirii romane. Astfel, în timpul împăratului Traian, provincia Dacia era condusă de un guvernator – Legatus Augustus propraetore.

În anul 119, în timpul domniei lui Hadrian a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia Inferior. Dacia Superior cuprindea partea dinspre miazănoapte condusă de un Legatus Augusti propraetore din ordinul senatorial, iar Dacia Inferior cuprindea partea dinspre miazăzi, fiind guvernată, la început, de un praefectus, apoi de un procurator prezidial. Înainte de data de 2 iulie 133 (potrivit unei diplome militare descoperită la Gherla), împăratul Hadrian împarte provincia în trei părţi: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolisensis.

În anul 167/168, în timpul lui Marcus Aurelius, s-a produs o nouă modificare în conducerea şi organizarea administrativă a Daciei, aceasta fiind împărţită în trei provincii: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Cea mai importantă era Dacia Apulensis cu reşedinţa la Apullum şi condusă de un legatus. A fost numit un guvernator suprem peste cele trei Dacii – Legatus Augustus propraetore trium Daciarum. Dacia a constituit o singură provincie cu grad impeial, dar pentru eficienţa administrării a fost împărţită în trei subdiviziuni.

Sisteme de drept în Dacia Romană;A.Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele saleAplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de drept

aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi aici, peregrinilor din această provincie, precum şi aşa numitul Jus gentium, ce reglementa raporturile dintre cetăţeni şi peregrini.

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetăţenii romani rezidenţi – normele dreptului aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei – cele mai importante categorii de izvoare de drept erau constituţiile imperiale şi edictele guvernatorilor.

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a normelor juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul avea două părţi: a)dispoziţiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi în provincie; b)edictul provincial (norme de drept local).

Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţeni; în acest domeniu s-au elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau condiţiile în care va fi guvernată provincia; evident se ţinea seama de constituţiile imperiale, valabile pentru întreg imperiul, şi de mandatele imperiale, în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.

În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton (cutuma locală), întrucât romanii tratau diferenţiat populaţia, în funcţie de cetăţenie şi statul juridic.

B.Capacitatea juridică a persoanelorÎnainte de edictul împăratului Caraclla, locuitorii liberi din Dacia

erau împărţiţi în trei categorii: a) cetăţeni romani; b) latini; c) peregrini.a) Cetăţenii romani locuiau în majorizazea lor la oraşe. Ei se

bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi din Roma, având drepturi civile şi politice (ius civile, ius comercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii);

b) Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia. Ei beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii (jus comercii), dar nu se bucurau de dreptul de a se căsători după legile romane (ius conubi) şi nici de drepturi politice. Statutul lor de „latini” reprezenta un fel de cetăţenie romană inferioară, situându-se pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.

c) Peregrinii formau marea masă a populaţiei libere, situaţia lor fiind reglementată prin lex Provinciae – legea de organizare a provinciei – şi prin edictele guvernatorilor. Erau două categorii de peregrini: obişnuiţi (străinii ale căror cetăţi nu au fost desfiinţate din punct de vedere juridic, iar capacitatea lor juridică era supusă dreptului lor naţional) şi deditici (peregrinii ale căror cetăţi au fost după cucerire desfiinţate din punct de vedere juridic şi administrativ). C.Obligaţii şi contracte (tripticele din Transilvania)

Tăbliţele cerate sau tripticele descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montana (Alburnus Maior) în Transilvania şi publicate de Theodor Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum, reprezintă documente care ilustrează aplicarea dreptului roman în Dacia. Din cele 25 de tăbliţe descoperite doar 14 au fost descifrate, restul rămânând indescifrabile datorită deteriorării.

Tăbliţele cerate erau scrise cu litere romane cursive, destul de greu de descifrat şi redactate într-o limbă latină cu multe elemente vulgare. Conţinutul juridic al acestora dovedeşte că dreptul roman clasic nu a fost aplicat în Dacia, asemenea altor provincii, ci într-o formă uneori simplificată pentru nevoile precticii cotidiene. Coexistenţa elementelor mixte în textele acestor tăbliţe, atestă tendinţa spre unificarea celor două sisteme juridice atât pe plan etnic, cât şi pe plan instituţional.

Aşadar, dreptul roman a constituit, printr-un proces de „aculturaţie juridică”, un factor de unificare a provinciei nou cucerite, de încadrare a acesteia organic în sistemul Imperiului Roman sub raportul vieţii sociale şi culturale, având ca rezultat final sinteza daco-romană. El s-a aplicat într-o formă adaptată nevoilor provinciei Dacia, atât în raporturile dintre cetăţenii romani, cât şi în raporturile dintre aceştia din urmă şi peregrini. Dreptul

roman a fost factor determinant al procesului de romanizare. Dreptul roman clasic consacră principiile „bunei credinţe” (bona fides) şi echităţii (aequitas). Normele juridice adoptate se regăsesc în dreptul românesc de mai târziu.

IV. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Romanizarea Daciei a fost un fenomen ireversibil, constiuind un proces desfăşurat în contextul continuităţii dacice şi daco-romane. Ea a continuat mai accentuat în perioada migraţiilor, când, datorită riscurilor la care a fost supusă, populaţia daco-romană de la oraşe, mai puternic romanizată, s-a deplasat în ţinuturile rurale.

Pentru teritoriul locuit astăzi de români, în epoca post-romană, au existat două tipuri de obşti: a)teritorială, a populaţiei daco-romane; b)obştea gentilică a populaţiilor migratoare care au intrat în contact cu acest spaţiu.

Obştea sătească din mileniul I era o comunitate de oameni, având o organizare social-economică proprie şi un teritoriu bine determinat. Producţia acestor comunităţi săteşti carpato-dunărene era bazată pe proprietatea privată, liberă, precum şi pe proprietatea comună. Fiecare membru al obştii era un om liber, posedând o proprietate funciară privată, care era ereditară. În cadrul acestor obşti numai o parte a pământurilor comunităţii (ager publicus) era lucrată în comun de toţi membrii satului. Produsele rezultate din această muncă constituiau rezervele obştii.

În cursul mileniul I, obştea sătească a dobândit un caracter teritorial, îndeplinind nu numai funcţia social-economică, ci şi politică, culturală şi religioasă. În virtutea criteriului teritorial, membri ai obştii sunt numai cei care stăpânesc, prin voinţa întregului grup, o parte din teritoriul comun al obştii. Principiul fundamental al obştii săteşti era egalitatea dintre membrii săi determinată de caracterul stăpânirii devălmaşe asupra pământului şi de participarea tuturor la munca de ptoducere a bunurilor.

Atât obştea teritorială, cât şi satul se constituie pe baza unor grupări teritoriale şi nu de rudenie. Dar numai satul are o forţă publică instituţionalizată cu organe de constrângere care se situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de un asemenea aparat şi păstrează o formă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor săi.

A. Influenţele Creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc

În esenţa dreptului cutumiar românesc trebuiesc căutate şi evidenţiate preceptele creştine. Dreptul cutumiar românesc, care este o

„evanghelie a adevărului”, aşază preceptele creştine la temelia principalelor instituţii de drept. Menţionăm, în acest sens, următoarele aspecte:

1. Dispariţia oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericii constituie o dovadă certă a prezenţei elementului creştin în fundamentarea căsătoriei şi a familiei.

2. Spiritul de consolidare la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de proprietate devălmaşă sunt strâms legate de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat şi anterior Creştinismului.

3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit de strict sunt strâns înrâurite de preceptele şi credinţa creştină.

4. De la înscăunarea domnitorului şi legimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute şi respectarea conştientă a poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie fundamentală şi centrală a dreptului românesc.

5. În existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de nădejede al statelor, iar acestea au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o îmbinare fundamentală între aceste două instituţii, fapt de importanţă vitală pentru poporul român.

V. STATUL ŞI DREPTUL ETAPEI MONARHIEI FĂRÂMIŢĂRII FEUDALE

Statul şi dreptul feudal: în secolele V-IX, în europa de apus au avut loc mutaţii în raportuirile economice ţi sociale. În privinţa dreptului un rol i-a revenit cutumei (obiceiului), dreptului roman, dreptului cavalerilor, dreptului orăşenesc şi canonic. Recepţia dreptului roman se datorează şi faptului că dreptul obligaţional corespundea intereselor claselor conducătoare. Începând cu secolele XV-XVI nobilimea feudală îşi pierde independenţa devenind dependentă de curtea regelui, iar la oraşe apare o nouă clasă – burghezia. În domeniul dreptului activitatea de legiferare şi codificare trece, în exclusivitate, pe seama puterii regale (ordonanţele, bilurile, edictele, sudebnicele).

În Franţa, influenţa cutumelor şi pravilelor germanice s-a concretizat asupra faptului că există o zonă a dreptului nescris şi o zonă a dreptului scris. Extinderea puterii regale la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea au dus la mărirea pretenţiilor regalităţii asupra stărilor regatului. Statele generale erau dublate, în unele provincii, cu cele

provinciale. În perioada absolutismului în Franţa, Consiliul Regal a luat forma definitivă, iar Consiliul Superior, Consiliul de Stat, Consiliul Scrisorilor, Consiliul Finanţelor, Consiliul Părţilor (Consiliul Privat) ca de altfel şi Parlamentul au primit atribuţii, fapt ce le-a individualizat.

În Germania avem de-a face în secolele X-XIV cu o varietate de drept datorită, în primul rând, fărâmiţării teritoriale. În secolul al XII-lea apar primele culegeri de drept: Oglinda Saxonă (cuprinde normr de drept feudal sancţionând sistemul ierarhiei), Oglinda Suabă (se manifestă net în favoarea supremaţiei papalităţii). În dreptul german, spre deosebire de dreptul roman, simplul deţinător al bunului era socotit proprietar al acestuia. Proprietar era considerat şi creditorul gajist. În dreptul familial, normele erau de inspiraţie canonică, femeia aflându-se sub tutela bărbatului iar bunurile erau administrate de soţ. În secolele XIV-XVII dreptul german era încă tributar recepţionării dreptului roman. În recepţia dreptului roman, un rol important l-au avut universităţile. În domeniul dreptului de proprietate, treptat se înlătură normele de drept feudal, iar în dreptul penal se înăspresc normele cu caracter represiv. În perioada absolutismului se extinde dreptul roman, adaptat în interesele societăţii germane. În anul 1794, în Prusia, apare o codificare intitulată Regulamentul funciar prusian sau Regulamentul civil prusian, influenţat de vechiul cod al lui Justinian.

Perioada care a urmat părăsirii Daciei de către romani s-a caracterizat prin descompunerea vechiului sistem economic şi prin formarea şi dezvoltarea noilor relaţii de producţie feudale.

După retragerea aureliană, obştile teritoriale româneşti s-au unit pe văi s-au depresiuni şi s-au organizat în comunităţi numite de Nicolae Iorga „romanii populare”. Având o puternică conştiinţă a aparteneţei lor romanice au fost capabile să influenţeze şi să transforme grupurile migratoare cu care au intrat în contact. Treptat, acestea au trecut de la etapa uniunii de obşti la cea de „ţări, voievodate şi cnezate”.

Feudalismul s-a născut pe teritoriul românesc din însăşi dezvoltarea internă a societăţii, pe cale economică şi a cunoscut, ca în toată Europa, cele trei etape de dezvoltare: feudalismul timpuriu, feudalismul dezvoltat, destrămarea orânduirii feudale (având ca rezultat apariţia elementelor capitaliste).

Procesul de constituire a statelor medievale româneşti a avut loc prin reuniunea formaţiunilor politice autohtone cu caracter regional, într-un context extern şi intern favorabil.

A.Formarea statelor româneşti independete. Sistemul vicinalOrganizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia

autohtonă, romanizată, îm plin proces de formare a poporului şi a limbii

române, şi-a fundamentat existenţa pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să editeze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman provincial (dreptul roman vulgar).

În privinţa genezei suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale româneşti au existat multe controverse în literatura de specialitate, conturându-se diferenţe cu privire la această problemă:

– teoria originii trace a dreptului cutumiar românesc;– teoria originii latine;– teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc.B.Legea ţării (Jus Valachicum);Conceptul de lege şi dreptate.

Existenţa obştilor în cadrul Ţărilor Româneşti a determinat menţinerea normelor tradiţionale după care ele funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind în timp norme juridice. Ele au fost completate cu norme juridice noi. Constantin Noica, preciza că aceste norme au fost denumumite de români „lege”, cu înţelesul de norme nescrise. Provenind din latinescul „re-ligio”, adică a lega pe dinăuntru, prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la romani era „mos” (obicei). Această caracteristică a „legii româneşti” s-a format în perioade îndelungate în care normele constitutive în cadrul obştei săteşti au fost respectate datorită consensului din cadrul colectivităţii.

La romani, lex însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la latinescul legere (a citi). Ea era impusă printr-o constrângere exterioară colectivităţii, aceea a aparatului politic.

Legea scrisă a început să fie numită lege, o dată cu apariţia pravilelor – coduri de lege scrisă începând cu secolul al XVII-lea, când a fost necesar să se deosebească dreptul nescris de cel scris, denumirea primului fiind aceea de obicei. Un alt sens pe care îl are legea la români este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a influenţat conţinutul moral al conştiinşei românilor încă din perioada etnogenezei. Astfel, când au apărut legile bisericeşti-nomocanoanele, românii le-au denumit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumenzeu”.

Instituţia „oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la români. „Oamenii buni şi bătrâni” erau aceia care, prin comportamentul lor, dvedeau calităţi corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să judece conduita şi faptele semenilor. În concepţia românească dreptatea însemna şi echitate. Conştiinţa juridică a timpului cuprindea, pe lângă moştenirea

daco-romană, şi unele principii rezultate din influenţa bizantină şi morală creştină.

Carateristicile lui Jus Valachicum (legea ţării): a) este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun tuturor românilor; b) este unitar din punct de vedere social: nu au existat în trecutul nostru un drept ţărănesc, cu caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist; c) este, în principal, un drept cu caracte rural, un drept agrar al oamenilor legaţi de pământ, de hotar, de moşie. Termenul de hotărâre provine de la cuvântul „hotar”, ceea ce dovedeşte că majoritatea proceselor se rezumau la fixarea hotarelor. De aici, prin extensiune, deciziunile se numesc hotărâri (judecătoreşti, politice etc.), iar „moşia”, etimologic, provine de la proprietatea moştenită de la moş; d) este complet şi complet, reuşind să reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la nivelul societăţii. Dreptul obişnuielnic era formart dintr-un sistem de norme de conduită şi convieţuire socială, cuprinzând atât norme de drept public, privind organizarea societăţii şi conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat, privind proprietatea, moştenirea, familia etc. (problemele particulare ale oamenilor); e) este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-sociale, chiar dacă obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate devălmaşă); se nasc instituţii noi care se referă la posibilitatea de ieşire din indiviziune prin respectarea dreptului de protimisis (preferinţa de cumpărare-răscumpărare). Statutul juridic al persoanelor se diferenţiază în funcţie de avere; justiţia se oficializează ca urmare a dezvoltării statelor feudale româneşti. Dar „arhaismele juridice” româneşti se regăsesc şi în noile reglementări născute după apariţia statului; f) originalitatea vechiului drept românesc rezultă din modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni politive cu caracter prestatal. Originalitatea obştii, a cnezatului, a voievodatului, a ţărilor constituie începutul dreptului public al Ţărilor Române. Cu privire la acest aspect, Nicolae Iorga arăta: „... S-ar putea spune că, din trunchi, s-a scurs seva juridică, astfel cum se scurge răşina dintr-un brad, care puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile, tocmai de aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări”;g) rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului sunt asemenea rezistenţei şi trăiniciei instituţiilor politico-juridice româneşti (cnezate, voievodate, scaune).

VI. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE (FEUDALISM ÎN ASCENSIUNE)

Formarea statelor feudale româneşti centralizate, independente, a reprezentat efectul pe plan politico-instituţional al progesului înregistrat în baza economico-socială a societăţii româneşti, în perioada cuprinsă între secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. În perioada medievală, în ţările române au existat două forme de guvernământ ale monarhiei reprezentative pe stări: a)regimul domnesc (voievodal), în Ţara Românească şi Moldova; b) regimul nobiliar, în Transilvania.

Întemeierea statelor româneşti independente Ţara Românească şi Moldova a impus formarea instituţiilor politice şi juridice care să le asigure funcţionarea normală, bazată pe normele şi regulile dreptului şi dreptăţii. A fost constituită o instituţie centrală – domnia – care dispunea de mijloacele necesare organizării şi dirijării activităţii social-politice şi administrative a noului stat, precum şi unlele organe ajutătoare şi executive, care să concureze la realizarea noilor sarcini ce reveneau autorităţii centrale.

A. Instituţia domniei1.Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiarGruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare

sub aspect politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului întemeitor, care a devenit domnitor şi a luat titlul de domn. În limba slavă, voievod înseamnă conducător de oaste, dar pentru că funcţia implică mult mai multe aspecte decât cele reliefate de sintagma de mare voievod, s-a impus conceptul de domn, provenit din limba latină, care însemna stăpân al ţării, în detrimentul celui de voievod, deşi acesta din urmă era puternic împământăneit în spiritualitatea românească. Dovadă este că în Transilvania el s-a păstrat încă multă vreme, deşii regii maghiari au încercat să-l impună pe cel de principe, iar domnii au continuat să-şi spună multă vreme tot voievozi, chiar şi după constituirea Ţărilor Române. Prin complexitatea sa, prin importanţa sa, domnia este instituţia centrală a dreptului cutumiar.

Domnia este o instituţie centrală şi autohtonă, atributele ei derivând din procesul natural şi unic de formare a statelor feudale româneşti. Instituţionalizarea puterii politice în Ţările Române, adică formarea statelor feudale româneşti, a fost legată, mai întâi de unele personalităţi de circumstanţă, care aveau, la început, doar legitimitate obştească şi nicidecum un aparat care să le supravieţuiască. Aşadar, putera politică instituţionalizată – nucleul politic statal – nu s-a disociat din persoana

guvernanţilor. Statul în sine se confundă la început cu persoana domnitorului. La înscăunare domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă – căciula înaltă împodobită cu pene de struţ).

B.Caracteristicile domnieia) În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul era

stăpânitor, lipsit de un organ de control; însă, aşa cum afirma A. D. Xenopol, domnia nu a fost despotică, obiceiul pământului relativizându-i atributele, mărginindu-i potenţele prin sfatul domensc şi adunarea stărilor.

b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.

c) Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile şi fidelităţile faţă de puterile mai mari, ele nu au devenit ţări vasale de drept; aşadar, vasalitatea era nominală. Vasalitatea purta asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general. Acte oficiale privind vreun tratat în acest sens nu au existat. Unii istorici consideră data stabilirii regimului de vasalitate anul 1462, când Vlad Ţepeş a fost înlocuit cu Radu cel Frumos, iar pentru Moldova anul 1456, când Petru Aron şi Adunarea Ţării au acceptat condiţiile impuse de Mahomed al II-lea Cuceritorul.

În realitate şi strict juridic, păcile negociate s-au concretizat în alianţe inegale, Ţările Române primind, potrivit dreptului musulman, regimul juridic ahd (acest regim se referea la teritoriile duşmane ce urmau să fie atacate în vederea instaurării regimului musulman, adică urmau a fi conduse de emiri musulmani). Aşadar, regimul juridic ahd era un regim intermediar, turcii mulţumindu-se cu plata haraciului ca semn de supunere a locuitorilor respectivi. Se menţinea instituţia principilor locali din familile domnitoare, care conduceau forţele armate locale, dar aceştia erau obligaţi să colaboreze militar cu turcii. Ei rămâneau însă subiecte de drept internaţional în sensul cel mai exact al sintagmei. Acest regim a fost valabil, până la instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţările Române).

C.Statul şi principalele sale instituţii1. Domnia:instituţie centrală; deţonătorul puterii este domnul care

reuneşte calitatea de voievod (conducătorul suprem al oastei) cu cea de domn şi singur stăpânitor (şef al unui stat independent şi suveran);

2. Domnul: emite hrisoave privind proprietatea, dirijează administraţia statului, reprezintă supreme instanţă judecătorească, bate monedă, instituie sistemul de impozite, iniţiază politica externă a statului, semnează tratate.Puterea domnului era îngrădită de marea boierime cu toate că el şi-o alătură la conducere şi primeşte asentimentul ei la urcarea pe tron. În

Transilvania, voievodul va deveni tot mai autonom faţă de coroana maghiară (Roland Borşa, Ladislau Kan);

3. Sfatul domnesc: alcătuit numai din marii boieri care vor deveni boieri cu dregătorii (vornic, stolnic, vistier, logofăt, paharnic, spătar, Ban de Severin, apoi de Oltenia, portar de Suceava); elaborează, alături de domni, politica externă.

4.Adunările stărilor privilegiate: nobilimea, clerul, orăşenii, uneori, ţăranii liberi.

5. Adunarea ţării (Ţara Românească, Moldova): convocată periodic în secolele XV-XVI; alege domni, aprobă politica fiscală, aprobă tratatele.

6. Adunarea generală a nobililio (Transilvania): avea atribuţii judecătoreşti; la început cuprindea şi reprezentanţi ai românilor; calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism; după Bobâlna (1437) apar congregaţiile generale ale nobilimi şi congregeţiile scaunelor săseşti şi secuieşti;

7. Organizarea judiciară: se înlocuieşte „obiceiul pământului” cu legislaţie scrisă (în Ţara Românească şi Moldova după Bizanţ, în Transilvania după Tripartitul lui Şt. Verboczi);

8. Instanţele judecătoreşti: instamnţe supreme (domnul şi sfatul domnesc, scaunul de judecată al voievodului), instanţe locale (sătească, seniorială, judeţene, ţinutului, comitatului).

D. Ideile politico-juridice în feudalism;1. Începuturile ştiinţei dreptului: între cele trei facultăţi ale

Universităţii din Cluj, înfiinţate în anul 1581, se număra, la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi o Facultate de drept; alte instituţii de învăţământ superior în care se predau cursuri cu profil juridic s-au înfiinţat ulterior la Oradea, Sibiu şi Braşov. În bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase cărţi de drept, între care predominau cele de drept roman.

Identitatea obiceiurilor juridice, circulaţia largă a principalelor monumente scrise ale dreptului românesc în toate provinciile locuite de români şi existenţa unei puternice conştiinţe a unităţii naţionale, promovată de strânsele legături economice şi culturale între cele două versante ale Carpaţilor şi fundamentate teoretic de marii cărturari ai vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe tot cuprinsul pământului românesc şi să constituie un factor activ în acţiunile comune care vor duce, o dată cu redeşptarea naţională, la construirea unui edificiu politico-instituţional unic.

2.Codificări ale unor norme de drept. Dezvoltarea economiei, a producţiei de mărfuri şi a schimbului, precum şi prefacerile din domeniul relaţiilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii, printre

care şi în domeniul instituţiilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau, iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise şi deseori necunoscute de cei chemaţi să le aplice, mai ales când aceştia erau străini, reclamau şi ele noi reglementări pe plan juriic. După formare astatelor româneşti de sine stătătoare , domnii s-au preocupat de organizarea bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care să le asigure stabilitate. Pravilele bisericeşti au un caracter oficial deoarece au fost întocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului. Potrivit concepţiei autirolor de pravile bisericeşti, reglementările de drept civil, penal sau procesual ţineau de domeniul religios, dispoziţiile din pravile fiind impuse atât clerului, cât şi laicilor şi în domeniul juridic. Enumerăm, în acest sens: Pravilele scrise în limba slavonă (Pravila de la Târgoviţte – 1452, Pravila de la Putna – 1581, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa – 1618, Pravila de la Galaţi – începutul secolului al XVII-lea, Pravila de la Mănăstirea Bistriţe, Oltenia - 1636), pravilele scrise în limba română (Pravila Sf. Apostoli tipărită de Coresi la Braşov în anii 1560-1562, Pravila Sfinţilor după învăţătura marelui Vasile, tipărită de Coresi, Pravila aleasă, scrisă de logofătul Eustratie în 1632, Pravila de la Govora tipărită din porunca lui Matei Basarab în 1640), Capetele de porunci (1714 – Muntenia), Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia), Manualul de legi (Pravilniceasca condică), Sobornicesul hrisov (1785 – Moldova), Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova), Codul civil al lui Scarlat Calimach (1717 – Moldova), Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 – Moldova) , Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia).

E.Procesul (procedura de judecată)Termenul de „proces” din limba română provine din latinescul

processus, ce desemmna activitatea de înaintare, progres , activitate progresivă. Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generaliazt, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni.

Probele erau scrise şi orale: 1) probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele particulare), cercetate cu atenţie în procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere; 2) probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda.

Biserica a căutat să înlocuiască această credinţă păgână cu jurământul creştinesc (pe Biblie, carte de blestem); 3) probe preconstituite (aldămăşarii din contractele de vânzare).

F.Infracţiuni şi pedepse în feudalismÎn dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta

apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracţiune şi pedeapsă legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de origine socială.

În general pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături: 1)urmăreau intimidarea;2) nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă”;3) cumulul pedepselor era îngăduit; 4) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele puteau diferi în raport cu poziţia socială a celuil vinovat; 5) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecătorului”; 6) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau; 7) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme ale „vendetei” se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi răscumpărarea (compoziţia voluntară).

Evoluţia reglementărilor poate fi evidenţiată, în general, prin trei mari aspecte:

1. Identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esenţa lor, sunt îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale şi au un pericol social sporit prin urmările lor.

2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare.

3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte ce sunt grupate în următoarele categorii de infracţiuni:

I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului: înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie; lesmajestate adusă onoarei şefului statului prin insultă sau calomniere; osluhul (neascultare faţă de poruncile domnului); călpuzenia (falsificare de monedă).

II. Infracţiuni contra vieţii: omorul („moartea de om” sau „ucidere”); patricidul (suprimarea vieţii copiilor sau a părinţilor).

III. Infracţiuni contra proprietăţii: furtul (furtişag); tâlhăria (furt prin violenţă); încălcarea hotarelor (distrugerea sau mutarea semnelor de hotar); incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”.

IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie intrau rănile simple cu palma sau cu toiagul, precum şi sluţirile de orice fel.

V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială (împotriva moralei): răpirea de fată sau de femeie; seducţia; sodomia; curvia sau desfrânarea; incestul; defăimarea.

VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: vicleşugul sau înşelăciuniea; neascultarea; jurământ mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba strâmbă”); vrăjitoria.

VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: erezia; apostazia; ierosilia.

În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă: a) răspunderea solidară a obştii; b) răspunderea familială.

VIII. Pedepse corporale: a) pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, decapitare, arderea de viu, innecare, sugrumare, îngroparea de viu); b) mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea mâinilio, tăierea picioarlor, tăierea nasului, tîierea organului sexual); c) înfierarea cu fierul roşu pe frunte, pe mâini sau crestarea nasului; d) bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe uliţa satului).

IX. Pedepse privative de libertate: a) ocna (munca silnică în saline) pe timp limitat sau pe viaţă; b) temniţa; c) gnosul (închisoare pentru arestati înainte de a fi judecaţi); d) surghiunul (izgonirea făptuitorului din localitate).

X. Pedepse pecuniare: a) duşegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care se aplica şi unei colectivităţi în cadrul răspunderii colective); b) gloaba (amendă care se plătea domniei în bani sau în natură; „certare cu bani sau cu dobitoc”); c) confiscarea (bunuri ale vinovatului trecute în patrimoniul domniei sau victimei).

XI. Procedura civilă: în epoca medievală nu se diferenţia în justiţie civilă şi penală. Chemarea în judecată se făcea oral sau printr-o petiţie scrisă. Rezultatul procesului consta într-o hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului (anafora). În Transilvania, partea nemulţumită avea drept de apel. În Ţara Românească, Moldova şi Transilvania nu au existat, în perioada medievală autoritatea de lucru judecat.

XII.Procedura penală: o primă reglementare încă înainte de constituirea statelor medievale (în perioada obştilor săteşti). Rezoluţiile judecăţii organelor obştilor săteşti vor fi supuse apelului la domnie până în secolul al XVIII.lea.

Procedura medievală a prezentat o serie de caracteristici: - normele juridice erau nescrise fiind

stabilite prin obiceiuri;

- cu ocazia instrumentării procesului penal nu se redactau acte scrise;

- neexistând instanţe penale speciale, dregătorii judecau pricinile penale şi pricinile civile; armaşii aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile;

- cercetarea se făcea de către judecător;- acuzaţia era pornită de către partea

vătămată sau din oficiu de către dregători; - martorii şi jurătorii constituiau

mijloacele de probă, de regulă;- procedura de judecată se desfăşura , de

obicei, în public;- graţierea a fost folosită, dreptul de

graţiere individuală aparţinând cu predilecţie şefului statului.

VII. STATUL ŞI DREPTUL ÎN ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE ŞI ABSOLUTE

Opera de reformare a lui Constantin Mavrocordat şi încercările de formulare a unei legi fundamentale (Cererile norodului românesc, Constituţia cărvunarilor) şi-au găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor Organice, prima lege fundamentală a Principatelor. Regulamentele au fost redactate de două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, au fost aprobate de puterea protectoare şi puterea suzerană şi au servit drept constituţie a Ţărilor Române până în anul 1858 (cu întrerupere în Ţara Românească în perioada iunie-septembrie 1848).

Prevederile acestei legi fundamentale pot fi nominalizate succint:1. separarea puterilor în stat (puterea executivă deţinută de domn ales

pe viaţă de Adunarea Obştească Extraordinară; avea iniţiativa legislativă şi guverna prin decrete-legi; puterea legislativă deţinută de Adunarea obştească care elabora legi şi prezenta rapoarte domnului; sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunale judeţene, instanţele de apel şi instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de avocaţi şi procuratura); regulamentele au prevăzut organizarea administraţiei (crearea departamentelor), modernizarea sistemului fiscal şi instituirea bugetului, reorganizarea armatei, reorganizarea şcolilor, crearea arhivelor.

Regulamentele Organice. Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat

Adunarea Obştească Ordinară. Compunere şi activitate

În Valahia (Muntenia) Obişnuita Obştească Adunare se compune din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. În adunări erau membri de drept, datorită funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţi şi episcopi. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată art. 45 şi art. 46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri, în vârstă de cel puţi 25 de ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele Adunării era Mitropolitul ţării. Membrii erau: 1) episcopii; 2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor; 3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani. Adunarea îşi constiutia biroul alegând dintre membri săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Miniştri nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul.

Domunul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc (art. 48 lit. e Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în Moldova (art. 51 lit. a).

Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive (art. 49 Regulamentul Organic al Valahiei şi art. 51 lit. a Regulamentul Organic al Moldovei). Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijine de cel puţin 6 membri ai Adunării (art. 48 lit. b Regulamentul Organic al Valahiei şi art. 51 lit. b Regulamentul Organic al Moldovei).

Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscutte doar celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimiteau spre dezbatere la Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare,

ceea ce era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.

Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita „ofisul domnesc” de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile: financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere.

Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile în interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.

Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăraş, de la vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.

DomniaPrin Regulamentel Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare

principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art. 2), iar în Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la alegerea domnului. Înainte de a păşi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci de binele şi fericirea obştii îmi va fi cel dintâi scop”. Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, certându-se confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art. 42 Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.

Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Nicolae din iaşi şi jura pe Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, de a păzi cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Principatului după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei notabilitate „să suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile. După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art. 44 al Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul ava dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti (art. 39 Regulamentul Organic al Valahiei), în terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare (art. 40 Regulamentul Organic al Valahiei), care echivala sancţionarea. Dacă refuzaîntărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării spre o nouă chibzuinţă. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2 milioane pe an (art. 65 Regulamentul Organic al Moldovei).

Organele puterii executiveMiniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele

de miniştri (art. 46, art. 147-150 Regulamentul Organic al Valahiei). În sistemul regulamentar, domul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care dădea directivele şi impulsurile necesare.

Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de anumiţi miniştri; Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau: Ministrul Trebilor din Lăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul, Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii,

Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii (art. 149 Regulamentul Organic al Valahiei).

Literatura istorico – juridică şi aprecierile asupra Regulamentelor Organice

Jurişti, istorici şi cercetători ştiinţifici au comentat Regulamentele Organice şi contextul internaţional din prima jumătate a secolului al XIX-lea în care au apărut. Opiniile lor au fost diferite în privinţa rolului şi a însemnătăţii Regulamentelor Organice, a cauzelor şi consecinţelor adoptării acestor acte de importanţă majoră pentru viaţa politică, economică şi juridică a Principatelor Române. Unii le-au tratat drept „constituţie”, alţii drept „lege fundamentală”, iar o a treia categorie le-a etichetat drept „cod de legi”. În fine, a mai fost şi o a patra categorie, care n-a tras o linie clară şi fermă între constituţie, lege fundamentală şi cod de legi, îmbinând elemente fie din prima şi a doua categorie, fie din a doua şi a treia.

Astfel, ideea de constituţie a Regulamentelor Organice o întâlnim la istoricii Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, N. Bălcescu şi juriştii Andrei Rădulescu, Paul Negulescu, C. Dissescu, A. Iorgovan.

„Regulamentul Organic înmănunchiază atribute de lege juridică fundamentală atunci când se ocupă de problema organizării de stat ...” subliniază Dumitru D. Firoiu. Acest atribut este susţinut de juriştii Ion Deleanu, Tudor Drăganu, Liviu P. Marcu, Cristian Ionescu etc. şi de istoricii Vlad Georgescu, Emil Cioran, Emil Molcuţ.

Atributul de „Cod de legi” este susţinut de istoricii A. D. Xenopol, Gh. I. brătianu, I. C. Filitti, V. Şotropa, de K. Marx, Septimiu Albani etc.

În fine, o serie de personalităţi care cumulează pregătirea juridică cu cea de istoric găsesc trăsături comune fie de constituţie şi lege fundamentală, fie de lege fundamentală şi cod de legi. Remarcăm, în acest cadru, pe Dumitru Firoiu, Antonie Iorgovan, C. Dissescu, Ion Deleanu, Emil Cernea şi Emil Molcuţ.

Regulamentle Organice prefaţează organizarea viitoarelor structuri ale statului român modern. Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, un proces în care aportul elementului autofton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi preganant. În linii generale Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional modern. Cu toate acestea, Regulamentele organice au avut un caracter contradictoriu deoarece, pe de o parte au permis modernizarea societăţii româneşti, iar pe

de altă parte au consolidat puterea economică şi ăpolitică a marii boierimi şi a protectoratului „apăsător” al Rusiei. În anul 1834, Rusia a introdus un articol adiţional prin care orice modificare a regulamentului nu se putea face decât cu aprobarea ei şi a Turciei.

VIII. STATUL ŞI DREPTUL ŢĂRILOR ROMÂNE ÎNTRE 1848-1859; ROMÂNIEI: 1859-1866; TRANSILVANIEI: 1860-1866

Începutul epocii moderne în Ţările Române este marcat de Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, moment istoric în care idealurile naţionale s-au întrepătruns cu idealurile sociale. Cererile norodului românesc reprezintă un proiect de constituţie unde s-au formulat propuneri şi s-au făcut proiecţii de organizare modernă a societăţii româneşti.

Revoluţia de la 1848, desfăşurată concomitent în cele trei tări române a avut un caracter unitar exprimat, în primul rând, prin programul ei. Rezultat al acumulărilor succesive pe plan economic, social, politic şi ideologic şi încadrată în procesul revoluţionar european, a oferit românilor un amplu program naţional şi social de modernizare a structurilor politico-statale. Programele revoluţiei au cuprins principii corespunzătoare concepţiilor constituţionale burgheze (monarhia constituţională, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul inamovibilităţii judecătorilor, egalitatea tuturor în faţa jegii şi în faţa sarcinilor fiscale).

Prin Convenţia de la Paris, regulamentele organice au fost înlocuite cu o nouă constituţie care a rămas în vigoare până în anul 1864, când a fost înlocuită de Statutul dezvoltător al lui Cuza. Convenţia de la Paris a statutat censul (votul cenzitar) în plan intern, iar în plan extern a fixat statutul internaţional al Principatelor.

Dreptul român în etapa 1859-1866. Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la ParisA.I. Cuza neputând exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris a fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act constituţional al Convenţiei de la Paris. Cu toate că, în realitate, convenţia a fost încălcată, puterile garante au acceptat politica faptului împlinit. Potrivit Statului, domnul cumul aatribuţii executive şi legislative, putând emite decrete fără consultarea Parlamentului. Parlamentul unicameral a fost înlocui cu un parlament bicameral, format din Adunarea Electivă (Camera Deputaţilor) şi Adunarea Ponderatrice sau Corpul Ponderator (Senatul). Puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul, în timp ce puterea publică era încredinţată domnului, Adunării Elective şi Corpului Ponderator. Iniţiativa legislativă o avea numai domnul care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Corpul

Ponderator era compus din senatori de drept, senatori numiţi de domn, în timp ce Adunarea Electivă era aleasă conform dispoziţiilor noi legi electorale.

Reforma agrarăPrin art. 1 al Legii se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari

pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.

Reforma electoralăNoul Aşezământ electoral, pe care Adunarea de la vremea

respectivă nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 de ani împliniţi şi prevedea ca alegătorii să fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 de lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei care aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.

Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că

unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, iar alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedura civilă şi Codul de procedură penală.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltaea celei mai moderne legislaţii în materie, introducându-se norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În acelaşi timp, ea a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civilCodul civil românesc a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în

vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării el s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza a fost repudiat sub titlul de Codul civil român. Nu este o copie fidelă, ci o adaptare a celui francez, ţinându-se seama de condiţiile şi tradiţiile juridice ale ţării noastre. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach, păstrând unele reglementări din acestea cu privire la relaţile personale şi de familie.

La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articolele sale.

Codul civil din anul 965 are următoarea structură:– Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi

spaţiu; – Cartea I despre persoane;– Cartea a II-a despre lucruri;– Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a properietăţii;– Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi

abrogarea altor legiuiri mai vechi.Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul,

din trei cărţi şi din dispoziţii finale.Codul penalCodul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până

în anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

Structura Codului penal din 1865 este următoarea:– Dispoziţii preliminarii;

– Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;– Cartea a II-a – Depre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor; – Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor.Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după

gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezentau. Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865. Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca şi practicienii dreptului porneau de la concepţia că normele de procedură civilă sunt acelea care dau viaţă întregului adrept privat.

Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului de la Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele ipoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.

Materia Codului este împărţită în şapte cărţi:I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;II. Tribunalele judeţene;III. Curţile de apel;IV. Arbitrii; V. Executarea silită;VI. Forme de procedură;VII. Dispoziţii generale.Codul de procedură penalăCodul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu

Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat la 1808).

Codul este compus din două mari părţi:– Dispoziţii preliminare;– Cartea I – Despre politiţia judiciară – reglementa descoperirea,

urmărirea şi instrucţia infracţiunilor;– Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa

instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie.Aşadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergoare

judecăţii (descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii.Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă,

tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcţionat,

atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care administrau plăşile respective.

Prin adoptarea unei legislaţii moderne s-a constituit sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea României. Crearea sistemului judicisr modern în perioada domniei lui Cuza a determinat evoluţia practicii instanţelor în direcţia exigenţelor epocii, dezvoltarea învăţământului juridic şi a ştiinţei dreptului.

IX. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918

Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept burghez. El a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi inviolabilă”, dându-i toate garanţiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptaqte în epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care au fost adoptate în scopul promovării principiilor progresiste din epocă.

În istoriografia de specialitate din România din această etapă, se evidenţiază faptul că zvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa.

Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările sociale şi economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat.

Dreptul constituţionalÎntre anii 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte

constituţionale: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866 , modificată de mai multe ori. Până la primul război mondial, două modificări au fost mai importante: în anul 1879 s-a modificat art. 7, prevăzându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile în România, iar în anul 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea ţării ca regat, aici interesând, în principal, schimbările aduse regimului electoral.

Prevederile constituţionale au fost concretizate în detaliu pe calea legilor ordinare. Organele centrale ale statului român (structura şi formarea lor)

Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe şapte ani prin vot bazat pe un cens de avere

foarte ridicat, care a făcut ca Adunăările Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi.

Conflictul care s-a născut între domn şi asemenea adunări elective, conflict care reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.

Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea bicamerală a parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal, egal, direct şi secret.

Cele două camere ale Parlamentului au fost:Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două

grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.

Adunarea Ponderatoare, compusă din: membrii de drept şi membrii numiţi (art. 7 şi 8 din Statutul dezvoltător); din cei 64 de membrii numiţi, 31 erau numişi de domn, rstul fiind numiţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ.

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi reînoia componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului, în preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).

Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune..”.

Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a parlamentului (art. 32). Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar, al censului de avere, în principal.

Şeful statului. Regimul parlamentar se caracteriza şi prin existenţa unui şef de stat – organ unipersonal, ales sau ereditar – ale cărui atribuţii erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii.

Între 1859 şi 1918 au fost conscute, în România, şi alegerea şi realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.

Convenţia de la Paris a stabilit (art. 3), între organele învestite cu „puterile publice” şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.

Constituţia din 1866 (adoptată la 1 iulie) s-a aplicat cu unele modificări până în anul 1923. Ea a consacrat făurirea statului naţional modern român, a proclamat monarhia constituţională (ereditară, irevocabilă şi inviolabilă) pe temeiul separaţiei puterilor, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Constituţia a reglementat locotenenţa domnească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci când succesorul la tron era minor, sau monarhul se afla în imposibilitatea de a domni din motive mai ales de boală.

Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa aceasta l-au declarat pe şeful statului iresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin administrativ- executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93).

Miniştrii erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât prin lege.

Puterea legislativă se exercita de către domn şi reprezentanţa naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o exercita prin organele administrative. Puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor. Reprezentanţa naţională era formată din Adunarea deputaţilor şi din Senat. Domnul, Adunarea deputaţilor, Senatul se bucurau de iniţiativă legislativă. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor parlamentului erau înserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată în 1864). Potrivit Constituţiei , Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care deţinea majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată). Teritoriul ţării era împărţit în judeţe, plăşi şi comune, cu orgasne administrative proprii.

Dreptul administrativOrganele centrale ale administraţiei de stat erau regele şi guvernul.Atribuţiile mai importante ale regelui, conform art. 93 al

Constituţiei din 1866, erau: numirea şi revocarea miniştrilor, numirea şi confirmarea în funcţii publice; dreptul de a face regulamente necesare executării legilor. Regele era şeful armatei şi conferea gradele militare, având dreptul de a declara dreptul de asediu, de a declara război şi de a încheia pace; avea şi atribuţii diplomatice.

Totalitatea ministerelor formau guvernul, pus sub preşedinţia primului-ministru. Rolul primului ministru a fost în continuă creştere, unele atribuţii speciale revenindu-i în mod direct. Numărul ministerelor a sporit treptat în timp ce au fost create noi organe de stat. Unrol important în cadrul administraţiei centrale îl avea Ministerul de Interne care exercita conducerea generală asupra administraţiei, controlul şi supravegherea administraţiei locale, asigurarea ordinii şi siguranţei statului.

Ministerul de finanţe administra finanţele statului supraveghind politica monetară în timp ce Ministerul Afacerilor Externe asigura aplicarea tratatelor şi convenţiilor intrnaţionale, stabilirea relaţiilor cu alte state etc. Ministerul de Justiţie era organ administrativ al activităţii de înfăptuire a justiţiei, Ministerul Apărării Naţionale, organ administrativ al armatei, Ministerul Educaţiei Naţionale, organ administrativ al învăţământului public şi confessional.

Organizarea judeţelor şi a comunelor a rămas, în mare, cea fixată în anul 1864. În fiecare judeţ funcţiona un Consiliu Judeţean care avea dreptul, ca organ deliberative, de a se prununţa asupra unor probleme de interes local. Comunele erau conduse de către primar şi de către consilii comunale care aveau rol deliberativ local.

Organizarea judecătoreascăÎn art. 36 al titlului al III-lea din Constituţia din 1866, se sublina că

activitatea judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. al III-lea, pe întregul teritoriu al statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.

Instanţele judecătoreşti erau: judecătoriile de plasă; tribunalele judeţene; curţile de apel; curţile cu juri, în materie criminală; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe, precum Ministerul public sau Parchetul.

Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.

Dreptul civilCunoaşte o serie de transformări substanţiale în domeniile

proprietăţii, persoanei, condiţiei juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a rămas Codul civil român adoptat în vremea lui Cuza. În materia proprietăţii statul a manifestat o preocupare specială, intervenţia lui făcându-se simţită, mai ales, după cucerirea independenţei de stat. A fost creat un regim general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei naţionale (în anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naţionale; în anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei naţionale).

Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietăţii bancare, prin intermediul căreia s-a înfăptuit controlul băncilor asupra industriei. Prin Legea din anul 1895 s-a admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul substanţelor miniere. Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil prevedea împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Au fost făcute reglementări cu privire la persoanele juridice care au fost introduse priun Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de modificări în anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii ale dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul de închiriere, contractul de arendare, contractul de muncă etc.).

Dreptul penalPrincipalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865,

la care s-au adăugat o serie de legi speciale (Legea contra sindicatelor, Legea asociaţiilor profesionale, Legea funcţionarilor statului, Legea judeţelor, Legea comunelor, Legea stabilimentelor publice etc.). Legi penale au fost adoptate în legătură cu starea de război.

Dreptul procesualCodurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe întreaga

perioadă de care ne ocupăm, adoptându-se însă şi legi noi prin care s-au introdus proceduri speciale.

În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia republicării Codului din anul 1865, s-au introdus modificări vizând îmbunătăţirea tehniciii de redactare a textelor, modificări de conţinut care vizau soliţionarea rapidă a litigiilor etc.

În materia dreptului procesual penal, prin Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte (1913) s-a introdus o procedură specială prin care persoanele puteau fi arestate pe loc şi aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătorilor de ocoale sau a tribunalelor (în aceeaşi zi, fără parcurgerea fazelor premergătoare, se pronunţa o hotărâre urgentă de judecare).

În anul 1909, conform noii legii pentru organizarea judecătorească, instanţele judecătoreşti erau: judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale), tribunalele de judeţ, curţile de apel, curţile de juraţi, Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

Transilvania în perioada 1861-1918În etapa 1861-1867, regimul politic neabsolutist pe care Austria l-a

introdus după Revoluţia din 1848, a fost înlocuit cu un regim liberal prin

care Austria recuno;tea autonomia popoarelor care făceau parte din imperiu. În această etapă se remarcă legislaţia Dietei de la Sibiu care a consfinţit recunoaşterea egalităţii naţiunii române şi a confesiunilor sale cu cele existente în imperiu.

În anul 1867 s-a instaurat regimul dualist austro-ungar care a lichidat drepturile românilor consfinţite prin legislaţia din anii 1863-1864. Regimul dualist a marcat ]nceputul perioadei de oprimare, de maghiarizare forţată, perioadă când naţiunii române majoritare i s-a negat existenţa în privinţa drepturilor, dar nu şi în privinţa obligaţiilor.

Legislaţia de reprimare a românilor din Transilvania începe cu Legea din 1868 care consacra “unirea” Transilvaniei cu Ungaria şi desfiinţa autonomia provinciei. Este continuată prin Legea învăţământului din 1868, prin Legea electorală din anul 1864, prin Legea din 1879 privind introducerea limbii maghiare în toate şcolile primare, prin Legea învăţământului din 1893, prin legile din anul 1913.

X. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1918 ŞI 1938

Statul naţional unitar român s-a constituit în cadrul unui proces revoluţionar intern, prin adunări plebiscitare, într-un context internaţional favorabil, când dreptul de autodeterminare a devenit drept internaţional, când marile imperii au dispărut în urma primei conflagraţii mondiale. Odată cu făurirea statului naţional unitar, potenţialul economic al României a crescut, permiţând consolidarea relaţiilor capitaliste şi dezvoltarea forţelor de producţie, evoluţia vieţii politice într-o democraţie din păcate neconsolidată.

Problema fundamentală în planul reglementării juridice a fost aceea a unificării legislative. Statul român a realizat unificarea legislativă prin două metode:

- extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe tot cuprinsul ţării;

- elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au înlăturat reglementările paralele anterioare.

Dreptul constituţionalO primă problemă care s-a impus după primul război mondial a

fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul statului naţional unitar român.

Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale statului român, recunoscându-se, astfel, valoarea lor politică şi juridică, precum şi hotărârile cuprinse în ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat

Decretul realtiv la unirea Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918 Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi la 19 decembrie 1918 Decretul nr. 3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi a Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în Consiliul De Miniştri de la Bucureşti. A fost vorba, desigur, de o organizare temporară a provinciilor unite cu România, menite să faciliteze integrarea lor în cadrul statului român.

Activitatea acestor organe s-a desfăşurat în limitele dispoziţiilor Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi a celorlaltor ţinuturi româneşti din Ungaria unite cu România, care a stabilit că: „Vor rămâne însă în administraţia guvernului regal afacerile străine, armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia funciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului” (art. 3).

Transilvania a avut, pentru această perioadă de tranziţie, ca organe proprii: a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere: b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu componenţă administrativă.

În „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923 (nr. 282) a fost publicat actul constituţional care, după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai importantă modificare a Constituţiei României din 1866.

Istoricul Alex. Lăpedatu, vorbind despre I. C. Brătianu, cu referire la această constituţie, afirma: “Raliindu-ne celor ce au susţinut şi susţin că ne aflăm în faţa ultimei şi celei mai importante modificări a Constituţiei României din 1866 şi, de aceea, noi o numim Constituţia României modificată în 1923”, nu putem ignora faptul că distinsul om politic nu considera Constituţia din 1923 „o constituţie nouă, cum ar fi vrut unii să o facă, ci vechea constituţie a ţării, pe temeiul căreia s-a desfăşurat viaţa politică românească de la 1866 încoace, constituţie care trebuie numai adaptată acum la 1923, pe aceleaşi principii fundamentale, la noile împrejurări şi necesităţi ale României întregite”. Constituţia “modificată” în 1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate şi cu adaosuri, în timp ce 76 de articole au rămas nemodificate”. Momentul istoric al elaborării Constituţiei în 1923 nu a fost diferit în esenţă de situaţia existentă anterior în România (sub imperiul Constituţiei din 1866), ci a fost

doar o altă treaptă, superioară în dezvoltarea societăţii româneşti. În anul 1923 au trebuit să fie înscrise în Constituţie noile realităţi. Aşa se explică faptul că art. 1 al Constituţiei din 1866, prin care s-a consaaacrat că statul român este un stat indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice (realizarea României Mari) şi s-a stabilit constituţional că „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”. În noua Constituţie găsim mai bine formulat şi exprimat principiul egalităţii şi supremaţiei, prin art. 103 reglementându-se problema controlului constituţionalităţii legilor. Mai precis a fost formulat şi principiul suveranităţii prin prevederea potrivit căreia puterea de stat aparţine naţiunii, care o exercita prin delegaţiune şi nu direct. Într-o concepţie burgheză, legea fundamentală proclama drepturile şi libertăţile democratice în sensul mai multor libertăţi şi mai puţinor drepturi. Constituţia a prevăzut crearea unui Consiliu legislativ care formula, sub aspect tehnic, proiectele de lege şi care avea un caracter consultativ. Constituţia din anul 1923, mai bine structurată, cuprinzând formulări corespunzătoare, a contribuit la adâncirea democraţiei şi la progresul general al ţării. Această lege fundamentală a fost elaborată în contextul în care, într-o serie de state, veniseră la putere regimuri de extremă dreaptaă ( regimul bolşevic în Rusia, regimul fascist în Italia, regimul horthist în Ungaria etc.).

Organele centrale ale statuluiParlamentul. Prin reforma constituţională din 1917-1918 nu s-au

adus modificări celor două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. A fost abolit sistemul votului cenzitar şi s-a stabilit că Adunarea Deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret pe baza reprezentării proporţionale, iar Senatul se compunea din senatori de la vârsta de 40 de ani împliniţi, aleşi de cetăţenii români, şi senatori de drept (moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu drept de vot deliberativ numai de la împlinirea vârstei de 25 de ani şi episcopii eparhioţi).

În punerea în aplicare a dispoziţiilor Constituţiei modificate în 1923 cu privire la exerciţiul dreptului de vot, a fost elaborată Legea electorală din 1926, care, prin dispoziţiile ei, a golit şi mai mult votul universal de conţinutul ei real. A servit în mod nemijlocit acestui scop crearea prin legea sus citată, a acelei prime electorale, potrivit căreia partidul ce întrunea în alegeri 40% din voturi, primea jumătate din numărul locurilor din Adunarea Deputaţilor, iar restul de jumătate din numărul locurilor din Adunarea Deputaţilor se împărţea între toate partidele care au obţinut minim 8% din voturi pe ţară, inclusiv partidul majoritar, în raport cu procentul de voturi obţinut; în felul acesta, partidul care obţinea o

majoritate relativă în alegeri (40% din voturi) ajungea să obţină cel puţin 70% din mandatele de deputaţi, în timp ce toate celelalte partide, care obţinuseră 60% din voturi, nu luau decât 30% din locurile de deputat.

Şeful statului. Regele avea nu numai dreptul de a sancţiona legile, ci şi dreptul de a convoca Parlamentul în sesiune extraordinară, de a dizolva una din adunări sau pe amândouă, de a numi un nou guvern. În domeniul executiv, regele exercita o serie de atribuţii: întocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor, crearea de noi funcţii în stat, numirea sau confirmarea în funcţiile publice; er aşeful armatei, confirma gradele militare, conferea decoraţiile române, avea dreptul de a bate monedă.

După primul război mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. De menţionat sunt instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi „restauraţia” din iunie 1930 – aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României (deşi acesta renunţase la calitatea de prinţ moştenitor). De la început, Carol al II-lea şi-a dat în vileag veleităţile de dictator, fapt ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună, în auzul celor prezenţi, în ziua depunerii jurământului la Cameră de către noul rege, următoarea: „Părerea mea este că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.

Miniştrii şi guvernul. Înlocuirea regulei regimului parlamentar, după care parlamentul „face guvernul”, cu practica, consacrată încă dinaintea primului război mondial, potrivit căreia guvernul „face parlamentul”, a fost o procedură constant aplicată şi în această perioadă. Conform prevederilor din Cap. III, puterea executivă era exercitată de către guvern în numele regelui. Miniştrii erau numţi şi revocaţi de către rege, persoana regelui fiind inviolabilă, iar miniştrii răspunzători.

De asemenea, în această perioadă a avut loc ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în viaţa parlamentară a României: guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reuşit să le câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi declarat, aşa cum stabilise Legea Electorală din 1926, partid de guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului.

Consiliul de Miniştri era prezidat de către un preşedinte, în persoana celui însărcinat de rege cu formarea guvernului.

Constituţia din 1923 a promovat o nouă concepţie cu privire la proprietate. Proprietatea privată trebuia să dobândească o funcţie socială, fiind subordonată interesului naţional. Prin naţionalizarea subsolului, deşi s-au creat premisele necesare pentru îngrădirea poziţiilor capitalului străin,

s-a adus atingere micilor deţinători de terenuri, deschizându-se însă un câmp mai larg de acţiune pentru deţinătorii de capitaluri.

Dreptul administrativÎn acest domeniu s-a pus problema unificării reglementării juridice,

ceea ce a echivalat cu unificarea aparatului de stat la nivel central şi la nivel local. La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, precum şi directoratele şi secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina, punându-se astfel definitiv capăt formelor regionale de conducere. În anul 1929 s-au adoptat noi legi de organizare administrativă pe plan central şi pe plan local (Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929) care, alături de Legea pentru organizarea administraţiei locale şi Legea pentru unificarea administrativă din iunie 1925, au conferit unitate teritoriului României care era împărţit în judeţe şi comune. Comunele se împărţeau în comune rurale (formate dintr-un sat sau mai multe sate) şi comune urbane (centre de populaţie recunoscute prin lege, împărţite în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ; unele puteau deveni municipii). Comunele şi judeţele se bucurau de personalitate juridică. Comunele se administrau prin consilii formate din consilieri aleşi de drept şi consilieri femei care, puteau fi cooptate în consilii. Administraţia judeţelor era înfăptuită de către consilii formate din consilieri aleşi şi consilieri de drept. În fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care executa hotărârile consiliului comunal şi ale delegaţiei permanente comunale. Administraţia judeţului se afla sub conducerea prefectului care executa hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene. Activitatea comunelor şi judeţelor se afla sub conducerea şi controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul Administrativ Superior. Prin Legea pentru organizarea administraţiei locale din august 1929 s-au adus modificări sistemului creat în 1925. Legea prevedea că toate comunele urbane sau rurale puteau fi împărţite în sectoare, iar judeţele şi comunele se bucurau, ca şi sectoarele, de personalitate juridică.

Sistemul organizării administrative a fost completat prin legi care au privit crearea Consiliului Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor, a Camerei Agricole, a Camerei de Muncă, reorganizarea camerelor de comerţ şi industrie, precum şi adoptarea unui statut al funcţionarilor publici.

Dreptul civilÎn acest domeniu a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864; s-

au adoptat însă, datorită transformărilor din viaţa economică şi socială a ţării, şi legi speciale. În vederea adoptării unui nou Cod civil, Ministerul

Justiţiei a numit o comisie care a redactat proiectul, dar adoptarea lui a fost mereu amânată. Problema împroprietăririi, a exproprierii terenurilor agricole, a naţionalizării subsolului a determinat adoptarea, în mai multe etape, a unor legi. Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost reglementat prin Legea minelor din iulie 1924, care a fost înlocuită prin Legea pentru exploatarea minelor din martie 1929.

Regimul juridic al proprietăţii statului asupra întreprinderii a suferit modificări în special prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului, din iunie 1929.

Condiţia juridică a persoanelor fizice nu a suferit modificări notabile, cu toate că, prin Legea actelor de stare civilă din anul 1928, s-a dat o reglementare unitară pe întreaga ţară a actelor de acest gen. Prin Legea asupra contractelor de muncă din 1929 s-a prevăzut că femeia nu mai trebuia să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei conven ţii de muncă.

În materia persoanelor juridice au intervenit modificări importante, impuse de transformările intervenite în societate. Legea din mai 1921 a autorizat organizarea sindicatelor cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de problemele cu caracter strict profesional, social şi cultural al membrilor lor. Legea din februarie 1924 privind persoanele juridice are în vedere asociaţiişe şi fundaţiile cu scop lucrativ.

În materia obligaţiilor au intervenit, de asemenea, reglementări care au limpezit raporturile dintre creditori şi debitori. Legea pentru liobera circulaţie a bunurilor agricole (Legea Mihalache) din august 1929 a desfiinţat inalienabilitatea loturilor provenite din împroprietăriri şi apermis scoaterea lor în vânzare de către creditori (întregită cu Legea din 1932).

S-au adus modificări în regimul unor contracte, facilitându-se împrumuturile cămătăreşti. În aprilie 1933 s-a dat o nouă lege privind reglemntarea datoriilor agricole şi urbane, iar în aprilie 1934 s-a dat ultima lege de conversiune a datoriilor agricole. A fost reglementat şi conflictul de muncă (Legea din septembrie 1920), dreptul de grevă (Legea din aprilie 1929), repausul duminical (Legea din iunie 1925), durata zilei de muncă (Legea din aprilie 1928) etc. În anul 1929 a fost adoptată pentru prima oară o reglementare completă şi unitară a contractului de muncă.

Dreptul penalÎn domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în

anul 1864. După îndelungate tergiversări, un nou Cod penal a fost adoptat în martie 1936, sub guvernarea liberală (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937). Structurat în trei părţi, Codul a reglementat aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, normele referitoare la pedepse, categoria delictelor, a

crimelor, sancţiunile etc. Au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale: Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din iunie 1923, Legea pentru apărarea liniştii şi creditului ţării din aprilie 1930, Legea pentru reprimarea concurenţei neloiale din 1932, Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu) din decembrie 1924, modificată în noiembrie 1927 şi în mai 1933 (Legea Mironescu), Legea pentru autorizarea stării de asediu din februarie 1933, Legea pentru prelungirea stării de asediu din martie 1937, Legea pentru apărarea ordinii din aprilie 1934 etc.

Procedura civilăŞi în acest domeniu a continuat să se aplice Codul adoptat în anul

1864. Unificarea legislativă în această materie s-a realizat prin extinderea unor dispoziţii de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, precum şi prin adoptarea unor noi legi. Cea mai importantă lege de unificare a dreptului procesual civil a fost adoptată în mai 1925, ea vizând unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, unificarea competenţei judecătorilor, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel. În iunie 1924 a fost dată Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti. Conform acestei legi, instanţele judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din judecătorii, tribunale, curţi de apel, curţi cu juri, Curtea de Casaţie. În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o lege specială în anul 1923, modificată în anul 1925.

Procedura penalăA rămas în vigoare vechiul Cod, fiind extinse, în septembrie 1925,

în întreaga Românie, unele dispoziţii ale Codului din 1864. În martie 1935 a fost adoptat un nou Cod de procedură penală care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Acesta a preluat dispoziţii din cel anterior, prevăzând şi unele reglementări moderne, inspirate din jurisprudenţă şi din unele coduri străine. În linii generale, prima fază a procesului (cercetarea, urmărirea şi instrucţia) şi-a păstrat caracterul inchizitorial, iar cea de-a doua judecată, pe cel acuzatorial. Cât priveşte competenţa, noul Cod a preluat reglementările anterioare. Sentinţa era pronunţată, în a doua fază, de către judecător, pe baza liberei convingeri motivate şi cu dreptul de a administra din oficiu anumite probe.

XI. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1938-1944

Cauzele instaurării monarhiei autoritare le găsim în plan intern (situaţia economică dificilă din ntimpul crizei din anii 1929-1933, divergenţele dintre partidele politice, sciziunile din cadrul partidelor, legile din 1934 care obligau partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare activitatea “de acord” cu legile ţării, ignorarea Parlamentului ca for legislativ, guvernarea prin decrete-legi, prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, rezultatele campaniei electorale din anul 1937 etc.) şi în plan extern ( primele agresiuni ale puterilor fasciste, politica de conciliatorism dusă de Anglia şi Franţa, creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale etc. ). Atributele monarhiei autoritare au fost exprimate de o guvernare de mână forte “peste partide”, de un regim al puterii personale a regelui, în care antagonismele sociale s-au amplificat, datorită caracterului nedemocratic al dictaturii regale, a practicării politicii de lichidare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de un regim care a încercat să instituţionalizeze principiile dictaturii, inspirându-se din doctrina fascismului italian, de introducerea pedepsei cu moartea, pe timp de pace, pentru atentate politice.

În perioada dictaturii regale, fără a se fi schimbat concepţia doctrinei cu privire la izvoarele dreptului, câteva trăsături importante sunt de amintit: a fost elaborată o nouă constituţie; au dobândit prioritate decretele-legi – operă a regimului dictatorial, în raport cu legea – operă a parlamentului etc. În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă constituţie, redactată de Istrate Micescu, prin care s-a menţinut formal principiul separaţiei puterilor în stat. Noua Constituţie a introdus pentru prima dată principii împrumutate din legislaţia corporatismului fascist italian. Regele numea guvernul, regele exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională; el era capul oştirii, el confirma decoraţiile, el declara război, el numea ambasadorii, el încheia pace. Regele guverna prin decrete-legi. Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani. Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie parlamenatră (Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de acţiune a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu permite clasificarea regimului politic din această perioadă ca fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.

În perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat în apogeul influenţei sale politice. Până către anul 1939, regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de manevră, fapt nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un decret-lege, aceştia au fost incriminaţi şi

condamnaţi la ani grei de închisoare (executaţi 13 legionari sub pretextul fugii de sub escortă).

În anul1938 s-a constituit Consiliul de Coroană cu rol consultativ. În aprilie 1938 au fost dizolvate toate partidele şi grupările politice şi închise cluburile şi localurile de întrunire prin decrete-lege. În august 1938 a fost decretată o nouă reformă administrativă: pe lângă judeţ, plasă, comună, s-a adăugat ţinutul, condus de un rezident regal (10 la nivelul ţării). În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, unica formaţiune politică autorizată care, în anul 1940, şi-a schimbat denumirea în Partidul Naţiunii. Sub presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi nazismului în plan extern, sistemul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.

Organizarea judecătoreascăPrin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu a fost

extinsă pe tot cuprinsul ţării, statuându-se că „starea de asediu se va ridica când se va crede oportun”. Competenţa autorităţilor militare a crescut, instanţele de acest gen devenind pentru multe infracţiuni reglementate de Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele justiţiei militare au devenind instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale politiciii ei represive. Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 a creat două feluri de judecătorii, a lichidat inamovibilitatea magistraţilor, a exclus curţile de juraţi. Hotărârile organelor puterii judecătoreşti se pronunţau în numele legii şi se executau “din ordinul regelui”.

Dreptul român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată teritorial în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (august 1939), a fost nevoită să adopte un regim de factură personală, transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 14 septembrie 1940.

Dreptul constituţionalElementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse

prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege fundamentală, Parlamentul fiind dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion Antonescu.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia

Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).

Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el având puteri depline, nefiind răspunzător în faţa vreunui for. În urma conflictului din ianuarie 1941 dintre legionari şi Antonescu, prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-legionar. România a adoptat non-beligeranţa, aderând la Axă în perioada septembrie 1940-iunie 1941 şi a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice prin cunoscuta comandă “Vă ordon: Treceţi Prutul!”. Liderii politici ai partidelor istorice au considerat acest lucru o gravă eroare. România a ieşit din războiul împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând alături de SUA, URSS, Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei naziste din 9 martie 1945.

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.

Dreptul administrativPe plan central, conform art. 1 al Decretului regal nr. 3053, funcţia

de preşedinte a Consiliului de miniştri era deţinută de conducătorul statului. Administraţia publică a fost înlocuită cu o administraţie tehnică, pe baza principiului comandamentului unic. Răspunderea era reglementată în scară ierarhică, în capul căreia se găsea “conducătorul unic“. Au fost create: Consiliul de Cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale, Oficiul Muncă şi

Lumină, Consiliul de Patronaj, Grupul Etnic German, Munca Tineretului Român etc. A fost reorganizat aparatul represiv (poliţia, jandarmeria, siguranţa). Actele normative pentru convocarea Adunării obşteşti plebiscitare au avut menirea să lase impresia că politica lui Antonescu se bucura de sprijinul poporului român. Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare. Antonescu a acaparat cele două demnităţi de stat prin ihnvestitură. Membrii Consiliului de Miniştri erau numiţi de dictator. Prin Decretul din inuie 1941, Antonescu şi-a desemnat un înlocuitor, un urmaş, în persoana profesorului M. Antonescu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri ). În conducerea statului, dictatorul a fost ajutat de o “elită” de auxiliari care conducea organele de stat şi care avea puteri proprii de decizie. Organizarea administrativă a fost prezentată din nou de judeţe şi comune. Cu toate că nu s-a renunţat la centralismul birocratic şi la organizarea administraţiei pe principii totalitare. Prefectul era numit prin decret de către Conducătorul statului, pe aceeaşi cale putând fi revocat şi destituit. Germania hitleristă, prin Legaţia de la Bucureşti, s-a amestecat în treburile interne, sugestiile, sfaturile, experţii şi tehnicienii germani încercând şi reuşind uneori să “înnoiască” aparatul administrativ, economic, de propagandă şi educaţie după modelul celui din Reichul german.

Organizarea judecătoreascăNu a cunoscut schimbări structurale. A crescut însă rolul

instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost create instanţe militare speciale, compuse din generali numiţi de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de către Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii faptei incriminate.

XII. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 23 AUGUST 1944 – 30 DECEMBRIE 1947

Soarta României a fost decisă de înţelegerile secrete între marile puteri. Înţelegerea de la Teheran, întrevederea de la Moscova din octombrie 1944, Conferinţa de la Yalta au decis regimul politic, soarta românilor, cu toate că în interior forţele politice au susţinut revenirea la cadrul democraţiei burgheze. Ocupaţia sovietică, manifestată prin jafuri, violenţe, furturi, devastări, rechiziţii, deportări de cetăţeni, soldaţi şi ofiţeri români, ocuparea militară a României, a fost determinantă în impunerea regimului totalitar comunist. Din punct de vedere al tipului istoric de stat, România a

fost un stat capitalist, statul român fiind o monarhie constituţională, iar regimul politic de tip burghezo-democratic.

Dreptul constituţional Decretul constituţional nr. 1623 din 31 august 1944 (cu toate că

acest decret nu a fost primul act normativ al guvernului instalat la 23 august 1944, în urma răsturnării dictaturii militaro-antonesciene) a avut un rol determinant pentru regimul constituţional instaurat în România. Prin el a fost repusă în vigoare parţial Constituţia din 1923. Dispoziţiile art. 1 din Decretul constituţional nr. 1626/1944 au prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”; prin aceste dispoziţii au fost expres repuse în vigoare titlul II din Constituţia din 1866 – despre drepturile românilor (art. 5-10; art. 5-32 din Constituţia modificată în 1923), iar dispoziţiile art. II din decretul constituţional analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi VI, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate de Constituţia din 29 martie 1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din 1866 şi din Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile art. 38-81 din Constituţia din 1866, respectiv art. 42-75 din cea modificată în 1923 – referitoare la Parlament – şi cele din art. 32-34 (respectiv 34-38) – privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu privire la inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al decretului constituţional 1626/1944, că: „O lege specială va statornici condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol situând că „juriul rămâne desfiinţat”.

Sunt de menţionat dispoziţiile art. V al Decretului menţionat, care au abrogat actele normative din septembrie 1940, prin care preşedintele Consiliului de Miniştri fusese investit cu depline puteri şi prin care au fost fixate prerogativele regale.

Prin art. III al decretului respectiv s-a statuat că: „Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională”.

În acelaşi timp, lichidarea inamovibilităţii magistraţilor, aşa cum a stabilit art. IV al acestui decret, a marcat primul pas spre subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlaltor organe ale statului. Pe aceeaşi linie s-a situat şi elaborarea Decretului-lege nr. 1849/1944 prin care s-a stabilit că: „Legi speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi utmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor”; acest decret unic al decretului sus citat se adăuga la

finele art. IV din Decretul constituţional nr. 1626/1944, devenind normă constituţională.

Decretul-lege nr. 1849/1944 constituia un act normativ impus României, fiind consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatulşui Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte (în realitate, numai cu Uniunea Sovietică), care în art. 14 a prevăzut că: „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obliga să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime se război”. Decretându-se că judecarea acestor persoane era „un imperativ internaţional” (concepţie formulată de Aliaţi încă din timpul celui de-al doilea război mondial), s-a stabilit ca judecarea şi condamnarea lor să nu revină instanţelor de drept comun, ci unor tribunale speciale.

Cadrul constituţional instituit prin Decretul constituţional nr. 1626/1944 a fost folosit de toate forţele sociale şi politice din ţară (cu excepţia celor de orientare net fascistă).

Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunctura internaţională după 23 august 1944 au făcut ca România să rămână singură în faţa ofensivei sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi devenită monedă de schimb în tratativele de pace şi la Conferinţa de la Paris, România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi opera începută”, aşa cum se arăta într-un comunicat, conform cu punctul de vedere exprimat de Partidul Comunist.

În cadrul Frontului Naţional Democrat, rolul principal îl avea PCR, partid care număra, în anul 1944, circa 1000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţional-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.

După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani; la 23 martie 1945, în baza legii pentru înfăptuirea reformei agrare, au fost expropriate 1468946 ha, teren aparţinând elementelor fasciste care au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării; de asemenea, au fost expropriate terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând moşierilor. Un număr de peste 400000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500000 şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor

proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi decreta în art. 16 că proprietatea este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire” (Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile României, 1995).

Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie 1946 au schimbat raportul de forţe în România. Acordul de colaborare şi participare comună în alegeri al partidelor conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR (mai întâi cu Partidul Social-Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ), să constituie la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate (BPD). Schimbările direcţionate de la Moscova aveau să culmineze prin alegerile parlamentare (falsificate) din 19 noiembrie 1946, la care au participat 7 milioane de cetăţeni români, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie categorică” asupra „partidelor istorice” conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu, victorie care compromitea şi trimitea în uitare aceste partide.

Ca rezultat al alegerilor, PCR şi aliaţii săi au obţinut 378 de mandate în parlament din totalul de 414.

După ce, în ianuarie 1946, în PNŢ s-a produs o nouă sciziune, prin plecarea grupării dr. Nicolae Lupu, care a constituit Partidul Ţărănesc-Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi în special preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus mari eforturi pentru a opri sovietizarea României şi a apăra valorile naţionale, dar contextul intern şi internaţional, era nefavorabil acestor obiective. După alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, ofensiva împotriva Partidului Naţional Ţărănesc s-a intensificat, culminând cu arestarea unui grup de fruntaşi conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu, N. Carandino şi alţii ca urmare a “capcanei” de la Tămădău.

Conducătorii PNŢ, văzându-se izolaţi, au părăsit activitatea politică propriu-zisă, sperând zadarnic într-un ajutor extern. În iulie 1947, în speranţa constituirii unui guvern în exil, fără a-şi da seama de cursa ce li s-a întins, un grup de conducători PNŢ încearcă să fugă peste graniţă. Ca urmare a acestei acţiuni, care încălca legile ţării, PNŢ a fost dizolvat, cei „vinovaţi” fiind judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, în care foarte puţini au rezistat anchetelor securităţii. La 29 iulie 1947, Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat, conducătorii săi arestaţi, acestora intentându-li-se un proces politic, încheiat cu grele condamnări. I. Maniu, Gr. Niculescu-Buzeşti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Vişoianu şi alţi conducători ţărănişti au fost condamnaţi la 25 de ani de de “temniţă grea”,

la „temniţă grea pe viaţă”. Principalii lideri politici naţional-ţărănişti au murit în închisoare: Iuliu Maniu la Aiud în 1953, iar Ion Mihalache la Râmnicu-Sărat, în 1963.

În acelaşi timp, Partidul Naţional Liberal, nemaiavând sprijin în rândurile foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea. Gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din guvern atâta timp cât acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se opună schimbărilor iniţiate de PCR, transformându-se într-un centru de raliere a grupărilor burgheze ostile noului regim şi acţionând în direcţia întoarcerii României la democraţia interbelică.

În împrejurări interne şi externe profund nefavorabile, la 6 noiembrie 1947, Parlamentul a dat un vot de neîncredere activităţii desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi au fost alungaţi din guvern. Această acţiune a marcat o schimbare radicală în caracterul puterii de stat şi a creat condiţiile loviturii de stat de la 30 decembrie 1947. Prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită monarhia şi proclamată Republica Populară Română.

Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art. 5). În după-amiaza zilei de 30 decembrie 1947 a fost informat guvernul, iar seara s-a proclamat România-Republică.

În privinţa organelor centrale ale statului, Legea a stabilit că activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor până la dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante (art. 4), iaractivitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române” (art. 6).

Promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri (art. 9).Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai

Prezidiului Republicii Populare Române: C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi.

A avut loc schimbarea formei de guvernământ, dezvoltarea unui regim anti-democratic, odată cu preluarea întregii puteri politice de către comunişti.

XIII. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1948-1989

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 a marcat trecerea ţării într-o nouă etapă, aceea a revoluţiei socialiste şi a

determinat transformări radicale în modul de organizare şi exercitare a puterii.

Punerea de acord a caracteruli ralaţiilor de producţie cu caracterul puterii politice s-a realizat prin crearea proprietăţii socialiste, ca proprietate a întregului popor.

Sistemul de drept a fost substanţial modificat astfel încât să corespundă noului său conţinut social şi noilor sale finalităţi.Unitatea de esenţă socialistă s-a realizat treptat, fiind conturată prin Constituţia din anul 1948, prin cea din anul 1952, prin cea din anul 1965, precum şi prin legislaţia elaborată pe baza acestora.

Constituţia din 14 aprilie 1948 a consacrat principiul că întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului care o exercită prin organe reprezentative alese prin vot universal, egal, direct şi secret.

Importante dispoziţii se refereau la dreptul statului în îndrumarea şi planificarea economiei naţionale, la existenţa micii proprietăţi şi a proprietăţii particulare, la revizuirea tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi puse de acord cu prevederile Constituţiei.

Constituţia din 1952 a consacrat consolidarea puterii democrat-populare, obiectivele lichidării totale a contradicţiei dintre caracterul socialist al puterii de stat şi caracterul relaţiilor de producţie bazate pe proprietatea privată. A consacrat existenţa celor trei sectoare în economia naţională: sectorul socialist, sectorul micii producţii şi sectorul particular capitalist.

Pe această bază a fost creat noul sistem socialist al organelor statului, iar înlocuirea aparatului de stat existent cu unul nou s-a realizat prin modificările aduse legilor de organizare judecătorească şi de organizare şi funcţionare a Parchetului. Legea nr. 17/1949 a reglementat organizarea şi funcţionarea Sfaturilor Populare şi Comitetelor lor executive, înlocuită, ulterior, prin Legea nr. 6/1956. Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost transformat prin Legea 1/1961 în Consiliu de Stat, nou organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă şi subordonat Marii Adunări Naţionale.

Constituţiile din 1948 şi 1952 prevedeau drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor axate pe coordonata majoră a egalităţii tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale. În practică, însă, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au fost încălcate, săvârşindu-se mari abuzuri.

Organizarea judecătorească şi Procuratura a cunoscut o nouă reglementare prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952. Au fost create Arbitrajul

de Stat (Legea nr. 5/1954), Notariatul de Stat (Decretul nr. 377/1960) şi organe jurisdicţionale obşteşti: comisiile pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi consiliile de judecată tovărăşească.

Instituţiile juridice au cunoscut importante transformări. Dreptul civil s-a format şi dezvoltat în noile condiţii pe două căi: pe calea elaborării unei legislaţii adecvate şi prin menţinerea temporară a unei părţi din legislaţia anterioară. Codul civil din timpul lui Cuza a rămas în vigoare, dar a fost adaptat noilor condiţii.

Apariţia şi dezvoltarea unor relaţii sociale noi au făcut necesară desprinderea de dreptul civil a unor ramuri de drept autonome: dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul cooperaţiei etc.

Dreptul în perioada regimului socialist (21 august 1965 – 22 decembrie 1989)

Adoptarea noii Constituţii la 21 august 1965 a însemnat începutul unei perioade de destindere internă şi externă care a durat până în anul 1974.

Constituţia din 1965 a reflectat modificările produse în baza socială a statului şi în forma de stat (naţionalizările, colectivizarea agriculturii, industrializarea forţată etc.). În mod formal şi în total dezacord cu realităţile, ea garanta inviolabilitatea persoanei (art. 31), a domiciliului (art. 32), secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33); organizarea statului şi mai ales organele securităţii făceau iluzorii asemenea garanţii.

Organizarea judecătorească a fost reglementată prin Decretul nr. 135/1968 şi Legea nr. 58/1968. Justiţia se înfăptuia potrivit legii prin Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătorii, precum şi prin tribunalele militare.

Reglementări importante s-au adoptat şi în domeniul dreptului financiar, dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii, dreptului cooperatist, dreptului penal şi dreptului procesual. Dreptul era conceput ca o măsură de mărire a capacităţii de conştientizare în folosirea legităţilor juridice încadrate în legile obiective ale dezvoltării sociale, ale transformării revoluţionare a lumii, potrivit ideologiei şi concepţiei filosofice marxiste.

Pe plan extern, Statul Român a promovat în această perioadă o politică de impunere în viaţa internaţională a principiilor deplinei egalităţi în drepturi, respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, avantajul reciproc, nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa, dreptul fiecărui popor de a fi stăpân pe destinul său.

Dreptul internaţional public a respectat aceste principii de politică externă ale Statului Român, iar dreptul internaţional privat şi-a găsit o nouă concepţie în soluţionarea conflictelor de legi.

Ştiinţa dreptului a fost dominată în întregime de teoria marxist-leninistă şi după o primă fază de imitaţie a modelelor juridice sovietice, juriştii români au trecut la crearea unui sistem de valori de drept pe o bază teoretică proprie, căutând să se reconsidere şi să valorifice tradiţia juridică românească.

În contextul degringoladei sistemelor socialiste din Europa Centrală şi de Est, revolta populară din decembrie 1989 a pus capăt acestui regim totalitar.

XIV. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN DUPĂ 1989

Dreptul român după 22 decembrie 1989. Constituţia din 1991Alegerile din mai 1990 au adus noi instituţii: Parlamentul şi

Preşedinţia României. „Constituţia din anul 1991 apare nu numai ca o expresie a voinţei Adunării Constituţionale, ci şi ca o consecinţă a evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989” (Ioan Muraru, Drept Parlamentar).

Constituţia adoptată prin referendum, la 8 decembrie 1991, prezintă în primele 14 articole „Prncipiile generale”. Titlul I precizează: „Drepturile, libertăţile fundamentale şi îndatoririle fundamentale”; art. 40 menţionează „dreptul la grevă”, art. 41 „protecţia proprietăţii private”, art. 30 „libertatea de exprimare”, art. 48 „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.

Constituţia României, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, aduce pentru prima dată în istoria românilor o instituţie occidentală – „Avocatul Poporului” (art. 55-57), dar şi Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională.

În titlul III, „Autorităţile publice”, sunt menţionate: 1. Parlamentul; 2. Preşedintele; 3. Guvernul.

Privitor la Parlament sunt menţionate modul de organizare şi funcţionare, statutul deputaţilor şi senatorilor, legiferarea, adoptarea legilor şi hotărârilor.

Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendum-ul naţional din 18-19 octombrie 2003, şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003.

Adaptată condiţiilor începutului de secol XXI, contextului integrării României în structurile europene şi euro-atlantice, noua formă,

revizuită a Constituţiei, marchează un fapt important pe linia înfăptuirii acestor obiective naţionale fundamentale, a dezvoltării în continuare a democraţiei şi perfecţionării instituţiilor sale a consolidării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a afirmării statului de drept, democratic şi social.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;

2. Bonciu, Gheorghe, Istoria dreptului românesc, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004;

3. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003;

4. Firoiu, Dumitru V., Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca, 2004;

5. Georgescu, Titu, Istoria Românilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004;

6. Gogeanu, P., Istoria statului şi dreptului, vol. I, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1970;

7. Hanga, Vladimir, Mari legiuitori ai lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;

8. Herlea, Al., Studii de istorie a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997;

9. Negoiţă, Florin, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Ars Dacondi, Bucureşti, 2003;

10. Idem, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005;

11. Oroveanu, T. Mihai, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura Cerna, 1995;

12. Ruja, Mihai, Oprean, Horea, Istoria dreptului românesc, Editura Servo-Sat, 2002;

13. Academia Română, Istoria românilor, vol. I-VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003;

14. ***, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1980.

15.