introducere in antievolutionismul ŞtiinŢific

INTRODUCERE IN ANTIEVOIUTIONISMUL

ŞTIINŢIFIC

DESPRE EVOLUŢIA OMULUI DE CĂTRE OM PREFAŢA AUTOAREI

Atenţie ! Odată dat în folosinţă, nimic nu mai este neutru moral...

Am vrut să scriu cu oarece umor despre probleme serioase, ca să nu vă

înspăimântaţi prea tare. Sper, însă, nici să nu vă amuzaţi prea tare, pierzând, astfel,

din vedere aspectele tragice.

Fiindcă subiectul pe care am dorit să-1 abordez, împreună cu dumneavoastră,

este unul delicat, cu profunde şi nebănuite implicaţii în viaţa noastră.

La nivel individual, opţiunea pentru creaţie sau evoluţie (varianta creaţie + evoluţie

nu e decât o monstruozitate logică, ştiinţifică şi de credinţă pe care nu o vom lua în

consideraţie) ne poate face ceva mai păcătoşi sau mai virtuoşi.

Există, totodată, aspecte supraindividuale. în unele societăţi, o teorie zisă

ştiinţifică şi considerată inofensivă, o cucerire a minţii umane (eventual a minţii umane

eliberate din „robia înjositoare a misticismului"...) şi atât, precum teoria evoluţiei

biologice a pecetluit soarta unor oameni, exterminaţi sub eticheta de rasă inferioară sau

a contribuit la supunerea cetăţenilor ateizaţi de către regimurile totalitare.

De două sute de ani, omenirea se străduie, mai abitir ca niciodată, să-L alunge pe

Dumnezeu din viziunea sa asupra existenţei. Ea foloseşte, în principal, ca teofug,

OANA IFTIM.

produsul numit ştiinţă, în compoziţia căruia teoria asupra originii abiotice a vieţii şi

urmarea sa, teoria evoluţiei biologice, constituie ingredienţi activi principali. Oamenii de

ştiinţă au cutezat a căuta, au avut impresia că au aflat, au teoretizat, au propăvăduit

idei pe care unii le-au luat în chip cât se poate de sincer drept noi adevăruri, în timp ce

alţii le-au folosit în mod tendenţios, deşi ştiind că sunt minciuni. Toate acestea, pentru

lepădarea lumii de Dumnezeu.

în plan ideatic, se înregistrează o amară victorie par ţială, între timp, în lumea reală,

putem constata că pier-zându-L, cu intenţie, pe Dumnezeu am început să-i pierdem,

involuntar, şi pe oameni. Sau, mai bine zis, că, în deplină conformitate cu principiul

filozofico-ştiinţific nimic nu se pierde, totul se transformă constatăm că oamenii se

transformă şi ei în altceva. Un altceva sigur de sine, care, odată cu proscrierea

ideii de dumnezeire, a azvârlit peste bord şi toate corolarele supărătoare, precum

morala, ideea de răsplată veşnică a faptelor etc.

Dincolo de interminabilele (sic!) reflecţii asupra consecinţelor impunerii cu forţa a

materialismului în ştiinţele biologice lucrarea se concentrează asupra demontării pe

baze strict ştiinţifice a celor două teorii ateiste pomenite mai sus.

Odată ce veţi parcurge contraargumentaţia la teoria asupra originii abiotice a vieţii

şi, mai apoi, pe cea la teoria evoluţiei biologice veţi gusta, probabil, sentimentul care i-a

încercat pe cei care au asistat la scena cu „oul lui Columb".

A demonstra lipsa de validitate a teoriilor materialiste infiltrate în biologie este la fel

de simplu, iar similaritatea cu problema oului lui Columb merge şi mai departe. Deşi,

odată expusă, soluţia a părut extrem de simplă şi la îndemâna oricui, ea n-a fost,

totuşi, precizată de cei mulţi, care asistau la scenă. Totodată, în ambele cazuri re-

zolvarea problemei a necesitat spargerea oului...

Trag nădejde că nimeni nu s-a murdărit pe mâini.

Lectură plăcută, dragii mei!

Oana Iftime Bucureşti, 18 iulie 2002

Capitolul I

DOCTRINĂ ŞI SOCIETATE REFLECŢII CONVERGENTE, TANGENTE ŞI

PARALELE

Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunieînaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este:

„El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor."Şi iarăşi:

„Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte".

(I Cor 3, 19- 20)

(Despre înconjurarea cu neînţelepciune)

Oare oamenii acestui veac, ce nu demult a început a curge, ştiu care este

înţelepciunea cea nebună, care face viclenia minţilor şi cine sunt cei vădiţi a fi goi, sub

acoperământul gândurilor lor, ca împăratul amăgit cu haine nevăzute ?

Pentru Pavel, cel chemat apostol acum un mileniu şi aproape încă unul, răspunsul

era simplu. înţelepciunea fără de Dumnezeu este nebunie înaintea Lui, acea înţe -

lepciune care nici măcar nu este înţelepciune, căci înţe lepciunea este un dar al

Duhului Sfânt, pe care nu-l pot primi cei care nu cred în izvorul ei. Nefiind înţelepciune,

ce este, totuşi, ceea ce unii, fără drept, numesc astfel ?

Amăgire, nebunie, vănare de vânt. Neînţelepciune.

Rod al trufiei, despre care un diavol de cinema spunea: pride... myfavouritesin.

Interesantă lume, aceasta în care existăm noi, îngerii şi demonii şi în care în timp

ce câte un film produs pe vreuna dintre benzile rulante ale Holywood-ului exprimă,

de bine, de rău (măcar şi accidental...) concepte creştine, şcolile smintesc tacticos,

metodic (didactic şi pedagogic) generaţiile tinere.

9

OANA IFTIME

Generaţii care, orice s-ar zice, nu se nasc mai bune sau mai rele decât

precedentele - în ciuda înţelepţilor veacurilor din urmă legile firii create persistă, iar

dorul Binelui rămâne congenital în speţa omenească. Doar că nimeni nu vrea să

recunoască înaintea oamenilor născuţi mai ieri şi a unui Dumnezeu în care crede cu

întreruperi sau deloc faptul că noi, cei născuţi mai departe de ieri n-am ştiut să

pregătim pentru ei o lume mai dreaptă sau măcar s-o păstrăm aşa cum am primit-o de la

cei dinaintea noastră (care, de altfel, nu s-au descurcat nici ei mai bine...).

Ne aducem copiii într-o lume rănită, care rabdă stricăciunea a două mii de ani de

neînţelepciune. Căci, iată, au trecut două milenii de la întrupare, iar noi continuăm să ne

comportăm de parcă atunci nu s-ar fi întâmplat nimic...

în ceea ce mă priveşte, jalea lâncedă ca o febră veche a lumii pe care am pângărit-o,

deşi ni s-a lăsat tot ce ne trebuia pentru a o sfinţi a prins, la un moment dat, un elan

retoric ieftin şi hulitor în formă, dar poate sincer şi slăvitor în spirit: Ce mai vrea

omenirea asta ? A venit Dumnezeu pe pământ, şi tot degeaba...

Ceea ce desigur, nu este un adevăr, ci o exagerare, o hiperbolă tristă, tremurând

de indignare, apoi de conştientizarea propriei contribuţii la situaţie, în nume propriu şi

în numele unei generaţii, precum şi de tristeţea care decurge din acestea două.

Fraţilor, îţi vine să strigi, începându-ţi discursul în agora şi continuându-1,

probabil, în drum spre ospiciu, mântuirea obiectivă ni s-a făcut, pe cea subiectivă

trebuie să ne-o facem... Iubindu-ne Dumnezeu, ne-a adus la viaţă, ca să nu se bucure

singur de lucrurile mâinilor Lui - e greu să fii singur pentru veşnicie - şi deşi am fost

copii răi şi obraznici încă de la început, nu ne-a lăsat fără nădejdea moştenirii

Sale... Ne-a dat Pământul şi

10

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢION1SMUL ŞTIINŢIFIC

ne-a promis împărăţia, al cărei început s-a făcut, rămâne doar să continuăm, să aducă

fiecare o cărămidă, o mână de mortar, un strop de apă pentru fântâni, o sămânţă

pentru florile din grădini... Pentru temelii, El a plătit cu sânge, pentru tot restul, până

la acoperiş, nouă ni se cer doar lacrimi...

Dragoste cu sila nu se face, fraţilor, aşadar, suntem liberi. Liberi să facem binele, liberi

să facem răul. Liberi să greşim, liberi să ne îndreptăm şi am spus aşa fiindcă ştiu că nu

vă place, încă, vorba „căinţă". Liberi să ne semeţim, liberi să ne smerim. Liberi să ne

credem înţelepţi, liberi să cerem înţelepţire. Ne putem curăţa pe noi şi ne putem opri de la

a-i întina pe alţii. De ce să n-o facem? Doar fiindcă e greu ?... Mie mi separe că a face

binele nu e greu, în sine, doar că a face răul pare mai uşor. Pentru mintea noastră,

pentru mâinile noastre, pentru limba noastră, căci pentru suflet e împovărător...

Poţi să încerci un astfel de discurs, întrebându-te, eventual, prin ce se

deosebeşte cel care strigă în pustiul nisipos de cel care strigă în pustietatea

megalopolitană. Probabil că nu prin mare lucru, pustiul lor cel de dat în factor comun

neavând, iar şi iar, nimic de a face cu peisajul şi rămânând la fel de exasperant, veac

după veac, prin plasarea sa în sufletele oamenilor.

Desigur, îndatoritorii care te vor duce la balamuc vor fi convinşi că au făcut o faptă

bună, dat fiind că cel care vorbeşte despre asemenea lucruri necesită ajutor profesionist.

Ce te faci, însă, dacă nici aceia nu se vor ivi dintr-o mulţime în care sentimentele au

amorţit în asemenea hal încât le eşti indiferent, cu vorbele tale cu tot ? Şi ajungi să îţi

doreşti să te hulească, măcar ar însemna că au auzit şi că cel puţin îi deranjează

sunetul, dacă nu sensul vorbelor, pe care nu s-au obosit să-1 perceapă...

11

OANA IFTIME

De o astfel de lume, în care oamenii nu mai aud, nu mai văd, nu mai pipăie, nu mai

miros, nu mai gustă mi-e îngrozitor de teamă. Şi o astfel de lume pare să înghită, pe

nebăgate de seamă, neauzite, nevăzute, nesimţite locul şi timpul în care trăim.

Mai îngrozitor decât orice este faptul că cei ce ar putea fi buni rămân indiferenţi, fiind,

astfel, activă cu precădere partea răului, căruia nu i se poate reproşa lipsa de

perseverenţă.

Speţa care ne interesează se referă la cunoaşterea şti inţifică. Şi la urmările ei, aş

putea să adaug.

Uneori, dreapta judecată izbucneşte, ca din tăciuni aproape stinşi, aţâţată de vreo

pală mai stângace din vântul de altfel bine direcţionat (sau cel puţin aşa ni se pare nouă)

al schimbării. Şi cel ameţit de perspectiva progresului se pomeneşte gândindu-se la

preţ...

Oare ce-ar fi dacă am pune un om umil, obişnuit să-şi echivaleze puţinul venit în

pâini să cuantifice progresul material al umanităţii în boli incurabile şi catastrofe de

mediu ? Desigur, nu vom face asta, fiindcă opinia oamenilor umili nu contează, ei nu se

pricep la ştiinţe, fie ele naturale, economice sau mai ştiu eu de care.

Iar ezitările, puah! Omul modern nu ezită, ştiinţa şi tehnica trebuie să mergă

înainte, numeşte-o şi, dacă se poate, o facem! Şi dacă vin unii să spună că puterea, în -

ţelepciunea sunt ale celui care putând nu face şi ştiind nu spune, despre aceştia

este clar că sunt retrograzi şi că ar fi bine să ne dispensăm de sentinţele lor ridicole.

Ha-ha!

Iată o singură întâmplare de gen. Optimist şi - de ce să n-o spunem - trufaş, Einstein a

apostrofat oarecari ezitări ale umanităţii apropo de pericolul potenţial pe care îl reprezintă

dezvoltarea fizicii nucleare: Nici curentul electric n-afost utilizat doar pentru alimentarea

scaunului elec-

12

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

trie... Şi a fost Enola Gay, lepădându-şi pruncii monstru-oşi de-a valma peste păcătoşi şi

peste drepţi, au fost şi încă mai sunt centrale atomoelectrice şi deşeuri nucleare,

pricopsindu-ne,- aşadar, prilej de bucurie inconştientă şi stupidă peste care umbreşte,

ironic, girul unui geniu cu nişte descoperiri care nu par a fi bune sau cel puţin inofensive

nici în vreme de pace, darămite de război.

în total dispreţ faţă de ideea retrogradă conform căreia lumea aceasta ne-a fost

dată în stăpânire ca să o păstrăm cu dragoste şi cu măsură creaţia a fost despuiată şi

siluită. Văzând, însă, că nu ne dă mâna să o şi abandonăm, pentru meschinul motiv că

ne conţine, experimentăm, acum, în ceasul al doilea, al treilea, al nu contează câtulea al

celei de-a doua zile, căci al doisprezecelea din prima, cea în care lucrurile se mai puteau

îndrepta, a trecut demult, o gamă de recitative pe tema lui mea culpa.

Din păcate, cu toatele sună fals şi inutil. în căutarea împăcării conştiinţei unora

{idealiştii; principiu: aoleu, să nu mai facem, că e de rău, plânge planeta şi ne îneacă)

ori a unui căluş adecvat pentru public, în viziunea altora {pragmaticii; principiu: să

facem, plânge planeta, ei, şi, poate găsim ceva de exploatat în lacrimile ei) am inventat

ecologia, vorba oiKog („casă") pretinzând să demonstreze că am fi devenit conştienţi de

faptul că Pământul este casa noastră.

Acesta din urmă, în ciuda rezonanţei patetice este un adevăr incontestabil. Din

păcate, se bucură, în conştiinţa publică a contemporanilor noştri de un impact similar cu

al altor truisme nobile, precum Dumnezeu ne iubeşte. Cel mai neutru răspuns posibil

este ei, şi ? Cu ce alte variante au de a face activiştii mişcărilor ecologiste (sau ai celor

spirituale...) n-aţi vrea să aflaţi.

Din timp în timp, mama îmi pune o întrebare compusă. O pune cu aşteptare

sinceră, fără nici cea mai vagă

13

O ANA IFTIM.

intenţie sau dorinţă de a anticipa un răspuns, fie el pozitiv sau negativ. Ce-o să se

întâmple cu planeta asta, o să murim în propriile noastre deşeuri ?

Admit că o invidiez pentru lipsa de anticipaţie a vreunei variante de răspuns.

Pentru noi, cei mai tineri, răspunsul e cât se poate de clar afirmativ. Da, o să murim în

propriile noastre deşeuri, zic eu, ferindu-mă să adaug că deşeurile nu sunt doar

materiale ci şi spirituale, după cum ne va fi şi moartea. Alteori, soţul meu, om care cu-

noaşte răspunsul adevărat şi implacabilitatea lui se lansează într-o interogaţie

retorică, trepidând de frustrarea celui forţat să poarte pe capul său păcatele

înaintaşilor. Nu se poate, nu crezi că trebuie să mai existe o soluţie ? Ba da, răspund eu,

tăind aripile indignării nobile pe care, din păcate, n-a avut-o nimeni la momentul potrivit,

există— a doua venire a lui Hristos... Cerul nou şi pământul nou...

Şi această ironie tristă mă face să mă cutremur. Hai să glumim puţin cu o situaţie

tragică şi, iertat să ne fie, cu lucruri sfinte. Dacă de bine, de rău, lumea asta mai are o

şansă mai presus de fire, cu noi ce se va întâmpla ? Vor fi un cer nou şi un pământ

nou, parcă deja nu mai contează cât le murdărim pe acestea. Ce ne facem, însă, cu

sufletele întinate ? Căci va fi altă lume, dar cu aceeaşi oameni... Cu suflete vechi în

trupuri noi şi unii vor merge să se bucure împreună cu Creatorul lor de frumuseţea

eternă a unei lumi curăţite, în timp ce alţii, mhm...Ce se întâmplă cu noi, quo vadis,

Domine ?

Oriîncotro doriţi...

(Despre cercul propagandiştilor)

Am divagat (oare?). Vorbeam despre neînţelepciune... Şi despre felul în care ea îi

înconjoară pe cei mai tineri decât noi, ba, mai mult, despre felul în care noi înşine o

14


insinuăm în mintea lor, în sufletul lor. Şi am făcut referire la modul în care se face

aceasta în şcoli, unde elevilor (sau studenţilor) li se prezintă, cu mai mult sau mai puţin

aplomb, teorii ateiste, precum apariţia vieţii din neviu sau evoluţionismul.

De ce şi pentru ce facem asta ?

O analiză serioasă (sic/) va conduce, inevitabil, la ramificarea unor categorii

diverse de personaje care se ocupă cu pervertirea conştiinţelor. Simpatia mea deose-

bită faţă de aceştia este, totodată, nondiscriminatorie (cu o excepţie care va fi, cred,

evidentă). Aşadar, categoriile identificate vor fi prezentate în ordine alfabetică, pentru

ca nici unii să nu se considere mai presus (sau mai prejos) de ceilalţi.

Ateul indiferent. Prezintă teorii de tipul evoluţionis-mului din convingerea

sinceră că Dumnezeu nu există, aşadar n-avea cum să fie Creatorul celor existente.

Probabil că unii fac până şi precizarea subtilă văzutelor tuturor şi nevăzutelor,

gustând poezia măreaţă a construcţiei, cu tot regretul, însă, apropo de lipsa ei de veri-

dicitate. Chestionaţi asupra nevăzutelor, aceştia din urmă îţi vor vorbi, probabil, despre

undele electromagnetice şi particulele subatomice.

Expozeul lor decurge fără patimă şi fără răutate. Regret, dar aşa stau lucrurile,

trebuie să vă resemnaţi cu ideea şi să reţineţi ceea ce vă prezint. Probabil că dacă s-

ar găsi cine să le demonstreze cu probe valabile în sis temul lor existenţa lui Dumnezeu,

n-ar avea nimic împotriva ideii de creaţie, dat fiind că ar avea de a face cu un fapt, cu un

dat obiectiv, la fel ca şi în cazul celălalt. între timp, evoluţionismul funcţionează nu

neapărat ca mijloc de a induce altora convingeri ateiste similare ci ca o relatare, ca un

reportaj, ca o colecţie de remarci şi constatări asupra unei stări de fapt.

15

OANA IFTIME

Discuţiile între ateii indiferenţi şi persoanele religioase decurg amiabil, după

pricipiul eu nu te conving, tu nu mă convingi.

Şcoala nu constituie o tribună, ci un ghişeu de informaţii de unde elevii trebuie să afle

concepţii corecte despre lume şi viaţă.

Nu se poate nega a priori că unii atei indiferenţi ascund, în adâncul inimii lor, un

regret mititel şi temător relativ la inexistenţa lui Dumnezeu.

Ateul militant. Prezintă evoluţionismul ca pe o cauză personală, în viziunea sa

concepţiile materialiste asupra originii şi evoluţiei lumii vii constituind armele cu care va

învinge bigotismul care macină demnitatea umană de mii de ani.

Dacă pentru unii faptul de a fi fost creaţi este nedemn, pentru alţii devine incomod.

Oare ce ar zice aceştia din urmă dacă ar şti că un bigot trăitor cu multe secole în

urmă a făcut o observaţie extrem de subtilă apropo de acest gen de atitudine,

spunând că odată ce ai negat existenţa lui Dumnezeu poţi păcătui în voie. Mhm ? Ce e

aia păcat ? Prostii, domnule...

Ateii militanţi se remarcă prin fervoarea aproape mistică {sic!) a expozeului lor.

Adesea, nu ezită să facă de două parale pe oricine nu e de acord cu ideile lor, deni-

grându-i pe anacronicii bigoţi şi retrograzi care îşi permit să le fie dragă ideea existenţei

unui Creator.

Ateul militant râvneşte la apostolat şi la prozelitism, întrebându-se, uneori, cum-

dracu'-ăla-care-nu-există au reuşit nişte analfabeţi nemâncaţi, în picioarele goale, să

cucerească lumea pentru halucinaţiile lor mistice. Răspunsul este unul simplu, care

trebuie, însă, emis cu superioritate - Oamenii sunt proşti, domnule (sau tovarăşe), iar

la vremea aia erau şi mai proşti!

16

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

Şcoala, de orice grad, constituie o tribună de la care se propagă concepţiile

materialiste, menite să deştepte lumea şi să o facă să se scuture de jugul infam al

misticismului, să se debaraseze de gunoiul unor concepţii învechite, putrede, precum

credinţa în Dumnezeu.

Ateul militant nu ascunde în sine regretul cu zâmbet trist al ateului indiferent.

Totuşi, uneori şi ateul militant regretă că Dumnezeu nu există, dat fiind că, din pricina

acestui neajuns, nu-1 poate lua la bătaie, precum, odinioară, anecdoticul

Cartaphyllus.

Comodul. Propagă evoluţionismul din convingerea altora. Chiar fiind deosebit de

înzestrat intelectual, refuză să-şi complice existenţa, analizând teorii emise, eventual, de

unii călătoriţi demult peste Styx. Şi aşa, îi sminteşte pe alţii ...din lene. Din fericire,

aceeaşi lene care îi moleşeşte când trebuie să aprecieze critic teoria îi împiedică şi să se

agite prea tare cu propaganda evoluţionistă.

Şcoala este locul unde se poate trage un pui de somn, chiar dacă este evident că

avem de a face cu somnul raţiunii, predispus la a naşte monştri.

Credinciosul laş. Prezintă un evoluţionism cu pauze şi semne de întrebare

stângace.

Oricât de crudă ar putea părea încadrarea, mă tem că ea este corectă.

Sub ameninţarea (căci ei nu vor să priceapă că Dumnezeu nu ameninţă, doar

constată cu tristeţe) Cu cei care se vor ruşina cu Mine înaintea oamenilor mă voi

ruşina şi eu înaintea Tatălui se străduie, uneori, să ia atitudine, să-şi afirme credinţa

într-un Dumnezeu Creator, Atoateţi-itor, Proniator, Răscumpărător, început şi sfârşit,

mijloc şi scop al existenţei. Admit atributele divine în sufletul lor şi, eventual, în faţa

altor credincioşi. Toate acestea devin, însă, brusc, enormităţi la impactul cu un ateu

militant sau chiar şi cu unul indiferent, cu oprobiul vreunui public în-

17

OANA IFTIME

greţoşat de atâta bigotism nedemn sau în orice altă circumstanţă care face să li se

înfioare puful pe creştetul delicat şi să le ardă obrajii din pricina unui fenomen cu

multe avataruri, dar a cărui esenţă ştiu cât se poate de clar că este acea ruşinare cu

Sine înaintea oamenilor despre care vorbea Mântuitorul.

Dintre toate categoriile precizate, sunt singurii care trăiesc o dramă, fiind conştienţi de

apostazia lor nefoiţată, exprimată cu buzele, în timp ce sufletul le arde de dorul după

Dumnezeu, pe care tocmai L-au renegat în creaţia Sa.

Şcoala este locul unde te bâlbâi, iar elevii potenţiali atei sau creştini, le fel de

periculoşi, indiferent de variantă.

Credinciosul militant. Ei, bine, da, şi el poate ajunge să prezinte evoluţionismul, cu

unicul scop de a-1 contesta.

Circumstanţele care l-au format determină proporţia în care apelează la raţiune,

respectiv la sentiment. Deşi bine intenţionat, credinciosul militant neinformat din

punct de vedere ştiinţific riscă să se facă ridicol, apelând cu precădere la simţirea

publicului, despre care nu spune nimeni că este întotdeauna binevoitor.

Cel mai adesea, publicul ţintă constă în oameni care susţin evoluţionismul, cu mai

multă sau mai puţină fervoare şi în faţa cărora argumente precum cel cosmologic,

teleologic, moral şi, mai cu seamă, ontologic aduse în sprijinul existenţei lui

Dumnezeu nu fac doi bani. Ideea de Dumnezeu care, din iubire, creează omul

pentru care, din iubire, Se răstigneşte, căruia, din iubire, îi iartă încălcarea de lege le

pare unor astfel de oameni o trăzna-ie lacrimogenă care nu are nimic de a face cu

pragmatismul unei lumi în care, văd ei bine, creaturile se mănâncă una pe alta, se

reproduc şi mor. Ei, care caută logica, nu vor ajunge niciodată să admire tocmai

superba logică a religiei creştine, fiindcă pornesc de la premisa că o astfel de logică nu

poate exista, că religia, în chip hotărât, nu

18


are nimic de a face cu logica. Un discurs care îţi arată cât se poate de logic de ce, prin

ce şi pentru ce există lumea aceasta, cu toate cele ce sunt într-însa dar care nu

conţine formule matematice, chimice şi unităţi de măsură internaţionale nu are nici o

valoare şi nu-i vom crede în ruptul capului... A, zic unii că minunată este logica

aceea care nu are nevoie de formule matematice, chimice şi unităţi de măsură

internaţionale, fiind simplă ca pentru orice om şi valabilă în orice sistem ? Ei, bine,

zic asta fiindcă sunt ignoranţi şi le e ruşine că nu înţeleg şti inţa noastră înaltă.

în discuţiile cu astfel de oameni, credinciosul militant nu are încotro şi trebuie să

intre în lumea formulelor şi a unităţilor de măsură, pentru a o determina să facă implo-

zie, să se prăbuşească în sine, spaţiu vid peste care se năpusteşte o forţă. El trebuie

să arate că mulţimea farafastâcurilor de specialitate ascunde cu mare grijă un gol de

conţinut, o absenţă a concluziilor, o neştiinţă frumos îmbrăcată în (pseudo)ştiinţă.

Aceasta ar putea fi o cale de a aduce la adevăr pe ateii indiferenţi... A le arăta că

sistemul lor nu funcţionează, oferindu-le, în chip cinstit, la libera alegere, alternativa

unei religii care nu este nici pe departe marcată de o spălare pe creier, având drept

consecinţă firească sunete nearticulate de adoraţie, a unei credinţe care dispune de o

logică reală, solidă, care încurajează omul să-şi folosească mintea şi sufletul pentru a-şi

cunoaşte lumea, cunoscând, astfel, pe Cel care a creat-o.

Cât despre ateii militanţi, cea mai mare grijă a credinciosului la rândul său militant ar

trebui să fie să nu le adopte metoda... Discuţiile purtate civilizat, contraargu-mentând

la o teză dintr-un domeniu cu elemente din acelaşi domeniu (spre exemplu, la

evoluţionism cu principii ale biologiei) constituie singura cale. Printre zbiere-

19

OANA IFTIMF.

te, adevărul, chiar dacă va fi rostit, riscă să nu se audă. Reprezentând o tradiţie senină,

care, deţinând adevărul, nu mai are nevoie să-1 caute sau să-1 inventeze cu zvârcoliri ci

doar să-1 apere, cu calm şi măsură, credinciosul militant îşi poate permite o eleganţă

care, alături de obiectivitate, nemeschinărie şi bună cuviinţă ar putea avea unele

şanse de a impune chiar şi unui interlocutor răuvoitor.

S-ar putea spune că aceasta este o poziţie idealistă. Poate, dar pentru un creştin o

victorie obţinută altfel decât cu metode oneste nu este altceva decât o mare în -

frângere în planul cel singur important, al eternei confruntări dintre bine şi rău.

Şcoala este un cadru în care îţi poţi expune convingerile, lăsând şi pe alţii să facă

acest lucru, astfel încât auditoriul, înzestrat de Creator cu raţiune şi dreaptă judecată să

facă o alegere informată, neforţată, potrivită cu conştiinţa proprie. (încearcă să mă

convingi, darlasă-mă şi pe mine să încerc să te conving şi să triumfe Adevărul...)

Elevii sunt interlocutori egali cu cel care expune, tocmai prin această înzestrare, dar,

în acelaşi timp, unii dintre aceştia, mici. Şi nu e vorba de vârstă, ci de viţa de om din ei,

deocamdată crescândă şi pe care trebuie să o ajutăm cu toţii să crească roditoare.

Credinciosul schizoid. Prezintă evoluţionismul fără a sesiza, cel puţin în aparenţă,

contradicţia dintre acesta şi propria sa credinţă. La fel ca şi în cazul „credinciosului

laş", eticheta categoriei poate părea cam „tare", dar încă o dată mă tem că aceştia

sunt termenii adecvaţi, care acoperă cel mai bine fenomenul, în manifestarea sa...

Credincioşii schizoizi îşi duc traiul cât se poate de confortabil într-un sistem cu

dublu standard, în care se închină Fiului unui Om despre care pare să le fie indiferent

faptul că afirmă că s-ar trage din maimuţă.

20


în mintea unora coexistă, precum creştinismul cu shintoismul în unele minţi

nipone, referatul biblic asupra creării omului cu ideea că strămoaşa noastră era Lucy,

antropoidul de sex femei care, prin grija evoluţioniştilor, a dobândit o faimă

neîntemeiată. Sau, pur şi simplu, îşi afirmă credinţa în Dumnezeu, dar fără a se

împiedica de subtilităţi precum crearea vieţii şi a omului. Astfel, concepţiile lor religioase

merg în paralel cu cele ştiinţifice, fără a se întâlni nici măcar (sau mai cu seamă) la

Infinit...

Creştini şi apostaţi inconştienţi în fiecare zi a vieţii lor, plutesc într-o dulce dezbinare

pentru care vor fi, hotărât lucru, extrem de miraţi de li se va cere, cumva, socoteală, la

Judecata din urmă.

Şcoala este locul unde se poate visa, iar elevii sunt nişte drăguţi.

Indiferentul total. în caz că se hotărăşte să prezinte ceva, din obligaţie de serviciu,

în speţă evoluţionismul, îl stupeşte cu imens sictir unui public cel mai adesea la fel de

interesat ca şi el, ceea ce nu se poate spune că-i displace. Dar nici că-i place. Pentru

simplul fapt că nimic nu-i place şi nimic nu-i displace cu adevărat pe lumea aceasta.

Existenţa şi frământările ei îi sunt indiferente. La fel ca şi cele ale celeilalte lumi. Nu-i pasă

dacă îndreaptă, nu-i pasă dacă sminteşte.

Şcoala este ceva ce ar fi putut foarte bine să nu existe, iar elevii nişte entităţi care ar

putea să se ocupe cu orice altceva.

Nu poartă discuţii nici cu ateii, nici cu cei religioşi sau, dacă, cine ştie cum, ajunge să

poarte, nu-1 interesează, astfel încât, în scurt timp, dialogul se reduce la monolog. Nu

mă interesează să te conving...

Inflexibilul. Aduce la cunoştinţa publicului teoria evoluţionistă fiindcă aşa scrie în

programă („la sfârşitul clasei a n-a, elevul trebuie să ştie să definească noţiunea de

21

OANA IFTIME

evoluţionism, să ştie să etc. etc. etc") şi, mai presus de orice, fiindcă aşa a apucat. Or

exista pe lumea asta lucruri mai bune şi mai frumoase, dar dacă respectivul nu „şi-a

format deprinderi" apropo de acestea „la vremea lui" ar trebui să fie evident pentru

toată lumea că nu şi le va mai forma niciodată. Desigur, o idee ar fi să li se conteste

autoritatea în privinţa formării deprinderilor altora, dar circumstanţele par a favoriza

această specie beteagă, forumul potenţialilor contestatari numărând, în chip întru totul

similar, un impresionant număr de inflexibili.

Discuţiile purtate cu categoriile enumerate sunt extrem de simple, constând, de

obicei, într-o singură replică monosilabică, având proprietatea curioasă de a ucide în

interlocutor orice pornire către dialog: Ce ?

Şcoala trebuie să fie un element de stabilitate, care să confere, împreună cu

programa şi conţinutul manualelor, un sentiment familiar, tulburat doar de succesiunea,

singura inevitabilă, a seriilor de elevi.

Profitorul. Această categorie fascinantă propăvăduieşte evoluţionismul cu gura,

eventual cu mult teatru, şi cu nici o urmă de participare emoţională autentică. Fiind

cotropit de arghirofilie şi cel mai adesea bântuit, în egală măsură, de visuri de mărire, el

nu vrea decât să smulgă bani din proiecte de cercetare, iar dacă se aude că astăzi se

finanţează proiecte evoluţioniste, se aşează la coada corespunzătoare. Dacă vă

interesează un punct de vedere personal, pentru mine aceasta este categoria cea mai

abjectă. Cel care strică mintea altora, ideile pe care le împroaşcă fiindu-i total indiferente

mă revoltă intelectual şi afectiv. Cel care face acelaşi lucru, în plus urmărind profitul ma-

terial îmi revoltă şi stomacul. Mai mult nu am a spune.

Cât este de tristă această enumerare veselă...

22


(Despre lipsa de reacţie a publicului)

Trebuie spus că, la rândul său, tânărul auditoriu subscrie, cel mai adesea, la

înrădăcinarea teoriilor materialiste, ateiste precum cele referitoare la originea vieţii sau

evoluţionismul.

Ca elevii să conteste autoritatea în materie a profesorului în apărarea concepţiilor

creştine se vede, din păcate, mai rar. Această poziţie are, evident, varii explicaţii,

elevii/studenţii devenind şi ei încadrabili în mai multe categorii, în funcţie de

motivaţiile pentru care acceptă propaganda ateist-evoluţionistă.

Imaginea de ansamblu a auditoriului şcoler şi cea a cercului de propagandişti se

prezintă ca simetrice, existând, totuşi, între cele două categorii mari, o deosebire

importantă, anume că de partea auditoriului înregistrăm o majoritate a comozilor şi

indiferenţilor.

De ce nu deschid, in genere, elevii gura pentru a atrage atenţia profesorului asupra

faptului că ar fi echitabil să prezinte şi contraargumente la teoria evoluţiei biologice şi,

eventual, alte teorii referitoare la apariţia vieţii şi a diferitelor specii, la fel de detaliat

precum se prezintă teoria evoluţionistă ?

- Cel mai adesea din comoditate şi/sau indiferenţă -cel puţin li se poate

recunoaşte faptul că nu o fac de teama unei admonestări sau a unei note proaste în

catalog.

Există, din păcate (şi nu doar în rândurile tineretului studios de azi, avem de a face

cu un soi de molimă a judecăţii care a atins pe foarte mulţi) un gen de atitudine care

funcţionează ca un sistem de siguranţă în folosul tuturor celor care susţin aberaţii

atunci când sunt chemaţi să înveţe pe alţii.

23

OANA IFTIMF.

Chiar dacă în mintea omului se nasc unele semne de întrebare apropo de corectitudinea ştiinţifică a celor auzite, imediat se aprinde beculeţul sub care tronează inscripţia: Dacă aşa spune profesorul şi/sau aşa scrie în carte, aşa trebuie să fie !

Iată o nefericită privinţă în care oamenii sunt cât se poate de disciplinaţi - iau drept „literă de evanghelie" tot ceea ce aud de pe muntele înconjurat de nouri fulgerânzi pe care îl reprezintă, în viziunea lor, catedra.

Admit că niciodată nu mi-a plăcut expresia asta, „a lua drept literă de evanghelie", referire făcându-se, eventual, la cine ştie ce chestiuni gloduros de lumeşti. Se poate re -marca, de altfel, cuvântul „evanghelie", scris cu „e" mic, în speranţa retorică şi inutilă că un atari comentariu se face apropo de altceva decât Evanghelia propriu-zisă. Ceea ce, desigur, nu este cazul, dacă s-ar face referire la altceva expresia n-ar mai avea nici un haz, trăznaia investită cu aceeaşi putere ca şi cuvântul lui Dumnezeu nici o autoritate. Mda, iată, măcar se notează poziţia pe care ar trebui să o aibă Evanghelia în conştiinţa noastră.

Cât despre plasarea ex aequo a altor elemente... Sf. Ioan Teologul a precizat răsplata celor care vor adăuga sau scoate din cuvintele Apocalipsei. Probabil că nici prin cap nu i-a trecut că se vor găsi unii care să adauge nu cuvinte ci volume întregi menite să retuşeze imaginea pe care oamenii o dobândesc citind documente incom-plete precum Cartea Facerii, din care, printr-o regretabilă eroare a autorului lipsesc detaliile referitoare la evoluţia lui Adam din pitecantrop.

Şi iată că am precizat nu unul ci două puncte extrem de sensibile, pe care le vom detalia pe rând.

Primul şi cel mai facil (ca operaţie chirurgicală...) se referă la o inechitate crasă, datorită căreia propaganda ateistă câştigă prin neprezentare. Al doilea, referindu-se la completările aduse de unii la referatul biblic al facerii

24


îşi va iţi căpşorul dezagreabil ceva mai încolo. Abordarea sa îmi este destul de neplăcută şi probabil că, la momentul respectiv, cititorul va fi de acord cu mine.Aşadar...

Evoluţionismul beneficiază, în programele şcolare actuale, elaborate într-o societate democratică, pornită să ia în serios chestiuni precum Articolul 29 din Constituţia României, care, în deplin acord cu Articolul 18 din Declaraţia universală a drepturilor omului proclamă libertatea conştiinţei, de o prezentare atât de detaliată încât l-ar plictisi, probabil, şi pe Darwin.

în contrapartidă, se acordă eventualilor cârtitori şansa vagă de a informa elevii că mai există şi alte teorii care scuză faptul că pământul colcăie de viaţă decât evoluţio -nismul. Doar că numărul limitat de ore, bine căptuşite cu noţiuni evoluţioniste pe care elevul trebuie să le cunoască la sfârşitul clasei respective previne detalierea unor astfel de teorii alternative.

Probabil că lucrurile ar putea fi configurate altfel, în ciuda programei, a manualelor şi a inspecţiilor, dar, con-statându-se că în clasa a opta sau a douăsprezecea individul devine clar preocupat de capacitate, bacalaureat şi admiterea la facultate, în detrimentul mântuirii sufletului, cel mai adesea chiar şi profesorul stăpânit de cu totul alte concepţii şi intenţii se resemnează să-i vâre în cap strict noţiunile necesare pentru a face faţă verificărilor menţionate şi care, uolens aut nolens, sunt acelea din programa cea evoluţionistă.

N-are decât să spere că se va prinde ceva de studinte la orele de religie.

* (Despre obligativitate şi opţiune)

Despre orele de religie s-a spus că trebuie să rămână opţionale, la liceu, într-un minunat elan menit să respec-

25

OANA IFTIME

te articolele de lege naţională şi internaţională pomenite mai sus.Admirabil, în intenţie, în fond nu e nimeni obligat să audieze ceva de care n-are

chef. Din păcate, principiul este aplicat, comme d'habitude, în mod discriminatoriu. Poate că unii nu au chef să audieze teorii ateiste în ca drul orelor de biologie... Sau nu au nici cel mai mic interes faţă de matematică, de limbile străine, sau faţă de orice altceva din cele cuprinse în curriculum-urile multilateral dezvoltate din învăţământul nostru.

Da, dar, vedeţi dumneavoastră, matematica, limbile străine, biologia (cu evoluţionism cu tot) sunt necesare în formarea individului, religia, deh... nu e ştiinţă, nici limbă străină (sic/), nu foloseşte la nimic, doar n-o să-1 întrebe nimeni pe proaspătul absolvent la angajare, admiterea la facultate ş.a. dacă ştie Crezul.

E adevărat, s-ar putea să apară pretenţia ca viitorul muncitor, intelectual, angajat în servicii etc. să nu fure, să nu omoare pe careva, în general, să nu tulbure ordinea şi liniştea publică. Da, şi, toată lumea ştie că nu trebuie să tulburi ordinea şi liniştea publică, şi la şcoala de partid se prezenta modelul cetăţeanului destoinic.Câte parale face o morală „rece", s-a văzut.

Incontestabil, şi creştinii sunt plini de păcate, dar sistemul de referinţă parcă îi mai temperează. Ca fiu al patriei, poporului şi partidului, dacă îţi vine ideea să te apuci de furat n-ai altă grijă decât să-ţi dezvolţi măiestria în sensul de a nu fi prins de cetăţeni, de paznicul colhozului sau de controlul financiar intern. Caz în care te poţi bucura în linişte de roadele planurilor tale care, în fond, nu fac decât să pună în valoare ingeniozitatea umană.

Ca fiu al lui Dumnezeu, s-ar putea să te poticneşti în mai multe rânduri - dintru început, de porunca a opta sau, pe mai departe, de conştiinţa păcatului, perspectiva Judecăţii din urmă, aducând singurătatea păcătoşilor

26

INTRODUCERE ÎN ANTIF.VOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

pentru care, în iad, nu mai există cu nici un chip putinţa apropierii de Hristos...Ei, şi, ar putea spune unii ? Ce contează temperatura moralei ?

în fond, pentru ateul convins că trăieşte doar câteva decenii perspectiva puşcăriei venind să-i răpească un număr oarecare de ani din viaţă s-ar putea să fie cel puţin la fel de neplăcută ca şi perspectiva unei veşnicii petrecute departe ele Dumnezeu pentru un creştin. O diferenţă ar consta în aceea că ateul care joacă bine are mari şanse să nu fie prins, pe când, din perspectiva celuilalt, de judecata Celui de Sus nu scapă nimeni... Şi, în timp ce oamenii şi justiţia lor nu sunt atotputernici şi atoateştiitori, Dumnezeu este... Ateul căruia i se face, la rândul său, un rău va constata faptul cu un sughiţ de surpriză. „Regula de aur" ar putea, însă, să-1 pună pe creştin pe gânduri...

încheiem această paranteză cu o precizare care ne aduce, iarăşi, la subiect: unii şi-au găsit în teoriile darwi-niste o bază ştiinţifică (şi, prin aceasta, incontestabilă...) pentru porniri nelalocul lor îndreptate către proprietatea, libertatea sau viaţa aproapelui. Descendenţii mai îndepărtaţi ai maimuţelor, în speţă rasa albă s-au văzut în drept spre a-şi jefui, exploata şi/sau ucide „rudele primitive" precum negrii, galbenii, roşii, în fine, indivizii de orice culoare care nu reflectă toate radiaţiile din spectrul vizibil.

(Despre evoluţionism şi exterminare)

Recunoaştem cu mâna pe inimă că odinioară unii ca-re-şi ziceau creştini au

manifestat acelaşi gen de porniri, gândindu-se să profite de presupusul neam de sclavi

pe care l-ar fi lăsat Dumnezeu omului alb. în chip tragic, această aberaţie diabolică

bazată pe o interpretare complet nelalocul ei a pasajului din Biblie care vorbeşte de-

27

OANA IFTIMF.

spre Canaan ca slugă a lui Sem şi Iafet1 a marcat existenţa a milioane de oameni

batjocoriţi, chinuiţi şi ucişi în virtutea (ce termen ironic!) faptului că Cel care i-a făcut a

preferat, în cazul lor, frumuseţea pielii întunecate. în paranteză fie spus, nimeni nu

poate emite, până în zilele noastre, pretenţia de a fi identificat cu precizie care anume

popoare se trag din oropsitul (într-o viziune limitativă) Canaan, asumarea faptului că

negrii ar trebui „să le fie slugi" albilor fiind, o dată în plus, complet gratuită.

Perfect adevărat, creştinii au fost, adesea, la fel de umani ca şi ateii darwinişti.

Doar că, la o privire mai atentă şi în mod necesar nepătimaşă observăm că dintr-un

punct de vedere creştin cei care au gândit aşa sunt călcători de lege, hulitori ai

Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Căci, pe lângă decalogul în care de demult ne-a

spus să nu ucidem El ne-a lăsat poruncă nouă, de a ne iubi aproapele ca pe noi în şine

şi ne-a învăţat să nu ne împilăm fraţii, fii ai aceluiaşi Dumnezeu, recunoscuţi ca atare nu

după culoare, înălţime, greutate, coeficient de inteligenţă, aptitudini şi talente ci pur şi

simplu după condiţia inerentă de OM.

Pentru creştini, faptele asupritorilor, torţionarilor, ucigaşilor, fie ei stăpâni de sclavi,

inchizitori, cruciaţi devastând Constantinopolele, anonimi din toate timpurile şi locurile

nu sunt fireşti şi cu atât mai puţin de laudă sau justificabile în vreun fel. Pentru ateii

darwinişti din anume vremuri, asemenea lucruri intrau în categoria drepturi şi îndatoriri.

Ceea ce mi se pare că deosebeşte esenţial cele două sisteme.

în şcoli se spune că Hitler şi-a bazat abominabila doctrină a superiorităţii ariene pe

filozofia lui Nietzsche. Nu

1 Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască în corturile lui Sem; iar Canaan să-ifie rob /(Facerea 9, 27)

28


că aş dori să-i contest simpaticului filozof calitatea de podoabă a gândirii fără de Dumnezeu, doar că mi se pare normal să-i acordăm şi lui Darwin locul binemeritat, ală-turi de rebelul teuton.

Exterminarea programatică a nearienilor şi-a avut, într-adevăr, justificarea filozofică în teoriile asupra originii antropogene a moralei şi asupra superiorităţii şi bunului plac al unei elite, dar baza ştiinţifică a acestei demenţe colective a rezidat în ideile evoluţioniste, conform cărora nearienii sunt nedemne verigi intermediare în extragerea albului din pitecantrop. După ce Nietzsche a reiterat ideea de inferioritate a unora, naziştii s-au întors la Darwin, în căutarea specificaţiilor de cine anume sunt aceia.

în vederea clarificării, pentru cititor, a concepţiilor umaniste ale lui Charles Robert Darwin, întemeietor al unei puternice şcoli în gândirea biologică, probabil cel mai cunoscut om de ştiinţă, după nume, alături de Albert Einstein, dăm din scrierile sale un fragment în care îşi exprimă opinia despre fuegieni, locuitori ai Ţării de Foc:

„Aceste biete fiinţe purtau toate semnele degenerării, aveau obrajii hidoşi, mânjiţi cu alb, pielea murdară şi unsuroasă, părul încâlcit, o voce spartă şi gesticulau violent. Văzând astfel de oameni, cu greu poate cineva crede că sunt semeni de-ai noştri, locuitori ai aceleiaşi planete [...] au ei nevoie de imaginaţie ca să evoce, de raţiune ca să compare şi de judecată ca să discrimineze ? A dezlipi Pa-telle de pe stâncă nu cere nici măcar şiretenie, facultatea cea mai de jos a minţii. îndemânarea lor în anumite pri vinţe se poate compara cu instinctul animalelor, neame-liorându-se prin experienţă [...]" (Ch. Darwin, Călătorie în jurul lumii la bordul navei Beagle).

De la Darwin încoace, s-au găsit destui care să susţină că societăţile minimaliste sunt în mod necesar şi stupide.

De dragul adevărului, să analizăm puţin atributele fu-egienilor, aşa cum reies din notele lui Darwin.

29

OANA IFTIME

Fuegienii purtau „semnele degenerării", primul dintre acestea fiind faptul că îşi vopseau obrajii în alb.

Acestea fiind zise, se cheamă că strămoşii lui Darwin şi ai contemporanilor săi preocupaţi de five o'clock tea erau cel puţin la fel de degeneraţi ca şi fuegienii, dat fi -ind că-şi vopseau obrajii în culorile clanurilor, după care săreau să-şi piseze adversarul cu ghioaga simplă sau ghintuită ori să-1 hăcuie cu sabia. Cât despre doamnele contemporane lui Darwin care foloseau „dresuri", acestea constituiau, se vede, jumătatatea degenerată a omenirii. Dacă la numărul acestora adăugăm numărul domnilor din înalta societate occidentală care purtau peruci pudrate şi îşi sulemeneau obrajii, constatăm că degeneraţii au deţinut, într-o medie privită din perspectivă istorică, cel puţin majoritatea simplă în societatea apuseană, în care s-a născut şi Darwin.

Nici o raţiune posibilă pentru care fuegienii să-şi fi vopsit obrajii - estetică, magică, pur şi simplu de protecţie, tot atâtea motive sprijinite definitoriu pe gândire umană - nu a răsturnat în mintea ilustrului savant încadrarea gestului între „semnele degenerării".

Cât despre aprecierea artistică a lui Darwin, cum că obrajii vopsiţi în alb sunt „hidoşi", în fine, a-ţi vopsi obrajii în alb este o problemă de gust personal, gust pe care l-au avut, de altfel, de-a lungul timpurilor şi alţii, e.g. francezii şi japonezii.

Ni se spune, de asemenea, că fuegienii aveau „pielea murdară şi unsuroasă".Nici prin cap să nu ne treacă faptul că, într-o climă precum cea a Ţării de Foc, nişte

oameni care mai aveau şi obiceiul de a dezlipi scoici de pe stânci, intrând, adesea, într-o apă îngheţată se protejau de frig ungându-şi corpul cu grăsime !

Nu, pielea le era unsuroasă din pricina unei nespălări care demonstrează în mod pertinent cât de degeneraţi

30


erau aceşti fuegieni. Hm, ce putem spune, atunci, despre omul medieval european, a cărui crustă de murdărie se fărâmiţa sub armura cu însemne nobiliare ? Sau despre aristocraţii care utilizau scărpinători cu mânere sculptate în vederea alinării mâncărimilor stârnite de constelaţiile de păduchi oploşite sub bolta elegantă şi parfumată a perucilor de salon ?

în bunul spirit al observaţiilor nelalocul lor, consacrat prin textul citat, să aducem şi noi precizarea că fuegienii aveau şi ei ceva ce Darwin nu avea, ceva tipic şi exclusiv uman, a cărui absenţă ar putea, aşadar, pune la îndoială apartenenţa ilustrului savant şi a altora ca el la specia noastră: simţul sacrului...

Despre cum vedeau lucrurile oamenii civilizaţi din Apus mai aflăm şi din alte surse, spre exemplu din jurnalul savantului român Emil Racoviţă, călător la 1897 în Ţara de Foc. Astfel, o notă de jurnal din 10 decembrie 1897 conţine următorul comentariu: „Indienii povestesc că albii sunt antropofagi, că le mănâncă pruncii. Se pare că nu greşesc. Preotul povesteşte că nişte căutători de aur englezi au ucis şi mâncat un indian din curiozitate." (Emil Racoviţă, Jurnal, ed. îngrijită de Al. Marinescu, Anca Bănărăscu şi Al. Iftime, Ed. Compania, 1999, P- 74).

Băştinaşii erau priviţi, aşadar, nu ca nişte fiinţe omeneşti ci ca nişte animale a căror carne era de aşteptat să aibă cine ştie ce gust exotic. Dacă cineva îşi ucidea un semen în „lumea civilizată" şi motiva, nevinovat, că-1 muncea (sic O o curiozitate aprigă apropo de gustul cărnii sale era imediat încadrat, chiar şi în vremea lui Darwin, între ucigaşii psihopaţi şi pus la păstrare undeva unde să nu-şi mai poată satisface rafinatele gusturi culinare.

în schimb, a ucide ca pe un vânat mare oarecare pe un copil al lui Dumnezeu pe care nişte oameni de ştiinţă ticăloşi l-au plasat între animale şi om şi a-1 mânca pentru a vedea ce gust are carnea unui astfel de „animalom"

31

OANA IFTTME

nu beneficia, se vede, de vreo încadrare juridică de genul „crimă/ omor cu

premeditare".

Curmarea cu suport ştiinţific a nenumărate vieţi omeneşti, ateizarea unui lung şir de

generaţii (care, de altfel, nu a ajuns la veriga din urmă) sunt consecinţele vădite ale

teoriei asupra evoluţiei biologice ale cărei baze au fost puse de către Charles Robert

Darwin.

Poate că a sosit vremea ca blestemul faraonului biologiei moderne să fie exorcizat.

Pentru Darwin nu se mai poate face mare lucru, dar pentru noi, cei de azi şi pentru ei,

cei de mâine, da.

(Venditur et altera pars)

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă,ci-şi vor îngrămădi învăţători după poftele lor.

Şi îşi vor întoarce auzul de la adevărşi se vor abate către basme.

(II Timotei 4, 3-4)

înainte de a trece la demontarea teoriilor materialiste asupra originii şi evoluţiei lumii

vii îmi revine neplăcuta sarcină de a face geologia propriei grădini. „Pietrele" nu sunt, din

fericire, prea multe şi oricum nu vom vorbi despre toate, alegând şi comentând, pe scurt,

numai o mostră reprezentativă.

S-au găsit şi printre creştinii ortodocşi personaje dispuse să mixeze facerea cu

evoluţia, într-un soi de elan bogumilic, caracterizat, ca întotdeauna, prin năzuinţa de-

şartă de a reconcilia poziţii ireconciliabile.

De dragul a ce ?

Nu ştiu ce i-a mânat pe bogumili când L-au făcut pe Dumnezeu frate cu dracul (care

astfel devenea, ar putea

32


spune prostul satului, unchiul umanităţii), dar pot să presupun cu suficiente şanse de a

pica pe supoziţia corectă cam ce ar putea determina un creştin ortodox contemporan

să înghită pe nemestecate teoria evoluţiei biologice.

Aş vrea să fac precizarea că am utilizat, în (pseudo)tit-lu, verbul „a vinde" dat fiind că

nu am idee care este termenul latinesc pentru a „da pe gratis".

Chiar aşa, pentru ce ne terfelim adevărurile (în mare parte revelate), amestecându-

le firea lămurită cu cea strâmbă a minciunilor pseudoştiinţifice, demers care nu poate

duce la nimic bun, indiferent pe ce poziţie te situezi - atât biologia cât şi teologia susţin

că nu e bine să încerci să amesteci firi deosebite ?...

Un răspuns crud ar fi că vremea nebunilor pentru Hristos a trecut, iar pentru unii

aprecierea venită din partea oamenilor este suficient de importantă pentru a scuza

faptul că mai îndoim, pe ici, pe colo, nişte dogme prăfui te. Cu praf de stele, e adevărat,

dar ce folos, dacă tot nu se pot plia, rigide cum sunt, odată cu nişte minţi flexibile

precum cele ale contemporanilor noştri...

Un alt răspuns ar consta în ambiţia copilărească a unora de a încerca să pătrundă în

„tabăra adversă" ca nişte... oi în piei de lupi. Odată ajunşi acolo, ei încearcă să se facă

acceptaţi şi, de la un moment dat încolo să-i înveţe pe ceilalţi ce bune şi frumoase sunt

lucrurile pe care le susţin, în flagrantă contradicţie cu concepţiile despre pădure şi vâ-

nătoare ale haitei în care s-au infiltrat, sub acoperire.

Poate că acest gen de bravi şi naivi pionieri ar trebui avertizaţi în legătură cu un

fapt simplu. Dacă, în calitate de lup, a te îmbrăca în piele de oaie este o inteligentă şi

inventivă dovadă de viclenie, a te îmbrăca în piele de lup, în calitate de oaie este,

mai degrabă, o dovadă de... cu totul şi cu totul altceva. Şi să nu vă grăbiţi să vă gân-

33

OANA IFTIMF.

diţi la prostie, eu nu la asta m-am gândit. Ci la un soi de abnegaţie naivă.Dacă Sf. Pavel a spus că s-a făcut toate, tuturor, unii au dedus că a te face

evoluţionist evoluţioniştilor este o metodă infailibilă (tactică apostolică...) de a-i acomoda cu ideea creaţiei.

La o privire mai atentă, constatăm că printre cei cărora s-a făcut toate apostolul nu menţionează şi ateii. Iudeii, cei de sub lege, cei care nu au Legea (cei de altă credinţă decât iudeii, aşadar), nu erau nici unii atei, chiar şi ultima referire se face la oameni cu credinţă, dar „slabi" în ea. (vezi I Cor 9, 19-22).

De altfel, Scriptura nu face referire la această categorie (ateii) decât în treacăt, sub forma unui comentariu scurt, dar relevant: Şi a zis nebunul în inima sa „Nu este Dum-nezeu ".

Convinşi, la rândul lor, de propriile adevăruri, ateii evoluţionişti se vor afla în drept când îi vor întreba pe aceşti neinspiraţi imitatori ai lui Pavel ce caută Dumnezeul lor parazitar în lumea atee, sau în teoria evoluţiei biologice care, funcţionând perfect şi fără El, nu are nevoie să fie peticită cu pânza veche şi putredă a teologiei. Ast fel, poziţia militanţilor pentru dobândirea de către Creator a drepturilor civile suspendate în urma unui alt proces decât cel al lui Pilat se dovedeşte a fi cât se poate de incomodă. Apare, în schimb, un pericol real, pe care tot apostolul neamurilor 1-a consemnat, pentru discipolii săi din toate vremurile:

Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos!'(I Cor 8, 9-11).

34

INTRODUCERE IN ANTIF.VOLUŢION1SMUL ŞTIINŢIFIC

Mai mult, apostolul avertizează cum că: păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu, (I Cor 8, 12- 13).

Să nu uităm, aşadar, de cei slabi în credinţă, care, privind încotro nu trebuie şi înţelegând ce nu trebuie ar putea ajunge la concluzia că dacă „unul de-al lor" infiltrează creştinismul cu evoluţionism, probabil că e necesar, că religia creştină suferă de un oarecare neajuns, de vreun reumatism vindecabil prin injectare cu teorii ştiinţifice.

Dintr-unul sau mai multe din motivele dezbătute, ori din vreun altul, necunoscut nouă, medicul şi scriitorul bisericesc ortodox Aleksandros Kalomiros a simţit nevoia de a aplana conflictul dintre teoria evoluţiei biologice şi referatul biblic al facerii.

Scrierile sale (altele decât cele care fac apologia creş-tinevoluţionismului) trădează o dotare intelectuală deosebită, un spirit analitic cu nimic mai prejos de cel al marilor scriitori şi părinţi bisericeşti din vechimea Răsăritului, cu atât mai consternante devenind isprăvile de genul menţionat.Iată un prim fragment din scrierile lui Kalomiros:

Viaţa pe pământ a urcat treaptă cu treaptă, începând de la creaturile inferioare până la cele superioare. Aceasta este o evoluţie, şi evoluţia este un fapt. Mecanismul acestei dezvoltări în timp însă, este, în cea mai mare parte, încă o speculaţie ţinând de domeniul teoriilor, şi aici pot exista multe discuţii şi controverse (Al. Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului, Ed. Deisis, trad. 1998, p. 24).

Opţiunea evoluţionist teistă a lui Kalomiros este cât se poate de explicită:Când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam. suflare de viaţă, atunci

animalul evoluat a devenit ofăp-

35

OANA IFTIME

tură raţională... Nu aş fi surprins dacă trupul lui Adam ar fi fost în toate privinţele un trup de maimuţă... Probabil că, din punct de vedere biologic, Adam era mai puţin evoluat decât omul zilelor noastre... El a fost luat de pe treapta cea mai de sus a scării evolutive a antropoizilor. Omul nu se trage din maimuţă, ci dintr-o ramură a an-tropoizilor cu o evoluţie paralelă. Nu avem nici o dovadă după care să spunem în care stadiu al evoluţiei i s-a dat animalului suflarea lui Dumnezeu (din corespondenţa purtată de Al. Kalomiros cu Seraphim Rose).

Afirmaţiile sale cântă în struna hulitoare a unei şcoli de gândire care a fluturat şi continuă să fluture înaintea auditoriului dovezi ştiinţifice pe lângă care poveştile chi-nezeşti cu animalul verde cu corp de oaie şi labe de urs sunt pline de adevăr şi de bun simţ. Aleksandros Kalomiros a clacat în faţa unei pseudoştiinţe, ceea ce face păcatul apostaziei încă şi mai trist.

Tendinţa jenantă pe care o manifestă, din păcate, de la o vreme, omenirea, de a se înclina în faţa Ştiinţei fără a mai trece prin raţiunea şi conştiinţa proprie (individuală sau colectivă) pretinsele descoperiri, progrese şi minuni {sic!) înfăptuite printre noi şi, teoretic, pentru noi împiedică, adesea, publicul să sancţioneze aberaţiile. Societatea a învăţat, în cele din urmă, să-şi iubească oamenii de ştiinţă. Dintr-odată şi cam cu prea multă pasiune.

Consecinţa faptului - orice trăznaie nu doar că devine credibilă ci este crezută, de-a dreptul, fără rezerve, odată prezentată cu îndestulător aplomb ştiinţific şi suficiente strâmbături din nas către auditoriul profan.

Harul lui Dumnezeu ne-a făcut să urcăm treptele care ne-au dus din ţărână spre organismele unicelulare din apă, apoi spre trilobiţi, după care Dumnezeu a luat de mână o creatură goală şi tremurătoare, ce căuta hrană şi încerca să scape de fiarele sălbatice şi a binecuvântat-o insuflându-i Duhul Vieţii sale şi a făcut-o suflet spi-

36


ritual viu, mai spune Kalomiros (Al. Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi

destiniil omului şi cosmosului, Ed. Deisis, trad. 1998, p. 40).

Cum a ajuns la astfel de concluzii, nu putem ştii. Nici măcar evoluţioniştii nu au

împins grotescul până aici. Ei L-au eliminat pe Dumnezeu din cursă şi gata, nofurther

comments. Ideea de articulare forţată a influenţei divine pe scheletul evoluţionist,

departe de a face plăcere adepţilor lui Darwin apare ca pur şi simplu ridicolă şi, în orice

caz, superfluă, după cum am mai discutat.

Un alt comentariu remarcabil aparţinând aceluiaşi autor este cel care urmează:

Nu există nici o demnitate în originea omului. Demnitatea e în Creatorul omului, nu

în om. Suntem scandalizaţi atunci când auzim că strămoşii biologici ai omului au fost

animale antropoide inferioare şi uităm că Sfânta Scriptură aruncă în faţa trufiei noastre

un adevăr încă şi mai umilitor: acela că omul a fost creat din lutul pământului, din

pulberea unei materii inerte şi neînsufleţite '(Al. Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre

originile şi destinul omului şi cosmosului, Ed. Deisis, trad. 1998, p. 41).

Ca multe alte atitudini profund discordante într-un peisaj caracterizat printr-o

Omniprezenţă şi antropologia specială a lui Kalomiros pare să se fi născut în chinurile

orgoliului.

Descoperim că autorul s-a împăcat cu ideea că se trage din „antropoizi", dar că

găseşte, în acelaşi timp umilitoare ideea creării noastre din ţărână. Dacă „demnitatea e în

Creator", cu ce este mai umilitor să fi fost creat din ţă rână decât să te tragi din

antropoizii lui Kalomiros ? Ar trebui să existe, între aceste variante, o echivalenţă per-

fectă, precum şi între ele şi eventuale alte ipoteze, pe care oricine s-ar putea crede

îndreptăţit să le emită. De ce nu ne-am trage din detritus, din viermii intestinali, din

37

OANA IFTIME

filoxeră, din musca albastră, din smicele şi surcele sau din orice altceva. în fond, dacă

ne-a creat Dumnezeu, ce L-ar fi putut împiedica să ne creeze, la alegere, din spuma

mării, precum imaginaţia grecilor pe Afrodita, din tuf vulcanic, feldspaţi, nisip aurifer etc.

etc. etc. ?

Dacă e să ne încredem în recapitularea, la modul propriu, a creaţiei în materia primă

pe care Dumnezeu a folosit-o făcând primul om, atunci se cheamă că Adam a fost

creat din petrol, sau din şisturi bituminoase, acelea „recapitulează" şi „conţin" creaţia

în chip mai mult decât mulţumitor.

Se desprinde, din texte de tipul celor citate mai sus, o bizară ambivalenţă. Pe de o

parte discutăm despre tragerea cu sforţări înghiontite de harul divin a omului din tri-

lobit, pe de alta trebuie să avem în vedere acel „umilitor" adevăr biblic, conform căruia

am fost făcuţi din ţărâna pământului.

într-adevăr, miracolul nu rezidă în pulberea din care a fost făcut Adam, ci în faptul

că există o Atotputernicie care a binevoit, pentru dragostea Sa, a ţese, odinioară,

pulberea într-un prim trup omenesc.

Şi care până în zilele noastre repetă miracolul, cu fiecare om născut, de data aceasta

nu din ţărână ci din alte trupuri. Căci după cum cea dintâi existenţă umană nu ar fi

fost posibilă fără binevoirea Creatorului nu este posibi lă nici o alta. Dumnezeu participă,

iar şi iar, la venirea pe lume a oamenilor.

Dar tocmai de aceea, de ce chestionăm taina, de ce vrem să zgândărim miracolul,

până ce va fi, speră unii, suficient de înjosit încât să încapă până şi în mintea noastră ?

Nu se cuvine a-L slăvi pe Dumnezeu, indiferent din ce şi cum ne-a creat, pentru că

ne-a creat, pentru că ne-a răscumpărat, pentru că ne aşteaptă în veşnicia Lui, care a

redevenit si a noastră ?

38


Probabil că undeva, în altă dimensiune, evoluţioniştii teişti plecaţi dintre noi

înaintează cerere după cerere în vederea modificării începutului Sfintei Evanghelii

după Matei, care s-a mulţumit să cerceteze genealogia Mântuitorului până la Avraam,

trecând prin douăzeci şi opt de neamuri. în fond, treaba ar putea fi făcută cu mult mai

temeinic şi s-ar putea urca, în ascendenţă, până la Adam şi, de ce nu, dacă tot am

pornit la drum, până la rude mai îndepărtate ale Fiului Omului, precum trilobiţii, cni-

dariile, protozoarele şi altele. Imaginaţi-vă cum ar arăta genealogia Mântuitorului, pusă

în acord cu ultimele descoperiri ştiinţifice:

Procariotul a apărut prin evoluţie chimică; şi din el s-a iţit eucariotul unicelular;

eucariotul unicelular s-a îngrămădit în eucariotulpluricelular; [...]; nu-se-ştie-ce l-a

născut pe Ardipithecus; Ardipithecus l-a născut pe Australopithecus; [...]; din Homo

habilis s-a tras Pithecan-tropus; [...] Homo sapiens ba s-a tras, ba nu s-a tras din Homo

neanderthalensis şi aşa, cu chiu, cu vai am ajuns la Adam, care i-a născut pe Cain

şipeAbel (capăt de evoluţie), Cain a născut pe Enoh, Enoh pe Irad, IradpeMa-leleil,

Maleleil pe Matusal, Matusal pe Lameh, Lameh pe labal, Iubal, Tubalcain, Noema şi

Noe, NoepeSem, Ham şi Iafet, [...], [...], [...], Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe

Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui...

Gata! Mai departe, pur şi simplu nu mai pot să scriu. Dumnezeu să ne ierte pe toţi.

Abissus abissum invocat. De la o blasfemie la alta, nu e decât un pas. Sau o ispită...

Capitolul II

SOCIETATE ŞI MANIPULARE SAU DESPRE ROSTUL -ISMELOR

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeuşi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-I strică Lui ?

Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte El din mâna ta ?Răutatea ta poate să strice unui om ca şi tine,

dreptatea ta să folosească celui ce este ca şi tine născut din om.

(Iov 35, 6-8)

Acum au un nou idol, căruia îi spun „evoluţie".

Pun pe seama evoluţiei mai multe minunidecât pot fi găsite în toate cărţile despre sfinţii tuturor religiilor.

Asta prinde bine treburilor lor necurate.Neexistând nici un Dumnezeu, nici o perspectivă, nici o ţintă, poţi schingiui, înşela şi ucide cu

conştiinţa împăcată.(Isaac Bashevis-Singer, Contrabandistul, în volumul Moartea lui Matusalem si alte

povestiri ciudate)

Singurul lucru care poate şi merită a fi demonstrat în această controversă este

nulitatea absolută a aşa-numitei argumentaţii ştiinţifice evoluţioniste. Nu putem avea pre-

tenţia de a arăta cum s-au petrecut lucrurile, de a desfăşura filmul creaţiei, fotogramă cu

fotogramă. Putem, însă, să arătăm cum NU s-au desfăşurat lucrurile, invalidând scenariul

evoluţionist, pretins a fi sprijinit pe argumente şti inţifice tot cu argumente ştiinţifice, de

data aceasta valide.

Teoriile materialiste referitoare la apariţia vieţii şi la presupusa evoluţie a

organismelor vii au curioasa proprietate de a putea fi lesne dilacerate, făcând apel la

noţiuni de chimie şi biologie destul de accesibile. Asta în ciuda aparenţei lor de ştiinţă

înaltă şi mai presus, în esenţa ei, de minţile muritorilor de rând.

De ce n-a făcut-o nimeni, în chip convingător, până la acest moment ?

Să nu mă întrebaţi, fiindcă n-aş ştii să răspund.

41

OANA IFTIMF.

Lenea intelectuală care naşte şi perpetuează obiceiul de a lua de bune adevărurile

mai mult sau mai puţin adevărate lansate de la înălţimea catedrei ar fi o cauză (despre

care am mai vorbit).

O altă cauză pentru care declicul s-a produs acum şi nu cu un număr oarecare de

ani în urmă ar putea consta în aceea că în ultima vreme, dorind să-şi întărească pozi ţia,

evoluţioniştii au adunat ca nişte spiriduşi care mineresc adâncurile pământului o

sumedenie de cunoştinţe cu care, însă, nu ştiu ce să facă. Pentru noi, nedemnii bigoţi

anacronici care au beneficiat de ceva pregătire ştiinţifică acelaşi „minereu" constituie o

bună materie primă pentru fabricarea de „vitriol" antievoluţionist.

Nu vrem să desfigurăm pe nimeni şi nimic, doar să curăţăm niţel adevărul, ca să

lucească pentru toată lumea.

Cititorul va putea constata menspropria modul în care descoperirile din biologie în

care evoluţioniştii vedeau refundamentarea teoriei lor transformă din ce în ce lati -

fundiile darwiniste în terenuri minate.

Trebuie să fie straniu să te vezi „trădat" de rezultatele unor cercetări în care ai investit

timp, inteligenţă şi fonduri şi care vin pe lume vorbind limba tribului duşman. Aviz

amatorilor, fenomenul are şanse maxime de apariţie în cazul proiectelor care urmăresc

nu să confirme sau să infirme o ipoteză, în vederea precizării adevărului (ştiin ţific) ci să

se plieze după o preconcepţie considerată, eventual, infailibilă. Judecând

deandoaselea, pornind de la concluzie şi încercând să ajustezi ipoteza, ca un nou

Procust scăpat în laborator, nu e de mirare că ajungi la rezultate complet opuse

aşteptărilor.

Fapt este că o sumedenie dintre dovezile ştiinţifice ale virtualei evoluţii a lumii vii

sunt, în realitatea obiectivă, dovezi ale neevoluţiei sale.

42


Să fim înţeleşi, nu vom aborda problema creării vieţuitoarelor din vreo perspectivă

care să aibă pretenţia de a detalia referatul biblic al facerii. Are cine.

Există, în Statele Unite (şi nu numai) o serie de oameni care şi-au făcut un scop în

viaţă din a stabili numărul de animale din arca lui Noe. Efortul acestor oameni -şi nu mă

refer, în nici un caz, la recensământul arcei ci la strădania de a combate evoluţionismul

- este lăudabil. Doar că ei încearcă să opună unei doctrine lipsite de inimă argumente

cu precădere sentimentale, pe lângă broderia spartă a unei pledoarii ştiinţifice

neconvingătoare.

Din nefericire, observaţiile şcolilor apusene care promovează ideea de creaţie sunt

cel mai adesea naive, slab susţinute ştiinţific şi au un aer de patetism care nu sade

bine, în context. Parcă imploră tabăra adversă să se mi-lostivească şi să creadă în

Dumnezeu Creatorul.

în ciuda eforturilor depuse, aceste şcoli nu au reuşit să elaboreze o

contraargumentaţie puternică, uitând, probabil, de mai vechi dar întotdeauna

eficiente principii- s-ar putea să aibă mai bune rezultate exploatarea slăbiciunilor

adversarului, chiar decât cea a propriilor avantaje; o metodă ar fi şi să încercăm să-

l'înfrângem cu propriile sale arme.

* (Despre odrăslirea de monştri)

Probabil că, peste ani, atunci când omenirea va fi ajuns ori cu atât mai rău ori cu

atât mai bine decât ne situăm noi astăzi încât să nu se mai lase antrenată în dispute

precum cea dintre evoluţie şi creaţie, fiii fiilor noştri vor contempla cu consternare

zbaterea strămoşilor lor.

43

OANA IFTIME

Poate că nici o altă dispută ştiinţifică nu a antrenat atâtea patimi, n-a făcut să se

înnegrească atâtea pagini şi n-a atras participarea unor oameni din atâtea domenii.

Charles Robert Darwin n-a fost singurul copil teribil al ştiinţei, au mai făcut şi alţii

valuri seismice, dar parcă după tsunami lucrurile s-au liniştit, lumea s-a obişnuit cu

noua configuraţie a uscatului şi cu asta basta. Noi teorii le-au completat sau răsturnat

pe cele vechi, dar nimeni nu 1-a demonizat pe Morgan pentru excepţiile de la

transmiterea mendeliană a caracterelor ereditare, pe Hei-senberg pentru principiul său,

ori pe Einstein pentru teoria relativităţii.

Normal. Şi asta pentru că, totuşi, majoritatea ideilor ştiinţifice nu sunt elaborate ca

şi cum ai proiecta o armă. S-ar putea spune că teoriile sunt artă pentru artă, la mo mentul

elaborării lor, ele dobândind, eventual, credibilitate şi valenţe aplicative ulterior. în

ştiinţă se porneşte (sau ar trebui să se pornească) de la ipoteze, care sunt verificate

pe cale experimentală şi capătă, în urma analizării rezultatelor obţinute, o valoare de

adevăr. Care poate fi unu sau zero, valid sau invalid, adevărat sau fals.

Cu totul altceva este când adevărul ştiinţific este forţat să se deghizeze pentru a

participa la petrecerea de Halo-ween a vreunui maniac suferind de teofobie.

In genere, marile descoperiri ştiinţifice nu au avut, făţiş, pretenţia de a confirma sau

infirma existenţa lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât vorbim despre o revelaţie naturală, fiecare este şi va rămâne

liber, până la sfârşitul veacurilor, să judece ceea ce înţelege din lume şi, dacă are chef,

să interpreteze un fapt ştiinţific sau altul ca argument sau contraargument teologic. Ba,

poate să le comunice şi altora la ce concluzie a ajuns. Doar că respingerea sau în-

44


suşirea acestui gen de concluzii trebuie să constituie o opţiune personală, nu una

programatică, de regiment.

A inventa, însă, o teorie ştiinţifică în scopul declarat de a surpa adevăruri ale teologiei

apare ca cel puţin deplasat.

Darwin a mărturisit, în corespondenţa sa particulară, că a elaborat pe atunci

ipoteza evoluţionistă (încă nu fusese argumentată, ca teorie, fapt valabil până în

prezent, am putea, fără milă, adăuga) cu scopul expres de a contrazice ideea de

creaţie.

în discuţia stârnită de unii care se pretindeau oameni de ştiinţă s-au lăsat antrenaţi

alţii, care chiar îi creditau cu această calitate, printre care şi unii teologi.

Uneori, lucrurile s-au întrepătruns, sudându-se ca nişte fiare ruginite şi aşa au

apărut nişte alcătuiri stranii, care în ştiinţă constituie teorii nefondate, iar în teologie

erezii, în vederea multrâvnitului dialog dintre ştiinţă şi teologie (le-am enumerat în

ordine alfabetică), contemplarea intersecţiei acestor două domenii ar putea descuraja

pe cei mai puţin convinşi de necesitatea unei atari întreprinderi. Vederea unui monstru

bicefal precum evoluţionismul teist, bazaconie ştiinţifică şi erezie creştină nu este de

natură a extazia pe nimeni. Din partea omului de ştiinţă ateu se bucură, în cel mai

nefericit caz, de repulsie, iar în cel mai fericit de compătimire. Teologul ar putea

cugeta la păcatele părinţilor, care au dus la apariţia unui asemenea exemplar demn de

milă...

Ce poziţie adoptă „lucrul de mijloc", el însuşi aflat la intersecţia celor două regate,

care este omul de ştiinţă (respectiv biologul) credincios ? (Nu ne referim la tipul

descris mai sus drept credinciosul schizoid.)

Uneori, îşi vede de treabă, recunoscând că problema îl depăşeşte. Se

mulţumeşte să spună, cui îl întreabă, că, în ciuda paradei evoluţioniste, el crede că

Dumnezeu este izvorul vieţii şi Creatorul omului.

45

OANA IFTIME

Alteori, apreciază capacitatea arcei lui Noe, încercând, totodată, să-i inducă

evoluţionistului ateu pornirea de a-1 crede pe cuvânt în privinţa existenţei lui

Dumnezeu.

Şi, în fine, last but not least, se pune pe treabă, încercând să aducă, la o

argumentaţie „ştiinţifică", o contraar-gumentaţie ŞTIINŢIFICĂ.

în anumite contexte, nu poţi pretinde nimănui să te creadă pe cuvânt. Aşa că,

demonstrezi, pledezi, apelând nu la sentimente, care sunt diverse cu diversitatea umană

şi trecătoare cu firea omenească ci la raţiune, la ceea ce poate fi scris şi înţeles la fel

de bine azi, mâine sau poimâine.

Dacă nu-i poţi arăta cuiva că ai dreptate tu, măcar poţi încerca să-i arăţi că nu are

dreptate el. Şi exact asta se poate face cu evoluţionismul şi cu „apărarea" sa ştiinţifică.

Un proces inteligent, în care nu avem nevoie de simpatia juriului, fiindcă probele susţin

cazul, în locul nostru, care ne mulţumim să le trecem în revistă, pentru informarea

oricui are urechi să audă.

Ce ne vom câştiga cu asta ? Era vorba despre adevăr... Şi despre acel pasaj din

Cartea lui Iov, care nu degeaba deschide capitolul.

Cu ce I-a stricat Darwin lui Dumnezeu ? Cu nimic. N-avea cu ce să-I strice, într-

adevăr. Avantajul Atotputernicului Fără de moarte.

Şi totuşi, în atotputernicia, omniscienţa şi eternitatea Sa, Dumnezeu are o

slăbiciune - iubirea. Oamenii Săi multiubiţi, pe care diavolul iar şi iar încearcă să I-i ia,

să-i îndepărteze de la El, ca să-i doară şi pe ei şi pe Creatorul lor, întru cât mai multă

dezbinare şi suferinţă.

Păcatele dobândesc, poate, din vreme în vreme sau din vremuri în vremuri,

înfăţişări noi, dar pentru cine are discernământ şi răbdare, ele se reduc la un miez

care este mereu acelaşi. Acest fapt este cât se poate de evi-

46


dent, spre exemplu, în bioetică. Gândind ortodox, este lesne să vezi, dincolo de o

procedură aparent minunată şi folositoare, precum fecundaţia in vitro, păcatul ucide-

rii2, pe cel al desfrâului3 sau, eventual, pe ambele.

Să mai privim puţin domeniul ştiinţific.

Ce este regula de trei simplă ? Sau teorema lui Pitago- ra ? Sau pricipiul

indeterminării ? Sau teoria relativităţii ? Sau legea Hardy-Weinberg ?

Ce să fie, o regulă, o teoremă, un principiu, o teorie, o lege...

Ce este evoluţionismul ?

Răzvrătire împotriva Atoatefăcătorului. Ateism. Apostazie. Hulă. Blasfemie. Păcat

împotriva Duhului Sfânt.

Mda. Rezultatul e mulţumitor. Cel puţin pentru una din părţile implicate în bătălia

pentru (fiecare) om.

Există persoane care pun pe seama unor duşmani ne-văzuţi-necunoscuţi toate

relele omenirii. Spre deosebire de concepţiile clasice (creştine), aceşti adversari nu

sunt

2 în cadrul fecundaţiei in vitro (FIV), embrionii sunt obţinuţi astfel: sperma recoltată de la viitorul tată este pusă în contact cu ovule prelevate de la viitoarea mamă, în vederea fecundaţiei. Odată realizată fecundaţia, produsele de concepţie (celulele ou) astfel obţinute sunt menţinute pentru o vreme în condiţii speciale, astfel încât să intre în diviziune (să înceapă, practic, formarea embrionului), după care sunt implantate în uterul viitoarei mame. Având în vedere rata mică de succes a operaţiunii, tehnica fertilizării in vitro a ajuns să implice asigurarea, pe lângă embrionii implantaţi în uter, a unui stoc de embrioni suplimentari, care constituie o rezervă în eventualitatea faptului că prima tentativă de implantare nu reuşeşte. Dacă nu mai sunt utilizaţi în cadrul procedurii, ei rămân congelaţi, fără vreo speranţă de a mai fi implantaţi ulterior şi născuţi. S-a pus adesea problema excedentului de embrioni proveniţi din FIV. Soluţiile elaborate până în prezent variază de la distrugerea deliberată, activă, până la eutanasia prin oprirea sistemelor de refrigerare sau donarea lor pentru cercetare, (n.a.)

5 Se face referire la situaţia în care fecundaţia in vitro se realizează nu cu sperma soţului ci cu cea a unui donator, (n.a.)

47

OANA IFTIME

duhuri ci aum, comunişti, masoni, ku-klux-klanişti, sio-nişti, yoghini (categorii, se vede,

cât se poate de materiale). „Ei" în primul rând că „sunt printre noi" şi în al doilea rând că

strică şi pervertesc totul, într-un soi de tăvălug implacabil, care ne împinge din ce în ce

mai accelerat către deznodământul final, despre care nu ştim cum va arăta, dar dăm cu

presupusul.

Este remarcabil faptul că (totuşi!) aceste categorii subversive nu acţionează de capul

lor ci stimulate cu furca. Nu ne este dat nouă să-i judecăm pe adepţii teoriei conspiraţiilor.

Poate că nu au dreptate. Sau poate că au. Dacă e să credem în existenţa unor verigi

intermediare sau relee umane plasate între marele public şi necuratul, într-adevăr,

candidaturi mai serioase decât cele de mai sus cu greu s-ar putea găsi. Poate

sataniştii înşişi, cei, ca să spunem aşa, recenzaţi ca atare.

Din perspectiva teoriei conspiraţiilor, categoriile menţionate propagă şi întreţin

curente anti Dumnezeu, târând oamenii în păcat ca într-o economie planificată.

Evoluţionismul este un exemplu de astfel de curent. Dat fiind că avem de a face cu o

mişcare programatică, suntem datori cu o contraofensivă tot programatică, eventual

concretizată în forma unui creaţionism militant, care, în vederea asigurării impactului la

publicul evoluţionismu-lui, ar trebui să se manifeste cel puţin la fel de deşănţat ca şi

acesta.

Unii ar putea spune că asemenea concepţii nu sunt tocmai în spiritul

creştinismului, cel puţin al celui ortodox, care nu agreează exagerarea şi cu atât mai

puţin acea formă a sa de expresie cunoscută sub denumirea de fanatism.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Vremurile din urmă pot foarte bine să fi sosit, oricum nu

ne este dat nouă să ştim ceea ce nici Fiul, ci numai Tatăl ştie. Doar că, personal,

48


febra conspiraţiilor şi anticonspiraţiilor mi se pare a pur ta, în chip inconştient, ca deviză

expresia aceea frustă: A nu vedea pădurea de copaci.

Fie şi aşa. Diavolul a ameţit pe nişte muritori (doar cu trupul, că doar asta e

problema) mai tare decât pe alţii şi aceştia s-au făcut, deliberat şi conştient, ai lui,

ajutându-1, pe mai departe, cât pot, la momirea şi capturarea celor lalţi. Şi folosesc orice

- gaz sarin, cultul personalităţii, titlurile pompoase şi ridicole ale masoneriei, fanfaronada

Ku-Klux-Klan-ului, missinterpretations of the Eretz Israel concept, Tantra,

evoluţionismul, piaţa bancară, codul numeric personal, dermatoglifele, telepatia şi

hipnotismul, bioenergia, în fine, acestea şi mai mari decât acestea pentru a ne suci

minţile.

Dar, fraţilor, pentru Dumnezeul în care credem şi nădăjduim, cine ne pune să ne

luăm după ei ?

Indiferent cât s-ar grupa şi regrupa diavolul, îngerii şi oamenii lui (deşi, mi se pare

oribil să numeşti pe un om „al diavolului", scuzaţi origenismul...) fiecare om continuă

să se afle înzestrat de la bunul Dumnezeu cu raţiune, dreaptă judecată şi liber arbitru.

într-adevăr, felul în care oamenii s-au lăsat amăgiţi doar pentru că amăgirile au

fost prezentate în hainele înţelepciunii de retortă mă consternează şi pe mine. Mă

consternează atitudinea unora care în Dumnezeu nu bi-nevoiesc a crede, dar cu

grăbire cred în valoarea incontestabilă pentru mai binele omenirii a unor nătângeli pse-

udoştiinţifice, doar fiindcă Dumnezeu nu se vede, iar cel care le prezintă o teorie fără

cap şi fără coadă, da. Dumnezeu ne-a vorbit în trecut, aşa că am avut timp să asurzim şi

să uităm. Darwin ne-a vorbit mai aproape de zilele noastre şi mai pe neînţelesul

nostru, aşa că trebuie să fi spus nişte lucruri mai inteligente şi mai măreţe decât

apostolii.

49

OANA IFTIME

...Şi acum se deschid cutiile din care bălăbăne, pe resorturi, cei care susţin că

religia este o aiureală indescifrabilă (cu L«ocul» S«emnăturii» cu tot). Obositor.

(Pro domo)

Creştinismul are o superbă logică internă (mă repet, dar e necesar).

Cine este preocupat de teologia creştină ortodoxă - şi asta nu înseamnă mai ştiu eu

ce nivel academic ci pornirea de bază a celui care vrea să înţeleagă, cât de cât, în ce

crede şi de ce - constată adesea că a dedus anumite principii, înainte de a le citi în

vreun catehism sau dogmatică. Atât de bine, de elegant se articulează ideile una cu, din

şi prin alta în teologia noastră, încât cunoaşterea unor elemente atrage în mod firesc

alipirea la acestea a unor deducţii personale care se dovedesc, la confruntarea cu

referinţa, corecte.

Cu tot regretul, trebuie să admit că biologia (sau ceea ce am făcut noi din ea) nu se

bucură de acelaşi privilegiu. Alte ştiinţe poate că se văd capabile de a înădi cu mai

mult succes un eşafodaj, dar mereu se găseşte ceva care să nu se potrivească. Iar

despre un sens unitar, un înţeles de ansamblu al vreunei ştiinţe n-am auzit încă

vorbind pe nimeni...

Descriu nişte fenomene, abstractizează, teoretizează, aplică, o mai dau, din când

în când, în bară, dar nu ne pot explica, bunăoară, care este sensul fenomenului de-

scris, rostul său pe lume, ori de unde venim şi încotro ne îndreptăm - străobsesii ale

umanităţii.

Aşadar, ateul curios care ar deschide o dogmatică ortodoxă are toate şansele de a

descoperi că sistemul în cauză este cât se poate de coerent, bine încheiat şi că are,

50


in toto, un înţeles, chiar dacă unul pe care el, ca ateu, este dator să-1 respingă.

Creştinul pornit să citească scrieri ateiste va constata, însă, că preopinentul nu se

ridică la înălţimea aşteptărilor.

Bunăoară, organismele vii forţate să se descurce în absenţa unui Creator se

încăpăţânează să arate că le lipseşte ceva esenţial, condiţie în care nu au de gând să

apară şi să dea pe dinafară mărilor şi oceanelor, până pe uscat şi în aer. De peste o

sută de ani evoluţioniştii se străduie să cosmetizeze această evidenţă, dar zadarnic,

ştiinţa brutalizată îşi arată ochii vineţi, în care continuă, însă, să sclipească, etern,

celălalt (unic) adevăr...

Ca şi cale de cunoaştere, ştiinţa nu este infailibilă, oameni buni, revelaţia (primită

cum trebuie, cu marea grijă, adică, de a nu ne lăsa amăgiţi de întunecare ascunsă în

haine luminoase) da.

Am dobândit reaua deprindere de a ne răsfăţa în inteligenţa noastră, în

cunoştinţele noastre, în confortul pe care acestea ni le oferă şi, conduşi de iluzia că

toate acestea trebuie să fie bune, din moment ce ne fac să ne simţim bine credem

orbeşte inteligenţei şi ştiinţei noastre. Şi, mai presus de orice, cu asta a venit

răzvrătirea ultimă -nu mai vrem, putem, ştim să acceptăm că unele lucruri vor rămâne

pururea undeva unde inteligenţa noastră nu poate ajunge, neîncăpând în

cunoştinţele noastre cele bogate şi inflamate.

Şi astfel ajunge omenirea să-şi investească o parte din venituri în elaborarea unui

scenariu al apariţiei vieţii din neviu. Sau al evoluţiei fiinţelor vii dând dintr-una în- tr-

alta. Asta în timp ce probleme precum cu totul nevinovata moarte prin inaniţie a unei

părţi semnificative din populaţia planetei sunt lăsate în seama... selecţiei naturale. Quo

vadis, Domine ? Ştim, oriîncotro dorim.

51

OANA IFTIMF.

Iată neajunsurile unui tip de cunoaştere care te îndeamnă să te sforţezi peste

puteri, când ar trebui să fie clar că e zadarnic. Teologia, cel puţin, păstrează rezerva

tainelor şi ne declară, ritos, că acelea nu sunt de nasul nostru. Şi nu pentru că ni s-ar fi

pus restricţii în casa Părintelui nostru ci, pare-se, fiindcă este spre binele nostru să nu

ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala.

Poate că nu ajungem să înţelegem tainele de glodu-roşi ce suntem şi, de aceea,

nici nu are rost să încercăm, iar teologia îşi face datoria de a ne preveni asupra futili tăţii

demersului. Sau, poate că lucrurile stau aşa şi că ar fi cuminte să le lăsăm să rămână

aşa fiindcă tainele feresc de vederea noastră lucruri atât de frumoase şi de măreţe

încât iscodirea lor nesăbuită ne-ar atrage până într-atâta sufletul lăsat de Dumnezeu cu

dorul după frumos şi măreţ încât l-ar smulge din trup. Că nu ni s-a lăsat, aşadar,

înţelegerea pe pământ a miezului înfricoşător al tainelor şi vederea faţă către faţă a lui

Dumnezeu pentru că sufletul nostru, purtat de fărâma lui de taină splendidă, dum-

nezeiască, s-ar scutura de trup înainte de vreme, voind să meargă alături de Creatorul

său.

Atâta ştim. Că în trupul acesta omul nu poate cuteza să privească pe Dumnezeu

în slava Sa, fiindcă ar muri.

Omul, să nu cuteze ceva ?! Este sub demnitatea noastră de fiinţe coborâte din

copac prin proprii forţe de legănare din cracă în cracă. Vom cuteza orice, chiar dacă

sau mai ales dacă bigoţii şi/sau retrograzii se jelesc vor bind despre hulă, blasfemie şi

alte alea. Precum şi despre nu ştiu ce judecată şi îndepărtare de Dumnezeu. Care

Dumnezeu ?

Unul bun, milostiv şi îndelung răbdător, căruia îi pare rău de păcatele

oamenilor...

Aha, adică o momâie fără sânge în vine. Dumnezeul babelor, al laşilor şi al celor slabi

de minte. Am văzut, pe in-

52


ternet, cum se dezbate în occident problema dacă este sau nu creştinismul o invenţie

pentru oameni slabi şi proşti.

S-ar putea iar atrage atenţia asupra motto-ului acestui capitol. Răul nostru este al

nostru, binele nostru este al nostru, nu al lui Dumnezeu. Se spune, e adevărat, că toa tă

darea cea bună este de la Dumnezeu. Da, buna întocmire este de la El, cele ce ne sunt

de folos sunt de la El. Doar că nu ne forţează să optăm tocmai pentru acestea.

O religie care preţuieşte liberul arbitru, care se învârte în jurul lui nu are cum fi

pentru oameni slabi şi proşti, aceia n-ar avea curajul şi/sau n-ar ştii să facă nici o alegere,

fie ea bună sau rea. Ar sta ca măgarul lui Buridan, între bine şi rău, până ce ar trece

veşnicia.

Aceasta nu înseamnă că văd în creştinism o religie eli-tistă, care îşi revendică oamenii

tari şi cu I.Q. peste 200. Tocmai dintr-un punct creştin de vedere oamenii nu pot fi

adăugiţi sau repudiaţi după calităţi şi defecte. Oricare ar fi calităţile, ele sunt dar de la

Dumnezeu, pentru care persoana nu are nici un merit. Meritul vine odată cu folosirea

acestor calităţi în moduri bineplăcute Domnului. Cât despre defecte, slăbiciunile

omeneşti se iartă, mai complicat este cu iertarea celor amplificate, căutate şi

cultivate, la îndemnul diavolului.

Deosebirea binelui de rău stă în chip firesc în puterea fiinţei umane, de la o

anumită vârstă încolo şi trece cu precădere prin filtrul dreptei judecăţi, dar intrinsec

de la Dumnezeu. împreună cu legea, un alt dar, să zicem, extrinsec, dreapta judecată

ne sprijină în exercitarea spre bine a liberului arbitru. Avem toată susţinerea (chiar şi un

înger dat la botez), doar că alegerea... tot noi o facem. Şi tocmai în asta constă farmecul

acţiunii. în alegere şi culegere, în faptă şi răsplată.

Creştinismul învaţă că omul deţine, ca pe o comoară ascunsă, pornirea către bine,

dorul după Dumnezeu, de

53

OANA IFTIME

la care şi-a luat viaţa sa, care, odată izvorâtă, continuă să susure prin purtarea de grijă a

Sfântului Duh. Ne mai învaţă şi cum să trăim, spre folosul nostru şi al celorlalţi. Ne

învaţă bunătatea, dăruirea, dragostea, nobleţea sufletească.

Ateismul ce ne învaţă ? Că nu este Dumnezeu (adică, ce a zis nebunul în inima

sa...).

(A bate şaua...)

Evoluţionismul nu învaţă în mod explicit că Dumnezeu nu există.

Vorbeşte doar despre tragerea animalelor unele din altele...

Evocarea transformării speciilor îşi găseşte, probabil, cea mai bună paralelă în

relatarea baronului Miinchhau-sen despre cum s-a scos pe sine însuşi din mlaştină tră-

gându-se de păr.

Se vor găsi, desigur, evoluţionişti conştiincioşi care să obiecteze că speciile nu s-au

transformat prin forţe proprii ci sub influenţa mediului. Mda, probabil că ar trebui să

renunţ la paralela cu istoriile baronului Miinchhausen şi să mă gândesc la similarităţi

mai adequate. Precum, bunăoară, la gloaba răpciugoasă a lui Harap Alb mâncând

jăratec şi transformându-se într-un armăsar focos. Sau la broaştele care se dau de

trei ori peste cap şi se transformă în prinţi, probabil sub influenţa gravitaţiei şi/sau

forţei centrifuge.

Evoluţioniştii se străduie de nişte decenii bune să surprindă acţiunea de a evolua şi

rezultatul ei. Se pare, însă, că s-au văzut nevoiţi să admită că selecţia naturală ope rează

sub acoperire, patentându-şi invenţiile în străinătate, fiindcă nimeni nu a surprins-o,

până acum, în fla-

54


grant. Explicaţia uzitată (până la plesnirea cusăturilor cu aţă albă) a faptului că nimeni

nu a văzut cu ochiul liber specii devenind alte specii este aceea conform căreia astfel de

transformări nu se produc de pe azi pe mâine ci de-a lungul erelor geologice.

Trecem peste faptul că unele teorii recente vorbesc despre un timp care s-ar

putea să nu fie aşa de linear pe cât ne-am obişnuit noi să-1 vedem, între două sunete

de ceas deşteptător. Şi tot rămâne o observaţie de bun simţ. Acceptând că, de fapt,

chichirezul constă nu în perioada parcursă ci în numărul de generaţii trăitoare într-o

perioadă dată, cum se face că nefericita de Drosophila, cantonată în laboratoare, nu s-a

transformat, până acum, într-o supermuscă pornită să înfrunte mediul vitreg în care

cercetătorii o chinuie în fel şi chip ? Este un comentariu cât se poate de rezonabil, pe

care l-au mai făcut şi alţii, sub alte forme (vezi Ion Vlăducă şi Firmilian Gherasim,

Ortodoxismul şi eroarea evoluţioni stă, Ed. Scarg _1_20Q2).

Evoluţioniştilor le-a scăpat, se vede, unicul caz care ne-ar putea pune pe gânduri

- hidoasa, descumpănitoa-rea apariţie pe plaiurile noastre a omului de tip nou. E

adevărat, tragismul acestui unic exemplu compensează absenţa pe scară mai largă a

fenomenului.

Acum rămâne să studiem cazul şi să decidem dacă omul de tip nou este sau nu

specie validă. Parcă ar fi — are coloana foarte flexibilă, spre deosebire de omul co-

mun în specia - mamă; agreează deplasarea târâş, iarăşi, spre deosebire de

exemplarele căpoase ale speciei mamă, care preferă să poată vedea cerul; şi cu

masa cerebrală pare să se fi petrecut ceva... Ciudese 4 sunt acestea !... Ce să se fi

întâmplat ?

minunate, nu ciudate {sic!), (n.a.)

55

OANA IFTIMF.

Dinozaurii, se zice, au pierit din pricina unei catastro fe, în urma lor n-au rămas decât

nişte predatori mici şi afurisiţi. Or, catastrofă am avut, comunismul (şi mai stă una pe

ţeava, occidentalismul), oamenii de tip nou se situează, oarecum, pe poziţia

predatorilor meschini prin dimensiuni şi manifestări. Istoria se repetă, oare?...

Lăsând glumele amare la o parte, adesea oamenii de ştiinţă evoluţionişti statuează

existenţa unor specii distincte, precum şi filiaţia lor, pe baza unor criterii cam la fel de

serioase ca şi cele pe care le-am enumerat eu apropo de „omul nou" şi specia sa

mamă, omul pur şi simplu.

Şi totuşi, care este rostul evoluţionismului, ca -ism?

Să luăm un caz.

După fervoarea cu care l-au utilizat pedagogii comunişti la punerea bazelor

concepţiei materialist dialectice'' asupra lumii noastre celei de toate zilele se vede că

rostul său era important pentru ideologia fără de Dumnezeu menţionată.

Astfel, omul de tip nou trebuia să-şi asume cu mândrie tovărăşească descinderea

din pitecantrop cu ajutorul muncii, care trebuia să continue, îndârjit, probabil pentru a

nu se reversa, cumva, procesul.

Acum, deh, şi creştinismul îndeamnă la muncă, la împlinirea datoriei, căci cine nu

munceşte nici să nu mănânce. Pe de altă parte, munca este, totuşi, prima listată între

consecinţele neplăcute ale căderii în păcat, fiind caracteristică lumii căzute. în acelaşi

timp, omul se cade a nu se lenevi în primul rând în cele ale sufletului, ca mai

5 Citat din manualul de Metodica predării biologiei după care a învăţat şi generaţia mea, la şapte ani după evenimentele din decembrie 1989 - se vede că aceştia au fost „vacile slabe", poporul nostru încă nu ieşise din convalescenţa acelei boli a minţii şi sufletului care a fost materialismul ştiinţific. Oare să fi ieşit, până acum?...

56

INTRODUCERE IN ANTIF.VOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

importante decât hrana, îmbrăcămintea, spectacolele omagiale sau ziditul pe nisip(ul

Dâmboviţei, Volgăi, Vlta-vei, Măritei etc). Iar în cele spirituale, omul nu prea poa te fi

atins, căci se cufundă în Dumnezeu şi într-o libertate unde nu-1 mai ajunge nici un fel

de poliţie politică.

Pericol la orizont. Credinţa înseamnă libertate. Libertatea celui care, încredinţându-se

Tatălui {Fie voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ) ajunge cam prea je m'en fi-che-ist

faţă de lumea aceasta, de bucuriile şi de durerile ei meschine în raport cu eternitatea

pentru a mai fi un tovarăş de nădejde.

Omul liber în sensul suprem, în care nimic din ceea ce i-ar putea face lumea aceasta

nu-1 mai poate durea, fiindcă poartă în suflet o alinare mai presus de fire este o fiinţă

ciudată şi periculoasă pentru regimurile dictatoriale. într-un cadru manifestând

aversiune faţă de conceptul de religie, el este, în mod paradoxal, un eretic, fiindcă se

închină la alt dumnezeu decât prevăd documentele regimului.

într-o ciudată răsturnare, ca o imagine într-o oglindă strâmbă, el încalcă decalogul

unei (anti)lumi a cărei a doua poruncă este Să nu-ţi faci Dumnezeu şi lasă în urmă

supunerea oarbă faţă de un om sau mai mulţi pentru că nu-i mai ajunge firea să se dea

acelora, după ce s-a dăruit lui Hristos.

Rebelii care, neputând sluji la doi dumnezei (dat al condiţiei umane proclamat de

Creatorul însuşi) au ales să slujească Dumnezeului adevărat trebuiau convinşi că în-

chinarea lor e goală şi ridicolă, înălţându-se către vidul cosmic, mut, nesimţitor, care

pe nimeni nu aude şi pe nimeni nu iubeşte.

Ateismul, trebuie să atragem atenţia, nu constituie privilegiul unui loc sau al unei

epoci. Doar că uneori devine politică de stat, iar alteori rămâne să reprezinte o preocu -

pare individuală. Un hobby, dacă vreţi... Să reamintim,

57

OANA IFTIMF.

Darwin nu era comunist ci, pur şi simplu, un ateu fără coloratură politică, de ale cărui

savantlâcuri s-au slujit, deopotrivă, ideologii inumane apusene şi răsăritene, după

cum am văzut.

Orice politică îndreptată împotriva omului, fie ea nazism, comunism sau mai ştiu eu

ce altceva a simţit nevoia de a-L elimina pe Dumnezeu din ecuaţie, ca Unul ce nu este

de acord cu batjocorirea, exploatarea, uciderea şi toate celelalte câte se pot face

fiinţelor omeneşti, ca potenţial Judecător al acestor fapte şi ca Mângâietor al celor

chinuiţi de dragul de a le auzi ţipetele.

De altfel, în paralel cu elaborarea modelului primei „fiinţe" vii apărute din neviu de

către biologul sovietic Al. Oparin, un savant din Apusul considerat creştin, J.B.S.

Haldane era preocupat de unul şi acelaşi lucru. Au existat şi încă există atei free-lance şi

atei înregimentaţi, programatici. Rebeli fără cauză şi rebeli slujitori. Mijloacele lor sunt,

însă, cam aceleaşi.

O cale de a zdruncina credinţa oamenilor trebuia să fie ştiinţa, care a fost

înzestrată, iarăşi printr-un ciudat transfer de atribute, cu trăsăturile unei divinităţi.

Ştiinţa este infailibilă, la ea totul se poate, de la ea ne vine bine le şi tot ceea ce ne

învaţă ea este adevăr incontestabil.

Dată fiind omnipotenţa (ca să nu spun „multifuncţiona-litatea") ştiinţei, tot ea trebuia să

ne înveţe că nu este Dumnezeu (Eoz, ecmb? Hem! There is no such thing as God.).

Este celebră, cred, acea transmisiune realizată de sovietici în care aparatura de

înaltă performanţă, la vremea ei, de la bordul staţiei Soiuz a fost utilizată pentru a pro-

paga unde purtătoare ale unui mesaj cel puţin ciudat. Iu- rii Gagarin a precizat, pentru

omenirea entuziasmată de o nouă şi notabilă ispravă, „cucerirea" Cosmosului, că nu a

întâlnit, în drumul său, îngeri sau alte de-astea. Cosmosul e gol, întunecat şi rece, iar

Dumnezeu nu are unde

58


locui. Extrem de interesant. Când, după multe şi grele tribulaţii, omul ajunge, în sfârşit în

Cosmos, iată ce găseşte cu cale să spună...

în mod mai mult sau mai puţin conştient, ateismul militant a ales să surpe

încredinţarea despre Dumnezeu prin revelaţia naturală, despre care se spune că este

cea mai accesibilă cale de a realiza existenţa Creatorului, cunoaşterea Artistului prin

lucrul mâinilor Sale. Personal, cunosc valoarea revelaţiei naturale, care m-a determinat,

prin arătarea unor minuni de acum banale (precum răsăritul şi apusul, înverzirea

pomilor sau funcţionarea propriului meu corp) să cred, la o vârstă la care, într-adevăr,

argumentele filozofice nu se bucurau de cine ştie ce inte res din partea mea. Făceam,

însă, deosebirea dintre ordine şi dezordine şi mi-a trecut prin cap, la un moment dat

mie de sus că atâta ordine câtă se poate vedea în lume nu avea cum să se iste de la

sine. Cineva a făcut ordine pe lume, oameni buni, a fost concluzia copilului care

eram atunci.

Aşadar, pentru a nu păţi şi alţii ca mine, trebuia demonstrată calitatea de fapt divers

a apariţiei din nimic a unei lumi în care multe alte elemente au putut, mai apoi, apărea

de la sine, inclusiv viaţa.

Cu universul, ateii militanţi s-au descurcat cam prost. Ori din ce s-ar susţine că s-a

ivit lumea, se poate pune întrebarea de unde a apărut ori-din-ce-ul. Ce a fost mai

înainte de el, de ce, la un moment dat, a explodat, împrăştiind lume peste tot. Cauza

ultimă a apariţiei universului, obârşia lucrurilor a rămas, până astăzi, neatinsă de mintea

omenească, în versiunea sa sine Deo.

Problema apariţiei vieţii a fost cu mult mai uşor de manipulat. în lumea apărută

nu se ştie cum, dar a cărei existenţă constituie o certitudine au fost desemnate ocul te

forţe fizieo-chimice care au propulsat materia către o

OANA IFTIMF.

stare cu totul şi cu totul specială, în care se naşte, creşte, moare şi, de la un punct al

evoluţiei încolo, începe să scrie teorii ateiste...

De unde s-au furişat toate forţele (sau cum le numeam eu atunci) în lume admit că

este o întrebare pe care mi-am pus-o chiar şi la vremea când nu gustam filozofia şi

încă dinainte ca Dumnezeu să mă câştige pentru Sine prin înflorirea caisului din faţa

blocului. Era vremea întrebărilor simple, cinstite, de copil pornit să afle sensul existenţei

fără a avea habar ce caută, de fapt, sau că există un asemenea concept.

Din acest punct de vedere, omenirea trăieşte o copilărie perpetuă. Dacă n-am putut

fi curaţi ca pruncii, am păstrat copilăria atât cât s-a putut şi într-o altă formă. Mirarea

perpetuă de copil şi dorinţa de a şti pentm ce sunt lucrurile aşa cum sunt ne-au

mânat să scormonim, să aflăm, să descoperim, să cunoaştem. S-a dovedit bună,

fiindcă ne-a dus înainte şi s-a dovedit rea, fiindcă am pustiit, pe unde am trecut.

Căci, din nefericire, pornirea noastră spre cunoaştere s-a manifestat adesea

copilăreşte, până la sensul acela, în care copilul, deşi dinainte conştient de faptul că

musca nu poate zbura fără aripi, i le smulge, spre a se încredinţa. Prea adesea,

cunoaşterea a ajuns să însemne devastare. Prea rar ne-am întrebat la ce foloseşte acea

cunoaştere care îşi are mijlocul şi preţul în distrugerea obiectului de cunoscut.

(Cât despre viaţă şi misterul ei...)

Se spune că în copilărie chinuim animalele din cruzime. Da, poate fi şi acesta un

motiv. Aş zice, însă, că, mai degrabă şi cel mai adesea le chinuim din mirare şi din

60


curiozitate. Fiinţele vii ne consternează. încercăm să pipăim viaţa din ele, să înţelegem

ce le mişcă, ce le face să umble, să zboare, să înoate. Şi tot zgândărind prin ele, la

modul propriu, la un moment dat viaţa dispare, pleacă departe, şi noi tot nu ştim ce

era.

Aţi văzut, probabil, copii izbucnind în plâns după ce au omorât o creatură. Fiindcă

nu asta voiau şi fiindcă animalul le plăcea, fără îndoială, viu. înţelegeau, fără multe

cuvinte, filozofie şi alte artificii faptul că prin aceea era deosebit şi atrăgător, prin viaţa

din el. Boţul de materie rămas în urma vieţii pe care ei au exilat-o, fără să vrea, nu le

spune nimic, îi face doar să se simtă, pentru câteva clipe, singuri pe lume şi atunci

încep să curgă lacrimile.

Oare de ce, când eşti mic, uciderea fără de voie a unei creaturi te face să te simţi

singur pe lume ? Habar nu ai, la vremea aceea, că viaţa este un dar al Sfântului Duh, că

Dumnezeu Atoateţiitonjl ţine suflarea în fiinţa aceea din mâinile tale, prin energiile Sale

necreate. Şi totuşi, când acestea pleacă, risipindu-se din cauza ta, te simţi părăsit, de

parcă ai fi văzut pe Dumnezeu plecând de lângă tine.

Viaţa trebuia să apară de la sine, altfel aproape nimeni nu ar fi crezut că Dumnezeu

nu există. Ea este o probă a existenţei Lui şi încă una care se găseşte peste tot. Nu tu-

turor le pasă de faptul că Dumnezeu îi înconjoară în chip nevăzut, fiind pretutindeni;

ochilor, însă, ar fi putut ajunge să le creadă, văzând de jur împrejur tot atâtea mani-

festări ale Duhului Ziditor, fiinţe de pământ şi apă ţinute să trăiască, să fie, adică, prin

suflarea Lui, altfel decât pământul şi apa din care s-au făcut.

Procesul de elaborare a teoriilor referitoare la apariţia vieţii sine Deo au cunoscut şi

un bizar joc de substituţie între cauză şi efect.

61

OANA IFTIME

Pentru unii, premiza era Dumnezeu nu există, deci El nu ar fi putut crea viaţa, aşa

că nouă ne rămâne, în chip firesc, de arătat cum. a apărut de la sine.

Pentru alţii, premiza a fost iată, putem arăta că viaţa a apărut de la sine, aşadar, n-

avea nevoie să fie creată, sau, altfel spus, Dumnezeu nu există.

Pe lângă aceste categorii majore, a existat şi există, încă, o minoritate inocentă

care nu-şi pune probleme filozofice. Demonstrarea posibilităţii apariţiei vieţii din ne-viu

constituie, pentru aceştia, un hobby, o preocupare de savant distrat, venind în mod

natural în continuarea experimentelor realizate cu „trusa chimistului amator". în ceea

ce-i priveşte, inexistenţa sau existenţa lui Dumnezeu nici nu se asumă, nici nu se

demonstrează, dat fiind că nu-i preocupă această problemă. Nu că ar face, prin acest

gen de atitudine, un rău mai mic. Dar, cel puţin, îl fac involuntar.

De-a lungul ultimelor decenii, susţinătorii teoriei apariţiei vieţii din neviu au lucrat, cu

migala unora porniţi să facă un castel adunând nisip fir cu fir, la elaborarea unui suport,

a unei demonstraţii a acestei teorii.

Constatând că, la modul obiectiv, lucrurile sunt cam la fel de demonstrate, acum ca şi

odinioară, adică deloc, s-a purces la ajustarea realităţii în acord cu imaginarul. Dacă

probele demonstrează contrariul, probele trebuie descalificate. Dacă altă şi altă ipoteză

nu funcţionează, demonstraţiile eşuând, invariabil, într-un faliment general al ideii de

apariţie a vieţii din neviu, elaborăm altă ipoteză şi mai „lucrăm" niţel la susţinerea

ştiinţifică. Dacă această frază ar fi fost spusă, nu scrisă, probabil că nici un om de bună

credinţă n-ar fi sesizat ghilimelele !

Aşa s-a şi întâmplat. Neajunsurile, poticnelile, scurtcircuitările, întreruperile au fost,

pur şi simplu, eludate, în virtutea ideii că ansamblul, cumva, o să funcţioneze. Şi

62


aşa s-a ajuns la demonstraţii zise ştiinţifice, elaborate după o metodologie care

aminteşte, în chip grotesc, de o snoavă absurdă.

Mamă, a spus, într-o zi, un copil sărac, fă-mi, te rog, nişte gogoşi.

Nu pot, băiete, fiindcă nu am ouă...

Nu-i nimic, mamă, fă-lefără ouă...

Nu pot, fiule, fiindcă nu avem în casă nici un pic de lapte...

Lasă, mamă, merg şi aşa, fără lapte...

Ba nu merg, fiindcă nu am o fărâmă de aluat dospit, să le facă să crească...

Lasă, mamă, sunt bune şi necrescute... Hai, fă-mi gogoşi, te roooog...

Nu pot, măi, nu înţelegi, n-am cum să-ţi fac gogoşi, fiindcă nici făină nu avem !

E, mamă... Lasă... Fă-le şi aşa, fără făină !

Cam aşa trebuie că s-a desfăşurat şi dialogul dintre Ştiinţă şi fiii săi dornici de a simţi

aromă de teorii ateiste referitoare la originea vieţii. Spre deosebire de mama din

snoavă, despre care nu ştim ce a făcut (a dat din mână a lehamite şi s-a dus să

scormone în cămară după vreun fruct vechi şi mucegăit sau i-a tras copilului

pisălog o mamă de bătaie...), cu biata Ştiinţă ştim ce s-a întâmplat.

A fost forţată să facă gogoşi din nimic.

(Despre poticnirea de la primul pas)

Spre consternarea probabilă a cititorului voi preciza faptul că formularea unei

definiţii a vieţii este una dintre cele mai mari capcane pe care realitatea le întinde ma-

niacului ştinţific.

63

OANA IFTIME

Materialismul a ajuns, cu chiu, cu vai, la concluzia că viaţa este o formă superioară

de mişcare a materiei.

La ora actuală, sunt considerate vii acele organisme capabile de:

- autoconservare- de a-şi menţine, adică, structura ca

racteristică şi proprietăţile, trăsăturile care le definesc

drept ceea ce sunt; în virtutea acestui principiu, fiecare

vietate se naşte, creşte şi moare în cadrul speciei din care

face parte, mai mult, îşi păstrează individualitatea.

- autoreînnnoire- constând în capacitatea de a prelua

din mediu materia primă necesară înlocuirii structurilor

degradate, îmbătrânite. Autoreînnoirea trebuie să respec

te principiul autoconservării. Ceea ce se preia din mediu

este prelucrat şi transformat în „material de construcţie"

specific organismului. E.g. proteinele din carnea de pasă

re, porc, peşte, etc. pe care o ingerăm sunt descompuse,

în urma procesului de digestie, în aminoacizi, aceştia

ajungând, astfel, la îndemâna acelor structuri ale organis

mului care construiesc, din aminoacizii asimilaţi, protei

ne umane, diferite de cele de porc, pasăre, etc, specifice

omului, care sunt, mai apoi, trimise, în organism, acolo

unde este nevoie de ele.

- autoreglare- reprezintă capacitatea permanent exer

citată a fiinţelor vii de a-şi menţine funcţiile între nişte

parametri adecvaţi. Depăşirea anumitor limite este peri

culoasă, putând provoca dezordine în organism. Or, din

colo de pragul la care fenomenul rămâne lesne reversi

bil, putându-se ieşi pe loc din situaţia de criză, dezordi

nea înseamnă boală sau moarte.

- autoreproducere. Autoreproducerea este expresia la

nivel de specie a autoconservării. Astfel, dintr-unul sau

doi indivizi parentali emerg, printr-un tip sau altul de

proces reproductiv indivizi asemănători cu cel/cei paren

tali în suficientă măsură pentru a asigura apartenenţa la

64

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢION1SMUL ŞTIINŢIFIC

specie şi în acelaşi timp îndeajuns de diferiţi de aces ta/aceştia pentru a-şi putea

revendica individualitatea.

Cu precădere, însă, sunt „unicizate" organismele rezultate din reproducere

sexuată. Dar nici măcar organismele rezultate dintr-un singur genitor, prin aşa-numita

reproducere vegetativă nu sunt 100% identice cu părintele lor unic. Voi încerca să vă

explic aceste lucruri.

Orice organism viu deţine, în fiecare celulă a corpului, setul de instrucţiuni necesar

desfăşurării bios-ului, vieţii organice, respectiv menţinerii structurii corpului şi înde-

plinirii funcţiilor sale. Aceste instrucţiuni poartă denumirea de informaţie genetică.

Genetica actuală susţine că informaţia genetică este responsabilă şi de realizarea func-

ţiilor psihice ale indivizilor umani, punct de vedere cu care nu sunt de acord, după

cum se va vedea şi mai jos.

De ce informaţie, am văzut. De ce genetică'? Fevvao (gennao) înseamnă, în limba

greacă, „a (se) naşte". Naştere, nu în sensul limitativ al actului parturiţiei ci în sensul

modelării structurilor organismului, cărora li se adaugă capacitatea de a exercita

anumite funcţii. Naştere, în sensul de creaţie, precum a unei opere de artă, reprezen-

tată de fiecare organism viu.

Astfel, de cândva şi pentru totdeauna viaţa irupe din viaţă. Afirm aceasta, în deplin

acord cu nişte secole bune de biologie şi în contradicţie cu anumite opinii moderne,

conform cărora prima viaţă s-a iţit, cândva, cumva, din neviu. Este celebră, în biologie,

expresia Omnis cellula e cellulae — Orice celulă provine dintr-o celulă, expresie care

sintetizează teoria celulară 3. lui Schleiden şi Schwann, doi biologi din secolul al XlX-

lea, care au făcut probabil ultima observaţie de real bun simţ din ştiinţele biologice

moderne şi contemporane. Anume, că o celulă vie nu are cum apărea, altfel, decât dintr-

o altă celulă vie.

65

OANA IFTIMF.

Un organism viu nu poate apărea altfel, decât dintr-un alt organism viu.

Aşadar, de când au ieşit din mâna Creatorului primele fiinţe vii şi până în zilele

noastre, viaţa a cunoscut un şir neîntrerupt de generaţii, Dumnezeu dăruind, mereu şi

mereu, duh de viaţă la noi şi noi creaturi. Putem aduce o completare frazei care

deschide paragraful - astfel, de cândva şi pentru totdeauna, viaţa erupe din viaţă,

prin Viaţă.

Pentru a înţelege cum devine chestiunea cu informaţia genetică va trebui să

desprindem, ca pe o secvenţă din-tr-o epopee, spre analiză stilistică, o viaţă, o

existenţă individuală, din marea scriitură a naturii. în care, din punctul meu de vedere,

natura nu este autorul, în personificarea eretică obişnuită (Natura cu „n" mare) ci numai

opera unui Autor celebru în toate timpurile şi locurile.

Aşadar, la un moment dat, pe parcursul existenţei sale, orice organism viu

(excepţiile întăresc regula) se reproduce, se înmulţeşte. (De fapt, se „înmulţeşte" specia,

individul rămâne individ unic, doar că produce, într-un fel sau altul, alţi indivizi

similari.) Din mulţimea de celule care alcătuiesc o fiinţă vie, unele vor forma o altă fiinţă

vie, spre dăinuirea speciei.

în cazul înmulţirii vegetative, celulele care vor propaga existenţa speciei provin de la

un singur individ. Multe plante se reproduc vegetativ, părţi desprinse din corpurile lor

fiind capabile de a forma un alt exemplar, dacă sunt expuse la condiţii prielnice. Şi

unele animale se pot reproduce vegetativ. Iată, coralii, cunoscuţi şi, cred eu, apreciaţi

de multă lume, pentru frumuseţea lor, se reproduc atât vegetativ cât şi sexuat.

Ar mai fi de adăugat faptul că la unele specii înmulţirea vegetativă se poate face

prin intermediul unor părţi oarecare, a unor bucăţele anonime de plantă sau animal.

66


La alte specii, există grupuri de celule specializate pentru înmulţire, ele şi numai ele

putându-se transforma în exemplare noi de plantă sau animal, odată desprinse de

organismul parental.

în cazul reproducerii sexuate, un singur individ nu poate propaga viaţa speciei.

Este nevoie de două exemplare de sex opus, fiecare contribuind la obţinerea exem-

plarului nou. Fiecare dintre părinţi deţine o celulă specializată pentru înmulţire, care

trebuie să-şi întâlnească celula omoloagă provenită de la partenerul de sex opus. Spre

exemplu, la om, spermatozoizii formaţi în organismul bărbatului trebuie să întâlnească

ovulele adăpostite în corpul femeii.

Odată realizată joncţiunea, fecundaţia, odată unite cele două celule

reproducătoare, s-a şi conturat un nou destin. Celula ou, rezultată din fecundaţie,

conţine (cel puţin teoretic) toată informaţia necesară pentru a se transforma într-un

organism viu şi întreg, funcţional, care într-o bună zi va contribui la repetarea istoriei,

înmulţin-du-se, la rândul său. Paranteza din fraza precedentă i-a revoltat, probabil, pe

unii cititori. Da, teoretic, conform teoriilor materialiste în vigoare în biologie, conform

unei viziuni cu ochelari de cal. Dintr-un punct de vedere creştin, materialul nu se

descurcă singur. Are nevoie de călăuzire nevăzută, viaţa fiind altceva şi cu mult mai

mult decât simpla expresie a ceea ce am identificat noi drept informaţie genetică.

Cu toate rezervele şi precizările de mai sus, relative la material şi imaterial, acea

celulă sau grup de celule destinat înmulţirii parcurge drumul transformărilor într-un

nou organism. Se hrăneşte, într-un mod sau altul şi creşte, integrând substanţele

absorbite sub formă de hrană în propriile structuri.

67

OANA 1FTIME

Informaţia genetică (şi nu numai aceasta, vin eu şi spun, în bunul spirit al

biologului bigot) conduce, administrează toate aceste procese, de modelare, de

construcţie, din „cărămizile" puse la dispoziţie de mediul de viaţă, a unor structuri

specifice fiinţei vii în stare născândă. Anumite lucruri inerte luate din lume (şi carnea unui

animal mort este inertă), care pentru fiinţa incipientă ca formă sunt bune de mâncat, de

absorbit, devin, astfel, parte din-tr-un ansamblu viu. Felul în care se produce integrarea

neviului în viu este coordonat de către informaţia genetică. Şi nu numai de către aceasta,

voi adăuga iar şi iar, cu obstinaţia celui sigur de o dreptate care nu este doar a lui.

O explicaţie materialistă a perfectei coordonări a fenomenelor vieţii invocă

„necesitatea", precum şi ideea „potrivirii moleculare". Fenomenele vieţii se petrec

dintr-o necesitate internă a sistemului viu. Dacă ceva lipseşte, se dă semnalul de alarmă

şi acel ceva este căutat în mediu sau produs în organism, din materiale deja

disponibile. Moleculele din care este alcătuit organismul se reclamă una pe alta, piese

dintr-un uriaş puzzle tridimensional, care trebuie să fie mereu complet. De cum cade

o piesă, se pune alta în loc, desigur, aceea şi numai aceea care se potriveşte.

Există, însă, o seamă de elemente nenecesare în lu mea aceasta vie, tabloul vieţii

are tuşe cu mult mai bogate şi mai calde decât ar fi strict necesar pentru ca ansamblul

să exprime, totuşi, ceva.

Nenecesare sunt, eu ştiu, culorile peştilor care trăiesc la mare adâncime, în

oceane, minunate unei vederi care nu-i vede. Se susţine, de către biologii materialişti,

că, în lumea vie, coloritul are rol de semnal de recunoaştere, de avertizare, între

pradă şi prădător, parteneri de reproducere ş.a. Doar că acolo, în adânc, e întuneric, e

totul negru, culorile sunt ţinute să lipsească, în absenţa luminii

68

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢIONLSMUL ŞTIINŢIFIC

din care se nasc instantaneu. Prada şi prădătorul nu se văd, partenerii nu se văd,

nimeni nu poate vedea pe nimeni, atunci la ce bun atâtea culori ?

In afara faptului că Cineva se bucură de ei văzând unde noi nu putem vedea, că

S-a bucurat de ei făcându-i astfel pentru frumuseţe, care nu are nevoie de justificări, nu

găsesc altă explicaţie.

Voi mai spune, cu îndrăzneală, că, dacă la nivel individual se poate vorbi despre

necesitate, prin satisfacerea căreia se asigură continuitatea vieţii organismului, la ni-

velul grupului, al speciei, conceptul de necesitate devine absurd.

Nimic nu reclamă reproducerea, perpetuarea vieţii dincolo de individ. Cu toatele

ar putea să moară, lăsând lumea goală de viaţă. Viaţa constituie o rebeliune, se situează

complet pe lângă tendinţa generală a materiei, de liniştire întru desăvârşită dezordine.

Să nu se grăbească nimeni să-mi vorbească despre instinctul de reproducere,

despre hormoni şi imboldul lor irepresibil, despre sex ca activitate înalt

recompensatorie etc. Aceasta este perspectiva umană, şi încă cea şchioapă,

deformată, care ne arată ca pe nişte mânaţi de un fel de foame lacomă, care ne roade

nu stomacul, ci organele genitale.

Animalele nu sunt, in genere, obsedate sexual (iar plantele nici atât...). S-au găsit

unii care să facă un experiment în cursul căruia animalul astfel chinuit era învăţat să-şi

stimuleze, printr-un impuls electric pe care-1 obţinea călcând pe o pedală, o anumită

zonă din creier, astfel încât să obţină satisfacţie sexuală. Dar această caricatură

grotescă a activităţii reproductive nu spune mare lucru. Precizează o zonă din creier în

care există centrii ai motivaţiei sexuale, care integrează informaţiile primite de la zonele

corpului stimulate în timpul excitaţiei sexuale sub

69

OANA IFTIMF.

forma senzaţiei de plăcere. Activitatea precede plăcerea, trebuie iniţiată, să spunem aşa,

în necunoştinţă de cauză, pentru a conduce la plăcere. Să nu punem, aşadar, căruţa

înaintea cailor.

Pentru ca teoria necesităţii să-şi mai adauge absurd, să ne amintim de organismele

cu reproducere vegetativă, care nu cunosc astfel de plăceri trupeşti. Se înmulţesc şi

gata. La un moment dat, în corpul lor se produc substanţe care îndeamnă la

desprinderea celulelor destinate reproducerii, care pleacă în pribegie, căutând loc pe

lume pentru un nou exemplar. De ce se produc aceste substanţe ? De unde până unde ?

Ce gol din existenţă se cere completat cu un alt animal sau cu o altă plantă ?

Aici vor interveni iar materialiştii, cu o explicaţie pe lângă subiect. Speciile depind

unele de altele, se mănâncă unele pe altele şi nu numai, mai cunosc şi alte tipuri de

dependenţă. Ei, şi? Doar nu se reproduc unii pentru a-i mânca alţii. Interdependenţa

dintre specii este fascinantă, dar nu ţine ca explicaţie pentru perpetuarea vieţii din

generaţie în generaţie.

Nimeni nu este indispensabil. Dacă o specie piere, pier, eventual şi cele care

depindeau de ea. Cu ce cutremură chestia asta universul? Incontestabil, se strică ceva

în lume, rămâne mai săracă, dar nu atât de dezechilibrată încât să se răstoarne.

Astfel bătând câmpii, putem cugeta până la sensul existenţei. Şi descoperim că

materialismul nu-i poate atribui nici unul, că lumea, cu viaţa din ea, se încăpăţânează să

se prezinte ca artă pentru arta. De ce există o infinitate de specii, în spaţiu şi timp ?

Pentru ce ? Mai ales că viaţa este un lux al materiei, unicul fenomen care luptă pentru

organizare, spre deosebire de tot restul existenţei, resemnate cu liniştirea, cu

dezordinea odihnitoare.

Revenind la informaţia genetică... Să recapitulăm:

70


Suntem învăţaţi cu informaţie depozitată pe diferite suporturi, de la hârtia scrisă,

la mediile electronice. Şi informaţia genetică are un suport material, de pe care este

citită, executată. Totul, depozitarea, citirea, executarea instrucţiunilor se face, în plan

fizic, prin intermediul unor frânturi specifice de materie, despre care vom vorbi la

vremea potrivită. Executarea instrucţiunilor înseamnă, grosso modo, rezolvarea

luptei cu dezorganizarea, cu moartea care pândeşte permanent. înseamnă a prelua

cele necesare din mediu, în formă brută şi a le prelucra astfel încât să se asigure, cu

ajutorul lor, menţinerea structurilor organismului şi a funcţiilor sale, înseamnă în

aceste funcţii, înseamnă eventualitatea de a strânge, de a rezerva, la un moment dat,

materie pentru alcătuirea unui individ similar. Iar executarea instrucţiunilor pare să

beneficieze şi de alt tip de stimuli decât cauzele materiale invocate, de obicei, în

biologie.

Exprimarea informaţiei genetice în forma diverselor structuri ale fiecărei fiinţe vii

este întrucâtva influenţată de mediul de viaţă al respectivului organism.

Informaţia genetică a unui individ este numită şi g tip. Expresia ei concretă, rezultată

sub influenţă factorilor de mediu poartă denumirea de fenotip.

Se spune că fenotipul reprezintă totalitatea însuşirilo morfologice (adică,

structurale), fiziologice (adică, funcţionale) şi biochimice (adică, referitoare la modul

intim de desfăşurare, în organism, a proceselor biologice) ale individului, însuşiri

rezultate din interacţiunea genotipu-lui cu mediul.

Influenţele mediului există, sunt de luat în consideraţie, dar, în acelaşi timp, sunt

puternic limitate. Iată, oamenii au, cu toţii, două mâini şi nu dezvoltă palete de del

după ce învaţă să înoate. Există şi cazuri aberante, de

OANA 1FTIME

indivizi malformaţi, dar acelea sunt excepţiile triste care vin să confirme regulile

normalităţii fiecărei specii.

Iată, vorbeam despre înotători, cum reacţionează organismul la impactul cu noile

condiţii de mediu şi cu cerinţele specifice acestora - respectiv înaintarea prin apă ? Se

adaptează, îşi foloseşte resursele genetice în chip cât mai judicios. Grupele musculare

implicate în înot se dezvoltă, fiind stimulate intens. Informaţia genetică referitoare la

existenţa şi funcţionarea muşchilor în cauză este intens lecturată şi instrucţiunile

cuprinse în ea sunt puse în aplicare, pentru eficientizarea sistemului. Dar nu apar, eu ştiu,

muşchi în plus sau membrane interdigitale, ca la păsările înotătoare. Omul rămâne

întrutotul om, în formă de om, doar că anumite daturi ale sale - funcţionalitatea muşchilor,

a plămânilor, a inimii sunt exploatate într-un chip cât mai adecvat activităţii desfăşurate,

respectiv înotul.

După cum spus, deja, indivizii diferă, întrucâtva, între ei, deosebirile respectând,

totuşi, anumite limite, caracteristice grupului mai mare în care aceştia pot fi încadraţi,

zis specie. Participarea a doi indivizi cu informaţie genetică diferită la aducerea în

existenţă a unui al treilea se face astfel încât acesta din urmă devine suma trăsăturilor

strămoşilor, prin părinţii săi şi cineva complet diferit de tot restul lumii prin sine însuşi.

El este vechi, având trăsături pe care le-au mai avut şi alţii, în ascendenţă; tot el este

nou, fiindcă aceste trăsături sunt rearanjate într-o combinaţie inedită. Dacă, spre

exemplu, am privi trăsăturile umane ca pe nişte note muzicale, infinit mai multe decât

cele din gamele clasice, fiecare om ar fi o melodie unică.

Dacă tot am ajuns la individualitatea umană, cred că este cazul să detaliez ideea

conform căreia nimeni şi nimic, incluzând aici o pleiadă de geneticieni şi o bibliotecă re-

unind toată genetica umană scrisă nu mă vor convinge

72

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢIONISMUL ŞTITNŢIFIC

că ea se datorează exclusiv interacţiunii materialului genetic, în expresia sa, cu mediul.

Fără îndoială, există gene, există factori de mediu, există interacţiune şi

consecinţele ei.

Personal, sunt, însă, de părere că, mai ales în cazul omului, spre deosebire de

alte creaturi, o însemnată parte din el nu are nimic de a face cu genetica. Fiindcă, pe

lângă cele enumerate, mai există şi suflet şi împreună lucrarea sa cu Duhul, pe

parcursul existenţei umane. De unele dintre adevărurile ştiinţei mele nu sunt sigură,

de cele ale credinţei mele, da. Aşa că, decât să vă învăţ genetică, prefer să vă

reamintesc altfel de lucruri:

Există virtute şi păcat, deşi nimeni nu le poate pipăi, fiind categorii abstracte, dar

cu urmări concrete, precum însănătoşirea sau îmbolnăvirea trupului. Sau, poate că ar

fi mai potrivită împărţirea urmărilor în imateriale şi materiale, după planul în care se

manifestă. Prima consecinţă a păcatului loveşte în imaterial, slăbind sufletul. Dacă

perseverezi în eroare, în continuarea acestei consecinţe nevăzute se poate produce

dezordinea din trup, cunoscută drept boală. Pe mai departe, greşeala osteneşte din

ce în ce sufletul, stricând, totodată trupul, până la boală grea, moarte şi

descompunere. Procesul simetric, de practicare a virtuţii, fortifică sufletul şi, oricât ar fi

de incredibil pentru lumea noastră de secol trecut de vârsta majoratului poate feri şi

trupul de urâciunea de după moarte. Moaştele sfinţilor ne arată cum, prin dragoste de

cele ale Sale, omul se poate cufunda în Dumnezeu până într-atâta încât să obţină şi

puţină nestricăciune concretă.

Nemuritor cu trupul dintâi nu este nici un om care să fie numai om, oricât de

virtuos ar fi acesta. Toate sufletele vor trece prin eliberarea morţii, pentru a-şi putea cu-

noaşte măsura pentru sine a faptelor. Judecata particulară arată omului de câtă iubire

de Dumnezeu a fost capa-

73

OANA IFTIME

bil, apreciind felul în care ne-am potrivit legii Sale. Cum, însă, faptele noastre rămân

după noi, prelungindu-ne existenţa în lume astfel încât să intersecteze alte existen ţe,

ele nu pot fi judecate cu sentinţă definitivă până ce existenţa în care ele se propagă nu

se va sfârşi, stingând ecourile făcutelor noastre. Creştinismul învaţă că judecata

universală se va face asupra sufletelor iară întrupate, sentinţele rămânând să fie

executate în trupul cel nou.

Interesant este faptul că despre trupul de al doilea se spune că va fi în toate

privinţele asemănător celui dintâi, putându-ne recunoaşte, pe noi şi pe ceilalţi, dar

îmbunătăţit, nestricăcios, etern, de data aceasta, ca şi sufletul. Acest al doilea trup nu

va apărea prin naştere firească ci va fi creat dintr-o dată de Cel mai presus de fire.

Aşadar, putem prezuma că existenţa lui nu mai are nici o supunere faţă de gene, nu le

mai datorează nimic. Poate că asta ar trebui să ne atragă atenţia asupra faptului că,

probabil, nici în existenţa trupească dintâi nu datorăm genelor atât cât am putea fi

tentaţi sau învăţaţi să credem. Fiindcă ele slujesc sufletului, elementul constant,

prezent în ambele situaţii, la creşterea firească a trupului dintâi şi la crearea în chip

minunat a celui de al doilea.

Trupul şi sufletul au fost făcute simultan, şi nu întâi unul şi apoi celălalt (...).

Sufletul (...) se foloseşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creşte -

re, de simţire. (Sf. Ioan Damaschin). Aşadar, nu putem privi firea noastră ca separată

în material şi imaterial, doar acestea nedespărţite înseamnă om.

Viaţa este o formă superioară de mişcare a materiei...

Ce se poate deduce din definiţia materialistă asupra vieţii ?

în primul rând că, din punctul de vedere al oricui, fie el materialist sau idealist, viaţa

este un fenomen care activează într-un mod particular materia.

74


Şi, totodată, că avem de a face cu ceva mai altceva, din moment ce a fost nevoie

de vorba superior m definiţia pe care am pomenit-o.

Aici, reiau o mai veche serie a mea de semne de întrebare. Superior faţă de ce ?

Cuvântul acesta a făcut carieră prin întrebuinţarea sa inadecvată în ştiinţele biologice. Se

spune că viaţa este o formă superioară de mişcare a materiei, că unele organisme sunt

superioare, altele inferioare. Dar care este referinţa ?

Prin ce este viaţa superioară, între formele de mişcare a materiei? Este complexă,

coordonată, dar, în acelaşi timp, pretenţioasă şi vulnerabilă ca toate lucrurile com-

plicate. Fiinţele vii parcurg, de la naştere şi până la moarte, o perpetuă zbatere, duc o

necontenită luptă cu propria failibilitate. Fiinţa vie trebuie să mănânce, să se adă-

postească, să-şi ferească fragilitatea din calea stihiilor. Fiecare fir de nisip, pe care nimeni

nu-1 consideră „superior" a fost contemporan cu apariţia şi stingerea a nenumărate fiinţe

vii. Miezul munţilor, nesupus eroziunii există de pe când noi nu avem nici o şansă de a ne

aduce aminte şi va fi, probabil, la fel şi la a doua venire a lui Hristos.

Viaţa este, în mod inerent, un complementar al morţii.

Şi cu cât este mai complexă o fiinţă, cu atât este mai vulnerabilă, cu atât scopul

ultim, de păstrare şi perpetuare a vieţii din ea devine mai dificil de atins. Aşa că, ce ne

îndreptăţeşte să numim fiinţele complicate superioare şi pe cele mai simple (pe cât de

simplă poate fi o fiinţă vie...) inferioare'' Acestea din urmă slujesc mai eficient vieţii ca

fenomen obiectiv.

Despre om s-au emis cugetări mai optimiste, cum că nu este decât o trestie, cea

mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul Univers să se

înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. însă în cazul

în care Universul l-ar

75

OANA ItTIME

strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare şi

avantajul pe care îl are Universul asupra lui. Universul nu ştie nimic. (Blaise Pascal,

Despre măreţia omului, în Cugetări).

Să fie viaţa privită materialist superioară prin aceea că a produs, în cele din urmă,

raţiunea şi a devenit conştientă de sine ? Şi la ce i-afolosit?, ca să parafrazăm ironia

populară.

Definiţia cea pompoasă cu mişcare, materie şi superioritate neraportată nu ştie, de

fapt, să ne spună secretul deosebirii viului de neviu. Altfel spus, ce anume iniţiază această

formă superioară de mişcare şi de ce această zbatere pentru menţinerea unei viteze

constante. în fond, pentru toate creaturile ar fi fost cu mult mai simplu să declare

seppuku general decât să-şi continue tribulaţiile în căutare de hrană, adăpost şi

partener.

Ceva adună, modelează şi împinge materia la viaţă, dându-i poruncă şi ajutor ca să

o păstreze ca pe un lucru de mare preţ. Când acel ceva dispare, plecând la fel de

nevăzut şi necunoscut pe cât a venit, materia alcătuind organismul fost cândva viu îşi

pierde, treptat, chipul distinct şi devine pulbere.

Definiţia materialistă înţelege foarte puţin din ceea ce este viaţa şi deloc de unde, de

ce sau pentru ce este ea.

Ce a stârnit în materia nevie dorinţa irepresibilă de a

se organiza „superior" ? Cum a ajuns ea la o formă de

mişcare cel puţin ciudată, în ansamblul existenţei, care

tinde către minimă organizare, în timp ce viaţa neagă

. dezordinea şi smulge energie din lumea înconjurătoare ?

Şi iarăşi întreb... într-un univers care visează la calmul prin dezordine, la stări

energetice joase şi confortabile, ce imbold neştiut a făcut să se răzvrătească o fărâmă

de materie, făcând-o să pornească invers, către un tip aparte de ordine neliniştită ?

76


Nici una dintre explicaţiile decise să facă abstracţie de o voinţă care nu avea cum să

aparţină materiei oarbe care, de la Pascal citire, nu ştie nimic, nu este satisfăcătoare.

Viaţa este o încăpăţânare. Ea reprezintă un efort uriaş, pe care materia „mută şi

nesimţitoare" pur şi simplu nu are cum să-1 facă singură.

Dacă acceptăm că Dumnezeu păstrează lumea, voia Lui fiind a crea şi a ocroti, a

„ţine" ceea ce I-a ieşit din mâini, lucrurile par, deodată, mai logice. Acceptarea unei

voinţe divine înzestrează cu un sens această existenţă care, până mai adineauri,

apărea ca misterios, ciudat, consternant de inutilă, de superfluă. Viaţa, văzută ca un

dar special al Sfântului Duh, Care mişcă, de altfel, întreaga creaţie se înzestrează, la

rândul său, cu o raţiune, cu o cauză şi cu un mijloc de a fi care acoperă toate golurile

inepte ale teoriei materialiste.

Au fost identificate şi studiate nenumărate molecule participante la dezvoltarea

embrionară a exemplarelor din diferite specii.

După cum ştim, orice fiinţă vie iscată din doi părinţi îşi începe existenţa în chip de

celulă ou, rezultată din fe-cundaţie, din unirea celulei reproducătoare feminine cu cea

masculină. Pentru o vreme, celula ou trăieşte pe seama rezervelor de substanţe

provenite din celula reproducătoare feminină (ovul).

Molecula 0 (zero), care determină celula ou să-şi pună în funcţiune propriul „bagaj

de cunoştinţe", propria informaţie genetică, intrându-şi în drepturi şi devenind res-

ponsabilă pentru viaţă, după ce a trăit, o vreme, din proviziile pomenite întârzie să ni se

arate. S-ar putea spune că, la un moment dat, epuizarea uneia dintre resursele

provenite din ovul derepresează (activează) informaţia genetică a celulei ou.

Explicaţiile de tipul principiului dominoului sunt interesante, pot fi chiar considerate

rezo-

77

OANA IFTIMF

nabile, pe segmente, dar au, totodată, o mare lipsă. Nu ştiu să spună unde, când şi

de ce a căzut prima piesă. Şi atunci, ori accepţi că cineva a împins-o, ori te stră dui să

demonstrezi cum ar fi putut cădea fără ca asupra ei să acţioneze vreo forţă. Şi nu vă

întreb care variantă vi se pare mai verosimilă...

(Despre scopul celor ce urmează)

Scopul părţii înalt contaminate cu ştiinţă a acestui eseu este de a arăta, de a

explica, pe înţelesul tuturor, biologi şi nebiologi de ce n-ar fi putut neviul deveni viu

fără poruncă înaltă.

Admit că aceasta este ideea şi că demersul poate fi privit ca subiectiv. Că s-ar

putea spune că acţionez după modelul celor criticaţi mai sus, prezentând un raţiona-

ment de tipul viaţa nu putea apărea de la sine, deci a fost necesar un Creator, ergo,

Dumnezeu există. Sau, mai rău, nouă ni s-a revelat că Dumnezeu există şi a creat

viaţa; noi trebuie, aşadar, să demontăm cu orice preţ teoriile care susţin altceva.

Şi acum să introducem nişte (aparente) contradicţii...

Voi expune demontarea, dar nu pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, nu

pentru a mă face soldat, avocat, diplomat sau politician al unei lumi neatee ci pentru a

rămâne ceea ce sunt, anume om de ştiinţă şi, în plus, creştină. Despre ambele

categorii se presupune că iubesc adevărul, de orice fel ar fi el, spiritual sau palpabil

sub forma rezultatelor experimentale.

Nu este necesar şi mi se pare, chiar, lipsit de judecată a pretinde că infirmând sau

confirmând o teorie ştiinţifică strângi probe asupra existenţei lui Dumnezeu. După

cum am mai spus, cunosc valoarea revelaţiei naturale,

78


dar privind mai în profunzime constatăm că şi aceasta este, la rândul său, doar un

tip de factor care pune în mişcare ascunzişuri ale noastre care nu au nimic de a

face cu concretul ori cu gândirea ştiinţifică, dar cu ajutorul cărora înţelegem, simţim,

aflăm, ştim că Dumnezeu există. Iar asta se întâmplă atunci când am devenit dispuşi

de a accepta o astfel de întâmplare.

Fără a ni se fi dat acest fel de cunoaştere al sufletului, deosebit de cel al minţii, dar

şi fără acordul nostru de a-1 folosi degeaba am fi stat şi căscat gura la minunata alcă-

tuire a firii, fiindcă tot nu s-ar fi petrecut în noi schimbarea din nesimţitor de Dumnezeu

în simţitor de Dumnezeu, din necredincios în credincios.

Prin urmare, demonstraţia care urmează nu pretinde a avea nici o valoare teologică,

să fim bine înţeleşi. Ea nici măcar nu afirmă ceva, ci neagă totul. Punctează lipsa de

validitate, incorectitudinea ştiinţifică a tezelor care compun teoriile referitoare la

apariţia vieţii din neviu, precum şi teoria evoluţiei biologice. Cadrul de desfăşurare a

acţiunii se va muta în cercul stricteţii ştiinţifice.

Cel care crede nu are, evident, nevoie de o astfel de demonstraţie. Pentru cel care

nu crede, încă, ar putea fi factorul activator al dorului după Dumnezeu, adormit în fiinţa

lui. La acesta m-am gândit, e adevărat. Precum şi la cel hotărât să nu creadă şi care se

vede nevoit să-şi susţină necredinţa cu probe ale raţionalului, ca nu cumva să-1 răpească

iraţionalul.

Poate că dacă le voi arăta că afirmaţiile ştiinţei evoluţioniste nu fac faţă tocmai

raţionalului şi logicii, atât celei comune cât şi celei interne, proprii fiecărei ştiinţe, îi voi

pune pe gânduri. Şi, astfel, vor ajunge să caute alte explicaţii, apărând, aşadar, o şansă

egală şi pentru cea oferită de teologie. Dar aceasta trebuie să rămână la libera lor

alegere, după ce vor fi judecat lucrurile şi vor fi decis, la

OANA IFTIMF

rândul lor, dacă am sau nu dreptate, în ceea ce spun, dacă invoc pe bună dreptate

cutare sau cutare principiu din chimie, fizică sau biologie, dacă prezint argumentaţia cu

dreptate, adică obiectiv, fără patimă, fără a căuta să induc interlocutorului concluzii

nefondate.

Dacă până la această pagină v-aţi amuzat sau, din contră, v-aţi enervat

parcurgând rândurile mele involuntar sentimentale, voit insolente, amuzante pentru

minte, întristătoare pentru suflet, pregătiţi-vă să deveniţi statici şi indiferenţi. Nu că

scrierea nu va mai avea haz, aceasta se va petrece şi cu voia şi fără voia mea, unele

dintre argumentele teoriilor criticate sunt, în sine, hilare şi nici eu nu cred că voi reuşi să

închid, brusc, robinetul ironiei, fără să mai picure nimic pe lângă garnitură.

Doar că ceea ce urmează imploră atenţie şi lipsă de părtinire, pentru a înţelege şi a

recepta lucrurile aşa cum sunt ele în realitatea obiectivă, cea dincolo de -ismele

noastre. Fiindcă adevărul nu are culoare, sunet, parfum, el nu este nicicum, pur şi

simplu există, independent de năzuinţele, pasiunile şi frământările noastre.

Veţi participa la un restitutio in integrum, dar nu pe marele Dumnezeu îl vom

repune în drepturi, ci pe umilul, neinteresantul, indiferentul pentru marea majoritate a

populaţiei adevăr ştiinţific.

Fiindcă oricât de incolor, insipid şi inodor ne pare, multora, el deţine un imens

potenţial constructiv sau des-tructiv, după cum îl întrebuinţăm, la întuneric sau la lu-

mina zilei. Aşadar, să-1 cunoaştem, pentru a putea identifica şi sancţiona eventualele

tentative de utilizare inadecvată.

Adevărul ştiinţific biologic (şi numai, dar noi de acesta ne vom ocupa) are, de

asemenea, proprietatea că, în ciuda parurii de inaccesibilitate, de produs destinat elite -

lor poate fi lesne înţeles de către oricine. Condiţia nece-

80


sară şi suficientă este existenţa interesului faţă de expunerea acestui adevăr, de o

parte, respectiv faţă de receptarea lui, de cealaltă parte.

7u există lucruri de neînţeles, în ştiinţă. Există doar oameni care nu au răbdare

să le expună şi oameni care nu au răbdare să le asculte.

Capitolul III

MANIPULARE ŞI OBIECTIVITATE

CRITICA TEORIILOR REFERITOARE

LA APARIŢIA VIEŢII DIN NEVIU SINE DEO

(Despre împărţirea vinovăţiei)

Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?

Cloan 5, 44)

Teorii susţinând apariţia vieţii din neviu fără intervenţie divină (sau, după o expresie

pe care obişnuiesc să o folosesc, sine Ded) sunt cunoscute încă din antichitate.

Din această perspectivă, Charles Robert Darwin a fost adesea blamat pe nedrept. El

nu a fost primul exponent al ateismului în biologie, ci doar cel mai cunoscut şi cel ale

cărui idei, datorită contextului de care a beneficiat învăţătura sa au avut cel mai

puternic impact înregistrat vreodată de nişte teorii ateiste elaborate în domeniul şti -

inţelor naturii.

Pentru aceasta, însă, dacă e să blamăm pe cineva ar trebui să ne întoarcem către

societatea apusă mai alaltăieri, în care a trăit Darwin, către cea de ieri şi către noi

înşine.

Darwin a formulat nişte idei, nu a forţat pe nimeni să le accepte şi să se lepede de

credinţă, în baza lor. Din încrâncenare sau, dimpotrivă, nepăsare, din interese de

moment individuale, neavând nimic de a face cu vreo mişcare sau, dimpotrivă, în

slujba unui tip sau altul de

83

OANA IFTIMF.

dictatură, ori chiar dintr-o pornire sinceră dar lipsită de măsură de a credita ştiinţa,

care părea să ştie ce spune, nişte oameni capabili de alegere i-au urmat.

Este adevărat, deosebirea dintre teoriile antice şi cele moderne constă în aceea că

anticii s-au mulţumit să facă nişte afirmaţii pur filozofice sau cel mult bazate pe observaţii

empirice a căror validitate a putut rămâne dubitabi- lă. Astfel, nici una dintre teorii nu a

ajuns să fie demonstrată silnic şi să acapareze gândirea contemporană sieşi, nelăsând

loc pentru ca vreo alternativă să se poată, eventual, bucura de acelaşi credit.

Din păcate, darwinismul a produs o şcoală tentaculară care, pe de o parte, a forţat

ştiinţa să susţină ceea ce era de nesusţinut iar pe de alta s-a străduit, permanent, să ri -

diculizeze opoziţia idealistă.

A ridiculiza este uşor şi chiar plăcut, ca exerciţiu intelectual ieftin. Oamenii se supără

unii pe alţii, tot ei se iartă, în fond este un joc şi atâta tot, nu cred că cineva are,

realmente, intenţia de a ucide cu vorba, de a face cuiva rău pe această cale.

în contrapartidă, deşi susţinători ai moralei creştine, partizanii ideii de creaţie se

văd, uneori, depăşiţi de exigenţe precum cele la care s-au supus Pavel şi ai săi ([...]

Ocărâţi fiind, binecuvântăm. [...] Huliţi fiind, ne rugăm. [...], I Cor 4, 12-13.)

întoarcem ocara, ne râdem de evoluţionişti şi ei de noi, alergând în acest cerc

vicios ca nişte animăluţe captive, pornite să se prindă şi să se muşte în interiorul roţii

din cuşcă, fără a băga de seamă că pe măsură ce ne forţăm mai tare roata se mişcă

mai repede şi nu ne alegem cu altceva decât cu ameţeala.

Ce-ar fi dacă am încerca să lăsăm prejudecăţile la o parte ? Fiindcă grav batjocorit, din

toată istoria asta, nu iese

84


decât adevărul şi aşa îl lăsăm generaţiilor următoare, care poate că nu vor avea răbdarea

să-i spele faţa de noroi. Pentru confuzia existentă la ora actuală în mintea foarte

multor oameni care nu mai ştiu cui să creadă nu sunt responsabili numai

evoluţioniştii. Iată, să luăm exemplul care ne este cel mai apropiat, atât de apropiat

încât ne include.

în România postdecembristă nimeni şi nimic nu te mai împiedică să scrii orice,

inclusiv cărţi care să spargă monopolul evoluţionist din şcoli. Nimeni nu te împiedică să

elaborezi programe şcolare nu creaţioniste, să fim bine înţeleşi, mi-e la fel de urâtă

propaganda deşănţată infiltrată în ştiinţă ori din partea cui ar veni ci echitabile. Care să

pretindă profesorului a le oferi elevilor datele necesare pentru ca aceştia să facă o

alegere informată între expresia materialismului şi cea a idealismului în biologie.

Ce s-a întâmplat cu audiatur et altera pars ? Să fim, însă, atenţi pentru a nu

ajunge, într-o zi, la situaţia în care evoluţioniştii să se vadă îndreptăţiţi de a pune,

la rândul lor, aceeaşi întrebare.

în Occident există, după cum am mai spus, şcoli creaţioniste. Care, însă, se

mulţumesc să mai dea cu piatra, din când în când, ca să nu pară lipsiţi de bărbăţie, iar

în restul timpului se ocupă de aspecte futile.

Şi unii şi alţii se învârt prin ştiinţă ca elefantul prin magazinul de porţelanuri şi nu

cred că din lipsa dotării intelectuale ci din pricina orbirii complementare, în mod

inevitabil, încrâncenării. Unii măsluiesc dovezi ale evoluţiei, ceilalţi îi arată cu degetul,

dar cel mai adesea fără a se obosi să precizeze, pentru terţi, în ce constă falsul. Este

un soi de cursă nebună, în etape, în care ambii participanţi ies mereu pe locul al

doilea.

Evoluţionişti şi creaţionişti mârâie unii la alţii de după gard, participă la congrese pe

care le ţin între ei şi refuză

85

OANA IFTIMF.

cu egală obstinaţie orice dialog. Şi unii şi alţii au ocupat nişte redute, anumite poziţii în

societate, înzestrate corespunzător cu grupuri de fani şi nu mai vor să iasă de acolo,

nici măcar pentru a pleca în căutarea adevărului, care rătăceşte gol şi flămând pe

undeva, prin no rnan's land.

De ce ?

Fiindcă odată primit în cetate, Adevărul îi va da afară pe toţi ideologizaţii, indiferent

de tabăra din care fac parte şi îi va păstra pe cei curaţi la minte, nepătimaşi, pe care

îi va găsi demni de a-1 reprezenta.

Se poate spune, cu dreptate, că evoluţioniştii au început dar, personal, cred că pe

cât de vinovat este cel care a început, pe atât de vinovat este şi cel care continuă.

Dacă ar fi să fac o listă cu douăzeci şi opt de lucruri care mi se par cele mai stupide pe

lumea aceasta, câte unul pentru fiecare literă a alfabetului, la litera „v" aş pune, fără

îndoială, vendetta.

Precedentele capitole au beneficiat de un ton destul de acru şi amar, ton firesc

de adoptat, cred eu, din partea unei lumi a cărei inteligenţă, al cărei discernământ au

ajuns să fie grav desconsiderate, odată cu erupţia ştiinţei şi a tehnicii.

Nu mi se par cinstite tentativele de a vârî marelui public pe gât nişte teorii a căror

argumentaţie suferă de serioase lipsuri logice şi ştiinţifice, în virtutea principiului non-

principial ăştia şi aşa nu pricep nimic din ştiinţă. Dacă nişte oameni ca şi noi tot sunt

atât de demni de dispreţ, atunci de ce ţinem morţiş să accepte ce le dăm să înghită pe

nemestecate şi să spună ca noi şi nu ca oponenţii noştri ideatici ?

Este evident, cel mai prost a ieşit, în urma tiradei mele, evoluţionismul. Ţin să

vă atrag atenţia, însă, că s-au bucurat de atenţie şi creaţioniştii „de tip californian"


(cei cu — iată, o spun din nou... - repartiţia fondului de locuinţe de pe arca lui Noe).

De ce evoluţioniştii s-au bucurat de un portret grotesc monumental, iar creaţioniştii

numai de o vignetă ?

Fiindcă, obiectiv privind lucrurile, în ultimele două secole nu tezele creaţioniste au

stat la baza atrocităţilor naziste şi comuniste şi nu pentru a vedea numai ideile lor li s-

au pus oamenilor tineri ochelari de cal.

Lumea în care au fost săvârşite toate acestea a devenit aşa din momentul în care a

ales să abdice de la statutul de creaţie menită să funcţioneze după regulile Creatoru-

lui. „Recomandările de utilizare" au fost azvârlite la lada de gunoi, mecanismul brutalizat

şi, după o vreme, am început să ne întrebăm de ce nu mai merge.

Stau şi mă întreb, uneori, ce simţi, ca om, fie şi ateu, fie şi nepăsător când vezi

toată abjecţia pătrunsă în lumea în care trăieşti şi care, dacă oamenii ar mai asculta

de nişte reguli morale, ar putea fi evitată.

Chiar merită să renunţi la Dumnezeu, într-un suprem act de sfidare, văzând cu ochii

tăi că astfel îi pierzi şi pe oameni ? E chiar atât de rău ca individul să aibă o credin ţă,

dacă, însă, tocmai aceasta îl face să se comporte normal, compatibil cu supravieţuirea

amiabilă, în bune con-diţiuni, atât a sa cât şi a grupului?...

Să lăsăm toate acestea şi să trecem, în sfârşit, la aspectele ştiinţifice ale problemei.

Şi dacă cineva şi-ar dedica viaţa scrierii unei istorii a acestui conflict absurd nu l-ar

putea surprinde în tot tragismul său, findcă nu ar avea de unde să ştie toate minţi le

încătuşate şi sufletele înşelate care au avut de suferit şi i-au făcut pe alţii să sufere în

virtutea unui joc cretin de-a uite-L pe Dumnezeu, ba nu e Dumnezeu. Dixit.

87

OANA IFT1ME

Istoricul teoriilor asupra apariţiei vieţii fără intervenţie divină

Iată câteva exemple de teorii care susţin că viaţa a apărut fără intervenţie divină,

dintr-o zbatere necesară şi suficientă a materiei.

Cu şase secole înainte de Hristos, Anaximandrii a formulat o teorie care atribuia

rolul decisiv în apariţia vieţii unui fenomen fizic, anume evaporarea apei, care, având

loc în cazul particular al apei de mare, bogate în anumite elemente necesare, a

condus la apariţia fiinţelor vii. Anaximandru notează prezenţa în lumea vie a variaţiilor,

adică a diferenţelor dintre indivizii aparţinând unei aceleiaşi specii, dar nu le

interpretează radical, în sensul transformării speciilor, aşa cum vor face adepţii

conceptului de evoluţie biologică.

Am utilizat, deja şi vom utiliza destul de des, de acum încolo, noţiunea de specie, aşa

că poate ar fi cazul să-i lămurim conţinutul.

Noţiunea de specie a cunoscut câteva avataruri. Intuitiv, empiric, orice om ştie ce

vrea să zică acest termen, constatând „pe viu" că animalele şi plantele sunt de mai

multe „feluri", „soiuri", „neamuri".

Dintr-o chestiune de bun simţ, ştiinţa a făcut iarăşi o pedanterie, împărţind, în unele

cazuri cu de-a sila, organismele în specii, pe anumite criterii probate, din timp în timp, ca

insuficiente. Astfel, după ce s-a spus că speciile se deosebesc prin trăsăturile fizice,

prin morfologie, odată cu progresul cercetării la criteriile care ţin de formă s-au

adăugat altele, care ţin de funcţie, de modul de desfăşurare a proceselor intime ale vieţii,

de structura informaţiei genetice etc. Adesea se ajunge la situaţii absurde,

88


în care un grup de criterii infirmă încadrarea într-o anume specie a organismului studiat,

aşa cum a fost aceasta decretată în funcţie de un alt grup de criterii.

Ca o consecinţă, la ora actuală clasificarea organismelor a ajuns să semene cu un

curs de esperanto ţinut în ruinele turnului Babei. încearcă să împace o sumedenie de

puncte de vedere, să găsească un numitor comun pentru o serie de sisteme, dar

ceea ce rezultă este artificial şi inteligibil doar pentru un număr restrâns de oameni, în

speţă pentru cei care au inventat noul limbaj unificator şi pentru o mână de entuziaşti

care se străduie să înveţe şi ei limba nou scornită.

într-adevăr, uneori morfologia nu spune suficient. Există specii la care masculul

şi femela sau exemplarele tinere şi adulţii diferă ca aspect suficient de mult încât să fi

fost, la prima vedere, clasificaţi drept specii diferite. Se întâlneşte, totodată, situaţia

simetrică, în care animale aparent identice ca înfăţişare ajung să fie desemnate,

după alte criterii, drept specii distincte.

Un criteriu obiectiv rămâne posibilitatea de încrucişare. Chiar dacă organismele din

două grupuri arată la fel, dacă ele nu se pot încrucişa, creaturile dintr-un grup ne-

putându-se reproduce cu parteneri din grupul celor similari ca aspect, atunci grupurile în

cauză aparţin unor specii diferite.

Şi aici există excepţii, dar, cumva, parţiale. Calul se în--

crucişează cu măgarul, dar produsele de încrucişare sunt

sterile. Din iapă şi măgar rezultă catârul, iar din măgăriţă

şi armăsar aşa-numitul bardou. Atât catârul cât şi bardoul

sunt infertili, nu pot avea urmaşi. Speciile nu se ameste

că, firile deosebite îşi conservă deosebirile, şi, dacă, to

tuşi, în mod excepţional, se întâmplă, firea amestecată

nu are şanse de perpetuare a trăsăturilor sale. -.

89

OANA IFTIMF.

La ora actuală se acceptă, în biologie, cel puţin în privinţa speciilor cu reproducere

sexuată, faptul că, pe lângă că diferă, în majoritatea cazurilor, prin trăsături morfo-fi-

ziologice, acestea sunt separate în grupuri discrete (adică, distincte, care nu au legătură,

continuitate între ele, între care nu există forme intermediare, asemănătoare prin

anumite trăsături cu un grup şi prin alte trăsături cu celălalt grup) prin bariera

reproductivă, prin imposibilitatea de a da urmaşi cu altfel de indivizi decât cei

similari.

în cazul organismelor care se înmulţesc vegetativ, neexistând parteneri ci doar

indivizi care se înmulţesc „pe cont propriu", criteriul reproductiv devine nul şi se face

apel doar la trăsăturile organismului, atâtea câte sunt cunoscute.

în fine, dincolo de acest haos ideea este că există grupuri de organisme înalt

similare unele cu altele, care se deosebesc, însă, de toate celelalalte grupuri

identificabile, la rândul lor, fiecare în parte, după anumite trăsături comune ale

indivizilor componenţi. Grupurile îşi păstrează caracterele distinctive, care sunt ferite de

diluare sau chiar dispariţie prin amestecarea cu alte grupuri, dat fiind că amestecarea nu

se poate realiza.

S-a observat, aşadar, în natură, că păstrarea profilului caracteristic al fiecărui astfel

de grup, al fiecărei specii este o legitate. Pe lângă bariera reproductivă există o su-

medenie de alte mecanisme care apără speciile de transformare în ceva diferit altfel

decât prin încrucişare cu alte specii, făcută imposibilă - spre exemplu, sub influenţa

mediului. Cu toate acestea, unii au proclamat că transformarea speciilor unele în altele,

zisă şi evoluţie biologică ar fi un fapt ( ? ? ? ! ! ! ) . Dar, să nu anticipăm.

Cel dintâi adept cunoscut al ideii de evoluţie a specii lor prin transformarea uneia în

alta, sub influenţa unui factor extern a fost Empedocle.

90


Democrit (celebru, în ştiinţa posterităţii, nu prin teoria sa asupra originii vieţii ci prin

formularea, avânt la lettre, a conceptului de atom) a presupus că prima fiinţă vie a fost

odrăslită în mâl - de către acesta, mai precis - de unde a ieşit, odată formată şi a

purces la a se transforma evolutiv, generând, astfel, toate categoriile de fiinţe vii

existente, inclusiv omul.

Discipolul său Epicur (iarăşi celebru prin cu totul altceva, anume prin aprecierea sa

faţă de plăcerile vieţii, devenită emblematică), a acordat întâmplării rolul esenţial în

procesul de apariţie a vieţii. După teoria lui, aflată în acord cu cea a maestrului său,

Democrit, precum şi cu ideile maestrului i/Kg/0tftt său, Leucip, atomii se asamblează

aleator, până când, în cele din urmă, formează o fiinţă. Ansamblurile sunt permanent

remodelate, astfel încât fiinţele se transformă una în alta pentru eternitate.

Dintre paleoteoriile asupra originii vieţii, aceasta pare a fi cea mai bizară. Celelalte

aruncau vina, ca să spunem aşa, pe fenomene, procese, forte naturale care, la un mo-

ment dat, îndepărtat în timp, au acţionat în mod particular, în nişte concursuri de

împrejurări presupuse a fi foarte rare, dacă nu chiar irepetabile, ceea ce face ca nimeni

să nu poată pretinde a verifica ipoteza.

Dacă presupunem că procesul continuă, însă, pentru totdeauna, contemporanii ar

putea fi tentaţi să întrebe de ce nu se văd cu ochiul liber animale formându-se din se-

nin, ca o combinaţie de atomi „reuşită" şi cu atât mai puţin forme nereuşite, zbătându-se

să se descompună şi recompună din nou.

Aici am ridicat mingea la plasă celor care vor fi, la rândul lor, tentaţi să cârtească

împotriva ideii creştine de creaţie continuă. în primul şi în primul rând, făcând referire

la viaţă, creaţia continuă prin aceea că Dumnezeu

91

OANA IFTIME

participă la venirea în existenţă a fiecărei fiinţe, care n-ar fi posibilă fără Duhul Sfânt,

Domnul de viaţă făcătorul.

Last, but not least, pare-se că au fost înregistrate cazuri în care populaţii

considerate condamnate au cunoscut un proces de revigorare pe cât de spectaculos,

pe atât de inexplicabil ştinţific. Sună fantezist? Bine, fie... Iată, însă şi o observaţie

nefantezistă: nu pare să existe vreo metodă de a demonstra indubitabil că o specie

descoperită astăzi nu a fost creată ieri. Ne-am obişnuit, doar, să presupunem că trebuie

să fi evoluat din altceva, preexistent, care la rândul său a evoluat dintr-o specie

precedentă şi tot aşa, până la coacervatul lui Oparin, ipotetică primă fi inţă vie. în schimb,

metode de a demonstra că nici o specie n-ar fi putut evolua dintr-o altă specie există şi

exact cu asta ne ocupăm noi, acum.

Pentru o lungă vreme, teoriile asupra originii vieţii sine Deo au intrat în umbră,

neînregistrând cine ştie ce izbucniri spectaculoase, cu excepţia, poate a pretenţiilor

emise de către unii savanţi care susţineau că omul însuşi poate crea, din elemente,

fiinţe vii.

Un exemplu în acest sens îl constituie afirmaţiile lui Paracelsus (Aureolus

Phillipus Theophrastus Bombast von Hohenheim, alias Paracelsus) care a

consemnat, în De Natura Rerum (1572) un protocol de lucru conster-nant, prin care s-

ar fi putut obţine, zice-se, un homuncu-lus. Despre acesta, să asculte doar scepticii,

fiindcă cei credincioşi s-ar putea să plece, scuipând către apus.

Aşadar, într-un dovleac ( ? ! ) , la rândul său vârât într-un... stomac de cal, savant

denumit venter equinus se introduce spermă umană ( ? ! , iarăşi). Ansamblul este lăsat

să putrezească, timp de patruzeci de zile (scuze, n-am inventat eu ororile acestea...), sau

„măcar până ce începe

92


să trăiască, să se mişte, să se agite, ceea ce se poate lesne observa".

Rigoarea procedurii, cu etape, timpi, etc. poate părea ştiinţifică. Restul... Iarăşi,

depinde unde te situezi. Materialistul poate foarte bine să râdă, fiindcă îi dă mâna.

Idealistului, însă, cu siguranţă îi vor merge fiori pe şira spinării la precizarea că, de la un

punct încolo, dovleacul începe să palpite. în acest stadiu, se spune, odioasa pu-

treziciune adăposteşte un homunculus, „omuleţ" (apă-ră-ne, Doamne!) translucid, o

fiinţă (cu aparenţă) umană, mititică şi vorbitoare care, însă, nu are un trup deplin şi de

aceea trebuie hrănită cu sânge omenesc, pentru a căpăta consistenţă.

Paracelsus glorifica procedura, găsind în ea, se pare, o încântare vecină cu extazul:

„Acesta este, spunea el, unul dintre cele mai mari secrete pe care Dumnezeu (haida-

de !!! - n.a.) 1-a revelat oamenilor, mortali şi failibili." Fără cuvinte.

în epoca modernă, opţiunea unor savanţi pentru o lume vie fără Autor s-a

cristalizat rapid, de la Buffon (sau chiar Maillet) până la Darwin netrecând decât un

secol.

„Marele lucrător al naturii este timpul", afirma Buffon.

Nu pot să nu fac o paralelă nelalocul ei între cugetarea naturalistului sceptic trăitor

în secolul al XVIII- lea şi un pasaj din Atharva Veda: Şi, după ce cu ajutorul Formulei a

pus stăpânire pe toate lumile, Timpul, zeul suprem s-apus în mişcare. S-ar putea

spune că omul de ştiinţă care ţinea cu dinţii de nealinierea sa la o religie obtuză zisă

creştinism a picat, fără să ştie, în... hinduism, care este şi el o religie.

Ce trebuie să-i recunoaştem acestui întâi născut teribil al evoluţionismului este

viziunea sa pacifistă şi umanistă.

„Adevărata glorie este ştiinţa, iar pacea, adevărata fericire. Să sperăm că echilibrul,

deşi imperfect, care se gă-

93

OANA IFTIMF.

seşte astăzi între naţiile civilizate se va menţine şi va putea deveni mai stabil, pe măsură ce

oamenii îşi vor cunoaşte mai bine adevăratele lor interese, vor cunoaşte valoarea păcii

şi a fericirii liniştite şi vor face din ele obiectul ambiţiei lor." (Georges Louis Leclerc Buffon,

în Epoques de la Nature, apud L. Gavrilă, A. Ardelean, I. Dăbală, V. Soran, Evolutionism, Ed.

Mirton, 1994).

Teoriile mai multor savanţi contemporani lui Buffon (Bonnet, Goethe, von Kielmeyer,

Erasmus Darwin) au drept element comun postularea unui strămoş unic al tuturor fiinţelor vii,

coroborată cu negarea intervenţiei vreunei divinităţi în procesul de apariţie a acestei prime

vietăţi.

Prima teorie care poate aspira la titlul de teorie evolu-gr ţionistă cristalizată îi aparţine lui

Lamarck şi a fost enunţată în Philosophie zoologique, volum apărut în anul o 1809-

Iată, nu peste multă vreme vom putea aniversa două secole de evolutionism...

Lamarckismul ne-a lăsat două principii de bază, dezvoltate, ulterior, de către Darwin şi

urmaşii săi, anume 12 cel conform căruia funcţia creează organul, şi cel referitor la

ereditatea caracterelor dobândite.

Nu voi face o critică extinsă a lamarckismului, care Q oricum a fost abandonat de

evoluţionişţii moderni. Mă voi opri, însă, asupra observaţiei aduse de diferiţi autori la

adresa uneia dintre tezele lui Lamarck, despre care unii biologi afirmă că, în mod

surprinzător, rezistă tăvălugului evoluţionismului modern şi, mai cu seamă, obiecţiilor

creaţio nişte.

Este vorba despre ereditatea caracterelor dobândite.

Lamarck susţinea că organismele vii depun „eforturi imediate" în sensul adaptării la

mediu, eforturi încununate cu dobândirea unor trăsături adaptative care se fixează în cadrul

speciei prin transmiterea lor la urmaşi, ceea ce

94


face ca speciile să se transforme, de la o generaţie la alta, I până ce ajung semnificativ

distincte de specia iniţială. J

Un exemplu de caractere presupuse dobândite se referă la calozităţile (zone cu

piele îngroşată şi durificată) de pe picioarele cămilelor, care s-ar fi format datorită

obiceiului animalului de a îngenunchea, având, aşadar, rolul de a proteja articulaţiile de

frecarea cu solul. Aceste calozităţi ar fi ereditare, s-ar fi transmis şi s-ar transmite, încă, la

urmaşi. Fapt cu totul şi cu totul adevărat, dar cu amendamentul...

Calozităţile sunt într-adevăr, ereditare, la cămilele domesticite. Altfel spus, cămilele

domestice au, cu toatele, calozităţi pe picioare. în schimb, cămila sălbatică din

Mongolia nu le are.

Problema este că cele două categorii, cămila sălbatică şi cea domestică sunt de când

se ştiu subspecii distincte, una cu, alta fără calozităţi. Trebuie să precizăm că, pe lângă

încurcatul concept de specie există şi cel de subspecie, care desemnează grupuri

distinctibile în cadrul speciei, ai căror indivizi diferă, întrucâtva, prin anume trăsături,

dar se pot reproduce între ei.

Afirmaţia conform căreia calozităţile sunt ereditare este adevărată. Cea conform

căreia calozităţile au apărut datorită frecării la îngenunchere, că sunt, deci, caractere

dobândite pe parcursul existenţei subspeciei şi transmise, mai apoi, în descendenţă

este întrutotul dubitabilă. Pur şi simplu, oamenii au domesticit iniţial subspecia

vestică, dotată cu calozităţi şi mai apoi pe cea estică, din Mongolia, care nu prezenta

calozităţi.

Apariţia caracterului la descendenţii rezultaţi din încrucişarea unor exemplare

aparţinând celor două subspecii se poate lesne explica fără a face apel la teza ere-

dităţii caracterelor dobândite. Caracterul „cu calozităţi"

95

OANA IFTIME

este, probabil, dominant, în timp ce caracterul „fără calo-zităţi" este recesiv.

Caracterele (trăsăturile) dominante se manifestă întotdeauna în descendenţă, în timp

ce caracterele recesive nu.

Modelul simplificat al transmiterii caracterelor în descendenţă statuează faptul că

organismul deţine câte o pereche de determinanţi pentru fiecare caracter (trăsătură a

sa simplă).

„Determinanţii" sunt, în fapt, paragrafe din informaţia genetică. Aceste paragrafe

detaliază felul în care se va manifesta o anumită trăsătură. într-un paragraf se poate

citi despre culoarea blănii animalului, în altul despre cum va avea picioarele - cu /

fără calozităţi, în altul despre cât va de lungă va avea coada etc.etc.etc. Explicaţii le din

paragrafe se referă la una şi aceeaşi trăsătură, dar pot diferi, ca şi conţinut, indicând

moduri concrete diferite de manifestare a respectivei trăsături. Spre exemplu, în

paragraful despre culoarea blănii poate scrie „animalul va avea blană nisipie", sau

„animalul va avea blană cafenie" sau „animalul va avea blană albă". în cel referitor la

aspectul picioarelor, poate scrie „picioarele vor prezenta calozităţi" sau „picioarele nu

vor prezenta calozităţi". Şi aşa mai departe, despre toate trăsăturile creaturii. Fiecare

trăsătură în parte poate îmbrăca, aşadar, mai multe forme de manifestare. Toţi oamenii

au ochi, doar că unii îi au negri, alţii, căprui, alţii, verzi, alţii, albaştri, etc.

Determinanţii pot fi dominanţi sau recesivi, după capacitatea sau tăria lor de

expresie, concretizată în manifestarea, de către organismele considerate, cu predilecţie

a uneia dintre formele caracterului studiat, anume forma zisă dominantă. Ce vrea să

spună aceasta ?

Am precizat că determinanţii se găsesc în perechi, în informaţia genetică. Aceasta

se datorează faptului că in-

96


formaţia genetică depozitată în celule conţine, de fapt, toate instrucţiunile în două

exemplare.

Să spunem că informaţia necesară pentru desfăşurarea vieţii biologice a unui

organism constituie un soi de enciclopedie a acelui organism. în fiecare celulă a sa,

enciclopedia se găseşte în două ediţii.

Dintre două articole corespondente, din cele două ediţii, dintre două paragrafe

care tratează aceeaşi trăsătură, unul singur este lecturat de către celule, pus în aplicare

şi, prin urmare, exprimat de către organism, ca formă a respectivei trăsături.

în cele două ediţii ale enciclopediei informaţiei genetice, paragrafele referitoare la

aceeaşi trăsătură, articolele corespondente din enciclopedie uneori sunt identice, al -

teori diferă, întrucâtva, ca de la o ediţie la alta.

Există articole care au prioritate faţă de orice altă versiune cu care fac pereche în

celule. Acestea vor fi întotdeauna lecturate, indiferent ce scrie, pe aceeaşi temă, în

cealaltă ediţie a enciclopediei informaţiei genetice. Acest gen de articole, care au

întotdeauna putere de lege sunt considerate dominante, sau, revenind la termenii din

genetică determinanţi dominanţi.

Există şi articole al căror conţinut nu va fi pus în aplicare decât dacă apare, identic, în

ambele ediţii ale enciclopediei informaţiei genetice. Acest gen de paragrafe mai puţin

„convingătoare", care sunt lecturate doar dacă celula nu are la dispoziţie ceva cu mai

multă foiţă de expresie se numesc recesive, respectiv determinanţi recesivi.

în mod corespunzător, formele sub care organismul ajunge să manifeste o

anumită trăsătură, în urma lectură-rii şi punerii în aplicare a unuia dintre cele două tipuri

de articole care fac referire la aceasta sunt considerate dominante, respectiv recesive.

97

OANA IFTIMF.

Iată care sunt combinaţiile posibile a apărea în celule, pentru perechile de paragrafe

din informaţia genetică referitoare la una şi aceeaşi trăsătură a organismului:

- ambele ediţii conţin articole convingătoare, cu pute

re de lege, adică doi determinanţi dominanţi ai caracteru

lui considerat. Este disponibilă, aşadar, o singură versiu

ne a informaţiei referitoare la o anumită trăsătură, anume

versiunea zisă dominantă. Se citeşte, se pune în aplicare

conţinutul unuia dintre cele două articole, iar organismul

va purta tipul dominant de trăsătură;

- una dintre ediţiile enciclopediei conţine un articol

convingător, expresiv, care va fi lecturat cu prioritate, iar

cealaltă o versiune cu impact redus, recte un determinant

dominant şi unul recesiv. După cum am aflat, determi

nantul dominant are prioritate, este „tradus în viaţă" şi or

ganismul va manifesta tot versiunea dominantă a trăsătu

rii considerate;

- ambele ediţii conţin articole mai puţin convingătoa

re, anume doi determinanţi dominanţi recesivi. în acest

caz, determinantul dominant nu-i, ca să-şi manifeste pu

terea de convingere, aşadar organismul va lectura şi apli

ca ceea ce are la îndemână, ieşind la rampă cu varianta

zisă recesivă a trăsăturii.

Spre exemplu, la mazăre, culoarea verde a bobului este un caracter recesiv, în

timp ce culoare galbenă a bobului este un caracter dominant. Prin urmare, mazărea în

a cărei informaţie genetică scrie o dată „culoarea bobului: galben", o dată „culoarea

bobului: verde" se va lăsa convinsă să producă numai şi numai boabe galbene. La fel,

mazărea care conţine, repetată, informaţia „culoarea bobului: galbenă", va avea,

inevitabil, boabe galbene. Numai mazărea a cărei informaţie genetică include în dublu

exemplar comentariul „culoarea bobului: verde" va avea boabele verzi.

98


Concret, ce înseamnă lecturarea şi aplicarea unui paragraf din informaţia genetică ?

înseamnă punerea în mişcare a unei complexe maşinării celulare, care produce cele

necesare pentru ca organismul să dobândească trăsătura descrisă în paragraful citit. în

exemplul dat, aplicarea informaţiei asupra culorii boabelor înseamnă, practic, amorsarea

şi coordonarea, pe mai departe, a reacţiilor biochimice care conduc la sinteza, de

către anumite celule, a unui pigment care colorează boabele.

Aşadar:

Perechile de determinanţi pot conţine doi determi nanţi dominanţi, un

determinant recesiv şi unul dominant sau doi determinanţi recesivi.

Determinantul recesiv nu se poate exprima în prezenţa celui dominant. Prin urmare,

atât organismele care deţin combinaţia dominant-dominant cât şi cele care o de ţin pe

cea dominant-recesiv vor manifesta caracterul considerat dominant. Caracterul recesiv

nu poate apărea decât la minoritatea recesiv-recesiv.

Prin urmare, majoritatea descendenţilor rezultaţi din încrucişarea exemplarelor

din două grupuri de cămile, unele cu calozităţi pe picioare (caracter dominant) şi ce -

lelalte fără calozităţi pe picioare (caracter recesiv) vor prezenta caracterul dominant

„calozităţi pe picioare".

Caracterul „calozităţi pe picioare" se poate dobândi, deci, nu de către exemplare

fără calozităţi, pe parcursul vieţii, urmând să le lase şi moştenire ci de către descen-

denţa provenită din încrucişarea unor astfel de exemplare lipsite de calozităţi cu

exemplare care posedă această utilă podoabă. Pur şi simplu, una dintre subspecii are

în dotare calozităţile, iar cealaltă nu. Nu s-a pomenit ca în cadrul subspeciei fără

calozităţi să apară exemplare cu, de la sine, fără amoruri ilicite cu exemplare din

subspe-

99

OANA IFTIMF.

cia cealaltă şi nici nu există vreo promisiune în sensul acesta.

Şi dacă s-ar întâmpla ca un exemplar fără calozităţi să dobândească, pe parcursul

vieţii, trăsătura „cu calozităţi", să-şi formeze, deci, cămila calozităţi pe picioare, prin re-

petate îngenunchieri, ar exista tot atâtea şanse pentru acest caracter să se

transmită la descendenţi pe cât ar avea copilul unei persoane cu bătături să se

nască, la rândul său, cu aşa ceva. Chiar dacă biata cămilă ar face bătături, în informaţia

sa genetică va continua să scrie tot „fără calozităţi", informaţie care se va transmite, ca

atare, la urmaşi.

A presupune că urmaşii moştenesc asemenea trăsături dobândite pe parcursul vieţii

individuale, pentru simplul fapt că s-au dovedit utile nu poate conduce decât la ra-

ţionamente aberante. îmi vine în minte un exemplu cam grobian, dar, cred eu, relevant.

Este ca şi cum cineva ar susţine că nişte presupuse descendente ale amazoanelor s-ar

fi născut dintru început cu una dintre glandele raa-mare atrofiate, incapabile de

dezvoltare, astfel încât la maturitate să aibă un singur sân. Şi aceasta, numai fiindcă

generaţii întregi de amazoane se mutilaseră, ba chiar o făceau într-un scop practic,

tăindu-şi un sân pentru a trage mai bine cu arcul. Ceea ce contribuia la supravieţuirea

grupului, deci merita păstrat, în evoluţie şi fixat în datele speciei (umane...).

Sau, în caz că se găseşte cine să afirme că exemplele mitologice sunt lipsite de

sens, mai avem unele, nemitologice. Urmând ideile evoluţioniste, în speţă teza asupra

eredităţii caracterelor dobândite, ar fi trebuit să ne aşteptăm ca membrii acelor triburi

care obişnuiesc să poarte discuri sprijinite de buza inferioară, care, astfel, se lăţ-

lungeşte considerabil, în timp, să fi avut demult ur-

100INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

maşi născuţi cu buza gata dilatată. Numai să vâre discul şi gata!

Stau şi mă întreb cum ar fi arătat, la ora actuală, specia umană, cu toate găselniţele

ei în materie de frumuseţe corporală, practicate de-a lungul timpului, dacă teza lui

Lamarck ar fi fost valabilă. încerc să-mi reprezint imaginea... îh, mai bine nu !

Cam atât despre teza paleoevoluţionistă asupra eredităţii caracterelor dobândite şi

capacitatea ei de rezistenţă la examinarea de către creaţionişti.

Lumea ştiinţifică 1-a aşteptat (nu fără frământări, la-marckismul a dat naştere altor

curente, variaţiuni pe aceeaşi temă) pe Charles Robert Darwin pentru a proclama, cu

răsunet, teoria evoluţionistă.

Cărţile de specialitate afirmă, adesea, că Darwin a respins teoria generaţiei

spontanee, propusă de predecesorii săi materialist! ca explicaţie a apariţiei vieţii, fără,

însă, a pretinde să pună ceva în loc. Aş zice că ambele aserţiuni incluse aici sunt false.

Darwin a respins teoria generaţiei spontanee, aşa cum fusese ea formulată de

confraţii întru materialism, a intenţionat să pună ceva în loc, după cum demonstrează

corespondenţa sa particulară, dar ceea ce voia să pună în loc nu reprezintă decât o

variaţiune pe aceeaşi temă. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

Personal, susţin că ceea ce s-a pus, în cele din urmă, în loc, la sugestia sa,

preluată după ceva vreme şi argumentată din răsputeri, zice-se, pe baze ştiinţifice, nu

este, în nuditatea sa din urmă decât tot o variantă, ceva mai alambicată, a străvechii

idei a generaţiei spontanee. Să vedem dacă am dreptate.

Adepţii curentului clasic al generaţiei spontanee afirmau că viaţa a apărut de la

sine, pur şi simplu, a coup d'oeil, on the sudden.

101

OANA IFT1ME

Darwin a expus, în corespondenţa sa, ideea apariţiei vieţii ca urmare a acţiunii

mediului asupra unui ochi de apă (Darwin 's pond, băltoaca lui Darwin) care ar fi con-

centrat o serie de substanţe necesare şi suficiente. Primele fiinţe apărute astfel au

apucat-o pe lungul drum al evoluţiei.

Ulterior, savanţii evoluţionişti s-au străduit să modeleze şi să demonstreze apariţia

vieţii pe această cale. S-a făcut apel la factori caracteristici ambientului primitiv al Pă-

mântului, aşa cum presupunem că arăta el - radiaţie ca lorică şi ultravioletă, radiaţie

cosmică, emisii de gaze, erupţii vulcanice, descărcări electrice ş.a. Aceşti factori ar fi

determinat creşterea treptată a gradului de complexitate al compuşilor chimici din

oceanul primitiv, care s-ar fi asociat progresiv, sub impulsul factorilor de mediu şi da-

torită unor caracteristici proprii, procesul conducând, în _cele din urmă, la apariţia

primelor celule.

Ce are a face această teorie savantă cu naiva idee a generaţiei spontanee ?

Teoria modernă asupra originii abiotice a vieţii nu este, în ultimă instanţă, decât

o generaţie spontanee bogat împodobită cu penele de păun ale biologiei contem-

porane, dat fiind că scenariul ştiinţific ce-i este propriu pur şi simplu nu ţine. Şi asta

vom demonstra, pe mai departe, pe baze ştiinţifice.

Ambele grupuri de teorii, clasică a generaţiei spontanee şi modernă a originii

abiotice consideră că până la un punct viaţa nu exista, după care a început, brusc, să

existe. Este şi normal, aşa trebuie să considere orice teorie, calitatea de viu nu are

trepte, gradele de comparaţie aplicate acestui adjectiv sunt, cel mult, licenţe poetice. Şi

atunci, ce mi-e că recunosc, cinstit în felul meu materialist că viaţa a apărut pur şi

simplu, la un moment dat, prin generaţie spontanee sau că elaborez un scenariu

102


complex al cărui moment cheie este, însă, acelaşi - sublima clipă de hodoronc-tronc în

care ceea ce era neviu a devenit viu.

Nici unii, nici alţii nu au habar cum s-a petrecut fenomenul. (După cum vom vedea,

teoria modernă asupra originii abiotice a vieţii are o sumedenie de goluri logice precar

acoperite cu o tencuială ştiinţifică subţire şi sfărâmicioasă.)

Doar că unii s-au mulţumit să-1 constate prin consecinţele sale, iar ceilalţi l-au

împodobit cu savantlâcuri menite să ascundă nevoia de Dumnezeu.

Prietenii generaţiei spontanee, ca şi adepţii teoriei şti inţifice moderne asupra originii

abiotice a vieţii au afirmat, fiecare la rândul său, în mod logic, faptul că viaţa nu a

existat dintotdeauna, deci la un moment dat trebuie să fi apărut. Spontaneiştii au

asumat faptul că aceasta s-a întâmplat şi gata, fără alte presupuneri sau comentarii.

Ceilalţi s-au ambiţionat să arate cum şi-a concertat materia eforturile în vederea apariţiei

primei celule vii, pentru ca, într-un final, să accepte în scenariul lor un element

periculos prin suspiciunea de personificare introdusă, în mod paradoxal, tocmai printr-

o noţiune destinată a asigura impersonalizarea - hazardul, întâmplarea, şansa.

Cu ce este mai ştiinţific a afirma că viaţa a apărut în urma întâlnirii întâmplătoare a

unor molecule, decât, scurt, că ea a apărut de la sine? Sau care este diferenţa?

Darwin şi-a închegat concepţiile referitoare la evoluţia lumii vii în lucrarea The origin

ofspecies by means of natural selection or The preservation of favoured races in the

struggle for life, publicată în 1859 şi cunoscută mai ales după o denumire prescurtată,

respectiv The origin of species {Originea speciilor).

Generaţie după generaţie de oameni de ştiinţă au revăzut şi adăugit teoria lui

Darwin, transformând-o în

103

OANA IFT1ME

ceea ce se cunoaşte, la ora actuală, drept teoria sintetică a evoluţiei. Teoria sintetică

pretinde că ar fi realizat o sinteză între darwinismul clasic şi descoperirile biologiei

moderne (în special ale biologiei moleculare), fapt care ar fi rezultat într-o teorie bine

fundamentată, imbatabilă. Cât sunt de veridice aceste presupuneri, vom vedea la

momentul potrivit.

în tentativa de restabilire a adevărului ştiinţific vom examina, într-o succesiune

firească, teoria modernă asupra originii abiotice a vieţii pentru ca mai apoi să anali zăm

şi tezele teoriei clasice, respectiv moderne a evoluţiei biologice.

Nu înainte de a face o paranteză...

(Despre grăirea în limbaje)

Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ si pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.

(I Cor 14, 19)

Este cunoscută povestea bucătarului ingenios care, la cerinţa despotică a

stăpânului său de a-i găti ceea ce este mai bun pe lume i-a preparat nu se ştie câte

feluri de limbă şi întocmai a făcut şi când i s-a cerut să gătească ceea ce este mai rău

pe lume.

Cineva a spus că limbajul este un mijloc (dacă nu Mijlocul) de înţelegere sau

neînţelegere între oameni.

Ce mai am eu a adăuga la înţelepciunea altora şi mai ales la cea mereu vie a

apostolului ?

- Un comentariu frustrat, al omului de ştiinţă (aparent) îngrădit de limbaj.

Stilul ştiinţific este prezentat drept sintetic, ordonat, clar, riguros, ba, chiar, se

obişnuieşte să se opună, pentru

104


o comparaţie menită să-i evidenţieze virtuţile, stilului co-locvial.

Acesta din urmă ar avea obiceiuri proaste, anume lipsa de rigoare. Slavă Domnului

pentru asta, majoritatea oamenilor rămân, în comunicare, oameni.

O parte dintre ei, însă, aleg sau se văd obligaţi (mă şi întreb care dintre cele două

condiţii, a alegerii sau a impunerii este mai jalnică) să producă rumeguş lingvistic ori

de câte ori prezintă ceva în propriul domeniu de activitate, ştiinţa, care şi-a văzut

graiurile amestecate mai ceva decât la turnul Babei. îndrăznesc să afirm că fondul

problemei a rămas, în parte, acelaşi, trufia, doar că în acest caz oamenii (de ştiinţă)

au rezolvat singuri chestiunea încurcării graiurilor.

Şi aşa, riguros a ajuns să însemne „înţepenit", sintetic - „artificial", ordonat- „la

ordin", cât despre clar... nu-i mai purtăm de grijă demult.

Desigur, mulţi dintre oamenii de ştiinţă realizează, înfăptuiesc, fac, dreg,

descoperă, învaţă, sporesc deştep-tăciunea omenirii. Chiar dacă publicul

nespecialist nu pricepe o boabă din ceea ce se discută de către aceştia, în turnul lor

de fildeş („ivoriu"), cel puţin beneficiază de aplicaţiile practice ale chestiunilor

desemnate prin termeni impronunţabili.

Alţii, însă, se ascund în spatele limbajului ştiinţific, mizând pe teama de necunoscut

a congenerilor.

Ameţiţi cu termeni originari din greacă, latină şi, mai nou, engleză, oamenii îşi spun că

trebuie să fie ceva, dincolo de sonoritatea distonantă a unei prezentări pline de termeni de

specialitate şi că cine a reuşit să reţină toate „elementele" acelea ştiinţifice trebuie că este

un om foaaarte deştept.

Iată, spre exemplu, cum sună o descriere ştiinţifică redactată în latină, după

protocolul unui domeniu anume

105

OANA IFTLME

al ştiinţelor biologice: cultura xanthoalba, semi-nitida aut hebetata et margo glabra aut

lobulata. Măreţ, nu ? îţi vine să-i compui şi o melodie cu acorduri de orgă, sau, de ce

nu, de clavecin. Ce vrea să spună, de fapt (precizăm că se referă la nişte aglomerări

de microorganisme) ? Că microbul în cauză formează colonii, acelea fiind aglomerări de

microbi care arată ca nişte pete rotunde, alb-gălbui, oarecum lucioase şi că aceste

pete au marginea întreagă sau zdrenţuită, cu „zdrenţe" rotunjite.

Toate caracterele menţionate ar fi putut fi observate şi descrise cu uşurinţă de către

oricine, cu condiţia să i se fi spus ce trebuie să urmărească - luciul, culoarea, forma

aglomerării de microorganisme. Dar, desigur, trebuie să fii om de ştiinţă pentru a

traduce nişte observaţii de bun simţ, referitoare la cum este lumea şi cele ce vieţuiesc în-

tr-însa într-o limbă pe care n-o mai vorbeşte nimeni. Profanului nici prin cap nu i-ar fi

trecut să recurgă la o atare întreprindere, dacă nu de altceva măcar fiindcă i s-ar fi părut

complet inutilă. Cunoscători de latină se mai găsesc. Cunoscători de latină care să

simtă nevoia acută de a face lucruri fără rost, probabil că mai rar.

Dar să introduci într-o descriere ştiinţifică termeni precum „zdrenţe"! E revoltător,

deşi plastic, deşi accesibil, cuvântul „zdreanţă" încă n-a fost şi probabil că nici nu va fi

standardizat prea curând drept suficient de ştiinţosnob.

Desigur, exagerarea nu face bine, în senstil acesta, ca şi în celălalt.

Nu doresc să introduc în limbajul ştiinţific termenul „zdreanţă".

Dar nici nu sunt de acord cu exprimările ultraspeciali-zate izbite peste timpanele

ascultătorilor, fie că este, fie că nu este cazul. Noi între noi putem să ne maimuţărim

cât dorim, în fond există pe lumea aceasta şi vorbitori de limbă klingoniană, dar atunci

când intenţionăm să comu-

106


nicăm cu lumea largă, cred că ar trebui adoptată cu totul altă tactică.

Iar când descrii în termeni „elevaţi", conţinând o doză calculată de respingere

destinată publicului larg, care s-ar putea dovedi incomod, dacă nu e pus, din timp,

pe fugă, când descrii, ziceam, nu cine ştie ce microorganism ci „fenomene ale

evoluţiei", problema nu se mai mărgineşte la pompoşenia ridicolă.

Oamenii, chiar dacă simt, ei, cumva, de dreapta judecată făcând întrebuinţare, că

baţi câmpii, nu pot dovedi, fiindcă le serveşti, suficient, cum că ei sunt „profani" şi că nu

înţeleg nici a zecea parte din termenii pe care i-ai folosit. De regulă, tactica acesta ieftină

funcţionează. Jenaţi de „incultura" lor (ne)specializată (de parcă ar fi obligatoriu să ne

pricepem cu toţii la triodă, ordovician, stoechiometrie, integrale, sinclinale, trecento

şi becar), cârcotaşii pe baze de bun simţ bat în retragere.

Oamenii nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată „proşti" în sensul scuipat cu

dispreţ de câte un „geniu" au-tosuficient din cutare sau cutare domeniu. Pe observaţiile

şi pe judecata umanităţii de totdeauna şi de pretutindeni s-au construit „ştiinţele înalte"

de azi. Oamenii normali pot înţelege orice, dacă li se explică suficient de mult şi de

bine. Doar să ne obosim să le explicăm. Vorbindu-le despre lumea care îi conţine, o

vor înţelege, în spirit, nu în înţepeneala termenilor de specialitate. Or, de acest fel de

înţelegere este nevoie, mai degrabă, decât de reţinerea modelărilor noastre mai mult

sau mai puţin inspirate.

Desigur, nu putem comunica telepatic, trebuie să explicăm în cuvinte, iar în acest

demers limba ne slujeşte mai mult sau mai puţin, atât de mult sau de puţin pe cât ştim

noi s-o facem să ne slujească.

I se reproşează limbii engleze, de către francofoni şi latinofoni, în general,

„asprimea", „lipsa de eleganţă". Aş

107

OANA IFTIME

atrage, însă, atenţia asupra plasticităţii ei şi asupra faptu lui că este o limbă sintetică.

Pentru cine doreşte să se bucure de lungi armonii de sunete, probabil că nu este cea

mai potrivită alegere. Pentru cine doreşte să comunice cât mai mult în cât mai puţine

cuvinte, este. Acolo unde vorbitorii de limbi romanice se încurcă în cuvinte, încer când

să redea pe toate feţele atributele obiectului descris, vorbitorul de engleză plasează

unul-doi termeni, reuşind să cuprindă, nu se ştie cum, toate trăsăturile pentru care

ceilalţi se străduie, încă, să cârpească sintagme.

în domeniul ştiinţific, adesea se întâmplă taman pe dos. Termenii englezeşti sunt

compuşi, ca numele indienilor, în timp ce limbile romanice denumesc aceeaşi

chestiune printr-un singur cuvânt. în zoologie, spre exemplu, se întâlnesc denumiri

descriptive, care surprind anume elemente de identificare.

Dacă zoologul anglo-saxon vede un melc mov cu pete vişinii, cu siguranţă că îl

va raporta, pe lângă o denumire latinească şi cu cea de melc-mov-cu-pete-vişinii, fără a

se obosi să scornească un cuvânt nou tocmai şi numai şi numai pentru acel fel de melc.

Existenţa termenului de „melc" este, din punctul său de vedere, mai mult decât

satisfăcătoare şi nu avem decât a-i alipi atribute, în funcţie de felul de melc pe care îl

descoperim. El asta a văzut, un melc-mov-cu-pete-vişinii şi consideră util ca, pe viitor,

cine va vedea aşa ceva să-1 poată recunoaşte şi relata despre întâlnirea cu melcul-

mov-cu-pete-vişinii, putând inclusiv oferi informaţia pentru specialişti, chiar dacă nu e

zoolog ci compozitor, economist, zidar sau sculer-matriţer şi habar nu are de

denumirea ştinţifică a jivinei, sau măcar de ideea că ar exista denumiri ştiinţifice pentru

animale.

Şi la noi animalele poartă nume populare. Ca peste tot, oamenii şi-au luat în

serios sarcina de a numi entită-

108

1NTRODUCEKF. IN ANTIEVOLUŢION1SMUL ŞTIINŢIFIC

ţile cu care dau nas în nas, rătăcind pe întinderile creaţiei şi există o sumedenie de

denumiri populare pentru animalele care se găsesc la noi, ca şi pentru multe altele,

care nu se găsesc la noi. Poporul român a dovedit, fără îndoială, cu mult mai multă

imaginaţie decât englezii, denumirile fiind, de departe, mai diversificate. O consecinţă a

acestui mod de gândire este aceea că, cel puţin în ramurile clasice ale biologiei, se face

uz de un limbaj care nu este atât de străin de marele public.

De la o vreme, însă, imaginaţia pare să ne fi părăsit, ocazie cu care ne grăbim să

luăm cu japca termeni din alte limbi, cu care împodobim propriul limbaj ştiinţific.

în zoologie se păstrează, oarecum, media onorabilă. Apar, ocazional, forţări de

notă, constând în adoptarea denumirilor cu cratime (cu „liniuţe"), pe model engle -

zesc. Acestea sunt, totuşi, nepotrivite cu spiritul limbii noastre, care preferă să nu

inventeze cu anasâna termeni pentru creaturi care oricum nu privesc pe românul cum-

secade, nebiolog, (dat fiind că nu vieţuie pe la noi şi nu prea se aude de ele, în general,

nici măcar din altă parte, ca de leu, maimuţă sau elefant), ci să facă uz de denumi rea

latină, dacă tot se conservă noţiunea în cercul specialiştilor.

în ramuri mai recent întemeiate şi în care ne simţim slabi culegem, însă, tot ce

putem de pe la alţii, uneori fără discriminarea impusă de bunul simţ. Pentru termeni

perfect traductibili se preferă echivalentul englezesc, adesea împodobit cu

declinarea românească, spre mai marele ridicol al situaţiunii.

Există şi o sumedenie de oameni care se străduie să facă biologia moleculară

prietenă limbii române, dar ceilalţi sunt mai zgomotoşi. Şi aşa ajungem la situaţia în care

publicaţiile de specialitate ne întâmpină cu un potop de sonorităţi pocite, adesea

complet nenecesare. Personaje

109

OANA IFTIMF.

complet lipsite de spiritul limbii, atât al celei din care se traduce cât şi al celei în care

se traduce calchiază termeni, mergând cu furculisionismul până la absurd.

Un caz celebru este cel al termenului translaţie, plasat nu unde veţi fi crezând

dumneavoastră, recte în fizică ci în biologie. Termenul acesta, sărmanul, se referă la utili-

zarea, în celulele vii, a informaţiei codificate într-un anume fel pentru construirea unor

elemente necesare acelei celule. La aplicarea, la traducerea în viaţă a informaţiei pe

care o deţine celula (detalii, în chiar acest capitol).

Fenomenul în cauză poartă, în limba engleză, denumirea de translation. A, veţi

spune, aceia care ştiţi engleză, e foarte simplu, translation vrea să zică, în limba română,

traducere. Dacă mai ştii şi la ce se referă, e limpede ca lumina zilei. O fi... Dar eu şi alţii

ca mine încă ne mai luptăm să eliminăm din jargonul profesiei noastre varianta

malformată, anume translaţie.

Asta este situaţiunea, fiecare domeniu are un jargon în mai mică sau mai mare

măsură neinteligibil pentru cei străini de domeniul în cauză. Este firesc să fie aşa,

din mai multe motive. Unul ar fi acela că specialiştii fac referire la elemente cu care

ceilalţi nu se ciocnesc, în viaţa de zi cu zi. Trebuia să ştim şi noi, între noi despre ce

vorbim, aşa că am denumit diversele subiecte şi obiecte ale domeniilor ştiinţifice.

Nu mi se poate pretinde să numesc pipeta automată „cornet de ornat cu frişca",

numai pentru că seamănă şi fiindcă cel din urmă este mai cunoscut şi/sau mai accesibil

ca noţiune, ADN-ului nu am cum îi spune decât „ADN" şi aşa mai departe. îmi şi

creditez, de altfel, semenii cu capacitatea de abstractizare dată de la Dumnezeu şi cu

puterea de a înţelege că unele noţiuni sunt ireductibile. Pot să explic ce este aceea o

masă, oricine poate spune că este un obiect compus din blat / placă / o ches-

110

INTRODUCERE ÎN ANT1EVOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

tie netedă şi picioare, dar când este pus să explice ce este acela lemn, din care e

făcută masa, ajunge să întâmpine dificultăţi. „Lemnul", va zice el, „este un material".

Aha... şi ce este acela „material" ? Şi tot aşa, până picăm în inexprimabil.

în cele ce urmează mă voi strădui să explic tot ceea ce se poate explicita, detalia,

arăta din ce este, cum este, pentru ce este.

Acorda-ţi-mi, rogu-vă, rezerva asupra explicaţiilor imposibile sau care mai rău ar

încurca lucrurile.

în legătură cu unele noţiuni va trebui să vă resemnaţi cu ideea că reprezintă

abstractizarea unui element din lumea reală, dar pe care nu am cum să vi-1 aduc mai

aproape. Există, este şi el o cărămidă a lumii, dar asta este tot ce se poate spune

despre el, pentru cine nu e biolog, chimist, fizician. Pentru că dincolo de a şti că

este, că face parte dintre cele lăsate de Dumnezeu pentru a alcătui lumea, restul este

farafastâc intelectual, din cel pentru specialişti.

Uneori, o să vă enunţ anumite tipuri de substanţe, de compuşi chimici. Mai mult

decât că se numesc oarecum, n-am a vă comunica, despre ei. Mai ştiu şi formula, mai

ştiu şi cine i-a descoperit şi când, dar nu văd la ce v-ar folosi, în plus, faţă de a afla, pur

şi simplu, că există şi că au şi ei o treabă anume orânduită în creaţie.

Acolo unde merge, voi da etimologia termenilor. Este un principiu pedagogic clasic,

acela de a explica originea termenilor de specialitate, pentru a înlesni înţelegerea şi

reţinerea lor.

Şi această procedură are, însă, limitele ei. Uneori, etimologia nu aduce semnificaţii

ataşabile realităţii. Spre exemplu, cromozom vine de la xpcofia, culoare şi ocofia, corp,

corpuscul, prin extensie. „Corpusculi coloraţi"... Ei, şi ? Cu ce vă lămureşte asta

asupra a ceea ce este şi ce

111

OANA IFTIME

face un cromozom pe lume ? Nici n-ar avea cum. Ba, chiar nu este ceva care se

poate prezenta sau care trebuie reţinut înainte de a i se fi explicat interlocutorului ce

este un cromozom, deoarece cromozomii nu sunt cor-pusculi şi nu sunt, Doamne

fereşte, coloraţi.

Şi atunci, veţi spune, cine şi de ce i-a numit aşa ?

I-a numit cine i-a observat, pentru prima dată, după ce a scos untul din nişte celule,

pisându-le întinse pe o lamă de sticlă pe care pusese un colorant, fără să aibă habar că

■acolo se găsesc, printre altele, nişte ciudăţenii care de atunci încolo 2e vor numi

„cromozomi". S-a uitat la acea lamă, la microscop şi a văzut nişte lucruşoare mărunte şi

colorate (de la colorantul lui), despre care habar nu avea ce sunt. Le-a numit „chestii

colorate" şi asta a fost. De-a-bia mai încolo s-a lămurit lumea ştinţifică ce-i cu ele.

Şi tot nu vă spun ce sunt cromozomii... Toate la vremea lor. Vreme care, iată, bate la

uşă.

De aici încolo, veţi fi potopiţi de elemente de jargon ştiinţific. Nu vă speriaţi de ele.

Poate că potopul denumirilor ştiinţifice pare la fel de ciudat şi de înspăimântător, pentru

unii, precum o ploaie cu broaşte, dar, la o mai atentă analiză, nu sunt decât... broaşte.

Nu muşcă, nu zgârie. Unele mai sunt toxice, având nişte glande veninoase în piele,

dar, cu o atentă manipulare, nimeni nu păţeşte nimic.

în primul rând, să nu vă gândiţi că trebuie să reţineţi toptanul de termeni de

specialitate. Nici vorbă, intenţia mea nu este de a vă face doctori în biologie,

moleculară sau de oricare alta.

Obosiţi-vă doar atât cât este necesar pentru a înţelege argumentaţia, pentru a-i

urmări firul, care duce fix la concluzia că materialismul în biologie este o tâmpenie, un

nonsens logic şi... ştiinţific. Interesează scopul, nu

112

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUTIONISMUL ŞTIINŢIFIC

mijloacele, pe care le puteţi folosi pentru a-1 atinge, dis-pensându-vă, ulterior, de ele.

Eu trebuie să ştiu pe dinafară toate astea, ca să vi le pot povesti, ca să pot

încerca să vă conving. Dacă vreţi să le povestiţi, la rândul dumneavoastră, altora,

foarte bine. Nu ştiu, însă, dacă merită efortul. Poate că este mai simplu să le daţi

cartea, pentru a-şi forma (sper eu) aceeaşi convingere ca şi dumneavoastră, pe bază

de activitate individuală. Acelea sunt convingerile cele mai solide, cele muncite, care

modelează omul dinlăuntru pe dinăuntru.

Cu un pic de interes, pe care se cheamă că-1 aveţi, din moment ce aţi purces la a citi

cartea aceasta, cu puţintică răbdare, cu niţel efort, căci roadele învăţăturii sunt, zi-ce-

se, dulci, în ciuda interminabilelor, ramificatelor şi încâlcitelor rădăcini amare, veţi

înţelege, cu siguranţă, punctul meu de vedere.

în ceea ce mă priveşte, m-am străduit să explic cum am putut mai bine, să vă

aduc aproape ceea ce ştiu eu despre lumea vie, ca să vedeţi ordinea minunată din ea

împotrivindu-se ideilor materialiste. Efortul meu, întâl-nindu-se cu al dumneavoastră,

nu are cum să nu fie de ajuns pentru a lumina înţelegerea unor lucruri care, în fond,

nu ne sunt străine în loc şi în timp. Viaţa curge în noi, în jurul nostru şi cum se face

această curgere este, veţi vedea, fascinant. Nu pot decât să sper că ne vom întâlni în

admiraţie şi în convingerea că toate acestea nu „s-au întâmplat", fiindcă nu aveau

cum decât să fie întâmplate.

Omul a deschis ochii asupra lumii şi, de atunci, deschişi au rămas, pentru

umanitate, ca ansamblu, deşi unii încearcă să-i orbească programatic, iar alţii şi-i

orbesc singuri, indiferenţi la ceea ce ar putea să vadă. înţelegerea ne-a fost dată

tuturor, e undeva, pe rafturile minţii

113

OANA IFTIME

noastre, doar s-o despăturim, să n-o uităm acolo, zăcând în praf.

Scriind această carte, am garantat pentru capacitatea dumneavoastră de

înţelegere.

Dacă n-aş fi crezut în ea, nu mai scriam nimic.

Pentru a putea recepta cu uşurinţă argumentele ştiinţifice inerente unei astfel de

discuţii, voi ruga, aşadar, cititorul să parcurgă cu atenţie secţiunea următoare, dat fi ind

că aceasta conţine explicaţii referitoare la noţiunile care vor fi utilizate pe parcursul

contraargumentaţiei la teoria originii abiotice a vieţii.

Astfel:

Organismele vii sunt alcătuite în mare parte din apă (castravetele chiar conţine

98% apă...), subtil distribuită printre acizii nucleici, proteine, lipide, zaharuri şi săruri

minerale.

Acizii nucleici servesc la depozitarea şi transmiterea informaţiei genetice. Am tot

vorbit despre informaţia genetică, explicitând termenul în sensul utilităţii, arătând la ce

foloseşte ea. Iată câteva noţiuni în plus, venind într-o completare de perspectivă.

Am vorbit despre codificarea, prin informaţia genetică, a trăsăturilor organismului,

prezentând materialul ereditar ca pe suportul unei descrieri amănunţite a individului

care poartă informaţia în cauză. Cum se realizează, practic, exprimarea, constituirea

acestor trăsături, cum ia informaţia formă materială, cum devine palpabilă ? Cum ajunge

instrucţiunea „ochi negri" să fie pusă în aplicare şi copilul să dobândească ochi de

această culoare ?

„Executanţii" instrucţiunilor cuprinse în materialul genetic sunt proteinele. Ele sunt

uneltele organismului, sclavii informaţiei genetice.

114


Cu veleităţi de demiurg, informaţia genetică orchestrează producerea lor, pentru

ca mai apoi să le pună în funcţiune în cel mai eficient mod posibil. Nimic nu este

gratuit, superfluu, celula produce proteinele care îi sunt! necesare, în cantitatea care

îi este necesară şi le distri-l buie, pe cuprinsul său, acolo unde este nevoie de

elej Proteinele antrenează şi alte tipuri de substanţe în activităţile pe care le desfăşoară

pentru organism, se aliază cu ele, le transformă, le fac să slujească aceluiaşi stăpân.

Oricare dintre funcţiile unui organism viu poate fi descompusă într-o serie de

secvenţe, până la unele elementare, care se produc la nivel celular şi în care sunt impli -

cate proteine. La constituirea oricărei trăsături a unei fiinţe vii roboteşte un mare număr

de proteine. Ochii omului cu ochi negri vor deveni negri în urma sintezei şi acumulării în

stratul anterior al irisului („floarea ochiului", zona colorată, după care se desemnează

„culoarea ochilor") a unui pigment anume. Dincolo de farmecul ochilor negri ai omului

cu ochi negri stă agoniseala muncită a nenumărate proteine care au strâns, fir cu fir, tuşul

viu din iris.

Aşadar, informaţia genetică este un ansamblu de in-")

strucţiuni referitoare la fabricarea proteinelor necesare |

organismului. J

Gândiţi-vă la faptul că orice carte are o temă, un sens de ansamblu (spre exemplu,

că viaţa nu a putut apărea de la sine...). Textul său este reprezentat de o succesiune de

fraze, la rândul lor constituite din înlănţuiri de cuvinte, unitatea structurală elementară

fiind litera, care poartă, după spusele informaticienilor, numai 2 biţi de informaţie. 2 biţi

esenţiali, fiecare în parte, pentru realizarea coerenţei ansamblului.

Similar, fiecare eveniment care se produce, în această secundă, în celulele noastre şi

la care participă miliarde

115

t

OANA IFTIME

de proteine înseamnă ceva, este subordonat îndeplinirii uneia sau alteia dintre

funcţiile organismului.

Proteinele sunt alcătuite, în principal, din subunităţi numite aminoacizi.

Unele proteine conţin numai ami-noacizi. Altele conţin şi alte tipuri de subunităţi

simple -lipide, zaharuri ş.a.

Lipidele şi zaharurile servesc mai ales ca „materiale de construcţie" şi ca

„rezerve de energie", unele dintre ele intrând, după cum am spus şi în

alcătuirea unor proteine sau a acizilor nucleici.

Sărurile minerale servesc, ca să spunem aşa, reglajului fin al funcţiilor

organismului. Ioni pozitivi şi negativi — atomi cu încărcătură electrică pozitivă sau

negativă - se plimbă prin celulele noastre, servind drept mesageri ai lumii

exterioare dar şi ai celei interioare. Mişcarea lor constituie un cod de

semnalizare, un alt limbaj, pe lângă cel în care este scrisă informaţia genetică.

Precum într-un soi de pantomimă, ei închipuie în mişcarea lor evenimentele

semnificative pentru fiinţa vie. Traduc limba de senzaţii a exteriorului, a mediului

în care trăieşte organismul, precum şi pe cea a interiorului, a mediului intern,

celui dinlăuntrul fiinţei vii, într-un grai chimic, pe care celulele să-1 înţeleagă.

Celula este o cetate cu populaţie heterogenă, în care se vorbesc mai multe limbi,

poate singurul model de cetate ideală, în care stăpâneşte armonia.

Culorile, sunetele, mirosurile, gusturile, caldul şi recele, durerea şi plăcerea,

toate vorbele lumii de afară pătrund în noi şi se schimbă în nenumărate feluri de

semnale. Astfel, ajungem să reacţionăm, pentru că toate celulele implicate în

reacţiile pe care trebuie să le avem faţă de ce ne spune lumea de afară au aflat

veştile cele noi, pe înţelesul lor, şi pot să răspundă. Practic, fiecare răs puns al

unei fiinţe vii la cele aflate despre lumea exterioară sau despre sine este

răspunsul unui cor de celule,


o armonie polifonică desăvârşită. Răspunsurile sunt date astfel încât organismul să

menţină pacea, atât între sine şi lumea exterioară cât şi în interior. Vieţii îi place să curgă

lin, în albia pe care şi-a săpat-o, fără vârteje, fără zbuciu-mări inutile.

Am tot vorbit despre informaţie, noţiune pe care n-am definit-o şi nici n-o voi defini,

considerând că oricine înţelege, dincolo de formulări pretenţioase ce va să zică aceea

informaţie. Vreau doar să atrag atenţia că viaţa operează cu informaţie, că ea înţelege,

că, în ultimă instanţă, deosebirea esenţială dintre viu şi neviu este această capacitate

intrinsecă de a opera cu informaţie.

Să vedem cum îşi asigură fiinţele vii stocul de proteine, unelte de dimensiuni

infinitezimale necesare pentru ca fiecare celulă în parte să-şi îndeplinească datoria

faţă de totul unitar reprezentat de organism.

După cum am mai spus, informaţia referitoare la structura lor, descrierea lor,

modelul lor teoretic este conţinut în acidul de zojciribonucle jc_j_ceiebrul ADN. După cum

pentru lucruri făcute de mâna omului se pot elabora schiţe pe hârtie, aşa şi pentru

proteine se găseşte elaborat un imens set de „schiţe", sub forma genelor, secvenţe de

ADN care servesc, fiecare în parte, la sinteza unui anumit tip de moleculă proteică.

ADN-ul este o moleculă imensă (o macromoleculă) dublucatenară (formată, adică,

din două lanţuri, două ca-tene asociate prin legături chimice). Fiecare catenă este

alcătuită din subunităţi numite nucleotide. Fiecare nucle-otidă în parte este compusă

dintr-o bază azotată (adeni-nă, guanină, timină sau citozină), un zahăr numit deo-

xiriboză şi un radical al acidului fosforic {radicalfosfat).

Pe lângă ADN, în celulă se găseşte şi un alt acid nu cleic, acidul ribonucleic (ARN),

sub forma mai multor tipuri, care se sintetizează atunci când sunt necesare,

117

OANA IFTTME

drept model servind, ca şi în cazul proteinelor, gene, adică secvenţe precise din

macroniolecula de ADN.

Sinteza proteinelor (incluzând ca etape absolut necesare sinteza a diferite tipuri

de ARN) decurge astfel:

In cadrul procesului de transcripţie se sintetizează o moleculă de ARN, pe baza

modelului oferit de o catenă ADN. Acest ARN reprezintă ipostaza operaţională a informaţiei

genetice depozitate în ADN. Pentru că nu ADN-ul participă direct la sinteza proteinelor, ci

ARN-ul în care au fost copiate instrucţiunile existente în ADN.

ARN-ul astfel sintetizat intră într-un proces de traducere, în cadrul căruia serveşte ca

set de instrucţiuni pentru sinteza proteinei de interes. Ulterior, aceasta poate suferi, în

cadrul unei prelucrări posttraducţionale, rea-ranjări menite să-i optimizeze structura

în vederea unei îndepliniri adecvate a funcţiei pe care o deţine în organism.

Mai în detaliu, sinteza proteinelor se realizează astfel:

Secvenţele din macroniolecula de ADN care conţin informaţia necesară sintezei unei

proteine sunt transcrise în ARN mesager (ARNm). La acesta se ataşează nişte

complexe nucleoproteice numite ribozomi.

Ribozomii sunt alcătuiţi din ARN ribozomal (ARNr) şi proteine. Ei asigură traducerea

ARN mesager, proces la care participă o serie de enzime şi ARN de transport (ARNtJ,

care aduce la complexul ARNm-ribozomi materialul de construcţie al proteinelor,

respectiv aminoaci-zii. Aceştia vor fi ataşaţi unul de celălalt, conform instrucţiunilor

cuprinse în ARN mesager. Se vor forma, astfel, lanţuripolipeptidice şi, din acestea,

proteine. Urmează prelucrările posttraducţionale, care finisează proteina, o pregătesc

pentru a-şi asuma o anumită funcţie în organism.

118


Desigur, explicaţiile de mai sus simplifică la maximum procesul de sinteză a proteinelor,

extrăgând esenţa, principiul mecanismului.

în alcătuirea proteinelor intră, după cum am menţionat, aminoacizii, pe care fiinţele

vii îi obţin, în general, din alimentaţie. La aceştia se pot adăuga, în cursul prelucrărilor

postsintetice (posttraducţionale) lipide, zaharuri etc. Aşadar, aminoacizii obţinuţi din

mediu sunt utilizaţi în conformitate cu instrucţiunile conţinute în informaţia ereditară,

pentru sinteza de proteine proprii fiecărui organism în parte.

Valoarea informaţională a moleculelor de acizi nucleici este dată de succesiunea

nucleotidelor, care poate fi privită şi simplu drept succesiune a bazelor azotate, dat

fiind că nucleotidele diferă prin şi numai prin bazele azotate conţinute.

Trei nucelotide succesive, (o tripletă nucleotidică, uni- f tate numită codon)

specifică introducerea în proteină a J unui anumit aminoacid. Altfel spus,

codonii codificăami-noacizi. Aminoacizii răspund la apelul codonilor şi,

transportaţi cu ajutorul unor „vehicule de serviciu", în fapt, molecule de ARN

zis „de transport" se prezintă la datorie, fiind cooptaţi în proteine.

Organismele vii utilizează cu predilecţie anumiţi ami-noacizi, în număr de 22.

Fiecare dintre aceştia poate fi codificat de mai mulţi codoni, sinonimi, aşadar, între

ei. Unele triplete nucleotidice nu codifică aminoacizi, având, în schimb,

semnificaţia STOP. Ele indică unde se opreşte citirea şi traducerea informaţiei.

Totalitatea codonilor constituie codul genetic.

Iată schema biosintezei proteice:

transcripţie traducere prelucrare ADN —> ARN —> proteine (—♦ proteine complet funcţionale)

119

OANA IFT1MF.

Proteinele astfel obţinute merg să-şi ocupe locul precis în organism. Unele vor

îndeplini exclusiv un rol structural, de material de construcţie, altele vor participa activ la

realizarea funcţiilor organismului, un exemplu în acest sens fiind proteinele enzimatice

(enzimele).

Contemplând buna funcţionare a fiinţelor vii puţini se gândesc la invizibilii actori

care deţin rolul principal în îndeplinirea tuturor funcţiilor organismului, sub forma

unui personaj colectiv, după cum aproape nimeni dintre cei care folosesc aparatură

electrică nu se gândeşte la electronii care se mişcă ordonat prin conductori.

Pe de altă parte, viziunea aceasta, care reduce funcţii le vitale la activitatea

proteinelor este incompletă şi cam prea mecanicistă pentru gustul meu. Uneori, însă,

maxima simplificare este necesară pentru o mai bună înţelegere a cutărui sau cutărui

fenomen.

Fiinţa vie este un mare concert, pe parcursul căruia nici unul dintre instrumente nu

trebuie să se manifeste diz-armonic. Proteinele pun în mişcare mecanismul şi sunt, la

rândul lor, solicitate pentru mişcare de către acesta.

Dar, fie că mă credeţi, fie că nu, dincolo de aparenţe stă altceva, care face aceşti

compuşi să lucreze. Cu toţii pot fi purificaţi, sintetizaţi, puşi laolaltă, după cum au în-

cercat, cu disperare, adepţii teoriei asupra originii abioti-ce a vieţii. Ceea ce deosebeşte

adunătura inertă de substanţe obţinută în laborator de „carnea" unei fiinţe vii (şi mă

gândesc, deopotrivă, la conţinutul unei unice celule, la teaca unui vierme, ca şi la masa

musculară a unui vertebrat) nu poate fi izolat, purificat şi adăugat, astfel încât melanjul

din eprubetă să prindă viaţă.

în speranţa că elementele preparative prezentate nu vi s-au părut prea plictisitoare,

să trecem la analiza pro-priu-zisă.

Urmează un titlu destul de categoric:

120

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢ1ON1SMUL ŞTIINŢIFIC

Erorile ştiinţifice conţinute în teoria materialistă asupra originii vieţii

Conform teoriei materialiste în vigoare, viaţa ar fi apărut pe planeta noastră acum 4-

5 tnld de ani, in urma unui proces care poate fi descompus în următoarele etape:

1, Etapa sintezei primilor compuşi organici, simpli;

2. Etapa sintezei unor compuşi organici complecşi;

3- Etapa sintezei primelor macromolecule de ARN, de

tipul ribozimelor;

4. Apariţia capacităţii de traducere;

5. Apariţia ADN;

6. Apariţia primelor forme de viaţă celulare.

Invaliditatea presupunerilor legate de fiecare dintre aceste etape poate fi lesne

demonstrată, după cum se va vedea în cele ce urmează.

Aşadar:

1. Etapa sintezei primilor compuşi organici

Această etapă premergătoare apariţiei vieţii ar fi constat în sinteza unor compuşi

caracteristici materiei vii, dintre cei mai simpli, a căror emergenţă ar fi fost posibi lă

datorită întrunirii unor condiţii speciale (condiţiipre-biotice), în anumite zone ale

Globului.

Reacţiile în urma cărora rezultă compuşii organici simpli consideraţi a fi apărut

pe planeta noastră în mediul abiotic (adică, neviu, lipsit de viaţă) sunt consuma toare de

energie. Iniţierea unor astfel de reacţii presupune depăşirea unei anumite bariere a

energiei de activare, adică trecerea unui prag energetic menit să impulsioneze

moleculele spre a interacţiona unele cu altele.

121

OANA IFTIME

Se presupune că energia necesară depăşirii barierei de activare şi desfăşurării acestor

reacţii chimice a fost furnizată de radiaţiile ultraviolete primite de la Soare, precum şi de

descărcările electrice din atmosferă şi de erupţiile vulcanice care aveau loc necontenit în

trecutul îndepărtat al Terrei.

rIn acest mediu favorabil, substanţe simple de tipul metanului (CH4), amoniacului (NH3),

apei (H2O) şi hidrogenului molecular (H2) existente în atmosfera primitivă6 au intrat în reacţii

printre ai căror produşi s-au aflat pri-^mii aminoacizi şi primele lipide din istoria planetei

vii. Aceste sinteze organice primordiale ar fi avut loc în atmosferă, de unde produşii au

ajuns la sol, fiind vehiculaţi de picăturile de ploaie. Evaporarea a condus la concentrarea

lor, detaliu favorabil iniţierii următoarelor etape ale procesului de apariţie a vieţii din neviu.

Problemele ştiinţifice cu care se confruntă teoria materialistă asupra originii vieţii nu

întârzie să apară, încă din această primă (presupusă) etapă.

Astfel:

(Problema nr. 1)

Atât aminoacizii, cât şi zaharurile manifestă fenomenul de izomerie optică. Unul şi

acelaşi zahăr sau amino-acid prezintă două forme numite izomeri optici (enantio-meri,

antipozi optici), a căror existenţă este relevată practic de expunerea la lumină

polarizată.

Aceste două forme ale aceleiaşi molecule sunt similare prin conţinutul în atomi, în

elemente chimice şi prin tipul legăturilor chimice existente între atomii care le alcă-

6 Conform presupunerilor savanţilor A.I. Oparin (1924) şi J.B.S. Hal-dane (1926). (n.a.)

122


tuiesc. Ele se deosebesc, însă, prin orientarea în spaţiu al legăturilor chimice formate

înlăuntrul lor. Aceasta face ca, -A atunci când sunt expuse la lumină liniar polarizată" să

orienteze diferit planul de vibraţie al acesteia. Cu toţii am observat că, pentru una şi aceeaşi

suprafaţă, un fascicul luminos care cade pe acea suprafaţă, sub un anumit unghi, este

reflectat diferit, în funcţie de orientarea respectivei suprafeţe. In cazul interacţiunii dintre

izomerii optici şi lumina polarizată, chestiunea este puţin mai complicată, nu avem de a

face cu un fenomen de reflexie. Undele care compun lumina sunt perturbate, în calea lor,

de către moleculă, care le sugerează un traseu anume. Izomerii optici şi lumina

polarizată par a fi implicaţi într-un joc de pinnacle. Lumina, similar bilei de la pinnacle,

întâlneşte un obstacol de o anumită formă, care îi impune, în urma impactului, un

anumit traseu. După cum bila de pinnacle este trimisă într-o direcţie când se loveşte de

un obstacol care seamănă cu un cioc ascuţit şi în cu totul altă direcţie când întâlneşte o

suprafaţă rotunjită, aşa şi undele din lumina polarizată sunt perturbate, în mişcarea lor,

într-un fel sau altul, în funcţie de arhitectura moleculei cu care se ciocneşte. Jocul dintre

molecule şi lumina polarizată este, însă, un pinnacle simplificat, în care „bila" este

proiectată către obstacole cu mereu aceeaşi viteză, respectiv viteza luminii. De

asemenea, nu contează unghiul sub care bila loveşte obstacolul, un alt factor important în

jocul de pinnacle. Fiind vorba despre o moleculă, ceva de dimensiuni infinitezimale, care

se interpune în calea unui mare mănunchi de unde, nu se mai

: Spre deosebire de radiaţia luminoasă obişnuită, care prezintă mişcare ondulatorie în mai multe planuri, în cazul luminii polarizate undele luminoase execută mişcare ondulatorie într-un singur plan, numit planul de vibraţie al luminii polarizate, (n.a.)

123

OANA IFTIME

pune problema unghiului sub care se produce impactul. Aşa că, nu rămâne să

influenţeze perturbarea undelor, după ce se ciocnesc de moleculă, decât felul

obstacolului întâlnit, al izomerului optic de care s-au împiedicat.

Moleculele, compuşii care au această proprietate de a se prezenta sub formă de

izomeri optici poartă denumirea de compuşi chimii, fenomenul în sine numindu-se,

pe lângă izomerie optică şi chiralitate. Se spune, de asemenea, despre compuşii a căror

interferenţă cu planul luminii polarizate este sesizabilă (desigur, prin metode

specifice, de laborator) că sunt optic activi.

Cele două forme moleculare care manifestă izomerie optică alcătuiesc o pereche de

tipul „obiectul şi imaginea sa în oglindă". Un exemplu ilustrativ concret, din afara

chimiei al unei astfel de relaţii îl reprezintă raportul spaţial dintre palma stângă şi cea

dreaptă. Palmele sunt simetrice, similare ca formă dar nu şi ca orientare în spa ţiu,

asemănător unui obiect şi imaginii sale reflectate. Termenul de chiralitate derivă, de

altfel, din grecescul %£pl, „mână".

S-a observat, în cazul perechilor de izomeri optici că una dintre cele două forme

moleculare roteşte planul luminii polarizate către stânga, cu un anumit număr de grade,

iar cealaltă roteşte planul luminii polarizate către dreapta, cu acelaşi număr de grade.

Iniţial, cele două forme erau desemnate drept L, respectiv D. La ora actuală,

nomenclatura enantiomerilor ar trebui să se facă în conformitate cu convenţia R-S sau CIP

(după autori, Cahn, Ingold şi Prelog). S-a păstrat, însă, şi sistemul vechi, denumirea

hidraţilbr de carbon (zaharurilor) continuând să se facă „în mod oficial" după acesta.

Atât simbolurile D şi L cât şi R şi S sunt iniţiale ale unor termeni care desemnează

direcţii. D, de la dextro-gir, „care roteşte la dreapta", L, de la levogir, „care roteş-

124


te la stânga" şi se referă la sensul de rotaţie a planului lu minii polarizate, dedus din aşa

numita formulă de proiecţie a moleculei. Formula de proiecţie este o reprezentare, o schiţă

a moleculei, realizată „în spaţiu", „3D", care înfăţişează atomii din componenţa moleculei,

aşa cum sunt dispuşi, unii în raport cu ceilalţi, cum sunt ţinuţi, în spa ţiu, de legăturile

chimice existente între ei. Cu ajutorul acestei machete pe hârtie, urmând anumite

reguli se poate deduce în ce fel orientează molecula schematizată lumina polarizată.

Un amestec în care cele două forme, L şi D se găsesc"] în proporţii aproximativ

egale poartă denumirea de I amestec racemic. Efectele de rotaţie induse de cei doiJ

izomeri se compensează reciproc, astfel încât amestecul racemic nu se manifestă ca

optic activ. Lumina se împiedică de unul dintre izomeri şi undele se mişcă în direcţia

corespunzătoare, dar imediat întâlnesc un alt element perturbator, anume celălalt

izomer, care le îndeamnă către direcţia opusă. Dar, în felul acesta, dacă primul izo mer

le-a abătut spre stânga, faţă de direcţia pe care o urmaseră, până la impact, iar cel de al

doilea le abate spre dreapta, faţă de această nouă direcţie, dar cu acelaşi număr de

grade, cu aceeaşi deviaţie, înseamnă că vor fi repuse, practic, pe traseul iniţial, cel de

dinainte de întâlnirea cu cele două feluri de obstacole moleculare. Şi aşa mai departe. în

cele din urmă, după toate aceste ciocniri contradictorii, lumina care a străbătut amestecul

racemic îşi va conserva orientarea planului de vibraţie.

Şi aici vine surpriza - problema numărul 1, zisă şi PROBLEMA CHIRAUTĂŢII.

In compoziţia materiei vii intră exclusiv aminoacizi, levogiri şi exclusiv

zaharuri D, dextrogire.

Aminoacizii din componenţa tuturor proteinelor de pe această lume vie manifestă

homocbiralitate, adică sunt

125

OANA IFTIME

cu toţii de acelaşi fel, sub aspectul proprietăţilor optice. Aidoma, zaharurile distribuite în

materia vie sunt cu toacele de acelaşi fel, din punctul de vedere al chiralităţii.

Or, dintr-o sinteză abiogenă (adică desfăşurată în ifara, în absenţa materiei vii,

încă inexistente) de tipul celei invocate de partizanii teoriei materialiste asupra ori-(jţinii

vieţii, ar fi rezultat, inevitabil, un amestec racemic.

Sinteza compuşilor optic activi sub forma amestecului lor racemic este binecunoscută,

perfect realizabilă în laborator, după cum ar fi fost şi în condiţiile oferite de planeta noastră

cu miliarde de ani în urmă, cel puţin pentru unii dintre compuşii organici simpli.

S-au realizat, chiar şi sinteze asimetrice parţiale, care conduc la obţinerea, cu

precădere, a unuia dintre cei doi izomeri optici. Sintezele asimetrice parţiale presupun in-

troducerea în mediul de reacţie fie a unor reactanţi chi-rali, fie a unor solvenţi chirali, fie

a unor catalizatori (acceleratori ai reacţiilor) chirali, „puterea exemplului personal"

determinând, pe mai departe, la nivelul produ-şilor rezultaţi din aceste reacţii, aranjarea

atomilor în molecule la rândul lor chirale.

Nici unele dintre substanţele simple presupuse a fi participat ca reactanţi la ipotetice

reacţii primordiale din care ar fi rezultat compuşii de tipul zaharurilor sau ami-noacizilor nu

prezintă chiralitate. Cât despre solvenţii sau catalizatorii chirali, aceştia sunt, invariabil,

compuşi organici de complexitate ridicată. A presupune că aceştia se găseau la îndemână

pentru a stimula sinteza zaharurilor dextrogire este un exemplu net de „punere a căruţei

înaintea cailor".

Cât despre sintezele asimetrice totale, care conduc la obţinerea exclusivă a unuia

dintre cei doi izomeri (numai a formei L a aminoacidului sau numai a formei D a zahărului),

acestea nu sunt posibile, în laborator, decât cu

126

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢION1SMUL ŞTIINŢIFIC

adaos de enzime. Enzime, adică proteine cu structură l complexă, produse în

organismele vii. De altfel, în coada-V denumirii de sinteză asimetrică totală se poate găsi,

une- I ori, precizarea biologică, deşi cel mai adesea aceasta nu apare, calea biologică

fiind subînţeleasă, ca unică posibilitate de realizare a unei astfel de sinteze.

Am stabilit, aşadar, că sinteza organică primară desfăşurată în condiţii prebiotice nu

avea cum să fie o sinteză asimetrică totală, din care să rezulte numai un singur izo-mer

optic, respectiv numai D zaharuri şi L aminoacizi.

Şi atunci, cum au fost selectate pentru a participa la*"7 alcătuirea materiei vii numai

zaharurile D, respectiv ami- 1 noacizii L ? Celelalte forme nu au nici un rol biologic. ^

Practic, pentru organismele vii ele nu există. Este vorba de un fel de politică de

ignorare prestabilită, inerentă structurii şi modului de funcţionare al organismelor

vii. Cum şi de ce s-a ajuns, însă, la acest sistem exclusivist ?

Regulile sunt atât de categorice şi viaţa iubeşte atât de mult selectivitatea sintezei

enantiometrilor încât adesea hoţii de patente din industria medicamentului au avut mari

surprize. Compuşii sintetizaţi după procedeul „subtilizat" se dovedeau a nu fi buni de nimic,

organismul ig-norându-i parţial sau total la administrare. S-a constatat că, acolo unde nu

putea fi acuzată nici o altă eroare, secretul consta în faptul că doar unul dintre izomerii

optici ai substanţei de interes avea calităţi terapeutice.

Explicaţiile propuse spre lămurirea problemei chirali-tăţii sunt cu toatele

neconvingătoare, unele fiind, în plus, de ce să n-o spunem, de-a dreptul hilare în naivitatea

lor.

Spre exemplu, s-a spus că ambele tipuri de molecule ar fi apărut, de fapt, prin

sinteză abiogenă undeva, în spaţiul cosmic, de unde au fost vehiculate de către meteoriţi

spre suprafaţa Pământului, răstimpul petrecut în

127

OANA IFTIMF.

spaţiu expunându-le la o sursă (stelară) de radiaţie care ar fi distrus selectiv unul dintre

izomerii optici.

Chiar acceptând că ar fi existat o astfel de sursă (?!), este logic să presupunem că ea

ar fi distrus orice moleculă levogiră sau orice moleculă dextrogiră, ceea ce ridică în chip

firesc întrebarea - de ce, iată, avem de a face cu zaharuri D, dar cu aminoacizi L ?

Una şi aceeaşi sursă nu avea cum să fie simultan selectiv destructivă pentru forma

&a unei. clase de compuşi (zaharurile), respectiv pentru forma |£ a celeilalte clase

Kaminoacizii).

Pentru a ieşi din acest impas ne vedem nevoiţi să postulăm existenţa a două surse,

una selectiv destructivă pentru izomerii levogiri, cealaltă selectiv destructivă pentru

izomerii dextrogiri. Rezultatul ipoteticei acţiuni a acestor ipotetice surse de radiaţii ipotetic

selectiv destructive va fi fost patetic. Din amestecurile racemice de aminoacizi şi zaharuri

nu ar mai fi rămas nimic. O sursă care ar fi distrus forma L a unei clase ar fi distrus

concomitent şi forma L a celeilalte clase. Similar, pentru forma D.

Alte încercări de a depăşi impasul homochiralităţii fac referire la formarea unor lanţuri

de cristale homochirale în soluţiile unor amestecuri racemice. Adepţii acestei variante

susţin că în mod similar s-ar forma şi catene (lanţuri) peptidice homochirale prin

polimerizarea (alăturarea, alipirea) unor aminoacizi.

Această „soluţie" se confruntă cu faptul că în asemenea situaţii, dacă totuşi se

formează o catenă homochira-lă, ea se termină obligatoriu la capăt de lanţ cu un ami-

noacid de orientare opusă cu tot restul catenei. Nu are cum, altfel, este o chestiune

imprimată de, ca să spunem aşa, spaţialitatea moleculei.

Aşadar, tot lanţul ar fi format din L aminoacizi, cu excepţia supărătoare şi străină

biologiei constituită de către

128


ultimul aminoacid, care va fi, invariabil şi inevitabil, un D aminoacid. Acest ultim

aminoacid nu poate fi excizat, scos din catenă, decât pe cale enzimatică (deci, implicit,

nu în condiţii prebiotice, unde nu avem, încă, enzime, ci biotice), ceea ce exclude

peptida astfel obţinută din orice procese care să fi condus la apariţia vieţii.

între numeroasele încercări de a depăşi problema ho-mochiralităţii se numără şi

cele ce propun, drept cale de separare a enantiomerilor, adsorbţia selectivă a acestora

în monostrat, din soluţia racemică, pe diverse substrate cristaline (grafit, calcit etc).

Aceste substrate cristaline, altfel spus roci, pietroaie, au pori, găurele mititele care

pot „capta", reţine, molecule mici, precum aminoacizii, ceea ce se numeşte adsorbţie.

S-au făcut experimente de laborator în sensul acesta, dar rezultatele sunt, însă, cu

totul neconvingătoare, nereuşind să modifice semnificativ ponderea unui enantiomer

faţă de celălalt (sub 10% - de fapt cel mai adesea sub 1%).

Ce înseamnă aceasta ?

într-adevăr, în urma adsorbţiei pe o rocă, forma L a unui anumit aminoacid ajunge

să nu se mai găsească în lanţul polipeptidic în raport egal, la paritate, 1:1 cu forma D. în

lanţul polipeptidic se va găsi, la fiecare 100 de ami-noacizi, un singur aminoacid în forma

L, în plus, în locul formei D. Altfel spus, în loc să avem, într-un lanţ de o sută de

aminoacizi, (sintetizat în condiţii de cum se presupune că ar fi fost cele care au condus

la apariţia vieţii), cincizeci de aminoacizi L şi cincizeci D, vom avea numai patruzeci şi

nouă în formă D, respectiv cincizeci şi unu în formă L. Semnificativă schimbare,

copleşitor randament.

Dacă cele de mai sus nu v-au convins, mai avem. Urmează...

129

OANA IFTIMF.

(Problema nr. 2 şi Problema nr. 3)

Stanley Miller a avut ambiţia de a aduce o susţinere expeTîmentală teoriei Oparin-

Hald ane, la trei decenii după ce"aceasta a fost emisă £1953).

El a umplut un balon de sticlă cu gazele presupuse a fi format în principal

atmosfera primitivă a Pământului, respectiv metan, amoniac şi hidrogen, la care se

adaugă vapori de apă şi 1-a încălzit la 60°C, asigurând, pe lângă temperatura ridicată

constantă şi producerea unor descărcări electrice în interiorul vasului. Acesta se dorea a

fi un model experimental al etapei întâi a procesului de apariţie a vieţii.

După mai multe zile, în balon s-au putut identifica un număr destul de mare de

compuşi organici simpli, precum monoxidul (CO) şi dioxidul de carbon (CO2), acidul

cianhidric (HCN), ureea, acidul acetic, aldehida formică, lipide, glucide şi aminoacizi.

Meritul lui Miller s-a mărginit, însă, la reinventarea sintezei organice în condiţii energice.

Pentru că, de fapt, el asta a demonstrat, că sinteza unor compuşi organici este posibilă,

în prezenţa unor surse de energie. Nihil novo sub soleH. în balonul suferind de

meteorism nu s-a găsit nimic viu, la finalul experimentului, ci nişte molecule cu nimic

deosebite de cele obţinubile printr-o schemă clasică de sinteză organică, dintre cele care

se aplică zilnic în „mii de laboratoare sau întreprinderi chimice. Ale lui Mil ler ar fi fost

obţinute „în condiţii similare celor premergătoare apariţiei vieţii". Mă rog...

Unii au ales, totuşi, să vadă în rezultatele obţinute de către Miller o confirmare a teoriei

Oparin-Haldane. Palida confirmare a pălit de tot atunci când s-a intrat în anumite

B Oops ! Iar am citat de unde nu trebuie...

130


detalii referitoare la condiţiile de ansamblu în care ar trebui să se desfăşoare unele dintre

acele reacţii chimice presupuse a fi condus, pe mai departe, la apariţia vieţii.

Odată evidenţiat rolul esenţial pe care acizii nucleici îl deţin în economia vieţii,

eforturile fanilor lui Oparin şi Haldane s-au îndreptat către a demonstra că sinteza aci -

zilor nucleici ar fi fost posibilă în condiţii prebiotice.

Cyrill Ponnamperuma şi Cari Sagan au reluat experimentele lui Miller, modificând,

într-o oarecare măsură, condiţiile de reacţie şi au obţinut baze azotate, aşadar

componente ale acizilor nucleici. într-un alt experiment, aceeaşi autori au obţinut şi cele

două zaharuri care intră în alcătuirea acizilor nucleici, de(z)oxiriboza, respectiv riboza.

în paranteză fie spus, obţinerea ca atare a celui'' dintâi este, oricum, superfluă, cel

puţin din perspectiva vieţii aşa cum o ştim noi, în prezent. în organismele vii deoxiriboza

se obţine in situ (la locul faptei), în timpul reacţiei de biosinteză a nucleoticielor, prin

reducerea (eliminarea de oxigen din moleculă), catalizată enzimatic (adică, ajutată de

enzime, fără intervenţia cărora reacţia nu merge) a ribozei.

De notat că randamentul de obţinere a zaharurilor în condiţiile prebiotice proiectate

de Ponnamperuma şi Sagan a fost infinitezimal.

Şi iată cum apar obiecţiile, mai întâi în termenii PRO~ BLEMEI RANDAMENTULUI şi

STABILITĂŢII (Problema nr. 2).

Pentozele9 necesare obţinerii de nucleotide sunt foarte instabile, ca atare, în stare

liberă, adică fără să fie legate de alte feluri de molecule, aşa cum sunt, de exemplu, în

acizii nucleici. Degradarea lor competiţionează acerb

9 Se numesc pentoze zaharurile în alcătuirea cărora intră cinci atomi de carbon. Deoxiriboza şi riboza sunt pentoze. (n.a.)

131

OANA IFTIME

cu sinteza - se descompun aproape la fel de rapid pe cât se sintetizează.

Or, teoria de care ne ocupăm susţine că succesiunea de evenimente care a dus la

apariţia vieţii a necesitat acumularea a mari cantităţi de reactanţi, anume de molecule

dintr-acestea simple, cum sunt zaharurile pomenite, aminoacizii, bazele azotate, care ar fi

avut, astfel, şansa de a veni în contact pentru a iniţia una sau alta dintre etapele

premergătoare apariţiei vieţii. Abundenţa compuşilor organici în mediul din care avea să

erupă viaţa este postulată ca absolut necesară.

Date fiind caracteristicile prezentate, pentozele ar fi fost, cu siguranţă, lipsă la apel. Nu s-ar

fi putut acumula niciodată în cantităţi mari, aşadar condiţia de opulenţă moleculară care se

pune, dintru început, apariţiei vieţii din neviu nu avea cum să fie îndeplinită.

tr- în plus, apare PROBLEMA INCOMPATIBILITĂŢII (Problema nr. 3).

Astfel, unele dintre reacţiile absolut necesare pentru asigurarea existenţei în mediul

prebiotic a tuturor compuşilor participanţi la sinteza acizilor nucleici sunt incompatibile,

nu pot avea loc simultan în acelaşi mediu de reacţie.

Nici presupunerea că reacţiile s-ar fi desfăşurat izolat, după care compuşii obţinuţi ar fi

venit, cumva, în contact nu are nici o valoare. Simpla prezenţă în mediu a compuşilor cu

azot necesari sintezei bazelor azotate (fără implicarea lor de moment în vreo reacţie)

inhibă sinteza -pentozelor. Sagan, Ponnamperuma şi, mai recent, Es-chenmoser nu au

putut obţine zaharuri în condiţii pre-biotice decât făcând abstracţie tocmai de una dintre

caracteristicile postulate ale mediului prebiotic - prezenţa compuşilor azotului, care au lipsit

din mediul de reacţie proiectat de cei trei savanţi.

132

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOUJTIONISMUL ŞTIINŢIFIC

Aşadar, pentozele şi bazele azotate nu au putut fi obţinute într-unui şi acelaşi

mediu de reacţie „prebiotic", pentru simplul fapt că sinteza zaharurilor, respectiv a

pentozelor care intră în alcătuirea acizilor nucleici nu putea tolera prezenţa

precursorilor bazelor azotate. Or, pentru sinteza acizilor nucleici sunt necesare

ambele categorii de compuşi şi iar avem de a face cu o situaţie de genul celei din

snoava stupidă despre gogoşile fără făină.

(Problema nr. 4)

Este o problemă de... atmosferă. Şi încă una decisivă. Dacă o enunţam de la început,

probabil că n-ar mai fi citit nimeni urmarea.

Sagan, Ponnamperuma, Schramm, Fox & Co. Au postulat, cu toţii, caracterul

reducător al atmosferei primitive a Pământului, condiţie absolut necesară desfăşurării

reacţiilor de sinteză organică abiotică. în experimentele lor, din amestecul de gaze

introdus în balonul cu „atmosferă primitivă" lipseau compuşii oxidanţi (caracter

chimic opus celui de reducător).

Din păcate pentru partizanii teoriei abiotice asupra originii vieţii, s-a demonstrat

că atmosfera primitivă a Pământului era departe de a avea un caracter reducător.

Era, de altfel, lesne de imaginat, chiar şi luând în consi derare un singur aspect- prezenţa

în emisiile vulcanice a unor compuşi cunoscuţi drept oxidanţi, cum ar fi dioxi-dul de sulf

(SO2).

Nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că vulcanii emiteau, acum 5 miliarde de

ani, altceva decât emit în zilele noastre. Dacă mai adăugăm şi observaţia că acum

cinci miliarde de ani activitatea vulcanică era cu mult mai intensă, s-a zis cu presupusul

caracter reducător al atmosferei primitive a Pământului. Şi, ca un corolar, s-a ispră-

133

OANA IFTIMF.

vit şi cu reacţiile presupuse a fi avut loc în prima etapă a procesului apariţiei vieţii din

neviu, care în condiţiile unui mediu oxidant nu s-ar mai fi putut desfăşura nici măcar cu

randamentul neglijabil atins în experimentele lui Ponnamperuma ş.a.m.d. Mai explicit, nu

s-ar mai fi putut desfăşura deloc!

Odată apărută aceasta perspectivă sau mai degrabă retrospectivă sinistră, „bioticii

din abiotic" s-au grăbit să mute acţiunea undeva unde preţioasele reacţii prebiotice să nu

se fi pomenit stânjenite de atmosfera primitivă care cuteza să fie oxidantă.

Locul de taină al apariţiei vieţii s-a presupus a fi, în această nouă viziune, adâncul

oceanului. Viaţa ar fi apărut în preajma izvoarelor hidrotermale din adânc, aşa-numitele

venturi submarine, doldora de energie termică, utilizabilă pentru depăşirea barierei de

activare. Altfel spus, apa caldă a acestor izvoare ar fi asigurat tempera turi la care

reacţiile care conduc la apariţia compuşilor ^organici simpli să se fi desfăşurat cu

relativă uşurinţă.

Sinteza substanţelor organice simple ar fi pornit de la compuşi precum cianura de

potasiu (KCN), clorura de amoniu (NH4C1), dioxidul de carbon, hidrogenul molecu-__ Iar,

sulfhidrilul de sodiu (NaHS) şi aldehida formică pre-l— zente la faţa locului. Reacţiile ar fi

beneficiat şi de cataliza (înlesnirea, accelerarea) asigurată de pirită, pirotită şi magnetit (roci

formate din compuşi anorganici ai fierului).

Aplicând această nouă formulă, cercetători precum Heinen şi Lauwers, Huber şi

Wachtershauser, Henett şi colab., Russell şi Hali şi-au construit „imitaţii" de venturi

submarine în laboratoare şi s-au străduit să obţină compuşi organici. Au obţinut, într-

adevăr, câţiva compuşi organici, anume acid acetic, acizi graşi şi câţiva aminoacizi

(respectiv glicină, acid aspartic şi alanină).

134


Desfăşurarea reacţiilor într-un mediu hidrotermal nu scuteşte, însă, teoria, de

problema chiralităţii, care se perpetuează. Cât despre randamentul reacţiilor de sinteză a

ribozei, acesta scade semnificativ, în condiţii hidrotermale. în plus, faţă de, spre exemplu,

experimentul lui Miller, scade semnificativ cantitatea de aminoacizi obţinuţi.

Fanii soluţiilor hidrotermale au rămas, ca şi Miller şi ai săi cu meritul de a fi confirmat

faptul că mediul de reacţie influenţează reactivitatea chimică. Ceea ce, în ştiinţa

contemporană, este comparabil cu „inventarea mersului pe jos", despre care ne

povesteşte, ironic, poporul.

Se pare că viaţa, după cum n-a avut gust să apară din compuşii „asfixiaţi" în

atmosfera lui Miller n-ar fi putut avea gust să apară nici din cei „opăriţi" ai lui

Heinen...

Suspectez că cititorul îşi va fi format, deja, o înaltă opinie despre o lume ştiinţifică în care circulă, cu titlu de teorii valide, alcătuiri de idei care beneficiază de o susţinere precum cea expusă (şi desfiinţată) mai sus. Dacă adaug şi faptul că oamenii aceştia (de ştiinţă...) ţin congrese în cadrul cărora, la obiecţiile unora cum că problema chi ralităţii stânjeneşte semnificativ logica scenariului li se replică, oţărât, că problema chiralităţii este nesemnificativă, aşa că o vom ignora, probabil că tabloul va fi complet.

După cum s-a putut vedea, critica „primei etape" evidenţiază cu brio imposibilitatea apariţiei vieţii din neviu, aşa cum o presupun materialiştii. Dacă, însă, ei nu se împiedică de propriile erori, pentru a se opri, eventual, să cugete la ele, nu ne vom vom opri nici noi, împiedicân-du-ne de propriile afirmaţii juste.

Demontarea scenariului materialist va continua, de dragul spectacolului şi pentru a vă dărui tot ceea ce ştiu despre subiectul abordat, dacă tot am apucat-o pe calea aceasta.

135

OANA IFTIME

2. Etapa sintezei de compuşi organici complecşi

Această a doua etapă presupune intrarea moleculelor organice simple apărute în

etapa precedentă în reacţii care ar fi condus la obţinerea unor compuşi de complexitate

mai ridicată.

S.W. Fox a obţinut, în condiţii energice (temperatură înaltă), polimerizarea unor

aminoacizi, respectiv a acidului aspartic şi a acidului glulamic. Polimerizare în-

seamnă sinteza unui compus chimic din numeroase subunităţi identice sau diferite,

care se repetă, într-o anumită ordine. Un soi de tricotaj molecular, cu toate ochiurile pe

faţă sau cu fel de fel de modele alternante. Având în vedere că în alcătuirea materiei vii

sunt implicaţi 22 de aminoacizi, „modelele" posibile sunt foarte numeroase. Sau, ne

putem imagina polimerii ca pe nişte şiraguri de mărgele, toate de aceeaşi formă şi

culoare, sau, dimpotrivă, de forme şi culori diferite. Polimerii proteici pot cuprinde,

fiecare în parte, unul sau mai multe dintre cele 22 de feluri de mărgele reprezentate de

aminoacizi.

Polimerii obţinuţi de către Fox agregau sub forma unor microsferule (biluţe

mititele de tot) pe care el le-a numit proteinoizi şi în care a văzut nişte posibili candi-

daţi la o organizare celulară incipientă. Experimentele lui Fox s-au desfăşurat în anii' 60.

Treizeci de ani mai târziu (1996), o echipă de cercetători (Lee, Granja, Severin,

Martinez şi Ghadiri) afirmă că au descoperit o polipeptidă care are capacitatea de a se

perpetua de una singură, independent de procesul de traducere (ARN —>

peptide/proteine).

Polipeptidele sunt peptide care conţin cel puţin zece resturi de aminoacizi.

Peptidele sunt produşi ai reacţiei de condensare (eliminare a unei molecule de apă,

cu formarea unei legături chimice între compuşii care au

136

INTRODUCERE IN ANTTEVOLUŢION1SMUI. .ŞTIINŢIFIC

donat, din care s-au desprins atomii care au alcătuit molecula de apă eliminată) între

două sau mai multe molecule de aminoacizi identici sau diferiţi. Din această perspectivă,

proteinele sunt polipeptide uriaşe, care conţin mulţi aminoacizi.

Aceste elemente au încurajat pe unii dintre susţinătorii teoriei originii abiotice a vieţii,

care considerau că proteinele au apărut înaintea acizilor nucleici, fiind capabile de a-şi

asigura sinteza independent de aceştia.

După cum ne-am obişnuit, vom analiza, pe rând, problemele cu care se confruntă

această a doua ipotetică etapă a apariţiei vieţii din neviu.

(Problema nr. 1 sau «5»u))

Polipeptida autoreplicativă cu care Lee şi colab. au bulversat lumea ştiinţifică şi

au adus bucurie în rândurile „abioticilor" nu reprezintă o descoperire, ci o invenţie. Ea a

fost fabricată de către echipa de cercetare, nu izolată din vreo sursă naturală, ceea

ce este şi firesc, având în vedere că...

(Problema nr. 2 sau «6 »)

O astfel de peptidă ar fi avut o influenţă nefastă asupra materiei vii primordiale,

similare ca organizare cu cea actuală. Şi aici trebuie comentat că, pe de o parte, nimic nu

îndreptăţeşte presupunerea că materia vie ar fi fost, cândva, organizată altfel, iar pe de

altă parte, chiar şi acceptând una ca aceasta, la un moment dat tot trebuie să

10 în paralel cu numerotaţia proprie fiecărei etape, vom recurge şi la cea continuă, de ansamblu, (n.a.)

137

OANA IFTIMF.

se fi făcut trecerea la maniera actuală de organizare şi funcţionare.

în prezenţa unor peptide autoreplicative, procesul cunoscut, la ora actuală, drept

normă în lumea vie, anume ADN —> ARN —» polipeptide nu ar fi avut nici o şansă de iniţiere

şi/sau perpetuare. Autogenerarea polipeptidelor autoreplicative ar fi competiţionat

acerb cu sinteza polipeptidelor pe calea traducerii ARN.

Ambele procese ar fi făcut uz de acelaşi stoc de ami-noacizi pe care îl oferea mediul

abiotic, stoc şi aşa destul de puţin semnificativ. Doar că un proces rapid, cu număr minim

de paşi, precum autoreplicarea unei polipeptide care se foloseşte drept model pe sine

însăşi ar fi câştigat de departe competiţia, în faţa unui complex de reacţii cum este

modul cunoscut de sinteză biogenă a proteinelor, prin traducerea ARN transcris după

ADN.

Urmărind logica lucrurilor dar şi pe cea a partizanilor originii abiotice a vieţii,

îngăduind, aşadar, ideea că viaţa ar fi putut apărea din neviu, putem conchide că

această cale ar fi fost imposibilă. Aşadar, probabil că astfel de polipeptide

autoreplicative nu au existat deloc în lumea prebiotică, sau, dacă au existat, trebuie că

nu au avut nici un rol în apariţia vieţii.

Mai de curând, acelaşi colectiv de cercetare şi-a rafinat polipeptidele artificiale, în

ideea de a rezolva şi spinoasa problemă a homochiralităţii. O altă polipeptidă, creată în

2001 de către Saghatelian, Yokobayashi, Soltani şi Gha-diri, nu numai că se

autoreplică. Dacă este compusă de la început din oligomeri (fragmente, lanţuri de

numai câţiva aminoacizi) homochirali (fie L, fie D), se poate replica identic din punctul de

vedere al chiralităţii şi într-o soluţie racemică de oligomeri. Adică şi copiile sale vor fi

homochirale, L sau D, după caz, chiar dacă mediul o ispiteşte şi cu celălalt izomer optic.

138


Autorii au încercat să prezinte acest rezultat ca pe o dovadă nu numai a posibilităţilor

remarcabile de autore-plicare ale polipeptidelor, ci şi ca pe o posibilă soluţie pentru

ţepoasa problemă a homochiralităţii.

Se poate spune, însă, cu conştiinţa împăcată, că au „trişat". Ei nu explică în ce fel se

formează, în mod spontan, în condiţii prebiotice, deci dintr-un amestec racemic de

aminoacizi, prima asemenea polipeptidă strict homochi-rală care să slujească drept

„matriţă" pentru sinteza altora.

Acestea fiind spuse, rămâne, aşadar, de comentat apariţia moleculelor informaţionale

de tipul acizilor nucleici. La care avem de făcut nişte observaţii simple şi, deja, redundante,

întrucât recapitulează chestiuni dezbătute în cadrul criticii precedentei etape:

Zâharurildrabsolut necesare pentru sinteza subunităţilor nucleotidice ale acizilor nucleici:

- sunt aproape imposibil de obţinut în condiţii prebio

tice;

- atât cât se obţin sunt extrem de instabile;

- nu pot fi sintetizate decât independent (într-un me- j

diu de reacţie separat) de bazele azotate. J

în ciuda evidenţelor, unii s-au încăpăţânat să susţină că procesul acesta fără nici o

şansă reală de apariţie, al emergenţei vieţii din neviu, ar fi cunoscut, în continuarea

etapelor enunţate anterior, o etapă de sinteză a primelor molecule informaţionale.

3- Etapa sintezei primelor macromolecule de'\ ARN, de tipul ribozimelor

4. Apariţia capacităţii de traducere

Din raţiuni didactice, ca să spun aşa, vom comenta laolaltă aceste două etape.

139

OANA 1FTIMF.

Teoria materialistă asupra originii vieţii statuează că, la un moment dat, pe calea

către viaţa celulară, au apărut primele molecule informaţionale, de tipul ARN.

Mânat de dorinţa de a arăta că acizii nucleici, despre care era clar că nu pot fi ocoliţi

de nici o demonstraţie a posibilităţii apariţiei vieţii din neviu pot fi sintetizaţi în condiţii

prebiotice, Ponnamperuma şi-a reluat experimentele (menţionate mai sus), de data

aceasta cu un adaos de compuşi cu fosfor în mediu. Rezultatele sale (1965),

precedate de cele ale lui Schramm (1962) au constat în polimerizarea de ribonucleotide

(deci, de subunităţi ale acidului ribonucleic) şi obţinerea de adenozin monofosfat

(AMP), o substanţă din grupul depozitarilor de energie şi al furnizorilor de grupări

fosfat din celula vie. Toate acestea au fost obţinute în condiţii deosebit de energice,

temperatura fiind un bun indiciu în acest sens -amestecul de reacţie a fost menţinut la

150°C.

Feros a obţinut, la rândul său, poliribonucleotide, prin sinteză pe un suport solid şi

anume pe montmorilonit, o rocă poroasă din grupa mineralelor argiloase".

Trebuie să atragem atenţia asupra următoarelor fapte:

(Problema nr. 1 sau «7»)

Ceea ce au reuşit experimentatorii a fost polimerizarea unor ribonucleotide

introduse în mediu ca atare şi nu sinteza lor de novo, urmată depolimerizare. Ribonu-

cleotidele utilizate nu s-au sintetizat în mediul creat de cercetători, ele erau biogene

(izolate din organismele vii) şi au fost activate artificial, adică aduse în condiţia necesară

pentru a participa la reacţia de polimerizare.

" Din punctul de vedere al compoziţiei chimice, montmorilonitul este un aluminosilicat (natural) de magneziu, aluminiu şi fier. (n.a.)

140


Problema sintezei zaharurilor în condiţii prebiotice revine, ca personaj negativ, pe

tot parcursul scenariului apariţiei vieţii clin neviu. Şansele extrem de reduse de

sinteză şi cele practic nule de acumulare a ribozelor în condiţii prebiotice impietează,

ca o consecinţă firească, asupra sintezei nucleotidelor.

în condiţiile în care este evident faptul că în mediul prebiotic nucieotidele nu ar fi

avut din ce să apară, devine greu de precizat utilitatea demonstrării posibilităţii de

polimerizare a unor nucleotide preexistente. Echipa care a realizat acest experiment îşi

poate reclama, în linia iluştrilor predecesori, îndoielnicul merit de a fi reafirmat po-

sibilitatea realizării unor reacţii chimice în condiţii energice. Cât despre apariţia vieţii...

Mai adăugăm, cu titlul de Problema nr. 2 sau «8» faptul că lanţurile

poliribonucleotidice obţinute în laborator conţineau legături chimice care nu sunt

prezente în poliribonucleotidele biogene.

ARN este un polimer de ribonucleotide, altfel spus, un lanţpoliribomicleotidic, sau

simplu, un poliribonucleo-tid. Lanţurile poliribonucleotidice rezultă în urma formării

unor legături chimice (legături esterice, cu eliminarea unei molecule de apă) între riboza

unui nucleotid şi radicalul fosfat al nucleotidului următor.

Specialiştii în chimie/biochimie au realizat, pentru molecula ribozei din ARN, o

proiecţie, o schemă, o machetă precum cele despre care vorbeam la izomeria optică, în

această reprezentare, atomii de carbon din molecula ribozei poartă, convenţional,

numere care indică poziţia relativă a atomului în cadrul moleculei.

în funcţie de poziţia atomului de carbon dintr-o ribo-ză, la care se leagă radicalul

fosfat al următoarei riboze din lanţul poliribonucleotidic, şi de poziţia atomului de

carbon din următoarea riboza (la care se găseşte ataşat

141

OANA IFT1MF.

radicalul fosfat menţionat), legăturile dintre ribonucleoti-de pot fi de tip 3'—>5', 5'—>5' sau

5'—>2' şi altele.

Numai varianta 3'—>5' este întâlnită în poliribonucleo-tidele biogene, toate celelalte

tipuri fiind inexistente, în mod obişnuit, în acizii nucleici ai fiinţelor vii.

Or, poliribonucleotidele „de laborator" conţineau, pe lângă legăturile normale (aflate,

de altfel, într-o proporţie destul de mică), legături de tipul 5'—>5' şi 2'—f5'.

Imposibilitatea sintezei şi acumulării ribozei în condiţii prebiotice se vede că i-a pus

serios pe gânduri pe cercetătorii materialişti, din moment ce au simţit nevoia de a emite o

ipoteză care să ocolească zaharurile buclucaşe.

Astfel, s-a formulat ipoteza conform căreia primele molecule informaţionale nu au

fost molecule de ARN ci altfel de molecule, asemănătoare, dar care nu conţineau riboză.

Bohler, Nielsen şi Orgel (1995) au văzut soluţia salvatoare a teoriei asupra originii

abiotice a vieţii în propunerea acidului peptidil-nucleic (APN) drept primă moleculă

informaţională, în locul ARN. Cei trei au demonstrat proprietăţile autoreplicative ale

APN, precum şi capacitatea sa de a servi drept model, drept matriţă pentru sinteza unor

catene de ARN. Demonstraţia de sinteză a ARN pe modelul oferit de APN nu a fost

făcută, însă, în condiţii prebiotice.

Bohler şi colab. au presupus că APN poate fi cu uşurinţă sintetizat în condiţii

prebiotice, fapt dovedit experimental de către Levy şi colab. (2000), care au obţinut

precursori ai acizilor peptidil-nucleici (adică, molecule din care, pe mai departe, se pot

forma subunităţile care alcătuiesc aceşti compuşi) dar şi câteva fragmente de acizi

peptidil-nucleici.

în paralel, Wachtershauser a emis o altă ipoteză, conform căreia primele molecule

informaţionale ar fi fost

142


acizii a-treofuranozil nucleici (ATN), un tip de acizi în compoziţia cărora se găsesc

zaharuri mai uşor de sintetizat în condiţii prebiotice. O altă propunere similară (dar mai

puţin creditată) apelează la acizii hexozil-nucleici (AHN). Dar:


...spune că:

Presupunând, chiar, că viaţa nascentă ar fi cunoscut o etapă intermediară în care

moleculele informaţionale erau altele decât cele cunoscute în prezent, la un mo-

ment dat trebuie să se fi făcut, totuşi, trecerea de la acel tip virtual de molecule la cel

actual. Aşadar, riboza aceea imposibil de obţinut în condiţii prebiotice tot ar fi devenit

necesară, de la un punct încolo, ca element component al ARN.

Făcând abstracţie, comme d'habitude, de dificultăţile de natură ştiinţifică şi

logică întâmpinate, cercetătorii şi-au continuat experimentele puse în slujba

glorificării ipotezelor materialiste asupra originii vieţii. Prezumând că ARN trebuie să fi

apărut, cumva, rămânea de demonstrat faptul că, odată apărut, acesta îşi putea

îndeplini funcţiile.

Pe acest fond de presupuneri tensionate, Cech şi Alt-man descoperă ribozimele,

molecule peptido-nucleice cu proprietăţi catalitice

Am mai folosit termenul de „catalizator", evitând, până acum, definirea lui, prin

alăturarea unor construcţii echivalente ca sens, dar nespecializate.

Catalizatorii (substanţele cu proprietăţi catalitice) sunt compuşi care

determină, prin simpla lor prezenţă într-un amestec, reacţii între componentele

acelui araes-

143

OANA IFTIMF.

tec. Altfel spus, ei fac posibilă desfăşurarea unor reacţii, aparent fără a participa la

acele reacţii, fiind doar prezenţi în mediu. Ei facilitează desfăşurarea unor reacţii

chimice, orientându-le pe căi care necesită energii de activare mai mici, aşadar cu praguri

de activare mai uşor de „sărit".

S-a încercat evidenţierea unei presupuse capacităţi de autoreplicare a ribozimelor,

în ideea că astfel se va arăta că primele macromolecule de ARN apărute în mediu

abiotic se puteau replica pe cont propriu.

în 1989, Szostak arată că ribozimele pot cataliza poli-merizarea ribonucleotidelor.

Numai că...


Am pomenit faptul că informaţia din ADN este copiată (transcrisă) în ARN şi, mai

apoi, tradusă în proteine. Pentru ca totul să meargă bine, în celulele, respectiv în

organismele vii, macromoleculelor de ADN trebuie să li se asigure, pe lângă

posibilitatea de copiere în ARN şi posibilitatea de copiere în noi molecule de ADN. Infor -

maţia trebuie să se perpetueze ca atare, în forma sa de depozitare, ori de câte ori o

celulă se divide, rezultând două celule. Se fac, aşadar, xeroxuri după enciclopedia

informaţiei genetice şi acestea sunt distribuite echitabil, astfel încât să nu existe celulă

care să nu aibă enciclopedia, în ediţie integrală.

Fenomenul de transcriere a informaţiei dintr-o moleculă de ADN într-o nouă

moleculă de ADN poartă denumirea de replicare. într-adevăr, procesul se finalizează cu

obţinerea unei replici, a unei copii identice cu originalul. ADN nu se replică singur, este

nevoie de un întreg aparat enzimatic pentru a se putea realiza replicarea.

144


Enzime nu se produc decât în organismele vii. în consecinţă, pentru a evita

asemănarea întâmplătoare şi neavenită cu situaţia în care tatăl nici nu s-a născut şi fiul

e, deja, pe casă, cercetătorii materialişti au simţit nevoia de a susţine, despre unele

molecule ipotetic implicate în apariţia vieţii din neviu, că se puteau replica

singure.

Cei mai promiţători candidaţi la rolul de molecule primordiale ale vieţii, ribozimele

naturale, nu îşi pot cataliza, de fapt, autoreplicarea, ele fiind capabile doar de a lega

între ele fragmente de catenă poliribonucleotidică prezente (adăugate, adică, de

către experimentatori) în mediu. în nici un caz nu sunt capabile de a iniţia polime-

rizarea plecând de la ribonucleotide independente, adiţionate (adăugate, legate) una

câte una, până ce se obţine un lanţ poliribonucleotidic.

în concluzie, similar acizilor nucleici, ribozimele necesită, în vederea replicării, ajutorul

proteinelor enzimatice. Or:


Datorită complexităţii lor, enzimele (proteinele, în general) s-au dovedit a fi imposibil

de sintetizat din precursori (aminoacizi), în condiţii prebiotice. Aşadar, ele trebuie să fi

fost sintetizate pe calea cunoscută nouă, prin traducerea informaţiei cuprinse în ARN,

la rândul său transcript al celei conţinute în ADN.

S-a presupus, prin urmare, că apariţia capacităţii de traducere ar fi precedat

apariţia capacităţii de replicare. Primele molecule de ARN puteau servi la sinteza unor

proteine, dar nu se puteau replica. Faptul este absurd per se, dat fiind că aceasta ar fi

însemnat că acele prime molecule capabile de traducere ar fi pierit fără urmaşi, cu

145

OANA IFTIME

capacitatea lor de traducere cu tot. Aşadar, trebuia să se şi replice cu ajutorul

proteinelor enzimatice obţinute.

Ce-a fost mai întâi, oul sau găina, replicarea sau traducerea ? Replicarea ar fi

necesitat, la rândul său, enzime care ar fi trebuit să se obţină prin traducere, sinteza

lor independent de un acid nucleic fiind, fără îndoială, imposibilă.

Nu există, însă, molecule de ARN capabile de a participa la procese de traducere

finalizate cu sinteza unor proteine enzimatice cu ajutorul cărora unele şi aceleaşi mo-

lecule informaţionale să se şi replice. Cele două funcţiuni, replicativă şi

traducţională sunt incompatibile.

în căutarea moleculei-minune care ori să se autorepli-ce în absenţa proteinelor

(cazul ideal) ori, cel puţin să le şi codifice şi să se şi replice cu ajutorul lor cercetătorii au

forţat un pic ipotezele. Astfel, s-a ajuns la a se presupune că odinioară au existat

ribozime cu proprietăţi catalitice mult mai semnificative decât cele ale ribozimelor

actuale.

Ribozimele biogene au fost modificate experimental în fel şi chip.

în încercarea de a-şi alcătui o replică, ribozimele „antrenate" de către oamenii de

ştiinţă pornesc pe două căi. Una este adiţia de nucleotide, adică ordonarea, alipirea lor

la lanţul în formare, una câte una. Cealaltă este liga-rea, adică legarea unor fragmente

polinucleotidice preexistente, deja sintetizate, între ele.

Trebuie amintit că adiţia, deşi era privită iniţial cu mari speranţe - era o cale ideală prin

care s-ar fi putut susţine apariţia prebiotică a replicaţiei, având ca substrat presupusa

„supă" de nucleotide - a fost o mare dezamăgire.

Tot ce s-a putut obţine, în laborator, pe această cale, a fost sinteza unor fragmente

ale catenei replică, prin adi-ţie de nucleotide la un primer, nu de novo, pornind de la

soluţia de nucleotide singulare.

146


Primerul este o secvenţă scurtă de nucleotide, a cărei sinteză este indispensabilă

replicării. El se formează la capătul de unde începe replicarea şi serveşte ca punct de

pornire pentru enzimele care creează, pas cu pas, catena nouă. Fără primer, enzimele

care construiesc noua cate-nă nu pot interveni. Şi cine credeţi că sintetizează prime-rii,

în lumea actuală, neprebiotică ? O enzimă... Să recapitulăm - primer nu = replicare nu.

Enzimă nu = primer nu. Ce rezultă ? Enzimă nu = replicare nu. Mă rog, să facem

abstracţie de realitate, pentru a urmări fanteziile unor oameni de ştiinţă...

Chiar şi aşa, beneficiind de primer, nu se pot adiţiona decât maximum 14

nucleotide. Cam puţin, pentru o replicare.

Cealaltă metodă, ligarea s-a comportat ceva mai bine. Anume, cele mai bune

performanţe notate au constat în obţinerea unor molecule capabile de a-şi sintetiza

un complement, un fel de falsă copie, dar nu şi de a sintetiza o copie veritabilă, identică

sieşi pornind de la complementul obţinut.

Atragem atenţia, însă, că metoda este mai puţin relevantă pentru condiţiile

prebiotice, în care cu greu se poate susţine că fragmentele de ribozimă se formau

mereu, spontan, în configuraţia care trebuie şi în cantitate suficientă.

Iată şi povestea complementului:

Replicarea ADN, spre exemplu, se realizează pe bază de complementarietate.

Macromolecula de ADN este formată din două lanţuri polinucleotidice, ataşate unul

de celălalt pe baza aceleiaşi complementarietăţi.

Complementarietatea se referă, în fapt, la anumite capacităţi de interacţiune ale

bazelor azotate. Astfel, în moleculele acizilor nucleici există două tipuri de baze azota-

147

OANA IFTIME

te, fiecare cu câte doi reprezentanţi - baze azotate puri-nice şi baze azotate

pirimidinice. Cele purinice sunt complementare cu cele pirimidinice, adică o purină

se poate lega de o pirimidină şi reciproca. Totodată, o purină nu formează, în mod

normal, legături cu o altă purină. La fel şi pentru pirimidine.

în replicare, macromolecula de ADN se desface în cele două lanţuri componente

şi la fiecare în parte se leagă nucleotide provenite din mediu, în virtutea capacităţii

bazelor azotate de a forma perechi complementare.

Aşadar, în urma replicării unei molecule dublu catenare, cum este ADN, se obţin

două molecule dublu catenare identice între ele şi cu molecula iniţială. Practic, la fiecare

catenă, în loc să se reataşeze catena sa pereche, de care a fost despărţită se ataşează o

catenă nouă identică perechii, obţinută prin polimerizarea nucleotidelor libere din

mediu. Fiecare dintre cele două molecule rezultate din replicare va avea, prin urmare,

o catenă veche, care a servit drept matriţă şi o catenă nouă, proaspăt sintetizată.

în cazul replicării unor molecule monocatenare, spre exemplu a ARN existent în

ribozime se obţine, iniţial, o catenă complementară celei originale, pentru ca de abia ul-

terior, printr-un proces similar replicării ADN să se obţină şi catene identice cu matriţa,

ceea ce constituie, de fapt, scopul replicării, anume perpetuarea structurii iniţiale.

Aşadar, în cazul ribozimelor schingiuite zadarnic în laborator, totul se termină cu

sinteza acestei copii complementare, neatingându-se, aşadar, scopul unui proces de

replicare veritabil, care constă în reproducerea şi propagarea structurii care se replică.

în plus, chiar şi sinteza copiei complementare nu poate avea loc decât în condiţii

bine precizate şi anume dacă ribozima găseşte în mediu D - şi numai D - ribonucleo-

148


tide, respectiv nucleotide care să conţină D - şi numai D - riboză.

Dacă mediul de reacţie conţine şi L-ribonucleotide, ri-bozima devine inactivă,

datorită unui fenomen pe care Orgel însuşi 1-a desemnat drept inhibiţie

enantiomerică.

Or, după cum ştim, în mediul prebiotic ribozimele ar fi întâlnit în egală măsură cele

două forme, D şi L, şi asta presupunând (iarăşi, prin aceeaşi schemă de reducere la

absurd - trebuie că a devenit plictisitor) că în acest mediu ar fi fost posibilă sinteza

nucleotidelor, dat fiind că nu prea era posibilă cea a zaharurilor conţinute de

acestea.

După cum vedem, o ribozimă care să se poată, realmente, autoreplica pe sine, iar

nu să-şi „cârpească" un complement inutil, nu a fost încă „plăsmuită", cu toate

eforturile, extrem de susţinute, ale cercetătorilor.

Mai mult, după cum recunoştea, în 2001, unul dintre ei, anume D. Bartel, chiar şi

o asemenea ribozimă, dacă ar exista, nu ar fi de ajuns pentru a da credibilitate ideii

de „lume de ARN" autoreplicant.

Din raţiuni ce ţin de topologia moleculei, de conformaţia ei, adică, aceeaşi

moleculă de ribozimă nu poate servi şi drept enzimă, şi drept substrat pe care

acţionează această enzimă.

Este nevoie de minimum încă o moleculă identică, ceea ce, presupunând că ele

apar prin sinteză abiogenă randomică, formându-se, adică, alandala, în mediu, este, în

mod logic, extrem de improbabil. Şi, cu mult mai grav, aceste ribozime neavând

specificitate faţă de propria configuraţie, ar duplica orice altă moleculă de ARN de prin

preajmă, reducându-şi propriul avantaj evolutiv la zero.

O altă încercare disperată de a demonstra posibilitatea traducerii independent de

enzime a fost făcută de către Noller (1972). Acesta a tratat cu enzime degradative (res-

pectiv cu proteaze) ribozomii unui microorganism ter-

149

OANA IFTIME

mofil (Thermus aquaticus, un microb iubitor de căldură).

Ribozomii reprezintă departamentul unde se sintetizează proteinele, în celulele vii.

Sunt ei înşişi formaţi din proteine şi acid ribonucleic ribozomal.

Constatând că ribozomii astfel mutilaţi îşi continuă activitatea de sinteză a proteinelor,

într-un ritm, ce-i drept, mult redus, Noller a văzut în aceasta o dovadă a posibili tăţii

desfăşurării traducerii în absenţa enzimelor.

Personal, n-am înţeles în ce constă marea găselniţă, aşa că nu vă pot explica nici

dumneavoastră. Mutilarea unei structuri, soldată, după cum e de aşteptat, cu redu-

cerea funcţionalităţii acesteia, uneori până la anulare, nu mi se pare în nici un fel a

dovedi dispensabilitatea unora dintre componentele sale.

în fine, încâlcita problema a replicării şi traducerii în cerc vicios n-a fost nici măcar vag

şi pe departe soluţionată.

Un alt element care vine să facă imposibilă apariţia spontană a capacităţii de

traducere şi, în consecinţă, viaţa adepţilor teoriei asupra apariţiei vieţii din neviu este

modelarea apariţiei codului genetic.

Etapa a patra a presupusului proces care ar fi condus la apariţia vieţii pe cale

abiotică presupune, în chip natural, ca un corolar al apariţiei capacităţii de traducere,

apariţia codului genetic.

Ce este codul genetic?

Am stabilit că informaţia genetică include instrucţiunile necesare pentru sinteza

proteinelor, unelte moleculare esenţiale pentru organismele vii.

Fiecare secvenţă de informaţie ce reprezintă o astfel de instrucţiune implicată în

sinteza unei proteine poartă denumirea de genă. Iată ce sunt, de fapt, misterioasele

gene, despre care se vorbeşte adesea în diverse contexte care nu au de a face cu

spaţiul ştiinţei - mass-media, fil-

150


me, romane etc, părând de la sine înţeles că toată lumea ştie ce este aceea o genă,

după cum toată lumea trebuie că ştie ce este aceea o mutaţie. în paranteză fie spus, se

numeşte mutaţie orice alterare apărută la nivelul informaţiei genetice.

Am vorbit despre transcrierea informaţiei din ADN în ARN şi despre participarea ei, sub

această formă, la sinteza proteinelor. Ei, bine, transcriptul ARN este o copie activă,

utilizabilă, a unora sau mai multor gene. Acest transcript se numeşte ARN mesager. El

duce mesajul, informaţia, la aparatul de sinteză a proteinelor, care va executa instruc-

ţiunile vehiculate prin ARN mesager.

Nu toţi transcripţii ARN sunt de tipul ARN mesager. Instrucţiunile reprezentate de

unele gene sunt copiate sub forma altor tipuri de ARN, anume ARN de transport şi

ARN ribozomal, care sunt, la rândul lor, implicate în sinteza proteinelor, dar în alt

mod decât ARN mesager.

ARN de transport aduce la ribozomi, la sediul sintezei proteice, la fabrica celulară

de proteine materia primă, reprezentată de aminoacizii care se vor lega unul de al tul,

formând lanţuri polipeptidice, care, câte unul sau mai multe vor forma, pe mai

departe, proteinele.

ARN ribozomal face şi el parte din personalul fabricii de proteine, intrând în

înseşi alcătuirea ribozomilor.

ARN mesager este, aşadar, antreprenorul care aduce comanda de la ADN pentru

sinteza unei anumite proteine. ARN de transport şi ARN ribozomal fac parte dintre

lucrătorii implicaţi în executarea comenzii.

Cum comunică antreprenorul cu fabrica de proteine ?

Fireşte, prin intermediul unui limbaj, al unui sistem de semnalizare. Cuvintele

din acest limbaj sunt numite codoni şi cuprind, fiecare în parte, numai câte trei litere.

Aceste litere sunt, de fapt, baze azotate din macromole-cula de ADN, respectiv din ARN

mesager corespunzător.

151

OANA IFTIME

Aşadar, o succesiune de trei baze azotate din ADN sau ARN mesager (zisă şi tripletă

nucleotidică) reprezintă un codon.

Codonii - cuvinte denumesc aminoacizi. Un anumit aminoacid poate fi denumit

de către mai mulţi codoni care sunt numiţi, precum cuvintele care au, într-o limbă, una

şi aceeaşi semnificaţie, codoni sinonimi. Limbajul acizilor nucleici conţine numai 64 de

cuvinte, adică 64 de codoni. Dintre aceştia, 6l denumesc aminoacizi. Am spus că în

alcătuirea materiei vii intră, cu predilecţie, 22 de aminoacizi anume, aşadar limbajul

acizilor nucleici se bucură de o sinonimie destul de semnificativă. Trei dintre codoni nu

denumesc aminoacizi ci au semnificaţia STOP, adică rolul punctului dintr-o

propoziţie, arată unde se opreşte ideea, informaţia, până unde trebuie citită şi

interpretată ca având un înţeles unitar.

Putem privi proteinele ca pe nişte mici poeme. Fiecare catenă polipeptidică este

un vers, care conţine un anumit număr de cuvinte- aminoacizi.

Totalitatea codonilor formează codul genetic. Aşadar, limbajul acizilor nucleici se

numeşte cod genetic.

Să vedem de ce modelarea constituirii codului genetic, a cristalizării limbajului

acizilor nucleici este dificilă şi pune serioase probleme teoriei materialiste asupra apariţiei

vieţii.

Aşadar, prejudecata cu care se porneşte la drum în această etapă a

raţionamentului materialist, anume cea referitoare la constituirea codului genetic

este cea conform căreia, cum-necum, acidul ribonucleic, apărut înaintea proteinelor

se putea, iniţial, autoreplica, fără ajutorul acestora.

Totuşi, la un moment dat şi-a făcut apariţia capacitatea de traducere, deci de sinteză a

proteinelor. De ce-, pentru ce, ce rost avea, din moment ce sistemul funcţiona în-

152


tr-un fel şi funcţiona binişor, dat fiind că asigura perpetuarea informaţiei ?! Cum „le-a

venit ideea" moleculelor care, de bine, de rău, se presupune că făceau parte din

universul acesta, „care nu ştie nimic" ? Să nu divagăm, însă, şi să urmărim logica

teoriei materialiste.

începând din acel moment, macromoleculele informaţionale care puteau

sintetiza proteine au dobândit un avantaj în ceea ce priveşte eficienţa replicării şi

stabilitatea. De ce ? Fiindcă îşi puteau sintetiza enzimele necesare unei replicări fidele,

unei copieri exacte a informaţiei genetice în molecule similare. îşi puteau, aşadar,

perpetua şinele, ca să spunem aşa, la infinit, fără modificări, pe care existenţa unor

proteine ale replicării le prevenea. Putându-se perpetua rapid şi eficient, s-au înmulţit,

covâr-şindu-le pe cele mai „slabe", mai puţin eficiente, care lăsau urmaşi puţin

anapoda, diferiţi de moleculele mamă, în lipsa putinţei de a-şi sintetiza enzime ale

replicării.

Deci, datorită acestui „avantaj evolutiv", moleculele acestea care au „ştiut" să se

impună şi să-şi asigure nemurirea prin descendenţă le-ar fi înlocuit treptat pe celelalte,

care nu aveau astfel de capacităţi, rezultatul fiind generalizarea capacităţii de

traducere.

Capacitatea de traducere reclamă, însă, după cum tocmai aţi aflat, existenţa codului

genetic, a unui limbaj clar în care să se fi scris instrucţiunile, la nivelul acizilor nucleici.

Aceasta minunată ipoteză se izbeşte de următoarele probleme:


Apariţia codului genetic este dificil de modelat teoretic. Una dintre teoriile cele mai

creditate în această privinţă susţine constituirea codului genetic pe baza afinităţii

153

OANA IFTIME

primare între nucleotide şi aminoacizii, determinată de polaritate.Orice moleculă are o anumită încărcătură electrică, datorată, la rândul său,

încărcăturii electrice a atomilor care o alcătuiesc. Atomii sunt formaţi, după cum se ştie, din mai multe tipuri de particule subatomice, semnificative pentru determinarea sarcinii electrice fiind protonii şi electronii. Protonii sunt grupaţi, concentraţi în miezul, în nucleul atomului, iar electronii formează un înveliş mai lax, mai, să zicem, rarefiat centrat pe nucleu. Un atom seamănă, oarecum, cu un sistem planetar, nucleul este o planetă cu mulţi sateliţi, reprezentaţi de electroni.

Protonii au încărcătură electrică pozitivă, iar electronii încărcătură electrică negativă. într-un atom zis stabil, caz să nu zicem, neapărat, fericit, în orice caz destul de rar în natură, sarcinile electrice sunt în echilibru, cea pozitivă nucleară cu cea negativă a electronilor. Atomul stă liniştit, fiin-du-şi suficient sieşi, neavând nevoie de a intra în combinaţii cu alţi atomi pentru a-şi găsi liniştea, stabilitatea.

In genere, însă, atomii se combină în molecule de tot soiul, dat fiind că le lipseşte ceva, sau, din contră, au în plus câţiva electroni, puţină încărcătură electrică de semnul minus (negativă) faţă de cât le-ar fi necesară şi suficientă pentru a fi stabili. Dată fiind situaţia, ei caută să îşi suplinească lipsa prin cooperare. Şi se alătură altor atomi, rezultând, în cele din urmă, un sistem suficient de echilibrat, de stabil, anume, o moleculăc'?/rn ir<î .

Totuşi, uneori, în anumite tipuri de molecule, personalitatea componenţilor mai transpare, chiar şi în cadrul acestei cooperări multipartite şi sistemul, molecula, va manifesta, totuşi, o măruntă notă de dizarmonie, sub forma unei anumite încărcături electrice.

încărcătura electrică a unei molecule, împreună cu felul în care aceasta este distribuită, la nivelul său, determină polaritatea acelei molecule. Unele molecule sunt

154


perfect echilibrate, neutre şi se numesc nepolare. Altele, care manifestă acel uşor

dezechilibru posibil sunt numite molecule polare.

Spre exemplu, tetradorura de carbon, CCl4 este nepolară. De ce ? La alcătuirea

moleculei sale participă un atom de carbon, care poartă patru sarcini electrice pozi tive

şi patru atomi de clor, care fiecare în parte poartă o sarcină electrică negativă. în urma

stabilirii de legături între aceşti atomi, distribuţia lor în spaţiu se face astfel încât

sarcinile electrice se echilibrează perfect.

în cazul altor molecule, distribuţia spaţială a sarcinilor electrice nu permite

echilibrarea lor perfectă, un exemplu banal fiind molecula de apă, H2O. Atomul de

oxigen cu două sarcini negative leagă cei doi atomi de hidrogen, care poartă, fiecare,

câte o sarcină electrică pozitivă, dar legarea se face astfel încât sarcinile nu se

echilibrează perfect. Molecula de apă este polară.

Să ne gândim la o construcţie modulară. în cazul moleculelor nepolare, elementele

componente, modulele se îmbină perfect. în cazul celor nepolare există mici imper-

fecţiuni, rămâne câte ceva care proemină, o câtime de încărcătura electrică, un colţ ieşit

care reprezintă încărcătura negativă şi încă unul care reprezintă încărcătura pozitivă.

Unii aminoacizi sunt molecule polare, alţii sunt nepolari. Se susţine că, la un

moment dat, în cursul organizării materiei spre a deveni vie, s-a iniţiat constituirea codu-

lui genetic, prin aceea că unii codoni au ajuns să codifi ce numai aminoacizii polari,

alţii numai pe cei nepolari.

Aminoacizii pot fi grupaţi şi după alte criterii decât polaritatea. Spre exemplu,

pot fi categorisiţi în aminoacizi care conţin sulf şi aminoacizi care nu conţin sulf.

Sau, în aminoacizi care conţin atomi ce formează aşa-nu-mite grupări aromatice (nu mai

intrăm în detalii), respectiv aminoacizi care nu conţin astfel de grupări.

155

OANA IFTIME

Se susţine, de către materialişti, că, după repartiţia iniţială a codonilor între

aminoacizii polari, de o parte şi cei nepolari, de altă parte, cele două categorii s-au

fragmentat şi mai mult, specializându-se din ce în ce.

Până la urmă, de unde membrii unui grup de codoni codificau, semnificau pe

oricare dintre membrii grupului aminoacizilor polari, spre exemplu, avansându-se cu di-

viziunea muncii s-a ajuns la situaţia în care anumiţi codoni din grup semnificau numai

aminoacizii polari care conţin sulf, alţii pe cei care conţin grupări aromatice ş.a.m.d.

Fiecare criteriu care deosebeşte aminoacizii a ajuns să reclame anumiţi codoni

şi numai pe aceia.

Până la urmă, s-a cristalizat codul genetic aşa cum îl cunoaştem astăzi, când

situaţia este, s-ar putea spune, complet răsturnată faţă de presupusa „pornire".

Odinioară, un grup de codoni codifica un grup de aminoacizi. In prezent, un singur

aminoacid este codificat, semnificat de către mai mulţi codoni.

Din această perspectivă, însă, specificitatea proceselor de traducere primordiale devine

mai mult decât dubitabilă.

Dacă pentru fiecare codon conţinut în ARN aparatul de traducere avea o

sumedenie de opţiuni referitoare la ce aminoacid să introducă în peptidul pe cale de

formare, s-ar fi obţinut, de la o traducere la alta, o sumedenie de proteine diferite.

Or, proteinele biogene actuale se caracterizează prin înalta specificitate a

secvenţei, de care depinde menţinerea unei bune funcţionări. Adică, informaţia dintr-o

genă este mereu şi mereu tradusă printr-una şi aceeaşi succesiune de aminoacizi.

Lanţurile polipeptidice construite pe baza informaţiei conţinute într-o anume genă au

mereu şi mereu una şi aceeaşi structură, ceea ce le şi permi te, de altfel, odată asamblate

în proteine, să îndeplinească o anume funcţie. Există ghilde ale proteinelor, meseri-

156

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢIONISMUL .ŞTIINŢIFIC

ile lor se transmit din generaţie de celule în generaţie de celule şi, pentru a le putea

îndeplini, beneficiază, peste generaţii, de aceeaşi formaţie.

Fantezia creatoare a aparatului de traducere este nulă, el introduce în peptidul

nascent strict ceea ce trebuie, ceea ce este cerut de succesiunea codonilor în

molecula de ARN.

Mai mult, iată, pentru a preveni accidentele constând în introducerea de

aminoacizi nepotriviţi în molecula proteică sintetizată fiecare aminoacid poate fi

codificat de mai mulţi codoni. Astfel, chiar dacă apare o modificare în secvenţa de

nucleotide ARN, aceasta are, în nişte limite, şansa de a trece neobservată, de a nu se

reflecta în structura proteinei sintetizate. De ce ? Deoarece codonul „original" şi cel

modificat cu o nucleotidă înseamnă, cel mai adesea, acelaşi lucru, corespund unuia şi

aceluiaşi aminoacid.

Această calitate a codului genetic de a conţine mai mulţi codoni sinonimi,

corespunzători, aşadar, unuia şi aceluiaşi aminoacid poartă numele de degenerare.

Ipoteza pe care am prezentat-o atribuie codului genetic primordial un soi de

degenerare inversă extremă care nu avea cum să ducă la nimic bun, după cum aţi

putut înţelege din cele prezentate. Proteinele sintetizate în baza unui astfel de cod

ar fi variat enorm ca structură, diferind de ceea ce era necesar a se sintetiza şi fiind,

aşadar, într-o majoritate copleşitoare, complet inutile.

în aceste condiţii, ribozimele cu capacităţi de traducere nu s-ar fi putut în nici un

caz replica, dat fiind că nu ar fi putut utiliza eficient fanteziile moleculare pe care le

produceau pe post de enzime.

Ribozimele capabile de a se fi replicat singure, fără a-şi sintetiza proteine

ajutătoare, ar fi avut, fără îndoială, un „avantaj evolutiv" net în faţa unor molecule

informa-

157

OANA IFTIME

ţionale care ar fi fost mereu ocupate cu un soi de lotto molecular, aşteptând să „iasă"

combinaţia de aminoacizi corectă, sub forma unor proteine utilizabile în replicare.

Aşadar, ceea ce ar fi trebuit să fie un avantaj evolutiv ajunge să apară în chiar lumina

aceleiaşi teorii, un dezavantaj grav, chiar eliminator din presupusa competiţie

evolutivă.

Nu a îndrăznit, încă, nimeni, dintre materialişti, să susţină că, din senin, s-ar fi (putut)

constitui(t) codul genetic în forma sa optimă, actuală. Probabilităţile ar zdrobi, fără drept

de apel, o astfel de iniţiativă.

Aşadar, apariţia capacităţii de traducere, având, drept premiză absolut necesară,

constituirea codului genetic nu pare a avea vreo şansă de a fi justificată pe baze ma-

terialiste. Şi totuşi, capacitatea de traducere există, la fel ca şi cea de replicare, deci

trebuie că a apărut, la un moment dat, cu codul genetic cu tot. Probabil, însă, că ex-

plicaţia apariţiei sale nu stă în teoriile materialiste...

5. Apariţia ADN

A cincea etapă a scenariului materialist al apariţiei vieţii presupune apariţia

acidului dezoxiribonucleic, actualul depozitar şi transmiţător, alături de ARN, al infor-

maţiei genetice.

Odată parcurse argumentele (sau, mai bine zis, con-traargumentele de mai sus) nu

avem decât să (ne prefacem că) acceptăm, alături de materialişti, faptul absurd că

enzimele necesare întreţinerii proceselor caracteristice moleculelor informaţionale,

fie acestea şi ribozime au apărut de la sine şi dintr-o dată. Altfel spus, că, din senin,

moleculele în cauză au dobândit darul traducerii, după ce suferiseră, în prealabil, un

dureros, dar necesar proces de restructurare a propriei personalităţi, astfel încât aceas-

158


ta să devină coerentă. Mai pe înţeles, că succesiunea bazelor azotate a devenit, brusc şi dintr-o dată, succesiune de triplete nucleotidice, adică succesiune de codoni. Ma-cromoleculele de ARN au căpătat, peste noapte, un sens, traductibil în proteine.

La o privire mai atentă constatăm, de altfel, că ideea materialistă de apariţie simultană a tuturor celor necesare pentru ca procesele la care participă informaţia genetică să se poată desfăşura este absurdă numai în cadrul propriului sistem. Ipoteza creaţiei ar explica fără probleme cum a fost posibil un atare fapt...

Doar că nu din această perspectivă am pornit să judecăm lucrurile ci exact din cea opusă.

Prin urmare, dacă tot am acceptat că ribozimele au avut la dispoziţie, cumva, enzimele necesare replicării, de ce nu ar fi beneficiat, la un moment dat, de apariţia în mediu a unei enzime de tipul reverstranscriptazei virale, care să fi transcris ARN conţinut de ribozimă într-un complement ADN ?

Reverstranscriptazele sunt enzime care asigură transcrierea inversă (faţă de cum decurg, în general, lucrurile în lumea vie), nu din ADN în ARN ci din ARN în ADN. Ele au fost identificate la virusurile cu genom ARN- a căror informaţie genetică este depozitată, deci, nu în ADN ci în ARN. Aceste virusuri, numite, simplu, şi virusuri ARN folosesc reverstranscriptaza pentru a-şi transcrie informaţia depozitată în ARN într-o versiune ADN care se va strecura, pâş-pâş, în informaţia genetică a celulei infectate cu respectivul virus.

Trebuie spus că virusurile, entităţi fără structură celulară, dar cu informaţie ereditară capabilă de activitate, despre care unii biologi susţin că nici n-ar fi vii (opinie cu care, personal, nu sunt de acord) se găsesc doar ca- paraziţi în celulele diferitor organisme. Ele nu pot să-şi desfăşoare, să zicem, viaţa în afara celulelor vii. Aceasta,

159

OANA IFTIMF.

pentru că nu îşi pot fabrica toate cele necesare, nici măcar toate enzimele replicării,

trebuie să „împrumute" din enzimele celulei pe care o parazitează.

Virusurile ARN manifestă un oportunism cu totul şi cu totul remarcabil. Versiunea ADN

a informaţiei lor genetice, cea fabricată cu ajutorul reverstranscriptazei se poate strecura

în informaţia genetică a celulei gazdă.

Astfel, retrovirusurile, incapabile de a-şi sintetiza propriile enzime replicative pot

beneficia de aparatul enzi-matic al gazdei, care odată cu ADN-ul propriu va replica şi

copia complementară ADN a informaţiei genetice a virusului. Ulterior, prin transcrierea

ADN viral infiltrat în genele proprii de către aparatul de transcriere al gazdei se vor

asigura virusului seturi şi seturi de informaţie genetică, în forma de drept, definitorie,

anume cea ARN, altfel spus multiplicarea, perpetuarea virusului. Un virus nu este,

materialiceşte vorbind, mare lucru. Ceva ADN sau ARN, câteva proteine, dacă are şi

ceva lipide. Dar eficienţa sa în termeni de supravieţuire este înspăimântătoare.

Aşadar, teoria materialistă asupra originii vieţii ne informează că, la un moment dat, s-a

iţit, printre moleculele proteice care se sintetizau, am spune noi, privind din perspectiva

unei lumi ordonate, cam fără rost, o reverstran-scriptază. Aceasta a năvălit peste o

moleculă de ARN şi i-a dedublat personalitatea într-una similară, ca şi conţinut in-

formaţional, dar care se prezenta sub formă de ADN.

Cu toţii, materialişti sau idealişti suntem, probabil, de acord că, odată apărut, ADN

ar fi trebuit să considere, pentru a ajunge până la noi, perspectiva de a se replica, la

rândul său.

Replicarea acidului dezoxiribonucleic, primitiv sau actual, necesită un aparat

enzimatic mai mult decât impresionant, la fel ca şi transcrierea şi traducerea sa.

160

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢ1ONISMUL ŞTIINŢIFIC

Să luăm un singur exemplu - replicarea materialului genetic ADN şi traducerea la

drojdii, microorganisme unicelulare actuale. Nu vom contempla şi transcrierea, dat

fiind că pornisem de la capacităţile de replicare şi traducere atribuite moleculelor

informaţionale ARN de la începuturile (materialiste ale) vieţii.

Să vedem, aşadar, care sunt proteinele implicate, la ora actuală, în replicare şi

traducere la aceste vietăţi al căror corpuşor minuscul nu cuprinde decât o singură

celulă.

Vă veţi speria, probabil. Nu se întâmplă nimic, strângeţi din dinţi şi treceţi mai

departe...

Proteinele iniţiatoare ale replicării

Proteinele implicate în iniţierea replicării formează, la Saccharomyces (drojdia de

bere) un complex ataşat la secvenţele ARS (secvenţe ADN care au rolul de origini ale

replicării, de situsuri la nivelul cărora se iniţiază replicarea).

Acest complex este cunoscut sub denumirea de ORC12 - complexul de

recunoaştere a originii de replicare.

Complexul de recunoaştere a originii de replicare este format din şase

subunităţi. Esenţială pentru ataşarea ORC la macromolecula de ADN este subunitatea

Orei.

La Saccharomyces, au fost identificate elementele din cadrul ARS1 (regiune a

ARS) care servesc la legarea ORC, elemente desemnate drept A şi Bl.

ORC se găseşte ataşat la secvenţele ARS pe întreg parcursul ciclului celular.

Odată cu încheierea diviziunii celulare, la secvenţele ARS se ataşează şi proteine le

complexului prereplicativ.

12 origin recognition complex

161

OANA IFTIME

Complexele proteice prereplicative

în afară de proteinele care formează ORC, o altă serie de proteine sunt

cunoscute ca fiind implicate în reglajul replicării materialului genetic. Aceste

proteine formează PreRCs13 - complexe (proteice) prereplicative.

PreRCs asigură, prin intermediul proteinelor Mcm cuplajul replicare-

distribuţie, astfel încât materialul genetic să se replice o singură dată per ciclu

celular.

Iniţierea replicării reclamă fosforilarea acestor proteine de către

proteinkinazele (proteine enzimatice care asigură transferul de grupări

fosfat) Cdc28/Clb5, Cdc28/Clb6 şi Cdc7/Dbf4.

O precondiţie a formării complexului prereplicativ este sinteza Cdc6,

proteină care interacţionează cu complexul hexapartit (format, adică, din şase

subunităţi) ORC de recunoaştere a originii replicării.

Proteinele Mcm

Proteine Mcm14 au fost desemnate, la Saccharomyces drept Mcm2 până la Mcm7.

Proteinele Mcm:

- sunt implicate în păstrarea de către celulă a dimen

siunii constante a cromozomilor15;

- sunt codificate de gene precum ndaVIcdc\9*,

cdc2T, tnis5*\

- formează complexe de dimensiuni mari.

13 prereplicative complexes14 minichromosorne maintenaticeproteins

" ADN se găseşte în celule asociat cu o serie de proteine, sub forma cromatinei (complex nucleoproteic), organizate în anumite faze ale diviziunii celulare în structuri specifice numite cromozomi, (n.a.)

162


La Saccharomyces au fost identificaţi clusteri la nivelul cărora se evidenţiază

prezenţa unei proteine Mcm, anume Mcm7.

Numărul unor astfel de zone relevate prin anumite tehnici s-a dovedit a fi de circa

zece ori mai mic decât cel cunoscut al originilor de replicare, ceea ce sugerează

gruparea originilor de replicare în clusteri.

Probabil că gruparea în clusteri creşte eficienţa activării proceselor replicative de

către semnalele specifice diferitelor faze ale ciclului celular

Cinetica ataşării, detaşării şi reataşării proteinelor Mcm la macromolecula de ADN

aflată în replicare este similară cu cea de deplasare a polimerazei e odată cu furca de re-

plicare.

Proteinele Mcm se ataşează la ADN cu ajutorul ORC şi Cdc6. ORC şi Cdc6 sunt, însă,

necesare doar pentru legarea iniţială a proteinelor Mcm la cromatină, acestea fiind

ulterior menţinute ataşate prin intermediul altor compuşi.

Se discută o posibilă activitate helicazică16 a proteinelor Mcm, pe care ar realiza-o

împreună cu o proteină de tip ssbn, proteina de replicare A (RPA18). Activitatea

helicazică a proteinelor Mcm de la drojdii n-a fost, însă, demonstrată până în prezent,

singura citare a acestui tip de activitate referindu-se la proteinele Mcm umane.

"' Helicazele sunt enzime care desfac dublul helix ADN, fapt absolut necesar în cursul replicării, (n.a.)

17 Proteinele ssb (single ştrand binding proteins) sunt necesare pentrustabilizarea ADN în forma sa monocatenară. în absenţa lor, moleculadesfăcută are tendinţa de a forma cu sine înseşi legături pe bază de com-plementarietate, rezultând bucle care blochează desfăşurarea normală areplicării sau transcrierii, (n.a.)18 replication protein A

163

OANA IFTIME

Alte proteine implicate în replicare Polimerazele

Polimerazele sunt enzime capabile de a cataliza poli-merizarea nucleotidelor.

La Saccharomyces au fost identificate trei ADN poli-meraze:

- ADN pol I (a);

- ADN pol II (e);

- ADN pol III (5).

ADN pol II a fost purificată sub forma unui complex pentameric.

Caracteristicile subunităţilor care intră în componenţa ADN polimerazei II sunt

prezentate în tabelul care urmează.

Subunitatea Masa subunităţiiGena care o codificăFuncţiile subunităţii

Pol2 256 Kda POL2 - prezintă funcţie catalitică - esenţială pentru replicare

Dpb2 80 Kda DPB2- esenţială pentru replicare - implicată, probabil, în legarea Dpbll

Dpb3 34 Kda DPB3- esenţiale pentru replicarea fidelă a ADN

30 Kda

f 29 Kda v

D p b l l

- a fost identificată la Saccharomyces cerevisiae,

- este esenţială atât pentru iniţierea replicării cât şi

pentru elongarea catenei nou sintetizate;

164


- prin multiplele interacţiuni (v. Interacţiuni în ca

drul aparatului replicativ), oferă, probabil, „sche

letul" necesar asamblării aparatului replicativ;

- este, probabil, implicată şi în procese reparatorii19,

alături de ADN pol II.

Principalele evenimente ale replicării

1) se produce activarea protein kioazelor depen

dente de ciclină, menţinute inactive până după forma

rea complexelor prereplicative;

2) are loc, pe o porţiune, desfacerea dublului helix, ca

urmare a activităţii unor helicaze (proteinele Mcm?)20;

3) protein kinazele Cdk şi Cdc7 determină ataşarea la

ARS a unor proteine de tip ssb numite RPA;

4) la nivelul ARS sosesc toate cele trei ADN polimeraze;

5) ADN pol I şi ADN pol II se leagă la Cdc45, la rân

dul său aflat în interacţiune cu proteinele complexului

prereplicativ;

6) primaza se asociază cu ADN pol I şi sintetizează

primerul ARN (secvenţă ARN scurtă complementară

unei porţiuni a catenei ADN de la nivelul căreia porneş

te replicarea);

7) ADN pol I utilizează acest primer ca matriţă în sin

teza unui fragment ADN;

8) fragmentul sintetizat de ADN pol I este elongat de

către ADN pol II şi/sau ADN pol III.

19 Procesele reparatorii intervin atunci când se înregistrează erori înreplicarea materialului genetic şi au drept scop eliminarea acestor erori.Capacitatea de reparare a celulei nu este infinită, ea putând fi depăşită,de la un anumit nivel (numeric şi de gravitate) al erorilor, (n.a.)

20 în cazul secvenţei ARS1, spre exemplu, deschiderea dublului helixeste iniţiată de la nivelul regiunii B2.

165

OANA IFTIMF.

Interacţiuni în cadrul aparatului replicativ

Replicarea după ambele catene este atributul ADN polimerazei I. ADN pol I se

leagă la ADN primază şi sintetizează un fragment de ADN complementar prime -rului ARN.

O precondiţie a ataşării complexului ADN pol I- primază la originea de replicare este

existenţa la acest nivel a proteinelor RPA, precum şi prezenţa unei proteine desemnate

drept Dpbll.

Ulterior, ADN pol II şi ADN pol III realizează elonga-rea catenei iniţiate de către ADN pol

I, utilizând drept pri-mer micul fragment de ADN sintetizat de către aceasta.

Pe lângă iniţierea replicării, şi elongarea catenei nou sintetizate reclamă prezenţa

Dpbll ataşat la ARS, Dpbll existând, deja, legat la macromolecula de ADN, legare

produsă imediat după cea a complexul prereplicativ.

ADN pol II se ataşează la ARS doar în prezenţa Dpbll. Dpbll şi ADN pol II se

găsesc împreună ataşate la ARS în timpul iniţierii replicării, pentru ca ulterior să

disocieze şi ADN pol II să fie transportată în afara regiunii ARS.

La rândul său, Dpbll depinde, pentru asocierea sa la secvenţa ARS, de Mcm5 şi de

proteinele RPA, legarea sa la ARS fiind, pe de altă parte, independentă de prezenţa ADN

pol I. Condiţionarea Dpbll-ADN pol I nu pare, deci, a fi reciprocă.

Să ne oprim şi asupra traducerii.

Voi trece în revistă, pe scurt, evenimentele traducerii aşa cum se desfăşoară ele la

drojdii. Trebuie precizat că, similar, de altfel, replicării, procesul este doar parţial cu-

noscut, după cum doar parţial sunt cunoscute şi clasele de factori proteici

implicaţi. Aşadar, ceea ce urmează

166


prezintă doar o parte din multitudinea de molecule participante la sinteza proteinelor.

Traducerea reprezintă, după cum se ştie, o succesiune de evenimente care are

drept finalitate sinteza peptidelor, conform informaţiei conţinute de ARNm rezultat

din transcrierea unei gene.

La eucariote, traducerea are ca etape premergătoare splicing-ul şi exportul

ARNm din nucleu.

Reglajul prelucrării pre-ARNtn (splicing)

Prelucrarea pre-ARNm (maturarea ARNm) constă în eliminarea intronilor (secvenţe

noninformaţionale), prin intermediul a două procese consecutive de transesterifica-re

şi ligarea exonilor în ARNm matur.

Prelucrarea preARNm are loc la nivelul unor agregate ribonucleoproteice numite

spliceosomi.

în alcătuirea spliceosomilor intră:

- snRNP21, compuse din:

- molecule de ARNsn de diferite dimensiuni (desem

nate drept UI, U2, U3, U4/U6 şi U5);- proteine asociate cu ARNsn;- alte proteine (cea 60 de tipuri diferite);- pre-ARNm.

Pre-ARNm parcurge, în timpul asamblării spliceosomilor, o serie de modificări de

configuraţiei care necesită prezenţa ATP, moleculă depozitară de energie (Nielsen,

1998).

Ulterior modificării configuraţiei pre-ARNm, procesul de splicing se desfăşoară

independent de prezenţa ATP.

small ribonucleoprotein particles

167

OANA IFTIME

La drojdii (Saccharomyces) au fost identificate, în acest context, o serie de

ATP-aze dependente de ARN (proteine capabile de a hidroliza molecula de ATP, cu

eliberare de energie) esenţiale pentru desfăşurarea corespunzătoare a

evenimentelor care preced splicing-ul pro-priu-zis.

Dintre acestea amintim pe Prp2, Prp5, Prp8 (asociat cu U5), Prpl6, Prp21 (se

asociază cu U2), Prp22, Prp28, Prp43, Prp44, Rssl, Snu246.

Formarea spliceosomului. Interacţiuni la nivelul acestuia

- UI snRNP soseşte la capătul 5' al transcriptului ARN

şi recunoaşte primul intron;

- U2 snRNP se leagă la celălalt capăt al intronului;

- spliceosomul pe cale de formare este completat prin

ataşarea complexului tripartit U4/U6-U5 snRNP;

- între U5 şi UI se stabilesc contacte strânse;

- la spliceosom se leagă, cu ajutorul Spp2, Prp2;

Prp 2 contribuie la modificarea configuraţiei spliceosomului în vederea primei

transesterificări şi se va disocia ulterior hidrolizei ATP;

- se desfac parţial duplexurile UI- preARNm şi U4/U6

ARN, evenimente corelate între ele;

- se formează o structură specifică U2/U6- pre-ARNm;

- se formează un site specific de splicing, la nivelul

U6/5'pre-ARNm;

- contactul U1-U5 se pierde şi la acest nivel pătrunde

Prp8, care activează spliceosomul.

Prp8, component al U5 snRNP, controlează activarea spliceosomului, astfel:

168


- recunoaşte site-urile de splicing;

- înainte de prima transesterificare, leagă încrucişat ca

pătul 5' al exonului de secvenţa dinucleotidică 5' GU

a intronului;

- între prima şi a doua transesterificare, Prp8 leagă ca

pătul 3' al intronului, realizând un aliniament al ca

petelor 5', respectiv 3' ale intronului în raport cu pri

ma buclă a ARNsn U5;

- confirmă recunoaşterea capătului 5' al intronului de

către caseta ACAGA a U6 ARNsn (activitate de proof-

reading, verificare a corectitudinii citirii);

- influenţează activitatea Prp24 şi a helicazei Prp44

(de asemenea component al U5 snRNP), care des

chid duplexul U4/U6.

Reglajul etapelor traducerii propriu-zise, anume:

- iniţierea;

- elongaţia;

- terminalizarea,

va fi prezentat, pe scurt, în cele ce urmează.

Reglajul iniţierii traducerii

Un eveniment absolut necesar pentru iniţierea traducerii este asocierea dintre

ARNm şi ribozomi.

Asocierea ribozomilor la ARNm este mediată de regiunea cap [irfG(5')ppp(5')N22] a

acestuia, precum şi de un complex proteic desemnat drept eIF4F23.

eIF4F este un heterotrimer ( o moleculă formată din trei subunităţi diferite)

alcătuit din următoarele subunităţi:

nucleotidenkaryotic initiation factor 4F

169

OANA IFTIME

Subunitatea Gena care o codificăFuncţiile subunităţii

eIF4E CDC33- elementul de legare la regiunea cap

eIF4A TIF1, TIF2- ARN helicazâ; - ATP-ază; - slab legată la eIF4G

EIF4G, include: - eIF4Gl; eIF4G2

TIF4631; TIF4632- serveşte drept eşafodaj; - ambele subunităţi conţin un motiv de legare specific prin care se ataşează la eIF4E; interacţionează cu eIF3, eIF4E şi Pabl

împreună cu subunităţi eIF4A libere şi cu un alt factor, eIF4B, eIF4F deschide

structura locală dublu helicală constituită la capătul 5' al ARNm, facilitând accesul şi ata-

şarea ribozomilor.

Activitatea eIF4F este inhibată de p20, o fosfoproteină care competiţionează cu

eIF4Gl» pentru legarea la subunitatea eIF4E. Prin ataşarea sa la eIF4E, având drept re-

zultat inhibarea activităţii complexului eIF4F, p20 exercită o funcţie de inhibitor al

traducerii.

Eapl este un alt inhibitor al traducerii care acţionează via legare la eIF4E în competiţie

cu eIF4G.

Alţi factori iniţiatori ai traducerii

Pe lângă eIF4F, iniţierea traducerii implică şi alţi factori, ale căror principale

caracteristici se găsesc grupate în tabelul care urmează:

170


FactorulGena care îl codificăFuncţii

elFlrf sun - legarea ARNm şi Met-ARN,"" la subunitatea ribozomală de 40S

elFlArfTIFll - disocierea subunităţii de 40S de cea de 60S - legarea Met-ARN,1"1

eIF2c SUI2, SUI3, GCDU- identificarea codonului START

eIF2B GCN3, GCD7, GCD1, GCD2, GCD6

- asigurarea tranziţiei GDP/GTP la nivelul eIF2.guanin nucleotid

eIF3 PRT1, GCD10 - legarea ARNm şi Met-ARN,1*" la subunitatea ribozomală de 40S; - disocierea subunităţii de 40S de cea de 60S

eIF4B TIF3 (STM1) - stimulează activitatea eIF4A

eIF4H - stimulează activitatea eIF4F şi a eIF4B

eIF5 TIF5 - detaşarea factorilor iniţiali ai traducerii

eIF5A TIF51A, TIF51B - implicată în menţinerea stabilităţii ARNnl

eIF6 - disocierea subunităţii de 40S de cea de 60S

eIF2:

- constituie complexe ternare, în asociere cu GTP şi

Met-ARN ;̂

- complexul eIF2.GTP.Met-ARN,Mct se leagă la subuni

tatea ribozomală de 40S într-una din primele etape

ale iniţierii traducerii;

- disociază din complexul de iniţiere, împreună cu

GTP hidrolizat, sub forma eIF2.GDP.

171

OANA IFTIME

Fosforilarea GDP la GPT, respectiv regenerarea eIF2.GTP este realizată de către

eIF-2B, factor neapărat necesar pentru reciclarea eIF2-GTP în vederea asigurării de

suficiente complexe ternare (eIF2B. GTP. Met-ARNtMet) care să iniţieze, pe mai departe,

traducerea.

Ordinea în care aceşti factori intră în interacţiune nu este, încă, bine cunoscută.

Reglajul elongării polipeptidului

Reglajul elongării (alungirii prin adiţie de noi şi noi resturi de aminoacizi) catenei

polipeptidice nou sintetizate implică o serie de factori proteici cunoscuţi sub de-

numirea de factori de elongare (eFs24).

Dintre aceştia, menţionăm pe:

eFlA:

- formează un complex ternar de tipul:

eIFA.GTP.AA25-ARNtAA;

- prin participarea sa în complexul ternar pregăteşte

formarea următoarei legături polipeptidice;

- promovează legarea AA-ARN^ la nivelul site-ului A

al ribozomului;- se poate a taşa la componente a le c i toscheletu lu i ;- implicat, probabil, în transportul intracelular al ARNm.

eFlB:

- se prezintă sub forma unui trimer;- catalizează fosforilarea GDP ataşat la eFlA.

eukaryotic elongation factors aminoacid

172


eF2:

- catalizează transportul AA-ARNtAA la nivelul site-ului

P al ribozomului;

- catalizează, transportul ARNt eliberat de aminoacid la

nivelul site-ului E al ribozomului;

- activitatea sa este reglată prin intermediul unor pro-

tein kinaze;

- se poate ataşa la elemente ale citoscheletului;

- implicat, probabil, în transportul intracelular al ARNm.

eF3:

- a fost identificat numai la drojdii;

- funcţii încă necunoscute;

- catalizează transportul AA-ARN," la nivelul site-ului

P al ribozomului sau

- catalizează transportul ARNt eliberat de aminoacid la

nivelul site-ului E al ribozomului.

Reglajul terminalizării transcrierii

IJZ terminalizarea (încetarea) transcrierii participă un număr de factori de

natură proteică reuniţi sub denumirea de factori de terminalizare/de eliberare (a

pepti-dului) (erFs26). Astfel:

eRFl:

- complexat cu eRF3 se leagă la ribozom;

- recunoaşte codonii STOP (UAA, UAG, UGA);

- determină eliberarea peptidului nascent.

eRF3

- este o GTP-ază care prezintă omologie cu factorul

de elongare IA;

eukaryotic release factors

173

OANA IFTIME

- stimulează activitatea eRFl, independent de codon,

printr-o acţiune dependentă, în schimb, de prezenţa

GTP;

- activitatea sa GTP-azică este iniţiată în urma formării

complexului ternar eRFl.ribozom.eFR3;

- contribuie la eliberarea peptidului nascent.

S-a constatat că în recunoaşterea şi utilizarea preferenţială a codonilor STOP au o

anume semnificaţie şi nucle-otidele adiacente, probabil printr-un mecanism care in-

fluenţează legarea factorilor de eliberare.

Aţi înţeles ceva?...

Dacă veţi fi avut răbdarea necesară pentru a parcurge aceste n pagini referitoare la

desfăşurarea replicării şi traducerii la drojdii, probabil că da. Nu este nimic de neîn ţeles,

doar că avem de a face cu procese extrem de complexe şi de fin reglate, pe care încă

nici nu le cunoaştem cu toate subtilităţile lor.

Chiar şi fără a citi, efectiv, privind, pur şi simplu, paginile şi ţinând cont de faptul că

tot ceea ce este scris cu caractere îngroşate reprezintă gene, molecule şi evenimente

care sunt parte din procesul de replicare, respectiv din procesul de traducere şi tot vă

veţi fi făcut o idee asupra complexităţii fenomenului. Asta vizam, de fapt şi aceasta

probabil că s-a întâmplat cu toţi cititorii, de la cei care au înfruntat cu bărbăţie ariditatea

câtorva pagini de strictă specialitate şi până la cei care, simţind că-i ia ameţeala, plictisul,

consternarea sau alte stări umane fireşti la vederea unui morman de termeni ştiinţifici

au trecut peste acele pagini sesizând numai formatul textului, respectiv mulţimea de

evidenţieri prin caractere îngroşate, despre care am spus ce reprezintă.

174


Cele câteva pagini care vorbesc despre replicare şi traducere au fost luate, aproape

fără nici o modificare (lipsesc, totuşi, reprezentările grafice) dintr-un referat de

doctorat care îmi aparţine şi care are drept temă pasionanta problemă a Reglajului

genetic la drojdii. Cu ajutorul acestui artificiu, constând în inserarea în discuţia

noastră a unui fragment dintr-o lucrare de strictă specia litate care se întâmplă, însă, să

aibă tangenţă cu subiectul pe care l-am abordat împreună am vrut să vă ofer o ima gine

asupra complexităţii unor procese despre care se afirmă, cu uşurinţă, că ar fi

putut, apărea de la sine.

Gândiţi-vă că puzderia de molecule listate mai sus sunt, cu toatele, necesare

bunei desfăşurări a replicării ADN şi a sintezei proteinelor, că trebuie, aşadar, să se gă-

sească la locul potrivit, la momentul potrivit şi în cantitatea necesară şi suficientă.

Se vor găsi voci care să spună că am dat un exemplu

din lumea eucariotă, unde lucrurile sunt mai complexe

decât, să zicem, la procariote. Or, se presupune că pri

mele celule apărute erau procariote şi că, în orice caz, ni

mic nu îndreptăţeşte supoziţia că primele procese de re

plicare şi traducere ar fi fost la fel de complicate precum

cele actuale. *

Procariotele sunt organisme cu organizare celulară o idee mai simplă decât a

vecinelor de lume vie eucariote. Eucariotele sunt numite astfel după ev-Kcxpiov,

„nucleu adevărat, nucleu bun". Celulele eucariote au o cămăruţă, un departament

special de comandă, unde se păstrează informaţia genetică, departament numit

nucleu. Acesta este separat, izolat de restul celulei printr-o membrană care are nişte

pori-de fapt, nişte complexe porale, dat fiind că au o structură complexă, similară, mai

degrabă, unor ecluze cu control sofisticat decât unor simple găuri de sită date prin

membrana nucleară. Prin complexele

175

OANA IFT1ME

porale, departamentul de control realizează comunicare cu exteriorul, trimite comenzi

şi lucrători calificaţi către fabricile de proteine, (situate în afara nucleului) evident, sub

unele dintre formele caracteristice, binecunoscute, de ARN mesager, de transport,

ribozomal.

Originalul informaţiei, forma sa tezaurizată, ca să spunem aşa, în ADN, nu părăseşte

arhivele departamentului de comandă decât în situaţia în care dintr-o celulă rezultă

două. Când se produce această înnoire, celula a cărei identitate urmează să se piardă

pentru a renaşte în două celule similare face o copie integrală a arhivei ADN, pentru a-şi

putea dota echitabil cele două demne înlocuitoare cu câte un exemplar complet al

informaţiei genetice. Pereţii compartimentului de control se desfac, totul se re-

asamblează, arhiva, original, respectiv copie, se distribuie în cele două celule noi,

care îşi construiesc propriile departamente de comandă.

Procariotele nu au un departament de comandă atât de impresionant, ca şi

arhitectură. Eficienţa este aceeaşi, organizarea, ceva mai puţin complicată, în materie

de pereţi, compartimentare, separare. Informaţia genetică nu este izolată într-o

cămăruţă proprie. Nu este nici împrăştiată prin celulă, ci se găseşte concentrată într-o

anumită zonă, numită nucleoid, sufixul ,,-oid" având sensul de „asemănător cu". Zona

numită „nucleoid" se aseamănă cu un nucleu, evident, prin concentrarea de informaţie

genetică.

Revenind la originea vieţii după materialişti, sunt de acord cu obiecţiile de tipul „ai

dat un exemplu din lumea eucariotă, unde lucrurile sunt mai complexe decât, să zicem, la

procariote, or, se presupune că primele celule apărute erau procariote şi că, în orice caz,

nimic nu îndreptăţeşte supoziţia că primele procese de replicare şi traducere ar fi fost la

fel de complicate precum cele actuale".

176

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢIONISMUL .ŞTIINŢIFIC

Am şi eu, însă, următoarele amendamente: replicarea, respectiv traducerea la

procariote nu sunt cu cine ştie ce mai simple decât la eucariote. Totodată, după cum

nimic-nu îndreptăţeşte presupunerea că primele procese repli-cative sau traducţionale

ar fi fost la fel de complicate ca şi cele actuale, nimic nu îndreptăţeşte presupunerea

că ele ar fi fost cu mult mai simple.

Cât de simple ? Care dintre moleculele cunoscute la ora actuală ca participând la

replicare sau la traducere şi asigurând buna lor desfăşurarea ar fi putut să absenteze

fără consecinţe semnificative ?

Pentru că, trebuie să precizăm, erorile survenite în replicarea materialului genetic şi

în construcţia proteinelor nu sunt deloc de bun augur în lumea vie.

După cum spuneam şi cu altă ocazie, odată sintetiza te, peptidele trec printr-un

proces de prelucrare care le optimizează structura în vederea îndeplinirii funcţiilor

specifice. Aceasta implică dobândirea unei anumite configuraţii spaţiale, precise,

caracteristice.

Orice detaliu eronat poate conduce la alterarea funcţionalităţii proteinei afectate.

Care sunt consecinţele ? Voi aminti doar de faptul că maladiile ereditare (bolile genetice)

sunt consecinţa existenţei unor erori informaţionale la nivelul materialului genetic, erori

provenite din replicarea şi/sau distribuţia defectuoasă în descendenţă a materialului

genetic, a căror expresie manifestă sunt modificări apărute în structura şi, în

consecinţă, funcţiile unor proteine.

Unele boli genetice grave se caracterizează prin aceea că implică o alterare aparent

minoră a informaţiei genetice, modificarea unei singure proteine. Doar că, unele

dintre aceste boli sunt mortale.

S-au găsit personaje care să spună că enzimele replicării erau, în primul rând, mai

puţin numeroase decât la

177

OANA IFTIMF.

ora actuală şi că au existat, pur şi simplu, la dispoziţia ADN, în mediul prebiotic, fiind

sintetizate, avânt la lettre de către unele ribozime.

Nu mai am a spune decât că este întrutotul remarcabil spiritul de prevedere al unor

astfel de ribozime, care s-au obosit să sintetizeze nişte enzime momentan inutile, ne-

cesare perpetuării unei molecule informaţionale concurente lor, care încă nici nu

exista. De ce ar fi făcut una ca asta?!

înghiţind toate gogoşile fără făină de până acum, în serios pericol de indigestie,

ştiinţa materialistă a ajuns până la etapa finală, a apariţiei primelor celule vii.

6. Apariţia primelor forme de viaţă celulare

Finis coronat opus.

Complexul (în imposibilitatea sa) proces descris până acum ar fi culminat cu apariţia

primelor celule. Nu mi-am propus să realizez o ierarhie a imposibilităţilor, mulţu-mindu-

mă să iau în considerare posibilitatea de producere a fiecărui eveniment în parte.

Totuşi, trebuie spus că matematica (la fel ca şi bunul simţ, de altfel) ne învaţă că, odată

cu creşterea complexităţii evenimentelor scade şi probabilitatea lor de producere.


Conform matematicii probabilităţilor, probabilitatea de producere simultană a două

evenimente independente este egală cu produsul probabilităţilor lor separate.

Este suficient să ne gândim că probabilităţile se prezintă sub formă de rapoarte, de

fracţii, având semnificaţia evenimentul E se produce în n cazuri (factorul de la

numărător) din N, număr total de situaţii (factorul de la

178


numitor), evenimentul E1 se produce în n( cazuri (facto-rul de la numărător) din N, număr

total de situaţii (factorul de la numitor), evenimentul E2 se produce în n2 cazuri (factorul

de la numărător) din N, număr total de situaţii (factorul de la numitor) ş.a.m.d.

PE] = n/N,

- unde PE1 reprezintă probabilitatea de producere a

evenimentului Ex

PE2 = n/N,

- unde PK2 reprezintă probabilitatea de producere a

evenimentului E2

etc, putem considera oricâte evenimente dorim.

înmulţind între ele două şi, pe mai departe, mai multe astfel de rapoarte, numitorul

creşte galopant, faţă de numărător (n1 n2 ...nx., faţă de N N N sau, altfel spus, Nx) ceea ce

semnifică reducerea considerabilă a numărului de situaţii în care evenimentele E, Ej,

E2, E3 ş.a.m.d. se produc concomitent.

Altfel spus, cu cât avem de a face cu mai multe eve-nimente care trebuie sa se

producă simultan* cu'atât şansa de producere a evenimentului complex care le înglo -

bează scade.

Apariţia structurilor biologice este un eveniment complex care trebuie să fi

înglobat o serie de evenimente simple precum apariţia diferitelor clase de compuşi

caracteristici materiei vii, precum şi stabilirea de interrelaţii între aceştia.

Care ar fi fost, din această perspectivă, probabilitatea de apariţie a unei celule vii,

cred că nici nu mai este ca-

179

OANA IFTIMF.

zul să comentăm.ll Totuşi, unii se încăpăţânează să susţină că faptul ar fi fost posibil şi

au elaborat ipoteze în acest sens.

O astfel de ipoteză este cea reluată şi argumentată recent (1999) de către

Vaneechoute şi care consideră apariţia primei celule drept rezultatul unor evenimente

întâmplătoare, necesare şi suficiente.

Ipoteza se bazează pe prezumţia conform căreia în oceanul primordial avea loc o

permanentă şi remarcabilă sinteză de proteine, lipide, glucide, etc, fond de abunden ţă care

a determinat moleculele informaţionale să se replice, transcrie şi traducă frenetic.

în condiţiile date s-ar fi format, profitând de cantităţile copioase de lipide şi proteine

din mediu, un fel de membrane celulare primitive, a căror compoziţie ar fi condus, din

considerente fizico-chimice, la organizarea lor sub | forma unor bule.

Aceste membrane primitive ar fi produs permanent evaginări, „bule-fiice", care

includeau adeseori în procesul formării, pe măsură ce se expandau în spaţiul din jurul

„bulei-mamă" acizi nucleici şi altele dintre componentele actuale ale celulelor. Şi aşa, tiptil-

tiptil ar fi apărut şi combinaţia potrivită, corespunzătoare unei celule vii.

r Am găsit, pe internet, un material drăguţ care, pe lângă o serie de alte acuzaţii şi injurii (rezumate în aprecierea Scientific creationism is 100% crap...) reproşează partizanilor ideii de creaţie faptul că folosesc argumente invalide, de tipul improbabilităţii apariţiei unei celule vii în condiţiile prezumate de către savanţii evoluţionişti. Sau, ca să cităm sursa, Their ideas are based on religions dogma, and their approach is sim-ply to attack evolution. The types of arguments they usefall into several categories: (...) straw man versions of evolution (the "too improbable to evolve by chance" argument). Totuşi, teoria probabilităţilor nu are sentimente sau afiliere religioasă... (n.a.)

180



Pentru ca o celulă să funcţioneze, este nevoie ca materialul său genetic să conţină

informaţia necesară pentru sinteza tuturor componentelor proteice necesare acelei

celule. Mai mult, trebuie să existe un reglaj al activităţii genetice.

Ipoteza spune (oricât de absurd ar părea) că în mulţimea infinită de bule astfel

generate s-a întâmplat să apară una în care acizii nucleici internalizati codificau tocmai

componentele necesare şi suficiente unei celule vii, şi în care s-au nimerit, în mod

necesar, de la bun început şi enzimele necesare tuturor proceselor celulare.

Care ar fi fost probabilitatea de producere a unui astfel de eveniment ?

Ceva de un atare ordin încât dacă adăugăm un mic detaliu, anume că

evenimentele se produc în timp, pesemne că prima celulă vie ar fi fost şi acum pe

cale de apariţie, într-un ocean de molecule zicându-şi, fiecare pentru sine, Ooops /

Nici de data asta n-a mers.

Am notat, însă, că materialiştii consideră că argumentele bazate pe probabilităţi

matematice nu fac doi bani. Aşa că ne vedem nevoiţi să examinăm altele.


Revenim la necesitatea reglajului activităţii genetice. Am văzut că din mulţimea de

proteine implicate în replicare sau în traducere, puţine participă, efectiv, la sinteza noii

catene polinucleotidice sau la adiţia aminoacizilor la peptidul nascent. Majoritatea

acţionează ca factori reglatori. Manufacturile celulare de acizi nucleici şi proteine au

puţini executanţi - ce-i drept, înalt calificaţi, dar sunt

181

OANA IFTIME

bogat dotate cu supraveghetori, coordonatori, controlori de calitate, personal căruia

nu-i scapă nimic.

Reglajul este absolut necesar pentru asigurarea fidelităţii transmiterii sau corectitudinii

utilizării informaţiei genetice.

Ar fi fost posibilă supravieţuirea unui sistem autore-glabil în condiţiile descrise de

Vaneechoute ?

Mai mult ca sigur că nu.

Supraabundenţa de acizi nucleici ar fi făcut ca aceştia să competiţioneze acerb

pentru resursele necesare replicării, transcrierii şi traducerii. Reglajul cere timp, face re-

plicarea unei molecule care beneficiază de el să „ezite", faţă de cea a unei molecule

care se replică necontrolat.

Un genom cu capacitatea de a se autoregla ar fi dispărut, aşadar, rapid, fiind

eliminat din competiţie de cele care se replicau la întâmplare, dar cu maximă eficienţă,

exprimată în molecule noi produse per unitate de timp.

N-ar fi rămas, aşadar, ca potenţiale purtătoare ale informaţiei genetice a celulelor

ce vor să vină decât astfel de genomuri incapabile de reglaj. Odată incluse într-o

bulă pe cale de a deveni celulă, ar fi asfixiat-o, ar fi fă cut-o să explodeze în alte şi alte

bule, cu totul diferite, însă, de bula mamă. Un astfel de material genetic n-ar fi avut

scopul de a conserva şi perpetua anumite proprietăţi ale sistemului a cărui informaţie

o poartă ci de a se replica pe sine, într-un ritm ameţitor, predispus la varia ţie, la erori.

Ceea ce făcuse să funcţioneze prima „bulă vie" ar fi avut toate şansele să dispară,

combinaţia de molecule necesară pentru funcţionarea bulei ca un tot unitar, optimă

ca şi compoziţie şi proporţii risipindu-se odată cu replicarea, transcrierea şi

traducerea haotică a materialului genetic.

în aproape aceeaşi ordine de idei, teoria lui Eigen presupune că apariţia primelor

celule ar fi fost o consecinţă a activităţii unor hiperciduri formate de acizi nucleici care

182


se autoreplică (eventual, ribozime autoreplicative). Simultan cu propria replicare, aceste

molecule informaţionale ar fi produs în mediu o serie de compuşi lipsiţi de importanţă

pentru replicarea lor susţinută, dar care ar fi intrat în alcătuirea membranelor şi a altor

părţi componente ale celulei, ajungând să îndeplinească diferite funcţii.

Hiperciclurile sunt ramificaţii inutile, gratuite, de la activitatea de bază a acizilor

nucleici. într-un inexplicabil acces de liberalism, aceştia ar fi divagat, ar fi îmbrăţişat

conceptul de „artă pentru artă", producând cu generozitate o mulţime de molecule

care din proiect nu serveau la nimic, dar cărora li s-a găsit, în cele din urmă, o între-

buinţare, dacă tot au fost produse.

Prin prisma teoriei lui Eigen, primele celule s-ar fi constituit în absenţa ADN, care

ar fi apărut, astfel, direct în mediul celular. Acizii nucleici plini de imaginaţie im plicaţi în

hipercicluri ar fi fost alţii decât ADN. Dar...


Absenţa reglajului, a mijloacelor necesare realizării acestuia, respectiv a acelor

anumite proteine care ele şi numai ele pot asigura coordonarea muncii celulare ar fi

avut efecte destul de similare cu o criză de supraproducţie. Economia celulară orientată

către exces s-ar fi asfixiat de atâta belşug.

Lipsind reglajul, moleculele informaţionale prinse în bulele pe cale de a se

transforma în celule ar fi prezentat, în chip firesc, tendinţa asfixiantă de a-şi sintetiza,

haotic, o mulţime de copii mai mult sau mai puţin fidele. Totodată, ar fi avut şi tendinţa

de a se pune la dispoziţia unei sinteze excesive, necontrolate, de proteine, în detrimen -

tul păstrării unui echilibru compatibil cu supravieţuirea „bulei-gazdă".

183

OANA IFTIMF.

în plină frenezie de replicare şi traducere, sistemul ar fi făcut poc.


Capacitatea ARN de a codifica toate cele necesare existenţei unei celule vii a fost

contestată chiar de către teoreticienii materialismului biologic. Complexitatea unei celule,

chiar şi a uneia primitive ar fi reclamat, în opinia tuturor, un suport informaţional mai

bogat în posibilităţi decât molecula de ARN. Privind din această perspectivă, intervenţia

ADN în procesul de apariţie a primelor celule este neapărat necesară.

Ipoteze mai există, dar chiar şi urmând alt drum, acesta se dovedeşte la fel de

accidentat.

O altă şcoală de gândire materialist-biologică susţine că primele celule ar fi apărut

în urma unui fenomen de preluare, de către acizii nucleici, a informaţiei vehiculate într-

un sistem pseudo sau protocelular. Sistemul acesta era bine pus la punct, perfect

funcţional, iar codificarea informaţiei sale de către acizii nucleici ar fi fost pasul ultim în

apariţia unei structuri capabile de a-şi perpetua calităţile remarcabile.


Această ipoteză nu oferă, însă, nici o explicaţie despre cum şi de ce a avut loc o

asemenea „lovitură de stat". Dacă sistemul funcţiona de la sine, cum şi de ce ar fi pre -

luat, ă coup d'oeil, acizii nucleici controlul său, fără ca acest fapt să fie necesar ? Au

găsit în ziar o ofertă de posturi de manager?\...

Comentariul răutăcios de mai sus este stârnit de încăpăţânarea cu care unii afirmă

chestiuni ilogice, neştiinţifi-

184


ce şi care nu au altă valoare decât, în cel mai bun caz, de scenariu de science- fiction

de serie B.

Această etapă este cea mai lipsită de suport practic (fie el şi dintr-acela, despre

care am văzut cât este de bun) din toată teoria originii abiogene a vieţii. Pentru a

aduce ceva probe experimentale în sprijinul unei astfel de cauze de neapărat, D.

Deamer, în 2001, a realizat în condiţii prebiotice membrane din molecule amfifile. Orice

moleculă are un comportament specific faţă de apă. Fie o acceptă prin preajmă,

cooperează cu ea, caz în care vorbim despre hidrofilie şi molecule hidrofile, fie o res-

pinge, caz în care vorbim despre hidrofobie şi molecule hidrofobe.

Moleculele amfifile au o personalitate mai cuprinzătoare. Ele sunt în parte

hidrofile, în parte hidrofobe. în membrana celulară se găsesc molecule de acest fel.

Membrana, învelişul, ceea ce delimitează celula de mediu este reprezentată de un

dublu strat de molecule din clasa lipidelor, care sunt amfifile şi între care stau, ca în tr-o

supă cremă, proteine, presărate din loc în loc.

Membranele lui D. Deamer sunt analoge membranelor celulare, dar nu identice cu

bistratul lipido-proteic al membranelor „adevărate". încapsulând în „bule" cu asemenea

membrane câteva enzime biogene (luate cu japca de la bacterii şi virusuri), sistemul

creat de Deamer a realizat câteva procese de tipul sintezei de ARN sau transcrierii ADN

în ARN.

Autorul acestui experiment recunoaşte că nu a creat o celulă vie, nici măcar o proto-

celulă viabilă, fiindcă nu se poate vorbi aici nici de preluarea energiei din mediu, nici de

metabolism, nici de autoreglare. Este vorba, mai degrabă, de un sistem parazitar, care, pe

de o parte, este dependent întru totul de furnizarea de elemente biogene (sintetizate,

deci, în organisme vii, vezi enzimele de origine bac-

185

OANA IFTIME

teriană şi virală care iniţiază „distracţia") de la exterior şi în care, pe de altă parte, lipsa

autoreglării celor două procese descrise nu poate duce decât la acumularea haotică de

ARN, având ca rezultat final distrugerea „bulei".

în încercarea de a-şi netezi calea, adepţii teoriei materialiste asupra originii vieţii se

grăbesc să înfunde gropile cu bolovani găsiţi pe acelaşi drum.

Prima celulă nu era atât de complexă cum sunt celulele actuale. Aşa că avea cu mult

mai multe şanse de a apărea de la sine...Tot de la sine apare şi întrebarea...


v_ Cât de simplă poate fi o celulă „simplă" ? Care este ge-nomul minim (minimum de informaţie

genetică) pe baza căruia ar putea funcţiona o celulă, mai precis un orga nism unicelular,

independent ?

Cel mai mic genom cunoscut în prezent este cel al bacteriei Mycobacterium genitalium şi

cuprinde 482 de gene.

Mycobacterium este, însă, o bacterie parazită28, ceea ce înseamnă că informaţia sa

genetică nu conţine toate cele necesare supravieţuirii pe cont propriu, microorganismul

făcând uz de o serie de facilităţi oferite de celulele gazdei.


Prin urmare, primele forme celulare de viaţă nu puteau avea un genom similar, ca

dimensiuni, cu cel de la Mycobacterium, dat fiind că nu-şi puteau permite să fie

■s Unii reprezentanţi ai genului Mycobacterium produc, la om, o serie de boli. Astfel, Mycobacterium tuberculosae produce tuberculoza, M. le-prae lepra, iar M. genitalium o iritaţie a organelor genitale, (n.a.)

186

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢIONLSMUL ŞTIINŢIFIC

parazite, pentru simplul motiv că nu aveau pe cine să paraziteze. Erau primele forme

celulare de viaţă.

Aşadar, genomul minimal al primelor forme celulare de viaţă trebuia să

corespundă, ca şi conţinut informaţional, unui „bagaj minim de cunoştinţe" necesar

unei vieţi libere. Cel mai mic genom al unui organism unicelular liber aparţine bacteriei

Escherichiei coli şi conţine de aproape cinci ori mai multă informaţie decât cel al lui

Mycobacterium (aproximativ 2000 de gene).

în acest punct, teoria asupra originii vieţii din neviu se întrece pe sine, obligându-ne

să presupunem că, la un moment dat, un număr de câteva milioane de perechi de

baze ar fi ajuns, din întâmplare, de la sine, pur şi simplu, just like that, să se

organizeze în genomul minimal al unei prime celule. La formarea şi „învierea" acesteia

ar fi luat parte, aşadar, într-un minunat elan, tot soiul de componente, parte preluate

din mediu, parte de fabricaţie proprie.

Şi că astfel a apărut viaţa...

Fără cuvinte.

Supliment

Dat fiind că o astfel de schemă a părut prea de tot chiar şi unora dintre fanaticii

materialismului biologic, aceştia s-au grăbit să o edulcoreze, susţinând că primele

organisme vii ar fi fost...virusurile.

Adică, tocmai acele entităţi despre care nu ştim cu siguranţă că sunt vii (zice-se)29,

dar ştim că nu se pot propaga decât în celulele unei gazde, dat fiind că, asemănă -

29 Şi totuşi, sunt. Prezintă integralitate structurală şi funcţională, autoconservare, precum şi capacitatea de autoreproducere, deşi parazitară, în dependenţă faţă de gazdă, (n.a.)

187

OANA IFTIME

tor lui Mycobacterium, duc lipsă de anumite posibilităţi esenţiale perpetuării.

Virusurile sunt invariabil incapabile de autoreplicare, de reproducere. Fără

aparatul enzimatic al gazdei, ele sunt reduse la tăcere, la inexistenţă. Nişte presupuse

fosile vii ale epocii în care viaţa era acelulară nu ar avea cum să sufere de asemenea

metehne. Ele ar fi trebuit să fie capabile de reproducere, altfel cum s-ar fi perpetuat

până la apariţia vieţii celulare ?

Reverstranscriptaza virusurilor ARN zise retrovirusuri nu serveşte, propriu-zis, la

replicarea materialului genetic (la obţinerea de copii identice cu originalul caracteristic

virusului ARN). Ea serveşte la transcrierea informaţiei virusurilor ARN în ADN integrat în

genomul gazdei, tocmai în scopul replicării clandestine a acestuia odată cu ADN-ul

celulei parazitate.

Practic, virusul ARN face uz ilicit de aparatul enzimatic al gazdei. Aşadar,

reverstranscriptaza nu are nici o şansă de a argumenta pentru existenţa unei „lumi

ARN" în care acidul ribonucleic să fi conţinut informaţiile necesare şi suficiente pentru

autoîntreţinerea vieţii.

Nici virusurile ARN care nu fac uz de reverstranscriptaza nu se bazează în

exclusivitate pe informaţia geno-mului propriu. Nici un virus, după cum am mai spus,

nu se bazează strict pe informaţia sa genetică, aceasta nefi-indu-i suficientă.

Virusurile cu genom ARN care nu trec prin etapa intermediară ADN îşi sintetizează

proteinele fie folosind ca atare ARN-ul genomic, fie sintetizând un alt ARN, complementar

genomului, care participă la procesul de traducere, în toate aceste cazuri, virusurile

utilizează, pentru sinteza proteinelor, aparatul de traducere al celulei gazdă.

188


Aşadar, genomul viral ARN nu are cum să fie un relict al unor vremuri demult apuse,

în care molecula informaţională a zilei era ARN. Singure, într-o formă similară celei

actuale, nu ar fi supravieţuit.

S-au găsit dintre cei care să pretindă că virusurile ARN sunt cu toatele rămăşiţe ale

unor celule primitive. Aceasta ar conduce, logic, la ipoteza conform căreia au existat,

cândva, celule cu genom ARN, ceea ce rămâne de demonstrat pentru entuziaştii

teoriei asupra originii abiotice a vieţii care, până la noi ordine, au admis că ARN-ul nu

are o capacitate de depozitare a informaţiei genetice suficientă pentru o celulă, oricât

de mică şi de puţin pretenţioasă.

în aceeaşi ordine de idei, nici ipoteza conform căreia ribovirusurile ar fi rămăşiţe

de celule organizate similar celor actuale, cu ADN şi ARN nu pare mai veridică. La

motivul insuficienţei informaţionale, prezentat mai sus se adaugă, dacă mai era necesar,

înalta specializare a diferitelor tipuri de ARN din celulele dotate cu ambii acizi nucleici.

Aceasta face să apară ca încă şi mai puţin probabi lă o astfel de suspiciune de revoltă

planând asupra acidului ribonucleic, acuzat de separatism nemotivat.

Să ne amintim că în celulele din zilele noastre, orizontul unei molecule de ARN este

extrem de limitat, la a intra în alcătuirea unui anumit fragment de ribozom, sau la a

transporta către ribozomi un aminoacid şi numai pe acela. Trebuie să recunoaştem,

moleculele de ARN au o viaţă cam monotonă. Sărmanele, înalt specializate fiind pentru

o singură, anumită funcţie, nu prea aveau şansele unei reconversii profesionale majore,

din care să iasă capabile de a coordona o viaţă, fie ea şi de virus. Prin urmare, teoria

conform căreia ARN şi-a luat lumea în cap şi s-a făcut virus pică, din lipsă de logică.

189

OANA IFTIME

Aşadar, nici acest appendix virusat al teoriei materialiste asupra originii vieţii nu

şi-a dovedit fiabilitatea.

Povestea ar trebui să se oprească aici.

Arătând că ipotezele materialiste asupra originii vieţii sunt complet nefondate, ar fi

trebuit să determinăm cetăţeanul de bun simţ să abandoneze, dimpreună cu aceste

prime scenarii fiction (de „science" nu prea poate fi vorba) şi continuările de tipul

teoriei evoluţiei biologice.

Din nefericire (ca să nu spun din păcate...} avem, în unele cazuri, de a face cu un

raţionament univoc. Astfel, dacă teoria asupra originii vieţii din neviu sine Deo putea

acţiona ca şi cap de pod, precedând, în conştiinţa publică, evoluţionismul, se pare că

nu toţi cei care ajung să fie convinşi de faptul că acest cap de pod este uşor de dina-

mitat reţin şi aceea că evoluţionismul ar trebui să se bucure, prin extensie, de tot atâta

credit.

Să zicem că au dreptate şi că teoriile trebuie invalidate pe rând, pentru a convinge.

Altfel spus, ne vom ocupa şi de teoria evoluţiei biologice.

Legătura între felul în care a apărut viaţa într-o baltă prin care se zbenguiau

substanţe organice şi felul în care organismele au dat dintr-unele în altele va fi făcută

prin intermediul unei discuţii referitoare la originea celulelor eucariote, o altă piatră

neşlefuită care se încăpăţânează să strice netezimea căilor biologiei materialiste.

Să vedem, aşadar, despre ce este vorba...

190


Critica teoriilor referitoare la apariţia celulelor eucariote

Am precizat anterior ce se înţelege prin procariot şi eucariot. Trebuie amintit că

termenul de eucariot provine din grecescul evicocpiov - „nucleu adevărat".

Deosebirile dintre procariote şi eucariote nu constau, însă, numai în organizarea

nucleului. Iată, pe lângă aceasta, alte câteva trăsături distinctive, prezentate comparativ

şi pe care le vom avea în vedere pe parcursul discuţiei referitoare la originea

eucariotelor:

Procariote Eucariote

Citoplasmă lor (masa internă a celulei,

mediul ei intern, ambientul ei, ca aerul dintr-o

casă sau apa dintr-un acvariu) are permanent

o constituţie de gel (adică, este vâscoasă,

consistentă, „groasă"). Datorită acestei

consistenţe, diferitele compartimente,

„departamente" celulare, specializate pentru

îndeplinirea a diferite funcţii nu sunt

delimitate prin membrane, fiindcă nu există

riscul de amestecare între ele a moleculelor care

Citoplasmă celulelor eucariote se prezintă

ternativ sub formă de gel sau de sol (stare cu

fluiditate crescută, cu mult mai puţin

consistentă decât gelul, „subţire"), în funcţie

necesităţi. Există membrane interne care delimi

tează organite celulare, adică departamente,

compartimente specializate pentru

îndeplinirea diferitelor funcţii. Membranele

pot fi numite „pereţi", „ziduri". Ele nu sunt rigi

de. Dacă ar fi să le corn-

191

OANA II-TIME


îşi au locul într-un compartiment sau altul. parăm cu ceva din cele construite de mâna

omului, ar semăna, mai degrabă, cu nişte

corturi. Celula este o mare tabără de corturi, în

fiecare cort locuind personaje moleculare

specializate pentru un anumit meşteşug.

Nu au nucleu ci un nu-deoid, o regiune în

care se găseşte materialul genetic, acesta

venind în contact direct cu citoplasmă.

Au nucleu cu membrană (anvelopă)

nucleară. Materialul genetic găzduit aici este

izolat de mediul intern al celulei.

Au un singur cromozom. Vorbeam, la un moment

dat, despre informaţia genetică privită ca o

enciclopedie. Cromozomii sunt volumele ei.

celulele procariote, toată enciclopedia se găseşte

tipărită într-un singur volum.

Au mai mulţi cromozomi. Enciclopedia

informaţiei genetice cuprinde, în celulele

eucariote, mai multe volume.

Genele lor nu conţin secvenţe

noninformaţio-nale (introni).

Genele lor conţin secvenţe

noninformaţionale de tipul intronilor. Intro-

sunt paragrafe albe în enciclopedie, doar că

pre-

192



zenţa lor nu este accidentală, datorată vreunei

greşeli în tipărire. Aşa a dorit, se pare,

Editorul, să fie şi pagini albe, din loc în loc.

Atunci când informaţia este copiată din ADN

în ARN mesager, forma sa activă de pre

zentare, se copiază şi golurile, paragrafele

albe. Ulterior, însă, ARN mesager este prelucrat

şi paragrafele albe intercalate sunt eliminate.

Sinteza proteinelor, traducerea informaţiei se

face, aşadar, în absenţa golurilor, după nişte

instrucţiuni cursive, puse cap la cap.

Au genele organizate în operoni. Aceasta

seamnă că genele care codifică diferiţi

compuşi implicaţi într-unui şi acelaşi proces

sunt dispuse grupat. Ele se află sub influen

unor elemente reglatorii comune. Aşadar, toate

strucţiunile referitoare la

Genele nu sunt organizate în operoni ci

dispers, astfel încât gene codificând proteine

implicate într-unui şi acelaşi proces nu sunt

dispuse adiacent (unele lângă altele) ci la

distanţă, chiar şi pe cromozomi diferiţi. Infor

maţiile necesare pentru

193

OANA IFTIME


uneltele necesare celulei pentru îndeplinirea

unei anumite sarcini sunt ordonate într-un

acelaşi capitol. Nu trebuie căutate prin toată

enciclopedia.

îndeplinirea unei anumite funcţii, sarcini în

celulă sunt împrăştiate, adesea, într-unui sau

chiar mai multe volume ale enciclopediei

informaţiei genetice.

Nu au mitocondrii. Mi-tocondriile sunt

organite celulare la nivelul cărora

desfăşoară respiraţia celulară, proces în

cursul căruia celula obţine energia necesară

desfăşurării proceselor vitale. Sediul

respiraţiei îl reprezintă întreaga celulă,

moleculele implicate fiind ataşate la

membrana celulară.

Au mitocondrii. Acestea conţin ADN

mitocon-drial. Mitocondriile au fost numite

„uzinele energetice ale celulei vii". în interiorul

lor au loc diverse reacţii din care celula îşi

obţine, prin prelucrarea a diferite

substanţe, energia necesară.

Nu au doroplaste. Cloroplastele sunt

organite celulare la nivelul cărora are

fotosinteza, proces desfăşurat cu ajutorul ener

giei luminoase şi care conduce la acumularea de

material organic. La procario-tele fotosintetizante,

moleculele implicate în fotosin-

Unele (eucariotele fotosintetizante - plante,

alge, muşchi) au cloroplaste. Cloroplastele

conţin ADN cloroplastic. în cloroplaste se

fabrică, pornind de la dioxidul de carbon

absorbit de către plantă din aer şi de la apa

absorbită prin rădăcini substanţe organi-

194

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢIOMSMUL ŞTIINŢIFIC


teză se găsesc la nivelul membranei celulare şi

al unor derivaţii simple ale acesteia, similar

celor implicate în respiraţie.

ce, anume zaharuri (d.ex. amidon). Aceste

zaharuri sunt arse în mitocondrii, servesc,

aşadar, drept combustibil în uzinele energetice

ale celulei. Sunt hrana celulelor, materia din care

ele îşi vor lua, pe mai departe, energia. Plantele

îşi prepară, deci, singure hrana, la focul

soarelui. Ele strâng, în acest mod, „provizii"

pe care le folosesc drept sursă de

energie pentru întreţinerea vieţii.

Se multiplică prin diviziune directă, adică celula se rupe, simplu, în două celule. Masa celulei poate creşte până la un punct. Dincolo de un anumit raport între suprafaţa membranei celulare şi volumul celulei aceasta intră în diviziune.

Prezintă două tipuri de diviziune

indirectă, procese cu mult mai complexe

decât cel existent la procariote.

Cele de mai sus reprezintă doar o parte dintre trăsăturile la nivelul cărora se

constată diferenţe notabile între celulele de tip procariot şi cele de tip eucariot. Pe

lângă

195

OANA 1FTIMF. .

acestea, o comparaţie „clasică" între procariote şi euca-riote listează încă cel puţin alte

zece. Cele asupra cărora ne-am oprit slujesc, însă, suficient scopului nostru, aşa că

nu am considerat necesară abordarea unor aspecte suplimentare.

Biologia materialistă a postulat că celulele de tip eu-cariot au originat din cele de tip

procariot şi a emis ipoteze referitoare la modul în care s-a petrecut această

transformare.

La ora actuală sunt recunoscute, argumentate individual şi contraargumentate

reciproc două astfel de teorii, pe care le vom prezenta în continuare, făcându-le, în

paralel şi o altfel de critică decât cea cu care se gratulează mutual adepţii unuia sau

altuia dintre aceste scenarii. Evident, este vorba despre o critică logico-ştiinţifică

obiectivă, la fel ca şi în cazul teoriei materialiste asupra apariţiei vieţii.

Teoria originii autogene a celulelor eucariote şi critica ei

Teoria originii autogene a celulelor eucariote (cunoscută şi în denumirea prescurtată

de teoria autogenă} susţine că celulele eucariote, cu trăsăturile lor distinctive faţă de

cele procariote au apărut din acestea, prin transformare directă sau ortogenetică (de

la opxoq - drept, YEWOCO - a(se) naşte).

Cromozomii eucariotelor ar fi provenit din mai mulţi cromozomi unici de tip

procariot (sau din fragmente ale acestora).

O serie de mutaţii ar fi condus la apariţia genelor care codifică proteine

componente ale complexului aparat celular necesar pentru desfăşurarea diviziunii

indirecte caracteristice eucariotelor. După cum spuneam, celulei

196


eucariote nu-i vine la îndemână o împărţeală simplă, în urma căreia două celule fiice

să capete jumătate din avuţia celulei mamă. Fenomenul este complex şi implică

participarea a numeroşi lucrători celulari specializaţi în mutări. Totul se

dezasamblează, se mai suplimentează cu materiale, în scopul de a ajunge nu

pentru una ci pentru două celule şi se reasamblează în aceste două celule.

Tot prin mutaţii au apărut genele care conţin informaţia necesară obţinerii

diferitelor componente ale mito-condriilor şi cloroplastelor. ADN-ul mitocondrial şi

cel cloroplastic ar proveni din cel nuclear. N-ar fi decât niş te capitole din

enciclopedia genetică depozitată în nucleu, subtilizate, adnotate şi transformate în

manual propriu de instrucţiuni al mitocondriilor, respectiv cloroplastelor.

în general, toate trăsăturile de eucariot ar fi fost dobândite în urma unor

transformări suferite, de-a lungul timpului, de către celulele procariote, transformări

care au afectat materialul genetic al acestora. Enciclopedia informaţiei genetice

procariotice a fost revăzută şi adăugită, până ce a ajuns să corespundă necesităţilor

unei celule eucariote.

Un argument ştiinţific adus în sprijinul ipotezei autogene s-a obişnuit a fi faptul că

informaţia necesară generării unora dintre componentele mitocondriale se găseşte,

totuşi, înscrisă în materialul genetic depozitat în nucleu şi nu în ADN-ul propriu al

mitocondriei.

în această problemă, dreptatea este, însă, de partea oponenţilor acestei teorii

(deşi susţinători, la rândul lor, ai unei contraipoteze false) atunci când spun că, la o

privire mai atentă asupra caracteristicilor eucarioteloi", teoria autogenă este

infirmată fără dubiu.

Astfel:

197

OANA IFTIME

(Problema nr. 1)

Dacă, într-adevăr, ADN-ul mitocondrial şi cel cloro-plastic ar proveni din cel

nuclear, ar trebui să existe celule aflate undeva între codificarea componentelor mito-

condriale exclusiv de către gene nucleare şi situaţia cunoscută, în care o parte dintre

aceste componente au ajuns să fie codificate de gene conţinute în ADN-ul propriu al

organitului.

Altfel spus, ar trebui să existe etape intermediare pe această cale a externalizarii

unei părţi a informaţiei conţinute în nucleu şi care a ajuns să fie depozitată în com-

partimentele celulare beneficiare, respectiv mitocondria şi cloroplastul.

Ar trebui să existe celule care să facă în mai mare măsură uz de informaţia din

enciclopedia conţinută în nucleu şi mai puţin de manualul propriu de instrucţiuni,

apoi altele, din ce în ce mai puţin dependente, pentru construirea uneltelor

mitocondriei, de ceea ce scrie în nucleu ş.a.m.d.

Or, aşa ceva nu există. Pentru, să zicem, celulele de drojdii, unele componente ale

uzinei energetice sunt mereu fabricate pe baza prospectului care se referă la ele şi este

conţinut în nucleu, altele sunt produse urmând instrucţiunile din ADN-ul

mitocondrial. Unele şi aceleaşi unelte nu se fabrică după un patent, nuclear, în unele

celule şi după altul, mitocondrial, în alte celule.

(Problema nr. 2)

Există anumite asemănări între mitocondrii şi cloro-plaste, pe de o parte şi

organismele procariote, pe de altă parte.

198


Astfel:

Mitocondriile şi cloroplastele sunt organite celulare capabile de diviziune directă,

care se realizează, deci, similar celei întâlnite la celulele procariote.

Materialul genetic al cloroplastelor şi mitocondriilor este organizat într-un singur

cromozom, similar celui procariot, la care se adaugă faptul că genele sunt lipsite de

„paragrafe albe", de introni30.

Ribozomii, despre care am văzut că sunt organite implicate în sinteza proteinelor,

există şi în mitocondrii şi cloroplaste. Ribozomii din cloroplaste şi mitocondrii sunt

similari cu cei de la procariote şi nu cu cei existenţi în celulele eucariote.

Pe baza unor astfel de observaţii, îmbogăţite cu noi şi noi detalii, unii cercetători au

ajuns la concluzia că mitocondriile şi cloroplastele au fost, cândva, organisme uni-

celulare autonome şi că celula eucariotă, departe de a fi apărut prin transformarea

unei celule procariote unice, ca atare, ar fi, mai degrabă, produsul unui lanţ de simbio-

ze intracelulare.

Aceasta înseamnă că mitocondriile, universal răspândite, cloroplastele eucariotelor

fotosintetizante precum şi alte organite celulare ar proveni din procariote înglobate, pe

rând, în celule care dobândeau, astfel, anume facili tăţi, evoluând, totodată, către

condiţia eucariotă, aşa cum o cunoaştem noi astăzi.

Aşa a fost elaborată teoria originii simbiotice a celulelor eucariote, a cărei

argumentaţie şi contraargumentaţie o vom vedea în cele ce urmează.

311 Se va vedea că există excepţii, (n.a.)

199

OANA IFTIME

Teoria originii simbiotice a celulelor eucariote şi critica ei

Teoria originii simbiotice a celulelor eucariote presupune că eucariotele au rezultat

dintr-un şir de endosim-bioze de tip procariot- procariot, organismele înglobate

devenind, cu timpul, organite celulare.

Se numeşte simbioză orice relaţie mutual profitabilă stabilită între două organisme.

Ztv (3ioq înseamnă „viaţă în comun", „convieţuire". Pentru fiecare dintre partenerii

implicaţi într-o simbioză decurg, din această relaţie, o serie de avantaje. Endosimbioza

este un tip particular de simbioză, în cadrul căruia unul dintre parteneri este conţinut,

înglobat de celălalt. Partenerul înglobat se află în situaţia unui chiriaş. Se mută în casa

celuilalt, se foloseşte de ceea ce găseşte acolo dar plăteşte şi chirie, sub o formă sau

alta.

Transformarea procariot- eucariot s-ar fi desfăşurat în cinci etape, patru dintre

acestea reprezentând câte o endosimbioza şi având drept rezultat apariţia unui anumit

organit celular.

Astfel - prima endosimbioza, realizată între un procariot anaerob şi unul aerob ar fi

condus la apariţia mitocon-driilor. Un procariot care ştia să producă energie s-a mutat în

casa altui procariot. Descoperind avantajele faptului de a avea în casă pe cineva cu

asemenea talente, procariotul gazdă nu 1-a mai lăsat să plece, 1-a cooptat în familie şi i-a

dat definitiv în grijă alimentarea cu energie a casei.

Cea de a doua simbioză ar fi produs organitele de mişcare (cili, flageli) şi

aparatul de diviziune, prin înglobarea unor procariote similare spirochetelor actuale. Spi-

rochetele sunt bacterii capabile de mişcare şi care sunt bogate în proteine care se

regăsesc în aparatul de diviziune al celulei eucariote. Ele au fost adoptate, angajate

200


ca lucrători buni pentru a asigura, când se produce diviziunea, mişcarea, mutarea

componentelor celulare din celula mamă în cele două celule fiice. Unele celule le-au

angajat sub formă de cili sau flageli, pentru a le căra pe ele, cu totul, de ici-colo. Cilii şi

flagelii proemină la exteriorul celulei şi, cu ajutorul lor, aceasta se deplasează în mediul

său de viaţă.

într-o a treia etapă, eucariotele ar fi „învăţat" să se di-vidă după protocolul actual,

indirect.

A patra etapă a fost parcursă doar de o parte dintre celulele echipate conform

schemei de până aici şi a constat într-o nouă endosimbioză, realizată cu un procariot

priceput la pregătirea de provizii cu ajutorul energiei razelor de soare, care şi-a

asumat rolul de cloroplast.

Ca argumente în favoarea acestei teorii au fost considerate, pe lângă cele de mai

sus, existenţa, deşi cu titlu de excepţie, a unor eucariote lipsite de mitocondrii, des-

coperirea posibilităţii de transfer de informaţie genetică între procariote şi eucariote

precum şi diferite cazuri de simbioză intracelulară cunoscute la ora actuală.

La acestea se adaugă diversitatea mecanismelor prin care unele eucariote

unicelulare (aşa-numitele protiste) îşi realizează diviziunea. Ele prezintă un tip

destul de particular de diviziune, încadrabil, totuşi, în marea categorie a diviziunii

indirecte, deci în felul eucariotelor. Aceste mecanisme ceva mai ciudate sunt

prezentate ca etape ale unui proces evolutiv.

Cazurile de simbioză citate în favoarea teoriei pe care o examinăm privesc algele

albastre-verzi întâlnite ca sim-bionte în celulele unor protiste, ale altor alge (alge verzi)

şi chiar ale fungilbr, bacteriile fixatoare de azot de la plante, bacteriile aerobe

întâlnite ca simbionţi intracelu-lari la unele eucariote unicelulare lipsite de mitocondrii,

precum şi altele.

201

OANA IFTIME

Organismele aerobe utilizează oxigenul în procesele producătoare de energie. Cu ajutorul acestuia „ard" substanţele de rezervă. Ştim cu toţii că focul, pentru a continua să ardă, are nevoie de aer, în fapt de oxigen. Aşa şi arderea substanţelor organice în celulele aerobe. Există, însă şi organisme care utilizează alte substanţe decât oxigenul, în cadrul proceselor producătoare de energie, organisme numite anaerobe.

Teoria originii simbiotice a celulelor eucariote capitulează, la fel ca şi cea autogenă, în faţa unor argumente simple.

Primul s-ar putea spune că este, mai degrabă, de natură filozofică, dar îl notăm, totuşi, dat fiind că şi în câmpul biologiei constituie, în ultimă instanţă, o observaţie de bun simţ. Unitatea în diversitate a lumii vii rămâne un fapt, indiferent dacă îi găsim o explicaţie materialistă, evoluţionistă sau una idealistă, bazată pe ideea de unic Autor. Prin urmare, existenţa unor similarităţi între organisme sau chiar organite şi organisme unicelulare, precum cele dintre mitocondrii, cloroplaste şi procariote nu este ceva cu totul surprinzător.

Cât despre contraargumentele de natură logică sau pur ştiinţifică, există şi dintr-acestea:


Teoria simbiotică presupune, aşadar, că genomul eucariot ar fi apărut printr-un soi

de adiţie de genomuri procariote. Problema care se pune este că o astfel de ipoteză

nu explică modul în care genomul eucariot a dobândit unele nivele suplimentare de

reglaj, anume reglajul maturării ARN mesager şi reglajul traducerii.

Oricâte genomuri procariote s-ar fi coalizat, ele beneficiau cu toatele de un acelaşi tip

de reglaj simplu, exclusiv la nivelul transcrierii informaţiei din ADN în ARN mesager. Cum

au apărut celelalte etape (reglajul maturării

202


ARN mesager, respectiv reglajul traducerii) nu se poate demonstra.

în ce constau aceste nivele suplimentare de reglaj ?

ARN mesager suferă, la eucariote, după cum am văzut, un proces de prelucrare,

care constă în eliminarea intronilor, rezultând un ARN mesager matur, care va fi

utilizat la sinteza proteinelor, în cadrul procesului de traducere.

Dintr-unul şi acelaşi ARN mesager precursor sau imatur, plin de introni, pot rezulta, în

unele cazuri, mai multe tipuri de ARN mesager matur, ceea ce se reflectă în rata

producerii de proteină. Spre exemplu, ARN mesager transcript al genei a- amilazei, o

proteină enzimatică prezentă în salivă şi în sucul pancreatic suferă o astfel de

prelucrare diferenţiată. Rezultatul este că glandele salivare produc mai multă a- amilază

decât pancreasul.

Toate aceste operaţiuni delicate necesită personal cali ficat, şi încă destul de

numeros.

Aşadar, eliminarea paragrafelor albe (a intronilor) din informaţie, pentru a o face

lizibilă cu folos pentru lucrătorii fabricii de proteine este un savantlâc serios, de care se

ocupă ceva populaţie moleculară, în celulele eucariote.

De regulă, ARN mesager este utilizat relativ repede, după transcriere, fiind, mai

apoi, degradat, distrus. Există, însă, tipuri de ARN mesager care se conservă în celulă

pentru o perioadă îndelungată, fiind utilizate pentru traducere la multă vreme după

transcriere. Un exemplu de astfel de reglaj al traducerii îl constituie numeroase

molecule de ARN mesager păstrate în citoplasmă ovoci-telor şi care, odată ce ajung,

după fecundaţie, să aparţină celulei-ou, intră în funcţiune, asigurându-i, astfel, acesteia,

proteinele necesare pentru intrarea în diviziune, pe calea formării unui nou organism.

203

OANA IFTIMF.

După cum spuneam, în cazul procariotelor, controlul de calitate este simplu, nu se verifică decât modul în care se construiesc proteinele, paragrafe albe nu există, întârzieri în utilizarea produselor nu există, totul se consumă proaspăt.

Modul în care celulele procariote coalizate în eucariot au dobândit abilităţi suplimentare de coordonare, „învăţând" de nu se ştie unde ceea ce nici una dintre ele nu ştia, anume cum să-şi elimine nişte golurile din informaţie (şi acelea subit apărute) şi cum să pună la păstrare pentru mai târziu ARN mesager aşteaptă, încă, o explicaţie logică.


Am menţionat faptul că, la eucariote, spre deosebire de procariote, genele ai căror produşi sunt implicaţi în desfăşurarea unuia şi aceluiaşi fenomen nu sunt, de regulă, scrise la un loc, una după alta. Acest mod de organizare a informaţiei genetice se numeşte dispers, spre deosebire de cel grupat, de la procariote, unde genele ai căror produşi participă la o anumită operaţiune celulară formează unităţi de citire şi execuţie numite operoni.

Organizarea dispersă a genelor eucariote nu avea cum să rezulte din cea grupată a genelor procariote, mai ales având în vedere faptul că organizarea în operoni este ex -trem de eficientă. Nişte organisme pe cale de a evolua prin simbioză către o condiţie socotită superioară ar fi trebuit să dobândească în cursul acestui proces nişte avantaje faţă de organismele considerate inferioare, de pe treapta evolutivă precedentă. Altfel, ce rost mai avea experimentul simbiozei ?

Or, sistemul procariot al grupării genelor în operoni este mai eficient, în simplitatea lui directă, decât cel eucariot. Este, evident, mai uşor să transcrii în ARN infor-

204


maţii scrise una după cealaltă, decât să alergi după ele prin tot materialul genetic, fie el şi de mici dimensiuni, mai ales când nu ai exerciţiu într-o atare operaţiune. Sin teza proteinelor ar fi fost de departe mai poticnită, în tr-un astfel de sistem celular cu informaţie împrăştiată şi care, în plus, se chinuia, încă, fiind „în plină evoluţie", să-şi pună la punct chestiunile administrative.

Nişte celule ex-procariote-încă-neeucariote ar fi avut surprize în „lupta pentru existenţă", în faţa unor competitori care îşi fabricau mai rapid cele necesare, pe calea cea veche, procariotă.


Transcrierea şi, prin urmare, şi traducerea pornesc întotdeauna de la acelaşi codon, numit codon iniţiator, la toate procariotele, respectiv la toate eucariotele. Toate genele încep cu un anumit codon, mereu acelaşi, un soi de ipac, din scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung. în consecinţă, primul aminoacid al unei polipeptide nou sintetizate este întotdeauna acelaşi.

Codonii iniţiatori diferă, însă, de la procariote la euca-riote. în consecinţă, polipeptidele sintetizate de către procariote încep întotdeauna cu aminoacidul formilme-tionină (fMet), în timp ce polipeptidele eucariotelor încep, invariabil, cu aminoacidul metionină (Met).

Or, dacă ar exista o legătură de înrudire între proca riote şi eucariote, de ce diferă codonii iniţiatori ? Eucariotele ar fi trebuit să-i moştenească de la procariote şi toate polipeptidele nascente să înceapă cu unul şi acelaşi aminoacid, indiferent de sorgintea pro- sau eucariotă a producătorului.

Nu se poate imagina un factor care să fi acţionat în sensul schimbării codonului iniţiator şi nici cum s-ar fi putut face asta fără ca procesele celulare să fie perturba-

205

OANA IFT1MF.

te, datorită sintezei unor proteine brusc diferite şi, deci, necorespunzătoare.


Genomul mitocondrial are o serie de particularităţi care îl individualizează nu doar faţă de modelul genomu-lui eucariot ci şi faţă de cel al genomului procariot. Aceste particularităţi au fost puse, în eroare, pe seama vechimii atribuite genomului mitocondrial, precum şi pe seama dimensiunilor sale relativ mici.De ce spunem că raţionamentul a fost făcut în eroare ?

S-a constatat că mitocondriile variază foarte mult prin modul în care se divid, odată cu celula care le conţine şi prin felul în care se distribuie în celulele fiice rezultate din diviziune. De la un proces implicând nişte foste celule procariote despre care se presupune că se află, cu „gazda" lor, într-o relaţie străveche ne-am putea aştepta la mai multă uniformitate şi constanţă în manifestări.

Dacă întâlnirea între procariotul aerob devenit, azi, mitocondrie şi cel anaerob care 1-a înglobat s-ar fi produs cu atât de multă vreme în urmă pe cât se susţine (aceas -ta fiind, reamintim, prima simbioză presupusă a fi avut loc pe calea apariţiei eucariotelor), coordonarea între diviziunea endosimbiontului şi cea a gazdei ar fi trebuit să fie similară pentru toate celulele eucariote. Aceasta, în virtutea ideii evoluţioniste că toate vieţuitoarele au un strămoş comun. Din primele purtătoare de procariot en-dosimbiont aerob, zis şi protomitocondrie s-ar fi tras, după evoluţionişti şi nu după altcineva, toate celelalte, până la eucariotele cu mitocondrii veritabile de astăzi.

în aceste condiţii, mitocondriile, cei mai vechi, fideli angajaţi ai eucariotelor ar fi trebuit să demonstreze un comportament disciplinat. Anume, să se dividă şi să se distribuie conform contractului arhaic stabilit cândva, la

206


kilometrul zero al evoluţiei între strămoşul tuturor mitocondriilor de pe planetă şi strămoşul tuturor celulelor eucariote, pe atunci un procariot cu ambiţii de eucariot, aflat pe cale de a-şi obţine o protomitocondrie.

Or, uniformitatea aşteptată nu există, mitocondriile se divid şi se propagă după cum le tună, în moduri care diferă uneori chiar şi în cadrul aceluiaşi grup unitar de or-ganisme (spre exemplu, la scorpioni).

Şi mai există un aspect absurd al acestei probleme. Presupunând că, din motive nerevelate nouă, un grup de mitocondrii ar fi prins, brusc, gust să se dividă altfel şi să se repartizeze altfel în celulele fiice, oare ce s-ar fi întâmplat cu aceste celule fiice ? Revolta s-ar fi produs, evident, într-o celulă obişnuită cu sistemul cunoscut, verificat, de repartiţie a mitocondriilor în descendenţă. Dacă mitocondriile ar fi început să-şi manifeste personalitatea, ar fi rezultat un fel de carnaval celular, un haos din care unele celule ar fi ieşit betege, cu mitocondrii anapoda, cu prea puţine ş.a.m.ci. Or, fără energie, viaţa nu poate.

Celulele cu mitocondrii altfel ar fi capotat, cel mai probabil, epuizate, fără nici o şansă de a transmite către viitorime spiţa de mitocondrii cu ambiţii politice.


Simbioza bacterie aerobă - procariot (încă) fără mitocondrii ridică nişte întrebări.

Se presupune, aşadar, că avem de a face, în cazul mitocondriei, cu o „fosilă vie", cu

o reminiscenţă a primei simbioze realizate pe calea devenirii eucariotelor. Rămânând

mitocondrie, aşa cum a ajuns acest tip de organit până la noi, contrazice evoluţia, în

spiritul său. Fiindcă ea ar fi rămas în acel prim stadiu al evoluţiei de la procariot la

eucariot, presupus a fi avut loc în urmă cu câteva miliarde de ani, fără să mai evolueze

nici un pic.

207

OANA IFTIME

Conform teoriei evoluţiei biologice, nimic nu poate rămâne neschimbat pentru

vecie.

Evoluţia continuă (scriu eu şi mă gândesc la o caricatură cu acest titlu, care circulă

pe internet, înfăţişând o maimuţă care decojeşte o banană- telefon mobil).

în chip firesc se naşte întrebarea de ce evoluţia n-a continuat şi în acest caz. De

ce, pe parcursul acestor miliarde de ani, bacteria endosimbiontă nu a făcut, spre

exemplu, schimb de gene cu gazda sa, sporind, astfel, în virtuţile sale înţepenite la

nivelul demodat de protomito-condrie. Faptul ar putea fi scuzat, în manieră evoluţionistă,

afirmând că nu a trecut suficient timp, pentru ca un astfel de schimb de informaţie să

se producă. Altfel spus, că simbioza este de dată cu mult mai recentă decât s-a afirmat,

iniţial.

Or, dacă presupunem că simbioza este de dată recentă, atunci se cheamă că

actualele gazde eucariote de mitocondrii au avut nişte strămoşi la fel de eucarioţi care

trăiau, însă, nu se ştie cum, fără nici o posibilitate de obţinere a energiei, fără mitocondrii

dar şi fără vreun alt soi de endosimbiont substituent. Ceea ce sună cel puţin ciudat...


Genomul mitocondrial se înfăţişează în varii forme, ceea ce nu cadrează cu

presupusa sa primitivitate şi uniformitate moştenită de la un ipotetic ascendent. Există

mitocondrii cu genom circular (o moleculă de ADN sub forma unui cerc), precum cel

procariot, dar şi mitocondrii cu genom linear, adică în felul celui eucariot. La eucariote,

cromozomii sunt lineari, ADN-ul nu se prezintă sub forma unui cerc unic, ci a mai multor

molecule lineare, ca nişte bucăţi de sfoară.

208


Există mitocondrii ale căror gene sunt lipsite de introni, după cum există

mitocondrii ale căror gene conţin secvenţe non-informaţionale.

De ce această variabilitate, atât de improprie evoluţionis-mului, la un organit chemat să

îndeplinească o funcţie de bază, comună tuturor fiinţelor consumatoare de oxigen ?

Mitocondriile şi apucăturile lor sunt de demult, ar trebui să fie comune pentru

toate eucariotele şi nu sunt.


Mitocondriile separate de celula care le-a conţinut sunt incapabile de a

manifesta autonomie. Dacă s-ar trage din strămoşi independenţi, ar trebui să se

descurce singure. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât nu au mai evoluat, de atunci,

înseamnă că au tot ce le trebuie, ce aveau şi la vremea aceea, când trăiau pe cont

propriu. Cu toate acestea, ele sunt dependente de celulă, nu trăiesc în afa ra ei. A

pretinde ca o mitocondrie să vieţuie în afara celulei este, pare-se, la fel de nelalocul său

ca şi a te aştepta să vezi un ficat mergând pe stradă, alături de posesor.

S-a încercat separarea mitocondriilor din celule şi cultivarea lor în laborator, ceea ce

nu s-a reuşit, spre deosebire de cloroplaste, cu care acest gen de operaţiune gro- tescă

a mers.


Apropo de cloroplaste, unele experimente realizate pe acestea arată că relaţia

dintre ele şi presupusa gazdă care este celula eucariotă are cu totul alte aspecte decât

cele statuate de teoria simbiotică.

Este adevărat, cu dificultate dar şi cu succes, în cele din urmă, cloroplastele pot

fi cultivate în laborator, ceea

209

OANA IFTIMF.

ce ar putea părea un argument în favoarea ideii că odinioară au fost organisme

procariote independente.

Dar, pe de altă parte, cloroplastele extrase dintr-o celulă, spre deosebire de simbionţii

algali, care sunt acceptaţi la reintroducere, nu mai sunt „reprimite" de celula astfel

mutilată. Unele celule eucariote conţin, ca endosimbionţi, celule de alge, care fac

fotosinteză, îndeletnicire lucrativă de pe urma căreia trăieşte şi celula gazdă. Din astfel de

celule au fost îndepărtate algele. Când au fost puse din nou în contact, s-au îmbrăţişat

cu drag, reluând simbioza. Celulele rămase fără cloroplaste s-au dovedit mai lipsite de

suflet, nemaiprimindu-şi locatarii înapoi.

Un alt argument care pledează împotriva teoriei simbiotice constă în diversitatea

remarcabilă a pigmenţilor fotosintetizatori de la eucariote, care, în marea lor majoritate,

nu se regăsesc la procariote.

Pigmenţii fotosintetizatori sunt panourile solare ale cloroplastelor. Cu ajutorul

lor, acestea captează energia luminoasă. Există o sumedenie de astfel de pigmenţi la

eucariotele dotate cu cloroplaste. De o mulţime dintre aceştia, procariotele care se

îndeletnicesc cu fotosinteză nici măcar nu au auzit. Pur şi simplu, nu au nimic de a

face unii cu alţii.

Procariotele fotosintetizante şi cloroplastele par să fi învăţat la cu totul altă

şcoală, în ciuda teoriei endosim-biotice, care susţine că cele din urmă sunt, de fapt,

totuna cu cele dintâi, dar ajunse în sclavie.

Pe baza celor de mai sus se poate conchide, cred, că teoriile tributare

evolutionismului menite să descifreze modul de apariţie a eucariotelor nu au cine ştie

ce bază ştiinţifică şi/sau logică.

210


Un alt produs al gândirii biologice cantonate în materialism a fost, astfel, depistat ca

expirat.

Urmează, în tradiţia demontării en detail, un întreg capitol care se ocupă de teoria

evoluţiei biologice, zisă şi darwinism sau, pentru a mulţumi orgoliul numeroşilor săi

susţinători alţii decât Darwin, evoluţionism.

Detaliile tehnice vor fi şi aici prezente, dar în argumentaţia antievoluţionistă

accentul cade, cel puţin în opinia mea, pe logică. Elementele ştiinţifice continuă să joace

un rol important, dar teoria manifestă, în primul şi în primul rând, lipsă de rezistenţă la

examinarea primară, logică, ceea ce presupun că va face contraargumentaţia mai uşor

de digerat pentru cititorii neîntrutotul iubitori de biologie.

Asta nu înseamnă că promit prea mult. Avem de a face cu o teorie ştiinţifică, se

cade ca demontarea ei să se facă tot pe baze ştiinţifice şi aşa vom şi proceda. Doar

că... o să vedeţi.

Capitolul IV

OBIECTIVITATE ŞI ŞTIINŢĂ CRITICA TEORIEI EVOLUŢIEI BIOLOGICE

Graţie operei lui Charles Darwin (1809- 1882),

paradigma evoluţionistă s-a impusnu numai în lumea ştiinţifică, dar şi în cea publică.

(Gavrilă şi colab., Evoluţionism)

Unde erai tu, când am întemeiat pământul ?Spune-Mi, dacă ştii să spui.

(Iov, 38, 4)

Probabil că o parte dintre cititori vor fi scoşi din sărite de acest motto. Foarte bine,

este şi acesta un gen de reacţie, mai ales când avem de a face cu adevărul, despre care

înţelepciunea populară ne învaţă că supără şi că umblă cu capul spart, iar cea a

Evangheliei, că ne va elibera, în sensul său de Adevăr cu „a" mare.

Primul citat ne pune în faţa unei realităţi despre care se face, cu mândrie reţinută, o

observaţie care exprimă, însă, doar o jumătate a acestei realităţi profunde şi tragice.

De ce o jumătate de realitate ? Fiindcă include un ele ment întrutotul adevărat,

anume că paradigma evoluţionistă s-a impus nu doar în ştiinţă ci şi în conştiinţa publi-

că, fapt datorat, însă, nu atât monumentalei opere a lui Charles Robert Darwin, cât

altor factori. Despre aceştia am mai vorbit şi poate că vom mai vorbi.

Cât despre cel de al doilea citat... Chiar aşa, unde eram noi?! Să spunem

despre începuturi, dacă ştim...

Admit că nu m-ara putut abţine, ceea ce nu mă pune într-o lumină prea dulce, nici ca

om de ştiinţă, nici ca şi creştin. Asta e. Am cedat, deschizând un capitol care se vrea a fi

(şi va fi) critică ştiinţifică printr-un citat din Bi-

213

OANA IFT1ME

blie, fiindcă mă amuză ironia Creatorului, vorbind îngâmfaţilor din toate timpurile.

Am văzut şi cu altă ocazie în ce anacolut uriaş şi penibil sfârşeşte pretenţia de a vorbi

despre începuturi în biologie. Tentativa de a descrie ce a urmat începutului a eşuat la

fel de lamentabil. Teoria evoluţiei biologice se doreşte a prelua ştafeta de la cea

referitoare la apariţia vieţii din neviu şi a descrie how on the earth, la propriu şi la figurat,

a izbucnit viaţa în atâtea şi atâtea forme.

Să vedem din ce pricini ştiinţifice şi logice suferă numita teorie. Pentru aceasta, vom

parcurge, după cum ne-am obişnuit, şi tezele înseşi, dat fiind că nu putem critica ceea ce

nu cunoaştem, or acest volum nu se adresează atât specialiştilor cât „lumii publice" în

care a pătruns paradigma evoluţionistă, mai abitir decât în cea ştiinţifică.

Scurtă prezentare a teoriei evoluţiei biologice (syn. teoria darwinistă a evoluţiei)

Teoria evoluţiei biologice afirmă că toate formele de viaţă au apărut dintr-un

strămoş comun, parcurgând, sub influenţa selecţiei naturale, o serie de transformări

ireversibile care au condus la diversificarea speciilor.

Să lămurim termenii implicaţi.

Strămoşul comun teoretic este însăşi prima celulă vie, apărută, se înţelege, conform

teoriei asupra originii abio-tice a vieţii. Descendenţa acestei prime forme de viaţă a

întâlnit presiunea selectivă a mediului, a fost supusă selecţiei naturale.

Selecţia naturală alege, dintr-un grup, pe cei mai potriviţi pentru a trăi în anumite

condiţii. Este un soi de forţă oarbă, în fapt o reunire personificatoare a seriilor de

evenimente care se petrec la pătrunderea unui grup de

214


organisme într-un mediu nou pentru ele. Indivizii care nu răspund cerinţelor mediului

pier, în cele din urmă, în timp ce confraţii lor care se descurcă în acel mediu su-

pravieţuiesc, în sine şi prin descendenţă.

Transformările ireversibile se referă la manifestarea şi fixarea unor trăsături, precum

şi la păstrarea lor la descendenţi. Aceste trăsături cumulate pot face ca organismele

care le manifestă de novo (la care apar pentru prima dată) să difere până într-atât de

cele din care descind încât să nu se mai poată încrucişa, reproduce cu indivizi

asemănători strămoşilor lor. Această imposibilitate de încrucişare arată că urmaşii au

ajuns să difere semnificativ de strămoşi, altfel spus că grupul de urmaşi cu trăsături

noi şi nemaivăzute s-a constituit într-o specie distinctă.

Să mai vorbim, puţin, despre conceptul de „specie".

Acesta este singurul semn incontestabil, de altfel, al distincţiei dintre specii -

imposibilitatea încrucişării.

Speciile sunt grupuri de indivizi asemănători, care atunci când se încrucişează

între ei dau urmaşi fertili, fapt imposibil de realizat cu indivizi din alte astfel de

grupuri.

S-a ajuns la o definiţie bazată pe (im)posibilitatea reproducerii în urma constatării

insuficienţei altor criterii.

Pionierul încadrărilor ştiinţifice în biologie, Cari von Linne a conturat o primă

perspectivă ştiinţifică asupra categoriei numite specie, admiţând drept necesare

pentru delimitarea unei specii două elemente. Acestea constau în posesia, de către

indivizii grupului desemnat drept specie, a unor trăsături proprii lor şi numai lor, care

să-i deosebească de membrii altor grupuri cu pretenţie de specie, trăsături care, în

plus, trebuie să se regăsească la urmaşi. Astfel, o specie este atestată ca atare prin

tipologia sa (trăsăturile ei şi numai ale ei), care trebuie să se

215

OANA IFTIMF.

bucure de transmitere ereditară (să. se moştenească, să se păstreze la descendenţi).

Criteriile morfologice (legate de aspect, constituţie) nu sunt, însă, suficient de

relevante, dat fiind că pot exista organisme care diferă mult prin înfăţişare, dar pe

care analiza genetică sau încrucişarea le arată drept foarte înrudite, în timp ce unele

organisme întrutotul similare ca aspect se dovedesc a avea un bagaj genetic diferit şi a

nu se putea încrucişa.

Există, undeva, la nivelul informaţiei genetice, o limitare, o graniţă care nu poate fi

încălcată, nişte reguli care spun că grupul cutare de vieţuitoare este diferit de orice alt

grup şi că nici un membru al acestui grup nu poate avea urmaşi cu indivizi din acele

alte grupuri. Că sunt „firi deosebite" şi aşa trebuie să rămână, neamestecate.

A ajuns să se considere, aşadar, că fac parte din. aceeaşi specie organismele

suficient de asemănătoare, ca informaţie genetică, încât să poată avea urmaşi la rândul

lor fertili. Acest din urmă criteriu este important, date fiind rarele cazuri în care apar

hibrizi între două specii, aceştia nefiind, însă, fertili nici între ei nici cu speciile pa-

rentale (din care au descins, din care se trag).

Exemplul clasic este cel al catârului şi al bardoului, „nici cal, nici măgar", care sunt

sterili. Măgarul poate avea urmaşi cu iapa, anume pe catâr, la fel armăsarul cu măgăriţa,

anume pe bardou, care, culmea, este diferit de catâr. Dar nici catârul şi nici bardoul nu pot

avea urmaşi. Nici catârul mascul cu femela catâr, nici bardoul mascul cu femela bardou,

nici catârul mascul cu femela bardou, nici bardoul mascul cu femela catâr, nici catârul

mascul cu iapa, nici catârul mascul cu măgăriţa, nici femela catâr cu armăsarul, nici

femela catâr cu măgarul, nici femela bar-

216


dou cu armăsarul, nici femela bardou cu măgarul, iată câte combinaţii sunt posibile şi

nici una nu duce la nimic.

Se spune că specia este câmpul de acţiune al selecţiei naturale. Indivizii aparţinând

uneia şi aceleiaşi specii sunt similari, dar nu identici, ceea ce a fost definit drept

variabilitate. Variabilitatea are la bază non-identitatea absolută între informaţia genetică a

indivizilor. Aceasta este similară într-o măsură suficientă pentru ca indivizii să formeze

un grup coerent reproductiv (în cadrul căruia se pot produce încrucişări şi chiar se

produc), dar diferă, în acelaşi timp, astfel încât există o anume diversitate în cadrul

grupului.

Această diversitate oferă obiect selecţiei naturale.

Pentru anumite condiţii de mediu se vor găsi, printre indivizii unei specii, unii mai

bine dotaţi pentru supravieţuirea în acele condiţii. Aceştia pot rămâne să populeze

mediul în care se simt cel mai bine, cu care se potrivesc cel mai bine, la ale cărui

cerinţe sunt capabili să facă faţă cu mai mult succes decât confraţii lor.

Evoluţionismul ne învaţă că, în timp, aceşti colonişti devin din ce în ce mai

compatibili cu mediul care i-a adoptat, ceea ce poate duce la adâncirea

diferenţelor dintre descendenţii lor şi specia din care ei făceau parte până într-atâta

încât urmaşii să constituie o specie nouă.

Darwin a adăugat selecţiei naturale, forţă principală a evoluţiei, nişte elemente

complementare care acţionează asupra organismelor, determinând evoluţia. Acestea ar

fi suprapopularea şi lupta pentru existenţă.

Suprapopularea are, pe de o parte, drept consecinţă, selecţia, rezultând pieirea

celor slabi, inadecvati mediului şi cerinţelor lui, pe de altă parte poate determina migra-

ţia unor grupuri către noi medii, ceea ce, iarăşi, ocazionează selecţia.

217

OANA IFTIME

în cadrul grupurilor, afectate sau nu de suprapopulare, are loc o permanentă

concurenţă pentru spaţiu, hrană, parteneri, soldată cu selecţia acelor indivizi care sunt

mai puternici, mai abili, capabili de a dobândi cele nece sare supravieţuirii şi, cel puţin la

fel de important, perpetuării. Acest gen de concurenţă a primit denumirea cam belicoasă

de luptă pentru existenţă.

Acest „război" are drept consecinţă divergenţa caracterelor- varietăţile avantajate,

învingătorii, supravieţuiesc per se şi prin descendenţi, (propagându-şi genele pre-

ţioase în contextul dat, adaugă biologia evoluţionistă modernă) detaşându-se vizibil de

specia mamă.

Diferenţele între membrii speciei mamă şi descendenţi ajung să fie din ce în ce mai

pronunţate, de la generaţie la generaţie. Altfel spus, apare o divergenţăIntre trăsăturile

strămoşilor şi cele ale descendenţilor.

Factorii postulaţi de Darwin au fost reexaminaţi, comentaţi şi adăugiţi din

perspectiva biologiei moderne.

Descendenţii spirituali ai lui Charles Robert au colecţionat fapte şi ipoteze menite să

le susţină tezele. Nu vom mai examina presupuşii factori ai evoluţiei, aşa cum sunt ei

prezentaţi la ora actuală, dat fiind că discursul evoluţionist contemporan nu străluceşte

prin nimic faţă de cel al fondatorului acestei şcoli. Avem de a face, în linii mari, cu

aceleaşi lucruri, doar că prezentate în limbajul ceva mai lignificat al ştiinţei moderne.

Spre lămurirea cititorilor, lignificarea este procesul prin care, cu răbdare, în timp,

arborii îşi construiesc inima lemnului. în pereţii unor celule anume se depun substanţe

dure, celula renunţă la viaţă, din ea rămân, ca nişte inele, pereţii aceştia duri, care se

pun cap la cap şi aşa apar vasele lemnoase, premiera conductelor din lume. Prin

aceste tuburi lungi circulă, prin corpul plantei, seva trasă prin rădăcini. Prin tezele

darwiniste nu prea circulă

218


nici un fel de sevă, dar aceasta nu împiedică existenţa lemnului, dat fiind că, după cum

vom vedea, funcţia nu creează organul, aşa cum susţin evoluţioniştii.

Evoluţioniştii vorbesc, însă, despre nişte dovezi ale evoluţiei, care merită

studiate pentru a se vădi cât valorează din punct de vedere ştiinţific.

Aşa numitele dovezi ale evoluţiei se grupează în dovezi indirecte, care slujesc

teoriei evoluţiei prin deducerea, bazată pe ele, a existenţei proceselor evolutive şi dovezi

directe, constând în manifestări vizibile ale evoluţiei în acţiune.

Altfel spus, în primul caz avem de a face cu dovezi circumstanţiale, în timp ce în

cel de al doilea unii se aşteaptă să prindă evoluţia în flagrant.

Vom urma şi noi modul de grupare adoptat de către adepţii teoriei evoluţiei

biologice, însoţind prezentarea fiecărei categorii de „dovezi" cu comentariile critice

corespunzătoare.

Dovezile indirecte ale evoluţiei şi criticismul lor

în funcţie de specialitatea din domeniul ştiinţelor biologice care include cunoştinţele

utilizate în prezentarea pretinselor dovezi luate în discuţie avem de a face cu dovezi ale

biochimiei, dovezi ale anatomiei comparate, dovezi ale embriologiei comparate şi dovezi ale

paleontologiei.

Dovezi aduse de către biochimieîn sprijinul teoriei evoluţiei biologice

Biochimia studiază compoziţia chimică a materiei vii, precum şi mecanismele de

natură chimică, (în expresia

219

OANA IFTIME

lor particulară pentru organismele vii, biochimică) aflate la baza desfăşurării proceselor

vitale.

(Prima „dovadă"-prima problemă)

O primă dovadă biochimică a evoluţiei ar fi unitatea biochimică a lumii vii.

Astfel, în alcătuirea tuturor organismelor vii intră aceleaşi clase de compuşi,

proteine, lipide, glucide ş.a. precum şi acizii nucleici, ca depozitari şi transmiţători uni-

versali ai informaţiei genetice. Sistemul de codificare a informaţiei este universal, de

asemenea, toate organismele făcând uz de unul şi acelaşi cod genetic.

Procesele vitale se desfăşoară, în principiu, după acelaşi „protocol" biochimic, la

toate organismele.

Structura de bază a membranei celulare este aceeaşi, la toate celulele vii.

Nu există celule vii lipsite de ribozomi, care se prezintă, la toate organismele celulare,

sub forma unor complexe nucleoproteice (adică, acizi nucleici, respectiv ARN ri-bozomal +

proteine ribozomale) implicate, după cum se ştie, în sinteza proteinelor.

Unitatea biochimică a lumii vii este, într-adevăr, remarcabilă. Fiecare organism

este o istorie scrisă în aceeaşi limbă, cu acelaşi alfabet. Toate fiinţele vii sunt

modelate din acelaşi material de bază.

Evoluţioniştii interpretează faptul ca pe o dovadă a originii dintr-un ancestor

comun, care şi-a diluat identitatea de-a lungul erelor, în noi şi noi forme de expresie is -

cate de presiunea selectivă a mediului.

Pentru adepţii ideii de creaţie, unitatea lumii vii vorbeşte despre unitatea planului

creaţiei, despre gândirea unitară a Unuia şi aceluiaşi Autor. Cu ce este mai absurdă

această perspectivă decât să presupui că de la un pro-

220

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢ1ONISMUL ŞTIINŢIFIC

cariot apărut, cu chiu, cu vai, acum 4- 5 miliarde de ani s-ar fi ajuns, în salturi şi sughiţuri, până la om ?

(Cea de a doua dovadă şi problemele conexe ei)

Ce-a. de a doua prezumtivă dovadă a evoluţiei se referă la genetica proteinelor de tip globinic - mioglobina, o proteină cu afinitate pentru oxigen prezentă în muşchii vertebratelor şi hemoglobinele, proteine transportoare de gaze depozitate în globulele roşii.

Vertebrate sunt peştii, amfibienii (broaşte, tritoni, salamandre ş.a.), reptilele (şerpi, şopârle, crocodili şi rude de ale lor, broaşte ţestoase), păsările şi mamiferele. Tot în această categorie intră nişte fiinţe acvatice, cu aspect, să zicem, peştioid (sinonim academic - „pisciform"), care, însă, nu au fălci, ci o gură rotundă, ca o ventuză, pe care, de altfel, chiar aşa o folosesc - se hrănesc prin aspiraţie. Aceste fiinţe, ciudate din punctul de vedere al majorităţii oamenilor care ajung să le vadă, se numesc ciclostomi.

Muşchii au nevoie, pentru a-şi putea desfăşura activitatea de mari cantităţi de oxigen, necesar pentru arderea combustibilului pe baza căruia lucrează musculatura, anume zahărul denumit glucoza. La solicitări foarte mari, apare penuria de oxigen, pe care muşchii nu o agreează. Lipsa de oxigen îi chinuie şi îşi manifestă nemulţumirea sub formă de dureri. De distribuţia oxigenului la nivelul muşchilor se ocupă, după cum am precizat anterior, o proteină numită mioglobina.

în alcătuirea mioglobinei umane intră un număr de 153 de aminoacizi.Toate celulele au nevoie de oxigen, nu numai cele musculare. Oxigenul este

dobândit, de către celulele vertebratelor, pe calea sângelui, care îl transportă către fie-care celulă în parte. Circuitul începe astfel: aerul inspirat umple plămânii, care sunt formaţi dintr-un ţesut cu mul-

221

OANA IFTIME

ţime de cămăruţe mici, precum cele dintr-un dop de plută sau dintr-un burete. Aceste

cămăruţe, numite alveole au, însă, pereţi foarte subţiri, prin care un gaz cum este

oxigenul se strecoară uşor. Şi ajunge, astfel, într-o coloană de sânge care pleacă de la

plămâni, cu destinaţia inimă, sosirea în câteva secunde. Inima distribuie cu generozitate

sângele oxigenat, împingându-1 cu avânt prin vasele sanguine şi acesta ajunge, astfel,

la fiecare celulă, oricât de mică şi de îndepărtată. La nivelul celulelor, sângele oferă un

gaz valoros, anume oxigenul, în schimbul unui deşeu gazos, dioxidul de carbon, a

cărui eliminare din organism trebuie să o asigure. Odată încărcat cu dio-xid de carbon,

precum şi cu alte substanţe bune de aruncat rezultate din activitatea celulelor, sângele

se îndreaptă către rampele de tratare sau deversare a reziduurilor, anume rinichii,

ficatul şi plămânii. Rinichii şi ficatul se ocupă de deşeurile negazoase. Prin plămâni se

expediază în mediu dioxidul de carbon.

Cele două gaze, oxigenul şi dioxidul de carbon sunt transportate legate de o

proteină numită hemoglobina, care este adăpostită în celule ale sângelui

specializate pentru aşa ceva, respectiv în globulele roşii, cunoscute şi drept hematii.

Hemoglobina umană variază ca structură, între hemoglobina embrionară (alcătuită

din două lanţuri sau cate-ne polipeptidice de tip a şi două catene polipeptidice de tip e,

deci oc2£2), hemoglobina fetala (cu două catene a şi două y, sau, altfel spus, oc2Y2) şi

hemoglobina de tip adult (cu două catene de tip a şi două catene de tip (3, altfel spus

a2P2). Tipurile de lanţuri diferă între ele prin ami-noacizii pe care îi conţin.

Hemoglobina embrionară, a2e2 apare prima în dezvoltarea intrauterină. Este, deci,

primul tip de hemoglobina pe care îl are o fiinţă umană, în viaţa sa.

222


Hemoglobina fetală, a2y2 o înlocuieşte pentru o perioadă, fiind, la rândul său,

substituită definitiv de către hemoglobina de tip adult, a2|32.

Tot la adult se întâlneşte, ocazional, un alt tip de hemoglobina, hemoglobina A2, cu

două catene polipeptidi-ce a şi două 8 (oc2S2). Aşadar, în total, pentru toate tipurile de

hemoglobina, există patru feluri de lanţuri polipep-tidice - a, (3, y, 8.

Studiind aminoacizii care intră în componenţa mioglo-binei şi pe cei existenţi în cele

patru tipuri de lanţuri ale hemoglobinei s-a ajuns la următoarele cugetări evoluţioniste:

Mioglobina are în comun cu cele patru tipuri de catene hemoglobinice numai 21 de

aminoacizi, din cei peste o sută care o compun.

Lanţurile oc au în comun cu lanţurile (3 68 de aminoacizi. Lanţurile e prezintă o mai

mare similaritate cu cele de tip P decât cu cele de tip a. Catenele (3 au mulţi aminoacizi

în comun cu un alt tip de hemoglobina, anume y şi încă şi mai mulţi cu catenele de tip

8.

Numărul de aminoacizi comuni a fost luat drept criteriu de înrudire.

Aşadar, cunoscând că:

- lanţurile a şi (3 apar la majoritatea vertebratelor,

- vertebratele considerate ca foarte primitive (ciclosto-

mii, clasă plasată de către evoluţionişti mai jos decât peş

tii, pe „scara evoluţiei") au numai hemoglobina a,

- hemoglobinele e, y şi 8 sunt prezente numai la verte

brate considerate superioare (om şi unele mamifere),

evoluţioniştii au ajuns să creadă că:

Prima genă codificatoare a unei proteine de tip globi-nic, similară, se presupune,

mioglobinei, a suferit, la un moment dat, un fenomen de duplicaţie, adică de dedu-

blare, de apariţie a unei copii suplimentare a genei. De-a

223

OANA IFTIME

lungul vremii, genele, atât originalul cât şi duplicatul au fost supuse acţiunii unor factori

de mediu care le-au alterat structura, le-au făcut să acumuleze mutaţii. Evident, fiecare

dintre cele două exemplare de genă a suferit propriile modificări, independent de

cealaltă.

Acumularea independentă de mutaţii de către cele două copii ar fi condus la

apariţia unor deosebiri din ce în ce mai mari între ele. în urma acestui incident a apărut

hemoglobina a, cea mai veche hemoglobina, care se în tâlneşte, după cum spuneam,

încă de la vertebratele considerate cele mai primitive (să trecem peste aberaţia lin-

gvistică, exprimarea evoluţionistă e plină de aşa ceva), ciclostomii.

Ulterior, o altă duplicaţie a dat naştere genei codificatoare a catenei de tip (3, care la

rândul său a suferit nu mai puţin de trei duplicaţii, din care au rezultat genele

hemoglobinei E, y, respectiv 8.

Genele (respectiv catenele de aminoacizi) ar diferi în tre ele cu atât mai mult cu cât

duplicaţia s-a produs mai devreme, cele mai vechi având mai mult timp la dispozi ţie

pentru a acumula mutaţii. Ele au avut vreme să-şi schimbe mai mult structura sub

influenţa mediului, astfel încât să ajungă să se deosebească mai pregnant de „stră-

moş". De aceea, hemoglobina cea mai recent apărută, anume cea de tip 8, este mai

asemănătoare cu presupusul său strămoş (3. în timpul scurs de la ultima duplicaţie a

genei (3, cea care a generat gena 8, aceasta din urmă n-a avut cum acumula prea

multe mutaţii, aşa că încă nu diferă cu foarte mult de gena din care a provenit.

Acelaşi raţionament explică diferenţele majore dintre mioglobină şi hemoglobina, ca

fiind produşii unor gene care au luat căi diferite cu multă vreme în urmă.

Mutaţiile s-a constatat că apar cu o anumită rată, care, datorită existenţei unor

mecanisme de siguranţă ale ma-

224


terialului genetic, mecanisme care se împotrivesc modificărilor, este foarte scăzută, per

genă şi generaţie. Altfel spus, într-o generaţie, incidenţa mutaţiilor suferite de o

anumită genă şi conservate, transmisibile la generaţia următoare este foarte mică. în caz

contrar, informaţia genetică şi-ar pierde coerenţa, alterările acumulate ar conduce la

sinteza de proteine nonfuncţionale şi la pieirea indivizilor purtători ai mutaţiilor. Dată fiind

această perspectivă înspăimântătoare, în celulele vii există o serie de proteine care

acţionează ca nişte corectori încăpăţânaţi. Depistează erorile din copiile de informaţie

genetică şi le corectează, cu îndârjire, astfel încât să nu se transmită către viitorime

vreun înţeles schimbat.

Acum, să desfacem puţin aţa albă a evoluţionismului.

Luând în calcul rata mutaţiilor şi ţinând cont de premi-za duplicaţiilor succesive,

estimând, aşadar, timpul necesar acumulării a suficiente mutaţii încât să justifice diferenţele

existente între hemoglobinele 5, e, y, (3 şi a se ajunge la nişte concluzii consternante.

Pentru a justifica diferenţele dintre catena a şi mioglo-bină, prima duplicaţie ar fi

trebui să aibă loc acum 600 de milioane de ani. Similar, pentru a justifica diferenţele

dintre catenele a şi (3, duplicaţia genei codificatoare a ca-tenei a ar fi trebuit să se

producă în urmă cu 400 de milioane de ani. Gena catenei p\ apărută cu 400 de milioane

de ani în urmă, s-ar fi duplicat în e acum 300 de milioane de ani, în y acum 200 de

milioane de ani, respectiv în 8 acum numai 40 de milioane de ani.

Numai că acum 40 de milioane de ani, când a apărut, conform acestei teorii,

hemoglobina de tip 5, întâlnită în exclusivitate la om şi la maimuţele antropoide, nici

unul dintre beneficiari nu apăruse, încă, după cum afirmă însăşi teoria evoluţionistă!

Paleontologia, ştiinţa care studiază fosilele, rămăşiţe de organisme conservate în mod

225

OANA IFTIME

natural, susţine că acum 40 de milioane de ani nu existau maimuţe antropoide şi cu atât

mai puţin oameni.

Aşadar, „ceasul molecular", cum a ajuns să fie numită, prin extensie, orice modelare

de acest gen, bazată pe studiul secvenţei (al succesiunii bazelor) acizilor nucleici,

respectiv al aminoacizilor din proteine şi interpretarea unor similarităţi între

secvenţele a diferite astfel de molecule nu prea arată ora exactă...

Pentru a spori impresia de slabă susţinere ştiinţifică putem adăuga o precizare, un

fapt pe care, de altfel, cititorul l-ar putea deduce şi singur, din cele de mai sus.

Evoluţionismul pune mare preţ pe un principiu care spune că ontogenia repetă

filogenia. Conform acestui principiu, în dezvoltarea individuală a organismelor (numită

şi ontogenie) sunt prezente trăsături ale grupelor de vieţuitoare din care a evoluat

propriul grup (şirul de presupuse transformări care au determinat evoluţia unor

vieţuitoare fiind numit filogenie). Aceste trăsături se manifestă doar cu titlu tranzitoriu,

fiind înlocuite, pe măsură ce embrionul creşte, cu cele „mai evoluate", ale grupului din

care individul face parte.

Am aflat că hemoglobinele de tip 8 sunt „mai evoluate" decât cele de tip y, la rândul

lor „mai evoluate" decât cele de tip e, acestea decât (3 şi P decât a. Numai că, în

dezvoltarea embrionară a omului prima apare hemoglobina care conţine pe lângă

catene a, catene E, pentru ca ulterior să apară cea cu catene de tip y, care nu persistă

la adult, fiind complet înlocuită cu hemoglobina oc2(32. Aşadar, lanţul [3 apare ultimul şi

se menţine pe tot parcursul vieţii adulte. Tipul 8, cel mai recent apărut, cea mai

proaspătă izbândă a filogeniei omului, nu este comun, ci mai degrabă incidental,

nefiind regăsit decât la puţini oameni.

226

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢION1SMUL ŞTIINŢIFIC

Aşadar, ontogenia umană se încăpăţânează să nu repete filogenia, în cazul

hemoglobinelor şi nu numai.

(Cea de a treia dovadă şi problemele conexe ei)

O surpriză similară o produce, la o privire mai atentă, analiza genelor codificatoare

ale citocromului C(cit C), o proteină care se găseşte în mitocondrii şi care este implicată

în respiraţia celulară, adică în combustia cu ajutorul oxigenului a substanţelor pe care

celula le foloseşte în uzinele sale energetice.

S-a alcătuit şi pentru citocromul C un „arbore filogene-tic", o reprezentare

schematică a relaţiilor de rudenie dintre moleculele aparţinând diferitor organisme,

aşa cum susţin oamenii de ştiinţă evoluţionişti că ar fi acestea relevate de analiza

secvenţei aminoacizilor, respectiv a genelor codificatoare ale citocromului C.

Principiul a fost acelaşi ca şi în cazul hemoglobinelor, diferenţele dintre gene au

fost interpretate drept rezultatul acumulării de mutaţii şi s-a estimat timpul necesar

acumulărilor respective.

Arborele arată cel puţin bizar. Iată doar câteva exemple de ciudăţenii deductibile

din această reprezentare.

Gena cit C de de la iepure, porc, măgar, cal şi câine (mamifere placentare, la care

puiul este hrănit prin intermediul placentei, la adăpostul uterului, caracter pentru care

acestea sunt considerate mamifere superioare) este mai apropiată, în arbore, de cea

de la cangur (mamifer marsupial, la care puiul stă puţin'uter, este născut şi îşi

continuă dezvoltarea într-o pungă de pe abdomen, numită marsupiu, caracter pentru

care acestea sunt considerate mamifere inferioare) decât cu cele ale maimuţei şi

omului (care sunt tot mamifere placentare - iertat să ne fie, dar asta e, unii listează

omul între animale, respectiv

227

OANA IFTIME

între mamifere). Aşadar, conform acestui arbore şi nu de către noi impusei sale

interpretări evoluţioniste, există placentare mai înrudite cu marsupialele, decât cu

alte placentare.

Gena codificatoare a citocromului C de la broasca ţestoasă e mult mai aproape de

cea de la porumbel, raţă, găină sau pinguin, decât de cea de la o altă reptilă analizată,

anume un şarpe. Poate că această analiză a genelor citocromului C aduce broasca

ţestoasă mai aproape de idealul ei din fabulă - zborul.

în fine... Mai sunt şi altele.

Ca o concluzie generală - arborii filogenetici au un lemn de foarte proastă

calitate, care nici de pus pe foc nu e bun. Din hăţişul reprezentărilor bazate pe

analiza moleculară răsar tot soiul de trăznăi. Dacă autorii lor n-ar fi fost porniţi să-1

susţină pe răposatul Charles Robert ar fi putut apărea, pe baza acestor deducţii, tot felul

de teorii interesante asupra originii speciilor.

Asta a fost cu dovezile biochimiei. Să trecem la...

Dovezile aduse de către anatomia comparată în sprijinul teoriei evoluţiei biologice

Anatomia comparată studiază morfologia organismelor, „în serie animală", adică

parcurgând o scară întocmită conform teoriei evoluţiei biologice, pe ale cărei trepte au

fost repartizate, de la baza primitivă către „susul" evoluat, grupele de vieţuitoare.

Urmăreşte comparativ diferite structuri, încercând să evidenţieze caracterele de supe-

rioritate pe care le prezintă fiecare clasă de animale, în raport cu precedenta, situată cu

o treaptă mai jos pe „scara evoluţiei". S-ar putea spune că este o disciplină născu tă cu

prejudecăţi evoluţioniste, pe care se străduie să le apere pe mai departe.

228


Pretinsele dovezi pe care le aduce în sprijinul evolu-ţionismului se bazează, între

altele, pe studiul organelor omoloage şi rudimentare.

(Prima dovadă a anatomiei comparate şi critica ei)

Sunt numite omoloage organele care au o structură aparent similară, un plan de

organizare comun. Ele prezintă, totuşi, adaptări la solicitări diferite venind din par tea

mediilor de viaţă diferite în care trăiesc animalele care le posedă.

în mod tradiţional se dă ca exemplu o serie de organe omoloage constând în

membre anterioare de mamifere -laba felinelor, mâna primatelor, paleta (înotătoarea)

ceta-ceelor (balene, delfini ş.a.).

Specializările diferite pe acelaşi plan de organizare ar fi rezultatul evoluţiei

acestor animale în medii diferite, care au tins să remodeleze membrul în acord cu

necesităţile de context. în raport cu planul comun de organizare, moştenit, desigur, de

la un strămoş comun, trăsăturile rezultate din adaptarea la medii diferite sunt

divergente, adică deviază din ce în ce de la acest plan iniţial. în con secinţă, tipul de

evoluţie care a condus la apariţia lor este numit evoluţie divergentă.

The problem is...

într-adevăr, între membrele anterioare ale diferitelor mamifere există similarităţi, la

nivelul scheletului. Cu toatele au oasele humerus, radius, cubitus, carpiene, meta-

carpiene şi falange. Din păcate, similarităţile existente la nivelul planului de organizare

a scheletului aici se şi opresc.

Musculatura nu mai prezintă astfel de similarităţi, membrul în integritatea sa

fiind complet diferit, de la grup de mamifere la grup de mamifere.

229

OANA IFTIMF.

Diferă considerabil punctele de inserţie a musculaturii pe oase, iar grupele de

muşchi inserate pe fiecare os diferă, de asemenea, de la ordin la ordin de mamifere, prin

număr şi componenţă.

Ori mamiferele au avut un strămoş comun complet astenic, neputincios, slăbănog,

urmaşii săi dobândindu-şi muşchii nu se ştie cum, fiecare de capul şi după gustul

său, ori această „dovadă" a evoluţiei nu valorează nici cât un ciolan dezgolit.

(A doua dovadă a anatomiei comparate)

Sunt numite organe rudimentare acele organe similare corespondentelor lor de la

alte specii, dar care se caracterizează, spre deosebire de acestea, prin dimensiuni

reduse şi funcţii alterate sau chiar lipsa oricărei funcţionalităţi.

Organele rudimentare ar fi un alt produs al evoluţiei sau, mai bine zis, al involuţiei.

Lipsa solicitării le-ar fi afectat dimensiunile şi funcţionalitatea.

Ca exemple de organe rudimentare cităm membrele posterioare „reduse"

prezente la cetacee şi la unii ofi-dieni (şerpi), aripile struţului şi apendicele vermiform

de la unele vertebrate.

Un aspect interesant ar fi că, în lumea reală, aceste presupuse organe rudimentare

au funcţii precise. Aşa-zi-sele rudimente ale membrelor de la cetacee au rol în sus-

ţinerea aparatului reproducător, iar cele de la şerpi, în stimularea sexuală şi în

acuplarea propriu-zisă.

Mă abţin de la comentariile pe care le inspiră perspectiva conform căreia nişte

elemente de susţinere a organelor genitale sau care servesc la stimularea sexuală ar

fi fost, cândva, membre care au degenerat. Vulgaritatea ideii este, cred, oricum,

evidentă. Dar nu-mi voi cere scu-

230


ze. Evoluţionismul este vulgar, se manifestă grosolan, degradant faţă de gândirea

umană, brutalizează, porcăie mintea prin minciună sfruntată. S-a născut cu intenţia de

a fi o incomensurabilă insultă la adresa unui Creator pe care autorul tezei, din motive

personale, nu-L suporta. Şi această primă intenţie pare să-şi fi pus amprenta definitivă

asupra a ceea ce a devenit, dintr-o teză, un sistem de gândire.

Dar, să revenim la balenele, şerpii şi, iată, păsările noastre...

Aripile struţului sunt esenţiale, de asemenea, în parada nupţială.

Despre apendicele vermiform (extremitate a cecumu-lui, porţiunea iniţială a

intestinului gros) s-a spus că este caracteristic animalelor cu regim de hrană erbivor, la

nivelul său existând microorganisme celulozolitice, care ajută la digestia celulozei,

un zahăr fibros, cu moleculă uriaşă, prezent în materia vegetală ingurgitată.

La grupele cu regim de hrană omnivor (care mănâncă de toate, alimente vegetale şi

animale, şi, prin urmare, cu mult mai puţină celuloză decât un erbivor, astfel încât

prezenţa ei în hrană nu le perturbă digestia) sau carnivor (consumatoare exclusiviste

de carne, în care nu există pic de celuloză), apendicele s-a redus, nemaifiind esenţial

pentru digestia corespunzătoare a hranei.

Există, însă, păsări a căror hrană constă în materii vegetale care nu au nici urmă de

apendice, bacteriile sim-bionte celulozolitice fiind găzduite în intestinul mediu.

Cât despre mamifere, la acestea cecumul se comportă complet fantezist, faţă de cum

ar trebui, dacă s-ar conforma tezelor evoluţioniste.

Astfel, reducerea extremităţii până la apendicele vermiform nu este întâlnită doar la

primate şi la om, care au

231

OANA IFTIMF.

un regim de hrană omnivor ci şi la iepurele de câmp şi la hârciog, animale cu regim de

hrană net erbivor.

Totodată, la unele mamifere cecumul lipseşte cu desăvârşire, legătura cu regimul

de hrană nefiind câtuşi de puţin evidentă. Astfel, cecumul lipseşte la unele omnivore

(urs) dar şi la unele carnivore (mustelide, ordin din care fac parte nevăstuica, jderul

ş.a.).

Este interesant de subliniat faptul că cecumul lipseşte şi la unele primate (noi şi

maimuţele avem onoarea de a ne numi primate), considerate primitive, cum ar fi lene-

şul. Acestea, în primitivismul lor, cutează, iată, să nu aibă un atare organ, în timp ce la

primatele „superioare", între care omul, cecumul există, redusă fiind doar extremitatea

sa, după cum am precizat anterior. Pare că organul în cauză se joacă de-a v-aţi

ascunselea, în scară filogenetică, apărând şi dispărând după cum... dă Dumnezeu.

Astfel, după opinia noastră şi dovada organelor rudimentare eşuează lamentabil

în încercarea de a depune mărturie pentru evoluţionism.

(Alte dovezi ale anatomiei comparate)

Citind cursurile universitare de anatomie comparată, remarcabile, in genere, prin

strădania autorilor de a pleda pentru evoluţie, prin prezentarea „caracterelor de su-

perioritate" ale fiecărei grupe în raport cu precedenta, poţi descoperi, în mod

paradoxal, preţioase semne de întrebare la adresa evoluţionismului.

(Primul semn de întrebare)

Oarecum legată de chestiunea apendicelui vermiform este cea a intestinului subţire.

Dimensiunile acestuia ar trebui să reflecte, cel puţin teoretic, regimul de hrană al

232


animalului, fiind foarte lung la erbivore, mediu la omnivore şi semnificativ redus la

carnivore, hrana acestora din urmă fiind mai uşor de digerat decât cea exclusiv sau

parţial vegetală. Ca referinţă se dă, de obicei, lungimea intestinului la vacă (50 m),

porc (20 m) şi leu (6-7 m).

Spre consternarea (mărturisită) a anatomiştilor evolu-ţionişti, unele mamifere cu

regim de hrană carnivor (respectiv piscivor, al marilor mâncătoare de peşte) au un in-

testin subţire extraordinar de lung. Intestinul subţire al caşalotului, mamifer înrudit cu

balenele, care se hrăneşte nu cu iarbă de mare ci cu peşte atinge 170 m, la exemplare

care au o lungime a corpului de numai 17 m, iar cel al unor pinipede (ordinul focilor

şi al „rudelor" lor) ajunge până la 80 m. Nici focile nu au fost semnalate luând masa

în restaurante pentru vegetarieni.

Am putea concluziona că presupusele şi minunatele relaţii evolutive implicând

reducerea sau exacerbarea unor structuri în funcţie de modul de hrană al animalului

nu sunt atât de convingătoare pe cât se doresc.

CAI doilea semn de întrebare)

Se remarcă, la unele mamifere, existenţa unui organ particular, situat sub limbă şi

numit, în acord, sublingua. Sublingua ar fi, de fapt, „limba originară" a mamiferelor,

limba primitivă, cealaltă, aşa cum o cunoaştem şi o avem şi noi fiind un organ de

neoformaţie, apărut, adică, prin-tr-o dezvoltare secundară.

S-a constatat că, la animalele la care este prezentă, sublingua serveşte la curăţirea

incisivilor inferiori.

Sublingua nu apare, însă, decât la capetele spectrului evoluţionist al mamiferelor,

anume la cele „inferioare", de tipul marsupialelor (un exemplu de marsupial este cangu-

rul) şi la extrema cealaltă, a primatelor (e drept, la prima-

233

OANA IFTIMF.

te considerate, la rândul lor inferioare, cum ar fi bietul lemurian - lemurienii sunt mici

vietăţi care seamănă uneori mai bine a manguste decât a maimuţe, şi care vieţuiesc

prin ţinuturile tropicale, mai numeroşi fiind în Madagascar - mereu dat exemplu de

inferioritate primatică).

De ce ar fi dispărut un atât de preţios instrument al igienei bucale, pentru ca mai

apoi să revină cu unicul scop de a dispărea din nou, să nu mă întrebaţi. Carnivorele,

cel puţin, ar fi avut mare nevoie de o astfel de periuţă de dinţi naturală.

Recomandăm să se caute o explicaţie evoluţionistă coerentă a faptului că

marsupialele şi lemurienii de pretutindeni au, spre deosebire de alte mamifere,

posibilitatea de a scoate la noi nu o limbă, ci două...

(Al treilea semn de întrebare)

Foarte interesantă este povestea plămânului la peştii bracbyopterigi, dipnoi şi

crossopterigieni.

Descrierea sistemului respirator la brachyiopterigi este numai unul dintre cazurile în

care ştiinţa plăteşte tribut unor prejudecăţi.

Anatomia comparată ne informează că aceşti peşti au o pereche de plămâni

primitivi, în formă de sac. Arterele care irigă cei doi saci sunt numite artere

pulmonare, după cum sunt numite, la vertebratele care chiar au plămâni, vasele prin

care sângele pleacă de la inimă spre plămânii lor veritabili. Toate acestea pentru ca

mai apoi să se facă o precizare zdrobitoare, anume că brachyopte-rigii nu au coane

(porţiunea superioară a căilor aeriene, prin care aerul pătrunde în sistemul

respirator, altfel spus, cavităţile superioare ale nasului, în care ajunge aerul tras prin

nări, în drumul său spre plămâni), aşa că nu au pe unde trage aer în „plămâni" şi că,

de altfel, ei nu

234


ies din apă, neavând, aşadar, nevoie să respire altfel decât prin branhii, ca orice peşte.

Nişte formaţiuni care nu au, în fapt, nimic de a face cu plămânii au fost descrise ca

atare, pentru simplul fapt că seamănă, după unii, cu aceste organe.

O problemă psihologică rezidând în tendinţa de a încadra orice element nou în

categorii deja cunoscute, de-scriptibilă şi prin sintagme de tipul „a nu vedea mai de -

parte de lungul nasului" sau „dincolo de gardul propriu lui ţarc" viciază, se pare,

uneori, gândirea oamenilor de ştiinţă. Nişte organe vag asemănătoare plămânilor nu

pot fi altceva, particular, un tip aparte de organ, ci trebuie, necesaramente, încadrate

între plămâni, (respectiv „plămâni primitivi"), deşi este clar că nu au nimic de a face

aceştia.

Nu putem decât să ne întrebăm în câte alte cazuri a funcţionat acest gen de

raţionament tendenţios.

Peştii dipnoi au însă, în mod cert, plămâni funcţionali, de care se servesc pe timpul

estivaţiei. Estivaţia este echivalentul de vremuri calde al hibernării, o perioadă în

care animalul îşi reduce activitatea, pentru a se feri de extremele termice din

mediu. Când este cu mult prea cald pentru gustul lor, iar apele seacă, peştii dipnoi se

îngroapă în mâl, îşi formează un fel de cocon şi respiră prin plămâni, în absenţa

apei şi a respiraţiei branhiale.

în schimb, grupul peştilor crossopterigieni, din care se presupune că au originat

vertebratele de uscat (terestre), are serioase lipsuri la acest capitol.

Pe baze necunoscute, se prezumă că peştii crossopterigieni fosili, adevăraţii

strămoşi ai vertebratelor terestre ar fi avut plămâni funcţionali. De unde s-a dedus asta,

nu cunoaştem. Istoria cu brachyopterigi de mai sus ne poate oferi o idee de cum se

fac descrierile anatomice pe exemplare care sunt, încă, printre noi şi al căror mod

de

235

OANA IFTIME

viaţă se cunoaşte. Cât valorează aprecierile relative la ce era şi ce nu era funcţional la

animalele fosile se poate deduce dintr-o sumedenie de alte istorii, pe care nu le vom

mai relata aici.

Cert este că peştii crossopterigieni actuali au o respiraţie exclusiv branhială şi că

prezintă un organ cam la fel de misterios ca şi „plămânul primitiv" al brachyopterigi-lor.

Acest organ, considerat a fi un „plămân degenerat" nu are absolut nimic de a face, ca

şi structură sau funcţionalitate cu plămânii nici unui vertebrat (vă sună cunoscut ?). El

constă, de altfel, într-un fel de sac lung, cu pereţi groşi formaţi din ţesut conjunctiv şi

adipos, care, adică, au o structură complet inadecvată schimbului de gaze, adică

tocmai ocupaţiei tradiţionale în ghilda plămânilor. Sacul în cauză este plin cu un lichid

uleios şi are, probabil, rol în menţinerea echilibrului.

Crossopterigienii actuali sunt peşti marini şi încă de apă adâncă; au existat, însă

şi crossopterigieni de apă dulce, care trăiau ca şi dipnoii actuali în bălţi şi despre

care se susţine cu seninătate că au ieşit pe uscat şi au evoluat în vertebratele

terestre.

Şi aceasta, pe baza unei omologii în fapt inexistente între înotătoarele lor şi

membrele vertebratelor terestre.

(Al patrulea semn de întrebare)

Se bate foarte multă monedă pe presupusa evoluţie a sistemului circulator în serie

animală.

Generaţii de-a rândul au învăţat, cu mai multă sau mai puţină conştiinciozitate, că

peştii prezintă un tip de circulaţie primitiv, în care sângele încărcat cu dioxid de carbon

şi metaboliţi (deşeuri de tot felul provenite din activitatea celulelor) este amestecat cu

cel oxigenat, stare de fapt caracteristică circulaţiei incomplete.

236


Tot circulaţie de tip incomplet, cu amestecarea sângelui ar avea şi amfibienii şi

majoritatea reptilelor, excepţie făcând, între acestea din urmă, crocodilienii (crocodilii şi

rudele lor, aligatorii, caimanii, gavialii), la care, datorită apariţiei, prin evoluţie, a unui

sept complet între atrii şi ventricule sângele oxigenat nu se mai întâlneşte cu cel

purtător de dioxid de carbon. La crocodilieni ar fi apărut, deci, pentru întâia oară pe

scara evoluţiei, circulaţia completă, în cadrul căreia sângele „curat" nu este amestecat

cu cel plin de deşeuri.

De acest tip de circulaţie beneficiază, pe lângă neamul crocodililor, păsările şi

mamiferele. La toate acestea, inima are patru cămăruţe, spre deosebire de amfibieni, la

care are trei, sau de peşti, la care are două.

Cele două compartimente de la peşti sunt ca două etaje, unul superior şi unul

inferior. Cel superior este numit atriu, iar cel inferior ventricol. Ventricolul este cel care se

contractă şi împinge sângele prin vase, către corp şi branhii (unde preia oxigenul şi

descarcă dioxidul de carbon). Atriile colectează sângele şi servesc drept staţie de

stocare, până să treacă în ventricule şi să ajungă să fie împins în corp. Acelaşi rol îl

au atriile, respectiv ventriculele la toate celelalte grupe de vertebrate. La peşti, sânge le

care vine la inimă încărcat cu dioxid de carbon se va amesteca, aici, cu cel încărcat cu

oxigen. în corp se distribuie astfel de sânge amestecat.

La amfibieni, marele atriu se separă în două atrii mai mici. Unul primeşte sânge

oxigenat, de la plămâni, celălalt sânge cu dioxid de carbon, din corp. Existând, încă, un

singur ventricol, sângele care se scurge din ambele atrii în această cămăruţă unică

se va amesteca, astfel încât în corp va fi distribuit un melanj, la fel ca la peşti.

împărţirea „avansată", în patru compartimente, de la crocodilieni, se datorează

existenţei, în lungul inimii, a

237

OANA IFTIME

unui perete, care, după regiune, se numeşte sept intera- trial, respectiv sept

interventricular. Datorită existenţei, în premieră, a septului interventricular, sângele

oxigenat este separat de cel „toxic", aproape total. Există, şi la cro-codilieni, un mic

orificiu prin care cele două ventricule comunică.

Circulaţia de tip complet s-ar datora, aşadar, septării complete a inimii şi ar

reprezenta un incomensurabil câştig evolutiv, sporind eficienţa oxigenării ţesuturilor şi

a curăţării acestora de metaboliti inutili sau chiar dăunători.

Circulaţia de tip complet, în care sângele oxigenat este ferit de amestecare cu

cel plin de deşeuri ar fi mai eficientă, la celule distribuindu-se în exclusivitate sânge

„curat". Animalele care au acest tip de circulaţie sunt mai avantajate, mai bine construite,

au o circulaţie mai eficientă, altfel spus sunt (ghici!)... mai evoluate.

Teoria aceasta, a circulaţiei incomplete, primitive, respectiv complete, avansate,

evoluate, este cea mai cântată, la ora actuală, şi nu degeaba. Ea oferă prilej de vorbă

evoluţioniştilor, care se grăbesc să arate cum au apărut găselniţele avantajoase pentru

animale, de-a lungul timpului, pe parcursul filogeniei, astfel încât amfibianul a fost mai

grozav decât peştele, reptila mai grozavă decât amfibianul, ş.a.m.d.

Cursurile de anatomie comparată detaliate, de pe vremea când oamenii de ştiinţă

erau mai preocupaţi de adevăr decât de ideologii arată că există trei teorii asupra cir -

culaţiei amfibienilor. Una care susţine că sângele se amestecă, alta care afirmă că

amestecarea este doar parţială şi o a treia care spune că, de fapt, cele două tipuri de

sânge nu se amestecă, în ciuda absenţei unei compartimentări avansate a inimii.

Autori de anatomie comparată scrisă, de altfel, în cel mai pur spirit evoluţionist

au admis, cu oarece timp în

238


urmă, că probele experimentale susţin cea de a treia teorie, a neamestecării sângelui.

Aşadar, circulaţia amfibieni-lor ar fi de tip complet, chiar şi în absenţa structurilor

care determină separarea sângelui oxigenat de cel încărcat cu dioxid de carbon şi pe

seama cărora s-a pus „câştigul evolutiv".

Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la reptile. Neamesteca-rea celor două tipuri de

lichid circulant a fost pusă pe seama existenţei, în sistem, a unor diferenţe de

presiune care previn intrarea în contact a sângelui oxigenat cu cel încărcat cu dioxid de

carbon.

Logică, realmente, ar fi o altă explicaţie, anume cea conform căreia sângele nu are

cum să se amestece, chiar dacă propulsarea atât a celui oxigenat, cât şi a celui

„uzat" este deservită de un singur ventricul. în această viziune, atriile împing pe rând în

ventricolul unic, o dată sânge oxigenat, pe care ventricolul îl şi trimite mai departe, în

corp, după care primeşte sânge cu dioxid de carbon, pe care îl trimite la plămâni,

spre a fi curăţat. în acest sistem alternant nu se produce nici o amestecare între cele

două stări ale sângelui, decât, poate, în foarte mică măsură, atât cât rămâne „pe fundul

sacului", de la o contracţie ventriculară la alta.

Personal, am văzut cum arată sângele unor broscuţe sau al unor şopârle rănite.

Este cel puţin la fel de roşu ca şi sângele meu arterial, oxigenat. Nu pare câtuşi de puţin

amestecat, situaţie în care ar trebui să fie mai închis la culoare, după cum este şi

sângele nostru zis „venos", încărcat cu dioxid de carbon.

în orice caz, atât amfibienii cât şi reptilele, păsările şi mamiferele se simt perfect,

fiecare cu tipul său de circulaţie.

Este adevărat că inima unora pare mai complicată anatomic decât a altora, dar

iată că nu există neapărat o

239

OANA IFTIME

relaţie între complexitatea structurii şi eficienţa ei, care ar fi trebuit, zice-se, să sporească

în sens evolutiv. Amfibie-nii, posesori ai unei inimi tricamerale (două ventricule şi un

singur atriu, în care sângele s-ar putea amesteca în voie) au o circulaţie care separă,

cumva, sângele oxigenat de cel neoxigenat. Şi aceasta, întocmai ca la vertebratele

superioare, cu inimă tetracamerală (două atrii şi două ventricule), la care sângele

oxigenat este separat şi spaţial de cel încărcat cu dioxid de carbon şi metaboliţi. Poate

că ar trebui să fim mai atenţi, înainte de a proclama spectaculoase schimbări şi

„câştiguri" evolutive conexe.

Dovezi aduse de către embriologia comparată în sprijinul teoriei evoluţioniste

Embriologia studiază fecundaţia şi fenomenele imediat următoare ei, finalizate cu

formarea embrionului, precum şi dezvoltarea organelor acestuia.

(Prima „dovadă")

Prima dovadă a embriologiei în favoarea evoluţionis-mului a constat într-un fals

grosolan, pe care autorul său 1-a recunoscut, în cele din urmă. Cu toate acestea,

aşa-zisa dovadă a continuat şi continuă să împânzească manualele de biologie.

Ernst Haeckel, în ciuda faptului că şi-a admis calitatea de escroc ştiinţific este

prezentat, până în zilele noastre, drept descoperitorul unei legi a lumii vii, anume legea

biogenetică fundamentală, pe care am mai pomenit-o, deşi fără titulatura pompoasă

aferentă.

240

INTRODUCERE IN ANT1F.VOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

Ontogenia (dezvoltarea individuală a unui organism) repetă filogenia, adică

recapitulează stadiile evoluţiei speciei din care face parte acel organism.

Haeckel a păcălit lumea ştiinţifică în scopul de a-şi propaga „legea" cu ajutorul

unor imagini false, care ar fi reprezentat embrioni ai diferitor grupe de vertebrate, în

diferite stadii de dezvoltare şi în care s-ar fi putut observa similarităţile dintre acei

embrioni. După teoria lui Haeckel, primele stadii în dezvoltarea embrionilor de

vertebrat sunt identice la toate grupele, urmează o etapă în care sunt destul de similari,

pentru ca mai apoi să apară caracterele care diferenţiază clasele între ele.

Judecând după imagini reale, nu se poate afirma că-embrionii unor organisme

diferite ar seamănă între ei semnificativ mai mult decât adulţii aceloraşi specii. Nu m-aţi

văzut niciodată, dar vă asigur că, după cum nu semăn, acum, cu o găină, nu semănăm

nici în viaţa intrauterină, fapt valabil pentru toate exemplarele speciei umane.

Embrionul uman ar recapitula şi el filogenia, având, iniţial, coadă şi fante branhiale.

Mitul fantelor branhiale de la embrionul uman a fost desfiinţat demult.

într-un stadiu timpuriu, embrionul uman prezintă nişte structuri impropriu denumite

arcuri branhiale. Cât de impropriu, veţi judeca singuri.

La peşti, arcurile branhiale susţin branhiile, sunt nişte formaţiuni osos-musculare

care constituie eşafodajul acestora.

Aşa numitele arcuri branhiale descrise la embrionul uman nu susţin nici un fel de

branhie (!). Ele sunt dispuse superficial şi lateral, în prelungirea extremităţii cefali-ce a

embrionului (la cap). Sunt şase astfel de arcuri, despărţite prin depresiuni

superficiale numite şanţuri branhiale (sic!). Prin transformarea radicală a arcurilor

branhiale, în această regiune se modelează gâtul, precum

241

OANA IFTIME

şi anumite organe cervicale (de la cap, adică - urechea, spre exemplu).

Primul arc branhial delimitează, în parte, schiţa cavităţii bucale (stomodeum-ul, sau

„gura primitivă"). Acelaşi arc participă, împreună cu cel de al doilea, la formarea

urechii externe (ceea ce se numeşte, popular, ureche, respectiv pavilionul).

Tot din primul arc branhial se formează mugurii maxi-lari şi mandibulari, primordii

ale maxilarului, respectiv mandibulei („mugurii" fălcii de sus, respectiv de jos).

Aşadar, acest arc participă din plin la formarea feţei.

De altfel, la vertebratele terestre structurile din aşa-nu-mita regiune branhială nu

servesc niciodată la îndeplinirea funcţiei respiratorii, slujind, în schimb, la formarea

unor organe care nu prea au de a face cu aceasta, după cum precizează chiar şi

embriologii evoluţionişti. Printre acestea se numără trompa lui Eustachio şi unele

glande endocrine (timusul şi paratiroidele).

Trompa lui Eustachio este un soi de tub care serveşte comunicării între faringe

(segment al căilor respiratorii, prin care voiajează aerul către plămâni) şi urechea me-

die.

Undele sonore, ceea ce auzim, pătrund prin deschiderea vizibilă la exterior, din

centrul a ceea ce se numeşte, de către toată lumea, simplu, „ureche", în afară de anato-

mişti, care o numesc „ureche externă". Se izbesc de o membrană, timpanul, despre

care aţi auzit, cu siguranţă şi îl fac să se mişte uşor, să vibreze. în funcţie de ce fel

de unde îl ating, de ce fel de sunete auzim, mai joase, mai înalte, mai slabe, mai

puternice, de la şoaptă până la răcnet, de la melodie până la cacofonia muzicală, timpa-

nul vibrează diferit. Aceste vibraţii se transmit, merg mai departe, dincolo de timpan,

prin urechea medie, care este plină cu aer, tot aşa, în urechea internă, unde nu mai

242


este aer, ci un lichid. în urechea internă se găsesc anumi te structuri, un fel de perişori,

care sunt îndoiţi de undele care au călătorit din lumea exterioară până aici. Aceşti

perişori se află în contact cu nişte terminaţii nervoase, prin care impactul undelor

sonore va fi purtat, sub formă de impulsuri electrice, pe un traseu care duce la creier.

Creierul va interpreta aceste impulsuri care codifică impactul undelor sonore şi aşa

noi vom dobândi senzaţia auditivă, vom auzi.

Trompa lui Eustachio este foarte importantă pentru menţinerea bunei funcţionări

a urechii. Prin intermediul ei se temperează presiunea aerului din urechea medie.

Uneori, când recepţionăm sunete foarte puternice, timpanul este pus în pericol. El

este o membrană care se poate sparge, dacă este deformată violent, izbită fiind de

nişte unde sonore puternice. Trompa lui Eustachio lasă urechea medie să comunice

cu o cavitate mai largă, respectiv cu faringele, astfel încât, atunci când timpanul este

izbit de unde puternice, deformat considerabil, şocul să se amortizeze cu ajutorul

marelui volum de aer care se găseşte în trompa lui Eustachio, pe de o parte şi faringe,

pe de altă parte. Forţa izbiturii se risipeşte, astfel, şi timpanul este ferit de posibilele

accidente.

Glandele endocrine sunt formaţiuni care secretă substanţe numite hormoni.

Hormonii servesc la reglajul fin al diferitor funcţii ale organismului. Timusul

formează, educă celule implicate în imunitate, în apărarea organismului de năvala

microbilor şi alte tipuri de agresiune. Pa-ratiroidele sunt implicate în controlul utilizării

calciului şi fosforului de către organism.

Cum au dobândit arcurile branhiale, structuri osoase şi musculoase, aşa cum

sunt la peşti, capacitatea pe care o au la om de a genera celule ale unor glande

endocrine, nu putem şti.

243

OANA IFTIMF.

în fine, nu vă mai plictisesc cu detalii, deşi sunt fascinante. Explicaţia, de-a dreptul

grosolană, s-ar putea spune, prin lipsa de poezie evoluţionistă, este că aşa-numitele

arcuri branhiale ale embrionului uman nu au absolut nimic de a face cu structurile

întâlnite sub acelaşi nume la peşti.

Raţionamentul care a condus la adoptarea termenului de arcuri branhiale poate fi

sumarizat astfel:

Haeckel şi urmaşii săi în spirit s-au încăpăţânat în a găsi similarităţi între

embrionul uman şi cei ai vertebratelor „inferioare". Văzând, în regiunea capului

embrionului uman, nişte protuberante alternând cu nişte depresiuni le-au denumit

arcuri, respectiv şanţuri branhiale. Ulterior, constatând că acestea nu au nimic de a face

cu structurile veritabile omonime (cu acelaşi nume) de la peşti, evo-luţioniştii au

postulat că din arcurile branhiale primitive au evoluat fălcile etc, până la urechea

internă, timus şi... paratiroide. Un bun exemplu de gândire în cerc vicios.

Peştii au şi ei ureche internă. Care, evident, se formează din cu totul alte elemente

embrionare decât... arcurile branhiale. Acestea din urmă se structurează, la rândul lor,

din anumite formaţiuni embrionare şi se văd nevoite să rămână arcuri branhiale, dat

fiind că au altă treabă, în chiar această calitate, decât să se transforme în cine ştie ce

altceva.

în fapt, urechea internă, spre exemplu, derivă, la toate vertebratele, inclusiv la peşti

şi la om, din aceleaşi elemente embrionare. Numai că s-au găsit unii care să numească,

la om, in errore, aceste structuri „arc branhial", din dorinţa disperată de a face

ontogenia să repete o fi-logenie inexistentă.

Cât despre coadă, ea nu apare decât accidental la om, fiind rezultatul unor mutaţii

ale genelor homeotice, gene care controlează dezvoltarea segmentelor corpului. „Coa-

244


da" umană nu este, aşadar, decât o tragică excepţie, un detaliu câtuşi de puţin normal.

Embrionul prezintă un aşa-numit mugure caudal sau codai, care se află, însă,

departe de a fi o coadă. Coada animalelor este un apendice, o prelungire a coloanei ver-

tebrale.

La nivelul mugurelui caudal al embrionului uman se produc transformările care

vor conduce la formarea intestinului posterior precum şi a organelor genitale externe.

Aşadar, după cum, probabil, vă aşteptaţi, mugurele caudal al embrionului uman are

de a face cu o coadă pe cât au arcurile şi şanţurile branhiale cu nişte branhii.

Fără cuvinte.

Culmea este, însă, că a fost cineva care a „adulmecat" frauda de la bun început,

imediat după ce Haeckel a publicat desenele sale de (acum) tristă notorietate: reputatul

ihtiolog şi paleontolog (creaţionist) elveţian Louis Agassiz.

Examinând desenele lui Haeckel şi remarcând imediat ce nu era în regulă, Agassiz

răspunde la un comentariu făcut de Haeckel pe lângă celebrele desene, anume

„dacă luăm embrionii timpurii de la un câine, o găină şi o ţestoasă, nu putem

descoperi nici o diferenţă între ei" printr-o notă marginală. Iată nota lui Agassiz: „Evident -

fiindcă figurile astea nu au fost desenate după natură, ci copiate una după alta ! Odios !".

Odios, după cum bine a spus Agassiz.

Mai odios încă este modul în care Haeckel nu îşi ascundea deloc - în aceeaşi

lucrare - substratul ideologic antireligios al demonstraţiei sale „ştiinţifice", privind religia

ca pe „credinţele întunecate şi secretele clasei preoţeşti", de care, fireşte, un spirit

„iluminat" nu mai avea nevoie.

Pe marginea acestei izbucniri de ură antireligioasă, Louis Agassiz notează

sarcastic „Dat în anul 1 al noii or-

245

OANA IFTIME

dini mondiale. E. Haeckel". Din păcate, glasul lui Agassiz nu s-a mai auzit prin vacarmul

stârnit de savanţii-propa-gandişti de tipul lui Haeckel, care au impus „paradigma

evoluţionistă [...] în lumea ştiinţifică dar şi în cea publică", prin orice mijloace scuzate

de scop.

Cât despre noua ordine mondială, fără obscurantisme preoţeşti, în schimb cu

camere de gazare sau cu lagăre de spălare pe creier, a apărut, ba încă sub forma a

mai multe variante, reciproc ostile.

Toate, însă, l-au onorat pe Haeckel ca pe un mare om de ştiinţă şi spirit iluminat.

(Alte „dovezi" ale embriologiei)

Embriologia are un talent aparte de a pleda în defavoarea darwinismului, poate

tocmai fiindcă cercetează miracolul dezvoltării, dezghiocarea operei de artă.

Dezvoltarea individuală a organismelor îşi râde, uneori, cu atâta poftă de

evoluţionism încât am considerat că merită să mai zăbovim, puţin, în acest domeniu,

pentru a vă face părtaşi la atâta veselie.

(Despre filogenia inversă)

O mare şi neplăcută surpriză au avut savanţii darwi-nişti constatând că

dezvoltarea peştilor brachyopterigi (grup despre care am mai vorbit) are aerul de a

repeta filogenia de la coadă la cap.

Brachyopterigii mititei au branhii externe şi un fel de apendici, ca nişte lăbuţe cu

care se deplasează pe substrat. Ulterior, branhiile externe dispar. La un moment dat,

peştele dobândeşte înotătoare, ca orice peşte care se respectă.

246


Toate bune şi frumoase, numai că branhii externe şi „lăbuţe" apar, în pretinsa scară

filogenetică întocmită cu trudă de către adepţii teoriei evoluţioniste de-abia la am-fibieni,

care s-ar fi tras ei din peşti, în nici un caz peştii din ei.

Deh... Surprizele vieţii.

(O lege... de excepţie)

Am lămurit faptul că legea lui Haeckel a pătruns în ştiinţă prin efracţie, dar mai putem

adăuga, pentru plăcerea lucrului bine făcut, argumente menite să o facă de tot caducă...

Există o sumedenie de organisme, dintre insecte, arahnide (păianjeni) şi

miriapode (nişte creaturi care arată ca nişte viermi în armură, în plus dotaţi cu

nenumărate picioruşe), a căror ontogenie nu recapitulează nici un fel de filogenie. Nu

au stadii intermediare de dezvoltare. Pur şi simplu, din ou iese o larvă care seamănă

foarte bine cu adultul.

Pe de altă parte, ordine de insecte considerate „mai evoluate" prezintă un stadiu

de dezvoltare asemănător unui vierme. Ele repetă, în bătaia de joc a legii biogeneti-ce

fundamentale presupusa lor filogenie, de-a lungul căreia insectele ar fi cunoscut ca

stadiu de evoluţie viermii.

Aşadar, presupusa recapitulare a sforţărilor evolutive ale insectelor pare să

asculte, la fel ca o serie de alte elemente, mai sus detaliate, nu de legea biogenetică

fundamentală ci, mai degrabă, de legea bunului plac.

(Evo-devo)

Din nefericire, legea biogenetică a lui Haeckel, deşi a fost recunoscută drept

invalidă chiar şi de către evoluţio-

247

OANA IFTIME

nişti, a rămas cumva în subconştient şi reapare sub noi „deghizări".

Una din cele mai noi costumaţii sub care se manifestă este aşa-numita evo-devo,

abreviere afectuoasă de la evo-lution-development (evoluţie-dezvoltare, referire făcân-

du-se la dezvoltarea embrionară).

Evo-devo este un hibrid de cultură între biologia moleculară a dezvoltării şi

evoluţionism - care, după cum se vede, tinde să se insinueze în toate domeniile

biologiei, chiar şi în cele mai recent întemeiate.

Evoluţioniştii „devo" susţin tot felul de teorii, bazate în esenţă pe aceeaşi veche idee -

identitatea stadiilor (sau factorilor, mai nou) din dezvoltare ca dovadă a originii

comune.

Au fost identificate, ca factori cu rol major în formarea embrionului, genele

homeotice. Acestea controlează corectitudinea formării organelor, a dispoziţiei lor în

ansamblul organismului şi unele în raport cu celelalte.

Tot lor li se pun în cârcă, de către entuziasta mişcare evo-devo o seamă de fapte,

precum „apariţia" miriapodelor din artropode cu mai puţine segmente. Toate vietăţile

nevertebrate, cu particularitatea de a prezenta un schelet exterior (exoschelet), format,

cu precădere, dintr-o substanţă dură numită chitind şi care au picioruşe articulate,

alcătuite din mai multe segmente, sunt numite artropode. Artropode sunt crustaceele

(raci, homari, languste, crabi ş.a.), dar şi insectele, păianjenii, scorpionii, precum şi

aceste miriapode, nişte creaturi cu multe-multe segmente, din pricina cărora corpul lor

are un aspect inelat. Arată, dacă vreţi, ca nişte râme în armură.

Observând că anumite perturbări ale funcţionalităţii genelor homeotice la

musculiţa de oţet, duc la „repetiţia" unor segmente ale corpului (cum ar fi mutanta

bithorax, care are două torace, unul după altul), evoluţioniştii

248


„devo" extrapolează şi susţin că o mutaţie similară a tot „duplicat" la infinit segmentele

cine ştie cărei goange primordiale (nu e prea clar despre ce artropod e vorba)

rezultând... miriapodul.

Fireşte că genele homeotice sunt cele care controlează şi numărul „redus" de

segmente ale corpului la o insectă şi numărul „mare" de segmente de la un miriapod.

Dar a postula că unul a provenit din altul, sau ambele dintr-un strămoş comun, printr-

un „copy-paste" genetic, demonstrează o gândire mecanicistă care probabil nu vede

în miriapod decât un gândac repetitiv, uitând că diferenţele sunt mai subtile şi

implicaţiile acţiunii genelor homeotice, cu mult mai complexe. Şi că, la urma urmei,

musculiţa bithorax (şi pletora de mutante de acelaşi tip) nu sunt decât nişte cazuri

teratologice, aberante, incapabile de supravieţuire şi reproducere, darămite de a da

naştere unei descendenţe prospere şi competitive..._

Evoluţioniştii „devo" se străduie, mai nou, să identifice, pornind de la modul în care

acţionează proteinele codificate de către aceste gene în dezvoltarea embrioni lor de

animale din vremurile noastre, cum şi ce gene ancestrale au acţionat în presupusa

evoluţie a stadiilor corespunzătoare ale dezvoltării din trecutul filogenetic al speciilor

analizate.

Haeckel se discerne în fundal, dar, dacă textul e saturat cu denumiri de gene

homeotice, cu sonorităţi SF (de genul Shh, Engrailed-1, dHand etc), totul pare atât de

modern încât străvechiul fals prăfuit pe care se bazează tot eşafodajul nou-nouţ

trece, în general, neobservat.

Iată un caz elocvent, publicat în Naiure.

Pe baza studiilor efectuate pe embrioni de găină şi de şoarece, se ajunge la

concluzia că embrionul se compar-timentalizează, iniţial, dorso-ventral (pe lung, „de sus

în jos") formând o „cută" (zisă şi „creastă Wolff") longitudi-

249

OANA IFTIMF.

nală pe fiecare latură, sub influenţa genei Engrailed-1. Au şi fost identificate forme

fosile ce corespund, cică, acestui stadiu.

Ulterior, din cută se formează „mugurii" membrelor anterioare, respectiv

posterioare, sub influenţa genelor Tbx4 şi Tbx5.

în sfârşit, sub influenţa genelor Shh (care, de altfel mai intervine în formarea a

numeroase alte structuri ale corpului) şi dHand, membrele se „eliberează" din cuta

laterală, pentru a se dezvolta, mai apoi, pe deplin.

Extrapolarea evoluţionistă pornind de la aceste date este următoarea: în trecutul

îndepărtat, primele vertebrate au avut întâi o înotătoare unică pe latura corpului,

apoi din aceasta au evoluat forme cu înotătoare perechi, care la început erau încă

„lipite" de trunchi, pentru ca mai târziu să se fi desprins de el, „crescând" în lungime,

totul culminând, evident, cu evoluţia primelor „lăbuţe" şi tot aşa.

Pentru a verifica ipoteza, autorii investighează atât dezvoltarea embrionului cât şi

prezenţa transcriptelor diverselor gene (adică, a proteinelor codificate de acestea)

implicate în formarea membrelor la un vertebrat „inferior", anume un rechin micuţ

(Scyliorhinus canicula).

Surpriză: deşi a fost detectat transcriptul genei Engrailed-1, cea depistată a

coordona, la găină şi la şoarece, formarea marilor cute laterale longitudinale zise

creste Wolff, embrionii de rechinaş nu au nici un fel de creastă de acest tip. Gena

Engrailed-1 şi-a dezamăgit suporterii.

Şi totuşi, înotătoarele se formează (oare de ce nu suntem surprinşi ?), genele Tbx4 şi

Tbx5, care coordonează formarea mugurilor membrelor şi la şoarece, respectiv găină,

precum şi dHand, care eliberează membrele de rămăşiţele crestei Wolff intră în joc. Doar

Shh, care ar tre-

250

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUTIONISMUl ŞTIINŢIFIC

bui să participe la modelarea finală, alături de dHand nu e de găsit în primordiile

aripioarelor de rechin.

In schimb, Shh intervine (ca şi la alte vertebrate) în formarea craniului, ochilor şi

altor structuri... Autorii conchid candid că „la S. canicula axele principale ale înotă-

toarelor sunt paralele cu axul principal al corpului", şi că, deci, „desprinderea" axelor

înotătoarelor de corp, „pas crucial" în evoluţia membrului de vertebrat, se va fi făcut,

poate, sub influenţa genei Shh, de vreme ce, la rechinaş, transcriptul ei nu apare în

membrele lui cele „paralele" cu axul corpului.

Aşadar, rechinul, peşte, vertebrat acvatic nu are această genă, care să-1 facă să nu

mai aibă membrele paralele, prin axul lor, cu corpul, ci să le aibă sub un unghi oare-

care, faţă de corp, aşa cum se întâmplă la vertebratele terestre.

Să mă ierte cei 5 autori, dar:

a) am în casă, în camera de alături, un S. canicula împăiat şi nu găsesc că „axele

principale ale înotătoarelor sunt paralele cu axul principal al corpului". Eu le văd,

mai degrabă oblice. De gustibus.

Orice vor fi vrut a spune autorii, termenul paralele nu e prea fericit ales, având în

vedere că două axe paralele nu au nici un punct comun, după Euclid cel puţin, or,

membrele trebuie să se prindă de trup, la rechin, focă, morsă, babalenă, câine, mâţă,

porc etc. Animalul pe lângă care să gonească membrele, purtându-1, în acelaşi timp

şi pe el pe drumul său de apă sau de pulbere nu s-a văzut, încă, cel puţin în lumea

noastră şi în absenţa transei şamanice.

Impresia mea este că au vrut să reliefeze faptul că membrele „paralele", prin

opoziţie cu cele „desprinse" sunt cele care se dezvoltă „lipite" de trunchi, afectând o

formă triunghiulară în care o latură a triunghiului e lipită

251

OANA IFTIME

de corp. De altfel, nici asta nu e corect; pe un embrion poate să pară că înotătoarele nu

se desprind de corp, dar pe un rechinaş adult se vede clar că se desprind pe „latura"

triunghiului şi se ataşează doar prin „vârful" lui, anume prin „trunchiul" robust al

înotătoarei în formă de evantai;

b) după ce Engrailed-1 le-a înşelat aşteptările, ce anume le garantează că tocmai

absenţei transcriptului lui Shh i se datorează „paralelismul" de mai sus?...

De altfel, expectativa calmă a autorilor ca o mutaţie la nivelul genei Shh să nu

afecteze decât membrele face abstracţie de faptul că transcriptul apare la nivelul (şi in-

tervine în formarea) capsulei cefalice, a ochilor, precum şi în alte regiuni unde mutaţia

genei ar duce la monstruozităţi catastrofale pentru bietul peşte. Numai specie în plină

evoluţie să nu fii...

Din fericire, speciile nici nu se gândesc la una ca asta. Se simt bine aşa cum sunt, cu

înotătoarele, ochii şi craniul la locul lor, indiferent care ar fi mecanismul genetic prin care

se ajunge aici.

Iată, deci, cum principiul lui Haeckel se dovedeşte la fel de caduc sub noua sa

mască, aşa-numita „evo-devo", ca şi în forma sa „făţişă".

Se pare că nici cele mai noi tehnici şi cunoştinţe din ştiinţă nu pot salva de la

prăbuşirea ei inevitabilă o teorie greşită din start.

(Despre omleta evoluţionistă)

E drept, dacă evoluţionismul ar trebui comparat cu un fel de mâncare, ar trebui ales

ceva mai complicat şi mai indigest decât o omletă.

Ideea era că tot embriologia ne povesteşte despre tipurile de ou de la diverse

vieţuitoare. Prin ou se înţelege,

252


în acest context, ovulul, celula reproducătoare femelă, care are o variabilitate

spectaculoasă în cadrul încrengăturii vertebratelor.

Această variabilitate este de natură să ridice nişte semne de întrebare apropo de

cum s-au tras unele din altele nişte vieţuitoare a căror dezvoltare începe cu celule ou

de organizări cu totul şi cu totul diferite. Let's egg the dar-winismil...

Să vedem cum diferă tipurile de ou la grupele de vertebrate. Mai înainte de orice,

trebuie să precizăm că, în „scară evolutivă", vertebratele sunt plasate astfel:

De la inferior la superior: ciclostomi, peşti cartilagi-noşi, peşti osoşi, amfibieni,

reptile, păsări, mamifere.

Ouăle diferă prin cantitatea de vitelus (depozit de substanţe nutriţi- e, proteice,

care, dacă fecundaţia are loc, va asigura, pentru o vreme, hrana embrionului), distribu-

ţia acestuia şi, eventual, poziţia nucleului.

Amfibienii au ouă mezolecite, cu destul de mult vitelus, care se află concentrat la un

pol. Vitelusul are aspect de plăcuţe turtite, ovalare, care la microscopul electronic relevă

o structură internă cristalină. în citoplasmă oului, uniform distribuite, se găsesc

incluziuni (aglomerări structurate, cu arhitectură ordonată) lipidice.

Unii ciclostomii, unii peşti cartilaginoşi (care nu au tot scheletul osos, unele regiuni

nefiind osoase ci cartilagi-noase formate, adică, din cartilagii, nişte ţesuturi mai puţin

dure decât cel osos) şi dipnoii (care sunt peşti osoşi) au tot ouă mezolecite,

asemănătoare cu ale amfibienilor, doar cu ceva mai mult vitelus.

Ouăle majorităţii peştilor osoşi (al căror schelet este în întregime construit din ţesut

dur, din ceea ce se numeşte

Egg- ou, celulă ou, dar şi „a bombarda cu ouă", (n.a.)

253

OANA IFTIME

în mod obişnuit os), presupus înrudiţi cu amfibienii, printr-un strămoş fosil, nu au

vitelusul dispus la un pol. La aceştia, vitelusul se află în centrul oului, fiind înconjurat de

o peliculă de citoplasmă. Lipidele nu formează incluziuni uniform dispersate în

citoplasmă ci picături incluse în plăcuţele de vitelus, ca o picătură mare, unică, sau

sub forma mai multor picături mici, în funcţie de specie. Un astfel de ou a fost numit

telolecit.

Sărind peste o clasă, cea a amfibienilor, similarităţi cu oul peştilor osoşi apar la

reptile şi păsări.

Similarităţile se opresc, însă, destul de repede, dat fiind că la numitele clase, în

ciuda asemănărilor structurale, odată fecundate ouăle parcurg procese de segmentare

(diviziune) complet diferite, ca şi mod de desfăşurare. Scopul segmentării este

împărţirea oului în nenumărate celule. Oul se divide în două celule, care, la rândul lor se

împart în câte două ş.a.m.d.

Distracţia nu se desfăşoară, însă, atât de simplu şi de monoton.

La mamifere, segmentarea începe într-un ritm coordonat, egal, împărţirea este egală,

echitabilă, de unde şi denumirea de segmentare egală. Fenomenul se mai întâlneşte

doar la o creatură care nici măcar nu este vertebrat, se găseşte undeva, în rândul

candidaţilor la acest statut, într-un grup plasat, pe scara evoluţiei, mai jos de vertebrate.

Această creatură se numeşte Amphioxus. Segmentarea egală este considerată a fi un

tip primitiv de segmentare şi asta nu scrie altcineva ci înşişi biologii evolu-ţionişti.

La ciclostomi, la unii peşti cartilaginoşi şi la amfibieni, segmentare este inegală.

Ritmul diviziunii diferă, de la regiune la regiune a ghemului de celule, astfel încât, la

un moment dat, chestiunea care se obţine nu mai are un aspect uniform. Nu mai

seamănă cu o mură, cu o minge

254


de fotbal sau cu orice alt obiect sferic, pe a cărui supra faţă se găseşte un model

repetitiv, care să-1 îmbrace în întregime, într-o zonă „bobitele" (în fapt, celulele) sunt mai

mititele şi mai înghesuite.

La alţi peşti cartilaginoşi, la peştii osoşi, la reptile şi la păsări, segmentarea se

desfăşoară după un tipic aparte, derivat din segmentarea egală, numit segmentare

parţială.

Aşadar, fiecare după obiceiul său... Tipurile de segmentare, ca şi cele de ou sunt

distribuite cam în zig-zag, ceea ce nu prea cadrează cu modul presupus în care au

originat vertebratele unele din altele.

Mai adăugăm doar că la unele mamifere, respectiv la monotreme („cele mai

inferioare" din punctul de vedere agramat al evoluţionismului) oul este similar cu cel de

la peştii cartilaginoşi. Sunt monotreme ornitorincul (mamiferul cu cioc) şi echidna (o

interesantă fiinţă ţepoasă) care se înmulţesc prin ouă, dar îşi hrănesc puii cu lapte.

Spectaculoasă revenire, după două clase (reptile şi păsări) la care oul seamănă,

după cum am spus, cu cel de la peştii osoşi.

S-a spus că prezenţa unei cantităţi reduse de vitelus, constatată la mamifere, se

datorează faptului că embrionul lor este găzduit în uter, aşa că nu este necesar ca oul

să fie bogat în substanţe nutritive. Embrionul este hrănit prin placentă, organ ataşat la

peretele uterului, care filtrează, din sângele mamei, tot felul de substanţe nutritive

pentru puiul adăpostit acolo. în acest context, monotre-mele, mamifere care depun

ouă prezintă un ou bogat în vitelus (zis şi telolecit), spre deosebire de restul clasei,

după cum este şi normal, pentru a suplini necesităţile embrionului.

Rămân, de pe urma acestei poveşti cu tipuri de ou nişte mari întrebări.

255

OANA IFTIME

De ce legătura dintre cantitatea de vitelus şi necesităţile embrionilor, invocată

pentru a justifica evoluţionist prezenţa ouălor telolecite la monotreme nu îşi menţine în

mod constant logica ?

Iată, ciclostomii, o parte din peştii cartilaginoşi, dip-noii şi amfibienii au cu toţii ouă

mezolecite, cu cantitate moderată de vitelus, deşi nici embrionii lor nu sunt hrăniţi şi

protejaţi în corpul adultului.

Totodată, este bizară revenirea unor peşti osoşi (dip-noii) la tipul de ou mezolecit,

după ce fusese patentat de către grupul lor, al peştilor osoşi, un tip de ou „mai evoluat".

Cam la fel de bizară ca şi prezenţa oului mezolecit la clasa „superioară" a amfibienilor, care

par să fi uitat de găselniţa evoluată a peştilor osoşi, din care, zice-se, se trag.

Cum s-a făcut trecerea între clase, de la un tip de ou la altul, cu reveniri cu tot ?

în felurimea de ouă şi de scheme de segmentare nu domneşte haosul, ci ordinea.

La toate grupele, modelarea avansează, diferenţiat, de la regiune la regiune, dez-

ghiocând, până la urmă, formele fiinţelor, aşa cum le ştim noi. Oul se transformă în

embrion, care, după îndelungate împărţiri, modelări şi remodelări, în tot acest timp

crescând din ce în ce devine o vietate care aşa va ieşi în lume, cu o formă, cu o

arhitectură a sa caracteristică. Doar că ordinea aceasta nu rezultă din evoluţie, ale cărei

teze le ignoră cu desăvârşire.

(Doar o altă „dovadă"}

Dacă tot s-a spus că dintr-un membru primitiv, prin evoluţie divergentă, s-au

format membrele specializate ale diferitelor vertebrate, de ce n-am studia puţin dezvol-

tarea individuală a acestora.

256


într-adevăr, la toate vertebratele tetrapode, adică la amfibieni, reptile, păsări,

mamifere (vertebrate care au patru membre, acestea fiind, totodată, diferite, ca structu-

ră, de înotătoarele peştilor) membrele se formează în principal dintr-un ţesut

embrionar numit mezoderm lateral. La formarea lor contribuie şi o altă structură embrio-

nară, anume ectodermul.

Celulele mezodermale implicate în formarea membrelor se divid, ţesutul se îngroaşă

şi formează, la un moment dat nişte umflături numite mugurii membrelor.

La peşti (cel puţin la peştii osoşi; rechinii şi mai ales vechea noastră cunoştinţă

Scyliorhinus canicula ţin la originalitatea lor şi nu prezintă asemenea structuri), în-

groşarea ţesutului mezodermal se produce pe o arie extinsă şi din el vor rezulta

înotătoarele. Ce s-a observat, experimental, este că, dacă se transplantează ţesut

din zona îngroşată în regiunea abdominală, acesta formează doar părţile osoase ale

unor înotătoare, nefiind capabil să asigure şi îmbrăcarea acestora cu muşchi. Muşchii

provin din cu totul alt material brut.

La amfibieni, în schimb, ţesutul transplantat dă naştere la membre complete, cu

oase şi cu muşchi. Tot amfi-bienii au particularitatea că îngroşarea ţesutului în vede rea

formării mugurilor membrelor se produce strict în zonele unde vor apărea aceşti

muguri şi nu pe arii mai largi, ca la peşti.

Aşadar, chiar şi ideea grotescă a transplantului de ţesut, un artificiu de prost gust

omenesc, incompatibil cu desăvârşirea pe care Creatorul a pus-o în ale Sale vine să

demonstreze că orice îşi are locul şi rostul său, pe lumea aceasta plină de viaţă.

Membrele amfibienilor se modelează după cu totul alt proiect artistic decât cele ale peş -

tilor, ceea ce aruncă dubii asupra ideii evoluţiei acestora din urmă în amfibieni.

257

OANA IFTIMF.

în schimb, pentru a spori impresia de teorii nelalocul lor, la celelalte tetrapode se

revine la „varianta extinsă" de utilizare a ţesuturilor embrionare în emergenţa mem-

brelor, îngroşarea ţesutului mezodermal se produce pe o suprafaţă cu mult mai mare

decât cea circumscrisă zonelor în care se vor afla mugurii. Mezodermul îngroşat for-

mează aşa-numitele creste longitudinale laterale sau creste Wolff. Acestea sunt cu

atât mai groase la extremităţi, corespunzător punctelor unde vor apărea mugurii

membrelor.

Mugurii sunt uşor turtiţi şi prezintă un soi de creastă apicală (apical- de la vârf, de la

extremitate), care provine din ectoderm. Şi această creastă prezintă particularităţi la o

clasă, anume la reptile, la care este bine dezvoltată, având aspectul unei cute

consistente.

La amfibieni, în mod misterios şi cu totul contrar teoriilor referitoare la înrudirile

datorate evoluţiei, creasta lipseşte.

Că amfibienii au cu totul alt determinism, alt plan al formării membrelor decât peştii

din care se presupune că au evoluat, ca şi decât tot restul tetrapodelor a devenit

evident şi în urma unor experimente care au vizat formarea părţii distale a membrelor

(adică, a capetelor acestora, a lăbuţelor propriu-zise).

Astfel, s-a demonstrat că la amfibieni ectodermul de la suprafaţa mugurilor

membrelor este relativ indiferent dezvoltării acestora, el putând fi înlocuit cu ţesut

ecto-dermal prelevat de pe flancurile embrionului sau din regiunea capului. Embrionii

care suferiseră un astfel de transplant s-au dezvoltat normal, având membre integre

şi funcţionale.

La păsări, însă, extirparea ţesutului ectodermal, organizat în acea creastă apicală a

demonstrat rolul esenţial al acesteia în dezvoltarea părţilor libere ale membrului. Em-

258

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢ1ONISMUL ŞTIINŢIFIC

brionii la care ţesutul ectodermal al crestei apicale a fost înlocuit cu ţesut ectodermal

prelevat din alte regiuni ale embrionului nu au mai format oase ale membrelor, decât,

eventual, un capăt de humerus, respectiv femur. Acestea sunt primele oase ale

membrului superior (aripii), respectiv inferior (piciorului), care se articulează la

centurile osoase corespunzătoare şi prin acestea la coloană.

Amfibienii se încăpăţânează să facă opinie separată şi în altă privinţă. La reptile,

păsări şi mamifere degetele se formează simultan. La amfibieni, apar iniţial două degete,

apoi celelalte trei, pe rând, mai întâi al treilea, apoi, al patrulea şi, în cele din urmă, al

cincilea deget, la marginea posterioară a membrului.

Cele descrise dau, cel mai probabil, dacă încercăm să ne asumăm perspectiva

evoluţionistă, impresia de haos. Caracteristicile membrelor sunt departe de a se înscrie

într-o linie de evoluţie cuminte şi ordonată, fiind distribuite, mai degrabă, după

misteriosul principiu al zig-zagu-lui, întâlnit şi la tipurile de ou şi de segmentare. Unele

şi aceleaşi segmente ale membrelor, de exemplu extremităţile, lăbuţele, se formează,

la o grupă, din alte structuri decât la grupa precedentă ş.a.m.d.

Acest joc al determinismului dezvoltării membrelor umbreşte, cred, suficient,

teoriile referitoare la înrudirile dintre peşti şi tetrapode, pe de o parte, precum şi dintre

diferitele clase de tetrapode, pe de altă parte.

Nu ne rămâne decât să trecem la...

Dovezile aduse de către paleontologie în apărarea teoriei evoluţiei biologice

Paleontologia studiază fosilele, organisme păstrate în roci sau alte substraturi, parţial

sau total, în urma unor fenomene naturale de conservare.

259

OANA IFT1ME

în încercarea de a estima vechimea fosilelor, paleontologia apelează la sisteme de

datare bazate pe timpul de înjumătăţite al elementelor radioactive detectabile în

acestea.

Ce înseamnă, de fapt, timp de înjumătăţire ?

Povestea ar trebui să înceapă cu structura atomului, despre care am mai discutat

şi cu alte ocazii. Atomul este format dintr-un înveliş de electroni, particule cu sarcină

electrică negativă şi un nucleu. în nucleu se găsesc protoni, particule cu sarcină

electrică pozitivă, precum şi o serie de alte particule, care sunt neutre, din punct de ve -

dere electric. Nu sunt nici negative, ca electronii, nici pozitive, ca protonii. Aceste

componente liniştite ale atomilor poartă denumirea de neutroni. Felul unui atom, modul

în care el se comportă, rostul său pe lume este dat de numărul de electroni, protoni şi

neutroni şi de raportul dintre aceştia. Echilibrul perfect dintre electroni şi protoni,

realizat atunci când aceştia se găsesc în număr egal se întâlneşte rar, pentru un atom

solitar. Un astfel de atom nu are nici o necesitate, nu-1 mână nici o foame, poate

exista aşa, de unul singur. De obicei, atomii au, însă, nevoi care se cer satisfăcute

prin asocierea cu alţi atomi. Ei trebuie să-şi echilibreze încărcătura electrică negativă,

dată de electroni, cu cea pozitivă, datorată protonilor şi face aceasta prin cooperare cu

alţi atomi. împreună, formează molecule şi, astfel, îşi găsesc liniştea, potolindu-şi

reciproc foamea de negativ sau de pozitiv, folosind unii de la alţii surplusul de sarcină

electrică de un fel sau altul pentru echilibrarea propriilor lipsuri.

Numărul de neutroni nu influenţează încărcătura electrică a atomului. De regulă, este

egal cu cel al protonilor, în situaţia în care această egalitate nu există, respectiv când

numărul de protoni este depăşit de cel de neutroni, atomul suferă, totuşi, de un soi de

dezechilibru. El elimi-

260


nă, treptat, excesul, balastul din nucleu, căutând să impună paritatea între protoni şi

neutroni. Lupta aceasta a atomului pentru echilibrul nucleului său se manifestă prin

aceea că el emite, în mediu, radiaţii de un tip sau al tul. Un astfel de atom se numeşte

element (.sau izotop) radioactiv. Se numeşte izotop, de la ibioc,-Tonoq, „acelaşi loc",

fiindcă el este o variantă dezechilibrată a unui tip de atom care nu are exces de neutroni

în nucleu. „Locul" se referă la poziţia pe care acest atom o ocupă în sistemul periodic,

o prezentare ordonată a tipurilor de atomi - a elementelor - realizată în funcţie de

proprietăţile lor. Spre exemplu, carbonul Cu este tot carbon, prin structura învelişului

de electroni, prin numărul de protoni şi manifestările sale faţă de atomii de alte

feluri, doar că are, în plus faţă de C12, carbonul „obişnuit", comun, „normal", doi neutroni.

Aţi remarcat, probabil, că numărul total de particule din nucleu se scrie sub forma unui

exponent, ataşat simbolului chimic al elementului (atomului).

Să revenim la timpul de înjumătăţire. Practic, timpul de înjumătăţire al unui izotop

radioactiv nu este altceva decât timpul necesar pentru ca jumătate din atomii din-tr-o

probă oarecare să se fi echilibrat, să fi iradiat în mediu excesul de masă din nucleu, să fi

eliminat greutatea apăsătoare a neutronilor suplimentari.

Este foarte cunoscut sistemul de datare cu Cw, izotop radioactiv al carbonului,

precum şi criticile care i se aduc. Iată raţionamentul aplicat la datarea cu carbon ra-

dioactiv:

Se cunoaşte faptul că organismele asimilează (preiau din mediu), la ora actuală,

carbon radioactiv (CM) şi carbon neradioactiv (C12) într-o anume proporţie, despre care

se presupune că este similară cu cea din vremurile străvechi.

261

OANA IFTIME

Organismele găsite astăzi sub formă de fosile au asimilat şi ele, ca şi cele actuale,

ambele feluri de carbon disponibile în mediu, radioactiv şi neradioactiv. Prin urmare, ele

conţineau, în momentul morţii, o anumită cantitate de carbon radioactiv, din care o parte

s-a transformat, de-a lungul timpului, în carbon neradioactiv.

în baza proporţionalităţii, a raportului dintre carbonul radioactiv şi cel neradioactiv,

aşa cum se poate el determina în organismele vii actuale se estimează cât carbon

radioactiv conţinea, iniţial, organismul fosilizat. Se cunoaşte, totodată, timpul de

înjumătăţire al C14.

Corelate, aceste elemente vor oferi o idee despre cât timp a fost necesar pentru a

se ajunge la proporţiile între izotopi determinate la momentul actual pentru fosila res -

pectivă, adică, altfel spus, se estimează vârsta fosilei.

Sistemul suferă prin aceea că una dintre premize este forţată, anume cea care

spune că odinioară proporţia dintre carbonul radioactiv şi cel neradioactiv din atmo-

sferă, de unde era preluat de plante şi, prin acestea, de către animale era aceeaşi ca şi

în zilele noastre. Or, acest fapt n-a fost demonstrat.

Prin urmare, estimările care recurg la această metodă ar putea fi complet eronate.

în lipsa altei metode mai onorabile, paleontologii evo-luţionişti au apreciat vârsta

fosilelor pe baza acesteia şi au alcătuit un gen de tablou al vieţii din trecutul Pămân-

tului.

Primele fosile atribuite unor celule vii (procariote) ar data de acum aproximativ 3,8

miliarde de ani, iar primele fosile de eucariote unicelulare de acum 2 miliarde de ani.

Primele fosile de peşti datează de acum 400 de milioane de ani, primele fosile de

amfibieni de acum 370 de milioane de ani, iar primele reptile fosile cunoscute ar fi

262


vechi de 250 de milioane de ani. Primele fosile de mamifere le preced pe cele de păsări,

datând de acum 200 de milioane de ani, cele mai vechi fosile de păsări având

„numai" 150 de milioane de ani.

Aceste date ar susţine, în opinia evoluţioniştilor, ipoteza conform căreia viaţa a urmat

un traseu de genul pro-cariote —» eucariote unicelulare —> eucariote pluricelulare diverse —>

—>—> peşti —» amfibieni —» reptile —> păsări şi mamifere.

Adepţii teoriei darwiniste s-au aruncat în lupta pentru fosile, scormonind, cu

predilecţie, după presupuse verigi intermediare, forme de trecere de la o clasă la alta

care ar constitui minunate dovezi ale evoluţiei.

Din păcate, acestea se încăpăţânează să nu apară. Din când în când, câte o voce din

tabăra evoluţionistă strigă Evrika\, dar la o privire mai atentă se descoperă şi uneori

(mai rar) se admite, cu ruşine şi părere de rău, că verigile intermediare rămân... lipsă.

Bestialul evoluţionist pare să stea cel mai bine la capitolul aripate. Au fost găsite

numeroase fosile de vietăţi mai mult sau mai puţin zburătoare în care entuziaştii s-au

grăbit să vadă verigi intermediare între reptile şi păsări.

Cea mai veche fosilă de acest gen este celebra (sau celebrul) Archaeopteryx.

I-au urmat Unenlagia, un dinosaurian ale cărui membre anterioare amintesc, vag de

aripile păsărilor, Protar-chaeopteryx, cu aripi mai rudimentare decât ale lui Ar-

chaeopteryx, Confuciusornis, care nu are dinţi, la fel ca păsările actuale, dar are gheare

pe aripi, ca Archaeopteryx şi Eoalulavis, care prezintă un detaliu al penajului aripilor

întrutotul similar cu păsările actuale.

Din nefericire pentru adepţii lui Darwin, distribuţia în timp a acestor fosile este cel

puţin ciudată, la fel ca şi

263

OANA IFTIME

prezenţa la unele dintre ele a unor detalii anatomice care le surpă statutul de potenţiali

strămoşi ai păsărilor.

Unenlagia, Caudipteryx, protoarheopterixul; Confu-ciusornis, Eoalulavis ,

Caudipteryx (o altă presupusă verigă intermediară), fiind de vârstă cretacică sunt, cu

toatele, mai recente decât arheopterixul, care este mai apropiat, prin caractere, de

păsări decât toate acestea şi despre care s-a stabilit că ar fi trăit în Jurasic.

A fost elaborată, de către oamenii de ştiinţă, o scară geologică, o istorie a timpului

planetei noastre, ale cărei epoci cuprind zeci şi sute de milioane de ani, fiecare

purtând o denumire. Astfel, se consideră că epocii străvechi, cea care cuprinde

începuturile, i-a urmat era veche, Paleozoicul, care a fost împărţit în Cambrian, Ordo-

vician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian. Paleo-zoicului i-a urmat Mezozoicul,

împărţit în Triasic, Jurasic şi Cretacic. Era cea mai recentă este Neozoicul, împărţit în

Paleogen, Neogen şi Cuaternar. Cuaternarul este zis şi Antropogenj în virtutea faptului

că în această perioadă a apărut şi omul, este „epoca naşterii omului", avGpojtccx; -

yevvao, om, a (se) naşte, sau, în viziune evoluţionistă, „perioada cel-a născut pe

om".

Ca pentru a pune capacul, celurosaurienii, reptile din care s-a spus că au evoluat

păsările apar în straturi fosili-fere mai recente decât cele în care s-au găsit aceste ipo-

tetice verigi intermediare. Unii dintre cei mai vechi celu-rosaurieni (Sinornitbosaurus şi

Sinosauropteryx) sunt cu 30 de milioane de ani „mai tineri" decât Archaeopteryx. Cel

mai vechi celurosaurian cunoscut (Compsognathus) a fost contemporan cu

arheopterixul, pe care se presupune că 1-a „strămoşit" grupul său. Iarăşi, tatăl nici nu

s-a născut şi fiul s-a şi suit pe casă...

Mai mult, unele dintre „verigile avansate" au fost nevoite să-şi retragă candidatura

odată ce s-a constatat că,

264


deşi, aparent, semănau binişor cu păsările nu aveau claviculele fuzionate, caracter prin

excelenţă avian, ci separate între ele şi unite cu osul coracoid.

Scheletul membrelor se ataşează de coloana vertebrală printr-un sistem de oase

numit centură. Scheletul membrului anterior, fie el mână, labă sau aripă se ataşează la

coloană prin intermediul centurii scapulare, care cuprinde, la păsări, trei oase.

Acestea sunt clavicula, omoplatul şi coracoidul. Dat fiind truismul conform căruia

păsările zboară, ele au nevoie de un sistem eficient de susţinere a efortului aripilor, de

un suport solid pentru muşchii acestora. Suportul în cauză este oferit de carenă, sau

creasta sternului, osul din mijlocul pieptului, care închide cuşca toracică, prin aceea că

la el se ataşează coastele. Tot din sistemul de rezistenţă care deserveşte aripile face

parte osul numit iadeş, rezultat din unirea celor două clavicule. Cine a curăţat un pui

va fi observat, în regiunea superioară a pieptului un soi de decolteu osos, ca să nu mai

pomenim şi jocul zis iadeş, în care osul în cauză joacă rolul principal. Unirea

(fuziunea) claviculelor în iadeş este tipică pentru păsări.

Şi totuşi, unele creaturi aripate (cum sunt Confucius-ornis, Eoalulavis şi altele, de

altfel destul de similare cu păsările de azi) nu aveau iadeş - claviculele lor fiind ne-

fuzionate. Oamenii de ştiinţă le-au clasificat într-un grup taxonomic aparte, care a

primit numele de Enantiorni-thes - într-o traducere aproximativă, „păsările invers".

Invers sau nu (la urma urmei, ce e „invers" şi ce nu în atari situaţii ţine de cum

suntem noi învăţaţi să vedem lucrurile) era evident că dintre strămoşii păsărilor de astăzi

enantiornithele nu aveau cum să facă parte. Şi iată cum rândurile „formelor de tranziţie"

s-au rărit brusc, de parcă n-ar fi fost de ajuns încurcătura cronologică referitoare la

„urmaşii" mai vechi decât „strămoşii".

265

OANA IFTTMF.

Pentru a ieşi din situaţia penibilă creată, unii savanţi evoluţionişti au pretextat că

trebuie să fi existat forme intermediare care ar lămuri problema, dar care nu au lăsat

fosile.

în această viziune, întreaga argumentaţie darwinistă bazată pe datele oferite de

paleontologie nu mai valorează mare lucru, dat fiind că orice animal ar fi putut exista, în

orice moment din trecutul geologic al Pământului, fără să fi lăsat fosile. în aceste noi

condiţii, păsările n-aveau nevoie să se tragă din reptile, ele ar fi putut exista încă din

vremea zisă a primilor peşti, de ce nu ?

In încercarea disperată de a-şi lipi aripile de Icar pe cale de dezmembrare, unii au

recurs la falsuri, confecţionând, cu mai multă sau mai puţină artă, din resturi refo-

losibile de la mai multe fosile, câte una şi bună, pe care au dat-o drept „veriga lipsă".

Astfel, în aprilie 2000, National Geographic Society a comunicat că una dintre cele

mai convingătoare „verigi intermediare" cunoscute era, de fapt, un fals confecţionat din

resturile a două fosile diferite.

La falsuri se adaugă eroarea umană mai mult sau mai puţin asumată.

Tot în 2000, s-a dovedit că ceea ce paleontologii luaseră drept pene la o fosilă foarte

veche (mult mai veche decât „vesela ceată" jurasic-cretacică pomenită mai sus, deci

tocmai bine ca să le servească de „strămoş", măcar unora, dacă nu tuturor), proclamând

că fosila care le arbora era o verigă între reptile şi păsări erau, de fapt, solzi.

De asemenea, s-a găsit cine să facă multă vâlvă în jurul unui bolovan bizar

contorsionat, emiţându-se pretenţia că el reprezintă inima pietrificată a unui

dinozaur, care inimă se „nimerea" să fie tetracamerală, ca la păsări, mamifere etc. (şi ca

la crocodili) - de unde o întreagă argumentaţie asupra modului de viaţă şi al

metabolismului

266


la dinozauri, cu speculaţiile filogenetice de rigoare cu tot. Pentru ca totul să se dezumfle

la descoperirea că bolovanul era un simplu bolovan, iar cele patru camere - rodul unei

imaginaţii bogate şi... precoce în interpretări.

O serie de fosile tranziţionale pretinse a dovedi evoluţia sunt şi cele considerate a

reprezenta strămoşii cetace-elor (balene, delfini etc).

„Linia evolutivă" a cetaceelor ar începe de la un mamifer de talia unui câine,

denumit Pakicetus, care ar împărţi cu alte cetacee mai „avansate" structura urechii in-

terne, dar din care nu se cunoaşte decât craniul. Ceea ce nu-i împiedică pe oamenii de

ştiinţă să-i publice reconstituiri cu corp şi picioare - evident, ca de vidră sau ceva

similar, cu labe palmate şi formă hidrodinamică, sugerând „discret" că animalul deja

pornise pe „calea" spre a deveni delfin sau caşalot. Pakicetus are nişte „rude" aflate pe

aceeaşi „primă treaptă" către statutul de balenă, descrise după încă şi mai puţin material

fosil: Himalayace-tus, după o jumătate de falcă şi Nalacetus, reconstituit după un

singur dinte... Probabil că savanţii au mers cu fosilele la psychic (medium) şi autorul

de drept al evolu-ţionismului le-a şoptit cum trebuie să arate reconstituiri le, pentru a

mai târî niţel oamenii în eroare.

Următorul în serie este Ambulocetus, o creatură cu labe scurte şi crăcănate, cu

unghii puternice la capătul degetelor robuste, coadă lungă, bot lung plin de dinţi

mari şi ascuţiţi. Dacă artistul care a desenat reconstituirea n-ar fi plasat membrane între

degetele animalului şi nu i-ar fi poziţionat labele dinapoi ca pentru înot, nimic n-ar fi

sugerat în această jivină mult trâmbiţată ca „veriga lipsă" dintre animalele terestre şi

cetacee un mod de viaţă acvatic.

Mie, personal, lăbuţele lui Ambulocetus, cu „palmatu-rile" prea scurte în raport cu

corpul şi cu restul membru-

267

OANA IFTIME

lui ca de vidră sau focă, deci insuficiente pentru o mişcare amplă şi eficace de înot, îmi

sugerează mai degrabă un fel de „bursuc" de talie mai mare sau altceva la fel de

terestru, decât o vidră (de focă nu se pune problema).

Mai mult, analiza izotopilor de oxigen din dinţii lui Ambulocetus (şi ai unor specii

mai mult sau mai puţin înrudite, Gandakasia şi Attockicetus) arată că „marile speranţe"

ale evoluţiei cetaceelor beau apă dulce, nu sărată. Studiul sedimentelor în care fosilele

acestuia au fost găsite indică - aparent paradoxal - un ţărm de mare, undeva lângă

gurile unui râu, un mediu unde mai trăiau rechini, pisici de mare, peşti, crocodili şi

ţestoase, un mediu cu apă sărată sau salmastră („demidulce" sau „demisărată", adică)

în cel mai bun caz, nicidecum dulce.

Evoluţioniştii au rezolvat, în felul lor, paradoxul, explicând cu candoare că

Ambulocetus, incomplet adaptat vieţii marine, bea încă apă dulce. Pentru care, dacă

ducem raţionamentul până la capăt, trebuia să se plimbe zilnic câţiva kilometri dus-

întors până la râul de care vorbeam sau până la orice altă sursă de apă dulce.

în ipotetica sa ipostază de creatură pornită pe calea evoluţiei spre cetacee,

Ambulocetus a apucat-o, fără îndoială, cu stângul: strămoşul celor mai bine adaptate

mamifere marine avea rinichi care nu suportau apa de mare... Până şi vidrele

marine, nu mai vorbesc de foci, beau apă sărată fără probleme. Ba, chiar şi unele mami -

fere cât se poate de terestre, dar adaptate la un mediu arid unde apa dulce este

foarte rară - cum sunt gazelele sau asinii sălbatici - beau apă din mare sau din încă

şi mai sărăturoasele lacuri sărate din deserturile Arabiei sau Iranului. Numai „proto-

balena" nu !

Bine, vor spune cititorii, atunci ce căuta scheletul lui Ambulocetus în sedimente de

ţărm marin?... Foarte simplu - cadavrul a fost antrenat de râu, de cine ştie unde

268


din amonte, cum se-ntâmplă şi azi, şi scos la ţărm de valuri...

Sună mai plauzibil, în orice caz, decât ideea unui animal marin care umblă nu se ştie

cât, dar în orice caz prea mult ca să-i fie bine, după apă dulce.

După Ambulocetus, „linia evolutivă" face un salt brusc la nişte creaturi care beau

apă sărată, şi care arătau net mai bine adaptate la viaţa în ocean, cu corpuri hidrodi-

namice şi lăbuţe-înotătoare mult mai eficiente: Procetus, Rodhocetus, Kutchicetus,

Andrewsiphius, Indocetus, Ge-orgiacetus şi altele.

Acestea ar fi să fie următoarea verigă, după Pakicetus cel fără corp şi Ambulocetus

cel veşnic însetat... Dar care a fost cea dinainte de cei doi fraţi-minune ai evoluţiei ce-

taceelor, etapa terestră din care au provenit marinarii de apă dulce şi sărată ?

Multă vreme s-a susţinut că este vorba despre mesony-cbide, un grup de mamifere

fosile care erau considerate apropiate de carnivore, după dentiţia lor adaptată în mod

evident unei alimentaţii cu carne, dar care sunt, totuşi, mai apropiate de unele

ungulate (mamifere cu copite).

însă, de curând, în urma unor analize ale acizilor nucleici şi proteinelor de la

cetacee şi alte mamifere actuale, realizate ca să se vadă care sunt mamiferele de care

sunt cetaceele mai apropiate din punct de vedere molecular, din tot ceea ce trăieşte

astăzi, s-a ajuns la concluzia că aceste „rude în viaţă" ale balenelor ar fi... hipopotamii^

Urgent, strămoşul fosil (ipotetic) al lui Pakicetus şi al lui Ambulocetus a părăsit

tovărăşia mesonychidelor, insuficient de convingătoare, prin încă nesatisfăcătoarea ase-

mănare cu hipopotamii, spre a se alipi, aşa ipotetic cum e el, grupului fosil al

anthracoteriilor, consideraţi mai apropiaţi de porci şi hipopotami. Mesonychidele

însele au fost reclasificate în sistem, mai aproape de „trunchiul"

269

OANA IFTIME

anthracoteriilor decât de alte ungulate, în încercarea de a „drege" tot tabloul.

Şi oamenii de ştiinţă au descoperit imediat şi alte asemănări între oasele „proto-

cetaceelor" şi ale „proto-ungu-latelor", pe care până atunci nu le văzuseră. De acum,

bietele protoungulate trebuia, cu tot dinadinsul, să strămoşească protobalenele.

Insă, spre neplăcerea paleontologilor, lipsea o piesă: osul canon, sau astragalul,

un os de la picior, prezent la paricopitate (porcii şi hipopotamii amintiţi). Osul se gă-

seşte, dintre „fosilele strămoaşe" la anthracoterii şi chiar la mesonychide, însă la

proto-cetacee, nu - evident, atât cât se poate cunoaşte despre condiţia lui, având în

vedere starea fragmentară a lui Pakicetus, Nalacetus şi alte personaje-cheie.

Ambulocetus, în mod cât se poate de evident, n-are.

în mod surprinzător, tocmai când povestea părea să se fi încurcat de tot, un

grup de oameni de ştiinţă a descoperit şi descris „piesa-lipsă": osul canon (astragal)

al unui pakicetid, posibil chiar al lui Pakicetus, cel de atâta vreme fără corp şi membre.

Evident, alţi oameni de ştiinţă au contestat autenticitatea descoperirii, având în vedere

că membrul cu astragal n-a fost găsit ataşat la un schelet, ci... prin preajmă. Se putea,

deci, foarte bine să nu fi fost al lui, ci al vreunui artiodactil, posesor „legitim" de astragal.

N-ar fi fost primul caz de încurcături de oase între schelete fosile... Arhicunoscutul

brontozaur a purtat timp de un secol capul unui alt dinozaur, până ce un schelet mai

bine articulat a lămurit eroarea.

în orice caz, admiţând că Pakicetus şi-a găsit astragalul, acesta n-ar mai arăta,

având în vedere corpul său recent regăsit, ca o vidră, ci mai degrabă ca o capră, fără

nici o tangenţă cu mediul acvatic. Cât despre astragal,

270


dacă ne încăpăţânăm să credem că din Pakicetus a provenit Ambulocetus iar din

acesta tot restul cetaceelor, rămâne de explicat cum de astragalul s-a pierdut de tot,

fără nici o urmă, în scurtul interval geologic (1 milion de ani) ce s-a scurs până la

Ambulocetus,

Strămoşi care se plimbă dintr-o familie într-alta ca în telenovelele în care eroii află că

de fapt părinţii lor adevăraţi sunt alţii, cranii cărora li se ataşează trupuri fictive, animale

marine care ies din ocean să bea apă dulce, astragalul misterios care apare şi dispare -

să mai spună cineva că ştiinţa e „seacă" şi oamenii de ştiinţă, lipsiţi de fantezie!

Cazurile care „încurcă" filogenia nu se rezumă la ce v-am expus aici.

De pildă, seria de fosile din grupul crocodilienilor stă încă şi mai rău.

Cam toate „seriile tranziţionale" sunt bântuite de asemenea încurcături.

însă, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, chiar şi o tranziţie lină şi fără

probleme de cronologie n-ar trebui, în mod logic, să constituie o dovadă a evoluţiei.

Cum, veţi spune, o succesiune de animale, evident similare între ele, din punct de

vedere anatomic, dar din ce în ce mai adaptate, pe măsură ce sunt mai „tinere", la un

mediu, să zicem cel acvatic, nu implică faptul că au provenit unul dintr-altul ?

Nu neapărat, sau în orice caz situaţia se poate explica la fel de bine şi prin creaţie.

După cum un olar poate să făurească oale cu gâtul din ce în ce mai îngust şi

mai lung, ajungând încetul cu încetul să facă amfore (fără ca amfora să fi provenit prin

evoluţie din oală, pe măsură ce şi-a lungit gâtul ca să ajungă la hrană), tot aşa

Creatorul putea foarte bine să se joace cu caracterele, vârstele geologice şi adaptările

lui

271

OANA IFTIMF.

Pakicetus, Ambulocetus, Procetus şi toţi ceilalţi, făcându-i să semene din unele puncte

de vedere, să nu semene din altele, şi să trăiască fericiţi, fiecare cât i-a fost dat, în mediul

lui — care nu va fi fost întotdeauna aşa cum credem noi, după nişte milioane de ani.

Dacă v-a plăcut această secţiune, mai avem - şi soseşte în curând. Partea intitulată,

în omonimie cu întreg eseul, Evoluţia omului de către om va include o frumoasă

discuţie despre fosile.

Până atunci, mai avem de dezbătut dovezile directe ale evoluţiei.

Ca să ştim dacă a putut proveni pasărea din reptilă, Ambulocetus din Pakicetus şi

omul din maimuţă, trebuie să vedem dacă este, cumva, posibil, ca măcar o specie să

provină în mod efectiv din altă specie.

Să examinăm aceste aşa-zise dovezi directe, despre care evoluţioniştii susţin că

reprezintă „evoluţia în acţiune", cazuri concrete de specii apărând sub ochii noştri.

Aşa să fie ?

Dovezile directe ale evoluţiei lumii vii

După cum castravetele conţine 98% apă, biologia zile lor noastre se doreşte a

conţine cât mai multă genetică, biologie celulară şi moleculară.

După principiul am, n-am treabă, la unşpe trecute fix sunt la trebunal, biologia

contemporană se învârte în jurul acestor domenii ale sale, şi când este şi când nu este

cazul.

Era normal să i se confecţioneze şi evoluţionismului o argumentaţie bazată pe

cunoştinţe de genetică.

Unele s-au prins atât de bine, încât teoria darwinistă a... evoluat în teoria

sintetică a evoluţiei, cu nimic mai

272


valoroasă decât precedenta, remarcabilă, poate, doar prin stupizenia ceva mai

eclectică.

Dar nu despre împodobirea gaiţei cu pene proaspăt jumulite de pe păun şi nici

despre vopsirea ciorii cu ultimul tip de pigment de sinteză urmează să discutăm. Re-

sume.

Evoluţioniştii susţin că speciile noi apar sub ochii noştri, evoluând, desigur, din

specii preexistente.

(First argument*1)

S-a spus că un argument în sprijinul ideii de evoluţie îl constituie hibridarea,

fenomen în urma căruia, prin încrucişarea între două specii rezultă o specie nouă,

distinctă de speciile parentale.

Exemplele sunt numeroase.

Spartina townsendii, o plantă ierboasă din sudul Angliei este produsul hibridării

naturale între Spartina maritima şi Spartina alternifolia.

Triticum aestivum, grâul de cultură, provine din hibridarea lui Aegilops squarrosa

cu Triticum dicoccum, la rândul său hibrid între Aegilops speltoides şi Triticum mo-

noccocum.

Aesculus carnea este un hibrid artificial (obţinut de către om) între Aesculus

hippocastanum şi Aesculus rubra.

Speciile hibride citate sunt „specii bune", în sensul izolării reproductive faţă de

speciile parentale — nu se pot încrucişa cu acestea.

Bun, atunci ce problemă are teoria evoluţiei biologice cu această dovadă a sa ?

12 Pseudotitlu adoptat pentru plăcerea jocului între cele două sensuri ale lui argument - argument dar şi dispută - lb. engleză, (n.a.)

273

OANA IFTIME

Problema este că hibridarea nu aduce, de fapt, nimic nou în fondul genetic

universal, nefăcând decât să alăture genomurile, informaţia a două sau mai multe

specii, proces în urma căruia rezultă indivizi foarte apropiaţi ca genotip şi chiar ca şi

manifestare a caracterelor de părinţi.

Hibridarea nu explică în nici un caz trecerea de la o grupă de organisme la alta.

Oricâţi peşti ar hibrida, nu va rezulta niciodată un amfibian.

Această din urmă observaţie ne conduce la cea de a doua pretinsă dovadă

precum şi la oarece consideraţii asupra imposibilităţii hibridării peştilor întru

amfibieni.

(Second argument)

Susţinătorii evoluţionismului invocă, de asemenea, dovezile aduse de

mutageneza experimentală.

Mutageneza experimentală are drept scop inducerea de mutaţii la unele

organisme, în ideea de a forţa manifestarea unor caractere valoroase din punctul de

vedere al experimentatorului.

Din păcate, mutageneza experimentală nu a generat nici măcar o singură specie

nouă ci numai soiuri ale aceleiaşi specii. Indivizii mutanţi nu sunt lipsiţi de capacita tea

de a se încrucişa cu alte exemplare din specia căreia îi aparţineau înainte de

mutagenizare şi căreia au continuat să-i aparţină şi după, în ciuda stricăciunilor

produse în informaţia genetică.

(Discuţie conexă)

Dacă tot am ajuns la mutaţii, trebuie să amintim că teoria sintetică a evoluţiei le

consideră drept unul dintre cei mai valoroşi factori implicaţi în evoluţia lumii vii.

274


De-a lungul erelor, mutaţiile au apărut şi au tot apărut, iar selecţia naturală le-a

„împins în faţă" mereu pe cele a căror exprimare a fost utilă individului purtător. Acesta

era, inerent, diferit de ceilalţi membri ai speciei. Mutaţiile •utile" s-au propagat şi aşa

lumea vie s-a îmbogăţit cu specii noi.

Aceasta este viziunea teoriei sintetice a evoluţiei.

Care este, însă, de fapt, „politica" ei, a ignoratei pe propriul teritoriu lumi vii faţă

de mutaţii ?

Genomul oricărei fiinţe vii se opune din răsputeri alterărilor structurale reprezentate

de mutaţii.

Există o serie de mecanisme ale homeostaziei genice sau stabilităţii genetice a

populaţiei care tind să conserve structura şi frecvenţa diferitelor forme normale ale

genelor în cadrul fiecărei grupări de indivizi.

Iată doar câţiva dintre factorii care contribuie la asigurarea homeostaziei genice:

/. Degenerarea codului genetic

Este o proprietate a codului genetic despre care am mai vorbit. Reamintim:

Degenerarea codului genetic rezidă în aceea că unul şi acelaşi aminoacid poate fi

codificat de câteva triplete nucleotidice (codoni) diferite.

Datorită acestui fapt, chiar dacă într-un codon apare o mutaţie punctiformă

(constând în înlocuirea unei singure nucleotide) există şanse foarte mari ca noul

codon să fie sinonim cu cel original şi să fie tradus prin acelaşi aminoacid ca şi

acesta. Este un mecanism extrem de valoros, care previne inserţia greşită în

polipeptide a unor aminoacizi şi, prin urmare, alterarea structurii şi a funcţiilor

proteinelor.

275

OANA IFTIME

2. Dominanţa

Fiecare genă are mai multe forme normale, numite alele, dintre care unele sunt

„mai viguroase" în exprimare. Am mai vorbit despre dominanţă şi recesivitate. De

regulă, mutantele sunt recesive, exprimarea lor prin caractere defectuoase fiind

împiedicată dacă perechea lor din genom este o genă normală, nemutată (zisă şi sălba-

tică), în înţelepciunea inerentă vieţii, gena normală va fi cea utilizată, citită, vor fi puse în

aplicare instrucţiunile corecte, cuprinse în ea şi nu aberaţiile conţinute în copia greşită.

Aşadar, genele mutate au slabe şanse de a se exprima şi de a ieşi la rampa

selecţiei naturale.

3- Interacţiunile nealelice

Unele gene pot fi implicate în exprimarea mai multor caractere, proprietate numită

pleiotropie. Ca un corolar, la exprimarea unuia şi aceluiaşi caracter pot contribui mai

multe gene. Colaborarea dintre gene la exprimarea unui caracter şi capacitatea uneia

şi aceleiaşi gene de „a-şi da cu părerea" în privinţa mai multor trăsături ale

organismului intră în categoria interacţiunilor nealelice.

Interacţiunile nealelice contribuie la integralitatea, la coeziunea, la unitatea

genomului.

O mutaţie apărută într-o genă pleiotropă nu are cum fi valoroasă la modul absolut.

Chiar dacă ea afectează benefic unul dintre caracterele controlate de către respectiva

genă, are toate şansele de a afecta negativ cel puţin unul dintre celelalte caractere la

exprimarea cărora participă gena mutată. într-o astfel de situaţie, expresia genei mutate

este „temperată" de cea a altor gene implicate în determinismul caracterului afectat de

mutaţie, aşa că iar

276


se pierde ocazia de a răspunde la chemarea selecţiei naturale.

Sau, efectul negativ precumpăneşte asupra celui considerat pozitiv în asemenea

măsură, încât specia nu are nimic de câştigat şi mutaţia „moare", la figurat şi la propriu.

Un exemplu îl constituie o mutaţie artificială indusă la musculiţa de oţet, mutaţie care are

drept rezultat, cel puţin teoretic, prelungirea vieţii insectei. Mutaţia mai are, însă şi alte

consecinţe, în speţă o deficienţă majoră în metabolismul zaharurilor. Musculiţele

mutante nu pot trăi decât în laborator, dacă sunt hrănite adecvat de către ex-

perimentator, în natură, o astfel de mutantă n-ar fi avut nici o şansă de supravieţuire,

ar fi murit de foame, nefi-ind capabilă să consume ceea ce îi oferea mediul natural.

Tot la musculiţa de oţet a fost citată o mutantă capabi lă de a se reproduce la

temperaturi mai înalte decât forma sălbatică. Inovaţia consta, de fapt, în deplasarea

spectrului temperaturilor adecvate reproducerii în sus. Musculiţa se putea reproduce

la temperaturi mai înalte, dar numai la acelea. în condiţii normale din punctul de ve -

dere al majorităţii nemutante a musculiţelor de oţet, adică la temperaturi adecvate

pentru reproducerea formei sălbatice, mutanta piere fără urmaşi.

Studiind rata cu care s-ar fi modificat, în presupusa evoluţie, unele proteine (de

exemplu citocromul C), Goodman şi colaboratorii au concluzionat că „rata fixării

mutaţiei a diminuat în cursul evoluţiei". Cu cât creşte complexitatea formei de viaţă,

cu atât scade posibilitatea de a „tolera" o mutaţie, fiindcă scade, prin efecte de tipul

pleiotropiei, viabilitatea genomului în care apar mutaţii.

înseamnă, deci, că, pe măsură ce urcăm pe scara complexităţii animale, cu atât

scad şansele ca o mutaţie să fie compatibilă cu existenţa,purtătorului - sau, şi mai

improbabil, să fie utilă.

277

OANA IFTIME

Altfel spus, evoluţia, care e determinată de mutaţie, a încetinit din ce în ce, de la

bacterii, la viermi, apoi la vertebrate, până ce în sfârşit s-a oprit... Dar dacă aşa stau lu-

crurile, a existat ea vreodată ?

Iar organismele cu „rată rapidă de evoluţie", cele „inferioare", bacterii, protozoare,

nevertebrate, care, după acest principiu, ar trebui să evolueze, tot înainte, oare chiar

o fac ?

Vom vedea mai jos cum s-au străduit, cu mari dificultăţi, unii savanţi să aducă anume

exemple - care analizate mai atent nu ţin nici ele - în acest sens. Chiar numărul lor mic

dovedeşte că evoluţioniştii nu prea au avut ce scoate pe piaţă.

„Principiul fundamental al lumii vii" cum au denumit unii evoluţia, nu prea se „arată"

deloc în lumea vie. Concluzia lui Goodman pare mai degrabă o „scuză" pentru raritatea -

lipsa - cazurilor concrete de „evoluţie în acţiune".

Or, cine se scuză se acuză.

4. Selecţia stabilizatoare

Este cea mai redutabilă armă a homeostaziei genice.

Fiecare populaţie are un anumit spectru de variabilita-te, nişte limite între care

cerinţele homeostaziei permit trăsăturilor indivizilor să baleieze, să se mişte, să se în-

vârtă. Dacă aceste graniţe sunt depăşite, genomul „excentric" al indivizilor care le-au

încălcat este eliminat din populaţie. Eliminarea se face per se, individul neputând

supravieţui sau din descendenţă, individul neputând avea urmaşi.

Ne-am obişnuit să auzim, de la filmele science- fiction citire apelativul de „mutant"

emis cu drăgălăşenie către vreunul dintre semenii noştri. Cei care îl folosesc fac dovadă

de prea multă generozitate. Mutanţii de compătimit

278


sunt indivizii care ies, realmente, din normele speciei, care sunt altfel, atât de altfel

încât nu sunt recunoscuţi ca şi confraţi de către ceilalţi membri ai speciei şi, prin ur -

mare, evitaţi pentru reproducere.

5. Rata extrem de mică a mutaţiilor

...în sine.

Rata maximă a mutaţiilor care pot afecta o genă pe parcursul unei generaţii (rata

mutaţiei per genă per generaţie) a fost apreciată, la eucariote, ca fiind de ordinul lui IO"4.

Altfel spus, într-o linie directă (descendenţă tată-fiu) o anumită genă suferă o mutaţie odată

la zece mii de generaţii (şi asta este valoarea maximă. Cele „medii" se învârt printre IO6 şi

IO"12)- Cam rar. în plus, are toate şansele de a intra în politica de epurare a mecanismelor

de homeostazie.

La aceasta se adaugă faptul că şansele de apariţie a unei mutaţii „necesare", în

care selecţia naturală să vadă o valoare demnă de promovat scad direct

proporţional cu numărul de perechi de baze al genei în cauză (nu mărul de perechi

de baze = numărul nucleotidelor care compun gena, fragmentul de ADN, paragraful cu

înţeles unitar; după cum am mai spus, fiecare nucleotidă conţine o bază azotată).

Astfel, pentru o genă care ar conţine 100 de perechi de baze (genele adevărate

conţin cu mult mai multe...), numărul mutaţiilor, al combinaţiilor noi posibile, ţinând

cont şi de faptul că gena se citeşte într-un singur sens, ca orice frază scrisă într-o

limbă oarecare este de 100! (o sută factorial, adică produsul tuturor numerelor, între 1

şi 100, 1 x 2 x 3x ...x 98 x 99 x 100).

Se obţine un număr de un ordin inexprimabil, cu mai mult de o sută de cifre, număr

care, pentru a deduce şan-

279

OANA IFTIME

sa de producere a unei mutaţii „utile" trebuie plasat la numitor, în raport cu unu. Deci,

şansa absolută de producere a unei singure mutaţii „utile" pentru individul purtător,

bună de promovat în descendenţă este l/n, unde n = numărul inexprimabil.

Altfel spus, luând în considerare o genă cu numai 100 de perechi de baze, mutată în

toate felurile posibile, doar unul singur dintr-un număr inexprimabil de indivizi pur tători

de mutaţii ale acestei gene ar putea fi fericitul posesor al unei mutaţii „bune" de altceva

decât de aruncat cu purtător cu tot.

Dacă plasăm acest calcul în contextul lumii vii, rezultă că nici timpul şi nici spaţiul

oferit de Pământ, nici de la formarea sa şi până astăzi nu ar fi încăput vieţuitoarele care

ar fi trebuit să se nască şi să piară pentru a fi apărut toate mutaţiile necesare evoluţiei.

Mutaţii avantajoase există, cu certitudine. Sunt rare, dar dacă aduc vreun avantaj

speciei se fac imediat simţite. Un exemplu clasic îl reprezintă nenumăratele insecte pe

care oamenii s-au străduit să le combată cu ajutorul insecticidelor. Rezultatul a fost nu

altul decât că insectele au devenit în scurt timp rezistente la insecticide. Evolu-ţioniştii

susţin că acesta este un exemplu demn de scos în faţă, de cum mutaţia „rezistent" a

salvat specia de la distrugere şi s-a propagat urgent în populaţie. Iată dovada că

mutaţiile avantajoase apar şi se propagă, deci, că pot avea rol în evoluţie...

Aşa apar lucrurile în biologia darwinist-propagandistă.

Acolo unde oamenii şi-au dat osteneala să investigheze lucrurile în amănunt, nu

mai stau aşa.

în primul rând, nu este vorba de o mutaţie „rezistent" apărută acum, de când se

folosesc pesticidele, ci despre

280


cu totul altceva. Numeroasele insecte dintr-o specie sau alta (fie ele ţânţari, lăcuste,

libărci, ploşniţe de câmp sau buha semănăturilor) posedă în mod natural un set de en-

zime ce detoxifică diverşii compuşi nocivi care ajung în organism. La tratamentul cu

pesticide, cele ale căror enzime reuşesc şă detoxifice în mod eficient otrava supra-

vieţuiesc şi se multiplică, iar celelalte nu. Astfel, în următoarea generaţie vor mişuna

descendenţii rezistenţi ai insectelor care erau rezistente încă dinainte.

Aplicarea pesticidului nu a făcut decât să selecţioneze dintre purtătorii unor enzime

cu variaţii mai mici sau mai mari în eficienţa faţă de un anumit compus, pe cel mai eficace.

Aşadar, nimic nou sub soare, nimic nou în materialul genetic al ţânţarului, ploşniţei,

libărcii sau ce-o fi fost.

Totuşi, intervin evoluţioniştii, care devin tenace dacă se văd contraţi, în unele

cazuri au loc mutaţii care fac en-zimele acelea şi mai „puternice" în lupta contra insectici-

dului.

Da, dar este vorba, cel mai adesea, despre o mutaţie de tipul duplicaţiei, adică

gena ce codifică enzima respectivă, în loc să apară o singură dată, apare în doză du -

blă, are o copie suplimentară. De unde, fireşte, mai mul te transcrieri şi o cantitate mai

mare de enzimă. Deci, eficienţă sporită, pe cale cantitativă.

într-un număr, extrem de redus, ce-i drept, de cazuri, este vorba, într-adevăr,

despre o mutaţie înnoitoare în gena codificatoare a enzimei: prin înlocuirea unui

ami-noacid într-un situs activ, în miezul lucrător al enzimei, aceasta devine mai

eficientă în a detoxifică unele insecticide.

Păi, vor sări evoluţioniştii, iată, o mutaţie utilă fixân-du-se în populaţie ! Aceasta

este evoluţie!

Da? Prin ce?

281

OANA IFTIME

Ţânţarul cu noul tip de enzimă este la fel de ţânţar ca şi ceilalţi. Poate da urmaşi cu

ei şi o şi face, spre neplăcerea celor agasaţi de pişcături.

Evoluţia ar trebui să conducă la apariţia unor specii noi... In cazul concret ales

aici, enzima, despre care am văzut de la bun început că avea o variabilitate intrinsecă

(altfel n-ar fi fost unele forme mai eficiente şi altele mai puţin eficiente) şi-a manifestat

„dreptul" ei nativ la variabilitate, fireşte, în limitele viabilităţii individului care deţine cutare

sau cutare formă.

Faptul că o variabilitate genetică mare, caracterizată inclusiv prin mutaţii

frecvente (chiar „voite" am putea spune) nu are nimic de a face cu evoluţia, este cu

precădere ilustrat de cazul anumitor patogeni precum notoriul Plasmodium falciparum,

agentul celei mai grave şi rebele forme de malarie.

Acest protozoar (organism unicelular, eucariot) „fen-tează" gazda producând

proteine cu o extrem de înaltă variabilitate care sunt dispuse în învelişul extern al para-

zitului. Astfel, el nu mai este recunoscut, de la o generaţie la alta, de către sistemul

imunitar al gazdei.

Sistemul imunitar reuneşte o serie de organe specializate în producerea şi

educarea de celule pentru apărarea organismului, precum şi în fabricarea de „arme

chimice" utilizate contra invadatorilor. Este un fel de academie militară a organismului.

Printre aceste arme se găsesc nişte proteine numite anticorpi, care se prind de

membrana celulei intrus, a parazitului şi îl conduc, frumos, la moarte. Organismul

identifică proteinele de pe suprafaţa parazitului şi fabrică anticorpi adecvaţi, care să se

poată ataşa la ele, or, parazitul schimbându-şi mereu proteinele de pe înveliş, anticorpii

nu se mai potrivesc şi iar trebuie fabricaţi alţii. Gazda şi parazitul se întrec într-o

cursă nebună.

282


în mod straniu, secvenţele genice corespunzătoare proteinelor de înveliş ale

parazitului variază intens, spre deosebire de restul genomului, care se comportă normal.

Şi totuşi, în afara acestei „cămăşi" cameleonice în veşnică schimbare, în veşnică mutaţie

s-ar putea spune, cu dreptate, plasmodiul rămâne plasmodiu şi nu altceva. Se poate

încrucişa, în cadrul ciclului său sexuat, cu orice alt plasmodiu din aceeaşi specie, care

tocmai şi-a afişat pe „armură" cine ştie ce noi combinaţii fanteziste de proteine.

Nici măcar simptomele bolii nu se modifică în timp, deşi, după cum am văzut, există

la plasmodiu o rată înspăimântătoare a mutaţiei.

Rata înaltă a mutaţiei poate face, deci, parte din „felul de a fi" al unei specii, fără să

implice „devenirea " ei întru altceva.

Rata mutaţiei la plasmodiu este însă întrecută cu mult de cea de la agentul unei

maladii cu mult mai grave decât malaria pernicioasă.

Este vorba despre virusul HIV, care poate dobândi, prin mutaţie, rezistenţa faţă de

diversele medicamente cu care se încearcă tratamentul SIDA. Fenomenul se petrece într-

un asemenea ritm încât, în cazul unuia şi aceluiaşi pacient, „populaţia" de virusuri

HIV dobândeşte şi apoi pierde de mai multe ori succesiv rezistenţa la unul şi acelaşi

medicament, cu care bolnavul este tratat, tocmai de aceea, cu intermitenţe.

Interesant este, din perspectiva dezbaterilor asupra evoluţionismului, nu atât

faptul că nu se modifică, în urma acestor mutaţii suferite de către agentul patogen şi

alte aspecte din tabloul clinic al bolii, cât reversibilitatea mutaţiilor la acest virus plin de

„surprize".

Or, evoluţia e definită ca ireversibilă...

Altceva mi se pare încă şi mai interesant. Am văzut că există atâtea mecanisme care

se împotrivesc mutaţiei.

283

OANA 1FTIME

Acum vedem că unele specii reuşesc, cumva, să „permită" o rată înaltă a mutaţiei, la

nivelul anumitor secvenţe din genom, acolo unde acest lucru este avantajos.

Chiar şi sistemul imunitar al vertebratelor conţine secvenţe de acest gen, cu o înaltă

variabilitate, tocmai pentru a putea încerca să facă faţă diverşilor patogeni care adoptă

strategii din cele descrise mai sus la plasmodiu sau la virusul HIV.

De unde „ştiu" mecanismele celulare unde să acţioneze contra celei mai mici

modificări şi unde să fie mai „îngăduitoare" ?

Să ne imaginăm acest sistem apărând prin evoluţie -adică prin încercări succesive,

desfăşurate până când celulele „nimeresc" tocmai secvenţele unde o asemenea in-

dulgenţă este benefică.

Până ar nimeri acolo, ar avea toate şansele de a-şi împăna genomul cu aberaţii într-

un asemenea hal, încât din toate punctele de vedere n-ar merita rezultatul — dacă ar mai

supravieţui până la el.

Iată, deci, că până şi mutaţia cea îndrăgită de evoluţio-nişti începe să pledeze contra

lor, şi încă tocmai din ipostaza sa cea mai activă.

S-a susţinut că există o mutaţie avantajoasă la om (nu şi că a dus la apariţia unei

specii noi...).

Aceasta ar fi mutaţia sickle-cell, care afectează sinteza hemoglobinei. Hematiile care

conţin hemoglobina anormală au formă de seceră (sickle, în lb. engleză), de unde

denumirea maladiei corespunzătoare, de anemie falci-formă (de lafalcula, seceră, în

latină; sickle-cell anemia, în engleză).

S-a observat că mutaţia este favorizată, că s-ar fi acumulat, în anumite populaţii care

trăiesc în zone cu mala-

284


rie. Acest fapt este normal, agentul patogen al malariei (Plasmodium malariae) nu

poate trăi în hematiile deformate. Indivizii bolnavi de anemie falciformă cel puţin nu fac

malarie, având, pe termen scurt, ca să spunem aşa, şanse mai mari de a supravieţui,

în caz de epidemie. De murit, însă, tot mor mai repede decât restul lumii, din pricina

„mutaţiei utile", a anemiei falciforme.

Prin urmare, s-a constatat faptul că frecvenţa mutaţiei sickle-cell, care, de altfel, este

recesivă, scade în populaţiile neexpuse la malarie, după cum este şi firesc pentru o

mutaţie care afectează atât de grav individul uman. Ge-notipul homozigot, adică purtător

a două copii identice, defective ale genei (ambele mutate în forma sickle-cell) este

letal, indivizii homozigoţi mor.

Aşadar, ce are a face fenomenul acesta cu evoluţia ? Defacto, mutaţia nu se

fixează şi nu se propagă. Specia se debarasează de ea, şi încă într-un mod crud, deşi

firesc, anume cu purtător cu tot.

O altă găselniţă evoluţionistă este „evoluţia" cotarului de mesteacăn, Biston

betularia, un fluture destul de anost, care trăieşte în Marea Britanie, pe scoarţa

mestecenilor, după cum îi spune şi numele (denumirea ştiinţifică a mesteacănului este

Betula pendula).

In vremurile în care Anglia suferea de pe urma poluării, predomina forma închisă la

culoare a cotarului, stare de fapt botezată melanism industrial şi declarată probă

incontestabilă a evoluţiei.

Surpriza a constat în aceea că, odată cu reducerea poluării, în populaţiile de cotari

au revenit formele deschise la culoare. Ideea era că bietul fluture, dacă nu se asorta cu

scoarţa copacilor, negri de fum în perioada „poluată" era mâncat, aşa că supravieţuiau

cu predilecţie exemplarele

285

OANA IFTIMF.

tuciurii. Acestea treceau neobservate de către prădătorii aripaţi, care se delectau cu

exemplarele deschise la culoare, uşor de reperat pe scoarţa înnegrită de funingine.

Genele alele care determină culoarea închisă, respectiv deschisă a aripilor sunt

exprimate după posibilităţile speciei, în mediul poluat ca şi în cel curat, doar că fluturii

albi sunt exterminaţi în mediul poluat, supravieţuind cu predilecţie cei negri. Când se

schimbă cerinţele mediului se schimbă şi proporţia varietăţilor de culoare. Fluturii de

culoare deschisă nu mai sunt dezavantajaţi, expuşi, într-un mediu mânjit de fum.

Exemplarele închise şi cele deschise la culoare sunt perfect interfertile, nefiind,

nici vorbă, specii diferite ci forme ale uneia şi aceleiaşi, care profită sau nu de homo-

cromie (asemănarea de culoare cu substratul).

Şi dacă, încet-încet, cotarii albi ar fi dispărut cu desăvârşire, ceea ce nu s-a întâmplat,

tot n-ar fi însemnat evoluţie, care presupune ceva nou, un câştig genetic. în acest

caz ar fi fost, evident, vorba despre o pierdere, respectiv pierderea din populaţie a

alelei pentru culoarea albă a aripilor.

Oricum am lua-o, evoluţia suferă...

Dacă speciile refuză să evolueze „de la sine", oamenii de ştiinţă, care ştiu ei mai

bine ce trebuie să facă o specie şi ce nu, se străduie adesea să imite presupusul

proces natural al evoluţiei în laborator, şi, zic ei, să-1 accelereze.

Astfel, trei autori şi-au publicat, de curând, în Nature rezultatele experimentelor pe

Bicyclus anynana, un fluture cafeniu, cu doi oceli (desene în formă de ochi) pe aripa

anterioară: unul mai mic, în partea anterioară a aripii, altul mai mare, în partea

posterioară.

Printr-o riguroasă selecţie, similară celei folosită pentru a obţine câini sau

porumbei de rasă, cei trei autori au

286


obţinut fluturi din aceeaşi specie, dar cu ocelii modificaţi: fie cel posterior mult mărit, fie

cel anterior lipsă, fie cel posterior lipsă, fie cu amândoi lipsă. Atragem atenţia asupra

faptului că autorii nu au intervenit în informaţia genetică, prin inducere de mutaţii, n-au

făcut decât să selecţioneze şi să încrucişeze exemplare cu un desen sau al tul, până au

odrăslit combinaţiile pomenite. Aşadar, informaţia genetică a fluturelui îi permitea să

exprime caracterele în cauză, respectiv să poarte desenele menţionate. Doar că

savanţii au forţat-o, prin selecţie, să iasă la iveală, în manifestarea sa.

Aceasta corespunde, afirmă autorii, cu modelele întâlnite la alte specii înrudite (B.

safitza, B.funebris, B. golo, B. ignobilis, B. mollitiă) ba, şi mai mult, „modelul" cu

ocelul anterior lipsă şi cel posterior prezent nu se mai întâlneşte la nici o specie

„sălbatică".

Autorii au concluzionat că „selecţia naturală, împreună cu caracteristicile

populaţionale, mai degrabă decât generarea variaţiilor fenotipice, sunt mai probabile

să domine procesul evoluţiei morfologice care a condus la spectaculoasa diversitate

a modelelor colorate de pe aripile fluturilor".

Parcă darwinismul ne învăţa altceva - anume că selecţia naturală nu poate acţiona

decât prin intermediul expresiilor fenotipice (reamintim că fenotipul este reprezentat

de totalitatea însuşirilor, a trăsăturilor unui organism, rezultate din interacţiunea

informaţiei genetice -respectiv a genotipului cu mediul) !

Oricum am lua-o, fluturii împodobiţi cu indiferent care desen rămân Bicyclus anynana,

compatibili pentru reproducere între ei şi nu cu speciile al căror desen au ajuns, cu forţa,

să-1 imite. Deci, nici în acest caz nu este vorba despre evoluţie, conchidem noi (dacă mai era

nevoie).

287

OANA IFTIMF.

Ciudat caz, acela al fluturelui ce păstra „ascunse" mai multe posibilităţi de coloraţie,

din care în natură nu se exprimă decât una. Iată că, uneori, speciile nu se grăbesc să-şi

modifice înfăţişarea, nici măcar când acest lucru este posibil, efectiv!

Un atare conservatorism arată că factorul dominant (după autorii studiului citat),

anume selecţia, se opune schimbării. Selecţia stabilizatoare, inamicul numărul unu al

mutaţiilor, acţionează...

Musculiţa de oţet, unul dintre caii de bătaie ai evolu-ţioniştilor s-a dovedit cam

nărăvaşă, în mai multe ocazii.

S-a spus că Drosophila subobscura, ajunsă în Americi dintr-o anumită populaţie din

vestul Europei ar fi „evoluat".

în ce consta „evoluţia", în acest caz?

Se ştie că în Europa ei de baştină Drosophila subobscura are aripi din ce în ce mai

lungi, cu cât trăieşte mai la nord, în regiuni umede şi reci. Astfel, în Spania şi Portugalia

se întâlnesc populaţiile de D. subobscura cu cele mai scurte aripi. Către nord, prin

Franţa, Germania etc, se întâlnesc populaţii cu aripi din ce în ce mai lungi, iar în

Norvegia, aripile ajung la lungimea lor maximă.

în California şi în nordul statului Chile, în zone calde, au ajuns, odată cu mărfurile

aduse pe vapoare sau avioane, musculiţe „spaniole", cu aripi scurte, care s-au adaptat

imediat în aceste regiuni cu o climă destul de similară cu cea a Peninsulei Iberice.

Musculiţa s-a răspândit, însă, din California către nord - spre Oregon şi Canada - iar

din nordul statului Chile către sud, spre Chiloe şi Ţara de Foc, deci spre regiuni tot

mai reci şi mai umede. Pe măsură ce a pătruns în ase-

288


menea regiuni, a dezvoltat populaţii cu aripi tot mai lungi.

Iată evoluţia! au strigat darwiniştii. Evident, vă înşelaţi, răspundem noi.

Musculiţa nu numai că n-a dat naştere unei specii noi pe noul continent, dar nici

măcar n-a „născocit" o adaptare nouă la condiţiile de climă rece şi umedă. A reprodus

ceea ce ştia ea să facă în asemenea condiţii, ce făcea, de altfel şi în Europa.

Musculiţele s-au răspândit de-a lungul coastei vestice a celor două Americi, de la nord

la sud, sub forma unei singure specii cu mai multe ecofor-me, după cum se prezenta şi

în Europa mamă.

Ecoformele sunt rezultatul adaptării organismelor la condiţii de mediu diferite.

Una şi aceeaşi specie poate avea aripi lungi în zonele reci şi aripi scurte în zonele

calde. La trecerea de la o zonă la alta se constată că adaptările adecvate zonei de

origine dispar, fiind reversibile (caracteristică a adaptării, spre deosebire de evoluţie,

despre care se susţine că este ireversibilă) şi apar unele noi, adecvate noilor

condiţii de viaţă.

Aşadar, musculiţa emigrantă s-a adaptat la condiţiile întinselor şi diverselor din

punctul de vedere al climatului teritorii de adopţie. Musculiţa cu aripi mici din zonele

calde este una şi aceeaşi specie cu cea cu aripi lungi, de climat rece, cu care se poate

împerechea fără nici o problemă, dacă o întâlneşte, în zbor, pe undeva.

Cât despre confuzia grosolană între ecoforme sau formele ecologice ale uneia şi

aceleiaşi specii şi nişte specii noi, aceasta este mai frecventă decât vă vine, poate, să

credeţi. Suspectăm că ea se face, adesea, cu intenţie, în apărarea cauzei de neapărat

a evoluţiei biologice.

289

OANA IFTIME

Un alt exemplu cu totul hilar al „evoluţiei" musculiţei de oţet este cel al populaţiilor

de Drosophilapaulistorum crescute de către savantul ultraevoluţionist Theodosius

Dobzhansky.

Acesta a crescut asemenea musculiţe, timp de mai multe generaţii, izolând două

„populaţii": una provenind din Columbia (dintr-o regiune de savane, Hanos în spaniola

americană, drept pentru care au primit numele de „musculiţele Llanos"; populaţia

provenea din descendenţa unei singure femele fecundate, prinsă din natură) şi una

din Venezuela, de pe malurile fluviului Orinoco (acestea au primit numele de

„musculiţele Orinoco").

Ambele suşe au fost izolate în 1958, izolarea însemnând că musculiţele Llanos

erau reproduse doar între ele şi cele Orinoco aşijderea, din când în când testându-se

dacă suşele (grupurile) astfel izolate se mai pot încrucişa între ele şi da urmaşi fertili.

între 1958 şi 1963, încrucişând exemplare „Llanos" cu exemplare „Orinoco" s-au

obţinut, întotdeauna, numai descendenţi fertili; din 1963 înainte, la încrucişare între

musculiţe Llanos şi Orinoco au rezultat, în descendenţă, femele fertile, dar masculi

sterili.

Având în vedere că sterilitatea descendenţilor, fie şi numai la un singur sex, este o

barieră suficientă pentru a împiedica fluxul de gene şi a determina izolarea repro-

ductivă (pentru că hibrizii, invariabil, ar „trage" către una din speciile părinţilor) şi că o

asemenea izolare se cunoştea de la specii „bune", adevărate, specii-specii, Dob-

zhansky a strigat „evrika". Iată, am obţinut două specii dintr-una !

Faptul că Dobzhansky însuşi n-a reuşit să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt, în 1963,

când, brusc, specia s-ar fi

290


scindat în două, nu mai conta, în euforia generală a dar-winiştilor. Multă vreme

experimentul lui Dobzhansky a constituit argumentul forte al evoluţioniştilor, cum că se

poate obţine „speciaţie" în laborator. Că, iată, s-a observat un caz concret de apariţie a

unei specii noi dintr-una veche.

Triumful evoluţionistului care se vedea pe sine întruchipând selecţia naturală a fost

destrămat de-abia la mult timp după 1971, anul în care Dobzhansky şi-a publicat

rezultatele.

Nişte iscoditori au vrut să reia experienţele de acest gen, preluând din nou

exemplare din savana columbiană şi de pe Orinoco şi punându-le să se încrucişeze.

Stupoare ! Masculii erau sterili cu toţii, de la bun început, şi femelele fertile, ca şi cum

speciaţia lui Dobzhansky s-ar fi extins în mod misterios şi la populaţiile sălbatice, care nu

fuseseră izolate, de cine ştie ce om se ştiinţă maniac, în scopul expres de a nu mai

schimba gene între ele.

Studiind lucrurile mai în amănunt s-a ajuns la concluzia că Drosophila paulistorum

cuprinde de fapt mai multe specii criptice („semi-specii" le-au spus unii, ca să mai salveze

„obrazul" evoluţionismului) al căror tip de izolare reproductivă constă tocmai în

sterilitatea hibrizilor masculi. D. paulistorum nu este numai D. paulistorum, ci un

grup de mai multe specii, care se deosebesc prin subtilităţi ce nu permit discriminarea

lor „cu ochiul liber". Aceste specii nu se pot încrucişa între ele, ca orice specii care se

respectă. D. paulistorum Llanos este o specie, iar D. paulistorum Orinoco, altă specie.

Prin urmare, un hibrid între doi indivizi aparţinând, fiecare, alteia dintre speciile

ascunse sub înfăţişarea de D. paulistorum va fi steril, precum catârul, rezultat din

încrucişarea speciei cal cu specia măgar.

291

OANA IFTIME

Din acest moment, experimentele lui Dobzhansky au căzut, am putea spune, sub

incidenţa genului burlesc: experimentele de speciaţie care au dus la obţinerea a

două specii... preexistente!

întrebarea care s-a pus de acum încolo a fost nu de ce musculiţele Llanos au

început în 1963 să dea masculi sterili la încrucişarea cu cele Orinoco, ci de ce n-au dat

masculi sterili din 1958 până în 1963-

Răspunsul exact nu ne va fi cunoscut niciodată, fiindcă nu putem da timpul înapoi.

O explicaţie plauzibilă ar putea fi următoarea:

Se ştie că, uneori, între două specii, mecanismul izolării reproductive nu implică

neviabilitatea, nici măcar sterilitatea hibrizilor, ci faptul că hibrizii, reproducându-se

între ei sau cu speciile parentale, pierd în descendenţă, treptat, garnitura genetică de

la una din speciile parentale, ca şi cum s-ar „autoepura". Acest fenomen, prin care

hibrizii se scutură, se dezic de informaţia genetică a uneia dintre speciile parentale

se numeşte introgresiune.

Prima musculiţă, deşi ea însăşi era un exemplar pur de Drosophila paulistorum

Llanos, ar fi putut fi fecundată de un exemplar din altă specie, descendenţii fiind nu

sterili, ci introgresivi, adică nişte supravieţuitori hotărâţi să scape de informaţia

genetică străină.

Or, tocmai acest aport genetic străin a perturbat mecanismele de izolare prin

sterilitatea hibrizilor masculi cu Orinoco. Descendenţii necunoscutului Zburător care

a ademenit femela de D. paulistorum s-au încrucişat cu Orinoco, rezultând masculi

nu sterili, după cum ar fi fost normal, ci fertili. însă, în timp, descendenţii hibrizi de

Llanos cu nu se ştie ce, încrucişându-se între ei, au eliminat genele străine, revenindu-se

astfel la „normal", adică la apariţia masculilor Llanos-Orinoco sterili.

292


Dobzhansky n-a fost singurul care a încercat să obţină speciaţie la musculitele de

oţet, în laborator. Zeci de oameni de ştiinţă au experimentat pe Drosophila melano-

gaster, D. pseudobscura, D. willistoni, D. silvestris, D. si-mulans. Le-au selecţionat după

cele mai diverse criterii: atracţie faţă de lumină sau întuneric, tendinţa de a zbura în sus

sau în jos, toleranţa sau intoleranţa la diverse substanţe chimice, peri mai deşi sau mai

rari pe corp, sensibilitate la umezeală şi temperatură.

N-a reuşit niciunul să facă dintr-o specie două, să obţină o izolare reproductivă clară şi

categorică, măcar de nivelul celei dintre musculitele Llanos şi musculitele Orinoco.

Cel mult, au constatat că musculitele dintr-una din populaţiile selecţionate prezintă o

tendinţă de a se împere-chea preferenţial cu cele din aceeaşi populaţie, dar fără a

exclude împerecherile cu cealaltă populaţie, care dădeau urmaşi fertili.

Nici nu este de mirare. Dacă selecţionezi o populaţie de musculite care au tendinţa

de a zbura în sus şi una cu tendinţa de a zbura în jos, „sus-zburătoarele" se vor împe-

rechea mai degrabă între ele decât cu „jos-zburătoarele"... fiindcă se întâlnesc în susul

containerului de experienţă! însă, pe undeva pe la mijloc, se vor împerechea invariabil şi

cu „jos-zburătoarele" şi în două-trei generaţii îndelung selecţionatele tendinţe de a zbura

în sus sau în jos se vor topi într-o populaţie de zburătoare în toate direcţiile.

Mai de mirare este că unii au numit aşa ceva „izolare reproductivă incipientă". Cam

de acest nivel au fost cele mai „promiţătoare" rezultate ale tuturor experimentelor din

aceeaşi categorie, a „speciaţiei în laborator". Ba, în unele cazuri, când unii cercetători

au refăcut experimentele altora, au ajuns la cu totul alte rezultate, în general mai puţin

relevante pentru ideea de speciaţie.

293

OANA IFTIME

între timp, rolul de argument-„baros" cu care evoluţio-niştii credeau că „sparg" orice

împotrivire a ajuns să revină altui experiment.

în 1964, nişte oameni de ştiinţă au colectat din golful californian Long Beach Harbor

trei perechi de viermi po-licheţi marini din specia Nereis (sau Nephthis) acuminata.

A fost crescută în laborator o populaţie de mii de exemplare de astfel de viermi,

proveniţi din cele trei perechi iniţiale.

Patru perechi au fost transferate la institutul oceanografie Woods Hole, unde au

fondat o nouă populaţie, ce a servit pentru teste de ecotoxicologie (specia fiind foarte

sensibilă la poluare) timp de peste 20 de ani.

Cuiva i-a venit ideea să-i folosească, fiind ei izolaţi de alţi viermi de acelaşi fel din

ocean, pentru a vedea dacă nu cumva deceniile de captivitate i-au transformat într-o

specie nouă. Din 1986 până în 1991, zona Long Beach Harbor a fost scotocită cu

febrilitate, în căutarea unor astfel de viermi. Populaţia iniţială, din care proveneau viermii

de la institut, n-a mai fost găsită.

Au fost găsite, însă, la distanţe destul de mari, două alte populaţii, care au fost

numite PI şi P2. Din PI, respectiv din P2 s-au prelevat câteva perechi de viermi, pentru

test. Şi, spre bucuria evoluţioniştilor, testele au arătat că viermii de la institut erau

izolaţi total şi de PI şi de P2, cu care nu puteau da urmaşi viabili.

Mai mult, manifestau şi o evidentă izolare etologică -de comportament, adică -

observată în cursul comportamentului care precede acuplarea. Analizele genetice au

relevat, la rândul lor, o serie de deosebiri.

Trei oameni de ştiinţă au publicat imediat un articol despre asta, trâmbiţând apariţia

unei specii noi prin selecţie şi izolare în laborator. Iar exemplul este şi astăzi folosit pe

internet, în dezbaterile dintre evoluţionişti şi crea-

294

INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢ1ONISMUL ŞTIINŢIFIC

ţionişti, cei dintâi dându-1 ca model imbatabil de specia-ţie, deci de evoluţie desfăşurată

„sub ochii noştri".

însă în cercurile ştiinţifice exemplul-„minune" n-a produs prea mult entuziasm.

Şi iată de ce:

Se ştie (ciudat, la stabilirea acestui fapt au participat şi unii din autorii articolului

incriminat mai sus, şi asta cu numai doi ani înainte de „viermănoasa" poveste a specia-

ţiei lui Nereism laborator) că N. acuminata este un complex de specii criptice (adică,

perfect similare morfologic dar distincte genetic şi izolate reproductiv, la fel ca mus-

culiţele lui Dobzhansky).

Trebuie avut în vedere că nimic, dar absolut nimic nu dovedeşte o cât de vagă

legătură între viermii de la institut (Nereis, să nu vă gândiţi la altceva...) şi cei găsiţi peste

27 de ani de la recoltarea primilor, în alt loc!

Cele două loturi puteau foarte bine să aparţină la două asemenea specii

criptice.

Relevanţa unui asemenea experiment de speciaţie în laborator ar trebui să ţină

cont de faptul că prezumtivele specii nou apărute trebuie să fi fost iniţial una şi aceeaşi

specie, precum şi de necesitatea ca acest fapt să se poată dovedi!

Nefiind cazul, speciaţia în laborator n-a făcut decât să producă din nou specii

preexistente.

„Culmea" argumentaţiei darwiniste privind speciaţia în desfăşurare priveşte

„speciaţia" prin parazitarea animalului studiat de către anumite bacterii ce produc izolare

re-productivă.

Cum s-a descoperit că există acest gen de bacterii ?

S-a observat că anumite populaţii de insecte, aparţinând, cu certitudine, uneia şi

aceleiaşi specii se manifestau unele faţă de altele ca şi cum ar fi fost specii separate,

295

OANA IFTIME

în urma acuplării nerezultând celule-ou viabile. Fenomenul a fost întâlnit, iniţial, la unii

ţânţari şi la unele viespi.

însă, când cineva a avut ideea (în alt context) de a trata cu antibiotice viespile din

două „specii" diferite, a constatat că, în urma tratamentului, „speciile" încep să dea una

cu alta urmaşi fertili.

A rezultat, în urma unor studii amănunţite, că în celulele lor trăiau bacterii (de

exemplu, bacterii din genul Wolbachid) care nu numai că se insinuau în ovule, dar

infectau şi spermatozoizii cu anumite proteine bacteriene care inactivau cromozomii

spermatozoidului. Pentru ca fecundaţia să aibă loc, este necesar ca ovulul infectat să

întâlnească un spermatozoid purtător de proteine sintetizate de către tulpina bacteriană

care a infectat şi ovulul. Bacteria din ovul ştie secretul acestei proteine, produse de

către congenerii săi, o anihilează şi face posibilă activarea cromozomilor

spermatozoidului, respectiv fecundaţia.

Dar, dacă bacteriile celor doi părinţi nu sunt de acelaşi tip, bacteriile din ovul nu pot

inactiva proteina bacteriană „blocantă" a cromozomilor din spermatozoid. în con-

secinţă, cromozomii spermatozoidului, paterni, rămân tăcuţi. De aici, infertilitatea

acuplărilor între insecte din aceeaşi specie, dar purtătoare de suşe (tipuri) de bacterii

diferite.

Există o serie de astfel de paraziţi ai insectelor (s-a estimat că circa 5% din speciile

de insecte ar purta asemenea paraziţi intracelulari, şi că ei există şi la alte grupuri decât

insectele) care împiedică încrucişarea indivizilor purtători cu indivizi neafectaţi şi,

corespunzător, o serie de „specii noi" proclamate în eroare.

însă aici intervine, după cum spuneam, „culmea" argumentaţiei darwiniste.

296


Unii evoluţionişti au susţinut că infectarea cu asemenea bacterii, izolând

reproductiv segmente din populaţiile unei specii, conduce la diferenţierea indivizilor

infectaţi cu bacterii diferite în specii noi, fiindcă ocazionează izolarea reproductivă şi,

implicit, acumularea în timp de mutaţii care ar conduce la izolarea reproductivă

absolută, activă chiar şi dacă bacteriile dispar, la un moment dat.

Interesantă interpretare, sau mai bine zis răstălmăcire, a faptelor! Realitatea, din

câte se vede, este exact pe dos - deşi nu se ştie de câte mii... sute de mii... milioane

de ani purtau viespile sau ţânţarii suşele lor distincte de bacterii, iată că nu numai că n-

au evoluat separat, dar că la dispariţia bacteriilor (prin tratamentul cu antibiotice) s-au

„regăsit" cu bucurie, dând îndată urmaşi fertili şi viguroşi. Unde sunt mecanismele de

izolare dobândite prin presupusele mutaţii acumulate în perioada cât nu s-au putut

reproduce între ei ?

Altfel spus, n-a apărut nici o specie nouă (cum ar fi trebui să se întâmple, judecând

evoluţionist), nici măcar n-au fost recunoscute specii preexistente (ca în alte

exemple), ci, şi mai şi - specii preexistente au „fuzionat", s-au dovedit a fi una singură.

Halal speciaţie.

Vă veţi fi săturat de musculiţe, viespi, cotari, ţânţari, viermi, bacterii, malarie şi

virusuri. Poate că vă întrebaţi, dacă veţi fi urmărit documentare evoluţioniste la televi -

zor, cum e cu mult trâmbiţatele ţestoase de Galapagos şi cu cintezele lui Darwin?...

Insulele Galapagos sunt numai unul din multele arhipelaguri date ca exemplu de

„laboratoare ale evoluţiei". Este adevărat, pe acolo a trecut însuşi Darwin şi se zice că

acolo i-ar fi venit geniala sa idee, cu care ne mai luptăm şi astăzi.

297

OANA IFTIMF.

Dacă în realitate are loc acolo vreun proces de evoluţie, vom vedea îndată.

Să fie oare „laboratorul" arhipelagului mai bun decât laboratoarele dotate cu

tehnică de vârf ale savanţilor evoluţionişti?...

Se susţine, şi se repetă, în documentare, că pe insule le Galapagos, care au

apărut din ocean prin activitate vulcanică acum câteva milioane de ani, primele specii

au fost aduse de vânt sau de curenţii marini, pentru ca mai apoi să se diversifice.

Diversificarea a fost generoasă, astfel încât, la ora actuală, fiecare insulă are propria sa

subspecie de ţestoasă uriaşă.

Documentarele şi opinia generală evoluţionistă afirmă că strămoşul acestor

ţestoase uriaşe a fost o specie de ţestoasă de talie obişnuită, din America de Sud,

care a ajuns în Galapagos plutind pe ocean, fie pe bucăţi de plaur, fie pe buşteni

aduşi de fluvii în ocean.

Sosind în arhipelagul Galapagos, care în perioada glaciară nu consta decât din cinci

insule în loc de şaptesprezece cum sunt astăzi, au mai plutit, ceva, ajungând să ocupe trei

din cele cinci insule. La sfârşitul perioadei glaciare, cea mai mare dintre cele trei insule s-a

fragmentat în treisprezece, populaţii de ţestoase rămânând pe douăsprezece, în total,

adăugând şi cele două insule „nefragmentate", erau paisprezece insule cu populaţii de

ţestoase.

Pe unele insule, clima a devenit aridă, iar ţestoasele a trebuit să mănânce cactuşi şi

frunze din arbuşti, nemaia-jungându-le iarba rară. De aceea, carapacea lor a căpătat o

formă caracteristică, zisă „cu şa" care le permite să întindă mult gâtul în sus, după

frunze.

Pe alte insule, clima rămânând umedă, ţestoasele n-au căpătat forma „cu şa", ci au

rămas „fără şa". Iar pe una anume, pe cea mai mare, populaţia de acolo a dat şi forme

„cu şa" în zonele aride, şi forme „fără şa", în cele

298


umede. Reţineţi, dar, că pe fiecare insulă unde au apărut ţestoase „cu şa" această

trăsătură a evoluat independent, sub presiunea aceloraşi condiţii de mediu...

Recunoaşteţi stilul documentarelor ?

Uf! Dacă aţi putut urmări acest scenariu încâlcit, e bine. Dacă nu, înseamnă că

evoluţioniştii au reuşit să vă zăpăcească. Ia uite, dom'le, câte ştiu ăştia.... Pe asta se şi

bazează, adeseori: pe copleşirea auditoriului sub un torent de informaţii din care trag

ce concluzii vor fiindcă nimeni n-are răbdare să-i urmărească. Ei bine, hai să urmărim

de data asta, ca să vedem dacă e, într-adevăr, aşa cum zic ei...

Am reţinut că ţestoasele au venit peste ocean, cu pluta, sau înot... Vi se pare

plauzibil? Ţestoasele de uscat înoată bine, contrar numelui. însă a înota spre o

destinaţie necunoscută, mii de kilometri în ocean, sună cel puţin suspect. Câte

ţestoase ar fi trebuit să ajungă în ocean, duse de viituri sau pe cine ştie ce alte căi,

pentru ca una să nimerească din pură întâmplare pe un ţărm îndepărtat, vie ? Câţi

kilometri poate supravieţui o ţestoasă de uscat bălăbănindu-se în voia valurilor mării ?

Câte mii de kilometri ? N-aş sfătui pe nimeni să supună teoria probei practice, precum

Thor Heyerdahl cu expediţia Kon-Tiki, şi să încerce să traverseze Pacificul cu barca, spre

Gala-pagos, remorcând la pupa o ţestoasă de uscat. Aşa ceva nu se poate numi decât

cruzime faţă de animale, iar biata creatură ar trece în lumea drepţilor cu mult înainte de

sosire.

Cât despre ţestoasele de uscat care au trecut oceanul pe plauri, sau pe buşteni,

oricine e cât de cât familiarizat cu obiceiurile ţestoaselor de uscat ştie că ele nu frecven -

tează plaurii... tocmai fiindcă sunt de uscat. Iar pe buşteni... Nu cumva am terminat-o de

mult cu ştiinţa şi deja sfidăm bunul simţ ?

299

OANA IFTIMF.

Să zicem, totuşi, că ţestoasele au trecut, cumva, marea şi au ajuns în Galapagos.

Poate că aţi mai reţinut şi că la început toate erau „fără şa" şi că, mai apoi, pe unele in-

sule au apărut din cele „cu şa".

Atât cea mai nordică insulă, cât şi cea mai sudică din arhipelag au rase „cu şa". Logic

ar fi fost ca rasele „cu şa", având în vedere că s-au „tras" din cele fără, să fie genetic mai

înrudite fiecare cu rasa fără şa cea mai apropiată, şi chiar aşa susţineau teoriile

evoluţioniste despre originea raselor de ţestoase.

Ei bine, testele genetice au arătat că ţestoasele cu şa, din insula cea mai de la nord

şi cea mai de la sud, ar fi mai apropiate între ele decât de orice alte subspecii, cu sau

fără şa.

Şi, credeţi sau nu, am citit cu ochii mei un comentariu evoluţionist cum că aşa ceva

se explică prin nu ştiu ce curent marin care le-ar fi plimbat de la o insulă la alta printre

celelalte insule dintre extrema nordică şi cea sudică, având mare grijă să nu le azvârle

din greşeală pe insula neavenită şi să le strice compoziţia genetică prin încrucişări cu

rudele cu sau fără şei de pe acolo.

Deja începe să semene cu povestea baronului Miinch-hausen călărind pe ghiulea...

Evoluţioniştii, disperaţi că ţestoasele le strică laboratorul evoluţiei, s-au supărat, se

vede treaba, pe ele.

Dacă analizele genetice ale ţestoaselor din arhipelag au dus la asemenea

răsturnări de situaţii, ce să mai spunem despre alte analize genetice, care s-au făcut

spre a vedea de care specie de ţestoasă de uscat din America de Sud sunt mai

apropiate ţestoasele din Galapagos, deci, care le-ar fi putut fi „strămoşul".

Rezultatul a fost pe măsura precedentului: informaţia genetică a ţestoaselor din

arhipelag are cele mai multe puncte comune cu a unei specii din Argentina, de care

300


nu le desparte doar Pacificul, ci şi munţii Anzi (care sunt, ne spun geomorfologii, mai

vechi decât arhipelagul Galapagos). Ce-ar mai fi trebuit să facă bietele ţestoase, ca să

se conformeze teoriei lui Darwin ? întâi alpinism şi abia mai apoi înot de

performanţă ?...

Se zice că în arhipelagul Galapagos mai sunt destule ţestoase care ar fi apucat

vizita lui Darwin. Având în vedere că de-atunci n-au trecut nici 200 de ani, iar ţestoasele

de Galapagos se bănuie c-ar trăi peste 300, respectivele reptile ar avea şanse (sperăm

noi) să apuce şi sfârşitul teoriei darwiniste.

La fel de celebre ca ţestoasele gigante sunt cintezele de Galapagos, poreclite

„cintezele lui Darwin". Despre ele, teoria darwinistă susţine că au venit în zbor (iată,

asta chiar se poate!... salutăm noi apariţia câte unui element verosimil în tezele

evoluţioniste), iar apoi, dintr-o singură specie aterizată în arhipelag, s-au diversificat o

mulţime, unele cu cioc subţire, altele cu cioc mai gros, altele cu cioc şi mai gros, în

funcţie de tipul de hrană pe care s-au adaptat să-1 consume: insecte, muguri, sâmburi...

Dornici să surprindă evoluţia în acţiune, nişte oameni de ştiinţă s-au instalat pe o

insulă din Galapagos, urmărind cintezele, convinşi fiind că „trebuie" să observe ei

vreun fenomen evolutiv, doar se aflau în „laboratorul evoluţiei". într-adevăr, la o

specie de cinteză cu cioc mare (Geospiza fortis), în urma unei secete care a favorizat

anumite plante cu sâmburi foarte tari, au pierit exemplarele cu ciocuri „mai" slabe şi

astfel în câţiva ani (prin anii 70) talia medie a ciocului la G. fortis a crescut cu 4%.

Iată evoluţia! au strigat, ca de atâtea ori, savanţii. Şi, ca de atâtea ori, s-a dovedit

că s-au grăbit. în arhipelag au urmat o serie de ani ploioşi, plantele cu sâmburi tari

au fost defavorizate, selecţia asupra cintezelor s-a inversat şi talia ciocurilor a scăzut la

loc. Apoi iar secetă şi cio-

301

OANA IFTIME

curi mari, chiar şi mai mari ca data precedentă, în anii '80, din nou ploi şi ciocuri mici,

în anii '90...

în locul selecţiei direcţionale darwiniste, care ar fi trebuit să tot lucreze la mărirea

ciocului, până ce ar fi făcut din biata cinteză tucan, avem o fluctuaţie a dimensiunilor

ciocului cu „deal şi vale", care gravitează în jurul unei medii multianuale relativ

constante.

Iată că până şi „ cintezele lui Darwin" se dezic de dar-winism...

Mai există nenumărate „dovezi directe" ale evoluţiei.

Un gen anume merită, poate, să ne oprim asupra lui.

Există oameni de ştiinţă care susţin că o specie se poate răspândi în spaţiu în

forma unui „inel", ocupând habitate (teritorii) favorabile dispuse „circular" în jurul

unui „nucleu" de habitat nefavorabil. Se susţine, de asemenea, că, pe măsură ce se

îndepărtează de punctul de unde a pornit şi în care se întoarce, în cele din urmă, specia

evoluează. Prin urmare, atunci când cercul se închide, cele două capete extreme sunt

izolate reproducător, deşi sunt legate între ele prin populaţii fertile între ele.

Aşa ceva a fost denumit speciaţie în cerc (uneori chiar „în cerc deschis", sau cu

termenul german Rassenkreis -cerc de rase, a se subînţelege că rasele „extreme" deja

sunt izolate reproducător şi că nu mai dau urmaşi fertili. Şi că dacă „lanţul" se întrerupe

undeva, hop! apar două specii dintr-una singură...

Poate că v-aţi imaginat că este greu să susţii aşa ceva cu exemple.

Voi cita, totuşi, două „clasice", după promotorul şi „specialistul" speciaţiei în cerc,

Ernst Mayr.

Primul se referă la piţigoiul mare (Parus major). Din Europa şi până la Amur se

întinde subspecia P. major

302


major. în India, Indochina şi Persia se găseşte subspecia P. major cinereus, care

intergradează (atenţie, intergra-dează, nu introgradează) cu P. m. major va nordul Iranu-

lui, iar în China, Manciuria, Coreea şi Japonia subspecia P. major minor, care

intergradează cu P. m. cinereus în Indochina.

Intergradarea înseamnă că cele două subspecii trec „lin" dintr-una într-alta, prin

forme intermediare.

P. m. minor se întâlneşte cu P. m. major pe Amur şi multă vreme s-a susţinut că

„inelul" care ocoleşte zonele aride ale Asiei Centrale nu se închidea aici, că P. m. major

şi P. m. minor se comportau unul faţă de altul ca două specii distincte şi nu dădeau

urmaşi viabili.

Iată, totuşi, că s-a descoperit că şi aici cele două subspecii intergradează, deci

inelul se închide. Deşi acest lucru s-a stabilit cu certitudine, unele cărţi continuă să pre -

zinte acest exemplu ca „dovadă a evoluţiei". Speciile de piţigoi citate se învârt la

nesfârşit, pe infinitul unui cerc, în jurul ideii absurde de evoluţie. Nu există nicăieri o „în-

trerupere", un punct, un loc în care speciile să nu se poată încrucişa între ele,

arătând, prin aceasta, conform teoriei evoluţioniste, că piţigoii pribegiţi cândva, spre

răsărit s-au desprins într-o specie diferită de cea iniţială, din care au plecat

„migratorii".

Al doilea exemplu se referă la pescăruşi.

Până nu demult, se credea că pescăruşul argintiu (La-rus argentatus) şi cel cu spate

negru (Larus fuscus), care în Europa nu dau nici un fel de hibrizi, sunt „legaţi" între ei

prin subspecii care unesc „inelul" peste Siberia, Alaska şi Canada.

Astfel, L. argentatus european intergradează cu subspeciile de L. argentatus din

America de Nord, prin Islanda şi Groenlanda; L. argentatus din America de Nord in-

tergradează cu L. argentatus din Siberia, iar acesta cu L.

303

OANA IFT1MF.

fuscus din Siberia, care intergradează cu L.fuscus din Europa, care însă nu mai

intergradează aici cu L. argentatus.

De data aceasta, „inelul" s-a „rezolvat" nu prin „închidere" ci prin „rupere" în două

locuri. S-a demonstrat că ceea ce se credea că este o subspecie siberiana de L.fuscus

este, de fapt, o specie de sine stătătoare, L. heuglini, care nu hibridează nici cu L.

fuscus nici cu ce e mai la est, către Siberia. Aşadar, s-a zis cu speciaţia în cerc, dat fiind

că nu mai există...cercul.

Iată că evoluţionismul n-a rezistat nici la „proba de inele"...

Astfel de dovezi ale evoluţiei apar mereu. Obstinaţia celor porniţi să susţină cu

orice preţ, (al adevărului, al coruperii altora la un neadevăr, al prestigiului propriu, al

prestigiului ştiinţei, al demnităţii umane, in genere) o teorie care nici măcar nu are

nevoie să fie atacată pe cine ştie ce baze filozofice, de la exterior, dat fiind că oricum

face implozie nu se lasă, însă, convinsă.

La creme de la creme o reprezintă, fără îndoială, scenariul evoluţiei omului, de care

ne vom ocupa în continuare. Ar fi meritat, poate, un capitol aparte.

Am reconsiderat, însă, având în vedere că face, totuşi, parte clin una şi aceeaşi

minciună.

Evoluţia omului (de către om)

Exploatarea omului de către om a umplut de indignare piepturi proletare.

Evoluţia omului, tot de către om, care a imaginat un întreg scenariu în încercarea de

a explica în ce fel s-a tras el din maimuţă.ergo cum n-a fost creat de Dumnezeu îi

304

INTRODUCERE IN ANT1EVOLUTIONISMUL ŞTIINŢIFIC

indignează pe mulţi alţii, dintre care unii iau atitudine în scris...

Nu mă voi feri de comentarii aspre. Dacă filmul apariţiei vieţii sau cel al evoluţiei lumii

vii în ansamblu vi s-au părut prosteşti, aflaţi că partea a treia a trilogiei este de

aproximativ aceeaşi calitate.

Maimuţele au fost distribuite în rolul de strămoşi ai omului pe criteriul

„asemănării" (îi rog pe partizanii ideii de creaţie să scuze termenul...).

Atât omul cât şi maimuţele „superioare", numite şi antropoide (urangutanul, gorila,

cimpanzeul etc.) aupolice-le opozabil — degetul mare poate fi adus în faţa palmei.

Antropoid înseamnă „asemănător omului", -oneste un sufix care indică similaritatea.

Spre deosebire de om, maimuţele au şi halucele opozabil - degetul mare de la

picior poate fi întors către plantă.

Nici omul, nici maimuţele antropoide nu au coadă.

Grupele sanguine şi tipurile de hemoglobina sunt similare, la om şi la maimuţele

antropoide.

Ca şi în cazul filogeniei generale s-au căutat argumente pentru susţinerea acestei

teze neobişnuite, care venea să răscolească sutele de ani de încredere în statutul de fi -

inţă aparte a omului creat din prea multă dragoste divină, întru asemănarea nu a

maimuţei ci a Creatorului său.

S-a postulat că omul nu s-ar trage din maimuţele actuale ci dintr-un strămoş comun

cu acestea.

S-au adus, în sprijinul filiaţiei omului din maimuţa strămoaşă a tuturor maimuţelor

dovezi etologice, teratologice şi paleontologice. Sau cel puţin aşa afirmă adepţii teoriei de

susţinut (sau de demontat, depinde de unghiul din care priveşti problema).

305

OANA IFTIME

Dovezi etologice ale descinderii omului din maimuţă

Etologia studiază comportamentul animalelor. Trebuie să atrag atenţia asupra faptului că utilizarea noţiunii de etologie umană este considerată abuzivă chiar şi în contextul evoluţionismului. Comportamentul uman face, după cum se ştie, obiectul unei discipline aparte, anume psihologia.

Dovezile etologice de care fac uz evoluţioniştii se referă la similarităţile dintre mimica omului şi a antropoidelor. „Emoţiile primare" - furie, teamă, plăcere - s-ar traduce prin expresii faciale asemănătoare. Doar că nu numai omul şi antropoidele fac anume grimase. Contracturi ale muşchilor faciali exprimând furie sau teamă se întâlnesc la o sumedenie de animale.

Duceţi-vă şi mângâiaţi-vă câinele, dacă aveţi, şi veţi vedea cu ochiul liber, după „mutriţa" pe care o face că se bucură, că îi place. Sau, în caz că nu aveţi dumneavoastră înşivă câine, apropiaţi-vă de unul „comunitar" (iată, contribuim la fixarea neologismelor...) şi încercaţi aceeaşi figură. S-ar putea să obţineţi o expresie de furie combinată cu teamă... Oricum, e un experiment cam riscant, aşa că mai bine renunţaţi la el şi rămâneţi să citiţi în continuare.

Omul şi antropoidele nu au monopol pe mimica „emoţiilor primare".Toate animalele manifestă aceste emoţii, fiecare după cum le ajută faciesul.

Asemănarea grimaselor va fi, evident, mai pronunţată între speciile cu muşchi faciali mai dispuşi la anumite tipuri de mişcări. Despre câini se spune, adesea că au „ceva uman" în mimică, ceea ce nu putem spune cu aceeaşi convingere despre, eu ştiu, arici sau liliac.

Limitarea în sine a celorlalte vieţuitoare la „emoţii primare" mi se pare că reflectă un complex de superioritate.

306


Am văzut rozătoare - şoareci săritori, nutrii mângâin-du-se, efectiv, cu lăbuţele

anterioare şi frecându-şi boturile într-un gest care aducea binişor cu sărutul uman. De

remarcat că acest comportament nu preceda actul sexual, erau, pur şi simplu, gesturi de

tandreţe adevărată, neinteresată reproductiv.

Astfel de gesturi au fost observate dintotdeauna de către iubitorii sau mai puţin

iubitorii de animale. O prietenă, medic veterinar, atent observator al comportamentului

animalelor mi-a povestit, cândva, o întâmplare cu iepuri domestici. După o fătare grea,

femela se afla între viaţă şi moarte. Masculul a refuzat hrana, a devenit agresiv când

stăpâna a încercat să-1 ia de lângă femelă şi, lăsat fiind, în cele din urmă, să rămână

lângă ea nu s-a clintit de acolo până ce „soţia" lui nu şi-a revenit.

întotdeauna m-am întrebat de ce se încăpăţânează unii să reducă la bazai, la

„primitiv" comportamentul animalelor. Pentru a exista un factor comun simplu între om şi

animale, precum şi o arie în care acesta din urmă să-şi conserve superioritatea, în

condiţiile în care elementele care îl distingeau în mod tradiţional de animale (imago Dei,

chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, precum şi sufletul) erau negate ?

Furia, teama dar şi dragostea se exprimă similar nu doar la maimuţele antropoide

şi la om ci şi la multe alte vieţuitoare. Numai orb să fii...

Dovezi aduse de către teratotogie în sprijinul evoluţiei omului din maimuţă

Teratologia studiază monstruozităţile, aberaţiile morfologice care apar la unele

exemplare de fiinţe vii şi, mai recent, bazele genetice ale acestor aberaţii.

307

OANA IFTIME

în sprijinul originii animale a omului, în mod specific al descinderii noastre din maimuţă

s-au adus observaţii asupra unor astfel de monstruozităţi, între care prezenţa la unii

oameni a mai multor perechi de mamele sau a cozii.

Acestea ar fi caractere atavice, care la strămoşii speciei erau normă comună şi care

revin ocazional, din negurile evoluţiei.

în primul şi în primul rând, „maimuţele" presupuse a fi strămoşii omului nu au

mai multe perechi de mamele, ci una singură.

Apendicele nelalocul său prezentat drept coadă este rezultatul apariţiei unor

vertebre coccigiene în plus. Vertebrele coccigiene sunt cele de la baza, de la capătul

de jos al coloanei.

S-a dovedit că astfel de incidente se datorează malfunc-ţiei (proastei funcţionări)

genelor homeotice. După cum am mai precizat, genele homeotice controlează dezvolta-

rea diferitelor segmente ale organismului. Ele comandă câte „piese", de ce mărime şi

în ce număr vor face parte din fiecare regiune a corpului. Mutaţiile lor au, uneori,

consecinţe dezastruoase, incompatibile cu viaţa. Alteori, defectele sunt de mică amploare

— mamele în plus, vertebre coccigiene în plus.

în această ordine de idei, să ne ierte Cel de Sus, dar şi foetuşii care au cine ştie ce

alte diformităţi ar trebui consideraţi dovezi ale evoluţiei, dat fiind că multe alte defecte

decât mamelele supranumerare şi „coada" sunt rezultatul mutaţiilor genelor homeotice.

Dovezi paleontologice ale evoluţiei omului

Febra recurentă a „verigilor intermediare" îi afectează, desigur, şi pe evoluţioniştii

„specializaţi în om".

308


Pornind de la premiza că omul are un strămoş comun cu maimuţele antropoide,

strămoş care ar fi avut o descendenţă mai bogată în linii evolutive, din care n-au su-

pravieţuit, însă, decât acestea două s-au căutat şi încă se mai caută formele fosile

intermediare între acest strămoş şi omul actual.

Punctul în care s-a produs desprinderea din trunchiul comun a liniei evolutive care

a condus la apariţia omului de cele care au condus la apariţia diferitelor grupe de

maimuţe a fost destul de controversat. El a fost plasat, teoretic, acum 15 milioane de ani,

cu destulă generozitate.

în fapt, cele mai vechi fosile încadrate de către evolu-ţionişti în familia formelor

intermediare strămoş antro-poid-om sunt cu mult mai recente.

Fosilele au fost reunite în câteva grupuri, pe care le vom prezenta, cu ajunsurile

proprii şi neajunsurile pe care le au, ca presupuşi strămoşi ai omului.

(Ruda solitară)

Recent (iunie 2002) a fost descoperit, la vest de Valea Marelui Rift, un presupus

hominid fosil, botezat Sahelan-thropus tchadensis, despre care înşişi descoperitorii săi

spun că semăna, cel mai probabil, cu cimpanzeul actual, fără a exclude, însă,

posibilitatea de a-1 plasa între strămoşii omului. De ce să o excludă, când pot să

n u ? ! . . . încă şi mai de curând s-a emis, însă, şi ipoteza că Sahe-lanthropus n-ar fi decât

o gorilă femelă.

Oricum, se remarcă prudenţa autorilor schemei filoge-netice publicate în Nature, în

care nu mai este figurat un arbore având drept „fructe" diferitele specii de hominide şi

omul actual ci un soi de diagramă temporală de tip „floating bars". Adică, fiecare

specie stă pe câte un „covoraş" individual, lung şi îngust, care precizează presu-

309

OANA IFTIME

pusele limite temporale ale existenţei respectivei specii, fără a indica, însă, vreo

legătură filogenetică, de rudenie, cu celelalte specii.

(Grupul australopitecilor)

Australopitecii („maimuţele sudice") au fost descoperiţi în Africa, cele mai vechi

fosile de tip australopitecin (aşa-numitul Orrorin tugenensis) datând, pare-se, de

acum 6 milioane de ani (în caz că Sahelanthropus nu va beneficia şi el de aceeaşi

încadrare).

O specie ceva mai recentă, dar mai bine caracterizată este Ardipithecus ramidus,

un australopitec de tip „gra-cil" vechi de aproximativ 5,8-4,5 milioane de ani, care a fost

descoperit în Etiopia. Australopitecii gracili aveau o linie mai fină decât confraţii lor

„robuşti", după cum îi arată şi numele, ceea ce a făcut să fie plasaţi, dintr-un soi de

prejudecată estetică, aş zice, mai degrabă, decât pe alte baze, oricum inexistente,

între strămoşii omului.

Un presupus descendent al său este Australopithecus anamensis, vechi de 4,2- 3,9

milioane de ani, descoperit în Kenya.

Tot în Africa au fost descoperiţi Australopithecus afa-rensis, prin fosile de vârste

cuprinse între 4 şi 2,5 milioane de ani, Australopithecus africanus, vechi de 3,5 până la

2,5 milioane de ani, Australopithecus bahrelghazali, cu fosile datate între 3,5 şi 3

milioane de ani şi Australopithecus garhi, vechi de 2,5 milioane de ani.

Kenyanthropus platyops este un alt hominid fosil african, vechi de circa 3,5

milioane de ani şi deţinător al unei poziţii controversate, din chiar punctul de vedere al

savanţilor evoluţionişti. Ar putea fi un strămoş al omului mai demn de încredere decât

alţi australopiteci, constituind un gen nou din care ar fi evoluat omul, sau o altă

310

INTRODUCERE IN ANT1EVOLUŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC

specie de australopitec şi atât sau, pur şi simplu, un afa-rensis cu trăsături ceva mai

deosebite.

Reamintim că australopitecii zişi „gracili", spre deosebire de cei „robuşti", cu care au

fost, într-o anume măsură, contemporani, aveau linii mai fine, talie mai mică şi sunt

consideraţi, spre deosebire de verii lor mai zdraveni a face parte dintre strămoşii omului

(vezi comentariile de mai sus).

Din păcate, o serie de date pledează contra acestei supoziţii.

Australopitecii aveau o capacitate craniană mică, de 400-500 cm3, similară cu a

cimpanzeului, cu care semănau, de altfel şi ca înfăţişare şi ca mod de viaţă. Erau se-

miarboricoli, cu deplasare alternă, când patrupedă, când bipedă şi brahiaţie.

Trăiau, adică, mai mult în copac, mergeau când în patru labe, când în două şi se legă -

nau, probabil, în mâini, pe crengi.

S-a spus, în virtutea găselniţei marxiste munca l-a creat pe om că australopitecii

trebuie că se aflau pe drumul spre umanizare, dat fiind că foloseau nişte unelte

simple de piatră. Dar! maimuţele actuale (cimpanzeii şi urangutanii în mod cert)

folosesc şi ele unelte, ba le şi fasonează. Curăţă beţe de frunze pentru a scormoni cu

ele în termitiere (după termite, un fel de furnici uriaşe, care îşi fac nişte furnicare cu

pereţi duri şi miriade de galerii înguste) sau mestecă frunze, pentru a obţine o masă

care se îmbibă uşor şi le vâră în scorburi cu apă de unde nu pot bea altfel.

Ca să nu mai discutăm despre faptul că şi alte animale folosesc „unelte". Exemplul

vidrei, care sparge soicile iz-bindu-le de pietre pe care le ţine pe burtă a devenit clasic.

Argumentele în baza cărora australopitecii au fost plasaţi între strămoşii omului sunt

complet neconvingătoare.

311

OANA IFTIME

(Genul Homo —formele timpurii)

In impostură, nişte fosile care nu au cine ştie ce ele a face cu Homo sapiens, omul

actual, au fost încadrate în acelaşi gen (grup de specii strâns înrudite).

Homo habilis, vechi de 2-1,6 milioane de ani avea o capacitate craniană ceva mai

mare decât cea a australopi-tecilor (500-600 cm3) şi în jur de 100 cm înălţime. Ruda sa

apropiată, în opinia evoluţioniştilor, Homo rudolfensis avea neurocraniul (bolta

craniului, locul unde este adăpostit creierul) mai voluminos (600-800 cm3) şi era mai

înalt, de până la 150 cm. Membrii ambelor specii făceau unelte din piatră. Sunt

consideraţi descendenţi ai austra-lopitecilor gracili (uneori sunt chiar incluşi între

aceştia, iar pe //. rudolfensis, o teorie îl include în genul Kenyan-thropus).

Din ei ar fi descins Homo ergaster, cunoscut din fosile datate între 1,8 şi 1,2 milioane

de ani şi Homo erectus, ale cărui fosile ocupă o nişă destul de impresionantă în timpul

geologic, de acum 1,8 milioane de ani până acum 100.000 de ani.

Homo ergaster atingea 170 cm înălţime şi avea o capacitate craniană de 750-1250 cm3.

Rămăşiţele sale au fost găsite în Africa, alături de unelte din piatră pe care se pare că

le fasona şi le utiliza.

Homo erectus, confratele său eurasiatic, comparabil ca talie şi volum al

neurocraniului este cunoscut sub numele de Pithecantropus (specie fosilă descoperită

în Arhipelagul Java), respectiv Sinanthropus (fosilă din China). Confecţiona unelte

din piatră şi se consideră că ştia să exploateze focul apărut în mod natural (din

trăznet), fără a şti, însă, să-1 producă el însuşi.

Dat fiind că a fost pentru multă vreme contemporan cu forme „avansate" ale genului,

ba chiar a dispărut în urma

312


lor, Honio erectus nu avea cum să fie „strămoşul strămoşilor" omului, deşi mult timp i

s-a atribuit acest statut.

Ca un detaliu hilar, reconstituirile unor exemplare ale genului Homo variază, ca

aspect, sinantropul fiind reconstruit astfel încât să semene cu tipul chinez actual, iar pi -

tecantropul mai degrabă cu rasa albă, ceea ce demonstrează în ce măsură

reconstituirile antropologice sunt opere de ficţiune inculcate de prejudecăţi.

în fapt, o fosilă nu permite reconstituirea fidelă a exemplarului viu. Anumite părţi -

spre exemplu, nasul, urechea externă sau organele genitale externe sunt imposibil de

modelat pe baza fosilelor. Chiar şi forma generală a corpului nu poate fi decât

aproximată. Nu ai cum şti de ce culoare avea pielea un hominid fosil şi nici cât de

oblici îi erau ochii...

(Genul Homo —formele „avansate")

Tot în genul Homo au fost încadrate şi alte fosile, considerate, chiar, mai apropiate de

omul actual decât precedentele descrise, prin caracteristici precum craniul mai înalt,

de capacitate mai mare sau bărbia mai pronunţată.

Alte caracteristici (arcadele mari, curbura spatelui, lărgimea toracelui) le „trag înapoi",

către reprezentanţii „primitivi" ai genului.

Cei mai vechi reprezentanţi „avansaţi" ai genului Homo fac parte din specia //.

antecessor, ale cărui fosile, descoperite atât pe continentul african cât şi în Europa

au fost datate ca având în jur de 780.000 de ani. Homo heidelbergensis este o „rudă" a

lui antecessor ceva mai tânără, care ne-a lăsat fosile de acum 400.000 către 100.000 de

ani. Era răspândit în Africa şi Eurasia. Ambii se consideră că au evoluat din Homo

ergaster.

313

OANA IFTIME

Cel mai celebru reprezentant al clanului este, fără îndoială, omul de Neanderthal,

savant spus Homo neander-thalensis, hominid robust, cu miros fin, destul de priceput la

vânătoare (ştia să atace de aproape, dar nu şi să confecţioneze arme cu bătaie, suliţe sau

arcuri), care a trăit de acum 150.000 până acum 20.000 de ani, în Eurasia.

Omul de Neanderthal avea o capacitate craniană destul de similară cu cea a omului

modern (până la 1750 cm3), dar cea mai mare parte din acest volum era ocupat, se

pare, de centrii mirosului. îşi îngrijea răniţii şi îşi îngropa morţii, sau cel puţin aşa s-a

dedus din cercetări efectuate în situl de la Shanidar (Irak).

Pe baza acestor asemănări fizice şi de moravuri s-a concluzionat că

neandertalienii sunt strămoşii omului, asta în ciuda evidenţei care arată că cele două

specii au fost mult timp contemporane, neavând cum să provină una din cealaltă.

Analiza genetică a spulberat, însă, orice nădejde a evoluţioniştilor, arătând că între

ADN-ul mitocondrial al omului actual şi cel al neandertalienilor proveniţi din trei regiuni

diferite (Germania, Croaţia, Caucaz) există diferenţe reflectate în 6% din materialul genetic.

Secvenţele mitocondriale ale neandertalienilor din cele trei situri erau similare, dar

cu toatele difereau de cele provenite de la oamenii moderni, în proporţie de 6%.

Aşadar, neandertalienii diferă de omul modern aproape în aceeaşi proporţie ca şi

cimpanzeii (cu „numai" 6%, faţă de „un zdrobitor" 8%, cât este diferenţa dintre om şi

cimpanzeu).

Nu este un rezultat prea onorabil, pentru 7 milioane de ani de presupusă

evoluţie.

314


(Alte încurcăturifilogenetice)

Primele fosile considerate a aparţine unor indivizi corespunzători, ca tip, omului

modern datează de acum 120.000 de ani şi au fost descoperite la Capul Bunei Spe ranţe

(Africa de Sud). A se remarca faptul că acest frate al nostru arhaic a fost contemporan

atât cu Homo erectus, Homo heidelbergensis cât şi cu Homo neanderthalensis.

Trăsăturile pe baza cărora un individ fosil poate fi considerat a fi făcut parte din

specia noastră se referă la talie (1,20 până la 1,90), capacitatea craniană {medie, de data

aceasta) de 1400-1500 cm1 (dezvoltarea emisferelor cerebrale datorându-se altor arii

decât cele olfactive, adică unor zone ale creierului care se ocupă de chestiuni mai

elevate decât adulmecatul, spre deosebire de nean-dertalieni) precum şi la o serie

de elemente legate de modul său de viaţă.

Nu faptul că foloseşte unelte din ce în ce mai complexe face ca omul modern să fie, în

manifestările sale creatoare, cu totul deosebit de orice altă specie.

Marea deosebire constă în aceea că omul modern creează de dragul de a crea,

superfluu, neconstrâns de funcţional, altfel spus, face artă, pentru plăcerea sa intelectua-

lă, spirituală şi nu din vreo necesitate stringentă.

De asemenea, doar omul modern are simţul sacrului. Odată cu Homo sapiens a

apărut o conştiinţă a divinităţii (iată că am evadat puţin din evoluţionism). Primii oa-

meni de tip modern aveau un cult al morţilor, pictau reprezentări magice

antropozoomorfe, aveau percepţia unei laturi spirituale a lumii.

în disperare de cauză, savanţii evoluţionişti au apelat la genetică pentru a clarifica

ascendenţa omului modern, pe care în continuare îl vom numi simplu „om". Contem-

poraneitatea sa cu presupuşii strămoşi reclamase o nouă

315

O ANA IFTIMF.

ipoteză, conform căreia H. antecessor, H. heidelbergensis şi H. neanderthalensis ar fi

făcut parte dintr-o linie evolutivă separată de cea care a condus la apariţia omului, am-

bele fiind desprinse din acelaşi trunchi comun.

Cu ce a ajutat genetica?...

Cu nimic, apropo de o eventuală filiaţie a grupului din vreun „strămoş" disponibil.

A arătat, însă, că toate populaţiile umane actuale au o ascendenţă comună, fapt

susţinut de prezenţa, în ADN-ul mitocondrial al oamenilor de pretutindeni, a genelor

uneia şi aceleiaşi femei, care ar fi trăit acum 300.000 -100.000 de ani, femeie numită

„Eva mitocondrială". A fost studiat ADN mitocondrial deoarece acesta este foarte stabil,

acumulând greu mutaţii şi se transmite exclusiv pe linie maternă (sau cel puţin aşa se

credea până nu demult), ceea ce înlesneşte urmărirea filiaţiei.

Ulterior, a fost găsit un model adecvat şi pentru urmărirea filiaţiei pe linie paternă, cu

ajutorul unor gene care se găsesc pe cromozomul Y, prezent doar la sexul mas culin. S-

a ajuns la concluzia că toţi oamenii poartă, corespunzător, genele unuia şi aceluiaşi

bărbat, care a fost numit „Adam genetic".

Printre alte ciudăţenii notabile se enumera şi constatarea faptului că indivizii de

Homo sapiens de acum 120.000 - 60.000 de ani diferă de cei mai recenţi, de mai

încoace de acum 60.000 şi până la noi, prin constituţia mai robustă şi variabilitatea mai

mare. Practic, avem de a face cu două grupuri distincte aparţinând aceleiaşi specii. Unul,

cel vechi, cu un genofond bogat, adică a cărui informaţie genetică era mai diversă, cu o

expresie care era de o mare variabilitate şi un altul, cel nou şi actual, mai puţin divers

genetic.

Concluzia logică este că, la un moment dat, în condi ţii necunoscute, majoritatea

oamenilor au pierit, rămâ-

316


nând un grup mic, din care se trag contemporanii noştri şi noi înşine.

Să amintim de istoria potopului, care îşi permite să apară în ceva mai multe culturi

decât ar fi pe gustul ateilor? Sau să ne întrebăm cum se explică, din punctul de vedere

al fizicii, prezenţa ocazională pe cerul nostru a curcubeului, o erezie care nici nu ar

trebui să existe, dacă e să ţinem seama de faptul că lumina se propagă în linie dreaptă.

Curcubeul, zice-se, între bigoţi, ar fi semnul legământului făcut de Creator cu Noe, cum

că nu va mai fi, vreodată, un alt potop, care să spele lumea de oameni şi de păcatele

lor.

Dar, desigur, acestea sunt speculaţii, fără nici o legătură cu un atât de respectabil

subiect ştiinţific.

(„Factorii umanizării" şi critica lor)

Tot din scenariul apariţiei omului prin evoluţie fac parte aşa-numiţii factori ai

umanizării, care au îmboldit, zice-se, maimuţa să-şi asume, încet-încet, calitatea de fiinţă

umană.

Astfel, s-a presupus că:

a) Omul a apărut prin izolare ecologică, datorată apa

riţiei, cu circa 7 milioane de ani în urmă, a Marelui Rift

African (o uriaşă „crăpătură" a scoarţei terestre), astfel în

cât strămoşii cimpanzeului şi ai gorilei au rămas în pădu

rile de la vest de rift, iar cei ai australopitecilor, deci şi ai

omului, în savanele estice.

Există, însă, cimpanzei la est de rift, precum şi rămăşiţe de australopiteci la vest de

acesta, într-o „încălcare de teritoriu" care dezminte teoria izolării ecologice.

b) Omul a apărut în urma trecerii strămoşilor săi de

la viaţa arboricolă la cea de savană, unde ar fi fost ne-

317

OANA IFTIME

voiţi să se ridice pe membrele posterioare pentru a vedea pe deasupra

ierburilor.

Australopitecii gracili duceau, însă, un trai semiarbori-col. Grupuri care cert nu

aveau nici o tangenţă cu traiul arboricol, cum ar fi primii reprezentanţi ai genului

Homo trăiau nu în savană ci în zone împădurite, presărate cu luminişuri şi

mlaştini.

c) Maimuţa s-a umanizat datorită consumului de

carne.

S-a spus că australopitecii au devenit, la un moment dat, mari amatori de

carne, hrană bogată în proteine şi energie, care ar fi favorizat dezvoltarea

rapidă, inclusiv evoluţia creierului (?!).

Australopitecii consumau, se pare, carne, doar ocazional, la fel ca unele

maimuţe actuale.

în plus, oamenii care fac parte din grupuri etnice care preferă hrana de origine

vegetală nu par să fie mai neajutoraţi, fizic sau psihic, decât „carnivorii". în

general, între metabolismul lor şi cel al consumatorilor fervenţi de carne nu

există diferenţe marcante.

Vegetarienii, în general, s-ar putea simţi lezaţi. Nu ştim dacă, în lumina acestei

teorii, postul impus de marile religii şi mai cu seamă cel ortodox, exclusiv

vegetarian, nu predispune, cumva, la retardare mintală...

d) Omul a evoluat rapid, datorită extinderii perioadei

de reproducere pe tot parcursul anului, fapt care i-a per

mis să aibă o descendenţă numeroasă, deci să ofere selec

ţiei un „câmp" întins.

Această teorie pune căruţa înaintea cailor. Posibilitatea de reproducere

necantonată sezonier este caracteristică omului şi numai lui. Cum ar fi putut

apărea ea înainte de înseşi specia care o deţine ? Dacă exista dinainte, atunci ce

sens are să-i atribuim un rol în evoluţie, înseamnă că nu a făcut nici o diferenţă

între strămoşul „neom" şi om.

318

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUŢIONLSMUL ŞTIINŢIFIC

e) Mersul biped a umanizat maimuţa.

Unii şi-au adus aminte de mersul biped, pus oarecând în legătură cu spionatul pe

deasupra ierburilor savanei şi i-au atribuit un rol esenţial în evoluţia omului. Ajuns în

statură bipedă, omul a putut să-şi folosească membrele anterioare pentru a fabrica şi

folosi unelte şi arme.

Mersul biped este, însă, după cum am arătat, mai degrabă posterior apariţiei genului

Homo, decât preliminar, pregătitor acestui eveniment, după cum este, cu certitudine şi

dezvoltarea creierului, un alt factor presupus al evoluţiei omului.

0 Omul a apărut prin selecţie naturală, sau, mai bine, prin selecţie sexuală.

S-a spus că, deşi mai puţin dotat fizic decât contemporanii săi animalieri, omul

primitiv ar fi câştigat competiţia cu „ maimuţele" neumanizate prin inteligenţă.

După cum se ştie, selecţia naturală, aşa cum o prezintă înseşi teoria darwinistă

favorizează pe cel mai apt de a asigura supravieţuirea sa şi a speciei. Indivizii puternici,

rezistenţi ar fi avut de departe câştig de cauză înaintea unora mai slabi, mai delicaţi

dar mai inteligenţi. Omul primitiv nu făcea ştiinţă înaltă, el trebuia să se lupte cu

fiarele sălbatice pentru a-şi obţine hrana. Dacă ar fi fost după „viclenirea"

competitorilor naturali, specia noastră ar fi pierit fără urme.

Chiar un colaborator apropiat al lui Charles Darwin, A. R. Wallace a remarcat că

selecţia naturală ar fi defavorizat noua şi delicata specie.

Darwin a insistat asupra ideii de selecţie sexuală, care ar fi condus la fixarea

tipului aparte, umanoid, apărut cumva între exemplarele unei specii de „maimuţe".

Din păcate, selecţia sexuală tinde să elimine tipurile „inovatoare". Nici o fiinţă vie nu se

acuplează cu „ciudaţi" care arată altfel decât norma speciei.

319

OANA IFTIME

Un alt element care îndeamnă la reflecţie, deşi foarte prozaic, este lipsa blănii la om,

dezavantaj cert, care 1-a determinat pe acesta să-şi confecţioneze haine pentru a se

feri de arsurile solare sau de frig. S-a susţinut, însă, raţionamentul de semn opus, anume

că strămoşul primitiv, la un moment dat, a început să-şi facă haine (de ce, nu se ştie,

pentru a muri de cald, probabil), ceea ce a condus la dispariţia blănii.

în fine, apropo de selecţia sexuală, imaginaţi-vă cât de consternate ar fi putut fi nişte

fiinţe care s-ar fi pomenit, în mijlocul grupului, cu un exemplar împopoţonat cu blana

altui animal, mort, sau, dimpotrivă, cu un exemplar golaş, lipsit de blana caracteristică

speciei. Cel mai probabil, în nici una din variante „excentricul" n-ar fi găsit pe cineva

dispus să se acupleze cu el, pentru simplul fapt că ar fi arătat ca... din altă specie.

g) Munca l-a creat pe om.

...împreună cu relaţiile sociale.

Friedrich Engels a fost de părere că factorii umanizării au fost, în principal, de natură

socială, constând în cei enumeraţi mai sus.

Din păcate pentru părintele materialismului dialectic, ideologie cu doi taţi (Marx

und Engels), nu se poate vorbi despre muncă, în sensul adevărat al cuvântului, de

activitate organizată, desfăşurată conştient şi orientată spre obţinerea unui avantaj

material decât la... oameni, şi nu la strămoşii lor propuşi şi presupuşi.

Australopitecii nu „munceau" mai mult sau mai bine decât cimpanzeii.

Nici hominizii desfăşuraţi în timp după australopiteci şi înaintea sau chiar în

contemporaneitatea lui Homo sa-piens nu păreau să fi auzit de planul cincinal.

Nişte activităţi orientate către căutarea unei potenţiale hrane în mediu şi obţinerea ei

prin prădare neajutată de

320


unelte sau arme, neorganizată ca vânătoare nu sunt totuna cu munca. Astfel de activităţi desfăşoară toate animalele.

Cât despre relaţiile sociale, acestea apar, după cum realizează Engels însuşi, la un moment dat, fără a sesiza, pa-re-se, contradicţia în termeni, odată cu limbajul articulat şi cu munca, ambele caracteristice pentru Homo sapiens.

Aşadar, nişte caracteristici care încă nu existau, fiindcă aparţin unei specii care încă nu exista n-ar fi avut cum să odrăslească înseşi acea specie, în... lipsă.

Poate suna rocambolesc, dar nu mai rocambolesc decât sună teoriile prezentate, ele însele.

Am văzut cum (nu) funcţionează sistemul de susţinere a teoriei evoluţiei biologice, punând şi un anume accent sentimental pe „evoluţia" omului.După toate acestea, n-ar mai fi mare lucru de spus.De altfel, am obosit şi m-am plictisit.

Da, asta simţi, în adâncul cel mai adânc, dincolo de toate motivaţiile, când spui pentru a miriada oară un adevăr pe care l-au spus alţii, înaintea ta, de miriade minus unu ori şi tot n-au fost ascultaţi. Astfel încât trebuie să-1 repeţi şi tu. Şi nici pe tine nu te vor asculta...

E trist să vezi cum tatăl minciunii s-a făcut bunic şi cum zburdă nepoţeii lui peste tot, propagând idei fără de Dumnezeu.

Dacă măcar a zecea parte din argumentele evoluţioniste rezistau, cel puţin la o primă analiză... Sau dacă măcar a suta parte din argumentele evoluţionismului rezistau. Sau dacă măcar a mia parte... Ar fi rămas restul de nouă, nouăzeci şi nouă sau nouă sute nouăzeci şi nouă de părţi, contra. Şi am fi găsit, desigur, o explicaţie neviciată de prejudecăţi şi pentru infima parte din argumentaţie care părea să reziste, la prima vedere.

Dar, cel puţin, nu ar fi fost atât de plictisitor să combaţi evoluţionismul. N-aş fi avut sentimentul de a enunţa,

321

OANA IFTIMF.

în biologie, măreţe sentinţe, de tipul lui „unu şi cu unu fac doi".

Mda, şi totuşi, există o mică mare deosebire. „Unu şi cu unu fac doi" din

matematică nu poate fi ideologizat, n-are rost să construieşti o ideologie a lui „unu şi

cu unu fac doi", fiindcă nu ar avea nici o relevanţă pentru existenţa sau inexistenţa lui

Dumnezeu.

Iată, oameni buni, restabilind, în biologie, faptele cele mai de jos, comparabile cu

unu şi cu unu fac doi, arătăm necesitatea dumnezeirii, fără de care n-ar mai fi fost nici

biologie, care n-ar mai fi avut cum fi inventată, de către înseşi unul dintre obiectele

sale de studiu - omul creat.

Măcar dacă teoria evoluţiei biologice ar fi avut un pic de imaginaţie, de demnitate,

de şarm...

însă, când minciuna este atât de cusută cu aţă albă încât zdrenţele i se văd de la o

poştă, fiecare în parte, după contur, încep să te doară ochii şi să te simţi jignit. Da, să te

simţi jignit, dincolo de trufiile personale, în numele unei lumi desconsiderate, minţite

în faţă, cu sfruntare şi încă în cel mai abject scop posibil, nu doar aici ci mai ales

pentru veşnicie - renegarea propriilor origini în Dumnezeu.

De ce, pentru ce, de ce ne lăsăm amăgiţi, de ce unii amăgesc, de ce unii de-ai

noştri împrumută amăgirea, toate acestea dor. Conştiinţa faptului că sunt tot atâtea în-

trebări retorice şi că nu ai ce face, cum opri jocul acesta etern, în care fiecare poate şi

trebuie să-şi joace propria carte întristează. Dar, iată, descoperi că măcar propria

carte poţi să o joci. Şi că, în funcţie de ce carte pui tu pe masă, alţii le pun pe ale lor. Şi

începi să nădăjduieşti că, prin strategia ta, i-ai învăţat şi pe alţii jocul, le-ai uşurat

alegerea şi ai întors-o către bine.

Şi totuşi, acum, a miriada oară când se spune Adevărul, poate că unii vor asculta,

după cum, de fapt, de fie-

322


care dată precedentă au ascultat unii dintre cei din acele vremuri. Nu se poate să asculte toţi, jocul s-ar încheia la puncte, înainte de vreme. Dar dacă măcar unul singur...

A venit Dumnezeu pe pământ şi noi continuăm să ne comportăm ca şi cum El nu ar exista, ca şi cum noi înşine nu am exista, ca oameni, ci ca nişte alte animale dez lănţuite. Şi totuşi, încă nu s-a încheiat jocul. încă se mai câştigă puncte, de partea binelui, chiar dacă răul nu se lasă, trişează, ademeneşte.

Dar, iată, cartea aceasta a apărut, s-a găsit cine să o scrie, s-a găsit cine să o tipărească şi să o dea altora, mulţi, puţini, atâţia câţi au simţit nevoia să o citească, atâţia câţi au avut curiozitatea să vadă dacă, nu cumva, au fost minţiţi prea îndelungată vreme. Şi dacă măcar unul singur...

Cuvântul merge mai departe, în timp şi în spaţiu, fiindcă nimeni şi nimic nu poate îngrădi cuvântul, care oricând se poate schimba în gând, scăpând legăturilor acestei lumi. Când mâna care a scris aceste rânduri de mult nu va mai fi, ele încă vor rămâne şi poate că vor schimba gânduri, conştiinţe. Doar să rămână cine, altcineva, care să poarte cuvintele. Măcar unul singur...

Vi se pare că bat câmpii ? Este explicabil. E miezul nopţii. Vremea schimbărilor de vremuri.

Ar trebui să vă las să reflectaţi asupra alegerilor acestei lumi, asupra propriilor alegeri. Fiindcă trăim într-o lume a alegerilor, indiferent cum privim lucrurile, că ne-ar fi onorat Dumnezeu cu liberul arbitru sau că ne înghionteşte instinctul de conservare, înfricoşat de spectrul selecţiei naturale.

în încheiere aş vrea, totuşi, să spun acel puţin care mai este de spus, pentru că altfel scrierea ar fi neîncheiată, iar despărţirea dintre mine şi cititorii mei mi-ar părea brutală.

323

POSTFAŢĂ

Propunerile, aşa cum sunt înţelesede către cel care le avansează,

vor fi judecate cu totul altfel de către alţii.

( A treia lege a lui Cisholm)

Nu neg că am vrut să vă demonstrez ceva. Dar nu vă neg, fireşte, nici libertatea de

a opta sau nu pentru imaginea pe care am încercat eu s-o construiesc în paginile

acestui volum.

Dacă vă imaginaţi că am încercat să vă conving că viaţa a fost creată, aţi bătut prea

departe. O astfel de convingere trebuie să vină din sine însuşi, altfel nu e o convingere,

ci o opinie împrumutată.

Dacă vă gândiţi că am încercat să vă conving că viaţa nu a apărut din neviu şi nu a

evoluat, iar aţi ţintit pe lângă.

Dacă, însă, aţi ajuns la concluzia că am încercat să vă demonstrez că viaţa nu ar fi

putut apărea din neviu şi nici evolua, aţi nimerit-o. Există, între această formulare şi

cea de mai sus nişte deosebiri subtile, la care vă îndemn să reflectaţi.

Aceasta era ideea pe care aspiram s-o ofer cititorilor mei, pe o cale directă şi, ca

să zic aşa, liber consimţită, coparticipativă. De aici ar putea decurge multe...

Nu vreau să rămâneţi cu vreun soi de aversiune faţă de ştiinţă. Nu ştiinţa minte, ci

oamenii ei. Ştiinţa ne prezintă nişte fapte, consemnează unele dintre întâmplările lumii

acesteia, în care nu există întâmplare...

325

OANA 1FTIME

Oamenii de ştiinţă ne prezintă ceea ce înţeleg ei din istorioarele acestea despre

cele ce există. Poate că unii dintre ei nu au nici o intenţie de a înşela pe cineva, doar

că sunt, la rândul lor, tributari unor prejudecăţi la care, din motive diverse, n-au

reflectat prea mult înainte de a le lua drept adevăruri.

Există şi dintre cei care falsifică realitatea în mod deliberat, pentru a-şi susţine o

cauză proprie, de a cărei valoare de adevăr nulă sunt pe deplin conştienţi.

Dar ştiinţă nu înseamnă numai preconcepţii duşmănoase, distrugerea mediului şi,

eventual, a omului însuşi, fizic sau spiritual.

Tot ea ne-a uşurat, pe alocuri, viaţa.

E adevărat, uneori preţul este exagerat, dar ne resemnăm să-1 plătim, incapabili de

a accepta să suportăm un pic de disconfort de dragul unei păduri tropicale pe care n-o

vom vedea niciodată sau al unei jivine de nu ştiu unde proclamate „specie pe cale

de dispariţie". Probabil că atunci când ne vom proclama pe noi înşine specie pe cale

de dispariţie vom vedea cât drag avem de aşa ceva, dar asta este, deja, altă poveste,

despre care optimiştii susţin că este pur fiction. Sau science-fiction. Whatever...

Ştiinţa ne învaţă despre unde, când şi cum trăim.

Falsul nu se mai înscrie, deja, în ştiinţă, ci devine doctrină, ideologie, o acoperire, o

justificare ştiinţifică forţată a unor idei mai mult sau mai puţin filozofice.

Din acest punct de vedere, susţinerea unor opinii contrare evoluţionismului,

materialismului în biologie, in genere, nu mai poate fi acuzată de ideologizare. Adevărul,

faptul ştiinţific obiectiv condamnă materialismul biologic şi pledează pentru alternative.

Desigur, nu este obligatoriu ca alternativa idealistă să îmbrace forma de expresie tipică

religiei creştine. Am scris această carte din punctul meu de vedere, care este, ine-

326


rent, un punct de vedere creştin, dacă aş fi scris-o altfel nu mai era scrisă de mine ci

numai de o parte din mine.

V-am oferit, însă, o seamă de informaţii neafiliate nici unei religii, informaţii ştiinţifice,

despre cele care există, despre unde, când şi cum, pentru cazul în care simţiţi

nevoia de a vă susţine opţiunea pentru o alternativă idealistă aflată la alegerea

dumneavostră faţă de materia-lişti sau chiar şi faţă de dumneavoastră înşivă.

Nu fac aprecieri relative la revelaţiile personale ale nimănui, nu scrie nicăieri că nu

pot să se ivească din ştiinţă, la fel de bine ca şi dintr-o partidă de pescuit sau din

vopsitul cu luare aminte al gardului. întâmplarea pe care se întemeiază n-are, în sine,

nici o importanţă, contează doar că acolo şi atunci a suflat Duhul (iată, iar comentez din

punctul de vedere al creştinului...).

La fel de adevărat este că nu aveţi îndatorirea, ci dreptul de a opta (mulţi m-ar

contrazice, în această privinţă, dar rămân la opinia mea).

Pe de altă parte, poate că n-ar fi rău, totuşi, să vă folosiţi de acest drept.

Undeva, cândva, cumva, opinia dumneavoastră ar putea să conteze. Dixit.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Ackerman, J. (1998) Dinosaurs take wing. National

Geographic Magazine, 19'4 (1): 74-99; Beldade, P. et al. (2002) Development

constraints versus

flexibility in morphological evolution. Nature, 416,

844-846; Brunet, M. et al. (2002) A new hominid from the Upper

Miocene of Chad, Central Africa. Nature, 418, 145-151; Caccone, A. et al. (1999):

Origin and Evolutionary

Relationships of Galapagos Giant Tortoises. Proc.

Natl. Acad. Sci., USA; 96 (23): 13223-13228; Cooper, A. et al. (2001) Human

origins and ancient

human DNA. Science 292:1655-1656; Darwin, Ch. (1859) Originea speciilor

(trad. rom., ed.

1957). Ed. Academiei Române; Dobzhansky, T. (1937) Genetics and the

origin of

species. Columbia Univ. Press, New York; Dobzhansky, T. , Pavlovsky, O. (1971)

Experimentally

created incipient species of Drosophila. Nature,

230, 289-292; Doudna, J. A., Cech, T. R. (2002) The chemical repertoire

of natural ribozymes. Nature, 418: 222-227; Eigen, M. et al. (1981) The origin of

genetic information.

Scientific American 244 (4): 88-118;

329

OANA IFTIME

Eldredge, N., Gould, S., J. (1972) Punctuated equilibria:

an alternative to phyletic gradualism. în: Schopf, T.

J. M., (ed.), Models in Palaeobiology. Freeman,

Cooper & Co., San Francisco, 82-115; Ferris, J.P. (1992) Marine hydrothermal

systems and the

origin of life: Chemical markers of prebiotic

chemistry in hydrothermal systems. Origins Life

Evol. Biosphere 22: 109-134; Fenis, J. P. etal. (1996) Synthesis of long prebiotic

oligomers

on mineral surfaces. Nature, 381, 59-61 v 381; Ferris J. P., Ertem, G. (1992)

Oligomerization of

ribonucleotides on montmorillonite: reaction of the

5' phosphorimidazolide of adenosine. Science 257:

1387-1389; Gibson, L. J. (1993) Did life begin in a „RNA World" ?

Origins 20 (l):45-52; Gingerich, P., et al, (2001) Origin of Whales from Early

Artiodactyls: Hands and Feet of Eocene

Protocetidae from Pakistan. Science, 293, 224; Gleason, J.M. , Powell,

J.R. (1997) Interspecific and

intraspecific comparisons of the period locus in the

Drosophila willistoni group. Mol. Biol. Evol. 14:

741-753; Gleason, J.M. et al. (1998) A molecular phylogeny of the

Drosophila willistoni group: conflicts between

species concepts ? Evolution 52: 1093-1103; Gould, S. J. (2000) Abscheulich !

(Atrocious !). Natural

History, 109 (2), 42-49; Hazen, R. M. et al. (2001) Selective adsorption of L- and

D- amino acids on calcite: Implications for

biochemical homochirality. Proc. Natl. Acad. Sci.

USA, 98 (10), 5487-5490;

330


Huey, R. B. et al. (1990) Rapid evolution of a

geographical cline in an introduced fly. Science,

287: 308-30; Hommel M. (1985) Antigenic Variation in Malarial

Parasites. Immunology Today. 6: 28 -33; Johnston, W. K. et al. (2001) RNA-

catalyzed RNA

polymerization: accurate and general RNA-

templated primer extension. Science, 292: 1319-25; Joyce, G. (1989) RNA

evolution and the origins of life,

Nature 338: 217-224; Joyce, G. (2002) The antiquity of RNA-based evolution.

Nature, 418, 214-221; Hernarejos, P. (2002) Le climat contrarie l'evolution.

Science et Vie, 1018, 16; Huber, C, Wăchtershăuser, G. (1998) Peptides by

Activation of Amino Acids with CO on (Ni, Fe) S

Surfaces: Implications for the Origin of Life.

Science, 281, 670-672; Larralde, R. et al. (1995) Rates of decomposition of ribose

and other sugars: Implications for chemical

evolution. Proc. Natl. Acad. Sci. USA 92: 8158-8160; Leakey, M. et al. (2001) New

homininous genus from

eastern Africa shows diverse middle Pliocene

lineages. Nature, 410: 433-440; Lee, D. H. et al. (1996) A self-replicating peptide.

Nature,

382, 525-528; Mayr, E. (1963) The Animal Species and Evolution.

Belknap-Harvard Univ. Press. Miller, S. G. et al. (1995) Bacterial

entomopathogens

from the Drosophila paulistorum species complex.

/. Invertebr. Pathol, 65: 125-131; Mills, G. C, Kenyon, D. (1996) The RNA

World: A

Critique. Origins & Design, 17: 1;

331

OANA IFTIME

Norell, M. (2001) The Proof is in the Plumage. Natural

History, 110 (6): 58-63; Orgel, L. E. (1994) The origin of life on the Earth.

Scientific American, 271, 76-83; Orgel, L. E. (1998) The origin of life - a review of

facts

and speculations. Trends in Biochemical Sciences,

2-3, 491-495; Ovchinnikov, I. V. et al. (2000) Molecular analysis of

Neanderthalian DNA from the northern Caucasus.

Nature, 404: 490-493; Piccirilli, J. A. (1995) RNA seeks its maker. Nature, 376,

548-549; Saghatelian, A. et al. (2001) A chiroselective peptide

replicator. Nature, 409: 797-801; Sangster, G. et al. (1998) Dutch avifaunal list:

species

concepts, taxonomic instability, and taxonomic

changes in 1998. Dutch Birding 20 (1): 22-32; Simons, L. M. (2000)

Archaeoraptor fossil trail. National

Geographic Magazine, 198 (4): 128-132; Simpson, G. G. (1953) The Major features

of Evolution.

Simon & Schuster, New York; Sloan, C. P. (1999) Feathers for T. rex?

National

Geographic Magazine, 196, 98-107; Sowerby, S.J. et al. (1996) Chiral symmetry

breaking

during the self-assembly of monolayers from

achiral purine molecules. Journal of Molecular

Evolution, 43 (5): 419-424; Tanaka, M., et al. (2002) Fin development in

a

cartilaginous fish and the origin of vertebrate limbs.

Nature, 4l6, 527 — 531; Thewissen, H., et al. (2001) Skeletons of terrestrial

cetaceans and the relationship of whales toartiodactyls. Nature, 413, 227;

332

INTRODUCERE IN ANTIEVOLUTIONISMUL SSTIINTIFIC

Van Belkum, A. et al. (2001) Role of Genomic Typing in Taxonomy, Evolutionary Genetics, and

Microbial Epidemiology. Clinical Microbiology Reviews, 14 (3), 547-560;

Weinberg, J. R. et al. (1990) Divergence between populations of a monogamous

polychete with male parental care: premating isolation and chromosome variation.

Mar. Biol. (Berlin), 107 (2): 205-213;

Weinberg, J. R. et al. (1992) Evidence for rapid speciation following a founder event in the

laboratory. Evolution. 46: 1214-1220;

Zaid, N. (2002) Toumai' — Est-il l'ancetre de l'homme ou du gorille ? Science et Vie, 1020, 90-96;

* * * (1999) The ISSOL (International Society for the Study of the Origin of Life) Newsletter, 26, 3-4.

CUPRINS

Prefaţa autoarei 5

Capitolul I 9

DOCTRINĂ ŞI SOCIETATE

REFLECŢII CONVERGENTE, TANGENTE ŞI PARALELE

(Despre înconjurarea cu neînţelepciune) (Despre cercul propagandiştilor) (Despre lipsa de reacţie a publicului) (Despre obligativitate şi opţiune) (Despre evoluţionism şi exterminare) (Venditur et altera pars)

Capitolul II 41

SOCIETATE ŞI MANIPULARE SAU DESPRE ROSTUL -ISMELOR

(Despre odrăslirea de monştri)(Pro domo)(A bate şaua...)(Cât despre viaţă şi misterul ei...)(Despre poticnirea de la primul pas)(Despre scopul celor ce urmează)

335

OANA IFTIME

Capitolului 83

MANIPULARE ŞI OBIECTIVITATE

CRITICA TEORIILOR REFERITOARE

LA APARIŢIA VIEŢII DIN NEVIU SINE DEO

(Despre împărţirea vinovăţiei)

Istoricul teoriilor asupra apariţiei vieţii fără intervenţie divină

(Despre grăirea în limbaje)

Erorile ştiinţifice conţinute în teoria materialistăasupra originii vieţii 121

1. Etapa sintezei primilor compuşi organici

(Problema nr. 1)(Problema nr. 2 şi Problema nr. 3)(Problema nr. 4)

2. Etapa sintezei de compuşi organici complecşi

(Problema nr. 2 sau «6 »)

3. Etapa sintezei primelor macromolecule de ARN, de tipul ribozimelor

4. Apariţia capacităţii de traducere

(Problema nr. 1 sau «7») (Problema nr. 3 sau •■9») (Problema nr. 4 sau «10») (Problema nr. 5 sau «11») (Problema nr. 1 sau «12»)

5. Apariţia ADN

6. Apariţia primelor forme de viaţă celulare

(Problema nr. 1 sau «13») (Problema nr. 2 sau «14») (Problema nr. 3 sau «15») (Problema nr. 4 sau «16») (Problema nr. 5 sau «17») (Problema nr. 6 sau ••18») (Problema nr. 7 sau «19») (Problema nr. 8 sau «20») Supliment

336


Critica teoriilor referitoare la apariţia celulelor eucariote 191

Teoria originii autogene a celulelor eucariote şi critica ei 196

(Problema nr. 1) (Problema nr. 2)

Teoria originii simbiotice a celulelor eucariote şi critica ei 200

(Problema nr. 1 sau «3") (Problema nr. 2 sau "4») (Problema nr. 3 sau »5") (Problema nr. 4 sau «6») (Problema nr. 5 sau ••7») (Problema nr. 6 sau «8») (Problema nr. 7 sau «9'0 (Problema nr. 8 sau «10")

Capitolul IV 213OBIECTIVITATE ŞI ŞTIINŢĂCRITICA TEORIEI EVOLUŢIEI BIOLOGICE

Scurtă prezentare a teoriei evoluţiei biologice(syn. teoria danvinistă a evoluţiei) 214

Dovezile indirecte ale evoluţiei şi criticismul lor 219

Dovezi aduse de biochimieîn sprijinul teoriei evoluţiei biologice

(Prima „dovadă"- prima problemă)(Cea de a doua dovadă şi problemele conexe ei)(Cea de a treia dovadă şi problemele conexe ei)

Dovezile aduse de către anatomia comparată în sprijinul teoriei evoluţiei biologice

(Prima dovadă a anatomiei comparate şi critica ei)(A doua dovadă a anatomiei comparate)(Alte dovezi ale anatomiei comparate)(Primul semn de întrebare)(Al doilea semn de întrebare)(Al treilea semn de întrebare)(Al patrulea semn de întrebare)

337

OANA [FTIMF.

Dovezi aduse de către embriologia comparată în sprijinul teoriei evoluţioniste

(Prima „dovadă")(Alte „dovezi" ale embriologiei)(Despre filogenia inversă)(O lege... de excepţie)(Evo-devo)(Despre omleta evoluţionistă)(Doar o altă „dovadă")

Dovezile aduse de către paleontologie în apărarea teoriei evoluţiei biologice

Dovezile directe ale evoluţiei lumii vii 272

(First argument) (Second argument) (Discuţie conexă)1. Degenerarea codului genetic2. Dominanţa3. Interacţiunile nealelice4. Selecţia stabilizatoare

Evoluţia omului (de către om) 304

Dovezi etologice ale descinderii omului din maimuţă

Dovezi aduse de către teratologie în sprijinul evoluţiei omului din maimuţă

Dovezi paleontologice ale evoluţiei omului

(Ruda solitară) (Grupul australopitecilor) (Genul Homo - formele timpurii) (Genul Homo - formele „avansate") (Alte încurcături filogenetice) („Factorii umanizării" şi critica lor)

Postfaţă 325

Bibliografie selectivă 329

338

„Am vrut să scriu cu oarece umor despre probleme serioase, ca să nu vă înspăimântaţi prea tare. Sper, însă, nici să nu vă amuzaţi prea tare, pierzând, astfel, din vedere aspectele tragice.

Fiindcă subiectul pe care am dorit să-l abordez împreună cu dumneavoastră este unul delicat, cu profunde şi nebănuite implicaţii în viaţa noastră. La nivel individual, opţiunea pentru creaţie sau evoluţie (varianta creaţie + evoluţie nu e decât o monstruozitate logică, ştiinţifică şi de credinţă pe care nu o vom lua în consideraţie) ne poate face ceva mai păcătoşi sau mai virtuoşi.

De două sute de ani, omenirea se stră-duie, mai abitir ca niciodată, să-L alunge pe Dumnezeu din viziunea sa asupra existenţei. Ea foloseşte, în principal, ca teofug, produsul numit ştiinţă, în compoziţia căruia teoria asupra originii abiotice a vieţii şi urmarea sa, teoria evoluţiei biologice, constituie ingredienţi activi principali.

Odată ce veţi parcurge contraargumen-taţia ia teoria asupra originii abiotice a vieţii şi, mai apoi, pe cea \a teoria evoluţiei biologice veţi gusta, probabil, sentimentul care i-a încercat pe cei care au asistat la scena cu ou lui Columb.

A demonstra lipsa de validitate a teoriilor materialiste infiltrate în biologie este la fel de simplu, iar similaritatea cu problema oului lui Columb merge şi mai departe’’

introducere in antievolutionismul ŞtiinŢific

Documents