interviu virgil ogasanu

16.01.2013 INTERVIU Virgil Ogăşanu, actor: „Am fost toboşar la nunţi“ - adevarul.ro

adevarul.ro/cultura/teatru/interviu-virgil-ogasanu-actor-am-fost-tobosar-nunti-1_50eecd4a56a0a6567e6391d0/index.print 1/6

INTERVIU Virgil Ogăşanu, actor: „Am fost toboşar la nunţi“

Laurenţiu Ungureanu,

Îndrăgitul Virgil Ogăşanu (72 de ani) descrie traseul carierei sale de actor, începută ca percuţionist lapetrecerile din Turnu-Severin şi desăvârşită în jumătate de secol.

„Citeşte ca şi când mi-ai spune mie!“, îi cere domnul profesor Virgil Ogăşanu unei studente care se pregăteştesă înţeleagă ce-a vrut Marin Sorescu să spună în „La lilieci“. Şi-apoi o ascultă cu atenţia celui care preţuieşteaceastă artă de a vorbi mai mult decât orice. Se pare că Virgil Ogăşanu nu ştie să îmbătrânească şi n-are dece să ştie. După mai bine de jumătate de secol de teatru, film şi televiziune, păstrează aceeaşi energie care-ineliniştea picioarele spasmodice când a fost pentru întâia oară actor. Despre război şi sârma ghimpată dinTurnu-Severin, despre cenzură şi rezistenţă, despre Marin Sorescu şi gloria teatrului de altădată, VirgilOgăşanu. „Weekend Adevărul“: Cum vi s-a părut atitudinea românilor la moartea regizoruluiSergiu Nicolaescu? Virgil Ogăşanu: Deplorabilă. Am văzut multe lucruri urâte şi triste. Lumea vreaspectacol, vrea să-l vadă descoperit, în sicriu de sticlă, tot felul. Din păcate, educaţia lasă de dorit. Cultura eun lucru al naibii de complicat. Vă imaginaţi cum s-ar întâmpla în momentul în care nu veţi mai fidumneavoastră? Pentru mine, lucrurile astea sunt atât de simple: viaţa e importantă atât timp cât sunt cufamilia, cu spectatorii, cu colegii. Ce e după nu mă mai interesează. Important e să laşi ceva. Cred că toţisuntem datori cu o moarte şi asta este, n-avem ce să facem. Dac-aţi trage linie acum, s-ar chema căsunteţi fericit. Nu-mi place să trag linii. Bilanţurile sunt inutile, cred că trebuie lăsată lista deschisă. „E tatăltău!“ Cu ce începe această listă? Care este cea mai puternică amintire din copilărie?

http://adevarul.ro/cultura/teatru/interviu-virgil-ogasanu-actor-am-fost-tobosar-nunti-1_50eecd4a56a0a6567e6391d0/index.html



Tatăl meu era pe front şi noi ne-am refugiat la Poroina Mare, satul unde s-a născut el, ca să fim feriţi debombardamente. Mi-aduc aminte că eram cu mama în câmp şi deasupra s-a produs o luptă aeriană între unavion german şi unul american. Se trăgea cu mitraliere. Atunci, mama m-a pus la pământ şi s-a aşezat pestemine, să mă protejeze. Apoi, în 1944, a venit un docar (n.r. – trăsură uşoară), din care s-a dat jos un om cumustaţă, îmbrăcat în manta militară. Mama mi-a spus: „El e tatăl tău!“. Eu nu-l cunoşteam, pentru că plecasepe front în ’41. Fusese rănit în război şi se întorsese acasă. Am sărit imediat de gâtul lui. Vă povestea dinrăzboi? Mai puţin. Dar, pe-atunci, trupele sovietice rechiziţionau camere de la persoane. În zonă, locuia unmaior de artilerie rus. Când s-a întânit cu tata, şi-au dat seama că au luptat unul împotriva celuilalt la o fabricăde ciment pe lângă Odessa. Îşi explicau cum de n-au reuşit să cucerească acea fabrică de ciment. „Fâşia defrontieră interzisă“ Cum aţi înţeles venirea comuniştilor, schimbarea de regim? Tatăl meu fusese avocat,dar, după instaurarea noului regim, a fost acuzat că a judecat comunişti şi a fost dat afară din Barou şi dinavocatură. El era singurul care aducea bani în casă. Atunci, mama şi-a vândut bijuteriile, tot ce-i mairămăsese. Până când el s-a angajat jurisconsult la o fabrică de bere, de unde a şi ieşit la pensie. Pe fratelesău, care s-a încăpăţânat şi nu a vrut să dea pământul lui comuniştilor, l-au trimis în Bărăgan. Într-o noapte, auvenit câţiva securişti, i-au spus să pună tot ce are de preţ într-un camion şi, în două-trei ore, a fost plecat cuun bou-vagon. Când au ajuns în Bărăgan, au găsit un câmp cu nişte ţăruşi. Două săptămâni au dormit înşifonier. Era o tensiune în oraş, în urma conflictului dintre Tito şi Stalin? Păi, noi locuiam pe „fâşie defrontieră interzisă“. Cum noi eram în lagărul sovietic, şi România a închis graniţele. Nu aveai voie să te apropiide Dunăre – eu nici măcar nu ştiu să înot, pentru că nu puteam să mă apropii, în copilărie, de apă. Dacă teapropiai, puteai să sari în aer, câmpul fiind minat, ori puteai să fii arestat şi închis. Erau câini, sârmă ghimbată.Pe malul celălalt, sârbii scriau cu pietriş şi dădeau cu var: „Vă mănâncă ruşii!“. Ţăranii din satele de lângăTurnu-Severin mai creşteau animale pe care se întâmpla să le ia Dunărea. Veneau nişte torpiloare de la noicare culegeau raţele, gâştele, le controlau să nu aibă ceva. Din partea cealaltă, venea unul cu o barcă, luaporcul, lua gâsca, gata. Când s-au mai încălzit relaţiile, s-a dat drumul la un ştrand la Dunăre, dar era ceva depomină. Cum s-a renovat şcoala din Turnu Severin De ce era de pomină? Era improvizat, cu sârmăghimpată. De la şosea până la Dunăre mergeam cam 150 de metri, apoi era o cabană în care trebuia să îţi laşitoate obiectele plutitoare, chiar şi bicicleta sau mingea. Ogăşanu şi Păcuraru, colegi de liceu la Turnu-SeverinTreceaţi Dunărea cu mingea? N-aveai voie. Apoi, mergeai pe un culoar până ajungeai la plajă. Acolo, eraîmprejmuit totul cu sârmă ghimpată, cu geamandura aflată la 10 metri de mal. Erau câini-lup cu grăniceri cubandolieră, care treceau peste tine ca peste nişte lemne. Noi stăteam cuminţi la soare şi aşa ne trezeam. Deteatru cum v-aţi apropiat? Aveam un profesor de limba română căruia îi plăcea foarte mult teatrul, iar eueram în trupa lui. Un an şi ceva-doi ani am făcut teatru de amatori. Aşa am jucat în „Mielul turbat“, al lui AurelBaranga. Am făcut câteva spectacole şi toată lumea mă trimitea la Teatru. Tata nu prea a fost încântat, el voiasă fiu medic veterinar. Aveam şi orchestra şcolii! Eu eram toboşar şi să ştii că nu eram deloc rău. Am fost şi lanunţi, şi-n port, la „Sala Marinarilor“. Bine, nu încasam banii pe care-i încasează acum muzicanţii la nunţi.Plecam mai mult cu vin, cu produse. Ce cântaţi? „Mambo Italiano“, „Nu-ţi pare rău când vezi că plâng“,tangouri, cântece italieneşti. Dădeam spectacole şi venea lumea. Chiar directorul nostru a vopsit şcoala dinbanii de pe bilete. „Şi aşa ne-am trezit în RPR“ Cum a fost admiterea la Teatru? Am recitat„Zdreanţă“. Măi, am avut nişte emoţii... Eu, mic, dintr-un oraş de provincie, care nu avea nici măcar teatru, cuo viaţă destul de patriarhală, am venit în Bucureşti, la Teatru. Am fost 2.000 de candidaţi pe 80 de locuri. Încomisie erau Costache Antoniu, Radu Beligan, Moni Ghelerter, Ion Finteşteanu, Aura Buzescu, o mulţime depersonalităţi. Erau două amărâte de reflectoare, dar pe mine m-au orbit. Mai vedeam doar nişte lentile careluceau în sală – ochelarii celor din comisie. Maestrul Costache Antoniu m-a întrebat de unde sunt, câţi ani am,să mă mai relaxez, dar mai rău mi-a făcut. Am spus eu „l-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, cel cu ochii defaianţă?“, când a început să-mi tremure un picior. Stângul. Prima oară când mi se întâmpla şi, cu cât încercamsă-l stăpânesc, mai tare făcea. „Stai, stai!“, îmi spune maestrul. „Stai, bea un pahar cu apă!“ Încet, încet, mi-am mai revenit. Păi, v-au admis deşi v-aţi încurcat. Este vizibil talentul. O poezie ştie toată lumea s-ospună, nu trebuie să faci un efort. Cum fac copiii când vine Moş Crăciun: spun papagaliceşte poezia. Sunt,dintre ei, care gândesc poezia aceea, care o trăiesc, n-o recită ca pe un text alb. Simţi imediat. Poezia este



barometrul cel mai simplu. Lecţia de „Mişcări ale torsului“Cum aţi făcut cunoştinţă cu cenzura? Am cunoscutcenzura comunistă în 1947. Eram în clasa I. Decembrie,frig, şcoala era încălzită cu lemne. Învăţătoarea a zis: „Luaţiprimele două pagini din abecedar, rupeţi-le frumos şipuneţi-le la marginea băncii!“. Erau fotografiile cu RegeleMihai şi cu Regina-Mamă. Le-a luat pe toate, a deschisuşa de la sobă şi a dat cu ele în foc. Toată clasa a făcut:„Aaa!“. Şi aşa ne-am trezit în RPR. În anul II de facultate,purtând sacoul vărului său Păi, regele a plecat abia pe30 decembrie... Deja era plecat pentru ei. La Institut (n.r.

–Institutulde ArtăTeatralăşi

Cinematografică), îmi amintesc de cursurile de dans scenic.Era perioada twistului, perioada Beatlesilor. Am rugat-o pedoamna Juji Badian să ne înveţe şi pe noi twist. „Păi,sunteţi nebuni? Vreţi să ne dea afară din facultate?“, ne-arăspuns. Noi am făcut o figură aşa tristă, iar ei i s-a făcutmilă de noi. „Eu vă învăţ twist, dar lecţia noastră senumeşte «Mişcări ale torsului».“ Bucureştiul, capitalamondială a teatrului Se cheamă asta rezistenţă princultură? Rezistenţă prin cultură înseamnă că teatrul a mersmai departe, iar marii noştri actori, marea şcoală de teatru

românească au făcut faţă la această mizerie. Dovadă că toate spectacolele mari care s-au jucat în perioadacomunistă sunt spectacole de referinţă, care s-au jucat la Paris, la Londra, la Moscova. În ’69, eram laFlorenţa – chiar când s-a produs aselenizarea, că am văzut-o la un televizor, într-o vitrină – şi am avut osăptămână de spectacole. „Capitala mondială a teatrului s-a mutat la Bucureşti“, scriau ziarele! Aţi jucatrolul principal în „Revizorul“ lui Pintilie. A fost o chestie îngrozitoare! Spectacolul acela avea şansa să fieun eveniment în toată Europa. Ţin minte că persoanei care a venit să facă vizionarea i-a plăcut spectacolul atâtde mult că a rămas blocată: „Nu vreau să vă spun decât să aveţi succes, că o să aveţi. E extraordinar!“.Întreruperea cred că s-a făcut din cauza anumitor bârfe, răutăţi. S-a spus că sunt aluzii la tovarăşu’, că neluăm şi de ruşi. Nicuşor Ceauşescu ne-a spus odată, când ne-am întâlnit, că ruşii ne-au interzis spectacolul.Cum aţi aflat că a fost interzis? Mi-a dat Toma (n.r. – Toma Caragiu) telefon, dimineaţa, la 7.00: „Ai cititziarul?“. „N-am citit.“ „Ia-l să vezi!“ Scria că spectacolul a fost întrerupt la cererea unui grup de muncitori,care n-a fost de acord cu concepţia. A început o nebunie. La şedinţa care s-a ţinut la Muzeul de Istorie, ne-au decapitat. Pe Ciulei l-au scos, Toma mai era şi secretar de partid, au schimbat conducerea. Cu GinaPatrichi, în „Azilul de noapte“, de Liviu Ciulei Cum era Toma? Un om de viaţă, un partener extraordinar. El



n-ar fi murit dacă ar fi avut spectacol. Pe noine-a prins cutremurul din ’77 cu „Răceala“lui Sorescu. În rândul I era Radu Beligan şi,când a început cutremurul, el s-a urcat pescenă şi a fugit cu noi, nu cu publicul, pe laieşirea spectatorilor. Mi-aduc aminte căpiesa era cu turci de la curtea bizantină, iarnoi eram îmbrăcaţi cu turbane. Am ieşit înnebunia aia cu Moţu’ Pittiş, Caramitru,Ileana Predescu în Piaţa Kogălniceanu.Ileana Predescu a ieşit desculţă, iar afară erafrig! Atunci, s-a dus la un domn mai năuc:„Domnule, pot să stau cu picioarele pepantofii dumneavoastră, că e frig!“. „Staţi,doamnă, nu asta e problema. Eu înţeleg, ecutremur, dar ce caută turcii peste noi?!“ Aţi fost secretar al organizaţiei de Partid din TeatrulBulandra. Care erau atribuţiile dumneavoastră? Nu era nicio atribuţie. Era o metodă în teatre să puisecretari de partid pe oameni cunoscuţi, care să deschidă uşi. Au mai fost Octavian Cotescu, Toma Caragiu,Ion Besoiu, Dan Damian şi, în 1984, toamna, m-au pus pe mine. Până în 1985, în mai. De ce? Pentru căsora mea a rămas în America. Una din două Lucian Pintilie sau Liviu Ciulei? Pintilie. Marin Sorescusau Nichita Stănescu? Marin. Sergiu Nicolaescu sau Mircea Daneliuc? N-am lucrat cu niciunul.Profesor sau actor? Actor. „U“ Craiova sau „Poli“ Timişoara? Universitatea! Building Vânju Maresau FC Drobeta? FC Drobeta. „Naţional“ sau „Bulandra“? „Bulandra“. Toma Caragiu sau AmzaPellea? Toma, dar şi Amza. Cu Amza am fost la Băileşti. Stăteam într-o livadă de pruni, la două noaptea, şiplângeam. Cred că din cauza zaibărului. Cum a scris Marin Sorescu „La lilieci“ Cum l-aţi cunoscut peMarin Sorescu? Prima dată l-am cunoscut pe Ionică, fratele lui mai mic. Mi-a fost coleg de clasă la Turnu-Severin. Pe Marin l-am cunoscut prin ’67, la emisiunea „Joia tineretului“ de la TVR, unde erau prezentatetinerele speranţe. „Nume de care veţi mai auzi“, din diferite domenii. Aşa ne-am cunoscut. „Singur printrepoeţi“ era singura lui carte. A fost naşul dumneavoastră de cununie. Era un om atât de simplu că nici nu-ţivenea să crezi că poate să scrie aşa minuni. Era atât de modest, atât de simplu. Spunea: „Mie dă-mi o hârtieşi-un creion şi-ţi spun tot“. Avea o bibliotecă foarte mare, mai avea o parte şi în garaj, şi nu-i dădea voiesoţiei lui să-i mute nicio carte. Erau toate amestecate, dar el ştia unde sunt. Dacă le-ar fi pus în ordine, îlnenorocea. Ei au fost nişte oameni săraci. „La lilieci“, pe care-o fac acum cu studenţii mei, a povestit-o mamalui în faţa unui casetofon. Am fost în casa lui când se întâmpla asta. El numai înregistra şi o mai întreba: „Şicum a mai fost, mamă?“. A adunat material până a făcut cartea asta. Când s-a dus Teatrul din Craiova cupiesa „La lilieci“ în satul lui, în Bulzeşti, nu râdea nimeni! Toţi dădeau din cap: „Aşa e, aşa e!“. Bona căreia îicădea faţa Ştim că aveţi o experienţă aparte cu bonele pentru fiul dumneavoastră. Virgil Ogăşanu şifiul său, Mihai Eu m-am căsătorit la 37 de ani şi, când a venit Mihai pe lume, nu exista o grădiniţă pentruactori, care să stea cu copilul de când începi repetiţiile până când termini spectacolul. N-avea cine să stea cuMihai, aşa că am angajat bone. 11 bone. 11? Am avut acest ghinion. Pe una, care abia venise la noi în casă,am găsit-o lăţită pe jos, beată. Băuse ţuica noastră din frigider. Alta, care avea vreo 80 de ani, se lega cutifoane ca să nu-i cadă faţa de la bătrâneţe. Când deschidea uşa ziceai că-i o mumie. Când am venit într-oseară acasă, l-am găsit pe Mihai dormind sub masă. „De ce-i acolo?“, am întrebat. „Păi, dacă acolo aadormit...“ Apoi, am luat deicizia ca nici eu, nici Vali (n.r. –Valeria Ogăşanu), să nu mai jucăm împreună.Singura noastră ieşire era la nişte vecini. Făcusem un balcon comun pentru ambele apartamente şi, din când încând, ne mai întorceam să-l verificăm. Cum zice Sorescu, balcoanele astea n-au fost inventate degeaba, suntca o ieşire la mare. „Relaţia“ de la Obor La Revoluţie ce-aţi făcut? Eu aveam o „relaţie“ la Obor pevremuri. Eram în preajma Crăciunului şi nu prea se găseau portocale, banane. Se dădeau numai pe sub mână.Besoiu, directorul de la Bulandra, care avea şi el fetiţa mică, m-a întrebat: „De unde luăm portocale, că nu



găsesc, am dat telefoane, dar nimic!“. Aşacă, pe 21 decembrie, eram cu Besoiu laObor. Când am ieşit cu plasele de-acolo,treceau oamenii pe stradă, în camioane,către miting: „Se mai ţine sau nu se maiţine?“. Cum mergeam pe Mihai Bravu, amvăzut o chestie foarte ciudată: un grup de60-70 de persoane, încolonate, cu privirede kamikaze. În hărmălaia aceea, a trecutaceastă coloană ciudată, parcă venită de pealtă planetă. Era un contrast puternic!Haznaua de la Tâncăbeşti DupăRevoluţie, aţi câştigat o Dacie la CEC.Voiam să închiriem o casă de vacanţă pentru Anul Nou, dar n-aveam foarte mulţi bani. Aveam însă douăcecuri de 5.000 de lei. Unul dintre ele mi-a adus acest premiu, dar am încasat contravaloarea. Cu banii, în’90, mi-am cumpărat o căsuţă la Tâncăbeşti, pe malul lacului, ultima casă din sat. Aveam căprioare, eraumistreţi care veneau la lac să bea apă, aveam fazani. În 2000 nu mai era nimic! Ajunsesem în mijlocul satului,s-au construit case cu câte 3-4 etaje, cu flori de plastic la balcon, cu ski-jet-uri, lacul a devenit o hazna.Atunci am hotărât să plec. Sala de clasă în care ţine cursuri Virgil Ogăşanu a adunat, parcă, toate tinereletalente din Bucureşti

Spuneaţi că, după revoluţie, lumea s-a mai depărtat de teatru. De ce? Pentru că teatrul se mutase înstradă: demonstraţii, mitinguri. Uşor, s-au întors. Astăzi, observ cum vin foarte mulţi tineri la spectacol. Şi e unpublic bine pregătit. Sunt şi oraşe de provincie în care teatrele nu prea vin, iar acolo se simte că lumea nu edusă la teatru: se vorbeşte în sală, se discută. Pe studenţii dumneavoastră cum îi găsiţi? Le-am spusstudenţilor mei că au curaj că fac această profesie. Eu n-aş mai face-o în condiţiile astea pentru că n-aş aveaperspective. Aş fi blocat. Eu, când am dat concurs la Bulandra, în ’65, erau cu mine: Toma Caragiu,Caramitru, Cornel Coman, Mariela Petrescu, Gina Patrichi. Am avut această deschidere. Acum, ce fac? Nuvine nimeni să-i vadă pe studenţi. Înainte veneau toţi directorii din ţară. Doamnei Bulandra, cel mai mare



animator al teatrului din România, i-a spus odată cineva: „E un actor extraordinar la Petroşani!“. S-a urcat înVolga, s-a dus la Petroşani, l-a văzut şi a venit cu el la Bucureşti. CV / Este profesor universitar Numele:Virgil Ogăşanu Data şi locul naşterii: 17 iunie 1940, Turnu-Severin Starea civilă: căsătorit, are un fiu,Mihai Studiile şi cariera: A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1964, la clasaprofesoarei Beate Fredanov, şi a fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. În 1962 are locdebutul cinematografic, în filmul „Doi băieţi ca pâinea caldă“. În 1965, intră în trupa Teatrului Bulandra, undea rămas până astăzi. Este profesor la Universitatea „Hyperion“ din Bucureşti. În 2002, a fost decorat cuOrdinul Naţional Serviciu Credincios în grad de Cavaler. În acest an, poate fi văzut pe marile ecrane în filmul„Evadarea“, în regia lui Andrei Gruzsniczki, primul film pe peliculă alb-negru de la „Moromeţii“. Locuieşteîn: Bucureşti

interviu virgil ogasanu

Documents