UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND PĂRŢILE ÎN CONFLICTELE DE MUNCĂ ŞI ORGANELE COMPETENTE SĂ SOLUŢIONEZE ACESTE CONFLICTE

Asistent universitar drd. CĂTĂLIN-DAN VASILE

I. Noţiunea de jurisdicţie a munciiPrin noţiunea de jurisdicţie1 a muncii se înţelege în sens larg, totalitatea normelor legale care

au ca obiect organizarea şi funcţionarea organelor competente să procedeze la soluţionarea conflictelor de muncă şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali2 precum şi a regulilor procedurale ce urmează să fie respectate în activitatea acestor organe3. Premisele organizării jurisdicţiei muncii, ca o jurisdicţie specială, se află în particularităţile raportului juridic de muncă4 şi în considerarea acestor particularităţi, ea îndeplineşte o funcţie de protecţie, ca şi normele de drept al muncii5.

Organizarea şi funcţionarea jurisdicţiei muncii reflectă unele particularităţi şi întemeiază în acelaşi timp pe principiile generale ale activităţii de judecată. Aceste principii reprezintă de fapt cele mai generale şi esenţiale reguli care guvernează întreaga activitate de soluţionare a conflictelor de muncă şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Pornind de la dispoziţiile constituţionale, ale legii de organizare judiciară şi cele ale Codului muncii, principiile specifice jurisdicţiei muncii sunt următoarele: soluţionarea în primă instanţă a conflictelor de muncă şi asigurări sociale de către tribunale specializate; apropierea judecăţii de locul de muncă; participarea asistenţilor judiciari la soluţionarea în fond a cauzelor; sesizarea organelor de jurisdicţie a muncii se face doar de partea interesată şi nu din oficiu; accesibilitatea – prin înlăturarea sau reducerea cheltuielilor pe care le implică soluţionarea conflictelor de muncă; soluţionarea, în primul rând şi pe cât posibil, pe cale amiabilă a litigiilor de muncă; celeritatea soluţionării litigiilor de muncă şi a aplicării hotărârilor privind aceste litigii. Aşadar, putem afirma, că prin intermediul regulilor de competenţă jurisdicţională se realizează o delimitare a atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti. O atare delimitare de atribuţii se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei jurisdicţionale: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa teritorială6. Competenţa materială în conflictele de muncă este reglementată de prevederile art. 284 alin. 1 din Codul muncii care prevăd: „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă”. Având în vedere că suntem în prezenţa unei norme de trimitere, rezultă că în privinţa competenţei materiale, tribunalului i s-a conferit plenitudine de jurisdicţie7 în ceea ce priveşte soluţionarea în primă instanţă a conflictelor de muncă,

1 Termenul de jurisdicţie are două accepţiuni׃ într-o primă accepţiune, prin jurisdicţie – termen ce derivă din latinescul jurisdictio se înţelege „a pronunţa dreptul”. În cea de-a doua accepţiune, se înţelege organul sau ansamblul organelor prin care se înfăptuieşte justiţia, „se pronunţă dreptul”. A se vedea Valentin Prisăcaru, „Jurisdicţiile speciale în R.S.R.”, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p.14.

2 A se vedea Ioan Leş, Dumitru Radu, „Soluţionarea litigiilor de muncă de către comisiile de judecată din organizaţiile socialiste de stat”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 46-47

3 Din art. 281 din Codul muncii rezultă că în afara conflictelor individuale şi colective de muncă jurisdicţia muncii are ca obiect şi soluţionarea cererilor dintre partenerii sociali.

4 S-a evidenţiat în literatura juridică mai veche că raportul juridic de muncă are un caracter complex care vizează realizarea scopului social-economic al angajatorilor şi asigurarea unei protecţii salariaţilor - Ioan Leş, Dumitru Radu, op. cit., p. 12. Şi în practica judiciară s-a arătat că „ ... raportul juridic de muncă se caracterizează prin existenţa unor reguli speciale privitoare la natura muncii, retribuire, timpul de lucru şi de odihnă, răspunderea materială, protecţia muncii, asigurări sociale, jurisdicţia muncii, precum şi alte aspecte legate de procesul muncii”. A se vedea, Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1627/1975, în „Culegere de decizii pe anul 1975”, p. 169.

5 A se vedea, Constanţa Călinoiu, „ Jurisdicţia muncii ” Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 24.6 A se vedea, Ioan Leş, „Comentariile Codului de procedură civilă ”, vol I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001,

p. 15.7 A se vedea în acest sens, Decizia nr. II din 31 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie asupra recursului în

interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b1) din Codul de procedură civilă, prin care instanţa supremă a reţinut plenitudinea de jurisdicţie a tribunalului în soluţionarea conflictelor de muncă. În acelaşi sens a se vedea în doctrină: Alexandru Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p.815; Ion Traian

după cum rezultă din prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „tribunalul judecă, în primă instanţă, conflictele de muncă cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe”8. În acelaşi spirit, art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară9, prevede că în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale. De la regula că tribunalul este prima instanţă cu plenitudine de jurisdicţie în soluţionarea conflictelor de muncă, prin legi speciale se poate deroga, în sensul că şi alte instanţe sunt competente să judece în primă instanţă conflictele de muncă şi asigurări sociale. Aşadar, în temeiul unor dispoziţii derogatorii, există conflicte de muncă sau cereri referitoare la relaţiile de muncă care se judecă în primă instanţă nu de tribunal, ci de către judecătorii sau curţi de apel. De asemenea, potrivit unor statute profesionale, prevăzute în legi speciale, printre organele competente să soluţioneze plângerile sau contestaţiile împotriva sancţiunilor disciplinare se află şi consiliile ori colegiile de disciplină (disciplinare). De precizat este faptul că, potrivit art.289 din Codul muncii, hotărârile pronunţate în fond de tribunale sunt definitive şi executorii10, iar în conformitate cu dispoziţiile art.80 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă11 ele pot fi atacate numai cu recurs, competenţa de soluţionare a acestuia revenind curţii de apel, care are plenitudine de competenţă în materia soluţionării recursului, în temeiul art.3 pct.3 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia funcţionează completele specializate pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale prevăzute de art.35 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

II. Părţile în conflictele de muncăPotrivit art. 282 din Codul muncii, „Pot fi părţi în conflictele de muncă: salariaţii precum şi

orice persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

• angajatorii – persoane fizice şi/sau persoane juridice – , agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod;

• sindicatele şi patronatele;• alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al

Codului de procedură civilă.

Ştefănescu,”Tratat de dreptul muncii”, vol. II, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2003, p.343-344; Alexandru Athanasiu şi Luminiţa Dima, ”Curs universitar”, Editura All Back, Bucureşti, 2005, p.359; Vlad Barbu, „Curs de dreptul muncii”, Editura Naţional, Bucureşti, 2005, p.441; Olia-Maria Corsiuc, „Soluţionarea conflictelor de muncă”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.165-168;

8 De asemenea, din coroborarea art. 281 cu art. 298 alin. 2 şi art. 284 din Codul muncii, care dispune abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 34 şi 35 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, rezultă că prin intrarea în vigoare a art. 2 lit. b1 introdusă de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, litigiile în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractelor colective de muncă au fost scoase din competenţa judecătoriei şi date în competenţa de drept comun a tribunalului. A se vedea în doctrină: Alexandru Ţiclea Competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona conflictele de drepturi, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 1/2002, p. 69-77; Diana Persida Popa, Consideraţii privind jurisdicţia muncii în lumina noului cod al muncii, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 1/2003, p. 98. Cu această ocazie a fost eliminată şi o inadvertenţă legislativă, în sensul că, până la intrarea în vigoare a Legii nr.53/2003 – Codul muncii, conflictele de drepturi erau soluţionate de tribunal, iar cele privind contractul colectiv de muncă de judecătorie, ceea ce reprezenta o inechitate, o soluţie fără logică, produsă „ dintr-o regretabilă eroare de tehnică legislativă ”. Ulterior, O.U.G nr.138/2000 a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.219/2005 (publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr.609 din 14 iulie 2005), iar lit. „b1” a devenit lit.”c” în cadrul art.2 pct.1 Cod procedură civilă.

9 Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr.247/2005, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.827 din 13 septembrie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.

10 Precizarea că, hotărârile sunt definitive, şi deci în materia conflictelor de muncă apelul este suprimat, (începând cu data de 01 ianuarie 2000), este reglementată şi de art. 79 din Legea nr. 168/1999.

11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din29 noiembrie 1999, modificată implicit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea codului de procedură civilă, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.479 din 2 octombrie 2000), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005).

Art.41alin.1 din Codul de procedură civilă prevede: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”, iar în alin.2 se dispune: „asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art.45 alin.1 din Codul de procedură civil „Ministerul public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”. De regulă, salariaţii sunt părţi în conflictele de muncă, având calitate procesuală activă. Conform prevederilor Codului muncii, salariatul este persoană care este parte într-un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, determinată, cu program de lucru integral sau cu timp de lucru parţial.

Salariaţii majori se pot reprezenta singuri în procese sau pot fi reprezentaţi printr-un mandatar, avocat sau neavocat. În ce priveşte salariaţii minori12 încadraţi în muncă, pot fi părţi în contractele individuale de muncă şi îşi pot susţine singuri interesele, folosind toate, excepţiile şi mijloacele de apărare13. Ei pot fi însă asistaţi de ocrotitorii lor legali în acele cazuri în care încadrarea lor în muncă nu este admisă decât cu încuviinţarea părinţilor sau tutorelui14. O persoană poate fi parte într-un conflict de muncă chiar după încetarea raportului juridic de muncă, dacă litigiul se referă la drepturi şi obligaţii referitoare la activitatea desfăşurată în timpul cât era angajată în acea unitate. Moştenitorii salariaţilor pot figura ca părţi în conflictele de muncă în cazurile în care angajatorul îşi valorifică o creanţă potrivit dispoziţiilor legale privind răspunderea patrimonială. În acest caz, moştenitorii nu răspund pentru fapta lor proprie ci pentru fapta celui pe care l-au moştenit. În literatura juridică15 au fost arătate mai multe soluţii de rezolvare în această ipoteză. Angajatorii au doar un drept de creanţă împotriva moştenitorilor în raport cu modul în care au acceptat moştenirea pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar, datoria împărţindu-se între ei proporţional cu părţile ereditare. Dacă salariatul a decedat până la emiterea titlului executoriu, angajatorul are o acţiune împotriva moştenitorilor. În acest sens, termenul de sesizare a instanţei se suspendă până la acceptarea moştenirii şi pe tot timpul procedurii succesorale. Dacă decesul a avut loc în perioada în care titlul executoriu urma să-i fie comunicat, comunicarea se va face moştenitorilor care vor putea ataca hotărârea judecătorească. În situaţia în care decesul persoanei încadrate s-a produs în timpul judecăţii, judecata va continua, urmând să fie introduşi în cauză moştenitorii, potrivit art. 243 pct. (1) din Codul de procedură civilă. Moştenitorii pot figura în instanţă şi în calitate de reclamanţi pentru drepturi patrimoniale decurgând din contractul individual de muncă în care a fost parte autorul lor.

Potrivit art. 282 lit.b din Codului muncii, sunt părţi şi angajatorii persoane fizice şi/sau juridice, agenţi de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile Codului muncii. Dacă avem în vedere persoanele fizice angajatori, acestea se pot prezenta singure în proces sau pot fi reprezentate printr-un mandatar, avocat sau neavocat. În ce priveşte persoanele juridice angajatori, art. 35 din Decretul nr. 31/1954, ele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele sale, iar actele juridice sunt actele persoanei juridice însăşi.

În faţa instanţei de judecată, reprezentanţii persoanelor juridice îşi vor justifica calitatea prin indicarea actului de numire sau după caz a actului prin care au primit în mod expres împuternicirea de a reprezenta în justiţie. De regulă însă, în practică persoanele juridice sunt reprezentate prin consilierii lor juridici sau avocaţi. În cazul unităţilor angajatoare fără personalitate juridică parte în litigiile de muncă sunt organele ierarhic superioare. Dacă o atare unitate dispune de împuternicire

12 Potrivit Codului muncii, pot fi încadrate în muncă persoanele care au împlinit vârsta de 15 ani cu acordul reprezentanţilor legali pentru activităţii potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.

13 A se vedea, Decizia de îndrumare nr. 10/1975 a Plenului Tribunalului Suprem, în „Culegere de decizii pe anul 1957”, p. 19.

14 A se vedea, Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, „Dreptul muncii”, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 443 – nota nr. 5.

15 A se vedea, Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, op. cit., p. 443.

de reprezentare pentru încheierea contractelor colective de muncă, această unitate este parte în litigiile de muncă care o privesc16. Sindicatele în temeiul art. 28 din Legea 54/2003 cu privire la sindicate, au dreptul de a formula acţiuni în justiţie în numele membrilor lor fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de către organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată.

Rezultă că anterior demersului organizaţiei sindicale, salariatul în cauză trebuie consultat în legătură cu oportunitatea chemării în judecată a angajatorului. Precizăm că în acest caz, sindicatului, în temeiul unei abilitări exprese a legii i s-a conferit calitate procesuală activă. El acţionează fără să urmărească valorificarea unor drepturi substanţiale proprii şi a unor drepturi ale membrilor, aceştia din urmă fiind destinatarii regulilor de drept ce se urmăresc a fi valorificate17. Sindicatul mai poate formula cereri de intervenţie în condiţiile art. 49 din Codul de procedură civilă dar numai în interesul salariatului. Terţele persoane pot figura în conflictele de muncă în condiţiile art. 49-66 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 282 lit.d şi art. 291 din Codul muncii. În literatura juridică şi practica judiciară s-a stabilit, datorită specificului raporturilor juridice de muncă, faptul că, în litigiile de muncă participarea terţelor persoane este limitată doar la cererile de intervenţie accesorii. Astfel, în condiţiile vechiului cod al muncii, instanţa supremă a hotărât că „În litigiile de muncă se poate face cerere de intervenţie accesorie în cazurile în care o altă persoană încadrată în aceeaşi unitate are interesul de a se alătura fie unităţii pârâte, fie reclamantului, pentru a contribui la soluţionarea justă a unor împrejurări care o interesează şi pe ea”18. S-a arătat de asemenea, că persoană încadrată poate interveni în interesul uneia din părţi în cazul litigiilor de muncă referitoare la desfacerea contractului de muncă în litigiile privitoare la răspunderea materială şi la obligaţia legală de restituire. Suntem de părere că şi în condiţiile noului Cod al muncii este posibilă cererea de intervenţie accesorie, sau va trebui să îndeplinească condiţiile de fond şi formă pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de intervenţie accesorie.

Subliniem că intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu în cadrul procesului în care intervine, terţul trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine sau numai pentru partea pe care o susţine. Astfel, în literatura juridică19 s-a precizat că în realitate intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel al părţii pe care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea să fie afectate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a părţii respective. Cu alte cuvinte, susţinând pe una din părţile iniţiale, terţul urmăreşte să preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situaţie de natură a compromite propriile sale drepturi. Iată de ce s-a spus în literatură că intervenientul accesoriu are „un interes preventiv”. Am precizat aceste lucruri deoarece potrivit art. 49 alin.3 din Codul de procedură civilă se precizează că intervenţia este interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia. Tot fosta instanţă supremă a decis că în toate situaţiile în care o terţă persoană ar putea formula o cerere de intervenţie accesorie „ ... unitatea are şi ea dreptul să introducă în cauză pe cel ce a determinat cu rea-credinţă, desfacerea contractului de muncă sau a înlesnit producerea pagubei ori a dispus efectuarea plăţii nelegale, pentru a-i face opozabile probele administrate”20. S-a precizat că intervenţia la cererea unităţii, reprezintă o formă specifică de participare a terţelor persoane în litigiile de muncă, ea neavând un corespondent în dispoziţiile Codului de procedură civilă21. În legătură cu poziţia procesuală a terţului introdus în cauză, în doctrină s-a precizat că terţul va avea o poziţie independentă de a celorlalţi participanţi, astfel că el va putea combate probele administrate şi va putea propune dovezi chiar dacă unitatea care a solicitat introducerea sa

16 În literatura juridică s-a precizat că delegarea competenţei de a încheia contracte individuale de muncă se poate da şi unităţilor fără personalitate juridică (sucursale, agenţii, care fac parte dintr-o anumită persoană juridică); A se vedea, Ion Traian Ştefănescu, op. cit., p.314.

17 A se vedea, Gabriel Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.173.

18 Decizia de îndrumare nr. 3/1976 în „Culegere de decizii pe anul 1976”, p.33.19 A se vedea, Gabriel Boroi, op. cit. p.173.20 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1976 în „Culegere de decizii pe anul 1976”, p.33; A

se vedea şi Plenul Tribunalului Suprem decizia de îndrumare nr. 5/1974 în „Culegere de decizii pe anul 1974”, p.16.21 A se vedea, Ioan Leş, Dumitru Radu, op. cit., p.38.

în cauză nu formulează o cerere de probaţiune. Cu toate acestea, poziţia procesuală a persoanei introduse în cauză este limitată la posibilitatea discutării unor aspecte de fapt şi de drept ale cauzei şi care s-ar putea răsfrânge, pe cale de consecinţă asupra sa22. Limitarea poziţiei procesuale a terţului rezultă şi din împrejurarea că această introducere are loc numai spre „ a-i face opozabile probele administrate”. Potrivit art. 43 din Codul de procedură civilă, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor23. Rezultă că procurorii pot participa şi la soluţionarea conflictelor de muncă.

Organele competente să soluţioneze conflictele de muncă

JudecătoriaPotrivit art.l pct.l din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă în primă instanţă, toate

procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Aşadar, legea stabileşte competenţa generală sau de drept comun a judecătoriilor24.

Potrivit dispoziţiilor legale, judecătoria soluţionează:• litigiile privind carnetul de muncă, potrivit art.8 din Decretul nr. 92/1976 privind

carnetul de muncă;• cererile pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor de reprezentativitate a organizaţiilor

sindicale de la nivelul unităţilor, conform art.17 alin. 2 lit.h din Legea nr. 130/1996, republicată;

• cererile de autorizare a funcţionării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor, precum şi de înregistrare a acestora în registrul de persoane juridice, în temeiul prevederilor art.2 alin.2 din Legea nr.122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor25.

Privind competenţa materială a judecătoriei în soluţionarea litigiilor de muncă, în practica judiciară s-a reţinut, că schimbarea din funcţie a unui administrator sau director al unei societăţi comerciale (pe acţiuni), nu atrage competenţa judecătoriei de soluţionare a contestaţiei pentru reintegrarea în funcţie, deoarece acesta este supus normelor care reglementează mandatul şi nu dispoziţiilor legislaţiei muncii.

Tribunalul În ce priveşte organizarea judiciară, existenţa unor tribunale de muncă şi asigurări sociale ca

tribunale specializate, a fost permisă datorită prevederilor art. 126 alin. 5 din Constituţia, revizuită26, care dispun: „ Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii „. Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004, republicată a prevăzut în art.37 alin.3 ca tribunalele specializate, respectiv tribunalele de muncă şi asigurări sociale soluţionează în primă instanţă conflictele de muncă şi asigurări sociale. Dispoziţiile tranzitorii şi finale ale legii de organizare judiciară arată în art. 142 alin.1 că: „ Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 1 ianuarie 2008. Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor activitatea se stabilesc, în mod eşalonat prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii „. De asemenea, potrivit alin.4 al art. 130 se prevede că: „Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în cadrul tribunalelor de drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate”. Faţă de aceste dispoziţii

22 A se vedea, Ioan Leş, Cu privire la participarea terţelor persoane în litigiile de muncă, în „Revista Româna de Drept” nr. 12/1979, p.29.

23 A se vedea pentru dezvoltări, Verginel Lozneanu, „Excepţiile de fond în procesul civil”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.68-73.

24 A se vedea Viorel-Mihai Ciobanu, Modificările referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.59/1993 ,în „Dreptul” nr.1/1994, p.3; Ioan Leş, „Principii şi instituţii de drept procesual civil”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.293.

25 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 octombrie 1996, modificată ulterior; competenţa teritorială revenind judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul persoanei juridice solicitante.

26 Prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003).

legale, doctrina a apreciat că data de 1 ianuarie 2008 este nefiresc de îndepărtată (3 ani şi 3 luni de la intrarea în vigoare a legii) pentru înfiinţarea tribunalelor specializate şi, că poate ar fi fost mai util, eşalonarea înfiinţării lor într-o perioadă mai redusă. Aşadar, înfiinţarea tribunalelor muncii apărea ca o măsură apreciată27, „deosebit de pozitivă”, menită să contribuie la profesionalizarea actului de justiţie, precum şi la asigurarea celerităţii în desfăşurarea proceselor, prin degrevarea instanţelor de drept comun de judecarea anumitor tipuri de litigii. De asemenea, specializarea instanţelor presupune şi specializarea judecătorilor28 care compun aceste instanţe. De altfel, înfiinţarea acestor tribunale ale muncii a fost preconizată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/200229 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească care, stabilea statutul juridic al magistraţilor consultanţi. În prezent, de la data de 27 septembrie 2004 funcţionează secţiile sau completele specializate la tribunalele de drept comun, care soluţionează cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale. Din coroborarea prevederilor art.284 alin.1 din Codul muncii, cu cele ale art.2 pct.1 lit.c din Codul de procedură civilă, rezultă că, tribunalul este instanţa de drept comun, competentă din punct de vedere material să soluţioneze conflictele de muncă şi asigurări sociale. Potrivit dispoziţiilor art.34 alin.1 din Legea de organizare judiciară nr.304/2004, în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti funcţionează un tribunal cu sediul în municipiul reşedinţă de judeţ, iar, în circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţul respectiv sau din municipiul Bucureşti (art.24).

Ca instanţă competentă să soluţioneze conflictele dintre salariaţi şi angajatori, tribunalul este competent să judece şi litigiile referitoare la modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici30, precum şi pe cele referitoare la salarizarea sau condiţiile de muncă ale acestora. Argumentul principal în susţinerea acestei opinii31, constă în caracterul absolut al competenţei materiale funcţionale (de atribuţii)32, iar când aceasta este reglementată prin norme speciale, ele trebuie interpretate în mod restrictiv-strictissime interpretatione. Ca excepţie de la regula plenitudinii de jurisdicţie a tribunalului în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, este cea prevăzută de Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici33, care stabileşte competenţa funcţională a instanţei de contencios administrativ, însă, cu caracter limitativ, privind numai litigiile având ca obiect:

• contestarea sancţiunilor disciplinare aplicate funcţionarilor publici – art.68;• obiectul care se impută – art.73 alin.2;• actul administrativ prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al funcţionarului

public – art.89 alin.1.Aşa fiind, în virtutea caracterului absolut al normelor de competenţă funcţională şi a

principiului exceptio est strictissimae interpretationis, rezultă că orice alte categorii de litigii privind funcţionarii publici sunt de competenţa instanţelor prevăzute de art.284 alin.1 din Codul muncii, şi nu a celor de contencios administrativ34.

27 A se vedea, Şerban Beligrădeanu, „Consideraţii de ansamblu şi observaţii critice referitoare la tribunalele specializate de muncă şi asigurări sociale, precum şi la asistenţii judiciari, în lumina Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară”, în „Dreptul” nr.9/2004, p.13.

28 A se vedea şi Ioan Leş „Spre un sistem judiciar al instanţelor specializate?” în „Pandectele Române” nr. 3/2003, p. 198-216,

29 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2002, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 653/2002, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 905 din 12 decembrie 2002.

30 A se vedea în acest sens Pavel Perju, Probleme de drept civil şi drept procesual civil din practica secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în „Dreptul” nr.2/2005, p.200.

31 A se vedea Alexandru Ţiclea, op. cit., p.816.32 A se vedea Viorel-Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol.I, Editura Naţional,

Bucureşti, 1999, p.372; Ioan Leş, „Tratat de drept procesual civil”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.196.33 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 251 din 22 martie 2004, în temeiul art. XXVI din

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279 din 21 aprilie 2003), dându-se textelor o nouă numerotare.

34 În acest sens a se vedea Şerban Beligrădeanu, Consideraţii-teoretice şi practice-în legătură cu Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în „Dreptul” nr.2/2000, p.17.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie35 într-o cauză având ca obiect contestarea modificării raportului de serviciu al unei persoane din autoritatea vamală, considerat funcţionar public. În motivarea deciziei s-a reţinut faptul că, întrucât statutul personalului vamal36 nu derogă de la normele de jurisdicţie existente, un asemenea litigiu excede celor date în competenţa instanţelor de contencios administrativ, iar competenţa soluţionării acestuia revine tribunalului. De reţinut este şi competenţa instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor generate de încetarea raportului de muncă al personalului silvic salariat37, concluzia rezultând din coroborarea art.58 alin.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.59/2000 privind statutul personalului silvic38, cu prevederile art.89 din Legea nr.188/1999.

Curtea de apelCurtea de apel se pronunţă în exercitarea controlului judiciar, ca instanţă de recurs,

competentă să judece cererile îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate de tribunal în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale. În acest sens, art.35 alin.2 din Legea nr.304/2004 prevede că şi în cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal. În materia conflictelor de muncă, Curtea de apel are competenţa materială de a judeca, ca primă instanţă, potrivit art.55 din Legea nr. 168/1999, doar cererea formulată de conducerea unităţii de suspendare a grevei pe un termen de cel mult 30 de zile de la data începerii sau continuării grevei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor. Sub aspectul competenţei teritoriale este competentă de a soluţiona cererea de suspendare a grevei, Curtea de apel în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea. Aşadar, Curtea de apel are în materia conflictelor şi litigiilor de muncă, ca instanţă de recurs, plenitudinea de competenţă în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale.

Competenţa teritorialăPrevederile art. 284 alin.2 din Codul muncii nominalizează instanţa competentă din punct

de vedere teritorial, să judece conflictele de muncă şi asigurări sociale. În acest sens, se dispune: „ cererile referitoare la cazurile prevăzute la alin.1 se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie, reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul „. Prin instanţa în a cărei circumscripţie, reclamantul îşi are sediul se înţelege instanţa în raza căreia se află sediul social, iar nu vreunul dintre sediile secundare39.

Trebuie să subliniem că suntem în prezenţa unei competenţe imperative, exclusive şi derogatorii de la dispoziţiile dreptului comun. Aceasta, deoarece potrivit dispoziţiilor dreptului comun – art.5 din Codul de procedură civilă – „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului „, conform principiului tradiţional actor sequitur forum rei. Totodată, instituirea unei competenţe teritoriale în favoarea reclamantului are ca scop protejarea intereselor salariaţilor şi a organizaţiilor sindicale când au calitatea de reclamanţi, deoarece, din punct de vedere statistic, aceştia au de

35 A se vedea decizia nr.5149/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-secţia civilă, în „Dreptul” nr.11/2004, p.298-300.

36 Reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.10/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.256 din 23 martie 2004), aprobată cu modificări prin Legea nr.243/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.532 din 14 iunie 2004), modificată ulterior.

37 A se vedea în acest sens Clara Băluţă şi Norel Popescu, Competenţa materială de soluţionare de către instanţele judecătoreşti a cauzelor derivate din raportul juridic de muncă al personalului aflat sub incidenţa statutului personalului silvic în „Dreptul” nr.2/2005, p.67-68, cu notă critică dr. Şerban Beligrădeanu, p.77, în opinia căruia, „referitor la alte litigii derivate din raportul de serviciu al funcţionarilor publici (altele decât cele în legătură cu răspunderea lor disciplinară, civilă ori cu privire la actul autorităţii publice de încetare a raportului lor de serviciu), competenţa materială în atare cauze aparţine instanţelor care soluţionează conflictele (de muncă) de drepturi, devreme ce art.68, art.73 alin.2 şi art.89 din Legea nr.188/1999, republicată, sunt norme de excepţie, iar nu de aplicare generală şi, ca atare, conform art.103 din aceeaşi lege, în astfel de cauze competenţa materială aparţine instanţelor de jurisdicţie a muncii, iar nu celor de contencios administrativ”.

38 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 238 din 30 mai 2000), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 23 iulie 2001).

39 A se vedea Valeriu Zamfir, „Răspunderea patrimonială a salariaţilor şi funcţionarilor publici”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005, p.283.

regulă, calitatea de reclamant. De asemenea, pentru a le facilita accesul la instanţele judecătoreşti, legiuitorul, din raţiuni de protecţie, a recurs la această soluţie pozitivă, echitabilă, pentru a nu-i descuraja şi cu scopul de a deduce pretenţiile lor pe rolul instanţelor judecătoreşti. Necompetenţa teritorială şi cea materială, dacă nu a fost ridicată de părţi, trebuie să fie pusă în discuţie de către instanţă, respectiv din oficiu40.Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care una din părţi poate solicita instanţei de judecată investită cu soluţionarea cauzei să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent, potrivit legii. Această excepţie, dacă nu este ridicată de părţi, de regulă de către pârât, întrucât el este afectat de chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă, trebuie ridicată şi pusă în discuţia părţilor de către instanţa de judecată, din oficiu, în exercitarea rolului său activ, întrucât nesocotirea normelor de competenţă absolută atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate. Excepţia se judecă de către instanţa care a fost sesizată cu acţiunea principală, şi se judecă cu prioritate faţă de celelalte excepţii. Asupra excepţiei instanţa se va pronunţa printr-o încheiere în cazul respingerii acesteia, atunci când o găseşte neîntemeiată, şi va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după pronunţarea hotărârii asupra fondului (art. 158 alin.2 din Codul de procedură civilă). Dacă instanţa găseşte excepţia neîntemeiată se va pronunţa printr-o hotărâre de declinare a competenţei, consecinţa acesteia fiind dezinvestirea instanţei sesizate cu judecarea cauzei şi trimiterea acesteia la instanţa sau organul competent potrivit legii (art. 158 alin.3 din Codul de procedură civilă). Împotriva acestei hotărâri se poate exercita recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.

Soluţionarea litigiilor de muncă de către consiliile sau colegiile de disciplinăPotrivit unor statute de personal sau profesionale, în anumite domenii sunt organizate şi

funcţionează consilii sau colegii de disciplină. Între actele normative referitoare la „corpurile profesionale” nu există unitate de reglementare, acestea făcând trimitere uneori la instanţele de contencios administrativ, iar alteori la instanţa de drept comun ori nu arată nici o instanţă judecătorească la care cei în cauză pot contesta sancţiunea disciplinară ce li s-a aplicat. Chiar dacă aceste instanţe rezolvă un litigiu între corpul profesional şi un membru al său, soluţionarea acestui litigiu nu priveşte direct suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă al celui în vizat, ci numai interdicţia exercitării profesiei pe un anumit interval de timp ori definitiv, excluderea din corpul profesional sau din profesie. Întrucât „corpurile profesionale” sunt instituţii de drept public, înfiinţate pentru realizarea unor interese de natură publică este firesc ca in situaţiile arătate anterior, competenţa să revină instanţelor de contencios administrativ şi nu celor de jurisdicţia muncii care soluţionează conflictele de muncă (în speţă, conflicte de drepturi). Toate legile referitoare la „corpurile profesionale” arătate anterior, în ceea ce priveşte regimul răspunderii disciplinare se aplică şi pentru membrii lor care îşi exercită profesia în calitate de salariaţi; rezultă că actele normative respective se încadrează în prevederile art. 264 alin.2 din Codul muncii, text conform căruia, „în cazul în care prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta”. În concluzie, salariatul căruia i s-a dat câştig de cauză la instanţa de contencios administrativ (măsură constatată ca fiind nelegală), se poate adresa instanţei de jurisdicţie a muncii solicitând pe de o parte să se stabilească legalitatea încetării sau suspendării contractului său de muncă produsă ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare dispuse de corpul profesional căruia îi aparţine şi pe de altă parte, obligarea angajatorului său de către instanţă la reîncadrarea în funcţia deţinută anterior dispunerii sancţionării sale, precum şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor materiale către salariatul său, acestea urmând a fi recuperate de la autoritatea care a aplicat sancţiunea disciplinară anulată de instanţa de contencios administrativ.

40 Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a, civilă, decizia nr. 160/1990 în „Dreptul” nr. 2/1990, p. 72; A se vedea în doctrină: Alexandru Ţiclea, op. cit., p.818; Ion Traian Ştefănescu, op. cit., p.344-345; Vasile Val Popa, „Dreptul muncii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.302.