interpretarea dreptului - oana maria balan

Oana-Maria BĂLAN

INTERPRETAREA DREPTULUI

Autoarea Oana-Maria BĂLAN este începând cu anul 2012 doctor în drept al Universităţii din Craiova, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, domeniul Teoria generală a dreptului.

Prezenta lucrare este publicată sub egida Centrului de Cercetări Juridice Fundamentale, Craiova.

Oana-Maria BĂLAN

INTERPRETAREA DREPTULUI

Universul JuridicBucureşti - 2013 -

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2013, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L.Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBĂLAN, OANA MARIA Interpretarea dreptului / Oana Maria Bălan. - Bucureşti : Universul Juridic, 2013 Bibliogr. ISBN 978-606-673-070-9

34

REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13 tel.: 0731.121.218 e mail: [email protected]

DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15; 0726.990.184 DISTRIBUŢIE: tel./fax: 021.314.93.16 e mail: [email protected]

www.universuljuridic.ro

COMENZI ON LINE,CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%

PARTEA I

CONCEPTUL DE INTERPRETARE A DREPTULUI ŞI EVOLUŢIA SA

TITLUL I

CONCEPTUL DE INTERPRETARE A DREPTULUI

CAPITOLUL I NOŢIUNEA ŞI NECESITATEA INTERPRETĂRII

DREPTULUI

Secţiunea 1Noţiunea de interpretarea dreptului

1. Conceptul de interpretarea dreptului

Problematica interpretării dreptului este deosebit de complexă1. Aceasta cuprinde întrebări la care s-a încercat de-a lungul timpului a se răspunde, întrebări de genul: Ce reprezintă interpretarea?, Ce dez-văluie ea?, Care este raportul dintre forma de manifestare a normei juridice şi conţinutul ei?, Care este rolul voinţei legiuitorului în legă-tură cu interpretarea?, Ce legătură există între interpretare şi aplica-rea dreptului?, Care este sensul deplin al voinţei legiuitorului expri-mată în norma juridică?, Ce înţeles au termenii şi expresiile folosite de legiuitor?, În ce ipoteze ale normelor juridice se încadrează o si-tuaţie de fapt? etc.

Caracterul istoric al interpretării dreptului2 relevă modul în care este determinată interpretarea de către diferitele orânduiri sociale şi în cadrul aceloraşi orânduiri sociale. Tendinţa actuală este de a reduce in-terpretarea juridică la interpretarea aplicativă. Însă problematica inter-pretării dreptului trebuie să aibă în vedere atât elaborarea cât şi aplica-rea dreptului3. Dacă am considera interpretarea doar o fază a aplicării dreptului, atunci am reduce, în mod automat, subiectul interpretării la

1 I. Craiovan, Metodologie juridică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2005, p. 189. 2 În acest sens, a se vedea Titlul II: Istoria modelelor juridice de interpretare.3 I. Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axiologice, Ed. Academiei

Române, Bucureşti 2005, p. 9.

Interpretarea dreptului 7persoana celui competent să aplice normele de drept, iar obiectul ei, la actul normativ şi la situaţia de fapt1.

Interpretarea dreptului poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectiva juridică, vom avea interpretare juridică. Însă interpre-tarea dreptului se poate realiza şi din perspectivă economică, politică sau etică. Interpretarea juridică are două componente: interpretare de fundamentare şi interpretare aplicativă. Interpretarea de fundamenta-re are în vedere împrejurarea în care dreptul obiectiv se raportează la realitatea socială. Astfel că interpretarea de fundamentare devine eta-pă în crearea dreptului. Interpretarea aplicativă se referă la situaţia în care se confruntă o normă dată cu o situaţie determinată. La rândul ei, interpretarea aplicativă cuprinde interpretarea normelor juridice şi in-terpretarea factuală2.

Astfel că interpretarea în drept este mai întâi o operaţie „care pre-găteşte şi întemeiază argumentativ elaborarea legii, a oricărui act nor-mativ în genere”3 (interpretare de fundamentare) şi abia apoi un mo-ment în aplicarea legii, în înţelesul ei lato sensu (interpretare aplicati-vă). De aceea, legea este rezultatul, expresia juridică a interpretării con-diţiilor materiale, sociale, morale etc. ale societăţii la un moment dat.

Între cele două componente ale interpretării în drept, adică in-terpretare de fundamentare şi interpretare aplicativă, există o legătu-ră strânsă. Interpretarea aplicativă este operaţională numai în măsura în care are ca temei interpretarea de fundamentare, „ca moment pri-mar al interpretării juridice, prin care raportul dintre litera legii şi spi-ritul legii se pune în termenii mai largi ai relaţiei dintre esenţa legii şi contextul ei social, dintre finalitatea ei superioară, vizând realizarea justiţiei”4. Şi aceasta deoarece, interpretarea originală este cea care transpune în limbaj juridic-prescriptiv valorile sociale ca norme de ur-mat, dând „formă conştient-imperativă libertăţii omeneşti, raţionali-zând necesitatea ascunsă în conjunctură şi făcând operabil, pe această

1 Ibidem, p. 29.2 Ibidem, p. 38.3 Ibidem, p. 30. Această primă etapă a interpretării mai poartă numele de inter-

pretare originală.4 I. Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axiologice, op. cit., p. 30.

Oana-Maria Bălan8bază, idealul justiţiei”1. Se poate afirma, în consecinţă, că interpretarea de fundamentare reprezintă premisa de la care se pleacă în interpreta-rea aplicativă deoarece „formulele verbale care exprimă normele, lu-ate în discuţie de interpretul ce aplică legea, trimit în realitate la suma aprecierilor juridice făcute de autorul legii în cazurile particulare ce au provocat opera legislativă, rod al abstractizării şi generalizării conţi-nutului acestora din urmă”2.

Interpretarea normelor juridice presupune un dublu efort intelec-tual. Într-o primă fază este vorba de un efort intelectual de a surprinde conţinutul legii, apoi de un efort intelectual de consensualizare cu spe-ţa la care s-ar aplica acest conţinut3. Prin urmare, a interpreta înseam-nă, pe de o parte, a găsi sensul autentic pe care îl are norma juridică şi pe de cealaltă parte, a găsi conexiunea formală şi de conţinut al aces-tui sens autentic cu realitatea cazuală de soluţionat. Cu alte cuvinte, interpretarea normelor de drept reprezintă o specie a interpretării juri-dice care îmbracă „forma unei operaţii logico-raţionale desfăşurate în conformitate cu anumite principii şi după o metodă specifică dreptu-lui şi care urmăreşte descifrarea semnificaţiei prescriptive a unui enunţ normativ aplicabil unei cauze date, în scopul realizării nemijlocite şi oportune a dreptăţii”4.

Interpretarea factuală se referă la interpretarea faptelor concrete.Rezultă că interpretarea este tocmai operaţiunea prin care se re-

alizează legătura logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui. A tinde spre extreme, în sensul de a considera interpretul o unealtă oarbă care aplică litera legii, nesocotind chiar spiritul ei, sau de a substitui voin-ţa legiuitorului cu voinţa interpretului, este eronat. Între aceste două atitudini extreme se impune o soluţie raţională care promovează uni-tatea dintre litera şi spiritul legii5. Spiritul legii are menirea de a evi-denţia mobilul avut în vedere de legiuitor în momentul reglementării,

1 Ibidem, pp. 30 şi 31.2 Ibidem, p. 31.3 Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. I-II, Ed. All Beck, Bucureşti 2003,

p. 474.4 I. Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axiologice, op. cit., p. 37.5 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,

Bucureşti 1998, p. 97.

Interpretarea dreptului 9iar litera legii impune interpretarea literară exactă a conţinutului actu-lui normativ. Această unitate este impusă de faptul că fiecare moment de existenţă a Dreptului, ca sistem unitar şi ordonator de reguli1, tre-buie să efectivizeze nu numai opera individuală a interpretului, ci şi continuarea de către interpret a eforturilor legiuitorului, în speţă a ope-rei legislative. Această indestructibilă legătură are menirea de a reali-za separarea competenţelor legiuitorului, ca interpret de fundamenta-re, de acelea ale judecătorului şi organelor administrative, ca interpreţi ai normelor juridice.

Interpretarea normelor juridice presupune astfel o operaţie, o ac-tivitate cu caracter logic ce are ca scop a lămuri şi a explica înţelesul exact şi complet al dispoziţiei normelor juridice2 tocmai pentru a o oferi soluţii juridice diferitelor cazuri concrete3.

Coerenţa dreptului nu poate să existe decât prin permanenta pre-zenţă a interpretării, aceasta devenind astfel principala componentă integratoare a dreptului. Prin urmare, dreptul nu poate fi eficient decât printr-un proces interpretativ continuu derulat pe diferite stadii sau ni-veluri ale cărui rezultate pot fi exprimate prin formule tehnico-juridice sau prin acţiunea unor principii permanent modelatoare.

Încercând a sintetiza cele arătate mai sus, prin interpretarea drep-tului se înţelege un ansamblu al ideilor, preceptelor, raţionamentelor, tehnicilor şi metodelor cu ajutorul cărora dreptul este mai întâi expri-mat ca norme şi apoi aplicat. Sau într-o altă definiţie, „interpretarea este o activitate raţională, susţinută însă şi prin alte componente su-biectuale, având ca scop descifrarea semnificaţiei textului normativ, în măsură să conducă argumentativ la o soluţie în planul elaborării drep-tului ori al aplicării normelor sale”4. Interpretarea devine o mijlocire

1 A.M. Peña Freire, Los sistemas jurídicos y la aplicabilidad de sus normas în Analisi e diritto 2001. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 193.

2 P. Bonorino, Interpretacíon y aplicación del derecho. Apuentes críticos sobre la propuesta de Rafael Hernández Marín în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 18/2003, ITAM, Mexic, p. 170.

3 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 253.

4 I. Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axiologice, op. cit., p. 33.

Oana-Maria Bălan10între drept şi realitatea vieţii1, legiuitorului revenindu-i sarcina de a imortaliza voinţa şi interesul din momentul elaborării legii, în timp ce judecătorului îi revine atributul de a decodifica legea2. Astfel că legea este rezultatul normării legiuitorului, iar hotărârea judecătorească este urmarea aplicării şi interpretării acelei legi de către judecător3.

2. Interpretarea ca activitate

Teoria generală a dreptului obişnuieşte să deosebească între inter-pretarea ca activitate de cunoaştere şi interpretarea ca activitate de vo-inţă4. Interpretarea ca activitate de cunoaştere este caracterizată de îm-prejurarea în care interpretul caută să clarifice sensul unui text. Apoi, va fi vorba de interpretare ca activitate de voinţă atunci când interpre-tul va avea posibilitatea de a alege, în mod liber, semnificaţia acelui text.

Astfel, sunt cunoscute, în prezent, trei teorii: o teorie formalistă sau cognitivă, o teorie sceptică sau realistă şi o teorie mixtă sau eclec-tică. Cele trei teorii se bazează pe o analiză diferită a distincţiei dintre a cunoaşte şi a vrea.

2.1. Teoria formalistă sau cognitivăTeoria cognitivă susţine că interpretarea este descoperire, cunoaş-

tere, mai precis cunoaştere empirică a semnificaţiei proprii şi obiective

1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti 1997, p. 272.2 N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a,

revizuită şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p. 244.3 E. Landowski, Vérité et véridiction en droit în Droit et Société. Revue

internationale de théorie du droit et de sociologie juridique, no. 8-1988, p. 49.4 V. Villa, Constructivismo y teoría del derecho în DOXA. Cuadernos de Filosofía

del derecho, no. 22 (1999), pp. 301 şi 302; R. Guastini, Problemas de interpretacíon, trad. cast. de M. Carbonell în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho, no. 7/1997, ITAM, Mexic, pp. 121 130; R. Guastini, Una teoría cognoscitiva de la interpretación, traducción de J.J. Moreso în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho, no. 29/2008, ITAM, Mexic, pp. 15 31; J.J. Moreso, Conflitti tra princìpi costituzionali, traduzione di G. Saraceni în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello, no. 2/2002, Palermo, p. 20.

Interpretarea dreptului 11a textului normativ. Această teorie are ca şi ax central convingerea, pe de o parte, că de fapt cuvintele au o semnificaţie proprie, intrinse-că, dependentă de relaţia obiectivă dintre cuvinte şi lucruri şi pe de altă parte, că autoritatea legislativă are, precum individul, o voinţă sau o intenţie univocă şi uşor de recunoscut. Prin urmare, interpreta-rea are ca şi scop descoperirea acestei semnificaţii şi a acestei inten-ţii preexistente1.

Interpretarea va consta într-un act de cunoaştere şi de descoperire a sensului adevărat, al sensului obiectiv al unui text normativ.

Teoria cognitivă pretinde că sistemul juridic este în mod necesar unul complet, adică fără lacune, şi coerent, adică este lipsit de contra-dicţii. Astfel că fiecare litigiu se încadrează în zona de aplicare a unei singure norme juridice preexistente. Rezultă că nu există o libertate a interpretului, îndeosebi a judecătorului, a cărui decizie va fi determi-nată în mod unic de norma ce există deja. Mai mult, orice problemă de drept este susceptibilă de o singură rezolvare justă şi corectă.

2.2. Teoria sceptică sau realistăPotrivit teoriei sceptice sau realistă2, interpretarea este un act de

voinţă tocmai datorită indeterminării limbajului normativ ce constrân-ge interpretul să aleagă între semnificaţiile ce le poate avea un text. În aceste circumstanţe, metodele de interpretare nu au rolul decât de a justifica alegerea unei semnificaţii şi în niciun caz nu pot determina această alegere în avans.

1 R. Guastini, Enunciati interpretativi în Ars interpretandi. Annuario di ermene-utica giuridica 1997: Testo e diritto, CEDAM, p. 36.

2 P. Chiassoni, L’ineluttabile scetticismo della „scuola genovese” în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 21; M. Barberis, Le scetticismo immaginario. Nove obiezioni agli scettici à la gènoise în Analisi e diritto 2000. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 1-36; V. Velluzzi, Scetticismo interpretativo moderato e argomenti dell’interpretazione în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello no. 5/2005, Palermo, pp. 103 109.

Oana-Maria Bălan12În comparaţie cu teoria cognitivă, teoria sceptică susţine că in-

terpretarea implică evaluare şi decizie. Textele normative ce emană de la autoritatea legislativă sunt susceptibile de interpretări în acelaşi timp conflictuale cât şi într-o continuă schimbare. Astfel că norma ju-ridică nu este preexistentă interpretării, ci este un rezultat al acesteia din urmă. Potrivit acestei teorii, cuvintele nu au o semnificaţie proprie d eoarece fiecare cuvânt poate avea fie sensul ce i-l atribuie vorbitorul, fie pe cel ce i-l atribuie ascultătorul. Norma juridică nu este preexis-tentă interpretării, ci este rezultatul ei. Fiecare text normativ poate fi interpretat în diverse moduri în funcţie de atitudinile evaluative dife-rite ale interpreţilor.

În conformitate cu această teorie şi contrar teoriei cognitive, orice sistem juridic este incomplet şi incoerent. Confruntaţi cu lacune şi an-tinomii, judecătorii creează noi norme sau derogă de la cele existente. În ambele situaţii, judecătorii vor acţiona precum legiuitorii. Prin ur-mare, nu se poate trasa o linie între legislaţie şi jurisdicţie1.

2.3. Teoria mixtă sau eclecticăCea de-a treia teorie a interpretării, cea mixtă sau eclectică, este

o îmbinare hibridă a unor puncte de vedere sau concepţii eterogene. Astfel că această teorie nu se întemeiază pe idei originale, ci preia din postulatele teoriilor cognitivă şi sceptică ce i se pare mai bun. Astfel că, potrivit teoriei mixte, interpretarea este uneori, rezultatul unui pro-ces de cunoaştere, alteori, produsul unei decizii discreţionare.

Teoria mixtă prezintă două versiuni. Prima versiune are în vedere neclaritatea şi indeterminarea aproape ale oricărei dispoziţii juridice. Această versiune distinge între cazuri simple şi cazuri dificile. Când decide într-un caz simplu, judecătorul nu face uz de nicio putere discreţionară. Însă această putere este inevitabilă de fiecare dată când judecătorul se confruntă cu un caz dificil. În aceste circumstanţe, decizia va necesita o alegere între soluţii diverse şi conflictuale. Astfel că în faţa unui caz clar, judecătorul se limitează la a descoperi şi a descrie o semnificaţie obiectivă, în timp ce în situaţia unui caz dificil,

1 R. Guastini, Enunciati interpretativi, op. cit., p. 38.

Interpretarea dreptului 13acelaşi judecător va fi constrâns să decidă o semnificaţie şi să i-o atribuie normei1.

Dacă teoria cognitivă neglijează inevitabila „textură deschisă” a limbajului, teoria sceptică, la rândul său, neglijează constrângerile obiective ce afectează deciziile interpreţilor.

Cea de-a doua versiune a teoriei mixte a interpretării face distinc-ţie între texte clare şi texte obscure. Potrivit acestei versiuni, interpre-tarea presupune putere discreţionară. Cu toate acestea, interpretarea nu este însă o etapă necesară, inevitabilă în luarea oricărei decizii ju-diciare. Dimpotrivă, interpretarea este uneori de prisos. Astfel că acest caracter de necesitate al interpretării este determinat de modalitatea în care este formulat textul în cauză. Textele juridice pot fi clare, adică au o semnificaţie univocă şi uşor de recunoscut, şi ambigue, în situaţia în care textele sunt susceptibile de interpretări diverse şi conflictuale. Când un text este clar, nu există niciun dubiu în ceea ce priveşte sem-nificaţia pe care o deţine. De aceea, nu va exista loc pentru interpreta-re. Din contră, un text juridic obscur dă naştere la dubii în ceea ce pri-veşte sensul său. De această dată, interpretarea va fi necesară. Se poa-te reţine astfel, cu titlu de principiu, că decizia judecătorească nu are un caracter discreţionar atunci când face aplicarea unui text clar, dar este rezultatul unei alegeri discreţionare de fiecare dată când face apli-carea unui text ambiguu2.

3. Conştiinţa juridică, fundament al interpretării

Conştiinţa juridică este fundamentul interpretării. Ea permite de-finirea interpretării nu doar ca fiind un ansamblu de tehnici şi operaţii juridice, ci ca o virtualizare pe scara valorilor impuse de stadiile socie-tăţii şi imortalizate de istoria acesteia, cât şi ca o regăsire permanentă a forţei de echilibrare a societăţii şi a dreptului3.

1 R. Guastini, Enunciati interpretativi, op. cit., p. 39.2 J. Wróblewski, Meaning and Truth in Judicial Decision, ed. by A. Aarnio,

Helsinki 1983, p. 22 citat de R. Guastini, Enunciati interpretativi, op. cit., p. 40.3 N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a,

revizuită şi adăugită, op. cit., p. 243.

Oana-Maria Bălan14Conştiinţa juridică reprezintă un fenomen complex, psihologic şi

social ce reflectă idei, opinii şi chiar sentimente cu privire la dreptul aflat în vigoare şi la reglementările juridice dorite de membrii societă-ţii. Această conştiinţă juridică presupune notele critice la adresa regle-mentărilor juridice în vigoare, cât şi planurile viitoarelor reglementări. Ea are trei funcţii: de cunoaştere, deoarece contribuie la înţelegerea vieţii socio-juridice graţie elementului raţional pe care se structurează; de apreciere a conduitelor umane, a fenomenelor socio-juridice, a re-laţiilor sociale care vor trebui reglementate altfel pe viitor şi de reglare a conduitei individuale, prin activizarea conduitei volitive.

Conştiinţa juridică, atât prin componenta raţională, cât şi prin componenta psihică, ilustrează esenţa socială a dreptului, vocaţia acestuia de a asigura principiile pentru desfăşurarea activităţilor în societate.

Secţiunea a 2-aNecesitatea interpretării dreptului

1. Opera de interpretare1

Opera de interpretare reclamă o bună cunoaştere a tuturor institu-ţiilor juridice, a elementelor caracteristice normelor juridice, dar şi o temeinică experienţă socială2.

Interpretarea dreptului este un fenomen juridic. Interpretăm drep-tul, mai precis textele ce conţin norme juridice pentru a le cunoaşte şi în acelaşi timp pentru a fi în măsură să le aplicăm3. Numai în măsura în care dreptul este interpretat, ordinea juridică nu va cuprinde norme

1 O.-M. Bălan, Opera de interpretare a dreptului, în Pandectele Române nr. 12/2011, pp. 67-77.

2 M. Atienza, Diez consejos para argumentar bien o decálogo del buen argumentador în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 29 (2006), pp. 474 şi 475.

3 I. Deleanu, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept în Dreptul, anul XV, seria a III-a, nr. 7/2004, pp. 38-45. De altfel, a se vedea şi J. Raz, Por qué interpretar?, traducción del original en inglés de R. Tamayo y Salmorán în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 5/1996, ITAM, Mexic, pp. 25 40.

Interpretarea dreptului 15ineficace1. Cunoaşterea dreptului, în scopul de a-l aplica nu poate fi obţinută decât prin intermediul unei activităţi intelectuale, logice, ar-gumentate2. Rezultă că interpretarea dreptului presupune în mod si-multan un aspect juridic şi un aspect logic. Aceasta înseamnă că inter-pretarea dreptului este supusă pe de o parte, unor reguli juridice spe-cifice şi pe de altă parte, unor reguli logice. Vorbim de aspectul juri-dic al interpretării dreptului pentru că această interpretare este supusă unor reguli juridice stabilite fie de legiuitor, fie de practică sau doctri-nă. Aspectul logic al interpretării dreptului constă în faptul că a inter-preta presupune a elabora concepte şi a emite judecăţi3.

Mentalitatea interpretului determină modalitatea de abordare a textului legal4. De regulă, elementul subiectiv al mentalităţii apa-re în motivarea scrisă sau în manifestarea exterioară a interpretului. Această mentalitate poate reprezenta şi gândirea refulată a interpre-tului. O interpretare afectată de subiectivism, prin prisma mentalită-ţii, va conduce la un rezultat diferit decât cel avut în vedere de legiui-tor. Evident, există posibilitatea ca această mentalitate să constituie un element „deformant” al interpretării greu sesizabil. Este posibil ca nici interpretul să nu-şi dea seama că este tributar unei anumite mentali-tăţi. Acest subiectivism, ca atitudine personală a interpretului dreptu-lui, trebuie întâi observat şi apoi analizat îndeaproape tocmai datorită rolului covârşitor pe care îl are.

Interpretarea dreptului ţine mai mult de virtuţile civice, intelec-tuale şi morale ale interpretului său, decât de metode. Interpretul este

1 M.A. Cohendet, La classification des régimes, un outil pertinent dans une conception instrumentale du droit constitutionnel în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 300.

2 P. Ricoeur, Diritto, interpretazione, applicazione în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM, p. 196.

3 G. Kalinowski, L’interprétation du droit: ses règles juridiques et logiques în Archives de Philosophie du Droit, tome 30: La jurisprudence, Éditions Sirey, Paris 1985, pp. 171-176.

4 P. Schlesinger, L’interpretazione della legge per i casi „dubbi” od „omessi” în Rivista di Diritto Civile, anno XLVII, nr. 5/2001, CEDAM, Padova, p. 490; C. de Silva, La jurisprudencia, interpretación y creacíon de derecho în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 5/1996, ITAM, Mexic, p. 14.

Oana-Maria Bălan16ţinut de o îndatorire de loialitate faţă de lege, îndatorire ce se impune îndeosebi judecătorului. Într-o exprimare plastică şi totodată concisă, dacă textul spune „alb”, niciun interpret nu poate citi „negru”. În cele din urmă, calităţile interpretării sunt determinate de onestitatea inte-lectuală a interpretului1.

Interpretul va trebui să explice norma în contextul social în care ea acţionează, prin raportare permanentă la factorii conceptuali şi la modalităţile de reflectare existente la nivel individual, de grup sau generale; interpretul netrebuind a raporta litera legii doar la spiri-tul acesteia, prin aceasta reducând interpretarea juridică la o viziune unidimensională.

1.1. Opera de interpretare, ca operă de integrare pentru legiuitorOpera de interpretare este un fenomen ce face parte din „progra-

mul” legiuitorului2. Se vorbeşte3 de raţionalitatea legiuitorului ca ele-ment al interpretării dreptului, ca element necesar al bunei funcţio-nări a societăţii. Legiuitorul este un personaj destul de misterios. Din punct de vedere istoric, legiuitorul este persoana care a luat parte în mod efectiv la procesul de legiferare. Din punct de vedere juridic, le-giuitorul desemnează o persoană fictivă căreia îi este atribuită existen-ţa unei legi.

Legiuitorului îi revine sarcina de a imortaliza voinţa şi interesul din momentul elaborării legii. El se vrea a fi un „artizan” al textelor legale4.

Legiuitorul, în cadrul operei sale de interpretare, se sprijină pe cu-noştinţe aprofundate în ceea ce priveşte comportamentul uman şi mo-dul de interacţiune între indivizi, având cunoştinţe bogate în ceea ce priveşte eficientizarea acţiunilor umane.

1 P. Malaurie, L. Aynès, Introduction générale, Defrénois, Paris 2004, p. 299.2 I. Friedmann-Nicolescu, Interpretarea normei juridice – teză de doctorat,

Bucureşti 2003, p. 149.3 A. Brimo, Structuralisme et rationalisation du droit în Archives de Philosophie

du Droit, tome 23: Formes de rationalité en droit, Éditions Sirey, Paris 1978, pp. 189-211.

4 N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, op. cit., p. 245.

Interpretarea dreptului 17Limbajul legislativ presupune un compromis între exigenţa pre-

ciziei şi dezideratul înţelegerii textelor juridice. Legiuitorul „traduce” mai întâi valorile societăţii şi apoi le transpune în cuvinte şi în fraze1.

Fiecare moment parcurs pentru elaborarea dreptului denotă re-zonanţe interpretative. Complexitatea fenomenelor supuse analizei şi evaluării de către legiuitor se va regăsi în exprimarea de sinteză a le-gii, în abilitatea tehnico-juridică a acesteia, şi va constitui reperul de bază în continuarea interpretării juridice de către judecător. Prin urma-re, pentru a se putea situa în contextul vieţii sociale, legiuitorul trebu-ie, imperios, să descopere sensul progresului social, implicând şi ra-portarea la valorile tradiţionale ale dreptului.

Concluzionând, în sistemul de norme se reflectă rezultatul inter-pretării legiuitorului a relaţiilor sociale. Actele normative „trec în mod obligatoriu printr-o fază de deliberare, în cadrul căreia trebuie realizate judecăţi de valoare în ceea ce priveşte selectarea celor mai corespun-zătoare soluţii cerute de realităţile şi mersul dezvoltării sociale”2.

1.2. Opera de interpretare, ca modalitate de activare contextu-ală pentru judecător

Forma sub care se prezintă dreptul nu exprimă, ea însăşi, ideea justiţiei. Acest fapt a determinat apariţia instituţiei interpretării juridi-ce. Şi aceasta deoarece această instituţie este cea care asigură atât cre-area dreptului, cât şi realizarea acestuia. Legiuitorul este acel interpret care lucrează cu gândul la activitatea judecătorului şi a organului ad-ministrativ3, devenind evidentă indisolubila interdependenţă între cre-area şi aplicarea dreptului. Astfel, interpretarea juridică presupune un ansamblu de operaţiuni raţionale de abstragere, lămurire şi argumenta-re a sensului şi a semnificaţiilor normelor de drept formulate în textele

1 S. Popescu, C. Ciora, V. Țăndăreanu, Probleme privitoare la folosirea limba-jului juridic în Dreptul, anul XVIII, seria a III-a, nr. 9/2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 23.

2 I. Mreju, Tehnică legislativă, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1979, p. 7.


Oana-Maria Bălan18legale, a mijloacelor de probă, cât şi a principiilor dreptului1. Acest an-samblu de operaţiuni logice are ca scop corecta lor aplicare la orice caz concret ce se poate ivi în practică. Prin urmare, interpretarea juridică desemnează o operaţiune complexă de adecvare a faptelor la drept şi a dreptului la fapte, de către autoritatea învestită să aplice dreptul, în cele din urmă chemată să spună ce e drept şi ce nu e drept într-o pricină2.

Dreptul este un sistem viu, dinamic3. El nu poate progresa decât cu ajutorul acelor componente fără de care nu se poate asigura perma-nenta legătură cu sistemele social-politice. Este tocmai această inter-pretare juridică acea componentă care are rolul de a actualiza şi vita-liza Dreptul, cât şi de a oferi conformaţia juridicului. Într-o exprimare plastică, oferită de doctrină4, interpretarea juridică este liantul dintre „antefactum” şi „postfactum”, dintre trecut, prezent şi viitor, dintre ra-ţional şi iraţional, configurând astfel „geometria juridicului”.

Judecătorul, acel terţ neutru (tiers neutre)5, creează dreptul prin interpretare6. El ajunge mereu în situaţia de a interpreta şi astfel de a

1 G. Ransson, Essai sur l’art de juger, préface de M.R. Poincaré, deuxième édition, A. Pedone editeur, Paris 1912, p. 32.

2 Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. I-II, op. cit., p. 445.3 J.M. Vilajosana, Dinámica de sistemas y persistencia de normas jurídicas în

DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. I (1998), p. 50.4 N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a,

revizuită şi adăugită, op. cit., p. 241.5 P. Pasquino, Voter et juger: la démocratie et les droits, traduit de l’anglais par

P. Brunet în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 783.

6 I. Deleanu, Construcţia judiciară a normei juridice în Dreptul, anul XV, seria a III-a, nr. 8/2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 13; E. Molcuţ, Cu privire la rolul instanţelor judecătoreşti în elaborarea şi aplicarea dreptului în Revista Română de Drept Public nr. 4/2004, p. 12; E.P. Haba, Precomprensiones, racionalidad y métodos, en las resoluciones judiciales în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999), p. 69; E. Bulygin, Los jueces crean derecho? în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 18/2003, ITAM, Mexic, pp. 7 25; M. Troper, El poder judicial y la democracia, traduccíon del original en francés por R. Tamaro y Salmorán în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 18/2003, ITAM, Mexic, pp. 51 60; F. Terré, Un juge créateur de droit? Non merci! în Archives de philosophie du droit, tome 50: La création du droit par le juge, Dalloz, Paris 2007, p. 305; Henri de Page, De l’interprétation des lois. Contribution à la recherche d’une méthode

Interpretarea dreptului 19crea. Norma aleasă de judecător ca fiind cea aplicabilă cauzei deduse judecăţii este rezultatul puterii sale discreţionare1; însă această capa-citate de apreciere trebuie plasată de judecător în slujba capacităţii de soluţionare a cauzei2. Prin urmare, actul interpretării se află în centrul creaţiei. Nu se poate pretinde ca această putere creatoare a judecăto-rului nu există. Crearea dreptului de către instanţă se bazează pe nece-sitatea de interpretare. Această nevoie nu rezultă din constatarea unei carenţe a regulii apreciate in abstracto de către judecător, ci in con-creto, legea fiind insuficientă pentru soluţionarea cauzei. Dreptul ju-risprudenţial este dreptul viu, dreptul în acţiune, în sensul că el se naş-te din necesitatea interpretării. Astfel, jurisprudenţa adaptează dreptul viu, pe măsura tranşării litigiilor. Capacitatea sa de adaptare la cazul concret cât şi aptitudinea sa de a evolua sunt principalele argumente ce susţin faptul că dreptul se află într-o permanentă mişcare3.

Interpretarea normelor juridice este o activitate specifică judecă-torului. Ea presupune un proces amplu de raţiune şi logică ce are ca obiectiv a explica sensul textului normei juridice apelând la o analiză teoretică a unui text sau sistem de texte, în raport de o situaţie de fapt sau o succesiune de situaţii de fapt prin care se urmăreşte punerea în concordanţă a voinţei legiuitorului cu realitatea.

Este evidentă importanţa practică a interpretării normelor juridi-ce. Nu există interpretare fără un scop, o finalitate sau o consecinţă de ordin practic4. Prin această interpretare se doreşte să se stabilească

positive et théories en présence, tome seconde, Librairie des Sciences juridiques, Éditeur Albert Vandeveld, Bruxelles/Librairie du Recueil Sirey, Directeur L. Tenin, Paris/Librairie Payot & Cie, Lausanne, Gèneve, Neuchatel, Berne 1925, pp. 315-317.

1 P. Comanducci, Quelques problèmes conceptuels concernant l’application du droit traduit de l’italien par P. Brunet în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 323.

2 D. Groza, Libertatea de apreciere a judecătorului. Apelul la convingere şi conştiinţă în Dreptul, anul XVI, seria a III-a, nr. 1/2005, p. 141.

3 P. Deumier, Crearea dreptului şi redactarea deciziilor de către Curtea de casaţie în RRDP nr. 1/2008, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 203-209.

4 T. Endicott, The One True Interpretation în Analisi e diritto 2005. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 127.

Oana-Maria Bălan20o compatibilitate între norma juridică şi o anumită relaţie socială. Stabilindu-se compatibilitatea în raportul norma juridică – relaţie so-cială, norma interpretată va fi în conformitate cu voinţa legiuitorului. Mai mult, ea va fi aplicată corect şi conform cu această voinţă1.

Practicienii au fost mereu preocupaţi de interpretarea corectă a legii tocmai datorită consecinţelor produse de o interpretare greşită. Dintr -o eronată apreciere a elementelor subiective şi obiective ale unei norme juridice, adică în urma unei greşite interpretări a unei norme ju-ridice, soluţia pronunţată va fi evident vădit nelegală şi esenţial nete-meinică. Astfel, rezultatul final este o falsă reprezentare a voinţei le-giuitorului. Dar legea aplicabilă unei speţe trebuie să fie în mod ştiinţi-fic analizată şi în final interpretată în raport cu toate elementele obiec-tive şi subiective care să evidenţieze voinţa legiuitorului, spiritul şi li-tera legii. Soluţia contrară, adică aplicarea unei norme insuficient in-terpretate la o situaţie de fapt concretă, este complet eronată. În fond, interpretarea legilor presupune un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce au ca scop aplicarea dreptului obiectiv la cazuri concrete. Această aplicare a dreptului implică nu numai elucidarea textelor, dar şi ale-gerea celor mai potrivite reguli pentru soluţionarea speţei respective2, ameliorarea imperfecţiunilor de text cât şi pentru actualizarea unor norme învechite3. Astfel, interpretarea este o procedură mentală care însoţeşte procesul aplicării dreptului4.

Nu este suficient ca judecătorul doar să fi înţeles voinţa şi intenţia legiuitorului, ci trebuie să le transpună într-o decizie care să-i fie lui

1 R. Guastini, Il giudice e la legge, G. Giappichelli editore, Torino, p. 122.2 P.E. Navarro, C. Orunescu, J.L. Rodríguez, G. Sucar, La aplicabilidad de las

normas jurídicas în Analisi e diritto 2000. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 133.

3 V. Hanga, Dreptul şi tehnica juridică. Încercare de sinteză, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 74; I. Deleanu, Construcţia judiciară a normei juridice în Dreptul, anul XV, seria a III-a, nr. 8/2004, pp. 25 şi 26.

4 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere din germană de I. Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti 2000, p. 404.

Interpretarea dreptului 21proprie1. În fond, aplicarea dreptului presupune o succesiune de ope-raţii de interpretare2.

Legea are o existenţă independentă de autorul său, ea persistă în timp3. Judecătorul va ajunge, prin interpretare, la clarificarea sensului iniţial al textului de lege, la actualizarea sensului textului de lege prin raportare la valorile sociale tradiţionale şi actuale, cât şi la asigurarea progresului dreptului. În consecinţă, interpretarea asigură stabilitate, echilibru social şi, de asemenea, împlinirea idealului de justiţie.

2. Interpretarea, mijloc prin care dreptul se află în concordanţă cu manifestările economice, sociale şi politice ale societăţii

Legiuitorul şi judecătorul sunt componente integratoare ale juri-dicului. Şi aceasta datorită faptului că prin interpretarea pe care o rea-lizează fiecare în parte, chiar dacă în momente diferite, sunt dezvăluite reflexe complexe care identifică şi soluţionează stări şi fenomene soci-ale. Însă aceşti „actori” ai juridicului trebuie să îndeplinească anumi-te trăsături. Astfel, legiuitorul trebuie să fie conştient şi anticipativ, iar judecătorul întotdeauna sensibil la schimbările sociale. Numai având aceste atribute, interpretarea lor poate conduce la virtualizarea Legii şi poate cota eficacitatea şi eficienţa ei socială4.

Prin interpretare, norma juridică nu devine plată şi nici lipsită de expresie sau banală. Dimpotrivă, ea prinde viaţă, devenind expresivă

1 I. Pariente-Butterlin, Le droit, la norme et le réel, Quadrige/PUF, Paris 2005, p. 126; D.G. Lagier, Los hechos bajo sospecha. Sobre la objetividad de los hechos y el razonamiento judicial în Analisi e diritto 2000. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 77; J.F. Malem Seña, Pueden las malas personas ser buenos jueces? în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001), pp. 379 403; R.L. Vigo, Ética judicial e interpretación jurídica în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 29 (2006), p. 276; B. Mercadal, La légitimité du juge în Revue internationale de droit comparé vol. 54 no. 2/2002, p. 278.

2 F. Rigaux, La loi des juges, Éditions Odile Jacob, Paris 1997, p. 239.3 M.C. Redondo, Normativity in Legal Contexts. An Institutional Analysis

în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 150.


Oana-Maria Bălan22şi de ce nu, importantă. Prin aplicare, norma juridică nu-şi pierde din „substanţă”. Şi aceasta deoarece interpretarea nu erodează norma, din contră, tălmăcirea textului normei creează valenţe noi legii. Prin ur-mare, fiecare interpretare întinereşte, revigorează norma juridică, re-actualizând relaţia normei cu societatea1.

Elementele statice şi dinamice existente la un moment dat în so-cietate sunt puse în concordanţă cu ocazia interpretării, realizându-se astfel un echilibru activ. Când „Balanţa Justiţiei” este într-o aparentă lipsă de echilibru, reechilibrarea o face judecătorul prin interpretare.

Necesitatea interpretării, atât în momentul elaborării dreptului, cât şi în situaţia exercitării, trebuie privită din cel puţin trei unghiuri. Este vorba de o necesitate de ordin practic, interpretarea fiind în mod constant o activitate de punere în acord a situaţiilor de fapt cu cele de drept. Din punct de vedere legislativ, interpretarea conduce la perfecţi-onarea activităţii legislative prin încercarea continuă de a elabora nor-me cât mai clare şi precise. De altfel, există şi o necesitate de ordin te-oretic, în sensul că interpretarea presupune realizarea de studii, dez-voltarea de idei care au menirea de a se finaliza cu teorii ce se axează pe anumite şcoli şi curente din gândirea juridică. Interpretarea nu de-vine decât un mijloc prin care dreptul se află în concordanţă cu mani-festările economice, sociale şi politice ale societăţii.

Legea, a cărei nerespectare determină constrângerea fizică2, „prinde viaţa” prin interpretarea pe care i-o dă judecătorul. Nu anu-mite legi sau norme cad sub semnul activităţii de interpretare, ci toate. Toate normele juridice cer o interpretare în momentul în care ele tre-buie aplicate. În norme sunt evidenţiate, ca urmare a constatării şi în cele din urmă a aprecierii, de o manieră generală şi abstractă, trăsătu-rile specifice ale domeniului de relaţii sociale asupra căruia trebuie să se aplice. Acţiunea de aplicare se realizează prin analiza constatativă a cazului individual, totodată determinându-i-se trăsăturile care îl fac să

1 V. Marinelli, Il problema dell’ermeneutica giudiziaria în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 146.

2 J. Kurczewski, Loi des lois. Quelques réflexions traduit par A. Lagarde în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 3/1986, p. 252.

Interpretarea dreptului 23aparţină unui domeniu particular, şi prin corelarea normă-caz, corela-re ce impune o descriere şi o apreciere atât în privinţa normei, cât şi în privinţa cazului concret1.

Norma juridică este o creaţie intectuală2 şi are un conţinut norma-tiv3, un fond social care îi dezvăluie menirea sau finalitatea, conformă cu orizontul axiologic „trasat” de legiuitor. Acest orizont este la rân-dul lui conform cu ideea de justiţie socială ce o promovează. Pe lân-gă această formă internă a normei juridice, aceasta are şi o formă ex-ternă, şi anume formularea tehnică specifică. Dacă forma internă este adaptată naturii ei de a prescrie o regulă de conduită tipică, forma ex-ternă este adaptată intenţiei legiuitorului de a o face înţeleasă de către cei cărora li se adresează.

Interpretarea oferă posibilitatea pătrunderii în structura internă a normei4 juridice, dezvăluind permanenţa spiritului normei, acea unitate a normei juridice în diversitatea ramurilor şi a subramurilor. Activitatea de interpretare este orientată spre aflarea sensului pro-priu şi real al normelor conţinute de legi, respectiv al ipotezelor, dis-poziţiilor şi sancţiunilor. A decela sensul ipotezei presupune a deter-mina condiţiile în prezenţa cărora se aplică dispoziţia şi limitele în care acea normă şi nu alta cuprinde cazul concret. Este necesar a in-terpreta dispoziţia deoarece trebuie stabilit atât ce comportament a dorit legiuitorul să-l impună şi raportul lui cu acela al subiectului de drept concret cât şi drepturile subiective şi obligaţiile ce revin titu-larilor. Iar interpretarea sancţiunii priveşte natura, întinderea şi mo-dul ei de executare5. Sancţiunea se impune când nu s-a respectat dis-poziţia. Aceasta sancţiune rezultă din funcţia normelor de a menţi-ne integritatea structurii sociale printr-un sistem de constrângeri. De aceea, sancţiunea nu este o soluţie alternativă a conduitei prescrisă

1 Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. I-II, op. cit., p. 455.2 Gh.C. Mihai, Inevitabilul drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, pp. 149 şi

150.3 Conţinutul normativ stabileşte un comportament, în scopul de a menţine

integritatea structurii sociale printr-un sistem de constrângeri sau de obligaţii.4 I. Ceterchi, Despre structura internă a normei juridice în RRD, anul XXV,

nr. 7/1969, p. 57.5 Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. I-II, op. cit., p. 448.

Oana-Maria Bălan24de normă la care indivizii pot apela atunci când nu sunt de acord cu cerinţele legii. Dacă faptele, acţiunile sau inacţiunile, unui individ sunt apreciate ca fiind contrare voinţei autorităţii atunci acel indi-vid va fi tras la răspundere, va fi sancţionat ca atare. Prin urmare, se poate afirma că prin sistemul de sancţiuni, autoritatea exercită con-trolul social1.

Probleme de interpretare apar nu numai ocazional, ci în mod constant şi necesar în orice moment al aplicării legii. Interpretarea nu intervine numai când legile sunt obscure sau insuficiente. Dacă ar fi aşa, am ajunge la concluzia că imperfecţiunea legii face interpre-tarea necesară. Şi acest lucru ar fi eronat, pentru că necesitatea inter-pretării rezultă mai puţin din obscuritatea şi insuficienţa lor, ci mai degrabă din natura lor. Aflându-se în imposibilitatea de a prevedea toate situaţiile concrete ce se pot ivi între indivizi, legiuitorului nu-i rămâne decât să impună anumite principii de care judecătorul trebu-ie să ţină cont, pe care să le aplice de îndată situaţiilor conflictuale cu care este sesizat. Prin urmare, aplicarea unui principiu la un caz concret constituie opera interpretului. Pe de altă parte, aceste prin-cipii, oricât de bine formulate le-am presupune, mereu vor rămâne abstracte. Iar „a da viaţă” abstractului ridică multe dificultăţi. Astfel, revine interpretului sarcina de a le rezolva. Din acest punct de vede-re, interpretarea devine o necesitate permanentă, indiferent de îmbu-nătăţirile aduse legislaţiei2.

Interpretarea va defini elementul de „rezistenţă” al dreptului nu-mai cât timp păstrează aptitudinea de exprimare a unui mecanism social pe care îl reprezintă. Numai în acest mod, interpretarea va re-prezenta „argintul viu” al oricărui sistem juridic.

Principalele modalităţi pentru asigurarea progresului sunt opera de legiferare şi interpretarea efectuată de jurisprudenţă. Interpretarea va trebui să explice norma în contextul social în care ea acţionează, tocmai datorită faptului că interpretarea reprezintă o mijlocire între

1 G. Lamond, The Coerciveness of Law în Oxford Journal of Legal Studies vol. 20, no. 1/2000, Oxford University Press, pp. 39-62.

2 F. Laurent, Principes de droit civil 3e éd., tome 1, Bruylant-Christophe, Bruxelles/Librairie A. Marescq, Paris 1878 citat de P. Pescatore, op. cit., pp. 326 şi 327.

Interpretarea dreptului 25drept şi realitatea vieţii, adică manifestările economice, sociale şi politice ale societăţii.

Sistemul de drept se constituie ca o reflectare directă a societă-ţii de la un moment dat. Dar legiuitorul imortalizează condiţiile so-ciale din momentul legiferării fără a putea asigura reechilibrarea cu stadiul prezent al contextului social. Astfel, interpretarea devine ele-ment de dinamizare şi actualizare. Prin urmare, fără prezenţa interpre-tării în momentul elaborării dreptului, pe de o parte, şi apoi evidenţa interpretării în exercitare, dreptul va fi în contradicţie cu societatea, respectiv cu manifestările economice, sociale şi politice ale acesteia. Interpretarea devine astfel un mecanism apt a surprinde prezentul şi a anticipa viitorul, un mod de virtualizare a condiţiilor de existenţă vii-toare a societăţii.

Orice tendinţă prin care pozitivitatea ar ajunge să sufoce dreptul şi l-ar transforma într-un mecanism rigid şi articulat, se estompează prin opera interpretativă, atât în momentul legiferării cât şi cel al apli-cării dreptului.

3. Factorii care determină necesitatea interpretării1

Aceşti factori sunt: generalitatea normei, specificitatea limbajului juridic, dinamica finalităţilor dreptului, contradicţiile interne ale siste-mului juridic şi lacunele legii.

3.1. Generalitatea normei Generalitatea normei de drept rezultă din caracterul său abstract,

tipic, impersonal şi permanent2. Ea nu reglementează situaţii concrete şi creează tipare3, conduite standard4, în care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp şi spaţiu.

1 În doctrină se consideră că necesitatea interpretării este determinată de concursul a trei factori: indeterminarea textului juridic, semnificaţia acestuia şi evoluţia conceptelor sociale şi politice. În acest sens, F. Hamon, M. Troper, Droit constitutionnel, 31e édition, LGDJ, Paris 2009, pp. 49-51.

2 D.C. Dănişor, Noţiunea dreptului în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 11-12 (1-2)/1998, Craiova, pp. 61 şi 62; I. Ceterchi, Unele aspecte privind noţiunea normelor juridice în RRD, anul XXV, nr. 2/1969, pp. 65-67.

3 N. Popa, Cîteva consideraţii asupra funcţiilor dreptului în lumina prefacerilor legislative menite să structureze noul sistem naţional de drept în Studii Juridice, nr. 1/1991, p. 7.

4 Gh.C. Mihai, R.I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti 1997, p. 22.

Oana-Maria Bălan26Norma conţine reguli de conduită generale, abstracte şi obligato-

rii pe care indivizii trebuie să le urmeze1. Astfel că necesitatea inter-pretării nu este determinată de imperfecţiunea textului, ci de natura in-trinsecă a normei, care datorită caracterului său general, nu se poate aplica unei situaţii particulare decât în urma unei operaţii logico-raţio-nale de stabilire a sensului şi compatibilităţii sale cu ipoteza concretă avută în vedere, adică în urma interpretării.

3.2. Specificitatea limbajului juridicÎn sensul cel mai larg, limbajul este un mijloc de comunicare şi

de înţelegere. Limbajul, fiind un sistem de semne, este viu şi dinamic. Factorul dinamic care a condus la apariţia limbajului (a semnului), a fost necesitatea de comunicare. Această cerinţă a determinat evidenţi-erea unor mijloace de comunicare a trăirilor, care au devenit semne cu caracter de obiectivitate2.

Limbajul juridic3, ca modalitate specifică de exprimare4, este for-mat din elemente de limbă comună şi elemente care îi sunt specifice.

1 N. Popa, Dreptul şi sistemul normativ social în Studii Juridice, nr. 1/1991, p. 8; D.-D. Şerban, Sistematizarea normelor juridice în coduri în Dreptul nr. 5/2008, p. 28.

2 A. Giurcă, Limbajul şi procesele de cunoaştere în Revista de filosofie, vol. XXII, nr. 1/1937, p. 201.

3 În doctrina franceză se vorbeşte de tipurile de limbaj folosite în cadrul discursului juridic, prin discurs juridic înţelegându-se, pe de o parte, discursul în cadrul căruia sunt formulate legile şi, pe de altă parte, discursul cu ajutorul căruia se vorbeşte despre drept. Tipurile de limbaj folosite în cadrul discursului juridic sunt: limbajul legal şi limbajul juridic. Limbajul legal este cel folosit în formularea legilor, adică cel de care face uz legiuitorul în momentul redactării textelor actelor normative. Limbajul juridic este cel cu ajutorul căruia se vorbeşte despre drept. El se împarte în: limbaj juridic jurisprudenţial (adică limbajul folosit în cadrul deciziilor de aplicare a dreptului), limbaj juridic ştiinţific (limbajul folosit de ştiinţa juridică, de teoria dreptului) şi limbaj juridic comun (adică limbajul folosit atât de persoanele specializate în drept, precum avocaţii de exemplu, cât şi de oricare altă persoană nespecializată). În acest sens, a se vedea J. Wroblewski, Les langages juridiques: une typologie în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988, pp. 15-25.

4 G. Pino, Il linguaggio dei diritti în Ragion pratica no. 31/2008, pp. 393-409; R. Sacco, Lingua e diritto, traduzione dal francese di S. Gerotto în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 2000: Traduzione e diritto, CEDAM, pp. 117-134; J. Wroblewski, Il problema della traduzione giuridica, traduzione dal francese di A. Marescotti în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 2000: Traduzione

Interpretarea dreptului 27Dacă legiuitorul foloseşte termeni cu sensul pe care îl au în limbajul comun, în principiu, înţelegerea lor nu ridică niciun fel de problemă. Înţelesul termenilor care au o semnificaţie pur juridică, precum „uzu-fruct”, „servitute” etc., rezultă dintr-o serie de dispoziţii legale care au ca şi scop definirea lor, adică definiţii legale. De altfel, necesitatea defi-niţiilor legale intervine şi în momentul în care legiuitorul foloseşte cu-vinte din repertoriul uzual într-un sens care se îndepărtează de acesta1.

Doctrina2 evidenţiază caracterul compozit al limbajului juri-dic (caractère composite du langage juridique). Ei afirmă că tocmai această caracteristică explică în mare parte un aşa-numit aspect „para-doxal” al dreptului: deşi dreptul este un fenomen social, precum limba însăşi, el provoacă majorităţii oamenilor sentimentul că se află în faţa unui limbaj inaccesibil.

Limbajul juridic prezintă paradoxul de a fi foarte îngrijit, dar în acelaşi timp ermetic şi aparent ambiguu. S-a afirmat3 că „juriştii prac-tică un discurs adesea obscur” şi parcă deliberat confuz. Gérard Cornu observă existenţa unui „ecran lingvistic” în cazul limbajului juridic, arătând că nu poate fi înţeles decât de specialişti în domeniu şi că în-săşi existenţa lui se datorează faptului că nu este accesibil majorităţii membrilor comunităţi lingvistice. Limbajul juridic este imprecis, difi-cil de abordat, nu numai pentru un profan, ci şi pentru persoanele ini-ţiate în domeniu. S e vorbeşte şi de „opacitatea vocabularului juridic”, afirmând că orice domeniu de activitate are terminologia sa specifică, care nu este întotdeauna accesibilă tuturor4.

e diritto, CEDAM, pp. 155-164; Á. Ródenas, En la penumbra: indeterminación, derrotabilidad y aplicación judicial de normas în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001), pp. 66 şi 67; T. Mazzarese, Interpretazione e traduzione del diritto nello spazio giuridico globale în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello nr. 8/2008, Palermo, p. 90; L. Raucent, Droit et linguistique – une approche du formalisme juridique în Les Cahiers de droit, vol. 19, no. 3/1978, pp. 575-594.

1 M.V. Hoecke, Définitions légales et interprétation de la loi în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988, p. 102.

2 J.-L. Sourioux, P. Lerat, Le langage du droit, PUF, Paris 1975, p. 9.3 J.-C. Gémar, Les fondements du langage du droit comme langue de spécialité.

Du sens et de la forme du texte juridique în Revue générale de droit, vol. 21, nr. 4/1990, p. 719: „les juristes pratiquent un discours souvent obscur et tortureux à souhait [...].”

4 C. Stéphane, Droit et langue în Revue internationale de droit comparé, vol. 54, n° 3/2002, p. 690.

Oana-Maria Bălan28Chiar dacă pragul accesibilităţii termenilor juridici a crescut în

timp, datorită nivelului mai ridicat de instruire al populaţiei, pentru un nespecialist există totuşi dificultăţi în procesul de receptare şi utiliza-re adecvată a acestora1.

Doar prin posibilitatea de a fi cunoscută şi înţeleasă, legea devine drept. Dacă legiuitorul foloseşte anumiţi termeni într-un alt sens decât cel comun, el trebuie să precizeze acest nou sens.

Se remarcă o preocupare a legiuitorului în sensul de a folosi ter-meni clari, fără echivoc2. În fond, limbajul juridic introduce în practi-că regulile de drept3, de aceea cu cât va fi mai clar şi mai precis, cu atât va servi rolului său. Bineînţeles, acest limbaj juridic va trebui să răs-pundă cerinţei de a ţine cont de evoluţia realităţii sociale şi să excludă rigidităţile terminologice4.

Specificitatea limbajului juridic ţine de asemenea de tehnicitatea sa. Vocabularul juridic întrebuinţat de legiuitor este instrumentul teh-nic prin care legile sunt puse în aplicare5, şi prin această aplicare ele „prind viaţă”.

3.3. Dinamica finalităţilor dreptuluiDreptul este tehnică, ştiinţă, artă. Se poate considera că este „un

«actor» de prim rang al vieţii sociale, cu efecte structurante asupra zi-lei de azi şi de mâine”6.

Dreptul este generat, structurat şi direcţionat de un sistem de va-lori conturat într-o anumită perioadă istorică, valorile exprimând în acelaşi timp prin excelenţă ceea ce este deziderabil în drept.

1 I. Craiovan, Doctrina juridică, Ed. All Beck, Bucureşti 1999, p. 494.2 G. Nicolau, L’équivoque entre vice et vertu în Revue trimestrielle de droit civil

no. 1/1996, Sirey, pp. 57-83. 3 F. Viola, Intenzione e discorso giuridico: un confronto tra la pragmatica

linguistica e l’ermeneutica în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1997: Testo e diritto, CEDAM, p. 54.

4 V. Hanga, Dreptul şi tehnica juridică. Încercare de sinteză, op. cit., p. 34.5 C. Munteanu, Observaţii privind limbajul dreptului în RRDP nr. 3/2007, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, p. 136.6 I. Craiovan, Finalităţile dreptului, Ed. Continent XXI, Bucureşti 1995, p. 176.

Interpretarea dreptului 29Ordinea socială are un dinamism din ce în ce mai accentuat.

Interpretul este cel care reorientează norma în raport cu noua finalita-te a dreptului. Evoluţia normativităţii juridice trebuie să fie conectată la realităţile sociale.

Finalităţile dreptului reprezintă o „dimensiune constitutivă şi în acelaşi timp definitorie a dreptului, care probează capacitatea sa de a se proiecta în viitor, de a se înscrie pe linia de evoluţie a unor tendinţe de-ziderabile, de a servi finalităţile sociale şi condiţia umană”1. Totodată, dreptul îşi reafirmă „propria sa mişcare internă, complexitatea”2 şi nu în ultimul rând, specificitatea sa.

3.4. Contradicţiile interne ale sistemului juridicSocietatea actuală se confruntă cu o „bulimie legislativă”. Există

tendinţa de a norma totul ajungându-se astfel la o inflaţie legislativă3. Consecinţele acestei „atitudini” a legiuitorului nu sunt decât negative, şi aceasta deoarece norma va fi slab redactată şi nu va reuşi să se in-tegreze în ansamblul normelor ce formează sistemul juridic, existând chiar riscul ca dispoziţiile sale să fie contrare principiilor generale ale dreptului. Rolul interpretării este în această situaţie covârşitor, în sen-sul că va trebui să rezolve conflictele între norme: conflicte în timp, conflicte în spaţiu, conflicte ierarhice4.

1 Idem. 2 Idem.3 R. Martin, Désinflation législative în Revue trimestrielle de droit civil no.

3/1993, Sirey, p. 552; P.F. Zwierzykowski, L’inflation législative ˗ quelques repères méthodologiques sur l’exemple de la législation polonaise (1944˗2002) în Revue internationale de droit comparé no. 3/2005, pp. 735-758.

4 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 454; V. Champeil˗Desplats, Raisonnement juridique et pluralité des valeurs: les conflits axio-téléologiques de normes în Analisi e diritto 2001. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 62.

Oana-Maria Bălan303.5. Lacunele legii

Sistemul de drept nu poate avea lacune, ci legea scrisă1. Numai le-gea poate conţine vid, adică „tăceri” legislative2. Lacuna juridică este un fenomen legat de dreptul pozitiv. În practică, în cazul unor cauze ce sunt supuse organelor de aplicare a dreptului spre soluţionare, exis-tă posibilitatea să nu existe o normă juridică corespunzătoare care să se aplice cazului respectiv3. Referitor la această situaţie ce poate in-terveni în practică, în literatura de specialitate4 se caută diferite soluţii prin care organul de aplicare să poată complini această lacună5. Oricât de evoluată poate fi o legislaţie, întotdeauna se vor ivi cazuri concrete ce vor excede cadrului scris şi vor obliga judecătorul la constatarea şi acoperirea lacunelor6.

1 Pentru opinia contrară, adică cea potrivit căreia sistemul de drept este lacunar, a se vedea: P. Foriers, Les lacunes du droit în Le problème des lacunes en droit, études publiées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles 1968, pp. 9-29; J.L. Rodríguez, Lagunas axiológicas y relevancia normativa în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999), pp. 349-369; G. Battista Ratti, L’interpretazione come solutione del problema delle lacune în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 215-254; G. Vannier, Argumentation et droit. Une introduction à la Nouvelle rhétorique de Perelman, Presses Universitaires de France, Paris 2001, pp. 132-134.

2 Portalis, Discours préliminaire au Code civil: „La loi ne peut tout prévoir, et ne le doit pas, sous peine de figer l’évolution des règles.”; C. Huberlant, Les mécanismes institués pour combler les lacunes de la loi în Le problème des lacunes en droit, études publiées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles 1968, p. 39.

3 S. Petria Mitran, Aspecte teoretice şi practice privind analogia legii în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 22/2001, Craiova, p. 329.

4 În literatura de specialitate s-a ajuns a se face distincţie şi între mai multe categorii ale lacunei, respectiv lacuna normativă (atunci când un caz concret nu are prevăzută o consecinţă juridică de către o dispoziţie normativă scrisă), lacuna veritabilă (în legislaţia scrisă nu se poate identifica nicio normă care să reglementeze cazul supus judecăţii) şi lacuna falsă (deşi există o dispoziţie în cauză, ea este insuficientă, obscură sau inoportună).

5 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, op. cit., p. 135.

6 L. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2006, p. 318.

Interpretarea dreptului 31Legea nu poate prevedea totul1, ea nu este perfectă, însă judecă-

torul este obligat să soluţioneze orice cauză dedusă judecăţii, făcând apel la principiile generale ale dreptului. Această obligaţie a judecăto-rului este prevăzută în art. 3 din vechiul Cod civil. Potrivit acestui ar-ticol, judecătorii sunt obligaţi să soluţioneze toate litigiile supuse ju-decăţii lor, neputând refuza această soluţionare sub motiv că „legea nu prevede” sau „legea este întunecată şi neîndestulătoare”. Rezultă că instanţele judecătoreşti au nu doar dreptul, ci şi îndatorirea de a ju-deca şi soluţiona cauza. Judecătorul nu poate refuza să trateze prici-na, nu poate denega astfel dreptatea chiar dacă legea nu permite în-cadrarea precisă a cauzei sau ar lipsi textul de lege care s-o prevadă2. Prin urmare, interpretarea, „obligată” să complinească lacunele legii, nu este decât un mijloc prin care regula de drept este adaptată la evo-luţia societăţii3.

1 Portalis, Discours préliminaire du premier projet de Code civil: „Un code, quelque complet qu’il puisse paraître, n’est pas plutôt achevé, que mille question inattendues viennent s’offrir aux magistrats. Car les lois une fois rédigées demeurent telles qu’elles ont été écrites. Les homme, au contraire, ne se reposent jamais; ils agissent toujours: et ce mouvement, qui ne s’arrête pas, et dont les effets sont diversement modifiés par les circonstances, produit, à chaque instant, quelque combinaison nouvelle, quelque nouveau fait, quelque résultat nouveau.” De asemenea, a se vedea şi Charles Huberlant, Les mécanismes institués pour combler les lacunes de la loi în Le problème des lacunes en droit, Bruylant, Bruxelles 1968, p. 53.

2 Gh. Mihai, op. cit., p. 449.3 P. Lascoumes, E. Serverin, Théories et pratiques de l’effectivité du Droit în

Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 2-1986, p. 131.

CAPITOLUL IITEORIA INTERPRETĂRII

Secţiunea 1Expresia teorie a interpretării

Pentru a putea înţelege ce este o teorie a interpretării juridice, tre-buie mai întâi să răspundem la întrebarea: Ce este o teorie a interpre-tării? Expresia teorie a interpretării poate fi înţeleasă în cel puţin trei moduri diferite1.

Pentru început, această expresie poate fi folosită pentru a ne referi la o descriere a practicii actuale, a modalităţii de interpretare a judecă-torilor, avocaţilor, juriştilor. De altfel, aceeaşi expresie poate fi uzată pentru a face referire la un discurs normativ asupra metodei de inter-pretare corecte şi juste a litigiilor de aceeaşi natură. În fine, această ex-presie poate fi folosită drept răspuns la întrebări de genul: Ce este in-terpretarea juridică? sau Care este natura interpretării juridice?

Doctrina s-a dovedit mereu preocupată de găsirea unui răspuns la aceste întrebări. Deşi la o primă abordare, această întrebare pare cla-ră, răspunsul său nu se bucură nicidecum de această claritate. Această împrejurare este dovedită de existenţa unor moduri diferite de a răs-punde la această întrebare, răspunsuri ce denotă o abordare filosofică.

Astfel că întrebarea Ce este interpretarea juridică poate fi înţelea-să ca o întrebare pur conceptuală, adică ce ar însemna termenul de in-terpretare. În această situaţie, la întrebare se poate răspunde simplu, cu o definiţie lexicală a termenului interpretare, bineînţeles având în vedere aspectul că acest termen este folosit, de această dată, în context juridic. De asemenea, aceeaşi întrebare poate fi înţeleasă ca o cerinţă de a descrie empiric procesul interpretativ.

1 R. Guastini, Enunciati interpretativi în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1997: Testo e diritto, CEDAM, pp. 41 şi 42.

Interpretarea dreptului 33Cu toate acestea, interpretarea este o activitate mentală, adică

ceva ce „se întâmplă în minte”. Şi cum activitatea mentală implică analiză psihologică, răspunsul la această întrebare ar consta într-o de-scriere psihologică a acelei activităţi mentale. În sfârşit, această între-bare poate fi înţeleasă ca pe o cerinţă de analiză logică. Din acest punct de vedere, interpretarea nu este altceva decât discursul interpreţilor, iar la întrebarea de mai sus se va răspunde prin intermediul unei anali-ze logice a unui asemenea discurs.

Secţiunea a 2-aMetoda exegetică:

dogma completitudinii legii şi omnipotenţa legiuitorului

1. Fetişismul legii

Ulterior promulgării în 1804 a Codului civil1, a luat naştere şcoala exegezei ce pretindea că dreptul trebuie redus la lege, mai mult, drep-tul civil la Codul lui Napoleon2. Legiuitorul era expresia legii şi a vo-inţei generale, prin urmare singura sursă de drept3.

Iluminiştii au arătat în general neîncredere faţă de activitatea de interpretare. De aceea şcoala exegezei a impus o subordonare rigidă a judecătorului faţă de lege, recunoscând ca şi metodă de interpreta-re, numai pe cea literală4. În acest sens, „a interpreta vrea să zică a se substitui însuşi celui care a scris legea şi a investiga ceea ce probabil a decis legiuitorul [...]. A interpreta înseamnă a afla ce a spus legiuitorul şi este o atribuţie a puterii legislative pe care şi-o arogă judecătorul”5.

1 Codificarea napoleoniană era o operă legislativă fără precedent. Ea avea ca scop unificarea dreptului francez şi totodată impunea o ordine socială nouă. Această nouă reglementare a atras mulţi admiratori din rândul juriştilor.

2 C. Perelman, Logique juridique. Nouvelle rhétorique, Dalloz, Paris 1999, p. 23; V.Al. Georgescu, Dreptul roman în lumina noilor concepţii ale metodei istorice în Atheneum, anul I, nr. 5/1935, Iaşi, p. 614.

3 G. Taormina, Introduction à l’étude du droit, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, Marseille 2005, p. 265.

4 F. Viola, Orientamenti storici in tema di interpretazione della legge, Edizioni Celup SRL, Palermo 1975, p. 52.

5 P. Verri, Sulla interpretazione delle leggi în Il Caffè 1764-1766 tomo II, a cura di G. Francioni, S. Romagnoli, B. Boringhieri Editore, Torino 1993, p. 700: „Interpretare

Oana-Maria Bălan34Codul lui Napoleon de la 1804 conţinea un articol referitor la in-

terpretare. Este vorba de art. 4 ce impunea judecătorului obligaţia de a judeca şi în condiţiile în care legea păstra tăcere sau în caz de obscu-ritate sau insuficienţă a ei. Altfel, potrivit aceluiaşi articol, judecăto-rul s-ar fi făcut vinovat de denegare de dreptate. Prin urmare, preve-derea din cod face referire la obligaţia instanţei de judecată de a solu-ţiona orice litigiu. Se dorea astfel a se evita o practică judecătorească din timpul Revoluţiei, potrivit căreia atunci când judecătorul nu dis-punea de o normă juridică expresă, trimitea cauza la legiuitor pentru a da o decizie, recurgându-se de fiecare dată la interpretarea autenti-că. Această practică nu este în conformitate cu principiile iluminiş-tilor deoarece în accepţiunea acestora, o normă ce emană cu ocazia unui caz concret poate dobândi foarte greu caracter general şi abstract, caracteristici ce sunt considerate a fi esenţiale pentru norma juridică. Într-o atare situaţie, s-ar fi ajuns în situaţia creării de privilegii şi ine-galităţi1. Tocmai acesta a fost scopul pentru care a fost introdus art. 4. Astfel că judecătorul este obligat să judece în orice situaţie.

Cu toate acestea, era necesar să i se furnizeze judecătorului crite-rii după care să decidă în caz de obscuritate, insuficienţă şi tăcere a le-gii. În acest scop a fost prevăzut art. 9 din proiectul codului2. Acest ar-ticol recunoştea o putere creativă judecătorului pe care îl îndemna să apeleze la dreptul natural3. Acest articol, deşi a fost eliminat în cele din

vuol dire sostituire se stesso al luogo di chi ha scritto la legge, e indagare cosa il legislatore avrebbe verosimilmente deciso net tale o nel tal altro caso, su cui non parla chiaramente la legge. Interpretare significa far dire al legislatore più di quello che ha detto e quel più è la misura della facoltà legislatrice che si arroga il giudice.”

1 F. Viola, Orientamenti storici in tema di interpretazione della legge, op. cit., p. 53.

2 Acest articol avea următoarea formulare: „În materie civilă, judecătorul, în lipsa unei legi exprese, este un ministru de echitate. Echitatea presupune întoarcerea la legea naturală [...].” („Nelle materie civili, il giudice, in mancanza di leggi precise, è un ministro di equità. L’equità è il ritorno alla legge naturale e agli usi accolti nel silenzio della legge positiva.”)

3 Portalis, Discours préliminaire du premier projet de Code civil: „Quand la loi est claire, il faut la suivre; quand elle est obscure, il faut en approfondir les dispositions. Si l’on manque de loi, il faut consulter l’usage ou l’équité. L’équité est le retour à la loi naturelle, dans le silence, l’opposition ou l’obscurité des lois positives.”

Interpretarea dreptului 35urmă din textul final, prezintă totuşi importanţă prin prisma faptului că el statuează că judecătorul este un ministru de echitate atunci când nu există o lege precisă. Se aprecia astfel necesar ca judecătorul, în si-tuaţia tăcerii legii, să facă uz de echitate. Suprimarea acestui articol schimbă sensul art. 4, care nu mai este înţeles în sensul dorit de autorii codului, adică precum o obligaţie a judecătorului de a decide în orice caz şi ca o atestare a puterii creative a acestuia de care va face uz odată cu luarea deciziei, ci va fi înţeles în sensul că întotdeauna trebuie găsi-tă o normă aplicabilă cazului concret. Această gândire se va concretiza în principiul completitudinii legii şi va da naştere unei şcoli de jurişti, interpreţi ai Codului lui Napoleon, care au elaborat o metodă de inter-pretare ce respectă dogma completitudinii. Convingerea pe care o îm-părtăşeau aceştia era că între drept şi lege există o identitate absolută1.

Prin urmare, Codul napoleonian conţine soluţia tuturor chestiuni-lor juridice2. Este ceea ce s-a numit fetişismul legii3.

În acest context, singura sarcină a juristului este de a elabora o metodă de interpretare care să permită aflarea a ceea ce deja textul de lege conţinea. Loialitatea faţă de lege a însemnat astfel un cult faţă de lege şi exegeza formulei legislative4.

În climatul codificării napoleoniene şi al şcolii exegezei, nu exista într-adevăr nicio diferenţă între interpretare şi ştiinţa juridică5. În timp


2 Şcoala exegezei, plecând de la postulatul că totul este, cel puţin în mod implicit, conţinut de lege, admitea că interpretul nu trebuie decât să cerceteze amănunţit textul pentru a descoperi gândirea legiuitorului. Prin urmare, a face exegeza textului presupunea a-i căuta semnificaţia şi a-i înţelege sensul prin simpla analiza a textului însuşi, interpretul având posibilitatea, la nevoie, de a se ajuta de lucrările pregătitoare.

3 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, cinquième édition, Éditions Litec, Paris 2000, p. 116.


5 C. Demolombe, Cours de Code Napoléon. Traité de la publication des effets et de l’application des lois en général, de la jouissnace et de la privation des droits civils, des actes de l’état civil et du domicile, trosième édition, A. Durand/L. Hachette et Cie, Paris 1865, p. 138: „L’interprétation des lois, c’est la science elle-même tout entière! C’est le grand et difficile problème, dont la connaissance fait le jurisconsulte

Oana-Maria Bălan36ce interpretarea avea ca şi scop aflarea semnificaţiei dispoziţiei juri-dice, ştiinţa îngloba principiile de reglementare1. Prin urmare, „ştiinţa dreptului era ştiinţa legii condificată”2.

Regulile metodei exegetice au ca şi scop aflarea intenţiei legiui-torului3 şi sunt în principal reguli gramaticale. Dar metoda exegetică face uz şi de principiile generale de drept, de logica formală şi de ana-logie, adică procedee ale interpretării logice, cât şi de metode de tip is-torico-psihilogic4, precum recurgerea la actele preparatorii. Rezultatul interpretării va fi just şi precis numai în condiţiile în care era respec-tată voinţa legiuitorului. S-a ajuns chiar la a institui ficţiunea voinţei prezumată a legiuitorului. Această ficţiune constituia rezolvarea pen-tru situaţiile în care voinţa reală a legiuitorului nu rezulta în mod clar din textul legislativ. Însă această ficţiune juridică „este o armă cu du-blu tăiş”5 în sensul că invocarea acestei voinţe pretinse servea ca justi-ficare pentru eliminarea orice alte interpretări sau pentru introducerea unor elemente evolutive, astfel că doar aparent era salvată dogma om-nipotenţei legiuitorului6.

Şcoala exegezei s-a impus un secol. Ea a influenţat mentalitatea juriştilor şi a judecătorilor. Cu toate acestea, interpretarea bazată pe voinţa legiuitorului, adică o interpretare în genere subiectivă, a fost înlocuită de interpretarea bazată pe voinţa legii, adică o interpretare

vraiment digne de ce nom.”1 Ibidem, p. 55.2 Idem. 3 Canonul intenţiei autorului a dorit mereu să răspundă la cel puţin trei exigenţe

permanente ale dreptului: 1. necesitatea unei garanţii a coerenţei legislative; 2. nece-sitatea menţinerii unei distincţii între producerea dreptului şi aplicarea sa; şi 3. nece-sitatea înţelegerii activităţii legislative ca fiind o operă raţională. În acest sens a se vedea F. Viola, Ermeneutica e diritto în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM, p. 182.

4 Prevalenţa metodelor de tip istorico-psihologice a condus la o interpretare statică şi conservatoare ce nu a favorizat deloc evoluţia dreptului şi adaptarea lui la schimbarea condiţiilor sociale.


6 Idem.

Interpretarea dreptului 37obiectivă. Această interpretare obiectivă permite în mod evident inter-pretarea evolutivă1.

Cu fiecare dintre cele trei faze, corespunzătoare a trei generaţii de jurişti ce a presupus această şcoală2, ea s-a îndepărtat în mod progresiv de la intenţia legiuitorului la voinţa obiectivă a legii.

Chiar şi în aceste condiţii, adepţii acestei şcoli nu au abandonat niciodată cultul textului legislativ, caracterul descriptiv rămânând un pilon ferm al şcolii exegezei3. Dimpotrivă, ei au recunoscut mereu o autonomie a istoriei.

2. Tehnicile interpretării exegetice

Pentru a afla voinţa legiuitorului, trebuie în primă fază să avem în vedere lucrările pregătitoare care evidenţiază motivele şi dezbate-rile parlamentare4. Această cercetare se realizează în scopul de a cla-rifica textele obscure şi de a le revela obiectivul. Analizând aceste as-pecte premergătoare adoptării legii5, se ajunge la aflarea lui ratio legis. Astfel, interpretul nu se limitează la simplele speculaţii, cel mai proba-bil, ale autorilor textelor. Însă nu toate lucrările pregătitoare au aceeaşi valoare. Proiectele de legi ce conţin expunerea de motive sunt cele mai importante. Apoi rapoartele comisiilor, în condiţiile în care sunt clare


2 Evoluţia exegezei în cursul secolului al XIX-lea cuprinde trei faze: faza instaurării, până aproximativ în 1840; faza apogeului, până în 1880; şi faza declinului, până în 1899 când Gény introduce libertatea de cercetare ştiinţifică.

3 Sub imperiul voinţei legiuitorului, omul de ştiinţă îşi limita activitatea exclusiv la câmpul exegetic, adică el descria dreptul scris şi nimic mai mult.

4 H. Capitant, Les Travaux préparatoires et l’interprétation des Lois în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiques actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris 1934, pp. 204-214.

5 Portalis, Discours préliminaire du premier projet de Code civil: „Les lois ne sont pas de purs actes de puissance; ce sont des actes de sagesse, de justice et de raison. Le législateur exerce moins une autorité qu’un sacerdoce. Il ne doit point perdre de vue que les lois sont faites pour les hommes, et non les hommes pour les lois; qu’elles doivent être adaptées au caractère, aux habitudes, à la situation du peuple pour lequel elles sont faites [...]”.

Oana-Maria Bălan38şi precise, sunt cele care evidenţiază intenţiile ce se urmăresc în cadrul procesului de elaborare a legii. În schimb, dezbaterile parlamentare sunt cele care se remarcă prin contradictorialitate şi prin urmare ele nu pot oferi informaţii concrete referitor la originea textelor1.

Aflarea sensului unui text prin raportare la propriul său conţinut este rezultatul utilizării mai multor procedee logice. Argumentele a pari, a contrario şi a fortiori sunt cel mai des utilizate de adepţii şcolii exegetice. Argumentul a pari, prin analogie2, se foloseşte atunci când ne confruntăm cu absenţa unei reguli care să reglementeze o anumită situaţie. În această împrejurare, pentru a rezolva respectiva cauză, se va recurge la o normă asemănătoare3. Prin utilizarea argumentului a fortiori se ajunge la concluzia că raţiunea aplicării unei norme juridi-ce unei situaţii neprevăzute de text este şi mai puternică decât în situa-ţia avută în vedere în mod expres de normă. Sintetizând, este vorba de faptul că cine poate mai mult, poate mai puţin4. În cazul argumentului a contrario, dacă o regulă se aplică în anumite condiţii, regula contra-ră trebuie să fie aplicată când aceste condiţii nu sunt îndeplinite5.

În confruntarea dintre un text ce prevede o normă generală şi un text ce implică o normă specială, regula specială este cea care va tre-bui să fie aplicată situaţiei speciale. Însă dacă o situaţie nu se încadrea-ză în limitele impuse de norma specială, atunci norma generală îşi re-capătă întâietatea. Este vorba aici de principiul specialia generalibus derogant şi de principiul interpretării stricte în materie de excepţii. Mai mult, fidelitatea faţă de textul propriu-zis îi interzice interpretului să introducă alte condiţii sau să facă anumite distincţii atunci când le-gea nu a făcut o atare menţiune (ubi lex non distinguit nec nos distin-guere debemus)6.

1 J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, 4e édition, Dalloz, Paris 2004, p. 265. 2 Argumentul prin analogie este exclus de exigenţa unei interpretări stricte în

materia dreptului penal sau atunci când vine vorba de excepţii.3 J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, 4e édition, op. cit., p. 265. 4 Idem. 5 Ibidem, p. 266. 6 Idem.

Interpretarea dreptului 393. Declinul exegezei1

O critică a exegezei a avut în vedere valoarea lucrărilor pregăti-toare, valoare care nu este una absolută2. Această afirmaţie este dove-dită de împrejurarea că, nu în puţine situaţii, motivele ce au stat la baza adoptării unei legii nu sunt în mod clar evidenţiate şi reţinute ca ata-re tocmai pentru că odată cu dezbaterile parlamentare, au existat opi-nii divergente3.

Însă critica cea mai importantă adusă şcolii exegetice a fost cea referitoare la fetişul legii scrise şi codificate4. Această critică a fost re-alizată în principal de doctrinari precum: Labbé, Saleilles, Bufnoir şi mai ales Gény5. Contextul social, economic şi politic din Franţa, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, era cu totul altul decât cel din 1804. Este şi motivul pentru care doctrinarii acestui sfârşit de secol nu mai admi-teau că dreptul pozitiv trebuie aplicat ţinându-se cont, în mod exclusiv,

1 J.-L. Aubert, Introduction au droit et thèmes fondamenteaux du droit, 11e

édition, Dalloz, Paris 2006, pp. 117 şi 118.2 H. Capitant, Interpretarea legilor după lucrările pregătitoare tradus de

C. Ganea în Pandectele Române partea a II-a, 1936, p. 9: „Trebuie oare să recurgem la lucrările pregătitoare ale unei legi, pentru a interpreta dispoziţiunile sale? [...] această metodă e condamnată de experienţă, căci niciodată n’a dat rezultate bune.”

3 Ibidem: „Legea este expresiunea voinţei autorilor ei. [...] Dar noi contestăm că se poate descoperi această voinţă în discuţiunile adunărilor, compuse dintr’un număr mare de persoane, unde toate părerile sunt exprimate, unde oratorii afirmă idei, fără să fi studiat şi adâncit în deajuns spiritul şi economia proiectelor. Dualitatea Camerelor, diversitatea părerilor enunţate, contradicţiunile de care furnică discuţiunea, ridică orice autoritate opiniilor ce sunt expuse, în ceea ce priveşte interpretarea textului ce va rezulta”. Mai mult, „nimeni nu exprimă acolo decât vederile sale personale; nimeni nu se poate crede că a exprimat sentimentul general, adică ceea ce se numeşte spiritul legii. [...] Obscurităţile, contrazicerile, ce se întâlnesc prea des în legile de astăzi [...] rezultă tocmai din confuziunea discuţiunii, din părerile divergente susţinute, din modificările insuficient studiate, ce sunt aduse textelor în cursul desbaterilor.” De aceea, „experienţa dovedeşte că documentele parlamentare nu servesc decât să sprijine părerile divergente ale interpreţilor. Cu aceeaşi convingere, fiecare le invocă în sprijinul interpretării pe care o susţine.”

4 C. Jamin, La construction de la pensée juridique française: interrogations sur un modèle original à l’aune de son anti-modèle în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. ic Millard, Economica, Paris 2006, p. 504.

5 F. Terré, Introduction générale au droit, 8e édition, Dalloz, Paris 2009, p. 470.

Oana-Maria Bălan40de intenţia legiuitorului napoleonian. Se dorea o liberare a interpretu-lui de voinţa legiuitorului, prin acordarea „dreptului viu” mijloacele de satisfacere a nevoilor societăţii de la un moment dat.

A înţelege dreptul presupune a nu neglija nici activitatea re-alizată de cei care îl aplică, nici activitatea desfăşurată de cei care îl creea z ă. Astfel că interpretarea dreptului implică o reflecţie asupra elaborării, genezei normelor, asupra tehnicilor de aplicare ale aces-tora cât şi asupra obiectivelor ce se doresc a fi atinse cu ocazia re-spectivelor norme.

Admiterea în prezent a existenţei unei anumite libertăţi în inter-pretare a judecătorului, care nu se rezumă întotdeauna la o simplă de-ducţie ce se realizează plecând de la textul propriu-zis, nu trebuie să îndepărteze interpretul de textul în sine. Interpretul trebuie să afle şi intenţia ce a ghidat redactarea acelui text1. De altfel, interpretul tre-buie să ţină cont, pe lângă de spiritul legii, şi de spiritul dreptului în ansamblu.

Se observă că metoda exegetică nu a fost eliminată, ci completa-tă cu alte metode. Procedeele logice precum argumentele prin analo-gie, a contrario sau a fortiori, raţionamentul inductiv şi deductiv, prin-cipiul concilierii textelor după natura lor rămân principalele instru-mente ale interpretării. Reformele actuale, modificarea vechilor co-duri, abundenţa textelor legislative au provocat renaşterea exegezei şi prin urmare o accentuare a interesului asupra lucrărilor pregătitoare, şi aceasta deoarece noutatea regulilor facilitează şi justifică cercetarea voinţei legiuitorului2.

Exegeza modernă a progresat datorită îmbogăţirii metodelor de investigare, cât şi datorită multiplicării surselor de investigare. Mai mult, cât timp judecătorul respectă limitele ce îi sunt impuse de ordi-nea juridică, de exemplu ierarhia normelor în sistem, el se bucură de o anumită libertate de apreciere3.

1 Z. Izdebski, De quelques aspects de l’interprétation des lois în Revue internationale de droit comparé vol. 13 no. 4/1961, p. 755.

2 J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, 4e édition, op. cit., p. 268. 3 Idem.

Interpretarea dreptului 41

Secţiunea a 3-aTeoria realistă a interpretării1,

variantă a scepticismului interpretativ contemporan2

Fondatorul teoriei realiste a interpretării este Michel Troper3. El este iniţiatorul a ceea ce în prezent poartă numele de l’école de Nanterre4 ce are numeroşi adepţi, printre care se numără Olivier Cayla. Mai mult, această teorie se bucură de sprijinul Centrului de Teoria Dreptului al Universităţii Paris X Nanterre. Un număr impor-tant de teze de doctorat, de seminarii şi de colocviuri se înscriu într-o manieră mai mare sau mai mică, în mişcarea acestei teorii. De aceea, se poate afirma că în prezent, teoria realistă a interpretării este singu-ra concepţie teoretică, organizată din punct de vedere instituţional. Ea prezintă mai multe caracteristici: atrăgând mulţi adepţi, ea constituie o adevărată şcoală; ea exercită o adevărată atracţie pentru cercetătorii jurişti care sunt interesaţi de probleme teoretice; prin orientarea empi-rică, atrage atenţia asupra fenomenelor juridice şi politice5.

1 A se vedea, M. Troper, La théorie du droit, le droit, l’Etat, PUF, Paris 2001, pp. 69-84.

2 O.-M. Bălan, Teoria realistă a interpretării, variantă a scepticismului interpretativ contemporan, în Pandectele Române nr. 11/2011, pp. 45-60.

3 Contribuţia lui Michel Troper în domeniul teoriei generale a dreptului şi în domeniul teoriei constituţionale este unanim recunoscută. „Un talent d’architecte se tient à l’origine de cette audience rarement égalée dans la sphère francophone: celui qu’il faut pour accommoder toutes les exigences, quel que soit l’ordre de valeur dans lequel on les trouve: originalité, rigueur, souci de la fonction, esthétisme, solidité, adaptation, intelligence, inquiétude, esprit critique, renoncement, réalisme... À ces métites, on ajoutera une curiosité insatiable, un goût prononcé pour l’échange et le débat, un refus distingué de l’académisme, un sens exigeant de l’amitié et une méfiance profonde pour les adjectifs...”, L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006.

4 Această denumire esta datorată faptului că Michel Troper este profesor la Universitatea din Paris X – Nanterre.

5 G. Carcassonne, Peste et choléra în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 231.

Oana-Maria Bălan42Fundamentele teoriei realiste a dreptului au fost dezvoltate pentru

prima dată de Troper în cadrul tezei sale de doctorat, Separaţia puteri-lor şi istoria constituţională franceză. Ulterior, a preluat aceste postu-late şi le-a adaptat la un număr mare de instituţii de drept public con-temporan. Prin urmare, forma teoriei realiste a interpretării rezultă din lucrările autorului ei: Pour une théorie juridique de l’Etat şi La théo-rie du droit, le droit, l’Etat.

Teoria realistă a interpretării are o afinitate puternică pentru l’école génoise. Fondatorul acestei şcoli a fost Tarello. Reprezentanţi ai acestei şcoli sunt: Paolo Comanducci, Riccardo Guastini, Tecla Mazzarese, Pierluigi Chiassoni etc. De altfel, teoria lui Troper se în-depărtează de teoriile realiste scandinave sau americane, expuse de ju-rişti precum Alf Ross1, Duncan Kennedy, Michael Martin sau H.L.A. Hart. Pe lângă şcolile scandinave, americane şi italiene la care se ra-portează, mai există şi alte variante2, uneori apropiate de teoria realis-tă a lui Troper.

1. Scurtă prezentare a Teoriei realiste a interpretării

Troper pleacă de la încercarea definirii activităţii de interpreta-re. În opinia sa, ar trebui să fie luate în calcul două posibilităţi, adică a interpreta înseamnă a indica sau a determina semnificaţia unui lu-cru? Dacă analizăm prima variantă, şi anume că a interpreta presupu-ne indicarea unui sens, atunci această definiţie implică faptul că este posibil ca acest sens să fie cunoscut. Prin urmare, interpretarea este o

1 A. Ross, jurist şi filosof danez, este reprezentant al realismului juridic scandinav. A se vedea în acest sens, P. Brunet, Alf Ross et la conception référentielle de la signification en droit în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 50-2002, pp. 19-28; V. Champeil-Desplats, A. Ross: Droit et logique în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 50-2002, pp. 29-41 şi P. Comanducci, Kelsen vs. Searle: A Tale of Two Constructivists în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 114 şi 115.

2 În acest scop se pot avea în vedere: L.M. Friedman, On the Interpretation of Laws în Ratio Juris 1988, pp. 252-262; U. Mos, Sawa Frydman: A Polish Legal Realist în Ratio Juris 1991, pp. 72-78.

Interpretarea dreptului 43funcţie a cunoaşterii. Din cea de-a doua definiţie rezultă că interpre-tarea este o funcţie a voinţei. Fiecare dintre aceste două definiţii dau naştere la o teorie diferită. Mai mult, fiecare dintre aceste două teorii implică presupuneri ontologice şi epistemologice. Dacă avem în ve-dere pe cele ontologice, se poate reţine următoarea împrejurare: dacă se pretinde că a interpreta înseamnă a indica un sens, este pentru că se presupune existenţa unui sens obiectiv pe care este posibil a fi descris. Dimpotrivă, se poate presupune că sensul nu există şi astfel nu este po-sibil a fi descris, ci doar determinat. Referitor la cele epistemologice, se poate avea în vedere faptul că orice teorie ocupă un loc într-un sis-tem intelectual căruia i se poate atribui o anumită funcţie. Acest sistem intelectual poate fi considerat un discurs practic al cărui scop să fie ob-ţinerea celor mai multe beneficii în exerciţiul unei activităţi (de exem-plu, discursul practic al judecătorilor care să aducă cele mai multe be-neficii în exerciţiul activităţii judiciare). Din contră, acest sistem inte-lectual poate fi privit ca un sistem ştiinţific, şi în acest caz trebuie că-utată nu teoria care să aducă cele mai multe beneficii, ci cea care răs-punde condiţiilor de adevăr ale acestei ştiinţe. Aceste două presupu-neri, epistemologică şi ontologică, sunt legate: opţiunea pentru o on-tologie se realizează în funcţie de concepţia noastră în ceea ce priveşte sarcina de îndeplinit. Troper apreciază că dacă se doreşte a contribui cu teoria interpretării la un sistem ştiinţific, atunci trebuie să alegem o ontologie care să permită o verificare de tip ştiinţific.

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a teoriei realiste a interpre-tării, interpretarea despre care este vorba, în cadrul acestei teorii, este în mod exclusiv interpretarea juridică, adică cea care produce efecte în sistemul juridic, excluzând în consecinţă interpretarea muzicală sau literară, care trebuie tratată evident în mod diferit.

Teoria realistă a interpretării poate fi rezumată în trei postulate1:

1 Cu privire la fundamentele teoriei realiste a interpretării, a se vedea F. Hamon, Quelques réflexions sur la théorie réaliste de l’interprétation în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 489-494.

Oana-Maria Bălan441. interpretarea este o funcţie a voinţei şi nu a cunoaşterii; 2. interpretarea nu are ca obiect norme, ci enunţuri şi fapte şi 3. interpretarea conferă celui ce o realizează o putere specifică.

1.1. Interpretarea este o funcţie a voinţeiAnalizând raportul existent între interpretare şi sensul obiectului

interpretat, în doctrină au fost evidenţiate două teze: teza interpreta-rea-cunoaştere şi teza interpretarea-voinţă.

Adepţii tezei interpretării-cunoaştere susţin că interpretarea se subordonează semnificaţiei. Astfel că interpretul nu are decât să des-copere, adică să cunoască, un sens ce îi este exterior, preexistent inter-pretării, acest sens fiind determinat în mod obiectiv.

Dimpotrivă, potrivit tezei interpretarea-voinţă, sensul nu are o existenţă independentă de interpretare, el nu poate fi descoperit şi de-scris pentru că nu există. El nu este în realitate decât rezultatul inter-pretării. Prin urmare, în cazul acestei din urmă teze, sensul este subor-donat interpretării.

Potrivit opiniei lui Troper, interpretarea nu poate să fie o funcţie a cunoaşterii pentru că implică evaluări, dă naştere mai multor semnifi-caţii ale textelor normative şi ea presupune alegerea propriu-zisă din-tre aceste diferite variante. Din această perspectivă, textul ce urmează a fi interpretat este indeterminat1. Indeterminarea textelor juridice re-zultă din faptul că ele sunt redactate într-un limbaj juridic uneori am-biguu şi prin urmare purtător de mai multe semnificaţii între care in-terpretul trebuie să aleagă.

Împotriva teoriei interpretării-cunoaştere, Troper aduce mai mul-te argumente2. Astfel, ea îşi proclamă ca obiectiv căutarea unui sens „adevărat” al textului folosind mai multe metode care conduc în fapt la rezultate, adică la sensuri diferite, fără însă a dispune de un cri-teriu în alegerea dintre aceste diferite sensuri. Apoi, această teorie

1 O. Pfersmann, Principe majoritaire et démocratie juridique. À propos d’un argument de Kelsen revisité par Michel Troper în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 860.

2 M. Troper, La théorie du droit, le droit, l’Etat, op. cit., pp. 87 şi 88.

Interpretarea dreptului 45recunoaşte conceptului de „sens” mai multe înţelesuri, adică „sensul” poate fi redus la intenţia autorului, cât şi la un sens obiectiv, indepen-dent de această intenţie, şi dependent doar fie de sensul cuvintelor în limbajul ordinar, fie de sensul lor în limbajul juridic, fie de funcţia so-cială şi politică a textului, sau chiar de locul său în sistemul normativ1. Toate aceste repere dau naştere la interpretări diferite. Această împre-jurare nu face decât să anuleze conceptul de sens veritabil unic pe care şi-l asumă. Mai mult, interpretarea-cunoaştere implică un raţionament ce se întinde la infinit. Dacă ar exista o semnificaţie unică, atunci in-terpretarea ar fi adevărată numai dacă ar putea afla acea semnificaţie. Dar pentru a afla în mod real acea semnificaţie, ar trebui să fie cunos-cută această semnificaţie, cunoaştere la care nu se ajunge decât prin intermediul interpretării; astfel că nu am putea stabili că ea este ade-vărată decât prin comparaţie cu o altă interpretare, şi aşa mai depar-te. Acest proces nu s-ar finaliza niciodată. De altfel, chiar dacă am ad-mite existenţa unui sens veritabil şi chiar dacă ar fi posibil să fie cu-noscut cu certitudine, teoria interpretării-cunoaştere nu ar fi adecvată pentru a înţelege modalitatea în care funcţionează, în mod real, siste-mul juridic.

Juristul francez evidenţiază că teoria dreptului este interesată de validitate, şi dacă este vorba de interpretare, ea vrea doar să exami-neze care sunt criteriile cu ajutorul cărora se afirmă că o interpretare este validă din punct de vedere juridic, astfel că ea se impune în drept. Ceea ce este caracteristic la Troper este faptul că el consideră că va-liditatea nu depinde de veridicitatea interpretării, ci doar de condiţii-le în care interpretarea este produsă: dacă o interpretare emană de la o autoritate abilitată expres, ea nu va putea fi contestată, indiferent de conţinutul său, şi nu va putea fi aplicată decât cu sensul anterior deter-minat. Astfel că nu sensul adevărat este cel care permite considerarea ca veridică a unei interpretări, ci dimpotrivă, interpretarea ce emană de la un organ abilitat este cea care permite a se afirma care este sen-sul veritabil.

1 R.S. Summers, N.M. Cormick, Interpreting Statutes. A Comparative Study, Dartmouth, Aldershot 1991 citat de M. Troper, op. cit., p. 87.

Oana-Maria Bălan46Trei serii de argumente militează în favoarea tezei că interpreta-

rea este o funcţie a voinţei: a) interpretarea contra legem nu există; b) rezultatul interpretării, sensul nu se reduce la intenţia legiuito-

rului şi c) nu există un sens obiectiv, independent de intenţii.

a) Interpretarea contra legem nu existăÎn susţinerea acestei afirmaţii, Troper pleacă de la distincţia, rea-

lizată de Kelsen, între interpretare ştiinţifică şi interpretare autentică. Interpretarea ştiinţifică sau de doctrină este cea produsă nu numai de ştiinţa dreptului sau de doctrina juridică, ci şi de oricare persoană, ce nu a fost abilitată de ordinea juridică să dea o interpretare validă. În ceea ce priveşte noţiunea de interpretare autentică, Kelsen îi atribuie acesteia un sens diferit decât cel uzual. Dacă potrivit limbajului juridic clasic, interpretarea autentică este cea care emană de la însuşi autorul textului ce urmează a fi interpretat, după Kelsen, este cea căreia ordi-nea juridică îi conferă efecte. Deşi pleacă de la această distincţie rea-lizată de juristul german, Troper însă pune accentul, nu precum aces-ta dintâi pe o diferenţă de statut epistemologic, ci pe un raport diferit cu ordinea juridică. De aceea, după Troper, interpretarea autentică este aceea căreia ordinea juridică îi atribuie efecte şi are anumite trăsături particulare. Astfel, ea poate emana de la oricare autoritate abilitată să interpreteze, iar efectul acestei interpretări este că se va impune, indi-ferent de conţinutul său. Apoi, textul interpretat nu are şi nici nu poate avea alt sens decât cel ce i-a fost dat de către autoritatea abilitată, chiar în condiţiile în care acest sens ar părea pe de o parte, contrar tuturor interpretărilor date anterior, iar pe de altă parte, împotriva intenţiei au-torului textului. Rezultă că textul nu poate avea o semnificaţie autono-mă prin raportare la interpretarea autentică, aceasta impunându-se in-diferent de conţinutul său.

Astfel de interpretări nu pot fi considerate contra legem. Şi aceas-ta deoarece o interpretare contra legem ar fi acea interpretare care con-trazice sensul real al legii. Dar cum nu dispunem de o interpretare care să permită stabilirea acestui sens real la care să raportăm ulterior

Interpretarea dreptului 47rezultatul interpretării autentice, singurul criteriu juridic incontestabil rămâne însăşi interpretarea autentică.

b) Nu există un sens ce se reduce la intenţia legiuitorului.Troper se alătură celor care aduc critici concepţiei potrivit căre-

ia voluntas legislatoris, adică intenţia legiuitorului, constituie crite-riul obiectiv de determinare a sensului textelor normative. Criticile frecvente ale acestui postulat amintesc că în societăţile contemporane, condiţiile în care dreptul este produs sunt incompatibile cu implicaţii-le ce le presupune această concepţie, adică existenţa unui stări de spi-rit care să fie univocă, să aparţină unui autor şi să fie accesibilă inter-pretului. Ceea ce urmăreşte de fapt Troper este să dovedească impo-sibilitatea conceptuală a reducerii semnificaţiei unui text legislativ la intenţia autorului său.

Argumentarea sa se bazează pe evidenţierea unui exemplu. Şi anume, cazul adoptării unui text normativ de către Parlament. Pentru început, acesta arată că nu toţi cei care votează pentru adoptarea ace-lui text, au şi participat activ la dezbatere. Mai mult, există posibilita-tea ca şi cei care deşi au participat, să fi minţit cu privire la intenţiile lor. Dar chiar presupunând că şi-au expus sincer intenţii, este posibil ca acestea să fie multiple şi chiar să se contrazică. Apoi, cei care au vo-tat textul, fără însă să-şi exprime verbal şi concret intenţiile, se poate să fi fost ghidaţi fie de aceleaşi intenţii expuse de oratori, fie de inten-ţii cu totul diferite. În această ultimă ipoteză există anumiţi factori ce ar fi putut determina un asemenea comportament, precum: ignoranţa, imitarea colegilor, respectul faţă de disciplina partidului.

Troper îşi continuă raţionamentul şi reţine un alt exemplu, cel al adoptării unei constituţii prin referendum, situaţie în care autorul este corpul electoral şi în mod evident nu se poate descoperi intenţia comu-nă a milioanelor de electori.

Mai mult, şi admiţând ipoteza în care s-ar putea cunoaşte auto-rul şi determina o intenţie univocă a acestuia, nu am putea identifica sensul textului interpretat cu starea de spirit, pentru că o atare identi-ficare ar face dificilă aplicarea legilor. Iar aplicarea legilor s-ar reduce în această situaţie la aplicarea voinţei legiuitorului. Această concepţie

Oana-Maria Bălan48are consecinţe delicate dacă analizăm de exemplu împrejurarea în care un judecător, ţinut să respecte intenţia legiuitorului, nu va putea nicio-dată să aplice o lege unor situaţii pe care legiuitorul nu le-a învederat, şi se va vedea în situaţia de a refuza judecata.

Pentru a pretinde că aplicarea legii se realizează după voinţa le-giuitorului, trebuie să admitem următoarea construcţie: sensul legii presupune intenţia legiuitorului la momentul normării cât şi consecin-ţele ce decurg din raţionamentul său, chiar nepercepute în mod concret la acel moment sau pe care le-ar fi evidenţiat dacă ar fi avut în vedere o anumită situaţie concretă.

Prin urmare, Troper ajunge la concluzia că interpretarea după vo-inţa legiuitorului este întotdeauna o construcţie a interpretării. În ace-laşi timp, dacă sensul nu se reduce la intenţie, cu atât mai puţin nu există un sens obiectiv care să fie independent de intenţii.

c) Nu există un sens obiectiv care să fie independent de intenţii.În momentul în care se realizează interpretarea, interpretul este

cel care este pus în situaţia de a alege din multitudinea metodelor de interpretare. Aceste diverse metode de interpretare conduc la rezultate diferite dintre care interpretul alege. Prin urmare, decizia interpretu-lui este cea care face să aibă întâietate o metodă faţă de alta. Astfel că nu există un sens obiectiv nici în ceea ce priveşte intenţia legiuitoru-lui, nici independent de această intenţie. Singurul sens este cel care re-zultă în urma interpretării. Mai mult, se poate afirma că anterior inter-pretării, textele nu au niciun sens, ci doar sunt în aşteptarea unui sens. Având în vedere această perspectivă, rezultă anumite consecinţe teore-tice importante pentru determinarea obiectului interpretării.

1.2. Interpretarea nu are ca obiect norme, ci enunţuri şi fapteDacă sensul nu există înainte de a se realiza interpretarea şi nu

este decât un rezultat al acesteia, atunci, contrar a ceea ce susţin mai mulţi autori şi Kelsen însuşi, obiectul interpretării nu poate fi o normă juridică. Astfel, interpretarea nu are ca obiect norme, ci texte şi fapte. Această a doua propoziţie realistă derivă din postulatul că interpreta-rea este o funcţie a voinţei.

Interpretarea dreptului 49Argumentaţia lui Troper se bazează pe ideea că norma nu este do-

tată cu un sens1, ci ea însăşi este un sens pe care interpretul îl alege din multitudinea de sensuri ce pot exista. Fiind ea însăşi un sens, nu poate astfel să fie interpretată pentru că este în mod evident absurd a încer-ca să căutăm sensul unui sens. Cu alte cuvinte, potrivit teoriei realiste, interpretarea nu poate privi decât ce este în mod natural dotat cu sens, adică enunţuri şi fapte.

Textul trebuie întotdeauna să facă obiectul unei interpretări şi nu numai în situaţia în care respectivul text este obscur. Poziţia lui Troper este evident împotriva doctrinei textului clar2, ce se poate rezuma în adagiul in claris cessat interpretatio sau in claris non est interpretandum, adică ceea ce este clar nu trebuie să fie interpretat. Acesta aduce acestei doctrine două critici3. O primă critică se referă

1 F. di Donato, De la médiation patriarcale à la médiation bureaucratique. Considérations sur le „gouvernement des juges” în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 388.

2 Potrivit acesteia, când un text este clar, acesta nu trebuie interpretat. Astfel, interpretarea nu intervine decât atunci când un text este obscur. Cu alte cuvinte, un text clar nu trebuie interpretat, ci doar un text obscur conduce la interpretare. Interpretarea trebuie să răspundă la întrebarea dacă un text este clar sau obscur. Rezultă concluzia, logică de altfel, că a determina dacă un text este clar sau obscur ţine de subiectivitatea şi perspicacitatea interpretului. Iar acest fapt implică în practică anumite consecinţe delicate. Şi aceasta deoarece există posibilitatea ca unui interpret perspicace să i se pară clar un text „dificil” care un om de rând îl consideră obscur, în timp ce, dimpotrivă, interpretul poate evidenţia anumite „nuanţe” într-un text ce unui cititor supeficial îi poate părea clar. Aceste implicaţii nu fac decât să impună înlăturarea doctrinei „textului clar”.

3 Troper nu este singurul ce aduce critici acestei doctrine. În acest sens, a se vedea P. Delnoy, Eléments de méthodologie juridique. 1. Méthodologie de l’interprétion juridique. 2. Méthodologie de l’application du droit, 3e édition, Éditions Larcier, Bruxelles 2008. Acesta recunoaşte faptul că interpretarea se află în centrul activităţii juristului. Legiuitorul poate folosi termeni clari, dar care, pentru a exprima raţionamentul acestuia, dobândesc un alt sens decât cel uzual. În această situaţie aceste texte nu vor fi interpretate? Este evident că da. Orice text trebuie interpretat. Mai exact, orice text este întotdeauna interpretat. Şi aceasta deoarece fără interpretare, un text nu este înţeles. Critica acestei doctrine constă în evidenţierea a două caractere care o fac incompatibilă cu acceptarea postulatului său ca fiind adevărat. Este vorba de caracterul impracticabil şi caracterul absurd al doctrinei „textului clar”. Pentru a

Oana-Maria Bălan50la faptul că interpretarea, fiind o decizie, atunci ea poate deopotrivă să privească caracterul clar sau obscur al unui text. O autoritate ce se bucură de puterea de a da o interpretare autentică poate foarte bine să declare că un text este obscur pentru a justifica faptul că ea îl interpretează. De altfe l, aceeaşi autoritate poate să susţină că respectivul text este clar şi că are un atare sens dacă acea autoritate îşi doreşte să nu recunoască faptul că ea, în fapt, realizează o interpretare. Cea de-a doua critică are în vedere împrejurarea că adagiul contrazice viziunea tradiţională referitoare la interpretare. Chiar dacă se consideră că a interpreta presupune a cunoaşte un sens preexistent, nu putem afirma că un text este clar decât în măsura în care admitem că de fapt cunoaştem sensul său, deci că l-am interpretat deja. Prin urmare, se ajunge la concluzia că şi textele care se pretind a fi clare au fost deja interpretate.

Troper îşi continuă raţionamentul, şi are în vedere două premise, şi anume: interpretarea priveşte un text şi orice text trebuie întotdeau-na să fie interpretat. Ajunge la concluzia că interpretarea nu trebuie re-dusă la simpla determinare a conţinutului unui text. Ea nu trebuie să

ajunge la concluzia că un text trebuie să fie interpretat sau nu, trebuie mai întâi să verificăm dacă respectivul text este sau nu clar. Pentru aceasta trebuie să dispunem de un criteriu, de un instrument de măsurare, cel al clarităţii. Şi „ce este claritatea?” dacă nu o noţiune subiectivă, ce ţine doar de capacitatea de înţelegere a fiecărui individ în parte. De aici rezidă caracterul impracticabil al acestei teorii. Apoi, a interpreta un text implică a enunţa cele avute în vedere de autorul lui în momentul redactării. Rezultă că interpretarea dreptului presupune a da o semnificaţie, o expresie voinţei legiuitorului, a descoperi care este în mod exact raţionamentul său. Necesitatea interpretării rezultă din faptul că legea este o evocare de concepte, de abstractizări ale realităţii, ale comportamentelor. Iar pentru a înţelege voinţa legiuitorului este nevoie a se căuta şi a se înţelege aceste concepte. Prin urmare, interpretarea este inerentă oricărei înţelegeri a legii, este inerentă însuşi procesului de comunicare. De aceea rezultă că este absurd a se susţine că un text clar nu trebuie interpretat. Un text clar, ca orice alt text, trebuie înţeles. Aceasta nu înseamnă neapărat că pentru a putea fi înţeles, orice text impune întotdeauna o analiză amplă. Există texte a căror înţelegere nu ridică niciun fel de dificultate. Este vorba în general de textele în care legiuitorul a definit termenii sau le-a dat sensul comun din limbajul curent sau din limbajul juridic, care este şi trebuie să fie cunoscut. Mai mult, însuşi faptul de a spune că un text este clar sau nu presupune a interpreta acel text. Interpretarea este inerentă oricărei lecturi a legii, chiar şi celei mai banale. Astfel, nu se poate reţine decât caracterul absurd al postulatului că doar un text obscur trebuie să fie interpretat.

Interpretarea dreptului 51privească numai dispoziţiile textului, ci şi statutul său. Interpretul este cel în măsură a determina propria sa competenţă, căci, în esenţă, sta-tutul textului determină competenţa autorităţii ce îl aplică. Dacă luăm cazul judecătorului constituţional, puterea acestuia este justificată de ideea că anumite texte au o valoare juridică aparte, o valoare superi-oară celorlalte legi. Va reveni judecătorului constituţional sarcina de a controla conformitatea legilor cu normele superioare. Dacă interpretul este cel care determină el însuşi statutul textului, el determină de alt-fel şi limitele competenţei legiuitorului cât şi propria sa competenţă.

Sub acest aspect, Troper se situează pe alt plan decât Kelsen. Acesta din urmă ar fi refuzat o asemenea idee. Autorul teoriei pure a dreptului făcea distincţie între valoarea juridică a unui enunţ şi con-ţinutul său. El considera că există o diferenţă mare între a afirma că un enunţ are caracterul de a fi o normă, pentru că acesta a fost formu-lat de către o autoritate competentă, şi că el posedă o semnificaţie, şi anume că prescrie o conduită. Prin urmare, interpretarea va privi doar conţinutul enunţului (o anume conduită este prescrisă sau permisă şi nu alta) şi nicidecum valoarea sau statutul său (un anume enunţ are semnificaţia unei norme juridice de nivel constituţional, de exemplu). Distincţia realizată de Kelsen se datorează concepţiei potrivit căreia un enunţ are semnificaţia obiectivă a unei norme pentru că ordinea ju-ridică i-o conferă1.

Dacă în fapt, un text are caracterul unei legi pentru că este con-form cu constituţia, puţin interesează că semnificaţia conţinutului său este determinată de interpret, ceea ce este esenţial este teoria semnifi-caţiei obiective conferită de norma superioară.

Troper îşi manifestă dezacordul faţă de această concepţie. El ad-mite posibilitatea ca un interpret să se rezume la a determina semnifi-caţia conţinutului unui text fără însă a face o referire explicită la sta-tutul său. Însă interpretarea statutului este întotdeauna implicită inter-pretării conţinutului pentru că nu putem afirma că o lege prescrie o

1 C. Agostini, Pour une théorie réaliste de la validité în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 8.

Oana-Maria Bălan52anumită conduită fără a presupune că textul ce conţine această prescri-ere este o lege şi nu o simplă manifestare de voinţă a unui particular.

Apoi, din postulatul că interpretarea priveşte atât statutul cât şi conţinutul enunţului, rezultă o consecinţă teoretică importantă cu pri-vire la fundamentul validităţii. O normă este validă atunci când ea aparţine unei ordini normative. Potrivit teoriei kelseniene a ierarhi-ei normelor, o normă este validă atunci când ea a fost dată în confor-mitate cu o normă superioară. Potrivit teoriei realiste a lui Troper, un enunţ are semnificaţia unei norme nu pentru că este conform cu o nor-mă superioară, ci datorită faptului că el a fost interpretat de o autori-tate abilitată. Astfel, procesul de aplicare constituie criteriul prin care se atribuie unui enunţ semnificaţia obiectivă a unei norme juridice, şi nu conformitatea cu norma superioară. Această teză este emisă de Troper pentru a evita două dificultăţi cu care se confruntă teoria pură a dreptului.

Prima dificultate priveşte norma fundamentală. După Kelsen, cum orice normă îşi are fundamentul validităţii în norma superioară, prin urmare, constituţia este ultim fundament de validitate al tuturor normelor ce aparţin ordinii juridice. Apoi, cum nu există o normă po-zitivă deasupra constituţiei, aceasta poate să nu fie validă, deci nu poa-te fi considerată normă juridică în aceeaşi manieră în care sunt consi-derate celelalte norme juridice. Atunci, dacă ea nu a putut fi identifica-tă ca fiind o normă juridică, nu va putea fi aptă să constituie fundamen-tul de validitate pentru normele inferioare. În consecinţă, considerarea normelor juridice ca fiind valide implică presupunerea că legea funda-mentală este validă. Teoria realistă a interpretării evită această dificul-tate. Dacă interpretul este cel care determină norma cuprinsă într-un enunţ, atunci la întrebarea de ce o normă este validă, de ce aparţine ea ordinii juridice, răspunsul este simplu, şi anume pentru că ea este re-zultatul interpretării.

Cea de-a doua dificultate este de natură epistemologică. Dacă va-liditatea este concepută ca un raport de conformitate între semnifica-ţii, atunci enunţurile normative, ce formează norme valide, nu descriu fapte empirice. Pozitiviştii au astfel o misiune poate chiar absurdă: să construiască o ştiinţă a dreptului după modelul ştiinţelor empirice,

Interpretarea dreptului 53chiar în condiţiile în care ştiinţa dreptului nu are ca şi obiect fenome-ne empirice.

Concluzionând, la Troper, validitatea nu are ca fundament un ra-port de conformitate, ci interpretarea autentică, astfel că teoria realistă permite, contrar normativismului kelsenian, conceperea unei ştiinţe a dreptului ale cărui postulate sunt fapte empirice, mai precis actele prin care interpreţii determină semnificaţiile enunţurilor.

Interpretarea nu priveşte numai enunţuri, ci şi fapte. Dacă sen-sul nu există în interiorul enunţului înainte de a se realiza interpreta-rea este pentru că, în mod natural, enunţul nu este dotat cu sens. Acest sens îi este atribuit numai prin intermediul interpretării. Dar putem să atribuim un sens şi unui fapt, care cu atât mai puţin nu este în mod natural dotat cu un sens. Putem avea aici în vedere cazul cutumei. Potrivit definiţiei uzuale, cutuma presupune o practică repetată, înso-ţită de un caracter de obligativitate. Ea este astfel un fapt. Dar cum un fapt nu poate produce drept, trebuie mai întâi să existe o normă care să prevadă respectarea unei cutume, apoi ca o autoritate abilitată să de-clare că o atare practică repetată, însoţită de un caracter de obligativi-tate, constituie o cutumă şi are semnificaţia unei norme ce impune, în consecinţă, respectarea sa ca atare.

1.3. Interpretarea, ca exerciţiu al unei puteriNorma nu poate fi considerată obiect al interpretării pentru că în

realitate ea este rezultatul acesteia din urmă. Interpretarea trebuie în-ţeleasă ca fiind exerciţiul unei puteri pentru că indiferent de conţinutul său sau de metodele folosite, ea produce norme juridice.

Titularul puterii de interpretare este orice autoritate competentă să dea o interpretare ce nu poate fi contestată.

A analiza puterea interpretului implică analiza a trei paliere: fun-damentul acestei puteri, autor interpretării şi produsul ei.

Cu privire la fundamentul puterii de a interpreta, acesta rezidă din validitatea interpretării pe care o produce. Această interpretare nu este, de fapt, susceptibilă de a fi adevărată sau falsă. Aceasta nu ţine de faptul că nu există o interpretare standard cu care să o putem compara pe cea care emană de la interpretul autentic. Absenţa unei interpretări

Oana-Maria Bălan54standard ar putea doar să constituie un argument pentru teza potrivit căreia nu se poate demonstra veridicitatea sau falsitatea interpretării autentice, dar nu şi pentru cea care priveşte statutul logic al interpre-tării autentice. În realitate, nu se poate demonstra veridicitatea sau fal-sitatea interpretării ştiinţifice. În ceea ce priveşte interpretarea auten-tică, nu interesează dacă ea este adevărată sau falsă, pentru că, indi-ferent de conţinutul său, ordinea juridică îi atribuie efecte. Prin urma-re, interpretarea autentică implică hotărârea de a atribui un sens unui enunţ sau unui fapt, iar o astfel de hotărâre nu poate fi nici adevărată şi nici falsă, ci doar validă sau nevalidă într-o ordine normativă dată. Validitatea hotărârii de a interpreta este exclusiv formală, adică ea nu este decât o atribuţie ce ţine de competenţa juridică a autorităţii ce ur-mează a realiza interpretarea. Ordinea juridică în fapt atribuie conse-cinţe nu metodei de interpretare, ci doar exerciţiului unei autorităţi abilitată cu această competenţă. Raţionamentul adus în aceşti parame-trii naşte o nouă întrebare, şi anume: care este această autoritate, adică cine poate fi considerat ca interpret autentic.

Referitor la autorul interpretării, Troper consideră că dacă inter-pretarea autentică este doar cea căreia ordinea juridică îi atribuie efec-te, cea care nu poate fi contestată, atunci interpretul este orice autori-tate competentă să dea o asemenea interpretare.

Un ultim palier, cel al rezultatului interpretării, implică faptul că dacă interpretarea este o hotărâre, atunci aceasta are ca obiect produ-cerea de norme.

Troper ridică problema libertăţii interpretului. Plecând de la ide-ea că interpretul, îndeosebi judecătorul, este supus unor constrângeri multiple, el se întreabă dacă acesta mai este liber să-şi exprime pro-pria voinţă.

Mai mult, doctrinarul francez semnalează o confuzie între noţi-unea de liber-arbitru şi cea de libertate în sens juridic. Din punct de vedere juridic, libertatea presupune o putere discreţionară, ce îi oferă subiectului de drept posibilitatea de a urma sau nu o anumită condu-ită. Însă această libertate este diferită în mod evident de liberul-arbi-tru. Interpretul dispune de o mare libertate din punct de vedere juridic,

Interpretarea dreptului 55interpretarea pe care o realizează nu este nicidecum o funcţie a libe-rului arbitru.

Interpretul este însă în realitate supus mai multor constrângeri. Existenţa acestor constrângeri este evidenţiată de teoria realistă a in-terpretării cât şi de teza opusă, aceea că interpretarea este un act de cu-noaştere. Potrivit acesteia din urmă, interpretul este ţinut de obligaţii-le ce îi sunt prescrise de directivele de interpretare, el nu face decât să caute acel sens preexistent al textului. Dimpotrivă, conform teoriei re-aliste, care admite că interpretul dispune de o mare libertate juridică, acesta are posibilitatea de a alege o anumită semnificaţie ce o dă textu-lui în defavoarea alteia. De altfel, teoria realistă conduce la distingerea între factori ce sunt de natură psihologică, sociologică sau politică, şi cei care sunt strict juridici. Aceştia din urmă sunt cei care aparţin sis-temului juridic1 însuşi. Influenţa acestor constrângeri constă în faptul că, în alegerea unei soluţii, autoritatea ţine cont, pe de o parte, de de-ciziile pe care ar putea să le ia celelalte organe ale sistemului şi pe de altă parte de ansamblul conceptelor utilizate în argumentarea juridică2.

Cu alte cuvinte, Troper face o distincţie a acestor constrângeri. În opinia sa există constrângeri de fapt, care aparţin naturii şi societăţii, şi constrângeri juridice. Acestea din urmă derivă din sistemul juridic şi determină pe beneficiarii normelor, care au posibilitatea de a alege între mai multe conduite, să perceapă această alegere ca fiind în mod strict una limitată.

Chiar dacă interpretul, judecătorul în speţă, este legat de aces-te constrângeri, această împrejurare nu constituie un argument în fa-voarea tezei interpretării-cunoaştere. Dimpotrivă, judecătorul este su-pus unei constrângeri ce rezultă dintr-o necesitate practică, acel dezi-derat ca deciziile sale să influenţeze un cât mai mare număr de cetă-ţeni. De altfel, judecătorul îşi doreşte ca deciziile sale să se bucure de

1 În acest context, sistemul juridic presupune pe de o parte, organele ce au competenţe normative şi pe de altă parte, conceptele folosite în argumentarea juridică.

2 I. Boucobza, Du bon usage de deux modèles de Constitution: la machine ou/et la norme dans la réforme de la justice italienne în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 195-197.

Oana-Maria Bălan56stabilitate. Această necesitate practică este cea care îl determină pe ju-decător să revină mereu la jurisprudenţa sa, la propriile metode de in-terpretare. El este liber să-şi modifice jurisprudenţa în orice moment, dar nu are interesul să facă acest lucru1.

2. Controversa asupra teoriei realiste a interpretării

Principala critică adusă teoriei realiste a interpretării, în varianta propusă de Troper, aparţine lui Otto Pfersmann, doctor în drept şi filo-sofie, profesor la Universitatea Paris I.

Tezele constitutive ale teoriei realiste a interpretării sunt în mod evident în centrul atât a multor dezbateri filosofice cât şi a multor dis-cuţii de teoria dreptului.

Criticile aduse de Pfersmann au îmbrăcat forma a două articole: Contre le néo-réalisme juridique. Pour un débat sur l’interprétation şi Une théorie sans objet – une dogmatique sans théorie. En réponse à Michel Troper.

Studiul Contre le néo-réalisme juridique. Pour un débat sur l’interprétation este consacrat analizării unei teorii a dreptului, şi anu-me teoria realistă a interpretării (TRI). În peisajul teoretic francez contemporan, această teorie reprezintă o sinteză originală a unei lec-turi empirice a tradiţiei kelseniene şi a diferitelor tendinţe ale „realis-mului juridic”. Marea originalitate a TRI este că ea se opune riguros, teoriei pure a dreptului (TPD).

Totuşi, TRI se prezintă ca o teorie a dreptului şi în consecinţă, ea ar trebui să propună o concepţie explicativă alternativă, adică să dea un răspuns convingător. Conform unei concepţii promovate de juriştii publicişti francezi, TRI este o teorie explicit anti-realistă pentru că ea neagă existenţa unor obiecte juridice specifice.

Obiectul acestei lucrări, după cum a afirmat Pfersmann2, se redu-ce doar la reconstruirea arhitecturii acestei teorii şi la examinarea co-

1 M. Troper, La théorie du droit, le droit, l’Etat, op. cit., p. 97.2 O. Pfersmann, Contre le néo-réalisme juridique. Pour un débat sur l’interpré-

tation în Analisi e diritto 2001. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di P. Comanducci e R. Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 240.

Interpretarea dreptului 57erenţei ei. Prin urmare, autorul a încercat să analizeze TRI, pe care a descompus-o în mai multe propoziţii şi apoi a analizat consecinţe-le acestor propoziţii, adică factualitatea ordinii juridice şi natura em-pirică a ştiinţei dreptului. Apoi, el aduce o critică modalităţii în care TRI reconstruieşte TPD. Ulterior, Pfersmann a propus o reconfigura-rea a TRI, o construcţie nouă, de natură a înlătura dificultăţile semna-late. Pentru ca într-un final, să ajungă la concluzia că TRI este lipsită de obiect şi că nu-şi poate satisface propriile sale obiective.

Pfersmann consideră că, deşi se intitulează o „teorie realistă a in-terpretării”, ea este mai de grabă o teorie generală a dreptului. Teoria realistă a interpretării proclamă trei postulate: empirismul care face din simpla experienţă, criteriul de cunoaştere şi din efectul concret al unui act, criteriul pentru identificarea sa; voluntarismul care implică faptul că orice decizie de normare ţine de voinţă, şi nu de cunoaştere; principiul determinării care cere ca orice normă să aibă un obiect în mod clar determinat şi o acţiune în mod exact prescrisă.

Pfersmann structurează această teorie în mai multe teze1, şi anu-me: 1. Există o realitate empirică ce poate fi observată (empirism gene-ral); 2. Enunţurile conţin semnificaţii (empirism semantic); 3. Norma este semnificaţia unui enunţ, exprimând un act de voinţă ce ordonă, adică fie permite, fie interzice, anumite acţiuni (voluntarism seman-tico-normativ); 4. Ontologia dreptului: a) Norma juridică este o nor-mă justificată în societate; b) Ordinea juridică este un sistem de norme juridice, adică un sistem justificat; 5. a) Interpretarea presupune atri-buirea unei semnificaţii unui ansamblu de enunţuri (teza interpretării eficiente); b) Teoria realistă a interpretării nu priveşte decât interpre-tarea în drept (principiul specificităţii); c) Anumite interpretări pro-duc efecte în ordinea juridică (principiul eficacităţii interpretative), fi-ind vorba de interpretarea autentică; d) Interpretarea realizată de ob-servatorii ordinii juridice este interpretarea doctrinală; e) Descrierea actelor de interpretare autentică constituie ştiinţa dreptului; 6. Textele normative sunt indeterminate (principiul indeterminării textuale); 7. Enunţul normativ nu are o semnificaţie decât dacă este „determinat”

1 O. Pfersmann, Contre le néo-réalisme juridique. Pour un débat sur l’inter pré-tation în Revue de droit constitutionnel no. 50, 2/2002, p. 289.

Oana-Maria Bălan58(principiul determinării normative); 8. a) Doctrina nu poate interpre-ta textele normative; b) Interpretarea doctrinală nu există (scepticism doctrinal); 9. a) Interpretarea este un act de voinţă, şi nu unul de cu-noaştere (voluntarism interpretativ); b) Orice interpretare poate fi eva-luată; c) Normele sunt un rezultat exclusiv al interpretării autentice (realismul interpretativ); 10. Organele de aplicare supreme determină în mod definitiv semnificaţia textelor (principiul interpretării autenti-ce organice); 11. Deciziile organelor supreme se impun destinatari-lor (eficacitatea decizională), 12. Normele sunt fapte (reducţionismul strict); 13. Dreptul şi politica nu pot fi separate.

Acceptarea tezelor proclamate de Teoria realistă a interpretării implică o reconsiderare a domeniilor de interes ale juristului: ordinea juridică, doctrina şi teoria dreptului.

Teoria realistă a interpretării presupune factualitatea ordinii juri-dice. Principiul indeterminării permite stabilirea cu uşurinţă a faptu-lui că nicidecum Constituţia este o normă, pentru că nu este vorba de-cât de un text. Constituţia, ca normă sau ansamblu de norme, rezultă din interpretarea textului ce poartă numele de „Constituţie”. Astfel că, ierar hia normelor, aşa cum este înţeleasă de obicei, ca o piramidă în al cărei vârf se află Constituţia, este o pură iluzie. Nu poate exista ierar-hie între două texte, ci doar între norme, iar normele rezultă în urma activităţii de interpretare. Rezultă astfel că nu există o ierarhie a nor-melor, ea nu reflectă, potrivit teoriei realiste a interpretării, decât ierar-hia puterilor în stat. Pentru că textele sunt indeterminate şi nu dobân-desc o semnificaţie normativă decât în urma interpretării lor, rezultă că interpretarea este un act ce poate avea orice conţinut. Dreptul nu poate constrânge interpretarea, pentru că interpretarea este cea care „face” norma şi astfel dreptul. Singurele limite ce le are puterea de interpreta-re sunt cele pe care le are orice putere: constrângerile de natură factua-lă exercitate de celelalte puteri. Şi dacă interpretul este liber din punct de vedere juridic în sensul că nu există nicio normă care ar putea să-i impună să facă o anumită alegere dintre mai multe soluţii admisibi-le, rezultă că interpretul nu determină numai norma aplicabilă cazu-lui concret, ci creează, în acelaşi timp, şi norma potrivit căreia el este competent să dea acea interpretare. Rezultă că actul de interpretare

Interpretarea dreptului 59este deopotrivă constitutiv al competenţei interpretului cât şi al exer-ciţiului acestei competenţe. Iar dreptul nu este altceva decât ansamblul faptelor constituite în urmă interpretării, interpretare realizată de cei care exercită o anumită putere.

Teoria realistă a interpretării implică natura empirică a oricărei ştiinţe a dreptului. Potrivit raţionamentului Teoriei realiste a interpre-tării, nu există o cunoaştere ştiinţifică a dreptului. Ceea ce această teo-rie consideră că este „dogmatica juridică” sau „interpretarea doctrina-lă” nu este altceva decât consecinţa unei alegeri fără valoare normati-vă obiectivă. Ea este rezultatul unei evaluări selective, practic expre-sia preferinţelor subiective ale interpretului doctrinal. Prin urmare, nu poate exista nicio doctrină sau dogmatică cu titlu de ştiinţă, căci ceea ce există sub acest nume nu este decât un discurs asupra unor texte, discurs ce nu poate, indiferent de cum ar fi el, să înlăture ambiguitatea acelor texte. Rezultă că, neavând vreun efect în ordinea juridică, doc-trina nu este decât iluzia determinării semnificaţiei.

Troper propune reinterpretarea Teoriei pure a dreptului. Teoria re-alistă a interpretării pleacă de la reconstruirea unor postulate enunţate de Teoria pură a dreptului pentru a putea, potrivit obiectivului ce şi-l propune, să corecteze greşelile imputate teoriei lui Kelsen. Astfel că atracţia faţă de Teoria realistă a interpretării nu se reduce doar la ca-racterul său reducţionist şi radical, ci în mod egal şi la criticile aduse teoriei şcolii de la Viena. Aceste critici privesc: natura interpretării, o funcţie a voinţei; semnificaţia normei; introducerea unei teorii incoe-rente a „dispoziţiilor alternative” în scopul de a explica existenţa le-gilor neconstituţionale. În orice caz, Troper apreciază că numai teoria sa este de natură a depăşi dificultăţile ce le ridică modalitatea Teoriei pure a dreptului de a înţelege aceste chestiuni.

Pfersmann propune reconfigurarea Teoriei realiste a interpretării. Elementele constitutive ale oricărei teorii trebuie să fie logice şi in-terdependente. Critica lui Pfersmann se referă la situaţia în care unele teze ale teoriei avute în vedere sunt incompatibile cu anumite conse-cinţe. Pentru această împrejurare, el propune soluţia păstrării elemen-telor esenţiale şi înlăturării altor postulate.

Oana-Maria Bălan60Anumite teze ale teoriei lui Troper sunt în mod evident funda-

mentale, ele sunt elemente constitutive. Este vorba de empirismul ge-neral, empirismul semantic, voluntarismul semantico-normativ, teza interpretării eficiente, ontologia dreptului.

Ceea ce propune Pfersmann este reorganizarea Teoriei realis-te a interpretării considerând ca adevărate următoarele postulate: 1. Interpretările autentice sunt norme: ce determină ca anumite compor-tamente umane să fie obligatorii, permise sau interzise; 2. Interpretările autentice sunt constituite de ordinea juridică; 3. Interpretările autenti-ce sunt rezultatul activităţii organelor de aplicare şi 4. Efectele prag-matice ale interpretărilor autentice sunt observabile cu ajutorul meto-delor empirice ale ştiinţelor sociale.

Dacă tezele principale ale Teoriei realiste a interpretării, realismul interpretativ şi scepticismul doctrinal, ar putea fi evidenţiate, aceas-tă teorie, consideră Pfersmann, nu ar avea niciun obiect, căci nu ar fi vorba decât de texte lipsite de semnificaţie şi nedeterminate. Mai mult, dacă s-ar atribui un obiect acestei teorii, atunci acesta ar fi o sociologie a „obedienţei”, ceea ce nu este drept. Dacă teoria lui Troper, conside-ră Pfersmann, şi-ar fi construit în mod corect aria sa de studiu, atunci ea ar fi trebuit să se angajeze în cercetări empirice ale cărei elemente şi fundamente metodologice nu le-a prezentat. Dacă măcar s-ar putea considera că are ca obiect interpretarea autentică pe care o consideră singurul element constitutiv al ordinii juridice, ea ar trebui să producă o semantică textuală, dar ea sfârşeşte prin a recunoaşte imposibilitatea unei cunoaşteri obiective ale semnificaţiei. Mai mult, „dacă Teoria re-alistă a interpretării ar putea fi adevărată, ea ar fi mută”.

Referitor la judecata severă ce Pfersmann o aduce teoriei sale, Troper1 îşi expune argumentele pentru care susţine că obiecţiile aduse Teoriei realiste a interpretării sunt nefondate2.

1 M. Troper, Réplique à Otto Pfersmann în Révue de droit constitutionnel no. 50, 2/2002, pp. 335-353.

2 M. Troper, Réplique à Otto Pfersmann în Analisi e diritto 2002-2003. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di P. Comanducci e R. Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 297-314.

Interpretarea dreptului 61Mai mult, ulterior acestui răspuns, Pfersmann1 îşi susţine în con-

tinuare critica adusă teoriei lui Troper, afirmând că TRI este o teorie fără obiect, contrar celor susţinute de autorul ei2.

3. Teoria realistă a interpretării şi pozitivismul juridic

Ştiinţa dreptului, după Troper3, descrie dreptul pozitiv, adică ea emite enunţuri descriptive ce privesc normele în vigoare4. Noţiunea de „norme în vigoare” nu are aici o semnificaţie uzuală. Troper preia definiţia kelseniană a normei, privită ca semnificaţie obiectivă a unui act de voinţă. Însă realismul interpretativ pe care îl dezvoltă modi-fică esenţial acest concept. Înainte de interpretarea autentică, norma nu există. Prin urmare, ea ia naştere în urma procesului de aplicare prin intermediul interpretării. Mai mult, juristul german atribuie şti-inţei dreptului un al doilea obiect, şi anume descrierea procesului ce conduce la actul de interpretare, un proces al cărui aspect propriu şti-inţei juridice este sistemul de constrângeri ce rezultă din specificitatea raţionamentului juridic. Prin urmare, ştiinţa dreptului descrie atât nor-mele cât şi constrângerile ce determină producerea lor.

Teoria lui Troper se vrea una realistă. Este vorba de o variantă a pozitivismului juridic, adică de o doctrină ce îşi impune să constru-iască o ştiinţă a dreptului după un model derivat din ştiinţele empi-rice. Pozitivismul juridic poate îmbrăca două forme. Anumite teorii, aparţinând curentului normativist, au ca obiect norme privite precum

1 O. Pfersmann, Une théorie sans objet, une dogmatique san théorie. En réponse à Michel Troper în Révue de droit constitutionnel no. 52, 4/2002, pp. 750-788.

2 O. Pfersmann, Une théorie sans objet, une dogmatique san théorie. En réponse à Michel Troper în Analisi e diritto 2004. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di P. Comanducci e R. Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 153-182.

3 M. Troper, Le positivisme juridique în Pour une Théorie juridique de l’État, PUF, Paris 1994, p. 35: „La science du droit, en tant que science, doit se borner à connaître son objet, c’est-à-dire qu’elle ne doit pas chercher à le modifier, et qu’elle ne doit tenter de connaître que ce qui est connaissable. Son objet est en effet le droit tel qu’il est et non tel qu’il devrait être.”

4 E. Bulygin, Système juridique et ordre juridique, traduit de l’anglais par E. Millard în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 223-229.

Oana-Maria Bălan62conduite ce trebuie urmate şi îşi propun să descrie acest obiect folo-sind metode specifice, diferite de ştiinţele naturii. Alte teorii optează pentru un obiect empiric şi înţeleg prin norme, comportamente umane sau expresii lingvistice1.

Teoria realistă suportă ea însăşi mai multe variante. O variantă este aceea care are ca obiect comportamentul judecătorilor, deci un fe-nomen psihosocial. Astfel că dreptul devine un comportament efectiv. O altă variantă a teoriei realiste are ca obiect raţionamentul efectiv de care fac uz judecătorii în activitatea lor. În această situaţie, se doreşte a se afla constrângerile la care sunt supuşi aceştia sau dimpotrivă mar-ja de apreciere de care dispun, cât şi constrângerile pe care la rândul lor le produc.

Teoria realistă a interpretării încearcă să demonstreze că norma nu există decât în momentul interpretării, adică interpretul, şi nu au-torul iniţial al „normei”, este cel care atribuie un sens textului. Practic ceea ce proclamă această teorie este că interpretul unui text este ade-văratul autor al normei. Şi cum teoria realistă a interpretării are în ve-dere numai interpreţii autentici ai normei, adică cei care sunt abilitaţi de ordinea juridică să normeze, ea evidenţiază în cele din urmă faptul că organele de aplicare şi de executare ale normei sunt adevăraţii au-tori ai normelor.

Teoria realistă a interpretării răstoarnă concepţia tradiţională a ierarhiei normelor2. Această teorie se aplică mai ales judecătorului, astfel că potrivit lui Troper, judecătorul constituţional este adevăratul autor al unei norme constituţionale, pentru că el este în situaţia de a in-terpreta Constituţia.

1 E. Millard, Quelques remarques sur la signification politique de la théorie réaliste de l’interprétation în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 726.

2 P. Brunet, Les principes généraux du droit et la hiérarchie des normes în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 207-221.

Interpretarea dreptului 63Trebuie reţinut de altfel, că potrivit teoriei realiste a interpretării,

textele juridice sunt „deschise”, sunt pasibile de interpretări multiple şi chiar divergente.

Potrivit opiniei noastre, orice subiect de drept aflat „în faţa” unui enunţ juridic, se află, el de asemenea, în situaţia de a-l interpreta, iar această interpretare va determina ulterior modalitatea în care îl va apli-ca, adapta, ignora etc. Astfel că şi subiecţii ordinari şi nu numai inter-preţii autentici pot realiza activitatea de interpretare, adică a da un sens unui enunţ. Fiecare subiect trebuie să determine sensul textelor atunci când vine vorba să le aplice. Aceasta nu implică egalitate între inter-pretarea autentică şi cea dată de subiecţii ordinari. Întotdeauna valoa-rea juridică a interpretării rezultată de la organele abilitate să spună dreptul este diferită de cea a oricărei alte interpretări. Ceea ce se do-reşte este să se ţină cont şi de interpretările ordinare ale enunţurilor ju-ridice date de subiecţii profani şi să se admită că nu numai judecătorul este interpretul exclusiv al regulii. În cele din urmă, problema inter-pretării textelor juridice poate să dea naştere uneori la conflicte soci-ale, din perspectiva faptului că judecătorul nu este închis într-un turn de fildeş, el este influenţat de interpretările sociale diverse şi totoda-tă divergente, concurente, fie ale profanilor, fie ale experţilor în drept.

Considerăm că interpretarea normelor poate fi realizată şi de indi-vizii care nu sunt ţinuţi a aplica dreptul, ci să se conformeze regulilor impuse de acesta. Aceşti indivizi, dovedind un comportament care se încadrează în prescripţia normei, evitând astfel sancţiunile, trebuie să-şi explice aceste norme, trebuie să le înţeleagă sensul.

Vorbim de interpretarea realizată de către un individ în momen-tul în care acesta vrea să urmeze o normă de drept. Pentru ca să adu-că la împlinire, de exemplu, o obligaţie juridică „ce-i revine prin aceea că afişează comportamentul de al cărui contrar norma de drept leagă o sancţiune, atunci acest individ trebuie, dacă acest comportament nu este determinat cu claritate în norma în cauză, să aleagă între diferitele posibilităţi”1. Este o consecinţă logică şi previzibilă faptul că această

1 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, op. cit., p. 411.

Oana Maria Bălan64interpretare nu este autentică şi nici nu se va putea impune organelor de aplicare a legii. De aceea se creează şi posibilitatea ca atunci când între interpretarea considerată de individ a fi cea justă şi cea oferită de organul îndreptăţit a da o interpretare autentică, în speţă legiuitorul, nu există identitate, în această situaţie, individul va fi sancţionat.

Teoria realistă a interpretării, în ciuda tuturor criticilor ce i-au fost aduse, a devenit varianta scepticismului interpretativ cea mai reuşită şi acceptată în spaţiul juridic şi cultural1.

1 G. Just, Interpréter les théories de l’interprétation, L’Harmattan, Paris 2005, p. 147.

CAPITOLUL IIIPRINCIPII ŞI REGULI DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ,

GARANŢII ALE CORECTEI INTERPRETĂRI A DREPTULUI

Secţiunea 1Conceptele de tehnică juridică, tehnică legislativă şi legiferare

Tehnica juridică joacă un rol esenţial în elaborarea şi interpre-tarea dreptului. Norma juridică este alcătuită din conţinut şi formă. Conţinutul se referă la structura internă; iar forma la structura exte-rioară şi la stilul formal-juridic de redactare a conţinutului respectiv.

În elaborarea dreptului, pentru a putea răspunde cerinţelor de or-din social, economic şi politic, trebuie să se ţină cont de teoria juridică în sensul de cunoaştere ştiinţifică, de procedeele tehnice şi de modali-tăţile practice de construcţie normativă1.

Doctrina s-a preocupat de înţelegerea modului de elaborare a re-gulilor juridice. Astfel, Savigny2 apreciază că elaborarea dreptului este produsul organizării naţiunii şi a istoriei sale3. Prin urmare, regula de

1 E. Nicolcioiu, Consideraţii pe marginea ştiinţei legiferării şi tehnicii legislative în RRD, anul XXVIII, nr. 6/1972, pp. 40-55; M. Grigore, Tehnica normativă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2009, p. 4.

2 F.C. von Savigny, De la vocation de notre époque pour la législation et la science du droit traduit par A. Dufour, Presses Universitaires de France, Paris 2006.

3 O. Jouanjan, De la vocation de notre temps pour la science du droit: modèles scientifiques et preuve de la validité des énoncés juridiques în Revue européenne des sciences sociales numéro XLI, 128/2003: La preuve en sciences sociales, p. 132: „Si le droit, dans ses formes historiques extérieures, exprime une pensée qui est un contenu de conscience, l’office de la science du droit est de comprendre, à partir de l’extériorité des manifestations de cette conscience, la forme intérieure de cette pensée qu’est le droit. L’extériorité du droit est corrélée à une intériorité pensante, elle est un ensemble de signes dont la signification est cette pensée intérieure. Une histoire véritable du droit est une histoire de la conscience juridique d’un peuple conçue comme développement logique d’une pensée.”

Oana-Maria Bălan66drept nu este rezultatul arbitrariului raţiunii umane, ci expresia unor exigenţe de ordin social, economic, istoric sau politic, fără să se con-teste voinţa individului. Ceea ce afirmă Savigny este faptul că sub-stanţa regulilor de drept îşi are originea în conştiinţa populară. Această conştiinţă populară este prelucrată de jurişti. Astfel că elaborarea drep-tului la Savigny este direct influenţată de raportul conţinut – tehni-că (fond – formă). Forma va da expresia juridică necesară satisfacerii exigenţelor vieţii sociale. În acest context, tehnica dreptului presupu-ne elaborarea sa ştiinţifică, de către jurişti1.

De altfel şi metodologul francez, François Gény şi-a orientat cer-cetarea spre înţelegerea procesului de elaborare a dreptului. Acesta constată o legătură între procesul de creare a dreptului şi conceptele de „dat”2 şi „construit”3 în drept. Potrivit modelului propus de juris-tul francez, în procesul de creare a dreptului, elementul de bază îl re-prezintă „dat”-ul dreptului4. Acest „dat” este revelat şi ulterior trans-pus în procesul de creare a dreptului de către ştiinţa şi tehnica juridică. Astfel că activitatea de creare a dreptului se desfăşoară între doi poli5, „dat”-ul6 („faptul brut”) şi „construit”-ul („faptul ştiinţific”)7. „Dat” -

1 Idem. 2 „Dat”-ul se referă la obiecte care există fără concursul activităţii omului.3 „Construit”-ul este realizat de om, precum un raţionament, o casă, o maşină. 4 Baza sistemului juridic este reprezentată de cele patru elemente constitutive ale

„dat”-ului dreptului: „dat”-ul real; „dat”-ul istoric, „dat”-ul raţional şi „dat”-ul ideal. 5 F. Gény, Science et technique en droit privé positif. Nouvelle contribution à

la critique de la méthode juridique, tome I: Introduction, Première partie: Position actuelle du problème du droit positif. Éléments de sa solution, Sirey, Paris 1914, p. 97: „[...] donné et construit se mélangent et s’entre-croisent pour fournir à la vie juridique toutes les directions nécessaires.”

6 F. Gény, Science et technique en droit privé positif. Nouvelle contribution à la critique de la méthode juridique, op. cit., p. 97: „Tantôt, il s’agit de constater purement et simplement ce que révèle la «nature sociale», interprétée d’après elle-même ou suivant les inspirations d’un idéal supérieur, pour aboutir à des règles d’action, dont le fondement sera d’autant plus solide qu’elles contiendront moins d’artificiel ou d’arbitraire. Et, c’est ce que j’appelle le donné, qui doit formuler la règle de droit, telle qu’elle ressort de la nature des choses et, autant que possible, à l’état brut.”

7 F. Gény, Science et technique en droit privé positif. Nouvelle contribution à la critique de la méthode juridique, op. cit., p. 97: „Tantôt le travail à réaliser, partant des données naturelles acquises, tendra à les mettre en œuvre, les transformer

Interpretarea dreptului 67ul, oferind regula sau principiul, el este abstract. De aceea el trebuie pus în aplicare cu ajutorul tehnicii. Crearea dreptului presupune două elemente: elaborarea ştiinţifică şi elaborarea tehnică a dreptului pozi-tiv. Elaborarea tehnică, etapă esenţială în procesul de creare a dreptu-lui, presupune un ansamblu de procedee ale tehnicii juridice care dau expresie „dat”-ului. Tehnica juridică, prin urmare, este la Gény o crea-ţie artificială, un artificiu pentru că este rezultatul voinţei juriştilor care nu fac altceva decât să transpună „dat”-ul în formă juridică, adică să-i dea o formă, o construcţie, şi anume „construit”-ul1.

Tehnica juridică va cuprinde atât „momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social, aprecierea sa selectivă şi elabo-rarea normei (tehnica legislativă)”2, cât şi „momentul realizării nor-mei de drept construite de legiuitor (tehnica realizării şi interpretării dreptului)”3.

Astfel că prin tehnică juridică se va înţelege „ansamblul mijloa-celor, procedeelor, artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişea-ză viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul nor-mei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane”4. Cu alte cuvinte, tehnica juridică presupune totalitatea principiilor, reguli-lor, metodelor, procedeelor şi operaţiilor utilizate în elaborarea, reali-zarea, aplicarea şi interpretarea dreptului5.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în forma ei modificată, prevede în art. 2

ou les assouplir, de façon à les modeler sur les besoins mêmes de l’ordre juridique, pour lequel elles sont destinées. Et le résultat de l’effort, ainsi poursuivi, issu de l’artifice, s’exerçant sur la nature par des procédés propres, puisés dans les puissances personnelles de l’homme, peut, ce semble, être qualifié le construit, puisque» au moyen d’un travail tout subjectif, il tend à ériger la règle brute en précepte capable de s’insérer dans la vie et d’animer celle-ci, en vue des fins suprêmes du droit.”

1 F. Gény, Science et technique en droit privé positif. Nouvelle contribution à la critique de la méthode juridique, op. cit., p. 97: „le construit, œuvre de volonté artificielle [...].”

2 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti 1997, p. 221. 3 Idem.4 Idem. 5 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,

Bucureşti 1998, p. 116.

Oana-Maria Bălan68alin. (1) că „tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi co-ordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ.” Mai mult, în alin. (2) al aceluiaşi articol, este prevăzut: „normele de tehnică legislativă definesc părţile consti-tutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, com-pletarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, pre-cum şi limbajul şi stilul actului normativ.”

Legiferarea presupune „operaţiunea prin care regula de drept, aşa cum se constată şi cum o concepe mintea noastră faţă de o situaţie de fapt dată în societate, se transformă în regulă de drept pozitiv”1.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată, „activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de imple-mentare a politicilor publice, asigurând instrumentele necesare pen-tru punerea în aplicare a soluţiilor de dezvoltare economică şi socială, precum şi pentru exercitarea autorităţii publice.”

Astfel, „ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită inter-venţia legiuitorului, iar tehnica determină modalităţile prin care această intervenţie devine posibilă, prin acţiunea nemijlocită a legiuitorului.”

Secţiunea a 2-aPrincipiile tehnicii legislative

După ce s-a hotărât adoptarea unei noi reguli de drept, trebuie ca aceasta să fie tradusă printr-o formulă care să-i exprime conţinutul şi să-i respecte sensul şi obiectivul, în funcţie de motivaţiile ce au stat la baza naşterii acesteia. Este clar că o lege redactată deficitar implică urmări grave, indiferent că la baza adoptării acesteia s-au aflat intenţii pertinente. Elaborarea unei reguli de drept presupune o artă, chiar dacă ea este rezultatul unei tehnici legislative2. Pe lângă idei, cea care con-

1 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti 1999, p. 370.

2 E. Nicolcioiu, Cîteva sugestii pentru metodologia generală de tehnică legistaivă în RRD, anul XXVIII, nr. 7/1972, pp. 62-77.

Interpretarea dreptului 69tează este formularea ei: avem un domeniu de reglementare şi o mani-eră de exprimare. Cele două trebuie să se afle în concordanţă. Textele legislative trebuie să exprime conţinutul regulii în maniera cea mai clară şi mai precisă posibilă1.

Tehnica juridică are ca şi obiect realizabilitatea formală şi aplica-bilitatea dreptului conform cerinţelor raţiunii, pe de o parte, şi exigen-ţelor de ordin social, economic etc., pe de altă parte. De aceea, cerin-ţele tehnicii juridice se referă la „simplitatea şi economia de mijloace a textelor juridice, a logicii şi a coerenţei raţionale a procedeelor juri-dice, a securităţii rezultatelor urmărite de individ în acţiunea sa, a sta-bilităţii situaţiilor create şi a previzibilităţii efectelor scontate”2.

Principiile care stau la baza procesului de elaborare a normelor juridice sunt complementare şi interdependente, iar cerinţele ce le pre-supun trebuie întrunite cumulativ pentru ca norma juridică rezultată să poată să răspundă cerinţelor sociale.

Activitatea normativă se desfăşoară după următoarele principii3: principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a norme-lor juridice, principiul respectării unităţii de sistem a dreptului, prin-cipiul asigurării echilibrului între dinamica şi statica dreptului şi prin-cipiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea actelor normative.

1. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a actelor normative

Opera de elaborare a normei juridice trebuie să se bazeze pe in-vestigaţii şi studii prealabile economice, sociologice, psihologice, pe documentări ştiinţifice şi cercetări de specialitate4. Numai în aceste

1 J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, 4e édition, op. cit., p. 259. 2 N. Popa, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 220.3 N. Popa, Principiile generale ale legiferării în Revista de Ştiinţe Juridice

nr. 2/1995, Craiova, pp. 33-39. 4 Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, modificată, prevede: „Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.”

Oana-Maria Bălan70condiţii legiuitorul va putea cunoaşte realitatea şi va putea identifica scopurile politicii legislative1.

Aceste considerente conduc la concluzia că fundamentarea ştiin-ţifică a unei norme juridice trebuie să cuprindă: „descrierea situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept, analiza jude-căţilor de valoare, ci privire la determinarea situaţiilor de fapt care tre-buie transformate, schimbate şi care se găsesc în contact cu judecăţile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea, determinarea (antici-parea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări, impactul acesteia2, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa etc”3.

1 Politica legislativă este o parte a politicii juridice, aceasta din urmă înţeleasă ca ansamblu al ideilor directoare care determină orientarea dreptului în elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea sa. Politica legislativă este cea care asigură finalităţile legislaţiei.

2 Art. 7 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată:

„Evaluarea preliminară a impactului noilor reglementări.(1) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de lege, a propunerilor

legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative. Evaluarea preliminară a impactului presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse.

(2) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de acte normative este considerată a fi modalitatea de fundamentare pentru soluţiile legislative propuse şi trebuie realizată înainte de adoptarea actelor normative.

(3) Fundamentarea noii reglementări trebuie să aibă în vedere atât evaluarea impactului legislaţiei specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât şi evaluarea impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează.

(31) Propunerile legislative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. [...]”

3 N. Popa, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 225.

Interpretarea dreptului 712. Principiul respectării unităţii de sistem a dreptului1

Norma juridică nou elaborată trebuie să se încadreze în sistemul legislativ. Legiuitorul trebuie să ţină cont de totalitatea implicaţiilor unei noi reglementări, de modificările normative subsecvente cât şi de eventualele conflicte de reglementări.

Sistemul legislativ este un sistem unitar ce presupune ierarhie2, corelare, compatibilitate şi interdependenţă. Ierarhia se analizează pe două planuri, orizontal şi vertical. Pe linie orizontală, în elabora-rea unei norme juridice trebuie avute în vedere toate celelalte nor-me juridice care cuprind prevederi în legătură cu materia reglemen-tată de noua normă juridică. Pe linie verticală, norma juridică trebuie să se încadreze în ierarhia normelor în sistem, astfel să fie validă din punct de vedere formal, adică să-şi bazeze validitatea pe norma ierar-hic superioară.

1 Art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată, prevede:

„Integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei. Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de

nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu

poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia;

c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte.” De asemenea, art. 14 al aceleiaşi legi statuează:

„Unicitatea reglementării în materie. (1) Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă,

într-un singur act normativ. (2) Un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe

numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.”2 Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, modificată, prevede: „Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte.”

Oana-Maria Bălan723. Principiul asigurării echilibrului între dinamica şi statica

dreptului

Într-un stat de drept, normele juridice trebuie să aibă stabilitate. În acelaşi timp, sistemul dreptului trebuie să se adapteze la condiţii-le materiale ale societăţii aflate într-o permanenţă schimbare. Prin ur-mare, la nivel de sistem de drept, trebuie să existe un echilibru între tendinţa de conservare a normelor juridice, implicit ale valorilor ce au determinat apariţia lor, şi tendinţa de schimbare impusă de noile exi-genţe ale vieţii sociale.

4. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elabo-rarea actelor normative

Construcţia enunţului juridic trebuie să răspundă exigenţei de în-ţelegere corectă şi cu uşurinţă a textului. Numai un astfel de enunţ este accesibil. Accesibilitatea impune ca limbajul folosit în redactarea nor-mei juridice să fie unul pe înţelesul destinarilor ei, să nu folosească în exces termeni tehnici, care pentru marea parte a oamenilor ridică anu-mite dificultăţi în înţelegere; dar în acelaşi timp acest limbaj accesibil nu trebuie să pericliteze calitatea exprimării.

Cerinţele principale impuse de principiul accesibilităţii sunt: a) alegerea formei exterioare a reglementării; b) alegerea modalităţii reglementării juridice şi c) alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei1.

Alegerea formei exterioare a reglementării prezintă interes din perspectiva faptului că de această formă exterioară depinde valoarea şi implicit forţa juridică, cât şi poziţia în sistem a reglementării noi.

Alegerea modalităţii reglementării juridice se referă la opţiunea unui mod de impunere a conduitei prescrise, adică imperativ sau per-misiv. Bineînţeles că în momentul alegerii unui anumit mod de impu-nere a conduitei, legiuitorul trebuie să ţină cont de specificul relaţiilor sociale şi de natura intereselor urmărite.

1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, op. cit., pp. 228-233.

Interpretarea dreptului 73Procedeele de conceptualizare şi limbajul legislativ se referă la:

construcţia normei, cuprinderea în normă a elementelor structurale, fi-xarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic.

Secţiunea a 3-aLimbajul şi stilul actelor normative,

cerinţe sine qua non ale interpretării dreptului

Enunţul regulii de drept trebuie să fie deopotrivă concis şi corect din punct de vedere gramatical pentru a nu crea contradicţii şi ambigu-ităţi în sistemul juridic. Într-o atare împrejurare, sistemul de drept şi-ar pierde coeziunea şi securitatea sa. Nu de puţine ori, ne aflăm în pre-zenţa unor texte al căror înţeles nu-l putem preciza.

Reglementările juridice nu trebuie să cuprindă formulări confu-ze1. De aceea, pentru a asigura calitatea textului juridic, limbajul tre-buie să fie clar, concis şi precis.

Claritatea limbajului impune ca exprimarea să fie uşor de înţe-les2. Ambiguitatea enunţului juridic va da naştere la inconveniente în practică, adică în momentul aplicării respectivei norme juridice.

Textul juridic trebuie redactat şi într-un stil concis care impune folosirea unui număr de cuvinte optim şi eliminarea acelora care sunt inutile. Concizia textului presupune şi evitarea repetării anumitor idei sau reluarea lor3.

1 O. Manolache, Lacune de reglementare, imprecizie şi superficialitate în revizuirea Constituţiei României, cu specială privire la domeniul integrării europene în Curierul Judiciar, anul LIV, nr. 11/2003, Ed. All Beck, p. 98; A.-F. Bisson, L’interaction des techniques de rédaction et des techniques d’interprétation des lois în Les Cahiers de droit, vol. 21, n0 3-4/1980, pp. 511-522.

2 V. Champeil-Desplats, Les nouveaux commandements du contrôle de la production législative în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, op. cit., p. 273.

3 Art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată, prevede: „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere”. Pentru opinia potrivit căreia

Oana Maria Bălan74Precizia presupune ca textul juridic să fie sigur, determinat şi

lămurit. De altfel, „pentru asigurarea unei succesiuni logice a soluţiilor

legislative preconizate şi realizarea unei armonii interioare a actului normativ redactarea textului proiectului trebuie precedată de întocmi-rea unui plan de grupare a ideilor în funcţie de conexiunile şi de ra-portul firesc dintre ele, în cadrul concepţiei generale a reglementării.” (art. 35 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată).

În ceea ce priveşte stilul actelor normative, acestea trebuie să fie redactate într-un „limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, so-bru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea stric-tă a regulilor gramaticale şi de ortografie.” [art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată]. Prin urmare, construcţia frazei trebuie să respecte regulile de construcţie gramaticală, de sintaxă şi de topi-că, a semnelor de ortografie. Pentru realizarea acestor obiective, este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă răs-pândire în limba română. Mai mult, „în cazurile în care se impune fo-losirea unor termeni şi expresii străine, se va alătura, după caz, cores-pondentul lor în limba română” [art. 36 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor nor-mative, modificată].

O altă regulă impusă de acelaşi articol 36 din legea mai sus men-ţionată, de data aceasta în alin. (3), se referă la termenii de specialitate care pot fi utilizaţi numai dacă sunt consacraţi în domeniul de activi-tate la care se referă reglementarea.

O ultimă cerinţă ce priveşte stilul actelor normative, impusă de către articolul 36, priveşte redactarea textelor care trebuie să se facă prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română mo-dernă, cu evitarea regionalismelor. Această regulă îşi găseşte funda-mentul în dezideratul înţelegerii cu uşurinţă a textului de către desti-natarii acestuia.

normele de trimitere constituie un mijloc de realizare a unui text concis, a se vedea I. Mreju, Tehnică legislativă, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1979, pp. 105-108.

TITLUL II

ISTORIA MODELELOR JURIDICE DE INTERPRETAREÎn ultimele decenii, interpretarea a reprezentat una din probleme-

le centrale dezbătute de teoria dreptului. Această dezbatere se plasea-ză în contextul unei critici acerbe a metodei tradiţionale de interpreta-re juridică, metodă care are ca fundamente aplicarea logică a regulilor şi căutarea intenţiei autorilor lor.

Astfel că istoria ştiinţei interpretării nu este cunoscută şi ea este redusă de cele mai multe ori la modelele juridice de interpretare apăru-te în secolul al XIX-lea. Lucrările contemporane se focalizează asupra teoriilor cele mai recente care au în vedere critici la adresa concepţiei pur logice şi mecanice a raţionamentului juridic sau la adresa concep-ţiei exegetice sau filologice a interpretării care are ca şi axă principală căutarea intenţiei legiuitorului. Aceste concepţii formează metoda tra-diţională a interpretării.

Atitudinea referitoare la interpretare şi metodologia acesteia a su-ferit modificări determinate de condiţiile materiale, sociale şi istorice ale societăţii. Această istorie a diferitelor concepţii faţă de interpre-tare are tocmai rolul de a permite înţelegerea modului în care au luat naştere concepte fundamentale pentru drept, precum autoritatea tex-tului, dezbaterea contradictorie, ordinea juridică sau sursele de drept. Fiecare dintre concepţiile şi metodele de interpretare cunoscute în is-toria interpretării au contribuit la conturarea a ceea ce este, în zilele noastre, Dreptul. Astfel că istoria modelelor juridice de interpretare re-latează modalitatea în care a fost înţeles conceptul de interpretare ju-ridică din Antichitate până în prezent.

Oana Maria Bălan76Fiecare model de interpretare cuprinde patru elemente distinctive:

tehnici de interpretare (acestea desemnează raporturile formale, de or-dine semantică şi sintactică, stabilite între un text şi interpretarea sa); metode de interpretare (se referă la directivele pentru aflarea sensului şi alegerea celei mai bune interpretări); procedura de interpretare (are în vedere cadrul în care se desfăşoară interpretarea şi regulile ce îi sunt aplicabile) şi viziunea asupra dreptului.

Interpretarea juridică a rezultat din interacţiunea a două mari con-cepţii care se opun. Pe de o parte, retorica, cu originile sale în cultura clasică greco-latină, a conturat cadrul şi tehnicile discuţiei contradic-torii şi argumentative ale problemelor de drept. Pe de altă parte, moş-tenirea biblică a impus un model al dreptului care presupune codifica-re într-un text perfect. Acest text perfect, determinat, va fi fundamen-tul obligatoriu al deciziilor judiciare. Procedeele retoricii vor fi plasate în slujba interpretării Scripturii.

CAPITOLUL IDIALECTICA ANTICILOR1

Secţiunea 1Modelul retoric de interpretare

sau interpretarea prin prisma contradicţiei

1. Prudenţă în aplicarea legilor (interpretatio prudentium)

Chiar dacă Anticii practicau interpretarea, acest motor al dreptu-lui viu, ei nu s-au arătat preocupaţi de teoretizarea interpretării, cu atât mai puţin de codificarea ei. Doar în Digeste se găsesc o serie de reguli şi de maxime de interpretare. Acestea sunt:

1) In ambigua voce legis, ea potius arcipienda est significatio, quae vitio caret (Celsus, D. 1.3.19), adică în caz de ambiguitate a sen-sului legii, se va acorda preferinţă sensului celui mai clar.

2) Jura non in singulas personas sed generaliter constituuntur (Ulpiano, D. 1.3.8), adică legea nu priveşte anumite persoane în parti-cular, ci toate persoanele în general.

3) Nam ad ea potius debet aptari jus, quae et frequenter et faci-le, quam quae perraro eveniunt (Celsus, D. 1.3.5), adică legea trebuie să se refere la acele cazuri concrete ce au o anumită frecvenţă în via-ţa socială, şi mai puţin la acele situaţii cu care se confruntă societa-tea mai rar.

4) Benignius leges interpretandae sunt, quo voluntas earum con-servetur (Celsus, D. 1.3.18), adică interpretarea trebuie să fie favora-bilă, capabilă să conserve „voinţa” legilor.

1 O.-M. Bălan, Istoria modelelor juridice de interpretare: Dialectica anticilor (I), în Pandectele Române nr. 4/2012, pp. 88-103; O.-M. Bălan, Istoria modelelor juridice de interpretare: Dialectica anticilor (II), în Pandectele Române nr. 5/2012, pp. 65-79.

Oana-Maria Bălan785) Nulla juris ratio aut aequitatis benignitas patitur, ut quae sa-

lubriter pro utilitate hominum introducuntur, ea nos duriore inter-pretatione contra ipsorum commodum producamus ad severitatem (Modestino, D. 1.3.25), adică interpretarea nu trebuie să se realizeze în contra intereselor beneficiarilor legii.

6) Diuturna consuetudo pro jui-e et lege in his quae non ex scrip-to descendunt observari solet (Ulpian, D. 1.3.33), adică au caracter de lege şi trebuie respectate ca atare şi acele chestiuni ce nu au fost pre-văzute de dreptul scris.

7) In poenalibus causis benignius interpretandum est (Paulus, D. 50.17.155), adică în cazurile penale trebuie să se acorde prioritate in-terpretării celei mai favorabile celui inculpat.

8) In omnibus quidem, maxime tamen in jure aequitas spectanda est (Paulus, D.50.17.90), adică echitatea ar trebui să fie respectată în toate, mai ales în drept.

Aceste principii de interpretare sunt clasificate1 în două catego-rii: principii generale şi principii speciale. Principiile generale de in-terpretare sunt: principiul interpretării cu prioritate a voinţei autori-lor actului normativ sau al actului juridic, principiul interpretării fa-vorabile şi principiul derogării normelor speciale de la normele gene-rale. Principiile speciale de interpretare sunt: principiul subsidiar po-trivit căruia în interpretare prevalează faptele sau ceea ce se întâmplă în mod obişnuit în actele juridice asemănătoare, principiul eficacităţii actelor juridice, principiul interpretării clauzelor ambigue în confor-mitate cu natura actului juridic, principiul interpretării stricte a clau-zelor contractuale certe şi principiul interpretării extensive a clauze-lor explicative.

Principiul interpretării cu prioritate a voinţei autorilor actului normativ sau al actului juridic2 implică aflarea voinţei încorporată în

1 Această clasificare îi aparţine profesorului T. Sâmbrian şi a fost expusă în lucrarea sa Interpretarea dreptului. De la conceptul roman de interpretatio la interpretarea modernă prin adagiile latinei moderne din RRDP nr. 1/2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 174-188.

2 Regulile de interpretare care creionează acest principiu sunt: Scire leges non hoc est verba earum tenere, sed vim ac potestatem (A cunoaşte legile nu înseamnă doar a înţelege cuvintele acestora, ci sensul şi puterea lor); Benignius leges interpretandae

Interpretarea dreptului 79textul normativ, adică legea sau actul normativ. Interpretul urmăreş-te să stabilească intenţia, scopul sau sensul urmărit de legiuitor sau de către părţi.

Principiul interpretării favorabile1 se referă la împrejurarea în care datorită ambiguităţilor şi neclarităţilor ce rezultă din cuprinsul unui act sunt posibile mai multe variante de interpretare. Potrivit aces-tui principiu, trebuie aleasă interpretarea mai îngăduitoare pentru per-soana aflată într-o situaţie juridică mai dificilă în raport cu celălalt su-biect al actului.

Principiul derogării normelor speciale de la normele generale2 impune ca interpretarea normelor speciale să fie restrictivă.

Principiul subsidiar în interpretare prevalează faptele sau ceea ce se întâmplă în mod obişnuit în acte juridice asemănătoare3 se refe-ră la împrejurarea în care nu este posibilă determinarea voinţei autoru-lui cu toate metodele de interpretare utilizate.

sunt, quo voluntas earum conservetur (Legile trebuie să fie interpretate mai favorabil pentru ca să se păstreze intenţia acestora); Quod factum est cum in obscuro sit, ex affectione cuiusque capit interpretationem (Când ceea ce s-a întâmplat este neclar, se dă o interpretare ce rezultă din intenţia părţilor); Melius est sensum magis quam verba amplecti (Este mult mai bine să se urmărească sensul decât cuvintele în litera lor); In conventionibus contrahentium voluntatem potius, quam verba spectari placuit (S-a decis ca în convenţii să se ţină seama mai mult de voinţa părţilor contractante decât de cuvintele exprimate de acestea).

1 Regulile de interpretare ce evidenţiază acest principiu sunt: In ambigua voce legis ea potius accipienda est significatio quae vitio caret (Într-o exprimare ambiguă a legii trebuie să se admită mai degrabă o semnificaţie lipsită de viciu); In ambiguis rebus humaniorem sententiam sequi oportet (În cazul lucrurilor îndoielnice trebuie să se urmărească sensul mai binevoitor); Semper in dubiis benigniora praeferenda sunt (În situaţiile îndoielnice trebuie preferate întotdeauna situaţiile mai binevoitoare); In re dubia benigniorem interpretationem sequi (În cazul unui lucru neclar se urmăreşte o interpretare mai binevoitoare); Semper in obscuris quod minimum est, sequimur (În cazul lucrurilor neclare alegem întotdeauna ceea ce implică obligaţia cea mai mică).

2 Acest principiu este conturat de regula Nec ambigitur... speciem generi derogare (Este neîndoielnic că o normă specială derogă de la una generală).

3 Ca reguli ce conturează acest principiu, sunt reţinute: Ubi est verborum ambiguitas, valet quod acti est (Unde există îndoială în cuvinte, este valabil ceea ce s-a făcut) şi In obscuris inspici solere, quod verissimilius est aut quod plerumque fieri solet (În cazurile neclare trebuie să se examineze ceea ce este mai credibil sau ceea ce trebuie să se întâmple de cele mai multe ori).

Oana-Maria Bălan80Principiul eficacităţii actelor juridice1 presupune că interpretul

trebuie să opteze pentru aplicarea, chiar şi parţială a actului juridic, în situaţia în care datorită ambiguităţii textului actului respectiv se ridică întrebarea dacă trebuie sau nu să fie aplicat acel act.

Principiul interpretării clauzelor ambigue în conformitate cu na-tura actului juridic este exprimat prin următoarea maximă: Quotiens idem sermo duas sententias exprimit, ea potissimum excipiatur, quae rei gerendae aptior est (Când aceeaşi frază exprimă două semnifica-ţii, trebuie acceptată înainte de toate cea care este mai aptă să producă efectul specific actului).

Principiul interpretării stricte a clauzelor contractuale certe este exprimat prin următoarea maximă: In contrahendo quod agitur pro cauto habendum est (Când se încheie un contract trebuie să se ţină seama ca de un lucru sigur de ceea ce părţile au discutat).

Principiul interpretării extensive a clauzelor explicative afirmă că în situaţia în care actul juridic ar conţine clauze exemplificative care au menirea de a elimina eventualele ambiguităţi ce ar putea surveni în momentul executării contractului, interpretarea obligaţiilor părţilor nu trebuie restrânsă numai la aceste clauze, ci trebuie efectuată prin lua-rea în considerare a normelor generale care reglementează obligaţiile părţilor şi în situaţiile neprevăzute în mod expres.

Antichitatea clasică a dezvoltat o teorie generală a interpretării ju-ridice. Această teorie nu se regăseşte în sursele de drept în sens strict, ci în tratatele de retorică, în acele părţi ce se referă la dezbaterile de natură juridică. Retorica interpretării capătă, în acest context, forma unei topici2 a problemelor considerate legale, adică o enumerare or-donată şi sistematică a argumentelor aduse de părţile dintr-un litigiu. Interpretarea nu are un statut autonom. Ea nu constituie decât o cate-gorie specifică a argumentării3.

1 Acest principiu se regăseşte în adagiul modern actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

2 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, topica, în retorica antică, desemna un studiu al procedeelor şi al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme.

3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, Bruylant/LGDJ, Bruxelles/Paris 2007, p. 40.

Interpretarea dreptului 81Filosofia şi mai exact teoria cunoaşterii ştiinţifice, adică episte-

mologia, dezvoltată de Aristotel, reprezintă punctul de plecare în înţe-legerea pe de o parte, a afilierii interpretării judiciare faţă de retorică iar pe de altă parte, a lipsei de importanţă pe care o are această inter-pretare judiciară faţă de ştiinţa dreptului. Nu există „ştiinţă”, există de-cât „general”. Numai ceea ce este general este necesar, şi prin urmare determinabil în totalitate. Fenomenele particulare dau naştere mereu la întâmplare, la contingenţă. Este contigent acel lucru care poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să nu se întâmple, mai mult, care se poate produce sub forme diverse. Apariţia cazurilor concrete implică mereu hazardul, întâmplarea. Aristotel înţelege judecata ca pe o medi-ere între general şi particular. A tranşa un litigiu potrivit unei legi im-plică aplicarea unei reguli generale la o situaţie particulară, adică un principiu necesar la un fenomen contingent. Astfel că aplicarea legii nu intră în sfera ştiinţifică, nu ţine de ştiinţa dreptului şi nici de logică. Regula nu poate ea însăşi să prevadă situaţiile în care va fi aplicată, ea „nu putea să surprindă o realitate concretă a cărei diversitate nu putea fi cuprinsă în forme raţionale”1. Determinabilă este numai regula, nu şi cazurile în care va fi aplicată. Şi aceasta deoarece aceste cazuri se ca-racterizează prin imprevizibilitate şi întâmplare. În aceste circumstan-ţe, dezlegarea unui litigiu nu se va bucura niciodată de certitudine şi nici nu va putea fi determinată a priori. Ea va depinde mereu de cir-cumstanţe de timp, de loc şi de oportunitate2.

În Antichitatea greacă, mai precis la Atena, cetăţenii înşişi erau cei care judecau. Această funcţie de a judeca, ei o exercitau fără însă a fi condiţionaţi de dovedirea unor cunoştinţe juridice aprofundate. Singura cerinţă ce le incumba era aceea a deţinerii unei virtuţi, şi anu-me „prudenţa”3. Jurisprudenţa antichităţii greceşti se remarcă prin pru-denţă în aplicarea legilor. Este necesar a se preciza faptul că grecii an-

1 Gh. Dănişor, Filosofia drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2011, p. 159.

2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, op. cit., p. 41.

3 M.C. Giordani, Iniciaçăo ao direito romano, 3a ediçăo, Editora Lumen Juris, Rio de Janeiro 1996, p. 126.

Oana-Maria Bălan82tici înţelegeau altceva prin cuvântul „prudenţă”, sens ce se îndepăr-tează de conotaţia strictă pe care o are acest cuvânt în societatea actu-ală. Astfel că pentru aceştia, „prudenţa” era o calitate proprie omului de acţiune („l’homme d’action”)1. Acest om se remarca prin faptul că era capabil să-şi adapteze deciziile şi acţiunile la necesităţile de mo-ment şi la circumstanţele schimbătoare şi incerte ale vieţii cotidiene. Caracteristica „de a fi prudent” devine prin urmare o calitate sine qua non a omului de stat, a judecătorului însuşi. Numai judecătorul pru-dent va reuşi să tempereze rigurozitatea legilor, şi în cele din urmă să dea o hotărâre justă într-un litigiu concret.

Problemele judiciare nu se demonstrează, ele decât se discută. Ele nu depind de logică sau de vreo anumită ştiinţă determinată, ci de o tehnică ce răspunde cerinţei de a rezolva problemele contingente. Iar această tehnică de a discuta chestiunile contingente este tocmai reto-rica. Numai prin intermediul retoricii, adică în urma unei discuţii în contradictoriu şi argumentată, judecătorul va ajunge la soluţia utilă, justă şi onestă2. Trebuie remarcat faptul că pentru Aristotel retorica nu este o ştiinţă pentru că ea nu dezvoltă un adevărat discurs. Mai mult, ea nu este nici măcar o artă deoarece nu creează ceva. Retorica, pentru Aristotel, este o tehnică pe care avocatul o foloseşte pentru a convin-ge judecătorul că dreptatea este de partea sa3.

2. Jurisconsultul şi oratorul, participanţi la exprimarea dreptului

La sfârşitul Republicii romane, existau două categorii „profesio-nale” juridice. Este vorba de jurisconsulţi şi oratori. Jurisconsultul era acea persoană care avea cunoştinţe remarcabile de drept, el era un sa-vant în domeniul legilor şi al procedurilor. El decât oferea consultaţii

1 P. Collinet, Le Rôle des juges dans la formation du Droit romain classique în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome III: Aspects historiques et philosophiques, Librairie Edouard Duchemin, Paris 1977, p. 24.

2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, op. cit., pp. 41 şi 42.

3 Aristote, Rhétorique, livre I, chap. 2. Citarea s-a făcut potrivit traducerii lui Ch.E. Ruelle, Librairie Garnier Frères, Paris 1922.

Interpretarea dreptului 83referitor la starea de drept, neparticipând în principiu la litigiul con-cret. La derularea procesului participau avocaţii, oratorii, acele per-soane specializate în arta contradictorie. Ei era nişte tehnicieni capa-bili să răspundă controverselor ridicate de un proces în concret1. Dacă în cadrul unui proces aflat pe rol, se ajungea la o dezbatere a unei ches-tiuni juridice tehnice, oratorul se adresa jurisconsultului în vederea ob-ţinerii de lămuriri cu privire la textul de lege. Pe baza acestor clarifi-cări, oratorul îşi formula argumentele pe care le prezenta apoi judecă-torului. Această interacţiune a jurisconsultului cu oratorul, în ultimă instanţă această separaţie a atribuţiilor fiecăruia în parte, constituie o consecinţă a interferenţei culturii retorice dezvoltată de greci2 cu tradi-ţia juridică romană3. Atât jurisconsultul, cât şi oratorul participă la re-alizarea dreptului, însă fiecare potrivit sferei sale de competenţe.

Este interesant de remarcat misiunea pe care o are fiecare dintre aceste două categorii „profesionale”. Jurisconsultul nu va căuta nici-odată ca, prin ceea ce afirmă să placă, să fie în interesul părţii pe care o apără. El va enunţa decât dreptul. De aceea jurisconsultul a fost nu-mit „gardianul dreptului positiv”4. Dimpotrivă, oratorul nu va pleda niciodată decât în favoarea părţii ale cărei interese le apără în litigiul respectiv5. Va participa la dezbateri în contradictoriu tocmai pentru a convinge judecătorul că dreptatea se află de partea clientului său.

1 „Să fii orator” era idealul către care tânjea orice cetăţean. Mărturie în acest sens constituie îndemnul savantului Quintilien care sfătuia orice bărbat ca din momentul în care a devenit tată să depună toate diligenţele pentru ca fiul său să devină orator. A se vedea în acest sens, Quintilien, Institution oratoire, I, 1, 3. şi Cicéron, De l’orateur, livre 1er, §30. Citarea s-a făcut potrivit traducerii lui M. Nisard, J.J. Dubochet et Compagnie, Paris 1842; respectiv a lui E. Courbaud, Belles Lettres, Paris 1922.

2 În Grecia antică, oratorii se aflau în centrul câmpului juridic, iar tehnicienii în drept aveau un statut auxiliar faţă de aceştia.

3 Tradiţia juridică romană are o origine religioasă, caracterizându-se prin cultul faţă de zei şi faţă de lucrurile sacre.


5 H. Parret, Au-delà de la rhétorique du juridique: justifier par l’éthique, légitimer par l’esthétique în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988, pp. 78 şi 79.

Oana-Maria Bălan84Astfel că misiunea oratorului nu este aceea de a spune dreptul, ci de a găsi în fiecare speţă mijloacele de persuasiune a auditoriului1.

3. Interpretarea, element constitutiv al dezbaterii în contradictoriu

Competenţa de a interpreta este exercitată deopotrivă de juriscon-sulţi cât şi de retori. Jurisconsulţii sunt chemaţi să spună dreptul (ju-risdictio). În acest scop ei folosesc o serie de reguli şi maxime. Este fără dubiu faptul că aceşti jurisconsulţi au fost preocupaţi mai degra-bă de rezultatul interpretării decât de mecanismul de realizare a inter-pretării în sine. Este şi raţiunea pentru care ei nu au formulat, în ter-meni generali, o metodă de interpretare. Ei nu practicau interpretarea decât cu ocazia apariţiei unor probleme de drept pe care le-o impunea un anumit text normativ2, în ideea de a descoperi regula de drept apli-cabilă acelui caz concret3.

Din contră, tratatele de retorică se remarcă printr-o adoptare in-versă a perspectivei. Pentru ele nu prezintă importanţă conţinutul re-gulilor juridice, pe care le consideră elemente particulare şi contingen-te. Tratatele de retorică nu se ocupă de analizarea cazurilor concrete în sine, aceste cazuri fiind utilizate doar cu titlu de exemplu. Ele îşi în-dreaptă întreaga lor atenţie spre tehnicile care să permită determinarea diferitelor sensuri ale textelor juridice, sensuri ce ulterior vor da naş-tere argumentelor folosite de orator4. Astfel că interpretarea le permite retorilor să poate o discuţie în contradictoriu, în cele din urmă să deţi-nă arta controversei (l’art de la controverse).

1 B. Frydman, Méthode du discours în La plaidoirie (Actes du colloque du 27 novembre 1997), Bruylant, Bruxelles 1998, p. 3.

2 A.E. Lăzărescu, Despre Eroarea de Drept în Curierul Judiciar, anul XXVIII, no. 5/1921, p. 66.

3 B. Frydman, Rapport de recherche sur „Les transformations du droit moderne” réalisé à la demande de la Fondation Roi Baudouin, dans le cadre du programme collectif de recherche: Citoyen, Droit et Société, Bruxelles 1998, p. 15.

4 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, op. cit., pp. 46 şi 47.

Interpretarea dreptului 85Retorica este arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor

expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales1. Este scientiam bene dicendi2 („la science du bien-dire”), adică arta de a ţine discursuri corecte, eficace, convenabile, de natură să persuadeze3. Retorica are ca şi obiect „studiul tehnicilor discursive ce determină aderarea spiritelor la tezele prezentate”4. Este necesar a se face acestei definiţii patru remarce5.

Prima remarcă are în vedere împrejurarea că retorica caută să per-suadeze prin intermediul discursului. Dacă se realizează această ade-rare la o afirmaţie prin intermediul experienţei, în această situaţie nu mai este vorba de retorică.

Cea de-a doua remarcă se referă la o distincţie între retorică şi logica formală, prin prisma demonstraţiei. Proba demonstrativă este analizată de logica formală. Ea este convingătoare în condiţiile în care admitem veridicitatea premiselor de la care se pleacă. Validitatea unei demonstraţii nu garantează veridicitatea concluziei decât în măsura în care se recunoaşte veridicitatea premiselor. Dacă veridicitatea premi-selor este evidentă6, se recunoaşte cu uşurinţă veridicitatea concluziei, implicit validitatea demonstraţiei. Situaţia devine problematică atunci când un cuvânt are mai multe sensuri sau dacă se doreşte clarificarea unei noţiuni vagi sau confuze, adică veridicitatea premiselor nu mai este evidentă. Se naşte astfel o problemă de alegere şi de decizie, pe

1 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române.2 Quintilien, De Institutione oratoria, II, 15, §34.3 Aristotel defineşte retorica, în lucrarea sa cu acelaşi nume, ca fiind arta cercetării

în orice situaţie a mijloacelor de persuasiune. Mijloacea de persuasiune ţin de raţiune sau de afectivitate. În acest sens, M.-L. Mathieu-Izorche, Le raisonnement juridique. Initiation à la logique et à l’argumentation, Presses Universitaires de France, Paris 2001, pp. 351-353.

4 C. Perelman, L. Olbrechts-Tyteca, Traité de l’argumentation, Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles 2008, p. 5.

5 C. Perelman, Logique juridique. Nouvelle rhétorique, Dalloz, Paris 1999, pp. 105-107.

6 Evidenţa rezultă din faptul că premisele privesc noţiuni clare şi distincte, ce nu nasc controverse, discuţii sau dezbateri, adică înţelesul acestora nu este unul problematic.

Oana-Maria Bălan86care logica formală nu o rezolvă. Alegerea va trebui să fie motivată1, iar acest studiu al argumentelor este incident retoricii.

Cea de-a treia remarcă are în vedere faptul că aderarea la o teză emisă de un orator este de o intensitate variabilă.

Ultima remarcă, cea de-a patra, este în opinia noastră cea mai im-portantă. Este vorba de o deosebire între retorică şi logica formală, mai mult, între retorică şi ştiinţa pozitivă. Retorica se diferenţiază de acestea prin faptul că ea nu priveşte atât de mult adevărul, cât adera-rea2. Ce interesează pe orator este să convingă auditoriul3. Dacă orato-rul este cel care convinge, retorica este cea care îl învaţă să convingă4.

Discursul retoric are cinci etape: inventio, dispositio, elocutio, ac-tio şi memoria5. Aceste stadii presupun descoperirea argumentelor (in-ventio), modul care acestea sunt distribuite în discurs (dispositio), sti-lul (elocutio), memorarea (memoria) şi rezultatul propriu-zis, adică rostirea discursului (pronuntiatio sau actio).

Modelul retoric pleacă de la confruntarea a două discursuri contra-dictorii6. Discursul retoric este de trei tipuri, genuri7: judiciar, delibera-tiv şi epidictic8. În lucrările latine, tipul judiciar subclasează celelalte

1 În acest sens, a se vedea B. Frydman, Nouvelle rhétorique în Dictionnaire des idées. Notionnaires 2, Encyclopaedia Universalis, Paris 2005.

2 G. Damele, Dialettica, retorica e argomentazione giuridica în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 132.

3 Noţiunea de auditoriu este fundamentală pentru retorică, căci un discurs nu poate fi eficace decât în măsura în care este adaptat auditoriului care se doreşte a fi convins.

4 Quintilien, De l’Institution oratoire, III, 3. Citarea s-a făcut potrivit traducerii lui J. Cousin, Les Belles Lettres, Paris 1976.

5 Quintilien, De Institutione oratoria, III, 3.6 B. Frydman, Grandeur, déclin et renouveau de la plaidoirie dans l’histoire de

la méthodologie juridique în La plaidoirie (Actes du colloque du 27 novembre 1997), Bruylant, Bruxelles 1998, p. 41.

7 Termenul gen nu trebuie confundat aici cu cel care desemnează genurile literare.

8 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, discursul epidictic este acel discurs care serveşte la o demonstraţie.

Interpretarea dreptului 87tipuri, ocupând locul întâi. Acest lucru reiese din considerarea că ora-torul ideal este acela care beneficiază de o formare de practician1.

Fig. nr. 1: Etapele discursului retoric

1 În acest sens a se vedea Quintilien, Institutio oratoria. L’Institution oratoire, aşa cum a fost tradusă ulterior de doctrinarii francezi, constituie opera capitală a celebrului avocat, profesor şi scriitor latin. Această lucrare constituie un rezumat al cursului de retorică pe care l-a predat douăzeci de ani. L’Institution oratoire curpinde douăsprezece cărţi şi expune o traiectorie completă de urmat pentru a se forma ca şi orator. Formarea începe, potrivit lui Quintilien, aproape din primele momente ale vieţii celui care aspiră la dobândirea calităţii de orator. Astfel că autorul surprinde toate etapele în educaţia viitorului orator, el arată cum acesta trebuie să înveţe gramatica, apoi retorica propriu-zisă. Mai mult scriitorul îşi dirijează pupilul în alegerea lucrărilor ce vor sta la baza formării sale. Fiind avocat, Quintilien avea atât formare de practician, fiind vreme îndelungată profesor, cât şi darul de a transmite învăţătura, de a fi un bun pedagog, cunoscând tinerii şi având o viziune asupra defectelor şi modul lor de a acţiona în situaţii anume. Mai mult, lucrarea sa se remarcă prin combaterea diferitelor diviziuni şi subdiviziuni ale artei oratorii. Deşi opera sa poate părea greu de înţeles, nu trebuie omis faptul că ea constituie un progres al oratoriei, în sensul său de artă.

Oana-Maria Bălan88

Interpretarea dreptului 89Regulile şi mijloacele discursului variază în funcţie de quaestio,

adică de subiectul dezbaterii. Quaestio1, în sens larg, desemnează ori-ce problemă care dă naştere la două sau mai multe variante adevărate2. Quaestiones sunt fie nedefinite, fie definite. Cele nedefinite sunt gene-rale, adică acelea care fac abstracţie de persoane, timp, locuri sau alte circumstanţe de această natură. Grecii le numesc „teze”, iar Cicero, „propoziţii”. Cele definite sunt particulare, adică acelea care, dimpo-trivă, ţin cont de lucruri, persoane, timp şi alte asemenea circumstanţe. Pe acestea grecii le numesc „ipoteze”, iar romanii „cauze”3. Ceea ce este important de evidenţiat este că dacă problema de a şti dacă un text trebuie înţeles în sens strict sau în funcţie de circumstanţe este o ches-tiune generală, problemele referitoare la interpretarea unui text juri-dic sunt întotdeauna considerate chestiuni speciale, analizate numai în ipoteza unui proces particular, individual determinat.

Quastiones judiciare sunt cele care se întâlnesc în situaţia unui proces pe rol. Sunt cele care au ca şi obiectiv formarea convingerii ju-decătorului şi tratează chestiunea de just şi de injust. Realizându-se o împărţire a tuturor chestiunilor incidente unui litigiu în juste sau injus-te se ajunge astfel la tranşarea respectivei cauze. Este astfel discutat „subiectul” procesului (le noeud du litige sau le point à juger sau état de cause, adică status causae). Întreaga dezbatere contradictorie se re-alizează în jurul cauzei deduse judecăţii. Status causae determină prin urmare sensul restrâns al termenului questio.

Quintilien împarte status causae în trei categorii: la conjecture, la définition şi la qualité. La conjecture se referă la întrebarea dacă fap-ta a fost sau nu comisă de cel căruia îi este imputată. La définition co-respunde calificării juridice a faptei, iar la qualité presupune legitimi-tatea acţiunii.

Cel care acuză trebuie să facă dovada că fapta există, că această faptă este incriminată şi că acţiunea este intentată în forma prevăzută

1 Questio a fost tradus în franceză prin question. Considerăm că în limba română termenul s-ar traduce prin chestiune, problemă sau întrebare. Totuşi, preferăm să folosim termenul în forma sa originară, adică în limba latină.

2 Quintilien, De l’Institution oratoire, III, 11, §1.3 Quintilien, Institution oratoire, III, 5.

Oana-Maria Bălan90de lege. Calificarea fiecărei cauze în parte depinde însă de excepţia pe care o opune cel acuzat. Variantele sunt următoarele: cel acuzat poa-te fie să nege fapta, fie să conteste calificarea acesteia, fie să-şi justifi-ce acţiunea prin raportare la dreptate, onestitate şi utilitate, fie contes-tă competenţa instanţei sau admisibilitatea acţiunii1.

„Starea cauzei” (l’état de cause) nu este determinată a priori, ci ea este rezultatul interacţiunii dintre acuzaţii şi mijlocul de apărare ales. Apărătorul perspicace va încerca să o anticipeze2. „Starea cau-zei” este fixată în momentul în care poziţiile părţilor se cristalizează într-o opoziţie clară ce îmbracă forma unei interogaţii: „întrebarea” (la questio)3. Ceea ce se doreşte este aflarea obiectului litigiului, lucrului supus judecăţii. Determinarea obiectului litigiului se va realiza prin răspunderea la trei întrebări, şi anume: dacă el există (sitne?), care este el (quid sit?) şi care este valoarea lui (quale sit?). Mijlocul de apăra-re al acuzatului este cel care determină starea cauzei. Acesta permite conturarea obiectului litigiului, obiect în jurul căruia se va realiza în-treaga argumentaţie a părţilor.

Problemele de interpretare nu constituie o „stare de cauză” (état de cause) suplimentară4, deoarece dacă în cadrul unui proces se ridi-că întrebarea de a şti care este sensul unui text, această întrebare are ca şi obiectiv determinarea, cu ocazia respectivului litigiu concret, fie a existenţei unei fapte, fie calificarea juridică fie legitimitatea aceste-ia. Astfel că interpretarea nu ridică o nouă problemă, ci ea reprezintă mijlocul de aflare a răspunsului5.

Soluţia procesului fie se poate baza doar pe raţionament şi na-tura lucrurilor, fie să depindă de o lege şi implicit de un text. Aceste două variante determină o divizare a cauzelor în raţionale (rationalis) şi legale (legalis)6. Împărţirea cauzelor în cele două categorii, mai sus

1 Quintilien, Institution oratoire, III, 6.2 Quintilien, Institution oratoire, VII, 1. 3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, 2e édition, op. cit., p. 52.4 Quintilien, Institution oratoire, III, 6.5 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, 2e édition, op. cit., p. 53.6 Distincţia retorică între chestiuni legale, care se referă la textele de lege, şi

Interpretarea dreptului 91menţionate, reiterează divizarea retoricii în res (quae significantur) şi verba (quae significant). Questio este raţională dacă se bazează pe res, şi legalis dacă se fundamentează pe verba.

Referindu-se la controverse care poartă asupra discursului, şi nu direct asupra lucrurilor, quaestiones legalis sunt cele care impli-că interpretarea1.

4. Premisele interpretării

În retorica antică, topica desemna studiul procedeelor şi al mijloa-celor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. Aceste procedee şi mijloace constituie premise de la care pleacă ora-torul în realizarea argumentării sale.

Les lieux, adică premise cu caracter general, sunt sursa principală a lui inventio, adică a primei etape a discursului retoric. Inventio are ca şi obiectiv descoperirea şi apoi întocmirea unui inventar al argumen-telor pertinente unei cauze.

Fiecare quaestio implică premise specifice (lieux spécifiques). Premisele retorice (les lieux rhétoriques) sunt ca nişte matrici, pre-cum nişte „uzine în care sunt fabricate argumentele”2, rubrici în care sunt stocate acestea în vederea utilizării lor atunci când oratorul va avea nevoie3. Cicero le defineşte ca fiind „magazine de argumente”4. Premisele (les lieux) „nu sunt argumentele însele, ci compartimentele în care sunt stocate acestea din urmă”5.

chestiuni raţionale, bazate pe natura lucrurilor, constituie baza dezvoltării ulterioare a unor noţiuni importante pentru gândirea juridică şi cunoaşterea dreptului. Cu titlu de exemplu, putem reţine distincţia între drept natural şi drept pozitiv, cât şi împărţirea, pe plan metodologic, în probleme de drept (quid juris?) şi probleme de fapt (quid facti?).

1 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, op. cit., p. 54.


3 Aristote, Topiques, livre VIII, chap. 14, 163 b. Citarea s-a făcut potrivit traducerii lui Y. Pelletier, δiánoia editions 1986.

4 Cicéron, Topiques, II, §7. 5 R. Barthes, L’ancienne rhétorique în L’Aventure sémiologique, Éditions du

Seuil, Paris, 1985, B.1.18.

Oana-Maria Bălan92Pentru Perelman, les lieux constituie premisele argumentării dez-

voltată de orator. Ele au o funcţie asemănătoare celei pe care o au axi-omele în demonstraţiile formale. Mai mult, ele fac trimitere la noţiuni generale şi valori care sunt universal cunoscute şi acceptate de audito-riu. Les lieux se împart în comune şi speciale, după cum au un carac-ter general sau particular, adică după cum se referă la toate subiectele sau doar la anumite materii, adică materii specifice, proprii unei ştiin-ţe în particular1.

Premisele comune se caracterizează prin generalitatea lor, astfel că ele pot fi utilizate în orice circumstanţe2. Premisele interpretării sunt specifice deoarece sunt proprii discursului judiciar şi sunt desti-nate unui auditoriu format din judecători.

Premisele se bazează pe totalitatea convingerilor ce realizează o legătură între orator şi auditoriul său, oferind baza, terenul, relativ so-lid, pe care oratorul îşi va construi argumentaţia.

În măsura în care convingerile sale sunt împărtăşite de o mare parte de indivizi din auditoriu, se vorbeşte de premisă comună (lieu commun3), într-o traducere ad litteram.

Sintetizând cele arătate mai sus, premisele constituie sursa şi în acelaşi timp, garanţia argumentării.

Fiecare problemă (quaestio) implică un ansamblu de premise co-respunzătoare la care oratorul recurge pentru a-şi construi discursul. Premisele chestiunilor legale, adică premisele interpretării, sunt îm-părţite în patru subcategorii4, şi anume: ambiguitatea, litera şi spiri-tul, legile contradictorii şi silogismul sau raţionamentul5.

Aceste categorii nu au valoare de reguli sau tehnici de interpreta-re, ele nu sunt decât premise de la care se pleacă în construirea de că-tre părţi a argumentelor contradictorii. Considerarea în mod eronat că

1 C. Perelman, Logique juridique. Nouvelle rhétorique, op. cit., p. 118; Aristote, Rhétorique, livre I, chap. 2.

2 C. Perelman, L. Olbrechts-Tyteca, Traité de l’argumentation, op. cit., p. 112. În acest sens, a se vedea şi R. Barthes, L’ancienne rhétorique, op. cit., B.1.23-B.1.24.

3 Sintagma lieu commun nu este folosită, în acest context, cu sensul său peiorativ. Lieu commun, în sens peiorativ, semnifică banalitate.

4 Aceste subcategorii poartă numele de quasi-états de cause. 5 Quintilien, Institution oratoire, III, 6.

Interpretarea dreptului 93aceste categorii constituie tehnici de interpretare şi nu simple premise, pe care să se fundamenteze ulterior argumentele, a condus la căutarea metodei de interpretare a anticilor. Tehnicile de interpretare sunt pre-zentate în mod sistematic în tratatele de retorică după modelul argu-mentării in utramque partem. Acest model implică un cuplu de două principii contradictorii, cuplu ce nu poate fi disociat tocmai pentru că semnificaţia principiilor rezultă din confruntarea acestora.

Fig. nr. 2: Interacţiunea părţilor

Cel care acuză Cel care se apărăva invoca va opune

violarea unei legi

textul de lege are o altă semnificaţie decât cea invocată (ambiguitate) sau

comportamentul incriminat, deşi este contrar textului, este conform spiritului acestuia din urmă sauo lege ce contrazice pe prima şi astfel îi paralizează aplicarea (antinomie)

Alegerea unui anumit mijloc de apărare pe de o parte, determină o anumită stare a cauzei (état de cause) care va contura poziţiile an-tagonice ale părţilor, iar pe de altă parte, pune la dispoziţia oratorilor premisele pertinente cauzei1.

4.1. Ambiguitatea2

În momentul în care oratorul se confruntă cu un text de lege de-favorabil, o modalitate de a evita repercusiunea rigurozităţii acestuia


2 În Institution oratoire, Quintilien foloseşte termenul de amfibolie ca şi sinonim pentru ambiguitate.

Oana-Maria Bălan94asupra situaţii juridice a clientului său este susţinerea că textul respec-tiv oferă două sau mai multe semnificaţii posibile. Oratorul va invoca astfel ambiguitatea textului în cauză.

Argumentul ambiguităţii pleacă de la premisa comună (lieu commun) a echivocităţii limbajului natural.

Cauzele de ambiguitate sunt numeroase, dar pot fi reduse la două genuri diferite, ce au în vedere un termen izolat sau un grup de cuvinte1.

În situaţia în care ambiguitatea este creată de un singur termen se naşte omonimia. Cuvântul omonim este acel cuvânt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţare cu alt cuvânt sau alte cuvinte, dar care di-feră ca sens şi origine. Mai mult, omonim poate desemna şi o persoană care poartă acelaşi nume cu altcineva2. În acest sens, Quintilien amin-teşte împrejurarea în care mai multe persoane ar purta acelaşi nume şi s-ar dori în acelaşi timp stabilirea în concret a moştenitorului ates-tat de un testament3. Având acelaşi nume, devine greoaie identificarea moştenitorului real.

Cea de-a doua situaţie se referă la împrejurarea în care ambigui-tatea este determinată de incertitudinea datorată necunoaşterii la care cuvânt se face referire. Un exemplu în acest sens îl constituie următoa-rea dispoziţie testamentară: „Fiul meu, moştenitor al bunurilor mele, va da soţiei mele treizeci de livre din vesela de argint, la alegerea sa.” Adjectivul posesiv „sa” creează ambiguitate pentru că nu este deter-minată cu exactitate persoana îndreptăţită să facă respectiva alegere. În acest caz ambiguitatea priveşte persoana la care se referă adjectivul posesiv, fiul sau soţia4.

Invocarea ambiguităţii va determina o reacţie din partea adversa-rului. Acesta va opta fie pentru contestarea, fie pentru recunoaşterea ambiguităţii.

Contestarea ambiguităţii poate avea ca şi motivaţie două împreju-rări. Pe de o parte, adversarul poate susţine că această ambiguitate nu

1 Quintilien, Institution oratoire, VII, 9.2 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române. 3 Quintilien, Institution oratoire, VII, 9.4 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, 2e édition, op. cit., p. 57.

Interpretarea dreptului 95există de fapt, iar că termenul, presupus doar, ambiguu, este în realita-te folosit potrivit sensului său uzual. Pe de altă parte, partea potrivni-că poate înlătura ambiguitatea prin afirmarea că termenul controversat trebuie să fie înţeles prin raportare la întregul act din care face parte, şi nu trebuie analizat în mod izolat.

Însă această ambiguitate invocată de partea interesată poate fi şi recunoscută de adversar. Odată stabilită ambiguitatea, cel interesat va trebui să demonstreze că sensul propus de el este cel corect. În argu-mentarea sa, se va sprijini pe afirmarea fie că interpretarea în sens con-trar este cu mult mai greu de aplicat la cazul concret – sau mai mult, nu ar conduce la nicio concluzie viabilă, fie că interpretarea propusă de el respectă cel mai bine parametrii de onestitate, utilitate sau necesitate.

Invocarea ambiguităţii constituie pentru avocat o modalitate de a-şi favoriza clientul, însă pentru orator, ambiguitatea vine să contra-zică regula de bază a oratoriei, şi anume claritatea. Principala virtute a discursului este claritatea, iar ambiguitatea nu este decât un viciu ce conduce la obscuritate.

4.2. Litera şi spiritulAnalizarea premisei „literei şi spiritului” textelor este fără îndo-

ială cea mai importantă premisă folosită în interpretare şi necesită o analiză atentă pentru a o înţelege, însă în contextul logicii modelu-lui retoric propus de antichitate, fără a împrumuta conotaţii dobândi-te ulterior.

Tratatele de retorică amintesc argumentele aduse în favoarea lite-rei sau a spiritului. Cei care se declară apărători ai „literei” vor susţi-ne permanenţa legii. Din contră, susţinătorii „spiritului” vor fi adepţii ideii variabilităţii legii, adică a aplicării sale diferite în funcţie de îm-prejurări. În acest scop, apărătorul „spiritului” va afirma că textul nu răspunde tuturor situaţiilor de facto şi de aceea legea va suporta excep-ţii. Astfel că apărătorul literei va fi susţinătorul dreptului scris spre de-osebire de cel care apără spiritul care va invoca echitatea şi legile na-turale. Cel care invocă spiritul legii nu face altceva decât să găsească anumite cauze de justificare, precum starea de necesitate, forţa majoră sau ignoranţa absolută. Textul legii evidenţiază generalitatea acesteia,

Oana-Maria Bălan96în timp ce o cauză concretă se caracterizează prin împrejurări specia-le, cu alte cuvinte, cel care apără litera apără de fapt necesitatea legii, iar cel care apără spiritul subliniază unicitatea, singularitatea cazului şi invocă prudenţa şi echitatea1.

În practică, cel care se declară un apărător al literei va fi cel care va recunoaşte meritele autorului textului. De asemenea, va invoca o premisă generală potrivit căreia judecătorii sunt ţinuţi de ceea ce este scris, de ceea ce este conţinut în textul de lege. Apoi avocatul va adu-ce în prim plan premisa sensului clar. Aceasta implică necesitatea ca adversarul să mărturisească totul, iar judecătorul nu trebuie decât să se conformeze legii şi în niciun caz să o interpreteze2.

Cel care va pleda împotriva legii trebuie să înceapă prin a subli-nia că motivul pentru care a acţionat a fost just. Va invoca apoi premi-sa că nicio lege nu prescrie acţiuni injuste sau inutile. De asemenea, va afirma că autorul textului ar fi aprobat acţiunea sa dacă ar fi cunos-cut-o. Mai mult, autorul textului ar fi acţionat similar, în aceleaşi cir-cumstanţe. Competenţa de a judeca revine unor persoane ce deţin cu-noştinţe vaste, unor persoane ilustre tocmai în scopul de a interpreta aceste legi, şi nu pentru a se rezuma la citirea acestora cu voce tare. Necesitatea interpretării rezidă din faptul că textele sunt ambigue şi lacunare3. Practic, oratorul va folosi premisele generale ale justului, onestităţii şi utilităţii4.

Argumentele în favoarea spiritului se fundamentează pe elemen-te exterioare textului, de preferinţă pe circumstanţele proprii cauzei. Avocatul care invocă o cauză de justificare sau se raportează la pre-misele generale de just, onest şi util are ca şi obiectiv de fapt deplasa-rea dezbaterii unui text general, ce îi apare defavorabil, spre o analiză, o apreciere a unui comportament individual a cărei justificare doreş-te să o dovedească. Altfel spus, oratorul mută problema de pe planul


2 Cicero, De Inventione, II, 43-47. Citarea s-a făcut potrivit traducerii lui C.D. Yonge, George Bell & Sons, vol. 4, London 1888.

3 Cicero, De Inventione, II, 47.4 Cicero, De Inventione, II, 48.

Interpretarea dreptului 97legalităţii pe planul legitimităţii, se realizează o emancipare faţă de text, folosind în argumentare natura lucrurilor1.

4.3. Antinomiile sau legile contrarePrincipiul legilor contrare implică opunerea unui text legal defa-

vorabil unui alt text legal. Aplicarea acestui ultim text legal va condu-ce la soluţia contrară celei iniţiale, de această dată favorabilă părţii. Prin urmare, textului legal iniţial nu îi este opusă nici ambiguitatea şi nici circumstanţele cauzei, precum în cele două cazuri mai sus menţi-onate, ci tot un text legal.

Legile contrare dau naştere problemei clasice a antinomiei. Antinomia poate privi două dispoziţii cuprinse fie în aceeaşi lege, fie în legi diferite. Odată stabilită antinomia, trebuie să se realizeze o comparaţie a celor două dispoziţii în vederea determinării celei care se va aplica prioritar. Comparaţia trebuie făcută având în vedere mai multe criterii, precum obiectul legilor, momentul în care ele intră în vigoare etc.

Legile trebuie aplicate în ordinea importanţei obiectului lor. În vârful acestei piramide sunt legile sfinte, adică cele care privesc zeii. Acestea se vor aplica mereu prioritar faţă de legile oamenilor. Apoi, legile de ordine publică, adică cele care privesc Statul, vor avea întâie-tate în faţa legilor de ordine privată, adică cel care face referire la par-ticulari. De asemenea, legile care apără mai multe interese sunt de pre-ferat în defavoarea celor care apără mai puţine2.


2 Quintilien, Institution oratoire, VII, 7.

Oana-Maria Bălan98Fig. nr. 3: Comparaţia dispoziţiilor contrare prin raportare la obiect

Conflictul legilor în timp este rezolvat făcându-se apel la adagiul lex posterior derogat priori, adică legea posterioară derogă de la cea anterioară, prezumându-se că cea posterioară este mai „justă”1.

4.4. Silogismul sau raţionamentulCel care recurge la silogism solicită interpretarea extensivă a unui

text. El va încerca să aducă argumente ce susţin încadrarea cazului concret dedus judecăţii într-un anumit text de lege. Bineînţeles că ad-versarul său îi va opune dreptul strict şi litera legii, afirmând că nu există similititudine.

Argumentele logice folosite de cel care recurge la silogism sunt în număr de trei: argumentul a pari, argumentul a fortiori şi argumentul a majori ad minus. Argumentul a pari implică analogia, adică tratamen-tul egal în cazuri similare2. Argumentul a fortiori presupune două for-me distincte în funcţie de felul conduitei prescrise. Dacă se au în ved-

1 Cicero, De Inventione, II, 49.2 B. Frydman, Les formes de l’analogie în Revue de la Recherche juridique –

Droit prospectif, Cahiers de méthodologie juridique, no. 4/1995, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, Aix-en-Provence, p. 1053.

Interpretarea dreptului 99ere regulile pozitive, adică de a da sau a face, atunci se va aplica argu-mentul a majori ad minus. În cazul regulilor negative, adică interdicţi-ile, obligaţiile de a nu face, se va aplica argumentul a minori ad majus.

Încercând să sintetizăm cele menţionate, putem afirma că în Antichitatea greacă şi romană, problema interpretării este tratată prin prisma retoricii, mai precis prin intermediul contradictorialităţii spe-cifică litigiului concret. Această concepţie specifică a interpretării are anumite caractere generale. Ele pot fi sintetizate astfel1:

1. problema interpretării se naşte numai atunci când există un caz particular;

2. interpretarea este întotdeauna abordată din perspectiva unei con-troverse, unei discuţii în contradictoriu (disputatio in utramque partem);

3. semnificaţia unui text nu are niciodată un caracter absolut. Textul dă naştere mereu la mai multe sensuri, de multe ori contrare, ca urmare a aplicării diferitelor premise ale interpretării;

4. semnificaţiile textului se încadrează în parametrii justului, onestităţii şi utilităţii;

5. nu există reguli de interpretare în sensul propriu al sintagmei. Premisele interpretării determină argumentele ce sunt mereu reversi-bile, adică asupra cărora se poate reveni mereu;

6. problema alegerii între diferitele sensuri posibile nu ţine nici de metodă, nici de tehnică. Această alegere depinde de prudenţa ju-decătorilor şi prezintă un caracter contigent. În acelaşi timp, prudenţa nu este înţeleasă în sensul de oportunism, ci ea implică o alegere din-tre mijloacele adecvate, în funcţie de împrejurări certe, cu scopul de a afla justul;

7. modelul retoric nu realizează o distincţie după natura actului ce urmează a fi interpretat (lege, decret, contract sau testament). Mai mult, nu are importanţă nici dacă actul respectiv are sa nu natură juri-dică. Sfera de aplicare a interpretării se rezumă doar la problemele ju-diciare. Potrivit modelului retoric, interpretarea judiciară se dovedeşte a fi o paradigmă, un model de interpretare în general.

1 Această sinteză aparţine lui B. Frydman şi a fost expusă de acesta în lucrarea sa intitulată Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, op. cit., pp. 70 şi 71.

Oana-Maria Bălan100Secţiunea a 2-a

Modelul talmudic de interpretare sau schimbarea permanentă a sensului regulii de drept

1. Torá sau textul perfect

Tradiţia evreiască are ca şi pilon central Pentateuh-ul (în greacă se traduce „cinci suluri sau cutii pentru păstrarea lor”). Pentateuh-ul este numele de provenienţă greacă pentru primele cinci cărţi ale lui Moise din Vechiul Testament, pe care evreii îl numesc Tanah (Tanakh) sau Mikrá. Cele cinci cărţi poartă denumirea de Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. În originalul ebraic, aceste prime cinci cărţi poartă numele de Torá1 (Învăţătura sau Legea). Prin urmare, Torá re-prezintă prima parte din Tanakh.

Evreii consideră că Pentateuh-ul sau Torá i-a fost dictat de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai. De aceea Torá mai este denu-mită şi Torat Moshé, adică Învăţătura sau Legea lui Moise.

Cele cinci cărţi conţin un sistem complet de porunci sau mitzvot (mitzvá, în ebraică). În total, Torá conţine 613 porunci esenţiale pen-tru religia iudaică2.

Torá cuprinde relatări privind crearea lumii şi istoria poporului evreu. Mai mult, aceasta are în vedere toate aspectele vieţii cotidiene a evreilor. Astfel că textul Torei constituie baza juridică ce reglemen-tează viaţa poporului evreu.

Pentru credinţa ebraică, Torá în sens larg nu include numai Pentateuh-ul sau Torá scrisă, ci şi Torá orală care s-a transmis prin cărţile Talmud-ului. Talmud-ul conţine comentarii, legi, tradiţii şi le-gende pe marginea Pentateuh-ului.

Acest text, cu o importanţă legislativă, are un statut ontologic3 cu totul aparte, statut ce va determina consecinţe majore pentru istoria şi

1 Sulul de pergament pe care este scrisă Torá şi care este păstrat în altar în sinagogi se numeşte Sefer Torá.

2 În practică, o parte mare din cele 613 porunci se referea la ritualul din Templul din Ierusalim, care nu se mai pot aplica de când acesta a fost distrus de romani în cursul Războiului Iudeii din anii 69-73.

3 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, ontologia este teoria

Interpretarea dreptului 101practica interpretării. Învăţătura sau studiul de Torá este imperativul primordial al iudaismului, dat fiind că existenţa umană este şi trebuie să fie reglementată în exclusivitate prin Torá.

Torá conţine mesajul divin transmis de Dumnezeu lui Moise şi poporului său şi de aceea are o origine şi o importanţă supranaturală1. Pentateuh-ul este unic, sfânt şi etern. Textul Torei este unul perfect, de aceea el înglobează o înţelepciune inepuizabilă şi idealul de jus-tiţie. Orice regulă de drept şi orice hotărâre judecătorească trebuie să fie conformă cu Torá. În consecinţă, Torá reprezintă baza exclusivă, în acelaşi timp necesară şi suficientă2, a legislaţiei şi a jurisprudenţei de asemenea. Perfecţiunea textului conduce la imposibilitatea schimbării a niciunui cuvânt şi la receptarea ca atare, în integralitate.

Textul este perfect şi prin urmare este şi complet. Soluţia oricărei probleme de drept poate şi trebuie să fie găsită plecând de la textul în-suşi. Sub acest aspect, modelul biblic se află în opoziţie faţă de mode-lul retoric ce permitea invocarea specificităţii cazului concret pentru a ieşi de sub imperiul legii. Torá este textul divin şi de aceea ea cunoaşte în avans toate cazurile concrete3.

Această interdicţie absolută de a completa textul divin şi această respectare minuţioasă a integrităţii sale ar conduce în mod firesc la ri-giditate, dacă nu la o anulare a interpretării însăşi. În realitate, necesi-tatea permanentă de a acumula şi de aplica cunoştinţa de Torá în abso-lut toate domeniile vieţii a creat imperativul de a conserva, de a trans-mite şi de a sistematiza opiniile înţelepţilor despre diferitele chesti-uni tratate. Aceste comentarii realizându-se pe cale orală, au căpătat denumirea de legi orale. Rabinii expuneau şi dezbăteau legea (legea

existenţei, mai precis o ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenţei.

1 O. Millet, P. de Robert, Cultura bíblica, traducere de J.M. Parra Ortiz, Editorial Complutense, Madrid 2003, pp. 105 şi 106.

2 În acest sens, versetul 2 din capitolul 4 din Deuteronomul: Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele; păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi.


Oana-Maria Bălan102exprimată, în scris, în Biblia ebraică) şi discutau Tanah1-ul fără dreptul de a beneficia de lucrări scrise. Era interzis ca legea orală să fie trans-pusă în scris considerându-se că astfel s-ar încetăţeni o aşa practică.

Totuşi, în anii 200, era creştină, rabinul Yehuda Hanassi a redac-tat Michna (sau Mişna, în română), ce înseamnă comentariu. Michna este un cod de legi şi decizii, clasate după materie, şi cuprinde şaizeci şi trei de tratate. Michna este de fapt un manual de doctrină2 şi serveşte la studiul legii. Însă se bucură de autoritate şi pe plan juridic.

Timp de trei secole după scrierea Mişnei, rabinii au analizat această lucrare şi şi-au expus părerile asupra dogmelor luate în discu-ţie3. Aceste discuţii au format Ghemara4. Ghemara este o culegere de analize legiste. Iniţierea discuţiilor se începe cu prezentarea noţiunilor legale din Michna. Această noţiune sau declaraţie este apoi analizată şi comparată cu altele într-un dialog dintre macşan (interogatorul) şi tarţan (răspunzătorul).

Dacă Mişna face referire numai la precepte juridice (halakhot), Ghemara adaugă la acestea, comentarii privind arta de a predica (aggadot)5. Ghemara formează Talmud-ul în sens strict. În sens larg, Talmud-ul înglobează Mişna şi Ghemara. Talmud-ul constituie sursa principală a dreptului ebraic.

1 Biblia ebraică (sau Scripturile evreieşti), pentru evrei Tanah, se numeşte la creştini Vechiul Testament. Ea este o colecţie de scrieri sacre comune ale iudaismului şi creştinismului.

2 Iniţial studiul la evrei a fost pe cale orală. Această situaţie s-a schimbat drastic, în principal ca urmare a distrugerii statalităţii evreieşti în anul 70 era creştină. Prin urmare, rabinii au fost nevoiţi să se confrunte cu o nouă realitate, adică un iudaism fără Templu care să le servească drept centru de predare şi de studiu. În aceste condiţii, vechiul sistem de studiu pe cale orală nu a putut fi menţinut. Această împrejurare a determinat rabinii să-şi înregistreze în scris discursurile. Cele mai vechi legi orale înregistrate probabil au fost de formă midraşică, în care discuţiile halahice au fost structurate ca un comentariu exegetic al Torei. Halahá este un corpus de legi religioase evreieşti, inclusiv legea (dreptul) biblică (cele 613 porunci), legea talmudică şi rabinică, precum tradiţiile şi obiceiurile ce ţin de iudaism.

3 Într-o oarecare măsură, autorii Ghemarei au analizat „lucrările pregătitoare” ale Mişnei.

4 Ghemara în traducere înseamnă completă.5 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison


Interpretarea dreptului 1032. Comentariul, rezultat al interpretării talmudice

Corpus juridic ebraic este compus dintr-o înlănţuire de comenta-rii. Referitor la raţiunea comentariului ca tehnică de producere a dis-cursului în general, în doctrină s-a considerat că „decalajul dintre tex-tul prim şi textul secund joacă două roluri care sunt solidare. Pe de o parte, el permite construirea de noi discursuri (în mod indefinit): pro-eminenţa textului prim, permanenţa lui, statutul său de discurs mereu reactualizabil, sensul multiplu şi ascuns pe care se consideră că-l de-ţine, resursele tăinuite şi bogăţia esenţială ce îi sunt atribuite, toate acestea întemeiază o posibilitate deschisă de a vorbi. Dar, pe de altă parte, comentariul nu are alt rol decât acela de a spune în sfârşit ceea ce era articulat în tăcere acolo. Potrivit unui paradox pe care îl dislo-că mereu, dar pe care nu-l poate evita niciodată, comentariul trebuie să spună pentru prima dată ceea ce totuşi era spus, şi să repete fără încetare ceea ce totuşi n-a fost niciodată spus”1. Mai mult, „freamă-tul indefinit al comentariilor este determinat interior de visul unei re-petări mascate: la orizontul ei, poate că nu e nimic altceva decât ceea ce era această repetare în punctul ei de pornire, adică simpla recitare. Comentariul conjură hazardul discursului atribuindu-i o funcţie spe-cială: prin comentariu este permisă spunerea a ceva diferit de textul însuşi, dar cu condiţia ca ceea ce e spus – şi, într-un anume fel, desă-vârşit – să fie însuşi textul”2.

Comentariul are astfel o structură dublă şi asimetrică. Comentariul rezultă ca urmare a raportării unui text la un altul. Primul text este cel proeminent, deja existent, care se bucură de autoritate şi care este pre-zumat a fi adevărat. Cel de-al doilea text este cel care este scris pe baza celui dintâi. Comentariul nu este altceva decât încercarea de a da un răspuns la o problemă de drept utilizând ca şi fundament şi argument textul preexistent (primul text).

Obligaţia de a studia legea constituie un comandament conţinut de Torá. Această obligaţie aparţine tuturor oamenilor şi are o importanţa

1 M. Foucault, Ordinea discursului traducere de C. Tudor, Eurosong & Book, Bucureşti 1998, p. 25. A se vedea şi varianta originală, M. Foucault, L’ordre du discours, Gallimard, Paris 1971.

2 M. Foucault, Ordinea discursului, op. cit., p. 26.

Oana-Maria Bălan104majoră în cultura iudaică. Studiul Torei, lato sensu, implică o activi-tate de cercetare care are ca şi obiectiv adaptarea, prin intermediul interpretării, a textelor sacre la realităţile societăţii. Prin urmare, co-mandamentul studiului are ca şi consecinţă dezvoltarea permanentă a interpretării tocmai prin această acumulare continuă de comentarii. Mai mult, halakha (regulă de drept) înseamnă cale sau drum. Această semnificaţie denotă caracterul său evolutiv. Regula de drept este într-o continuă descoperire. Această obligaţie de aprofundare a textului Torei încurajează mai degrabă noile opinii, păreri decât preluarea şi re-petarea acelora deja spuse. Din această perspectivă, activitatea de in-terpretare este mai importantă decât însuşi textul iniţial. Practica aces-tui comentariu dă posibilitatea existenţei unui număr infinit de semni-ficaţii posibile care să decurgă din textul original1.

3. Interpretarea talmudică: caracterizare, metode şi reguli

Deşi numărul interpretărilor posibile ale Torei este infinit, doctri-na talmudică face referire la metode de interpretare, la patru stadii ale lecturii2.

Primul nivel (pshat) desemnează „sensul literal”3. Simpla lectura-re a textului ridică probleme de înţelegere datorită alfabetului conso-nantic al ebraicii Biblice, a lipsei semnelor de punctuaţie şi a stilului lapidar al Mişnei. Această dificultate în înţelegere va fi rezolvată de in-terpret, apelând la exegeza analitică, gramaticală şi semantică a cuvin-telor şi a celorlalte semne ale textului divin. Pshat-ul este nivelul ele-mentar al interpretării, care nu trebuie eliminat niciodată.

Cel de-al doilea nivel (remez) desemnează „sensul aluziv”. De această dată comentariul interpretului nu va face referire la textul

1 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, op. cit., pp. 80-84.

2 H. Atlan, Niveaux de signification et athéisme de l’Ecriture în La Bible au Présent, XXIIème colloque des Intellectuels juifs de langue française, Gallimard, Paris 1982, pp. 69-81, citat de B. Frydman în Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, op. cit., p. 84.

3 Nu trebuie confundat cu sensul literar în accepţiunea contemporană.

Interpretarea dreptului 105propriu-zis. Interpretul va încerca să găsească un alt text din Mişna care să facă referire la pasajul studiat.

Cel de-al treilea nivel (drash) desemnează „sensul solicitant”. La acest nivel, obiectivul interpretului este acela de a afla ceea ce îi lip-seşte textului pentru ca mesajul său să fie înţeles şi aplicat. Drash-ul tinde să umple un spaţiu vid al textului.

Cel de-al patrulea nivel (sod) desemnează „sensul ascuns”. Această metodă este proprie literaturii ezoterice. Sod-ul concepe Torá ca pe un text codificat, al cărui înţeles va fi înglobat în textul nou, şi anume comentariul realizat de interpret.

Interpretarea talmudică nu constă în alegerea uneia dintre cele pa-tru metode, mai sus menţionate, ci dimpotrivă, în combinarea acestora.

Sensul textului nu se află, precum în gândirea modernităţii, în „conştiinţa” autorului, ci direct în textul însuşi, text care are un sta-tut supranatural.

Doctrina talmudică1 conţine o serie de reguli2 exegetice ce urmea-ză a fi aplicate în cazul studiului legilor. Aceste reguli sunt:

1) Kal va-khomer. Este o formă a argumentului a fortiori, la care interpreţii dreptului recurg adeseori.

2) Guezéra shava. Acest procedeu permite realizarea unei com-paraţii într-o două pasaje distincte plecând de la identitatea termeni-lor folosiţi.

3) Binyan av mi-katouv ehag şi Binyan av mi-shenei khetouvim. Acest argument are ca şi obiectiv deducerea unei reguli generale ple-când de la analizarea a două sau mai multe cazuri particulare, prevă-zute în tot atâtea versete.

4) Kelal ou-ferat. Atunci când regula generală precede cazurile particulare, regula se aplică numai cazurilor particulare.

5) Perat ou-khelal. Dacă regula generală este posterioară exem-plelor, atunci regula generală se aplică tuturor celorlalte cazuri.

6) Kelal ou-ferat ou-khelal. Dacă exemplul se situează între două reguli generale, adică textul este exprimat pentru început în termeni

1 A. Steinsaltz, Introduction au Talmud, A. Michel, Paris 2002, pp. 135-140.2 Sunt cunoscute sub numele de regulile lui R. Hillel şi ale lui R. Ishmaël.

Oana-Maria Bălan106generali pentru ca apoi să fie evidenţiate cazuri particulare, aplicabili-tatea regulii generale este limitată la acele cazuri concrete.

7) Kelal she-hou tsarikh li-ferat ou-ferat she-hou tsarikh li khelal. Se referă la raportul delicat dintre regula generală şi cazurile particu-lare. Se poate considera că este un echivalent al principiului lex speci-alis derogat generali.

8) Davar she-haya bi-khelal ve-yatsa min ha-kelal lelammed, lo lelammend al atsmo yatsa éla lelammed al ha-kelal koullo yatsa. Această directivă are în vedere împrejurarea în care numai un caz de aplicare a unei reguli generale este prevăzut şi explicat cu detalii. În această situaţie, interpretarea va fi aceeaşi, adică cea a cazului particu-lar detaliat, şi în situaţia celorlalte cazuri particulare la care face refe-rire regula generală.

9) Davar she-haya bi-khelal ve-yatsa liton toan ekhad she-hou ke-inyano yatsa lehakel ve-lo lehakhmir;

10) Davar she-haya bi-khelal ve-yatsa liton toan akher she-lo ke-inyano yatsa lehakel ou-lehakhmir şi

11) Davar she-haya bi-khelal ve-yatsa lidon ba-davar he-khada-sh i atta yakhol lehakhaziro li-khelalo ad she-yakhazirennou ha-ka-touv li-khelalo be-feroush. Aceste trei ipoteze au în vedere raportul dintre textul general şi cazurile concrete. În funcţie de aceste raport, interpretul va aplica fie dispoziţiile permise fie cele constrângătoare ale regulii generale.

12) Davar ha-lamed me-inyano ve davar ha-lamed mi-sofo. Această regulă permite deducerea sensului unei dispoziţii prin rapor-tare la contextul în care se află.

13) Shenei kethouvim ha-makh’khishim ze et ze ad she-yavo ha-katouv ha-shelishi ve-yakria beneihem. Această regulă permite armo-nizarea a două versete ce se contrazic prin luarea în calcul unui al treile a verset. De fapt, acest din urmă verset nu face decât să confirme contradictorialitatea aparentă a versetelor aflate în conflict, aparenţă ce este susţinută de împrejurarea că de fapt, versetele avute în vedere fac referire la materii diferite.

Aceste treisprezece reguli nu sunt enumerate de doctrină în mod restrictiv. Astfel că nu este interzisă folosirea altor tehnici. O astfel de

Interpretarea dreptului 107interdicţie ar fi fost contrară concepţiei creative a interpretării şi lectu-rii la nesfârşit a versetelor sacre.

Exegeza rabinică recunoaşte şi face aplicaţia şi a altor tehnici1. De aceea este imposibil realizarea unui inventar complet al tehnicilor de interpretare talmudică2, după cum consideră Rabinul Adin Steinsaltz3.

De asemenea, trebuie menţionat că interpretarea talmudică se ca-racterizează prin predilecţia pentru concret. Talmud-ul are o formă ca-zuistică, care ia în considerare problemele de drept numai din perspec-tiva aplicării lor la un caz concret4.

Precum în cazul modelului retoric, interpretarea talmudică se re-alizează ca urmare a discuţiei contradictorii. Astfel că dialogul talmu-dic nu se caracterizează prin consens, ci printr-o confruntare, prin-tr-un conflict la nesfârşit. În acest scop este folosit procedeul obiecţi-ei. În momentul în care un înţelept emite o părere referitoare la o pro-blemă de drept, toţi ceilalţi trebuie să-i ridice toate obiecţiile posibile. Procesul este unul la nesfârşit. Această tehnică, a obiecţiei şi a îndoie-lii este considerată indispensabilă pentru înţelegerea legii.

Această modalitate de a înţelege interpretarea juridică influenţea-ză modul în care este înţeleasă, la rândul său, regula de drept. Astfel, regula de drept permite şi, mai mult, încurajează îndoiala. Niciodată nu este stabilit pentru totdeauna sensul ei. Tocmai aceasta este şi ra-ţiunea de a fi a interpretării, de a menţine schimbarea permanentă a sensului regulii de drept.

Concluzionând, modelul interpretării talmudice are următoarele caracteristici5:

1 Unii rabini afirmă că există 613 reguli de interpretare, tot atâtea comandamente câte are Torá.

2 A. Steinsaltz, Introduction au Talmud, op. cit., pp. 252-257. 3 R.A. Steinsaltz este profesor, filosof, critic şi mentor spiritual. Este cunoscut

pentru faptul că a tradus Talmud-ul în ebraica modernă, engleză, franceză, rusă şi spaniolă. În prezent este una dintre cele mai importante şi influente personalităţi ale lumii iudaice.


5 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

Oana-Maria Bălan1081) dreptul este conţinut în întregime într-un text perfect şi transce-

dental, atotsuficient şi necesar. Acest text perfect cuprinde rezolvarea oricărei probleme de drept;

2) aflarea sensului legii se realizează întotdeauna plecând de la un caz concret;

3) acest caz concret dă naştere la o discuţie în care sunt confrun-tate părerile înţelepţilor;

4) discuţia în contradictoriu este sfârşită prin admiterea părerii majoritare. Interpretarea majoritară nu este irevocabilă, ea doar repre-zintă rezultatul cel mai bun. Acest rezultat este însă unul provizoriu;

5) tehnicile de interpretare au ca fundament textul însuşi;6) interpretarea, în ansamblul ei, este concepută ca o datorie etică

şi este considerată un proces dinamic, care recunoaşte o infinitate de semnificaţii posibile.

Secţiunea a 3-aModelul patristic de interpretare

sau interpretarea dogmatică

1. Procesul interpretativ patristic – exemplificarea metodelor de interpretare ale lui Origen şi Augustin

Cel mai vechi tratat de hermeneutică creştină1 a fost redactat, în secolul al treilea, de către Origen2. Origen a fost primul care a reali-zat că interpretarea creştină a Bibliei implică studiu şi cercetare. Mai mult, el a încercat să creeze un sistem de interpretare3, să propună o

juridique, 2e édition, op. cit., pp. 112 şi 113.1 Creştinismul a izvorât din tradiţia ebraică, dar se va deosebi esenţialmente de

aceasta. Religia mozaică era una abstractă, iar Dumnezeul ei era reprezentat ca spirit pur. S-a ajuns la considerarea că poporul evreu este poporul ales.

2 Origene (ca. 185 – ca. 254) a fost un învăţat şi teolog creştin şi unul dintre cei mai renumiţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii.

3 Diac. Dr. Haralamb Rovenţa, Interpretarea Scripturii după Origen, Tipografia „Cozia” a Sf. Episcopii a Râmnicului Noului Severin, Râmnicu Vâlcea 1929, p. 7.

Interpretarea dreptului 109teorie a interpretării1. Pentru Origen, obscuritatea Scripturii face apel la inteligenţa interpretului2.

Teoria lui Origen cu privire la interpretarea Bibliei este enun-ţată în tratatul său De principiis. Origen, reprezentant al şcolii din Alexandria, consideră că Scripturile mai au pe lângă înţelesul care este aparent la prima vedere, un altul care adesea este ignorat.

Despre principii (Péri Archon) cuprinde patru cărţi. Variantele traduse ale acestui tratat sunt în latină, traducere realizată de Rufin, şi în greacă. Despre principii este primul manual de dogmatică în litera-tura patristică3. Prima carte face referire la Dumnezeu, Sf. Treime, în-gerii şi căderea acestora. A doua tratează despre apariţia omului prin coborârea progresivă a spiritului în materie, în care acest spirit s-a în-trupat devenind om, apoi despre mântuirea lui şi eshatologie4. Cartea a

1 Este remarcabilă modalitatea în care este descris Origen de către Diac. Dr. H. Rovenţa în lucrarea sa Interpretarea Scripturii după Origen, şi anume: „Origen avea deci toate darurile cari se cer unui interpret al Scripturei: un studiu pasionat al ei, o cunoştinţă enciclopedică ca nimeni altul în epoca lui, o memorie prodigioasă care îi da posibilitatea să se joace în minte cu textele biblice şi mai presus de toate el poseda acel simţ critic înăscut care simte fineţea atacului duşman şi ştie cum să-l combată.” Considerăm că această descriere magistrală are meritul de a evidenţia trăsăturile pe care trebuie să le deţină interpretul dreptului, respectiv: să realizeze un studiu amănunţit al dreptului în urma căruia să capete cunoştinţe enciclopedice în drept, să aibă o memorie vastă care să-i permită jonglarea cu textele de lege şi să-şi formeze o gândire juridică, fundamentată în mod obligatoriu pe cunoştinţe în filosofie, gândire care îi va îngădui să înţeleagă interacţiunea diferitelor instituţii de drept. Deţinerea unor astfel de caracteristici ar conduce la interpretarea corectă a legilor, în sens larg. Lipsa de corectitudine în interpretarea normelor legale considerăm că reprezintă o carenţă a societăţii contemporane. Tendinţa actuală este de a afirma că legile „nu sunt bune”. Şi de aceea trebuie schimbate. Îndrăznim să afirmăm că dacă s-ar realiza o interpretare adecvată, nu s-ar ajunge la acest haos legislativ care face ca individul să nu mai cunoască, în cele din urmă, legislaţia în vigoare.

2 B. Frydman, De l’art d’écrire à l’art de lire: le modèle straussien de l’interprétation în Léo Strauss: philosophie, art d’écrire, politique, Vrin, Paris 2000, p. 175.

3 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, patristica desemnează o doctrină teologică-filosofică, prin care s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin, completând Biblia şi studiind viaţa, opera şi concepţia Părinţilor Bisericii.

4 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, eshatologie sau escatologie desemnează totalitatea concepţiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii şi a omului. Potrivit Dicţionarului religios, eshatologia presupune, în creştinism, învăţătura despre evenimente legate de sfârşitul vieţii omului pe pământ şi de mântuirea

Oana-Maria Bălan110treia dezbate problemele morale: liberul arbitru, păcatul şi restabilirea generală a lucrurilor1 sau apocatastaza. Apocatastaza este o concep-ţie a lui Origen despre lume, devenită păcătoasă prin căderea în păcat a primilor oameni, potrivit căreia aceasta va fi restabilită la sfârşitul timpului în starea ei originală, în perspectiva unei mântuiri universale, prin harul lui Hristos2. Cartea a patra dezbate importanţa Sf. Scripturi şi cele trei feluri de interpretare ale ei. Sub influenţa trihotomiei plato-nice, în interpretarea Sf. Scripturi, Origen admite şi practică trei sen-suri, şi anume: sensul literal, sensul moral şi sensul mistic sau spiritu-al. În marea parte a cazurilor el lucrează cu alegorismul, alegoria fiind considerată de el tehnica interpretativă la care trebuie să apeleze inter-pretul în cazul în care pasajele din Scriptură nu sunt clare.

Metoda de interpretare a lui Origen este creionată de analiza ur-mătoarelor aspecte: condiţiile interpretului şi modalitatea de a citi Scriptura; litera şi spiritul Scripturei şi sensurile acesteia.

Interpretarea Scripturei presupune „punerea interpretului în co-municare directă cu spiritul divin care inspiră litera cărţilor sfinte”3. În realitate, „a intercepe acest spirit din literile cărţilor, iată datoria in-terpretului. Dar câtă răspundere şi pregătire pentru unul care în trup şi oase materiale, doreşte să pătrundă tainele spirituale ale dumnezeirei imprimate în Scriptură!”4 Interpretarea Scripturei nu este numai un act raţional, ci şi unul de credinţă.

Litera ascunde spiritul ei, iar acest spirit nu poate fi aflat de-cât dacă interpretul trece de la înţelesul literei la înţelesul spiritual. Interpretul are nevoie de o pregătire deosebită, „de un dar care să-l pună în stare a intercepe spiritul cel ascuns al literei şi al cuvintelor5”.

lui (eshatologie particulară), precum şi despre realităţile ultime ale sfârşitului lumii (a doua venire a Domnului, învierea morţilor, judecata universală, cer nou şi pământ nou, viaţa veşnică şi chinurile veşnice), când lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea (eshatologie universală).

1 F. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti 1986.

2 I.M. Stoian, Dicţionar religios, Garamond, Bucureşti 1994.3 Diac. Dr. H. Rovenţa, Interpretarea Scripturii după Origen, op. cit., p. 33.4 Idem.5 Diac. Dr. H. Rovenţa, Interpretarea Scripturii după Origen, op. cit., p. 40.

Interpretarea dreptului 111Prin urmare, „secretul şi dificultatea interpretării Scripturei con-

stă [...] în faptul că scrierile sfinte conţin mai multe sensuri de in-terpretare. Fiecare din aceste sensuri e ca o cheie care deschide în-ţelesul Scripturei şi ca atare interpretul e dator să stăpânească bine aceste sensuri pentru a se încumeta să intre în sanctuarul adevărurilor revelate”1.

Sensurile interpretării, la Origen, sunt sensul literal, sensul mo-ral şi sensul spiritual-alegoric. Sensul literal sau istoric este sensul cel mai simplu, acela care rezultă din lecturarea propriu-zisă a versetelor biblice.

Sensul moral nu se distinge prea clar în interpretarea lui Origen, cu toate că este menţionat în mod expres. De cele mai multe ori acest sens se confundă cu cel spiritual, putând fi considerat o ramură a sa. Sensul moral este incident acelor împrejurări în care unele interpre-tări nu sunt realizate nici după sensul literal şi nici nu pot fi conside-rate alegorii.

Ceea ce este caracteristic lui Origen este faptul că el consideră că în Scriptură există un sens alegoric şi ascuns, ceea ce impune ca istorisirile biblice să nu fie interpretate după litera lor, ci avându-se în vedere simbolurile lor. El susţine că versetele biblice sunt codate. Cuvintele scrise sunt forme ale unor anumite mistere şi imagini ale lu-crurilor divine. Toată Legea este spirituală2.

Reprezentanţii şcolii din Antiohia, din contră, resping alegoria. Ei sunt susţinătorii sensului literal. Cel mai de seamă reprezentant al acestei şcoli şi unul dintre cei mai mari doctori ai Bisericii3 a fost Augustin4 de Hipona. Tratatul său de exegeză denumit Doctrina creş-tină propune ca înţelegerea Scripturei să se realizeze în trei etape: cu-noaşterea cărţilor biblice, studiul pasajelor clare şi apoi studiul pa-

1 Diac. Dr. H. Rovenţa, Interpretarea Scripturii după Origen, op. cit., p. 41.2 C. Ghioancă, Metodele de interpretare ale textului Scripturii la şcolile din

Alexandira şi Antiohia. Un studiu comparativ bazat pe gândirea a doi teologi reprezentativi: Origen şi Hrisostom în Studia Theologica Baptista. Studii în literatura şi gândirea Patristică, vol. 4, nr. 2/2010, pp. 98-114.

3 Doctor al Bisericii, denumit şi Învăţător al Bisericii (Doctor Ecclesiae, în latină) este denumirea dată celor mai de seamă teologi creştini.

4 Augustin a fost episcop, filosof şi teolog.

Oana-Maria Bălan112sajelor obscure1. Această obscuritate este rezultatul fie a ignoranţei, fie a ambiguităţii2. Indiferent de aceste două cauze, obscuritatea este necesară3. Interpretarea, în efect, presupune anumite reguli4 ce sunt transmise prin învăţare.

Augustin recunoaşte originea divină a Scripturii, însă el recunoaş-te deopotrivă contribuţia oamenilor în redactarea şi înţelegerea ei. Mai mult, oamenii sunt cei care evidenţiază sensul autentic al versetelor biblice şi implicit regulile de interpretare care conduc la aflarea aces-tui sens autentic.

Potrivit lui Augustin, revelaţia nu este însăşi Scriptura, textul bi-blic. Revelaţia desemnează o acţiune care conduce la aflarea sensului autentic ale versetelor divine. Dezvăluirea acestui sens autentic este rezultatul interpretării. De aceea, interpretarea devine indispensabilă revelaţiei. Tocmai pentru că dacă nu ar exista interpretarea, cititorul Scripturii nu va afla niciodată sensul ascuns al acestor texte. Cu alte cuvinte, cuvântul biblic nu ar fi revelat5.

2. Hermeneutica patristică

Modelul patristic priveşte interpretarea Bibliei, atât Vechiul cât şi Noul Testament. Biblia este considerată un text divin şi constitu-ie fundamentul culturii creştine. Scrierile Sfinte reprezintă proprieta-tea Bisericii, care este singura capabilă să le determine sensul real al acestora. Interpretarea dată de Biserică este una dogmatică şi se bucu-ră de autenticitate.

Precum modelul talmudic, hermeneutica patristică recunoaşte pluralitatea sensurilor Scripturii. Însă spre deosebire de rabinii care

1 Augustin, De la doctrine chrétienne, II, 12. Citarea s-a făcut potrivit traducerii lui M. Raulx, Bar-le-Duc, 1866.

2 Augustin, De la doctrine chrétienne, II, 14-15.3 Augustin, De la doctrine chrétienne, II, 7.4 Cu titlu de exemplu reţinem: reguli de a interpreta versetele rigide ale Scripturei

(Augustin, De la doctrine chrétienne, III, 13), reguli de a judeca acţiunile ce par criminale (Augustin, De la doctrine chrétienne, III, 14).


Interpretarea dreptului 113admiteau existenţa unei infinităţi de sensuri posibile, pluralitatea la care se referă patristica este una limitată.

Augustin, adept al retoricii, nu recunoaşte decât un sens al Scripturii. Interpretul decide pentru fiecare pasaj în parte dacă respec-tivul text trebuie înţeles potrivit sensului său propriu, uzual sau a ce-lui figurat.

Origen păstrează un dublu nivel, literal şi spiritual, pentru marea parte a pasajelor biblice. În cazul pasajelor neclare, se justifică alege-rea folosirii alegoriei ca tehnică de interpretare.

Spre deosebire de retorică sau Talmud care dezvoltă modele pro-blematice de interpretare, Părinţii Bisericii impun un model dogmatic. Potrivit modelului retoric, interpretarea ţine de genul judiciar şi tinde a afla ce este just şi ce este injust. Modelul patristic impune o inter-pretare ce tinde să dovedească veridicitatea şi superioritatea doctrinei creştine prin raportare la păgâni. Mai mult, în modelul patritistic nu există discuţie contradictorie, precum în modelele retoric şi talmudic1.

Interpretarea nu constituie un scop în sine, ci un mijloc prin care pot fi cunoscute aspectele ce ţin de divinitate. Această interpretare în-deplineşte o funcţie pedagogică (de învăţare şi iniţiere) şi o funcţie apologetică2, adică un mijloc prin care Părinţii Bisericii apără credinţa creştină îndeosebi de păgâni, evrei sau eretici.

Ceea ce este necesar a se evidenţia este faptul că modelul patris-tic pledează pentru distincţia între literă şi spiritul textului. Părinţii Bisericii oferă acestor două noţiuni înţelesuri specifice. Litera şi spi-ritul constituie două etape succesive, progresive şi ierarhizate în înţe-legerea textelor divine. Sensul literar este de cele mai multe ori con-siderat ca fiind insuficient. Este de remarcat că nu este recunoscut ni-ciun merit intenţiei autorului. Sensul literar nu este decât un sens apa-rent, care ascunde sensul autentic. Sensul autentic este sensul ascuns, sensul spiritual.


2 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, apologetica reprezintă o ramură a teologiei sistematice care are ca scop apărarea şi justificarea credinţei creştine împotriva adversarilor prin probe raţionale sau argumente logice.

Oana-Maria Bălan114Prin urmare, Biblia este considerată un text izoteric, ce oferă ini-

ţiaţilor mesaje codificate, care au un dublu sens. Chintesenţa modelu-lui patristic o constituie considerarea Bibliei ca fiind un text retoric, iar exegetului său îi revine sarcina de a descifra simbolurile1. Această dezvăluire a sensului autentic nu se va realiza decât în măsura în care interpretul va reuşi să treacă de la sensul literal al pasajului Scripturii la cel spiritual.

Secţiunea a 4-aModelul scolastic de interpretare

sau interpretarea conciliantă

1. Interpretarea conciliantă în viziunea lui Averroes şi Maïmonide

Atât în lumea arabă cât şi în cea evreiască, Scrierile sfinte au ca-racter de lege. Prin urmare Coranul şi Tora reprezintă fundamentul ordinii juridice. Această ordine juridică este uneori contrazisă de în-văţătura filosofică, de acel raţionament liber bazat pe natura lucru-rilor. Acest demers filosofic contestă anumite adevăruri fundamen-tale revelate, de exemplu teoria religioasă a creării lumii este nega-tă de Aristotel. Aceste contradicţii nu fac altceva decât să fragilize-ze edificiul cultural existent. Se naşte astfel necesitatea concilierii le-gii religioase cu raţiunea, îndeosebi filosofia. În acest scop, în culturi-le arabă şi evreiască au fost dezvoltate, de către Averroes2 şi respectiv Maïmonide3, două teorii ale interpretării conciliante4.

Teoria conciliantă propusă are ca şi obiectiv principal soluţiona-rea contradicţiilor dintre textele religioase, Coranul sau Tora, şi ope-rele scrise de antici. Problematica acestor contradicţii se încadrează


2 Averroes a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi arabi ai Evului Mediu. A studiat teologia, jurisprudenţa, medicina, matematica şi filosofia, îndeplinind, precum bunicul şi tatăl său, funcţia de judecător. Comentariile sale aduse operei lui Aristotel i-au adus supranumele de Comentatorul.

3 M. Maimonide a fost un filosof, medic şi teolog evreu din Evul Mediu. Este considerat cel mai important înţelept al Iudaismului din perioada medievală a istoriei.

4 B. Frydman, Divorcing Power and Reason: Spinoza and the Founding of Modern Law în Cardozo Law Review, vol. 25/2003, p. 614.

Interpretarea dreptului 115atât în sfera juridicului cât şi în cea a epistemologiei. Ea ţine de stabi-lirea legalităţii raţionamentului filosofic în temeiul legii religioase şi de asigurarea unei armonizări între legea religioasă şi ştiinţa filosofică. Armonizarea raţiunii şi a legii implică un demers hermeneutic. Altfel spus, textul religios şi filosofia ajung la o „împăcare” prin intermediul interpretării.

Interpretarea conciliantă are ca fundament recunoaşterea unui du-blu nivel de semnificaţie a scrierilor sfinte. Este vorba de sensul literal, ce se bucură de o accesibilitate imediată, şi sensul profund, cel care este ascuns şi este caracterizat de mister.

Propriu-zis, adică din punct de vedere tehnic, interpretul accede la sensul secret plecând de la cel literal, fie prin intermediul unei inter-pretări tropologice în limitele limbajului folosit (Averroes), fie prin in-termediul unei interpretări alegorice a unui cuvânt sau a unui pasaj din text (Maïmonide). Practic, metoda interpretării propusă de Averroes impune adaptarea textului revelat la rezultatele examenului raţional prin intermediul unei metode de interpretare utilizată de jurişti, meto-dă ce se bazează pe simbolurile retoricii.

Alegerea între sensul literal şi cel profund se realizează pe tere-nul teoretic sau speculativ, în virtutea unui criteriu teleologic. Pentru Averroes, descoperirea unui sens secret se impune de fiecare dată când primul sens se află în contradicţie cu ştiinţa filosofică. Maïmonide con-sideră că textul biblic oferă posibilitatea atât a sensului literal cât şi a interpretării alegorice. Numai că alegerea corectă, adică alegerea din-tre cele două interpretări, nu este evidenţiată. Modalitatea prin care se alege unul dintre cele două sensuri nu este cunoscută. Şi de aceea este necesar a se apela la criterii externe1.

Teoria dublului nivel de sens determină o divizare epistemologi-că a ştiinţei, adică o ştiinţă practică, juridică şi o ştiinţă teoretică, adică teologia, filosofia sau metafizica. Aceste două ştiinţe se află în raport de subordonare, şi anume juridicul se supune ştiinţei teoretice. Mai

1 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, op. cit., pp. 172-176.

Oana-Maria Bălan116mult, aceste două ştiinţe sunt deopotrivă conţinute de scrierile sfinte, Coranul1 şi Tora2.

Teoriile privind raportul între credinţa şi respectul datorate tex-telor biblice şi demersurile filosofice promovate de gânditorii vremii ale lui Averroes şi Maïmonide oferă răspunsuri îndrăzneţe pentru epo-ca şi pentru contextul cultural cărora aparţin. În pofida tuturor efortu-rilor de a armoniza aceste două realităţi, Biblia şi speculaţia filosofi-că, în interiorul culturii musulmane şi evreieşti, ele, deşi vor coexista, niciodat ă nu vor ajunge la un compromis. Însă, Occidentul creştin va reuşi în acest demers şi va elabora tehnicile adecvate pentru a izbuti3.

2. Teologia raţională şi compromisul scolastic

Toma din Aquino (Thomas d’Aquin) afirmă superioritatea teolo-giei faţă de toate celelalte ştiinţe, inclusă între acestea fiind şi filoso-fia4. Această superioritate se bazează pe autoritatea deplină pe care o are revelaţia. Autoritatea absolută rezultă tocmai din faptul că revela-ţia are ca şi obiect cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar acest obiect excede raţiunii speculative. Deşi este superioară, teologia poate apela la spe-culaţii filosofice. Teologia nu face uz de raţiune pentru a dovedi veri-dicitatea credinţei pentru că acest lucru ar fi imposibil, ci doar pentru a

1 Referitor la exegeza coranică, a se vedea Y.B. Achour, Le livre, la balance et le glaive. La symbolique du droit et de la politique dans le Coran et la pensée de ses interprètes în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 167-183.



4 Problema raportului şi a necesităţii stabilirii unui acord între raţiune şi credinţă este o primă condiţionare a dezvoltării filosofiei tomiste. Dacă raţiunea acoperă întregul domeniu al filosofiei, aceasta nu trebuie să se ocupe decât de ceea ce este accesibil inteligenţei naturale şi demonstrabil cu ajutorul ei. Revelaţia, cunoaşterea şi autoritatea lui Dumnezeu este temeiul şi domeniul teologiei. Acesta este compromisul scolastic propus de Toma de Aquino, un acord de drept între raţiune şi credinţă ca şi între filosofie şi teologie. Filosofia va avea principiile argumentării în raţiune, teologia va argumenta întemeindu-se pe revelaţie.

Interpretarea dreptului 117completa aceste adevăruri biblice. Şi mai mult, teologia foloseşte raţi-unea pentru a-şi putea forma o argumentaţie împotriva necredincioşi-lor, argumentaţie ce are ca şi obiectiv apărarea credinţei. Prin urmare, raţiunea şi speculaţia filosofică nu sunt decât instrumente în formarea unei argumentaţii împotriva celor care contestă revelaţia. Această îm-prejurare dă naştere la teologia raţională1.

În Summa theologica2, Toma rezervă aspectelor ce ţin de drept, o întreagă parte, şi anume Tratatul legilor. Autorul consideră că orice lege adevărată derivă din legea eternă care conţine raţiunea supremă3. Raţiunea supremă este Dumnezeu (summa ratio in Deo existans) şi ea guvernează întreg universul. Raţiunea supremă dă naştere la două căi, calea sacră şi calea profană. Calea sacră dă legile divine, adică cele două Testamente ale Bibliei creştine. La rândul ei, calea profană va da legea naturală şi legile umane. Legea naturală ţine de natura omu-lui şi preceptele sale sunt definite de filosofi. Legile umane sunt cele care au ca şi scop completarea acestor principii. Calea sacră trebuie să se concilieze cu cea profană, însă sub autoritatea celei dintâi. Această soluţie este cerută de sărăcia în conţinut juridic al legii divine. Legea antică, cea care este rezultatul interpretării legii sfinte, cuprinde, după Toma, trei feluri de norme: preceptele morale, ceremoniale şi judici-are. Preceptele judiciare privesc raporturile dintre oameni. Acestea se rezumă la cele zece comandamente. Astfel că dreptul profan devine necesar. Mai mult, civilizaţia medievală se află în situaţia de a reve-ni la principiile dreptului roman, la bazele sale juridice pentru că dog-matismul promovat de Părinţii Bisericii a condus în ultimă instanţă la un vid juridic.

1 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, 2e édition, op. cit., p. 181; J.-P. Chazal, De la signification du mot loi dans l’article 1134 alinéa 1er du Code civil în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/2001, Dalloz, p. 278.

2 În lucrarea sa, filosoful şi teologul italian Toma din Aquino încearcă să stabilească un echilibru între raţiune şi credinţă.

3 P. Nemo, Histoire des idées politiques dans l’Antiquité et au Moyen Age, Presses Universitaires de France, Paris 1998, pp. 638 şi 639.

Oana-Maria Bălan1183. Quaestio disputata, modelul juridic propus de metoda

scolastică

Scolastica este o noţiune derivată din latină (schol) şi înseamnă şcoală. Ea desemnează un sistem filosofic apărut în Evul Mediu, care îşi propunea să explice şi să facă înţelese fenomenele supranaturale ale revelaţiei creştine cu ajutorul raţiunii umane, îndeosebi, prin interme-diul filosofiei lui Aristotel1. Acest curent este prezent în instituţiile de învăţământ religios şi în universităţile Europei2, avea ca scop principal alcătuirea unui sistem logic. Acest sistem logic trebuia să reunească fi-losofia greacă şi romană cu învăţătura creştină.

Obiectivul scolasticilor era explicarea cunoştinţelor deja dobândi-te încă din antichitate în lumina dogmelor creştine. Astfel că ei nu îşi propuneau descoperirea sau cercetarea de fenomene noi.

Învăţaţii scolastici pleacă de la următorul adevăr, incontestabil, şi anume: Dumnezeu este izvorul adevărului şi al oricărei forme de cu-noaştere. Cum el nu se poate exprima în moduri diferite şi contradic-torii, orice contradicţie între raţiune şi revelaţie rezultă fie dintr-o in-terpretare greşită a învăţăturii creştine, fie a folosirii greşite a raţiunii.

Pentru scolastici, autorităţilor teologice şi filosofice3 trebuia să li se acorde respect. Aceste autorităţi desemnau filosofii antichităţii gre-co-romane şi Părinţii Bisericii4.

„Metoda scolastică este produsul scolasticii însăşi”5. Metoda uti-lizată de scolastici, în predarea învăţăturilor, argumentare şi dialog,

1 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române.2 Iniţial, erau denumiţi scolastici toţi învăţaţii din şcolile monahale medievale,

ulterior, termenul era utilizat pentru a desemna doar profesorii de filosofie şi teologie din universităţile epocii respective.

3 Filosoful, adică Aristotel era considerat o autoritate de necontestat. De altfel, scrierile eruditului Sfânt Augustin se bucurau de autoritate absolută în domeniul teologiei, fiind depăşite doar de Sfintele Scripturi.

4 Aceştia nu aduceau nimic nou vechilor învăţături. Drept urmare, ulterior au fost criticaţi şi consideraţi simpli comentatori ai textelor vechi.

5 J.A. Endres, Ueber den Ursprung und die Entwicklung der scholastischen Lehrmethode, Philosophisches Jahrbuch, II/1889, p. 59 citat de G. Makdisi, The Scholastic Method in Medieval Education: An Inquiry into its Origins in Law and Theology în Speculum, vol. 49, no. 4/1974, p. 643.

Interpretarea dreptului 119consta în operarea cu vocabularul logic şi filosofic al lui Aristotel. Mai mult, s-a dezvoltat o practică a lecturilor critice, o discuţie în contra-dictoriu1 ce se caracteriza printr-o gândire liberă de constrângeri dog-matice, dogmatism impus de Părinţii Bisericii.

În centrul discuţiilor2 (disputatio) se afla dialogul public. Fiecare profesor al unei universităţi medievale3 era obligat să susţină de mai multe ori pe an o discuţie pe o anumită temă (quaestio). Această susţi-nere se desfăşura în prezenţa celorlalţi profesori şi a studenţilor. După susţinerea propriu-zisă, profesorul respectiv se supunea dezbaterii cri-tice, el trebuind să răspundă la întrebările privind învăţăturile predate.

Prin quaestio disputata se înţelege examinarea unei probleme în-doielnice prin intermediul unei discuţii pro şi contra (sic-et-non), care se sprijină pe chestiuni contradictorii şi care este tranşată în mod ca-tegoric4. Quaestio oferă scolasticii un instrument tehnic ce se bucură de noutate şi eficienţă în abordarea problematicii delicate ce caracteri-zează societatea medievală, problematică reprezentată de concilierea autorităţii cu raţiunea5.

Problema contradicţiei autorităţilor şi concilierea lor determi-nă apariţia unui gen specific de quaestio, şi anume quaestio legitima. Acest tip de quaestio nu se mai sprijină pe un caz6, ci direct pe contra-dicţia a două texte de lege.

1 În acest sens şi B. Frydman, Y a-t-il en droit des revolutions scientifiques? în Journal des tribunaux no. 809/1996, Bruxelles.

2 Cu timpul aceste dispute au devenit mai flexibile şi au devenit un pur exerciţiu de retorică, nemaipunându-se accent pe conţinutul temelor, ci tot mai mult pe subtilităţile şi nuanţele formale.

3 Quaestio se dezvoltă în toate facultăţile medievale. Se aplică dreptului, teologiei, filosofiei. Mai mult, se va extinde şi asupra medicinei şi artei.


5 G. Makdisi, The Scholastic Method in Medieval Education: An Inquiry into its Origins in Law and Theology în Speculum, vol. 49, no. 4/1974, p. 642; B. Frydman, L’autorité des interprétations de la Cour (1) în Revue de droit de l’ U.L.B., no. 25/2002, Bruylant, Bruxelles, p. 117.

6 Structura tipică a unei quaestio cuprinde: titlul, cazul, întrebarea, discuţia propriu-zisă şi soluţia. Cazul se referă la starea de fapt, care poate fi fie un fapt real (quaestio de facto) fie un fapt imaginar ce este utilizat în procesul educaţional.

Oana Maria Bălan120Sintetizând cele menţionate mai sus, se ajunge la concluzia că

modelul scolastic impune integrarea practicii interpretării în interiorul unui cadru determinat şi structurat, şi anume quaestio. Problema dez-bătută este adusă în prim plan cu ocazia unui caz concret, real sau fic-tiv. Această problemă îmbracă forma unei interogaţii, a unei întrebări. Problema trebuie să implice o controversă, aspecte îndoielnice privind dreptul. Dezbaterea acestei probleme dă naştere la o discuţie în con-tradictoriu1. Argumentele folosite trebuie să se sprijine pe autorităţile considerate obligatorii şi deţinătoare de adevăr absolut2. Raportarea la autorităţi constituie un argument necesar. Dezbaterea în contradicto-riu urmăreşte concilierea autorităţilor cu raţiunea. Interpretarea con-ciliantă face uz de tehnicile gramaticii, logicii şi dialecticii. Astfel că interpretarea conciliantă devine necesară din punct de vedere logic în cadrul modelului quaestio. Această necesitate rezultă din combinarea pe de o parte, a statutului de adevăr şi caracterului de obligativitate ale autorităţilor, şi pe de altă parte, a structurii binare, contradictorii a dis-cuţiei care implică confruntarea acestor autorităţi3.

1 Discuţia în contradictoriu are o structură binară, cu argumente pro şi contra.2 B. Frydman, Le droit, de la modernité à la postmodernité în Réseaux no.

88-90/2000, p. 70. 3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison


CAPITOLUL II ŞTIINŢA MODERNITĂŢII

Secţiunea 1Modelul geometric de interpretare

sau de la definiţie la principiu, de la principiu la regulă şi de la regulă la soluţia litigiului concret

1. Revoluţia ştiinţifică şi regulile metodei

Modernitatea contestă compromisul realizat de scolastică între ra-ţiune şi autoritate. Scolastica începe să intre în declin cu toate încer-cările acesteia de a se opune. Cazuistica1 a adus scolasticii în timpul Renaşterii şi mai târziu, renumele negativ al unei pedanterii formalisti-ce lipsită de conţinut. Mai mult, în Italia secolului al XIV-lea ia naşte-re o mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii denumită umanism2. Această mişcare spirituală se extinde în mod progresiv în Europa apu-seană până în secolul al XVII-lea. Umanismul este marcat de reîn-

1 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cazuistica presupune o parte a teologiei scolastice medievale care încearcă să rezolve cazurile de conştiinţă şi să justifice unele practici imorale printr-un sistem de norme etice abstracte şi prin subtilităţi logice, devenite cu vremea pură sofistică.

2 Umanismul situează omul şi valorile umane mai presus de orice, având ca şi pilon central omul ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine, şi nu un mijloc. Umanismul se caracterizează printr-un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Plecând de la capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine. Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea î. Chr., pentru care „omul este măsura tuturor lucrurilor”. De asemenea, François Rabelais întruchipează perfect modelul umanismului din epoca Renaşterii, luptând cu entuziasm pentru reînoirea gândirii în spiritul antichităţii clasice, ideal filosofic al timpului său.

Oana-Maria Bălan122toarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca mode-le ale modului de viaţă, de gândire şi de creaţie artistică. Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să găsească adevărul, prin opo-ziţie cu căutarea lui în revelaţie, misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii nesusţi-nute şi nedovedite, el sprijină scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţi-fică. Umaniştii fac din credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor. De asemenea, umanismul proclamă că o cunoaştere a binelui şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor interese şi a celor comune ale indivizilor şi nicidecum nu rezidă dintr-un adevăr trans-cendental sau vreo sursă arbitrar localizată.

În secolele XV-XVII, în ştiinţă au avut loc o serie de transformări profunde care au înlăturat treptat ansamblul de concepte mai mult sau mai puţin ştiinţifice, atât antice cât şi medievale, permiţând întemeie-rea ştiinţei moderne. Transformările radicale care au avut loc în dome-niul ştiinţei în secolele menţionate reprezintă revoluţia ştiinţifică. Ca urmare a acestei revoluţii ştiinţifice, se naşte o nouă ştiinţă. Ea se ca-racterizează prin renunţarea la textul autentic ce era considerat funda-mentul cunoaşterii şi al adevărului, în favoarea observaţiei şi experi-enţei, calculului şi măsurilor. Metoda ştiinţifică stă la baza investigaţi-ei ştiinţifice care are ca şi obiectiv dobândirea de noi cunoştinţe baza-te pe dovezi fizice. Savanţii folosesc observaţia şi raţionamentul pen-tru a propune explicaţii provizorii pentru fenomene, numite ipoteze.

Printre pionierii metodei ştiinţifice a fost Galileo Galilei1. Galileo a adus contribuţii originale în ştiinţă printr-o combinaţie inovatoare de experimente şi matematică. Deşi a încercat să rămână loial Bisericii Catolice, urmărirea rezultatelor experimentale şi a interpretării lor celei mai oneste, l-au determinat pe acesta să ajungă să respingă

1 Galileo Galilei a fost un fizician, matematician, astronom şi filosof italian. El este o personalitate marcantă a Revoluţiei Ştiinţifice. Datorită contribuţiilor sale semnificative în matematică, astronomie, fizică sau filosofie a fost numit părintele astronomiei observaţionale moderne, părintele fizicii moderne sau părintele ştiinţei moderne.

Interpretarea dreptului 123supunerea oarbă faţă de autoritatea acesteia1, obedienţa absolută, atât religioasă cât şi filosofică, în chestiuni ştiinţifice. Aceasta a ajutat la separarea ştiinţei de filosofie şi de religie, şi în cele din urmă, un pro-gres semnificativ al gândirii umane. După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-şi schimbe opiniile în conformitate cu observaţi-ile2. Prin urmare, metoda lui Galilei constă în observaţie, calcul şi ex-perimentare şi nu face altceva decât să proclame întâietatea experien-ţei şi a demonstraţiilor faţă de dogmele filosofice şi chiar religioase3.

Ştiinţa modernă se detaşează de acea disputatio, adică discuţie în contradictoriu, şi îşi va îndrepta atenţia spre meditaţie. Descartes propune perspectiva dualistă, adică gândirea este o entitate separată complet de corp, prin urmare, „lucrul gânditor” (res cogitans) se di-ferenţiază de trupul negânditor (res extensa). Metoda evidenţiată de Descartes implică îndoiala4. Îndoiala carteziană implică de fapt pru-

1 Susţinerea de către Galileo a heliocentrismului a dus la controverse în epocă. Biserica catolică, fiind adepta geocentrismului potrivit căruia Pământul ar fi centrul universului, a condamnat heliocentrismul, considerându-l fals şi contrar Scripturii. Teoria heliocentrică, adică cea conform căreia Soarele este centrul sistemului solar, a fost dezvoltată de Copernic.

2 Pentru a-şi derula experimentele, Galileo a trebuit să stabilească standarde de lungime şi timp, astfel încât măsurătorile efectuate în zile diferite în laboratoare diferite să poată fi comparate reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau confirma legi matematice folosind gândirea inductivă.

3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, op. cit., pp. 227-229.

4 R. Descartes, Discurs asupra metodei de a călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe, traducere şi prefaţă de G.I. Ghidu, Ed. Mondero, Bucureşti 1999, pp. 48 şi 49: „Primul precept era de a nu primi ca adevărat niciun lucru de care sa nu mă fi încredinţat în mod evident că este aşa, adică de a înlătură cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi de precis, încât să nu am niciun prilej de a-l pune la îndoială. Al doilea, de a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le-aş examina în atâtea părţi câte ar fi posibile şi necesare spre a le dezlega mai bine. Al treilea, să-mi călăuzesc gândurile în ordine, începând cu lucrurile cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, ca să urc încet, încet, treptat, până la cunoaşterea celor mai complexe, presupunând ordine chiar între cele care nu se preced în mod firesc unele pe altele. Şi ultimul, să fac pretutindeni enumerări atât de complete şi revederi atât de generale, încât să fiu sigur ca n-am omis nimic” (varianta originală: R. Descartes, Discours de la méthode. Pour bien conduire sa raison, et chercher la vérité dans les sciences, 1637: „Le premier était

Oana-Maria Bălan124denţă. Descartes arată că lucrurile pe care le putem cunoaşte pot fi puse sub semnul întrebării, acestea având un caracter îndoielnic1. Scopul cunoaşterii este cunoştinţa sigură şi evidentă2. Experienţa şi deducţia sunt operaţiile care realizează acest obiectiv. Prin experienţă se înţe-lege o operaţie cognitivă bazată pe activitatea simţurilor. Cunoaşterea prin experienţă este nesigură pentru că se reduce la caracterul empi-ric al simţurilor. În schimb, prin deducţie se înţelege o operaţie de care individul se foloseşte atunci când polivalenţa fenomenelor întrece ca-racterul naturii umane. Descartes se sprijină pe cunoaşterea matema-tică pentru a pune bazele unei ştiințe universale de tip matematic, fără însă a o identifica cu matematica3.

În consecinţă, individul care gândeşte (subiectul gânditor) devine pilonul cunoaşterii. Conştiinţa subiectului înlocuieşte autoritatea tex-tului ca fundament al ştiinţei.

Dreptul nu rămâne indiferent la această revoluţie ştiinţifi-că. Aceasta va avea consecinţe decisive şi brutale asupra concepţiei

de ne recevoir jamais aucune chose pour vraie, que je ne la connusse évidemment être telle: c’est-à-dire, d’éviter soigneusement la précipitation et la prévention; et de ne comprendre rien de plus en mes jugements, que ce qui se présenterait si clairement et si distinctement à mon esprit, que je n’eusse aucune occasion de le mettre en doute. Le second, de diviser chacune des difficultés que j’examinerais, en autant de pour celles qu’il se pourrait, et qu’il serait requis pour les mieux résoudre. Le troisième, de conduire par ordre mes pensées, en commençant par les objets les plus simples et les plus aisés à connaître, pour monter peu à peu, comme par degrés, jusques à la connaissance des plus composés; et supposant même de l’ordre entre ceux qui ne se précèdent point naturellement les uns les autres. Et le dernier, de faire partout des dénombrements si entiers, et des revues si générales, que je fusse assuré de ne rien omettre.”

1 L.J. Wintgens, Le projet philosophique moderne: l’histoire standard et la quaestio origins în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 1003.

2 Descartes va enunţa criteriul evidenţei. Potrivit acestuia, un lucru este adevărat în măsura în care conştiinţei individului îi apare evident. Cu alte cuvinte, adevărul este o calitate inerentă ideii adevărate. Lucrurile pe care le concepem ca fiind clare şi dictincte se bucură de veridicitate. Dicursul clasic va fi caracterizat tocmai de acest ideal, acela al obţinerii ideilor clare şi dictincte.


Interpretarea dreptului 125moderne a dreptului şi asupra formei raţionamentului juridic. Gândirea juridică modernă îşi propune reconstituirea dreptului după modelul ştiinţelor exacte, adică ştiinţa dreptului să fie fondată pe ordine şi sis-tem. Pentru a realiza acest ambiţios proiect, adepţii unei noi ştiinţe a dreptului împrumută „metoda matematicienilor”, în cele două forme ale sale tipice. Primul model, modelul geometric este inspirat de geo-metria euclidiană1 şi de tratatul axiomatic al geometriei antice. Metoda geometrică implică prezentarea unei probleme sub forma unei înlăn-ţuiri de demonstraţii şi teoreme deduse în mod progresiv plecându-se de la un număr redus de definiţii şi axiome considerate ca fiind ade-vărate2. Cel de-al doilea tip de raţionament geometric este cel care se bazează pe analiză, clasificare şi măsurători şi implică realizarea unei clasificări, a unui tablou.

Astfel, dreptul natural alege sistemul, adică modelul geometric pentru a reconstitui regulile juridice independent de autorităţi şi fă-când uz doar de raţiune, iar dreptul pozitiv alege modelul „tabloului”, adică se va ocupa de realizarea unui sistem ordonat al acestor norme juridice.

2. Sistemul dreptului natural şi sistemul dreptului pozitiv

Proiectul dreptului natural este de a construi o ştiinţă a dreptului exactă şi certă cu ajutorul doar a raţiunii, plecând de la metoda geome-trică. Pentru a atinge acest obiectiv, gândirea juridică modernă contes-tă compromisul scolastic3. Raţiunea se emancipează de sub tutela tra-diţiei şi îmbracă forma metodei4.

1 Geometria euclidiană este cea mai veche formalizare a geometriei, şi totodată cea mai cunoscută şi mai folosită în prezent. Aceasta a fost enunţată prima dată în secolul al IV-lea î. Hr. de către gânditorul Greciei antice, Euclid.


3 Modelul scolastic evidenţia autoritatea ca fiind singurul fundament, necesar şi prealabil, al oricărei cunoaşteri autentice. În acest context, raţiunea speculativă nu avea niciun fel de autonomie, singurul ei rol fiind acela de a concilia autorităţile.

4 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti 1999, p. 389: „Dreptul natural se constituie astfel complet independent de religie şi întemeiat numai pe raţiune. El se întemeiază pe dubla idee a stării naturale şi a contractului social.”

Oana-Maria Bălan126Modelul geometric nu transformă dreptul într-o disciplină mate-

matică, ci el exprimă naşterea unei noi concepţii a dreptului şi a ştiin-ţei juridice.

Sistemul geometric implică enunţarea în prealabil a unor defini-ţii şi axiome sau postulate considerate ca fiind adevărate şi care devin premise sau noţiuni comune. Plecând de la aceste premise comune, ju-riştii vor putea determina ansamblul regulilor dreptului natural. Aceste premise sau principii sunt evidente prin ele însele. Nu pot fi analiza-te şi prin urmare demonstrate. Veridicitatea lor este garantată de însăşi generalitatea de care se bucură1. O idee simplă este adevărată şi cer-tă în opoziţie cu o idee confuză care dacă nu este totuşi falsă, este cel puţin îndoielnică2.

Raţiunea este cea care determină principiile ştiinţei dreptului, in-dependent de orice experienţă. Principiile dreptului natural se rapor-tează la definirea noţiunilor de drept şi dreptate. O definiţie corectă3 este cea care reflectă însăşi esenţa lucrului pe care îl defineşte4.

Astfel, Grotius şi Pufendorf indică principiul iubirii de sine şi a celuilalt, Leibniz urmăreşte obţinerea de cât mai multe beneficii, în timp ce Hobbes justifică obedienţa faţă de lege în baza contractului social încheiat de indivizi. Odată stabilite principiile fundamentale ale dreptului natural, sistemul este dezvoltat cu ajutorul raţiunii.

Prin urmare, ştiinţa dreptului se construieşte în mod progresiv. Adică se pleacă de la definiţii şi se ajunge la sistem. Regulile de drept rezultă în urma demonstraţiei. Demonstraţia presupune dovedirea unui lucru prin intermediul principiilor5. Astfel că demonstraţia implică în mod obligatoriu utilizarea silogismului6. Silogismul trebuie să garan-


2 Spinoza, Traité de la réforme de l’entendement, §40 şi §43. 3 Definiţia nu va indica proprietăţile lucrului definit, ci va permite ca aceste

proprietăţi să fie deduse în mod analitic. 4 Spinoza, Traité de la réforme de l’entendement, §51. 5 Pufendorf, Le droit de la nature et des gens ou Système général des principes

les plus importants de la morale, de la jurisprudence et de la politique, tome premier, livre premier, §2; tradus din latină de J. Barbeyrac, Amsterdam 1706, p. 20.

6 Prin silogism se înţelege un raţionament deductiv, format din trei judecăţi:

Interpretarea dreptului 127teze că regula de drept obţinută rezultă nemijlocit din principiul de la care se pleacă. Se constată astfel că silogismul modern nu are o valoa-re în sine, nu are o existenţă independentă. El nu este decât o punte de legătură sau mai mult, un element al unui sistem ordonat. Sub acest aspect, silogismul este un instrument intermediar care permite dedu-cerea regulilor naturale din definiţia noţiunii de drept, adică din ideile clare sau principiile evidente1.

Proiectul construirii unei ştiinţe a dreptului cu ajutorul raţiunii afectează poziţia pe care o ocupau, până la acel moment, autorităţile. Recurgerea la autorităţi încetează să mai constituie o etapă prealabi-lă şi indispensabilă oricărei cercetări ştiinţifice. Sistemul dreptului na-tural impune că, în materie de drept, numai folosirea raţiunii demon-strative asigură certitudinea concluziilor. Se ajunge prin urmare la o separaţie definitivă a raţiunii de autorităţi. Modernitatea lipseşte auto-ritatea de valoare ştiinţifică. Devine interesant de analizat modalitatea în care se raportează indivizii la textele juridice. Aderarea sau supune-rea faţă de un text depinde mai degrabă de credinţă decât de cunoaşte-re. Tocmai de aceea această adeziune sau supunere faţă de autoritatea unui text, oricare ar fi el, nu constituie, pentru moderni, un act raţional. Conformarea faţă de norma juridică ţine mai puţin de conţinutul mesa-jului acelei norme cât de autoritatea recunoscută autorului său2. Acest principiu enunţat de Locke este preluat de Spinoza şi Hobbes care îl vor aplica la Sfânta Scriptură şi la dreptul pozitiv. Astfel că Spinoza afirmă că Sfânta Scriptură nu constituie o ştiinţă, o cunoaştere raţiona-lă a lucrurilor pe care le tratează. Aceasta decât prescrie comandamen-te şi impune obligativitatea respectării lor3. De asemenea, Hobbes, re-ferindu-se la dreptul pozitiv, consideră că legea nu este nici învăţare, nici nu reprezintă un sfat, dimpotrivă, ea este cerinţă, obligaţie. Legea emană de la o autoritate şi se adresează celui care este constrâns să o

majoră, minoră şi conclusivă. Conclusiva se deduce din majoră prin intermediul minorei.

1 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridi-que, op. cit., p. 250.

2 Locke, Essais sur la loi de nature, Publications de l’Université de Caen, Caen 1986, p. 31.

3 Spinoza, Traité théologico-politique, chapitre XIII.

Oana-Maria Bălan128respecte. Devine evident că singura raţiune, singura voinţă care este incidentă legii este cea a autorului ei. Această voinţă se impune, iar în caz de nevoie va fi adusă la îndeplinire prin forţa constrângătoare a Suveranului. Hobbes surprinde chintesenţa celor menţionate mai sus considerând că „nu înţelepciunea face dreptul, ci autoritatea” („It is not wisdom, but authority that makes a law”)1.

În modernitate, autoritatea nu mai desemnează un text conside-rat adevărat, ci va face trimitere la puterea celui care îşi exprimă pro-pria voinţă în textul respectiv. Autoritatea va avea în vedere însăşi per-soana de la care emană norma juridică. Se observă astfel o diferenţă faţă de concepţia referitoare la autoritate specifică Evului Mediu. Dacă autoritatea în Evul Mediu avea o natură mixtă, adică implica atât cu-noaştere cât şi putere2, în modernitate, autoritatea pierde atributul cu-noaşterii. Exclusă fiind din sfera cunoaşterii, autoritatea va presupune doar putere. Nemaifiind constrânsă de caracterul veridic, autoritatea se concentrează pe caracterul său obligatoriu, adică pe forţă şi putere3.

Modernitatea nu numai că schimbă înţelesul noţiunii de autorita-te, dar modifică şi forţa probantă a acesteia. Textele antice nu mai sunt considerate ca fiind de netăgăduit, adevărate absolut, autentice în sen-sul scolastic al termenului4. Pierzându-şi caracterul de adevăr absolut, aceste texte devin mărturisiri, care fiecare dintre ele are o valoare di-ferită. Această valoare va fi determinată printr-un examen critic bazat pe raţiune, examen critic ce a constituit o preocupare majoră a doctri-narilor modernităţii. Sunt analizate astfel Sfânta Scriptură, Talmud-ul, dreptul roman, scrierile scolastice. Dacă unii gânditori ai vremii5

1 T. Hobbes, The English Works of Thomas Hobbes of Malmesbury; Now First Collected and Edited by Sir William Molesworth, Bart., 11 vols., vol. VI chapter: A Dialogue between a Philosopher and a Student of the Common Laws of England; J. Bohn, London 1840, p. 5.

2 Cele două atribute ale autorităţii, adică cunoaştere şi putere, rezultă din caracterul său veridic, respectiv obligatoriu.


4 Sensul scolastic al termenului autentic presupune o prezumţie irefragabilă de adevăr.

5 A se vedea în acest sens Grotius, Droit de la guerre et de la paix, PUF, Paris

Interpretarea dreptului 129au arătat interes faţă de aceste texte, au existat şi opinii potrivit cărora Părinţii Bisericii erau „maeştrii răi” (mauvais maîtres) care nu cunoş-teau ce reprezintă Morala1. Dintre toate textele antice, cele care au su-portat cele mai puţine critici au fost scrierile juriştilor romani. Poate aceasta este justificaţia faptului că în prezent doctrinarii şi practicienii amintesc decât scrierile romane. Ceea ce e cert este că valoarea sur-selor antice este diminuată de faptul că acestea, şi nu de puţine ori, se contrazic.

Modernitatea va realiza o separaţie între raţiunea speculativă şi autoritatea textelor. Această separaţie este la originea lui summa divi-sio între dreptul natural şi dreptul pozitiv. Dreptul natural derivă din raţiune, în timp ce dreptul pozitiv depinde în totalitate de autorita-te. Dacă dreptul natural convinge tocmai autorităţii naturale pe care o exercită asupra raţiunii noastre, dreptul pozitiv impune supunere2.

Dacă în antichitate problemele de drept erau întotdeauna abor-date plecându-se de la cazuri particulare, modernitatea concepe drep-tul sub forma unui sistem coerent şi complet, format din reguli gene-rale şi abstracte. Acest sistem poartă numele de drept pozitiv. În mo-delul geometric, dreptul pozitiv nu se prezintă ca o compilaţie de tex-te, ci ca un ansamblu de reguli. Ceea ce este important de reţinut este că acest ansamblu de reguli este ordonat. Ordonarea dreptului pozitiv implică o modalitate diferită de raportare la vechile autorităţi. Aceste texte antice vor fi considerate doar materialul brut, adică materia pri-mă din care va rezulta ordinea juridică. Textele nu mai au autoritatea ce le era recunoscută de antici, ele nu mai justifică o anumită interpre-tare. Aceste texte formează un teren de investigaţie. În urma cercetării,

1999; J.-F. Thibault, Synthèse critique. Lecture de Grotius în Revue Politique et Sociétés, vol. 19, no. 1/2000, Société québécoise de science politique, Montréal, pp. 163-169; C. Dinulescu, Hugo Grotius – fondator al dreptului internaţional modern în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 4/2009, Ed. Themis, Craiova, pp. 144-148.

1 J. Barbeyrac, Préface du traducteur în Pufendorf, Le droit de la nature et des gens ou Système général des principes les plus importants de la morale, de la jurisprudence et de la politique, tome premier, op. cit., p. XXX.


Oana-Maria Bălan130se ajunge la extragerea regulilor şi apoi la reformularea lor, într-o for-mă clară şi simplă, iar în ultimă fază, la ordonarea lor1. Dreptul ro-man2 oferă un exemplu de sistem ordonat de reguli, şi anume Codul lui Iustinian. Modernitatea îşi arată admiraţia faţă de textele juriscon-sulţilor romani. Se poarte reţine această admiraţie în pofida consideră-rii Codului lui Iustinian ca fiind redundant (deoarece conţine formulări inutile, abrogate sau care se repetă), incoerent (datorită împrejurării că mai multe texte se contrazic), obscur, confuz şi ambiguu (datorită ter-menilor folosiţi)3. De asemenea, principalul reproş adus de Leibniz ro-manilor a fost excesiva lor prudenţă. Se constată că prudenţa capătă o altă conotaţie. Ea trece de la a fi o virtute la a fi un defect, şi aceasta deoarece doctrinarul german apreciază că prudenţa nu denotă decât in-capacitatea spiritului de a se îndepărta de circumstanţe pentru a ajunge la principii. Cu alte cuvine, prudenţa nu este decât o nepricepere de a extrage din cazurile concrete, principiile4.

Prin urmare, sub influenţa modelului geometric, dreptul pozi-tiv se transformă dintr-un corpus de texte într-un sistem de reguli. Considerând dreptul pozitiv un sistem ordonat de reguli, juriştii îi vor atribui caracteristici specifice sistemelor formale de logică. Un sistem formal este univoc, coerent şi complet5.

Univocitatea sistemului juridic implică faptul că regula juridică are mereu acelaşi sens şi aceeaşi importanţă indiferent de contextul în care este aplicată. Această concepţie se află în contradicţie cu practica dezvoltată de antichitate. Această practică se caracterizează prin posi-bilitatea jurisprudenţei de a modifica a priori conţinutul regulii juridi-ce. Prin urmare, fiecare regulă de drept are un singur sens, clar şi inva-riabil, în oricare împrejurare ar fi aplicată acea normă6.


2 În ţările germanice, dreptul roman are valoare de drept pozitiv.3 A se vedea în acest sens, Leibniz, Le droit de la raison, Vrin, Paris 1994, p. 183. 4 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., p. 265 şi referinţele citate. 5 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., pp. 266 şi 267.6 Acest postulat poate fi considerat ca fundament al doctrinei sensului clar.

Interpretarea dreptului 131Sistemul formal este coerent în măsura în care este respectat prin-

cipiul non-contradictorialităţii. Termenul de coerenţă are, în acest con-text, un sens diferit de cel uzual. Nu este vorba doar de a afirma coe-renţa sistemului legislativ în general. Nu se referă nici la încercarea, specifică modelului scolastic, de a armoniza regulile discordante cu ocazia aplicării lor la cazuri dificile. Modernitatea înţelege prin sistem coerent acel sistem care exclude a priori posibilitatea ca două norme contrare să coexiste în aceeaşi ordine juridică.

Sistemul este complet atunci când oferă o soluţie pentru orice problemă de drept. În concepţia modernă, ordinea juridică trebuie să fie „capabilă” să dea un răspuns clar şi univoc tuturor problemelor ju-ridice ce ar putea să apară în practică. Astfel că juristului modern îi este interzis a se afla în incertitudine, adică în imposibilitatea de a ofe-ri o rezolvare chestiunii juridice cu care se confruntă.

Concluzionând, modelul geometric impune înţelegerea dreptului ca un sistem teoretic de reguli generale şi abstracte, clare, coerente şi complete. Urmărind atingerea obiectivului de a codifica acest sistem de drept, juriştii s-au văzut în situaţia de a rezolva problematica excep-ţiilor, antinomiilor şi lacunelor tocmai pentru că acestea vin să anuleze atributele acestui nou sistem de drept imaginat de modernitate.

Excepţiile, în dreptul antic, nu au ridicat niciun fel de probleme. Şi aceasta deoarece se bucurau de un statut „oficial”. Astfel: în mode-lul retoric, excepţia1 reprezintă fundamentul argumentaţiei celui care pledează pentru echitate împotriva dreptului strict, pentru spirit îm-potriva literei sau pentru justeţea cauzei împotriva normei propriu-zise. La scolastici, excepţia nu confirmă regula, însă ea o determină. Scolasticii vor apela la interpretarea restrictivă pentru a realiza conci-lierea autorităţilor. Se poate observa că, pentru antici, excepţia nu dă naştere la nicio problematică, dimpotrivă, ea permite soluţionarea li-tigiilor. Excepţia este văzută ca o modalitate de a rezolva controver-sele apărute în practică. Nu se întâmplă acelaşi lucru în modernitate. Doctrinarii şi juriştii moderni consideră inadmisibilă excepţia deoare-ce aceasta vine să contrazică însăşi regula de drept, implicit univocita-

1 În modelul retoric, prin excepţie se înţelegea situaţia în care cazul concret, individual determinat, excede regulii generale de drept.

Oana-Maria Bălan132tea sa. Prin urmare, se ajunge la concluzia că multiplicarea excepţiilor reprezintă un pericol pentru inteligibilitatea şi în cele din urmă, pentru caracterul ştiinţific al sistemului juridic1. Şi aceasta deoarece excep-ţia compromite legătura necesară între regulile generale şi consecinţe-le lor particulare. Ordinea juridică modernă impune reducerea numă-rului de excepţii şi încercarea mereu de a le schimba statutul2. În acest context, excepţia devine o limită în ceea ce priveşte aplicarea regulii, adică „sunt reguli care limitează întinderea celorlalte”3.

În ceea ce priveşte antinomiile trebuie făcute câteva precizări. Pentru început, antinomiile, adică acele reguli care se opun, nu sunt o creaţie a modernităţii. Întâlnim antinomia începând cu teoria retori-că a interpretării, pentru ca în timpul scolasticii aceasta să devină re-zultatul logic al confruntării dintre autorităţi, dintre legi. Prin urma-re, dacă antinomia nu reprezintă un element de noutate ce caracteri-zează modernitatea, cu siguranţă de această noutate se bucură valoa-rea diferită care îi este atribuită de ordinea juridică modernă. Astfel că, dacă în antichitate, contradicţia reprezenta modalitatea de a ajun-ge la soluţionarea cauzei4, pentru moderni această contradicţie repre-zintă o greşeală majoră. Şi aceasta deoarece, potrivit raţiunii moderne, contradicţia presupune o idee falsă, o absurditate, un non-sens care nu face decât să conteste coerenţa sistemului juridic modern. Iar coeren-ţa este principala caracteristică a ordinii juridice învederate de moder-nitate. Pentru a evita negarea coerenţei se naşte necesitatea eliminării acestor antinomii. Dar această eliminare trebuie să se realizeze la ni-velul regulilor însele, independent de cazurile concrete. Adică, nu tre-buie să mai existe antinomie la nivelul ansamblului de reguli de drept şi nu doar să se îndepărteze antinomia cu ocazia tranşării unui litigiu concret. Necesitatea eradicării antinomiilor la nivel de sistem determi-nă soluţia adoptată de modernitate, aceea de a crea un sistem de me-

1 Inteligibilitatea şi caracterul ştiinţific asigură legitimitate sistemului juridic. 2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., pp. 268 şi 269.3 M. Domat, Les lois civiles dans leur ordre naturel, livre préliminaire, titre I,

section I, §VI.4 Soluţionarea cazului individual determinat cu ajutorul contradicţiei reprezintă

o metodă caracteristică a sistemului quaestio.

Interpretarea dreptului 133ta-reguli. Aceste reguli sunt: lex superior derogat inferiori (principiul ierarhizării), lex specialis derogat generali, lex posterior derogat pri-ori şi reguli de competenţă ce determină forul care va tranşa litigiul în caz de concurenţă de ordine juridică. În antichitate, aceste reguli se foloseau în situaţia antinomiei şi se aplicau la cazuri concrete. Ele re-prezentau argumente. Modernitatea le schimbă statutul, le transformă din argumente în reguli. Aceste reguli formează un sistem ce are me-nirea de a determina a priori şi in abstracto, în caz de concurs de re-guli, care dintre acestea se va aplica litigiului concret.

Cea de-a treia chestiune ce contestă sistemul juridic, în varian-ta concepută de modernitate, este reprezentată de existenţa lacunelor. Lacunele vin să anuleze caracteristica ordinii juridice de a fi completă. Ca o consecinţă logică şi elementară, juriştii moderni exclud în princi-piu lacunele. De altfel, instituţia lacunelor este o invenţie a moderni-tăţii. Antichitatea, caracterizată de raţionalitatea hermeneutică, nu cu-noştea ce este lacuna. Mai mult, logica comentariului însuşi ce carac-teriza activitatea de interpretare realizată în antichitate, permitea pro-ducerea de sensuri ale normelor juridice. Reinterăm cu această oca-zie, faptul că interpretarea antică se caracterizează prin pluralitate de sensuri.

Dreptul natural oferă o soluţie problematicii lacunelor şi anume folosirea raţiunii speculative pentru a umple „spaţiile libere” din drep-tul pozitiv1.

Conceperea sistemului juridic potrivit modelului geometric nu implică ca unică sarcină ce revine juriştilor moderni rezolvarea pro-blematicii care ţine de excepţii, antinomii sau lacune. Pentru siste-mul juridic ordonat, procesul reprezintă alături de crime şi războaie, un element ce tulbură însăşi ordinea socială2. Prin urmare, înmulţirea proceselor reprezintă o consecinţă a ignoranţei, obscurităţii şi incerti-tudinii regulilor. Această situaţie trebuie remediată de ştiinţa juridică modernă3. Procesul reprezintă pentru moderni lipsa ştiinţei dreptului.


2 M. Domat, Traité des lois, chapitre VIII.3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

Oana-Maria Bălan134Avocaţii, prin pledoariile lor nu fac altceva decât să amplifice această dezordine socială1. Ei aleg acele legi şi le interpretează în sensul po-trivit interesului pe care îl apără. De aceea modernitatea consideră că numai adevărul este cel care convinge. Se conturează astfel noua logi-că a adevărului şi a evidenţei ideilor clare şi distincte care face să de-vină inutilă retorica2.

3. Silogismul judiciar modern, o alternativă pentru interpretare

Ordonarea sistemului juridic are ca obiectiv şi remedierea con-tradicţiilor survenite în practică. Procesul, adică incertitudinea, ofe-ră prea multă libertate în apreciere judecătorilor. Această împrejura-re încurajează arbitrariul. De aceea sistemul de reguli şi jurispruden-ţa raţională contribuie la controlarea deciziilor judecătorilor. Se ur-măreşte astfel ca magistraţii să facă uz de raţiune în aplicarea legilor. Jurisprudenţa raţională3 implică formalizarea acesteia, adică o siste-matizare, plecând de la noţiunile juridice elementare, a tuturor cazuri-lor posibile în practică. Se urmăreşte prin urmare oferirea a priori de soluţii oricărui litigiu ce ar putea surveni în practică4. Formalizarea ju-risprudenţei conduce la considerarea deciziei judecătorului ca fiind un calcul ştiinţific şi formal, adică la naşterea teoriei silogismului judiciar. Teoria silogismului judiciar este dezvoltată de Cesare Beccaria în tra-tatul său Despre infracţiuni şi pedepse (Des délits et des peines). După Beccaria, judecătorul trebuie doar „să examineze dacă un anume om a făcut sau nu o acţiune contrară legii”5. Continuând raţionamentul, ju-decătorul este ţinut de realizarea unui silogism perfect. Silogismul per-fect cuprinde premiza majoră (legea generală), premiza minoră (acţiu-

juridique, op. cit., p. 273.1 M. Domat, Traité des lois, chapitre XI.2 R.P. Bernard Lamy, La rhétorique ou l’art de parler, sixième édition, 1737,

pp. 409 şi 410.3 Cel care s˗a ocupat de realizarea unui proiect privind jurisprudenţa raţională

a fost Leibniz. Acest proiect este detaliat în lucrarea sa, Le droit de la raison, Vrin, Paris 1994.


5 C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse¸ Ed. Rosetti, Bucureşti 2001, p. 41.

Interpretarea dreptului 135nea conformă sau nu cu legea) şi consecinţa (libertatea sau pedeapsa). Mai mult, „când judecătorul este constrâns, sau vrea să facă chiar doar două silogisme, se deschide poarta incertitudinii”1. Prin urmare, raţio-namentul juridic este redus la o singură operaţie logică.

Silogismul judiciar prezintă unele caracteristici esenţiale2. Pentru început, are o funcţie esenţială de mediere, realizând o legătură între soluţia unui caz concret şi ansamblul ordinii juridice. Mai mult, silo-gismul impune o direcţie unilaterală raţionamentului judiciar, judecă-torul fiind ţinut de indicarea legii incidente cauzei, de stabilirea fap-telor materiale şi de deducerea soluţiei. De asemenea, formularea si-logismului modern vine să diferenţieze în mod precis problemele de drept de cele de fapt. Problema de drept este prevăzută în mod clar în majoră, adică în lege. Starea de fapt reţinută în cauză va reprezenta mi-nora. Este necesar a se evidenţia faptul că silogismul judiciar modern presupune o alternativă pentru interpretare. Interpretarea realizată în antichitate este înlocuită, în modernitate, de aplicarea pur şi simplu a unei legi clare şi precise, care lipseşte pe judecător de orice cercetare.

Concluzionând, silogismul judiciar dezvoltă o concepţie mecani-că a jurisprudenţei, activitatea de a judeca fiind asimilată unui calcul, unei operaţii pur logice şi prin urmare automatică3.

„Nu există lucru mai periculos decât acea axiomă generală care spune că trebuie să consultăm spiritul legilor. Aceasta creează o fisură prin care se revarsă şuvoiul de opinii”4. Beccaria justifică acest lucru prin afirmarea că „fiecare om îşi are punctul său de vedere, fiecare om în epoci diferite are un punct de vedere diferit. Spiritul legii ar fi deci rezultatul unei logici bune sau rele a unui judecător, al unei digestii uşoare sau dificile, ar depinde de violenţa pasiunilor sale, de slăbiciu-nea celui care suferă, de relaţiile judecătorului cu cel lezat şi de toate

1 Idem.2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., pp. 277-280.3 L. Depambour-Tarride, Le juge dans la longue durée în Droits. Revue française

de théorie, de philosophie et de cultures juridiques no. 34, Presses Universitaires de France, Paris 2002, p. 48.

4 C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, op. cit., p. 42.

Oana-Maria Bălan136acele forţe minime care modifică aparenţele oricărui obiect în sufletul nestatornic al omului”1.

Beccaria critică interpretarea neuniformă a legilor2 şi consideră că dacă „dacă interpretarea legilor este un rău, este evident că un alt rău este neclaritatea acestora, care trage după sine în mod necesar in-terpretarea [...]”3. Se poate observa astfel că sensul literal încetează a mai fi unul dintre sensurile posibile ale unui text pentru a deveni sin-gurul sens veritabil şi legitim al legii. Este singurul sens permis jude-cătorului. Cu alte cuvinte, interpretarea după spiritul legii devine sino-nim cu arbitrariul.

Încercând a surprinde chintesenţa modelului geometric4 de inter-pretare, sunt necesare a fi făcute următoarele precizări.

Modelul geometric a modificat în profunzime gândirea juridică, plecând de la definiţia primordială dată noţiunii de drept şi dreptate şi ajungând până la raţionamentul judiciar şi soluţionarea cazurilor.

Apoi, revoluţia ştiinţifică pune în discuţie statutul autorităţilor. Textele antice pierd caracterul lor de autenticitate şi încep a fi conside-rate simple mărturisiri care bineînţeles sunt supuse contestării.

În ceea ce priveşte însăşi instituţia dreptului, aceasta suportă mo-dificări. Dacă anticii aveau în vedere chestiunile de drept numai ple-când de la cazuri concrete, modelul geometric impus de modernitate implică o viziune globală şi generală a dreptului. Se ajunge astfel la

1 Idem.2 Ibidem: „Deci să vedem soarta unui cetăţean cum se schimbă de multe ori în

raport cu trecerea pe care o face pe la diferite tribunale, şi cum vieţile celor umili sunt victima raţionamentelor false sau a capriciilor de moment ale unui judecător, care ia drept interpretare legală rezultatul vag al acestei serii de noţiuni care-i trec prin minte.” De aici rezultă că „vedem aceleaşi infracţiuni pedepsite diferit de acelaşi tribunal în timpuri diferite, deoarece s-a consultat nu vocea constantă şi fixă a legilor, ci instabilitatea păguboasă a interpretărilor”.

3 Idem.4 B. Frydman, L’évolution des normes de scientificité en droit în Normes de

scientificité et objet de sciences sociales sous la direction d’Hélène Desbrousses, L’Harmattan, Paris 1997, pp. 95 şi 96 şi B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, op. cit., pp. 292-295.

Interpretarea dreptului 137considerarea dreptului ca fiind un sistem ordonat, coerent şi complet de reguli generale şi abstracte.

Metoda geometrică impune şi o anumită structură a raţionamen-tului juridic. Pentru jurisconsulţii antici, soluţionarea cazului concret impunea recurgerea la o discuţie contradictorie efectivă. Potrivit ide-alului matematic modern, contradicţia nu este altceva decât dovada existenţei unei incoerenţe în interiorul ordinii juridice.

Silogismul judiciar modern pleacă de la definiţie către principiu, de la principiu către regulă şi de la regulă către decizia concretă a ca-zului individual determinat. Cu alte cuvinte, silogismul pleacă de la general şi ajunge la particular.

Trebuie remarcat, de asemenea, că a judeca încetează a mai im-plica, precum pentru jurisconsulţii antici, interpretarea potrivit spiri-tului regulii. A judeca, în modernitate, presupune aplicarea literei le-gii într-o manieră strictă. Judecata se reduce astfel la o operaţie forma-lă, la un calcul.

În ceea ce priveşte interpretarea, aceasta este exclusă din sfera cu-noaşterii şi considerată ca aparţinând celei a puterii. Sub imperiul se-paraţiei raţiunii de autoritate, interpretarea va ţine de cea din urmă. Interpretarea, în modernitate, nu va avea rolul de a accede la un înţe-les raţional al dreptului, ci de a face cunoscută voinţa puterii. În acest context, societatea modernă va oferi această competenţă de a interpre-ta legiuitorului, lipsind în totalitate pe judecător sau pe jurişti de posi-bilitatea desfăşurării unei asemenea activităţi.

Oana Maria Bălan138Secţiunea a 2-a

Modelul filologic de interpretare sau domnia autorului şi a legiuitorului

1. Strategia modernă de interpretare şi polemica împotriva her-meneuticii antice

Hobbes1 îşi fundamentează teoria interpretării pe voinţa puterii. Doctrinarul englez înţelege prin lege o conduită adresată de o persoa-nă ce se află într-o poziţie superioară unei alteia care este ţinută să se conformeze acestei conduite2. Iar legile civile „reprezintă, pentru fie-care supus, acele reguli pe care i le-a rânduit comunitatea civilă prin vorbă, literă scrisă sau orice alt semn suficient al voinţei sale, să se fo-losească de ele pentru a distinge între ceea ce este corect şi ceea ce nu este; adică între ceea ce nu este contrar regulilor şi ceea ce este”3.

Suveranul4 şi comunitatea civilă se află în centrul lumii raţiona-le5. Legea este opera suveranului. Prin intermediul acesteia, suveranul îşi manifestă voinţa. Competenţele de a judeca şi de a interpreta apar-ţin în exclusivitate suveranului6. Acesta este în acelaşi timp şi singu-

1 Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raţionalismului. Se declară adept al metodei ştiinţifice şi împărtăşeşte criticile europene referitoare la filosofia scolastică. Opera sa este de o complexitate remarcabilă, complexitate ce dă naştere la dificultăţi în interpretarea filosofiei sale politice şi morale. În acest sens, a se vedea D. Baumgold, The Difficulties of Hobbes Interpretation în Political Theory, volume 36, number 6/2008, Sage Publications, pp. 827-847.

2 T. Hobbes, Leviathan, chap. 26, Cambridge University Press, 2008, p. 183: „A Command is addressed to one formerly obliged to obey him”.

3 T. Hobbes, Leviathanul, capitolul 26 în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, Ed. Polirom 2001, p. 91.

4 M.A. Bertman, Semantică şi teorie politică la Hobbes tradus de S.-I. Bangu în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., pp. 159 şi 160: „Omul este unicul artizan al naturii. Iar propria sa natură, urmărind conservarea şi prosperitatea, dar pusă în primejdie de lăcomie şi vanitate, trebuie să instituie, în chiar centrul acestui centru artificial, un suveran [...]. Din punctul de vedere al omului, statul este inima artificială a naturii, iar suveranul, ca un Dumnezeu inventat, inima acestei inimi.”

5 S.I. Mintz, Leviathanul ca metaforă tradus de S.-I. Bangu în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 139.

6 T. Hobbes, Leviathan, chap. 18, op. cit., pp. 124 şi 125.

Interpretarea dreptului 139rul legiuitor1. De altfel, suveranul este cel care poate da o interpreta-re autentică, însă nu este ţinut să o exercite el însuşi. Prin urmare, el poate delega această autoritate, de a interpreta legea, unor judecători subalterni. Interpretarea acestor judecători se realizează în numele su-veranului şi de aceea aceste interpretări capătă caracter autentic2. Se poate observa că pentru Hobbes judecătorul nu este un cunoscător al dreptului, un savant, ci o persoană înzestrată cu putere. Legea conţine intenţia legiuitorului. Prin urmare, a interpreta legea presupune a afla intenţia legiuitorului. Cu alte cuvinte, legea civilă presupune cuantifi-carea, clarificarea şi interpretarea legii naturale de către suveran3.

Atât legile scrise cât şi cele nescrise au nevoie de interpretare de-oarece nu pot fi înţelese „în lipsa unei înţelegeri perfecte a cauzei fi-nale (a scopului)”4 pentru care au fost făcute; „iar cunoaşterea acestei cauze finale îi aparţine legiuitorului”5, singurul pentru care „nu există în lege niciun nod pe care să nu-l poată desface”6.

Modalitatea în care Hobbes concepe legea dă naştere la o pro-blematică. Este vorba de a şti dacă intenţia legiuitorului poate să aibă întâietate în faţa raţiunii. Ce se întâmplă dacă intenţia legiuitorului vine să contrazică raţiunea? Rezolvarea pe care i-o dă Hobbes acestei problematici constă în subiectivizarea raţiunii legii (ratio legis), adi-că ratio legis, în viziunea lui Hobbes, presupune voinţa unei persoane. Prin această subiectivizare, Hobbes se distanţează de concepţia speci-fică dreptului natural potrivit căreia ratio legis presupunea raţionali-tatea universală, obiectivă şi imuabilă. Dacă raţiunea legii este voinţă, atunci raţiunea legii este voinţa suveranului7.

1 T. Hobbes, Leviathanul, capitolul 26 în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 92.

2 T. Hobbes, Leviathan, chap. 26, op. cit., pp. 190 şi 191.3 S.-I. Bangu, O analiză a argumentului Leviathanului în Filosofia politică a lui

Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 217.4 T. Hobbes, Leviathanul, capitolul 26 în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes,

volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 94.5 Idem.6 Idem.7 Thomas Hobbes, Leviathanul, capitolul 26 în Filosofia politică a lui Thomas

Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 93: „Natura legii nu constă

Oana-Maria Bălan140Potrivit lui Hobbes, nu trebuie făcută distincţia între litera şi spiri-

tul legii şi nici între sensul literal şi intenţia reală. Ceea ce trebuie însă evidenţiat este faptul că litera legii şi voinţa legiuitorului sunt unul şi acelaşi lucru. Această identitate rezultă din definiţia dată legii poziti-ve, şi anume manifestarea suveranului a propriei sale voinţe. Iar sen-sul literal reprezintă ceea ce intenţia legiuitorului „a vrut” ca litera le-gii să semnifice.

Intenţia legiuitorului este întotdeauna prezumată a fi conformă cu echitatea. Dacă totuşi textul propriu-zis conduce la o soluţie iraţiona-lă, judecătorul are posibilitatea de a aduce completări acelui text folo-sindu-se de dreptul natural.

Dacă judecătorul se confruntă cu un caz dificil atunci el va tre-bui să suspende cauza respectivă până ce va primi o interpretare din partea suveranului. Se ajunge astfel la concluzia că mijlocul prin care sunt soluţionate cazurile dificile o constituie interpretarea autentică. În acest context, prin interpretare autentică se înţelege voinţa actuală şi absolută a legiuitorului suveran. Nicio altă persoană nu va putea să dea o interpretare autentică acelui caz dificil1.

Proiectul lui Hobbes cuprinde, în acelaşi timp, o instaurare a şti-inţei şi o interpretare a doctrinei religioase2. Astfel că Hobbes consi-deră că suveranul civil va fi interpretul legilor biblice şi religioase în general, aşa cum este cel al legilor civile3. În comunitatea sa civilă, Hobbes conferă suveranului acesteia puterea de a interpreta Scriptura4.

în litera, ci în intenţia ori înţelesul ei, adică în interpretarea ei autentică (sau în sensul dat de legiuitor).”; G.S. Kavka, Aspecte liberale neglijate în filosofia lui Hobbes în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 266.


2 C. Avrămescu, Thomas Hobbes: savant şi eretic în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 131.

3 T. Hobbes, Leviathan, chap. 32, op. cit., pp. 255-259.4 E. Eisenach, Două lumi ale liberalismului: religie şi politică la Hobbes tradus

de E.-M. Socaciu în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 180; E.-M. Socaciu, Starea naturală ca experiment mental în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de E.-M. Socaciu, op. cit., p. 243.

Interpretarea dreptului 141Legislaţia religioasă devine parte a legislaţiei civile1. Prin urmare, su-veranul are o putere fără limite de a interpreta dogmele religioase, este interpretul autentic şi exclusiv al acestora2. Suveranul este conducăto-rul Bisericii, va putea numi pastorii cât şi va putea identifica adevăra-ţii profeţi.

Interpretarea hobbesiană a Scripturii3 este o teorie a istoriei. Scriptura este o periodizare biblică a istoriei politice deoarece Vechiul şi Noul Testament cuprind o cronică referitoare la regate politice dis-tincte. Aceste regate politice distincte se caracterizează prin relaţii di-ferite între Dumnezeu, conducători şi supuşi4. Din această perspecti-vă, se ajunge la concluzia că „a crede în cuvântul biblic înseamnă a crede în această periodizare a istoriei şi în obligaţiile politice specifi-ce epocii prezente”5.

Metoda modernă de interpretare ştiinţifică apare ca rezultatul unui proiect de emancipare a ştiinţei şi a dreptului de sub tutela auto-rităţii religioase. Alăturându-se obiectivului lui Hobbes de a înlătura autoritatea hermeneuticii religioase, Spinoza învederează o noua me-todă de interpretare, o alternativă pe care de altfel o va considera sin-gura valabilă.

Spinoza contestă prezumţia irefragabilă de adevăr de care be-neficiază textul revelat6, adică statutul epistemologic al autorităţii. Caracterul adevărat şi divin al textului nu mai poate fi considerat regu-lă fundamentală de interpretare. Această împrejurare determină conse-cinţe majore asupra statutului Bibliei. Aceasta va fi un text ca orica re

1 T. Hobbes, Leviathan, chap. 46, op. cit., pp. 458-474.2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., p. 324.3 Referitor la concepţia lui Hobbes în ceea ce priveşte religia, a se vedea

P. Springborg, Hobbes on religion în Hobbes, Cambridge University Press 1999, pp. 346-369 şi G.I. Negretto, Hobbes’ Leviathan. The Irresistible Power of a Mortal God în Analisi e diritto 2001. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 179-190.

4 E. Eisenach, Două lumi ale liberalismului: religie şi politică la Hobbes, op. cit., p. 179.

5 Idem.6 Hermeneutica antică instituie ca regulă de interpretare că Scriptura este

întotdeauna adevărată.

Oana-Maria Bălan142altul, un text redactat de fiinţe umane. De altfel, fiind un rezultat al culturii umane, textul biblic va conţine vicisitudinile specifice aces-tei culturi1.

Astfel că dezbaterea în ceea ce priveşte metoda de interpretare a Scripturii pleacă de la polemica virulentă împotriva adepţilor herme-neuticii antice2.

Metoda de interpretare propusă de Spinoza presupune o critică a textului. Această critică este de două feluri: internă şi externă3. Critica internă, adică examenul filologic al textului interpretat se realizează în trei etape succesive.

Pentru început, interpretul trebuie să înţeleagă limba în care a fost redactat textul respectiv. Aceasta impune cunoaşterea vocabularului şi a sintaxei proprii epocii în care a fost scris acel text. Cunoaşterea va permite analizarea tuturor sensurilor pe care un text le poate avea po-trivit limbajului comun4.

Apoi, interpretul trebuie să realizeze o integrare a textului respec-tiv în ansamblul textelor. Această ordonare permite realizarea de com-paraţii între diferitele enunţuri ale textelor5.

Numai după parcurgerea acestor două etape se va putea trece la cea de-a treia, şi anume la stabilirea sensului exact al fiecărui enunţ. Interpretarea presupune o îndepărtare cât mai mică de sensul literar al enunţului. De aceea, interpretul va avea în vedere sensul clar al tex-tului chiar şi în măsura în care acesta ar fi contrar raţiunii sau adevă-rului. Ceea ce se urmăreşte este de fapt stabilirea adevăratului sens al textului şi nu veridicitatea lucrurilor, veridicitate pe care autorul textu-lui ar fi putut să o ignore sau să nu o cunoască în momentul redactării


2 Ibidem, p. 328.3 Termenii de critică internă şi externă nu sunt folosiţi de Spinoza. Aceştia

sunt evidenţiaţi de doctrinarii ce s-au preocupat de înţelegerea metodei propusă de Spinoza. În acest sens, a se vedea S. Zac, Spinoza et l’interprétation de l’Écriture, Presses universitaires de France, Paris 1965.

4 Spinoza, Traité théologico-politique, chapitre VII.5 Idem.

Interpretarea dreptului 143textului1. Interpretul va putea să se îndepărteze de sensul literar numai în situaţia existenţei unei contradicţii. Ceea ce trebuie reţinut este ce înţelege Spinoza prin contradicţie. Astfel că aceasta nu rezultă în situ-aţia unei contrarietăţi între enunţ şi raţiune. Există contradicţie atunci când există contrarietate între enunţuri. Numai în aceste circumstanţe interpretul va putea să atribuie un sens figurat textului2.

De altfel, proprietăţile limbii ebraice3 în care a fost redactată Biblia cauzează dificultăţi în stabilirea unui sens unic şi exact al tex-telor acesteia.

Criticii interne, adică examenul filologic al textului interpretat, îi succede critica externă. Aceasta constă într-o anchetă istorică ce per-mite revelarea circumstanţelor în care a fost redactat textul interpretat4.

Această anchetă istorică va cuprinde două etape distincte. Prima etapă constă în culegerea tuturor informaţiilor referitoare la autor, adi-că cele care privesc viaţa sa cât şi modalitatea sa de redactare a texte-lor. Cunoaşterea datelor referitoare la autor, cu alte cuvinte complexi-tatea acestuia, va facilita înţelegerea celor scrise el. De altfel, cerceta-rea circumstanţelor în care a fost scris textul permite distingerea co-mandamentelor perpetue de cele care sunt valabile o anumită perioadă de timp sau destinate unui anumit număr de oameni.

Odată parcursă această primă etapă, interpretul va trece la cea de-a doua. Aceasta din urmă se referă la cercetarea în ce măsură a par-venit versiunea originală a textelor. Acest examen are ca şi obiectiv aflarea dacă un text a fost falsificat, modificat sau schimbat5.

Însă în încercarea de a neutraliza autoritatea Bisericii, Spinoza denaturează complet obiectivul şi mijloacele prin care se realizează interpretarea. Interpretului nu-i mai revine sarcina de a căuta în tex-tul normei juridice veridicitatea lucrurilor. El este ţinut doar de aflarea

1 Idem.2 Idem. 3 Ibidem. Astfel de proprietăţi sunt: conjuncţiile şi adverbele au semnificaţii

multiple şi ambigue, consoanele sunt confundate unele cu celelalte, caracterul consonantic al limbii ebraice, lipsa de punctuaţie, cât şi de divizare a cuvintelor din fraze.

4 Idem. 5 Idem.

Oana-Maria Bălan144voinţei autorului care reprezintă adevăratul sens al textului. Adevăratul sens este determinat în urma realizării unei cercetări filologice a textu-lui şi a unei investigaţii istorice a circumstanţelor producerii sale. Prin urmare, dacă în modelul antic, sensul textului reprezenta fie adevărul fie o normă, în modernitate, sensul textului desemnează doar un sim-plu fapt din trecut. Dacă se aplică această metodă Scripturii, consecin-ţa logică este că textul divin nu conţine niciun adevăr filosofic.

2. Filologia, un model de cunoaştere

În secolul al XIX-lea, filologia îşi extinde domeniul de aplicare la toate disciplinele de studiu, nemaifiind limitată la literatură. Filologia devine un model de cunoaştere. Acest proiect este întreprins de filo-sofii germani, Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher1 şi de Wilhelm Dilthey2. În urma interacţiunii metodei filologice cu dreptul va rezulta Şcoala istorică a dreptului. Şcoala istorică a dreptului este o doctrină juridică apărută în Germania secolului al XIX-lea3 potrivit căreia iz-vorul dreptului îl constituie obiceiurile, tradiţiile caracteristice fiecă-rei naţiuni4. Principalul reprezentant al acestei şcoli este Friedrich Carl

1 Schleiermacher a fost profesor de hermeneutică biblică şi filosofie la Halle şi Berlin. După Schleiermacher, interpretarea presupune încercarea de a se substitui autorului şi, odată cu retrăirea actului creaţiei, să se ajungă la descoperirea înţelesului operei de artă.

2 Obiectivul hermeneuticii lui Dilthey era de a întreprinde interpretări sistematice şi ştiinţifice, adică de a încadra fiecare text în contextul său istoric originar. El doreşte o delimitare între aspectele intelectuale ale artelor şi ştiinţele naturii explicative. În accepţiunea sa, opera literară devine un „monument al limbajului”.

3 Pentru o detaliere a contextului social, a se vedea A. Schiavone, La nascita del pensiero giuridico borghese in Germania. Formalismo della legge e formalismo della libertà nella polemica di Hegel con Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno no. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano 1981, pp. 165-187. De asemenea, G.G. Archi, Due riflessioni per una rilettura di Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., pp. 369-373; O. Jouanjan, De la vocation de notre temps pour la science du droit: modèles scientifiques et preuve de la validité des énoncés juridiques în Revue européenne des sciences sociales, tome XLI, no. 128/2003, pp. 130-134.

4 Această şcoală a apărut ca o reacţie la ideile revoluţiei franceze prin care se urmărea codificarea dreptului. G. Hugo, de asemenea reprezentant de seamă al Şcolii istorice a dreptului, va dezvolta primele idei în lucrările sale, Manual de drept natural

Interpretarea dreptului 145von Savigny, filosof german ce a arătat o deosebită preocupare în ceea ce priveşte istoria dreptului roman1.

Însă această şcoală nu va avea adepţi numai din spaţiul german, ea îşi va extinde influenţa şi în Franţa unde Renan, Sainte-Beuve2 şi Taine3 învederează o ştiinţă a literaturii pe care Gustave Lanson4 o va

şi Filozofia dreptului pozitiv. Hugo contestă ideile dreptului natural potrivit cărora statul s-a format pe calea unui contract social. Acest lucru nu este posibil datorită numărului mare de indivizi. De asemenea, puterea în stat nu este durabilă tocmai pentru că obligaţia de supunere are ca fundament acordul încheiat între indivizi. Conform opiniei lui Hugo, dreptul apare din necesitatea rezolvării diverselor litigii. Dreptul este un produs colectiv al vieţii istorice şi nicidecum o creaţie a unei persoane individual determinată, în speţă legiuitorul. Mai mult, dreptul îşi are izvoarele în adâncurile trecutului. Şi tocmai de aceea legiuitorul este un simplu reprezentant al conştiinţei sociale care are ca şi atribuţie transpunerea în legi a realităţii existente. Dreptul este asemuit limbajului prin prisma faptului că ia naştere şi se dezvoltă în concordanţă cu spiritul fiecărei naţiuni în parte.

1 M. Bretone, Il „Beruf” e la ricerca del „tempo classico” în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., p. 189; A. Mazzacane, Prospettive savignyane vecchie e nuove: i corsi inediti di metodologia în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., pp. 241 şi 242. În ceea ce priveşte interpretarea dreptului roman, a se vedea F. de Marini Avonzo, La filologia romanistica di Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., pp. 253 şi F. Casavola, Jhering su Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., p. 514.

2 Odată cu Saint-Beuve studiul biografiei autorului devine crucial pentru studiul operei, o condiţie sine qua non. Istoricul francez plasează scriitorul într-un context. Acest context este evidenţiat de anumite coordonate, şi anume epocă istorică şi afinităţi spirituale. Se ajunge astfel la interpretarea vieţii prin raportare la aceste coordonate. Opera va deveni un ansamblu de intenţii pe care pe care istoricul literar este chemat să le descifreze prin intermediul cunoşterii individului creator. În acest sens, a se vedea D. Tucan, Hermeneutica literară şi criza sensului în Revista Transilvania nr. 1/2008, p. 44.

3 Ibidem. H. Taine pleacă de asemenea de la principiul stabilirii unei legături între autor şi operă. El este preocupat de ceea ce el denumeşte facultatea călăuzitoare (faculté maîtrise) a individului creator, aflată la originea operei. Această facultate presupune o determinare complexă a autorului, determinare ce implică analizarea mediului, momentului istoric şi cultural.

4 G. Lanson a fost un renumit critic francez care a propus o abordare obiectivă şi istorică a operelor. Potrivit concepţiei sale, opera nu poate fi analizată decât prin cunoaşterea precisă a faptelor care au stat la baza elaborării sale, în special a izvoarelor şi a contextului istoric.

Oana-Maria Bălan146contura sub numele de istorie literară. Şi în plan juridic se observă si-militudini între Şcoala istorică a dreptului şi Şcoala exegezei din Franţa şi Belgia. Se poate remarca influenţa doctrinei lui Savigny în ceea ce priveşte interpretarea, în opera Principes de droit civil a lui François Laurent. De asemenea, Aubry şi Rau sunt influenţaţi în redactarea lu-crării Cours de droit civil français de opiniile în materie de hermene-utică dezvoltate de juristul german Zachariae. Filologia influenţează şi sistemul de Common Law. Francis Lieber, jurist de origine germa-nă, redactează, în Statele Unite, Legal and Political Hermeneuctics or Principles of Interpretation and Construction in Law and Politics. Juristul german va împrumuta aspecte ale filologiei pe care le va adap-ta la specificitatea sistemului de Common Law1. În Anglia, sub influen-ţa tezelor dezvoltate de Hobbes, John Austin dezvoltă o teorie a drep-tului ce se înscrie în logica modelului filologic2.

Şcoala istorică a dreptului a fost o mişcare cu caracter ştiinţific, cu implicaţii semnificative pe plan politic şi social. Şcoala istorică germană impune istoria ca principiu de cunoaştere a ştiinţei juridice3. Astfel că „dreptul de astăzi este produsul latent şi foarte complex al unei lungi desfăşurări istorice”4. Tocmai de aceea „a vorbi de instituţi-ile juridice, fără a pomeni şi fără a cunoaşte în mod precis această des-făşurare istorică, este a nu le înţelege sensul şi a crede că ele sunt pro-dusul unui legislator, care creează abstracţii prin reflexie”5. Concluzia este că „instituţiile sunt vii, ele poartă în sine tot trecutul, care trăieş-te în prezent”6.

1 F. Lieber, Legal and Political Hermeneutics or Principles of Interpretation and Construction in Law and Politics, with Remarks on Precedents and Authorities, chapter IV, C.C. Little and J. Brown, Boston 1839, pp. 83-120.


3 O. Ionescu, Consideraţiuni asupra normei juridice, Tipografia Concesionară A. Țerek & Gh. Caminschi, Iaşi 1933, pp. 18-28.

4 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, op. cit., p. 396.

5 Idem.6 Idem.

Interpretarea dreptului 147Şcoala istorică, concepând dreptul ca fiind „un produs al vie-

ţii istorice şi nu o creaţie a unor individualităţi”1, vine să contrazică viziunea dreptului natural potrivit căreia „raţiunea creează legislaţii universale”2. În acest context, „dreptul nu poate fi decât un produs al nevoilor de fapt naţionale”3, iar „poporul îşi creează în ultimă analiză dreptul său”4. Cu alte cuvinte, dreptul nu era rezultatul unui calcul ra-ţional, ci expresia iraţională a sentimentului de justiţie. Fiecare popor are propriul său drept aşa cum are şi propria sa limbă, propriul cos-tum naţional şi propria sa istorie pentru că dreptul face parte din fizio-nomia autentică şi spontană a poporului, altfel spus, din „spiritul” lui.

Dreptul popular, fiind în marea lui parte cutumiar, este, prin urma-re, una din principalele surse de legalitate. Cu toate acestea, progresul uman presupune trecerea de la iraţionalitate la raţionalitate, de la haos la ordine. Prin urmare, acest spirit spontan al poporului necesită să fie purificat, curăţat, adică raţionalizat. Iar această raţionalizare este ope-ra ştiinţei juridice5.

Pentru Savigny, ştiinţa juridică nu este altceva decât istoria dreptu-lui6. Astfel că obiectul acestei ştiinţe va fi înţelegerea dreptului pozitiv specific fiecărei ţări7 încă de la origini8, în comparaţie cu adepţii Şcolii exegezei care vor fi preocupaţi de codificarea recentă a dreptului.

1 Idem.2 Idem.3 Ibidem, p. 397.4 Idem.5 F. Viola, Orientamenti storici in tema di interpretazione della legge, Edizioni

Celup SRL, Palermo 1975, p. 57.6 R. Orestano, Edificazione e conoscenza del „giuridico” in Savigny în Quaderni

fio ren tini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., p. 40. De altfel, A. Mantello, A proposito di Savigny: una riflessione sulle riflessioni în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., p. 543.

7 M. Brutti, La sovranità del volere nel sistema di Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., p. 274.

8 F. Ranieri, Savigny e il dibattito italiano sulla codificazione nell’età del risorgimento. Alcune prospettive di ricerca în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., p. 357.

Oana-Maria Bălan148În contrast cu dreptul natural, Savigny înţelege dreptul ca pe un

produs organic al conştiinţei şi al istoriei unui anumit popor, ceea ce implică o continuă adaptare a sistemului de drept la nevoile actuale ale societăţii1.

Interpretarea modernă va fi deopotrivă istorică şi filologică. Este istorică datorită obiectului său şi filologică datorită metodei abordată.

Savigny va defini interpretarea ca fiind „o activitate ştiinţifică, principiu şi fundament al ştiinţei dreptului2. Interpretarea este o opera-ţie intelectuală indispensabilă care are ca obiectiv cunoaşterea legii3. Mai mult, juristul german consideră interpretarea o artă care se dobân-deşte prin studierea textelor antice şi moderne. Precum orice artă, in-terpretarea nu se învaţă prin intermediul regulilor. Modalitatea de a ac-cede la această artă este contemplarea operelor maeştrilor4.

3. Aspecte psihologice şi istorice privind „intenţia autorului”

Sensul unic al textului interpretat coincide cu intenţia autorului5. Modernitatea a revoluţionat noţiunea de sens, realizând o raportare a

1 V.-A. Georgescu, Pandectismul în istoria generală a dreptului în Pandectele Române partea a VII-a, 1936, p. 73.

2 F.C. von Savigny, Traité de droit romain, tome premier, tradus din germană de M.C. Guenoux, Librairie de Firmin Didot Frères, Paris 1855, p. 200.

3 Ibidem: „Cette opération intellectuelle a pour but la reconnaissance de la loi dans sa vérité; en d’autres termes, la loi, soumise au criterium de notre intelligence, doit nous apparaître comme vraie. Cette opération este indispensable pour toute application de la loi à la vie réelle; et c’est sur cet caractère de nécessité constante que se fonde sa légitimité”. De a asemenea, a se vedea M. Fioravanti, Savigny e la scienza di diritto pubblico del diciannovesimo secolo în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., p. 319.

4 F.C. von Savigny, Traité de droit romain, tome premier, op. cit., p. 204: „L’interprétation est un art qui s’apprend par l’étude des grands modèles que l’antiquité et les temps modernes nous offrent en abondance. Quant à la theorie de cet art, nous sommes beaucoup moins riches [...]”; Ibidem: „L’art de l’interprétation, comme tous les autres arts, ne s’enseigne pas avec des règles. Mais, en contemplant les œuvres des grands maîtres, nous saisissons le secret de leur supériorité, nous exerçons les facultés que réclame la science, et nous apprenons à bien diriger nos efforts. C’est à donner ce précepte, et à signaler les fausses routes, que se réduit la théorie de l’interprétation [...].”

5 T. Todorov, Symbolisme et interprétation, Seuil, Paris 1978, p. 140 citat de B. Frydman în Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, op. cit., p. 367.

Interpretarea dreptului 149oricărui discurs la una sau mai multe idei. Aceste idei sunt rezultate-le conştiinţei subiectului respectiv. În gândirea clasică1, ideea este fără dubiu un rezultat al conştiinţei. Dacă această idee este clară şi prin ur-mare adevărată, atunci ea se bucură de obiectivitate şi universalitate2. Filologia secolului al XIX-lea este preocupată mai puţin de obiectul ideii. Ceea ce prezintă interes, de această dată, este originea sau gene-za ideii3. Pentru a afla sensul, interpretul va trebui să „intre” în conşti-inţa autorului.

Intenţia autorului nu este numai o realitate psihologică, ci şi un fapt istoric. „Dreptul trebuie să se elibereze de jugul formelor pur lo-gice, spre a-şi îndrepta atenţia spre faptele istorice”4. Filologia conce-pe autorul ca fiind cauza principală a operei. Critica filologică încearcă să restaureze, cu ajutorul surselor, profilul autorului însuşi. Interpretul trebuie să se întoarcă în trecut, făcând astfel o retrospectivă a istori-ei5. „Întreaga atenţie a ştiinţei şi a dreptului trebuie să se îndrepte asu-pra mentalităţii şi stărilor de fapt, trecute şi prezente, ale poporului respectiv”6.

Precum filologii, juriştii secolului al XIX-lea identifică sensul unui text juridic, fie el antic sau contemporan, cu gândirea sau inten-ţia autorului său7. Astfel că autorul este ridicat la rangul de principiu ordonator al sistemului de drept şi asimilat sensului nucleic al tuturor textelor juridice.

Interpretarea juridică implică o reconstrucţie a gândirii autoru-lui său8. Într-o primă fază, interpretul trebuie să realizeze el însuşi

1 Reprezentată de Descartes şi Spinoza. 2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., p. 367.3 Idem.4 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept

raţional, izvoare şi drept pozitiv, op. cit., p. 397. 5 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., pp. 367-371.6 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept

raţional, izvoare şi drept pozitiv, op. cit., p. 397. 7 B. Frydman, Exégèse et Philologie: un cas d’hermeneutique comparée în

Revue interdisciplinaire d’études juridiques no. 33/1994, p. 65.8 G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, contenant dans une première

Oana-Maria Bălan150operaţia intelectuală în urma căreia a rezultat respectivul text juridic. Numai apoi şi ajutat de cunoaşterea faptelor istorice şi a întregului sis-tem de norme juridice, interpretul va putea interpreta respectivul text.

4. Interpretarea gramaticală şi interpretarea tehnică sau logică, etape complementare ale interpretării filologice

Concepţia filologică potrivit căreia sensul este univoc şi în acelaşi timp se identifică cu intenţia autorului determină apariţia unor tehnici specifice de interpretare1.

Schleiermacher gândeşte posibilitatea teoretizării unei herme-neutici generale formulată ca teorie a comprehensiunii. De altfel, la Schleiermacher, procesul înţelegerii este un demers invers celui al construcţiei unui discurs. A înţelege, înseamnă a gândi, plecând de la o expresie de limbaj, un sens pe care autorul a încercat să îl transmită2.

Prin urmare, procesul hermeneutic cuprinde, în opinia lui Schleiermarcher, reprezentant al Şcolii istorice a dreptului, două eta-pe: interpretare gramaticală şi interpretare psihologică.

Individul se evidenţiază şi se singularizează prin limbaj3. Astfel că limbajul este atât o manifestare a gândirii cât şi un element de inter-acţionare între indivizii unei societăţi. Interpretarea gramaticală, aşa cum o concepe Schleiermacher, implică o reflectare a tradiţiei spiri-tuale întemeiate şi păstrate în limba respectivă. Fiecare cuvânt ros-tit sau scris conţine o întreagă istorie, iar fiecare text cuprinde o în-treagă tradiţie. Fiecare individ este parte integrantă a epocii sale, de

partie l’exposé des principes et dans une deuxième les questions de détail et les controverses, tome premier, troisième édition, L. Larose et Forcel, Paris 1888, p. 51: „L’œuvre de l’interprète est de reconstituer la pensée du législateur [...].”


2 D. Tucan, Hermeneutica literară şi criza sensului, op. cit., p. 43.3 Pentru o paralelă Drept-Limbaj, a se vedea A. Dufour, Essai d’interprétation

des parallèles droit-langage et jurisprudence-mathématiques dans la pensée de l’auteur du „Vom Beruf”. Réflexions en marge du rapport du professeur Mario Bretone, Il „Beruf” e la ricerca del „tempo classico” în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, op. cit., pp. 379-382.

Interpretarea dreptului 151aceea nu poate fi sustras din comunitatea de origine. Însă este foarte important a se evidenţia faptul că filosoful german nu confundă inter-pretarea gramaticală cu etimologia1. Limba, fiind un element dinamic, este influenţată de experienţa pe care o acumulează fiecare generaţie în parte. Aceste modificări ale limbii determină sensuri şi semnifica-ţii variabile.

Interpretarea psihologică are în vedere textul ca expresie a vieţii şi a spiritului autorului său. Hermeneutica ţine de intuiţia, abilitatea şi talentul interpretului. Sensul psihologic nu poate fi dedus dintr-un text, ci trebuie intuit şi simţit. De aceea interpretul trebuie să intre în rezonanţă cu spiritul autorului. În interpretarea psihologică, înţelege-rea este o adevărată aventură spirituală.

Interpretarea psihologică presupune o cât mai completă cunoaş-tere a subiectului discursului unui autor. Dacă ne raportăm la meto-dica în care este redactat textul sau la scopul pentru care a fost scris respectivul text, atunci avem în vedere interpretarea tehnică-psiholo-gică. Devine o consecinţă logică împrejurarea conform căreia cu cât textul este mai specializat şi face parte dintr-o disciplină accesibilă in-terpretului, cu atât şi interpretarea psihologică devine mai relevantă.

Interpretarea psihologică decurge din unitatea vieţii autorului. Astfel că la Schleiermarcher, interpretarea tehnic-psihologică are ro-lul, pe de o parte, de a surprinde ideea fundamentală a operei, iar pe de altă parte, de a cuprinde elementele componente ale ideii fundamenta-le ca manifestări ale vieţii autorului2.

Precum doctrinarii germani, reprezentanţi ai Școlii istorice a dreptului, şi comentatorii Codului civil recunosc două momente în in-terpretare, şi anume interpretare gramaticală şi interpretare logică.

Interpretarea gramaticală are ca şi obiect determinarea sensu-lui cuvintelor şi a enunţurilor prin intermediul regulilor de limbaj3.

1 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, etimologia este ramura lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi.

2 http://valentindedu.wordpress.com/2008/10/07/hermeneutica-lui-schleiermacher/.3 G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, contenant dans une première

partie l’exposé des principes et dans une deuxième les questions de détail et les controverses, tome premier, op. cit., p. 52.

Oana-Maria Bălan152Interpretarea logică urmăreşte căutarea sensului adevărat al unui text obscur sau incomplet. Sunt folosite în acest sens argumentele analogi-ei1, a contrario sensu şi a fortiori2.

Tehnicile interpretării logice utilizate de juriştii francezi, comen-tatori ai Codului lui Napoleon sunt: analiza istorică, interpretarea sis-tematică şi interpretarea realizată în considerarea consecinţele legii.

Într-o primă fază, interpretarea logică presupune o analiză istori-că. Această analiză are ca şi obiectiv aflarea atât a scopului pentru care legea a luat fiinţă cât şi a intenţiei autorului ei. Pe cale de consecinţă se va putea determina importanţa, valoare exactă a respectivului text. Este necesară reconstruirea contextului original al legii pentru a putea înţelege comandamentul sau conduita pe care o prescrie3. Interpretul va putea afla sensul real al legii numai prin investigarea lucrărilor pre-gătitoare. Aceste lucrări pregătitoare reflectă procesul în urma căruia legea s-a născut.

Interpretarea sistematică presupune stabilirea înţelesului unor norme prin coroborarea lor cu alte norme, fie aparţinând aceleiaşi in-stituţii juridice sau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite4. Elementul sistematic surprinde legătura între regulile juridice în cadrul aceluiaşi sistem de drept5.

1 Idem.2 G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, contenant dans une première

partie l’exposé des principes et dans une deuxième les questions de détail et les controverses, tome premier, op. cit., p. 53.

3 F.C. von Savigny, Traité de droit romain, tome premier, op. cit., pp. 206 şi 207: „L’élément historique a pour objet l’état du droit existant sur la matière, à l’époque où la loi a été rendue. Cet état détermine le mode d’action de la loi: c’est ce mode d’action et le changement introduit par la loi que l’élément historique doit mettre en lumière”. În acelaşi sens: G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, contenant dans une première partie l’exposé des principes et dans une deuxième les questions de détail et les controverses, tome premier, op. cit., p. 51: „[...] remonter aux sources auxquelles le législateur a puisé la disposition qu’il s’agit d’interpréter”.

4 G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, contenant dans une première partie l’exposé des principes et dans une deuxième les questions de détail et les contro-verses, tome premier, op. cit., p. 51: „Eclairer le texte dont il s’agit de déterminer le sens, en le comparant avec les autres dispositions législatives conçues dans la même ordre d’idées. Les différentes dispositions de la loi, relatives à une même matière ou à des matières différentes mais reliées entre elles par le lien de l’analogie, forment comme un faisceau dont toutes les parties sont solidares. L’interprète doit les rapprocher les unes des autres et tâcher de les mettre en harmonie.”

5 F.C. von Savigny, Traité de droit romain, tome premier, op. cit., p. 207:

Interpretarea dreptului 153Realizarea unei interpretării în funcţie de consecinţele pe care re-

spectiva lege le produce constituie un procedeu riscant. Interpretul îşi poate depăşi competenţele şi astfel să intervină în sfera legislativului1. De aceea, trebuie utilizat cu discreţie2.

Este necesar a se face o ultimă precizare care priveşte principiul potrivit căruia un text nu poate avea decât un singur sens. O consecinţă necesară a acestui principiu este că în urma interpretării logice trebu-ie să rezulte acelaşi sens obţinut în urma interpretării gramaticale. Prin urmare, interpretarea gramaticală, care determină sensul literar, şi in-terpretarea tehnică, care stabileşte intenţia autorului, trebuie conside-rate două etape complementare, şi nicidecum concurente, ale aceluiaşi proces, în speţă procesul de interpretare.

5. Sintetizarea elementelor constitutive ale modelului filologic3

Sistemul de drept recunoaşte sursa ca fiind fundamentul regulii juridice, al autorităţii şi legitimităţii sale. Interpretarea reprezintă mo-dalitatea unică şi necesară prin care se ajunge la cunoaştere. Această interpretare este de fapt o chestiune de fapt şi prin urmare este pasi-bilă de o cercetare ştiinţifică. Fiecare text nu are decât un singur sens. Acest sens poate fi clar, adică este accesibil în mod evident, sau poa-te fi determinat prin intermediul regulilor metodei filologice. În cen-trul metodei filologice se află persoana autorului textului interpretat.

„[...] l’élément systématique a pour objet le lien intime qui unit les institutions et les règles du droit au sein d’une vaste unité. Le législateur avait devant les yeux cet ensemble aussi bien que les faits historiques, et, pour saisir sa pensée tout entière, nous devons nous expliquer clairement l’action exercée par la loi sur le système général du droit, et la place qu’elle y occupe.”

1 F.C. von Savigny, Traité de droit romain, tome premier, op. cit., pp. 216 şi 217: „L’appréciation du résultat obtenu est, de tous les moyens d’interprétation, le plus aventureux; car l’interprète risque beaucoup d’excéder ses pouvoirs, et d’empiéter sur le domaine de la législation.”

2 G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, contenant dans une première partie l’exposé des principes et dans une deuxième les questions de détail et les controverses, tome premier, op. cit., p. 53.


Oana-Maria Bălan154Ceea ce se urmăreşte este aflarea intenţiei acestuia la momentul redac-tării textului.

Metoda filologică implică două etape solidare şi complementare: interpretarea gramaticală, adică analizarea enunţurilor şi a limbajului în contextul redactării, şi interpretarea tehnică sau logică, bazată pe in-vestigarea voinţei celui care a scris textul respectiv. Aceste două inter-pretări trebuie să ofere un rezultat unic, şi anume acelaşi sens.

În modelul filologic, sensul are mai multe atribute: el este un fapt obiectiv, pozitiv, fiind parte integrantă a realităţii; este un fapt istoric, determinat prin prisma contextului redactării şi este un fapt psiholo-gic, interpretul urmărind a se transpune în gândirea autorului.

În ceea ce priveşte tehnicile de interpretare, modelul filologic cu-noaşte interpretarea istorică, sistematică şi cea care ia în considerare consecinţele legii sau bazată pe echitate. Metoda filologică privilegia-ză analiza istorică. Mijloacele de interpretare sistematică sunt păstra-te însă ele sunt subordonate intenţiei autorului. Intenţia autorului este prezumată a fi coerentă.

Secţiunea a 3-aModelele sociologic şi economic de interpretare

1. Fundamentele modelului sociologic al ştiinţei dreptului

La începutul secolului al XX-lea contextul epistemologic general se va schimba din nou, un nou tip de hermeneutică va gestiona o nouă criză a sensului. Dacă filosofia anterioară fusese centrată pe subiect şi istorie, pe spirit şi conştiinţă, pe ideea libertăţii de acţiune conectată la gândirea raţională, iar autorul operei cuprindea toate aceste aspec-te, către sfârşitul secolului al XIX-lea principiul raţional al filosofiei şi ştiinţei occidentale începe să piardă terenul în favoarea unor „filo-sofii ale declinului”. Este vorba despre filosofia voinţei, un principiu iraţional prin excelenţă, a lui Schopenhauer; filosofia existenţei, iniţi-ată de gândirea lui S. Kierkegaard, anti-filosofia lui Nietzsche; filoso-fia declinului Occidentului, evidenţiată de Spengler; psihologia cen-trată pe inconştient a lui S. Freud sau filosofia istoriei, centrată pe re-laţiile economice, a lui K. Marx. Aceste crize ale culturii occidentale

Interpretarea dreptului 155au ca obiectiv dovedirea împrejurării că în spatele acţiunii umane, nu stau actele unui subiect conştient care se află într-o relaţie transparen-tă atât de determinare cât şi de comunicare cu istoria şi condiţionările sale, ci acte determinate de inconştient. Iar limbajul este cel care legi-timează aceste acte. Potrivit acestor concepţii inovatoare, subiectul în-suşi nu este altceva decât produsul raporturilor sociale şi economice, la Marx; expresia voinţei de putere, la Nietzsche sau rezultatul pro-ceselor inconştiente, la Freud1. Noile tipuri de interpretări se axează pe găsirea unor semnificaţii esenţiale ascunse, aflate dincolo de sensul aparţinând unei conştiinţe auctoriale. Aceste interpretări poartă nume-le de hermeneutici ale suspiciunii2. Paul Ricoeur îi numeşte pe Freud, Marx3 şi Nietzsche, fondatorii acestor filosofii ale declinului, maeştrii suspiciunii (maîtres du soupçon) tocmai datorită faptului că cei trei au ca numitor comun gândirea critică radicală asupra religiei şi moralei tradiţionale4.

În opinia maeştrilor suspiciunii, interpretul nu va mai trebui să se supună textului, ci dimpotrivă va trebui să găsească o modalitate prin care să se devină independent de acesta. De data aceasta, interpretul va avea ca sarcina nu descoperirea a ceea ce autorul a vrut să spună în

1 D. Tucan, Hermeneutica literară şi criza sensului, op. cit., p. 44.2 Căutând sensul textelor dincolo de semnificaţiile de suprafaţă sau dincolo de

semnificaţiile aparţinând unui act conştient al subiectului creator, aceste hermeneutici evidenţiază un caracter contestatar. Prin urmare, hermeneuticile suspiciunii practică, prin descifrarea unui sens opac şi ascuns, un demers de critică ideologică şi culturală.

3 K. Marx a influenţat puternic gândirea sociologică. El a susţinut că, periodic, orice societate cunoaşte, inevitabil, transformări radicale, ceea ce determină manifestarea acţiunilor revoluţionare. În viziunea lui Marx, societatea este un sistem alcătuit din forţe de producţie şi relaţii de producţie. În acest raport, rolul determinant îl au cei ce produc bunuri. Din punct de vedere structural, sistemul social are o bază economică şi o suprastructură juridică, politică, religioasă, artistică. Schimbările sociale depind în mod direct de forţele de producţie, acestea determinând sensul evoluţiei societăţii. Motorul dezvoltării sociale îl reprezintă lupta de clasă pentru că o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie se caracterizează prin existenţa unui conflict între deţinătorii de mijloace de producţie şi cei care îşi vând forţa de muncă proprietarilor.

4 D. Tucan, Hermeneutica literară şi criza sensului, op. cit., p. 45.

Oana-Maria Bălan156momentul redactării, ci ceea ce acesta a ascuns. Rolul interpretării sus-picioase este de a sublinia iluziile conştiinţei1.

Societatea este subiectul final al dreptului2. Regula de drept nu are o existenţă de sine stătătoare, o existenţă reală decât în cadrul unei so-cietăţi. Aceasta deoarece societatea îi asigură mediul de provenienţă, cadrul în care acţionează şi obiectivul pe care trebuie să-l atingă. Prin urmare, regula de drept este parte componentă a contextului social. Dreptul fiind un fapt social, ştiinţa dreptului rezidă în mod logic din sociologie. Se observă astfel cum sociologia preia funcţia istoriei, ace-ea de principiu de cunoaştere ştiinţifică a regulilor istorice. Sensul real şi util al regulii nu se mai regăseşte în trecut, ci în prezent. Investigaţia istorică este redusă, iar sociologia vine să preia funcţia acesteia3.

Contextul social devine un câmp al forţelor în care se confruntă diferite valori şi interese. Dreptul însuşi reprezintă urmarea unei lup-te a intereselor4.

Aceste conflicte colective şi individuale trebuie gestionate. Este nevoie astfel de un „instrument de măsură care să permită elaborarea şi apoi aplicarea normelor juridice într-o manieră justă şi obiectivă”5. Dezideratul enunţat se realizează prin „punerea în balanţă a interese-lor” (mise en balance des intérêts) implicate în cazul concret. Acest

1 Textul reprezintă manifestarea unei conştiinţe, dar nu orice fel de conştiinţă, ci o conştiinţă falsă, mincinoasă, care ascunde ceva.

2 R. von Jhering, L’évolution du droit, traduit sur la 3e édition allemande par O. de Meulenaere, éd. Chevalier-Marescq, Paris 1901, p. 306: „C’est à ce point de vue sociologique que j’ai désigné la Société comme étant le sujet final du droit, en assignant à celui-ci la mission d’assurer les conditions de la vie sociale.”


4 R. von Jhering, L’évolution du droit, op. cit., pp. 173 şi 174: „[...] le droit ne se reconnaît pas comme la vérité, il s’établit par la lutte des intérêts, non par la vertu de raisonnements et de déductions, mais par l’action et l’énergie du vouloir général.” De asemenea, P.V. Eycken, Méthode positive de l’interprétation juridique, Librairie Falk Fils/Félix Alcan, Bruxelles/Paris 1906, p. 8: „[...] le droit [...] est un phénomène social provoqué par le conflit des intérêts.”


Interpretarea dreptului 157proiect rezidă din filosofia utilitaristă a lui Jeremy Bentham şi John Stuart Mill şi din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte.

Jeremy Bentham1 este fondatorul utilitarismului. Ideea centrală a utilitarismului lui Bentham este că orice democraţie trebuie să fie con-struită pe principiul obţinerii „maximului de fericire pentru cel mai mare număr”. Bentham afirmă că utilul este cel care poate aduce feri-cirea unui cât mai mare număr de indivizi2. Democraţia rezultată va fi una în care indivizii îşi urmăresc fiecare interesul3. „Fericirea nu este suma plăcerilor fiecăruia, ci un produs, acela al plăcerii fiecăruia, mul-tiplicată prin fericirea tuturor”4. De aici rezidă faptul că „statul şi drep-tul nu sunt altceva decât un sistem de echilibru între interesele fiecă-ruia şi interesul comunităţii în care noi trăim”5. Interesul general este conceput ca fiind suma intereselor particulare. Pentru a afla dacă o lege este utilă, şi prin urmare justă, interpretul va trebui să pună în ba-lanţă avantajele şi dezavantajele ce le implică acea lege. în acest con-text, legislaţia devine o „ştiinţă a calculelor morale”6. Politica utilita-ristă se reduce astfel la o analiză costuri-beneficii ale efectelor decizi-ilor politice şi implicit ale regulilor juridice care nu sunt altceva decât instrumentul prin care se materializează aceste decizii. Sarcina reali-zării acestei analize, acestui calcul îi revine legiuitorului.

Pentru Auguste Comte7, filosofia reprezintă „sistemul general al concepţiilor umane”. Sociologia este ştiinţa fundamentală8 pentru că

1 J. Bentham a fost un jurist, filosof şi reformator social englez.2 G. Tusseau, Jeremy Bentham et les droits de l’homme: un réexamen în Revue

trimestrielle des droits de l’homme no. 50/2002, Bruylant, Bruxelles, pp. 420 şi 421.3 N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia dreptului. Marile

curente, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p. 356.4 Ibidem, p. 362.5 Idem.6 J. Bentham, De l’influence des temps et des lieux en matière de législation

în Principes de législation et d’économie politique, Guillaumin, Paris 1888, p. 271 citat de P.V. Eycken, Méthode positive de l’interprétation juridique, op. cit., p. 79. P.V. Eycken a fost unul dintre discipolii lui F. Gény.

7 Isidore Marie Auguste François Xavier Comte a fost un sociolog şi filosof francez.

8 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridi-que, op. cit., p. 444: „Le système positiviste place en effet la sociologie au sommet

Oana-Maria Bălan158prin intermediul ei se instaurează pozitivitatea1. Cunoaşterea se rea-lizează prin observaţie2. Prin urmare, filosofia pozitivă este orientată spre utilitate. Sociologia concepută de Comte „are ca fundament ob-servaţia strictă a fenomenelor sociale, mergând până la stabilirea legi-lor ce le întemeiază, fără însă a se întreba de cauza primară a acestora sau de finalitatea lor”3.

2. Interpretarea şi Şcoala cercetării libere4

Sociologii, precum jusnaturaliştii, îşi propun să fondeze o nouă ştiinţă a dreptului bazată pe observaţie, măsură şi calcul. În opinia lor, raţionamentul juridic nu constă în interpretarea textelor, ci în aflarea efectelor ce le produc aceste texte.

Adepţii modelului sociologic s-au văzut în situaţia de a găsi o mo-dalitate de a îmbina aplicarea unei astfel de metode cu respectul dato-rat autorităţii legilor5.

Sociologia juridică, noua ştiinţă6, critică concepţia tradiţiona-lă potrivit căreia dreptul este un sistem coerent şi complet de reguli

de l’édifice des sciences, comme correspondant au stade le plus avancé de l’évolution des connaissances.”

1 N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, op. cit., p. 369.

2 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, op. cit., p. 408: „Pentru Auguste Comte, trebuie să se înlăture din ştiinţă tot ce este speculaţie nesigură a raţiunii; orice cercetare ştiinţifică trebuie să pornească de la observaţia concretă, de la ceea ce este sigur. Numai astfel se poate clădi în mod serios ştiinţa cu toate construcţiile ei.” De asemenea, L.S. Rocha, Le destin d’un savoir: une analyse des origines de la sociologie du droit au Brésil în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988, p. 117.

3 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, op. cit., p. 371.

4 L’école de la libre recherche. 5 Legea rămâne o manifestare a voinţei legiuitorului.6 M. Chiba, Note sur la sociologie juridique au Japon în Droit et Société. Revue

internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988, p. 126.

Interpretarea dreptului 159abstracte. În ceea ce priveşte interpretarea, ei nu contestă regulile de interpretare exegetice1.

În 1899, François Gény publică Méthode d’interprétation et sources en droit privé. Această lucrare urmează să devină o capodoperă, fiin d cu adevărat revoluţionară din punct de vedere intelectual2. Autorul atacă şcoală exegezei3, contestând ideea potrivit căreia legea prevede toate situaţiile de fapt. Această concepţie este greşită pentru că dreptul se caracterizează prin dinamică. Iar cercetarea intenţiei de altă dată a legiuitorului ar anula această dinamică. Mai mult, în opinia juristului francez, istoria şi doctrina justifică recurgerea la metoda cercetării libere (la méthode de la libre recherche scientifique). Potrivit acestei metode, dacă legea trebuie aplicată şi aceasta este neîndestulătoare, trebuie ca interpretul să caute în mod liber soluţiile corecte ţinând cont de dificultăţile ce le presupune respectivul text al legii. Prin urmare, metoda propusă de Gény poate fi sintetizată în deviza: Par le Code Civil, mais au-delà du Code Civil.

În încercarea de „a se înţelege”, cultura europeană îşi caută origi-nile, recurgând de fiecare dată la trecutul său. Adepţii acestei concep-ţii consideră că orice ştiinţă juridică nu este altceva decât istoria drep-tului, pentru că în cele din urmă, orice cunoaştere are caracter istoric şi debutează cu începutul său. Astfel că cercetătorul, trebuind să caute sursa, adică originea regulii, va realiza o restaurare a realităţii istorice. Această realitate istorică trece în mod necesar şi inevitabil printr-o in-terpretare, iar definirea ştiinţifică a metodei îi va reveni filologiei. Prin urmare, activitatea ştiinţifică în general şi cea a juristului în particular va avea ca şi componente, pe de o parte, sursele ca şi obiect, iar pe de altă parte, interpretarea ca şi metodă. Şi aceasta deoarece juristul caută să afle sensul real şi domeniul de aplicare al regulii juridice. Proiectul


2 N. Bobbio, François Gény: una prefazione în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano 1992, p. 181.

3 B. Oppetit, François Gény et le droit naturel în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., pp. 94-98.

Oana-Maria Bălan160propus de Gény contestă acest demers istoric şi filologic. După păre-rea sa, cercetarea este „liberă” pentru că este independentă faţă de au-toritate, şi ştiinţifică, deoarece se detaşează de interpretarea textelor în mod tradiţional, şi acordă întâietate investigaţiei directe a elementelor obiective ale realităţii. Practic, Gény critică metoda tradiţională. Pe scurt, critica metodei tradiţionale1 are ca şi obiectiv principal arătarea că soluţia ştiinţifică pentru cazurile concrete nu trebuie căutată printre sursele formale şi tehnicile de interpretare2.

Programul ştiinţific al lui François Gény se poate rezuma la trei aspecte3: reînnoirea proiectului de construire a unei ştiinţe exacte a dreptului, prin intermediul criticii metodei tradiţionale; definirea mo-delului sociologic al libertăţii de cercetare şi al metodei de echilibra-re a intereselor, prin raportare îndeosebi la filosofia pozitivistă a lui August Comte; şi soluţia propusă de Gény la problema delicată a ar-monizării libertăţii de cercetare cu interpretarea surselor ce sunt impe-rative într-un sistem de drept pozitiv4.

Gény se alătură tendinţei moderne de a construi dreptul ca ştiinţă, adică dreptul să aibă ca fundament raţiunea, şi nu autoritatea. Această viziune se opunea concepţiei medievalilor ce admiteau ca şi funda-ment al cunoaşterii dreptului, puterea coercitivă a textelor autentice, ce le-au fost lăsate moştenire de tradiţie şi care sunt de altfel, singure-le recunoscute în mod oficial ca pe deplin adevărate. Însă revoluţia şti-inţifică5 rupe acest regim.

1 Referitor la critica metodei tradiţionale, a se vedea J.L. de los Mozos, Algunas reflexiones a proposito de la teoria de la interpretación en la obra de François Gény în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., pp. 127-133.

2 B. Frydman, Le projet scientifique de François Gény în C. Thomasset, J. Vanderlinden, P. Jestaz, François Gény, mythe et réalités 1899-1999. Centenaire de Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif – Essai critique, Éditions Yvon Blais/Dalloz y Bruylant, Québec/Paris 2000, pp. 214 şi 215.

3 B. Frydman, Le projet scientifique de François Gény, op. cit., pp. 216 şi 217.4 B. Oppetit, François Gény et le droit naturel, op. cit., p. 113.5 Această revoluţie ştiinţifică nu s-a rezumat la sfera dreptului, ci dimpotriva

ea s-a manifestat în cele mai diverse domenii, precum astronomie, fizică, medicină, filosofie, teologie.

Interpretarea dreptului 161Şcoala exegezei reţine cu titlu de principiu că fiecare text nu are

decât un singur sens. Acest sens poate să fie ori clar de prima dată, ori determinabil ştiinţific. Această determinare ştiinţifică se realizea-ză, conform metodei exegezei, prin raportare la voinţa istorică a le-giuitorului, adică la intenţia reală a acestuia din momentul normării. Gény devine „criminalul acestei metode de interpretare”1, apreciin-du-se că lucrarea sa Méthode d’interprétation et sources en droit po-sitif nu face altceva decât „să semneze actul de deces al şcolii exege-zei, care domnise în secolul al XIX-lea”2. În pofida acestor aprecieri, juristul francez nu combate metoda filologică de interpretare a texte-lor legale, mai mult el se declară un adevărat apărător. Acest aspect re-zidă din viziunea pe care acesta o are privitor la conceptele de „lege” şi de „interpretare”.

În concepţia sa, legea3, acel factor ce asigură ordinea socială4, este „expresia unei voinţe, ce emană de la o persoană sau un grup de persoane”5. Această voinţă se impune „în virtutea puterii deţinu-te de autorii ei”6. Astfel că între textul legal şi voinţa în urma căreia

1 B. Frydman, Le projet scientifique de François Gény, op. cit., p. 218.2 Idem.3 V.V. Georgescu, Puterile acordate judecătorului prin Noul Cod civil în

Pandectele Române partea a III-a, 1940, p. 28: „Legea, după cum observă Gény de atâtea ori, este o operă de voinţă, iar interpretul va căuta în primul rând să discearnă în ţesătura ei complexă, nu ceea ce ar trebui în genere, adică pur şi simplu în mod raţional, să voiască un legislator, ci mai ales ceea ce el a voit la un moment dat şi o anumită împrejurare. Judecătorul nu trebuie să înţeleagă legea în mod pur logic, ci în sensul istoric şi social al voinţei legiferatoare aplicată la fapte.”

4 J. Carbonnier, Postface în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., p. 539.

5 F. Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit positif, 2e édition revue et mise au courant, 2 tomes, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris 1919, p. 405: „l’expression d’une volonté, émanée d’un homme ou d’un groupe d’hommes à la lumière de leur intelligence.” De asemenea, G. Timsit, Gény, le juge et le silence în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., pp. 150 şi 151.

6 Ibidem, p. 243.

Oana-Maria Bălan162a rezultat, se naşte o legătură inseparabilă1: textul de lege constitu-ie „forma”2 şi voinţa „esenţa”3 legii. Fără voinţă, textul nu ar fi decât „un vid”4.

Interpretarea legii scrise nu presupune niciun fel de libertate, dim-potrivă ea va cere interpretului supunere totală5. De aceea, „a interpre-ta legea este pur şi simplu a căuta conţinutul voinţei legislative cu aju-torul formulei6 în care este conţinută”7. Această definiţie a interpre-tării se bazează pe o concepţie generală a limbajului8, şi în consecin-ţă „precum orice limbaj uman, cuvântul legii nu este decât un instru-ment, ce are ca scop manifestarea gândirii celui care vorbeşte, pentru a trezi o gândire adecvată celor ce le este destinat”9. Prin urmare, sar-cina interpretului va fi doar de a încerca a „reconstitui această voinţă în starea ei pură”10.

Gény preia mijloacele tehnice de reconstrucţie a voinţei, specifice modelului filologic, şi anume interpretarea gramaticală şi interpreta-rea logică. Precum la exegeţi, etapa logică presupune descoperirea stă-rii de spirit a autorului. Interpretul va trebui „să se plaseze” în trecut, în ziua creării legii, fără însă a ţine cont de evoluţiile ulterioare11. El nu se va referi în consecinţă decât la ceea ce autorii au ştiut în realitate

1 Ibidem, pp. 284-285.2 Ibidem, p. 241.3 Ibidem, p. 264.4 Idem.5 Ibidem, p. 70.6 În acest context, termenul formulă are înţelesul de text legislativ.7 F. Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit positif, op. cit., p. 265:

„interpréter la loi revient simplement à chercher le contenu de la volonté législative à l’aide de la formule qui l’exprime.”

8 P. Kayser, La vie et l’oeuvre de François Gény în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., p. 67.

9 F. Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit positif, op. cit., p. 277: „comme tout langage humain, le verbe de la loi n’est qu’un instrument, destiné à manifester la pensée de celui qui parte, pour éveiller une pensée adéquate chez ceux à qui il s’adresse”.

10 Ibidem, p. 264: „reconstituer cette volonté dans sa pureté et son énergie premières”.

11 Ibidem, pp. 269-275.

Interpretarea dreptului 163şi au vrut să zică prin intermediul acelei legi1. Aflarea voinţei reale a autorului trebuie să ţină cont de anumite elemente exterioare textului. Mai mult, aflarea în totalitate a acestei voinţe depinde de considerarea acestor elemente extrinseci2. Elementele exterioare se referă la lucră-rile pregătitoare, la circumstanţele sociale care au determinat naşterea legii, la formarea profesională a autorilor legilor, la influenţele la care au fost supuşi. Toate aceste elemente concură la aflarea stării de spirit istoric al legiuitorului (l’état d’esprit historique du législateur)3.

Concluzionând, interpretarea legii, ca expresie a voinţei legiuito-rului, la Gény, comportă pentru început analizarea termenilor textu-lui, adică etapa gramaticală sau literală, apoi cercetarea istorică şi psihologică a stării de spirit reale a autorului în momentul redactării textului, ţinând cont de circumstanţele elaborării sale, adică etapa lo-gică sau tehnică.

2.1. Postulatul plenitudinii legii scrise şi recurgerea exclusiv la logică

Gény consideră că toate carenţele metodei tradiţionale rezidă din considerarea că legea scrisă cuprinde soluţiile la orice caz con-cret4. Juristul francez denumeşte această dogmă postulatul plenitudinii

1 Ibidem, p. 268.2 Ibidem, p. 287: [éléments extérieurs au text] „en contact intime avec lui et sans

lesquels ce texte resterait muet ou ne révélerait que fort incomplètement la volonté qu’il recouvre.”

3 Ibidem, pp. 288 şi 289.4 B.A. Wortley, La théorie des sources en droit privé positif de François Gény

considérée dans son rapport avec la jurisprudence anglaise în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiques actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris 1934, p. 19; Eugenio di Carlo, Il diritto naturale nel sistema di interpretazione di F. Gény în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome III: Aspects historiques et philosophiques, Librairie Edouard Duchemin, Paris 1977, pp. 234-236; P. Grossi, Pagina introductiva (Ripensare Gény) în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., p. 20.

Oana-Maria Bălan164necesare a legislaţiei scrise (le postulat de la plénitude nécessaire de la législation écrite)1.

Însă acest postulat nu este decât o ficţiune pentru că legea, pre-cum orice manifestare a voinţei umane, este imperfectă şi incomple-tă. Autorii legii nu au putut învedera toate situaţiile concrete viitoare2. Interpretul, atribuind legii o rezolvare pe care autorii nu au avut-o în vedere la momentul redactării legii, depăşeşte limitele competenţe-lor sale. Interpretul nu dă curs decât subiectivităţii sale3. Prin urmare, această interpretare nu are nici legitimitate şi nici valoarea ştiinţifică4.

Atunci când metoda filologică nu conduce la descoperirea voinţei reale a legiuitorului istoric, interpretul trebuie să admită această îm-prejurare şi să recurgă la altă metodă5.

Gény nu este de acord cu existenţa unui sistem juridic complet a priori. În opinia lui, un asemenea sistem nu este posibil6. De altfel, postulatul plenitudinii legii îl face pe interpret să nu mai considere le-

1 F. Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit positif, op. cit., p. 199; P. Vasilesco, L’œuvre de M.F. Gény et ses résultats în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiques actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris 1934, p. 51: „En concentrant tout le mouvement du droit dans le contenu de la loi, l’interprétation classique suppose que le législateur, au moment où il légifère, peut tout prévoir, que la loi par conséquent envisage tous les besoins sociaux présents et futurs.”

2 Ibidem: „Mais cette présomption est une fiction: le législateur ne pense qu’aux quelques besoins impérieusement affirmés au moment où il légifère, sa volonté est restreinte à cet acte législatif. Ensuite, la logique est un admirable moyen d’interprétation, mais la méthode classique en a abusé, en encadrant la vie juridique dans les formes logiques réduites, établies a priori.”

3 Ibidem, pp. 51 şi 52.4 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., p. 470.5 F. Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit positif, op. cit., pp. 302

şi 303: „il ne saurait y avoir place pour l’interprétation proprement dite de la loi et il faut recourir à une autre branche de la méthode.”

6 De aceea, el consideră codificarea ca fiind rezultatul unor iluzii raţionaliste ale sec. al XVII-lea, cât şi urmarea aplicării metodei geometrice. Gény şi contemporanii lui vor prelua modelul modern de concepere a dreptului fundamentat pe raţiune şi ştiinţă, şi nu pe autoritatea textului. În acest sens, ei vor propune un model sociologic al ştiinţei dreptului.

Interpretarea dreptului 165gea ca fiind un fapt istoric şi psihologic determinat, adică o voinţă ma-nifestată în circumstanţe anume. Dispoziţiile legislative devin prin-cipii abstracte la al căror înţeles interpretul ajunge prin folosirea teh-nicilor logicii, mai precis deducţia şi inducţia. În practică, recursul la logică nu e soluţia corectă pentru că raţionamentul juridic nu se asea-mănă cu un silogism sau cu o teoremă1. Raţionamentul juridic este in-fluenţat de realităţile vieţii sociale2. Aceste schimbări permanente ale realităţilor sociale sunt cele care determină instituţiile juridice. Legile vieţii nu sunt aceleaşi cu legile logicii. Orice cunoaştere pur ştiinţifică a dreptul îşi are originile în natura lucrurilor, căci orice ştiinţă se ba-zează pe observarea elementelor obiective ale realităţii. Iar principiile şi construcţiile metodei tradiţionale sunt rezultatul a două abstracţii, şi anume textele juridice (principiile abstracte) şi regulile logicii (raţio-namentele logice). Se poate observa astfel că acestea nu interacţionea-ză cu realitatea empirică. Astfel că principiile abstracte şi raţionamen-tele logice nu conduc decât la soluţii juridice greşite care nu răspund necesităţilor realităţii sociale3.

Din cele enunţate mai sus rezultă că metoda tradiţională are ca fundament postulatul plenitudinii legii, că mijloacele metodei tradiţi-onale sunt principiile abstracte şi logica şi că urmările aplicării acestei metode constau în inadaptarea la necesităţile sociale4.

2.2. Libertatea de cercetare ştiinţificăUna din problemele epistemologice pe care le ridică metoda lui

Gény este aceea a dificultăţii pentru judecător de a armoniza, în ca-drul unui regim de drept pozitiv, practica libertăţii de cercetare ştiin-ţifică în luarea deciziilor judiciare cu interpretarea surselor obligato-rii. Cu alte cuvinte, ce greutate are, din perspectiva unei jurisprudenţe

1 P.V. Eycken, Méthode positive de l’interprétation juridique, op. cit., p. 257: „C’est méconnaître l’essence même du droit, c’est verser dans une erreur complète que de vouloir, au nom de la logique, faire de la jurisprudence la mathématique du droit.”

2 Aceste realităţi sunt de natură economică, politică, psihologică sau socială.3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., p. 473.4 Idem.

Oana-Maria Bălan166pur ştiinţifice, autoritatea textelor juridice obligatorii? Răspunsul atri-buit de Gény la această problemă este soluţia propusă de Spinoza, aceea a compromisului între autoritatea textelor şi raţionalitatea şti-inţifică. Raţionamentul ce l-a condus pe Spinoza la acest compromis pleacă de la contestarea concepţiei tradiţionale potrivit căreia filoso-fia, adică raţiunea este subordonată teologiei, adică autorităţii textului biblic. Contestând această viziune, Spinoza consideră că între aceste două discipline există o perfectă independenţă şi că la rândul lor, fieca-re dintre acestea are „regatul” său, fără a fi nevoie ca una dintre să fie subordonată celeilalte. Astfel că teologia are în vedere numai supune-rea şi se bazează pe interpretarea poruncilor biblice, în timp ce ştiinţa se adresează în mod exclusiv raţiunii şi se bazează pe explorarea natu-rii lucrurilor. Mai mult, pentru a-i asigura ştiinţei un câmp de aplicare autonom şi inviolabil, Spinoza stabileşte în mod strict limitele inter-pretării legitime. Astfel că aceasta nu poate avea ca obiect decât stabi-lirea sensului exact al textului aşa cum se degajă el în mod clar din in-tenţia istorică a autorilor lui. Preluând acest model de separaţie, Gény îl aplică libertăţii cercetării ştiinţifice şi interpretării surselor. Acestea vor constitui două metode diferite, complet independente care se bu-cură în acelaşi timp de supremaţie1.

În mod concret, judecătorul confruntat cu soluţionarea unui caz concret va fi ţinut, în primă fază, de aflarea dacă o lege sau eventual o cutumă este aplicabilă în acea speţă. Acest lucru îl va realiza, bineînţe-les, prin cercetarea surselor de drept. Dacă ajunge la concluzia că exis-tă o lege incidentă cazului analizat, judecătorul va trebui să facă apli-carea în mod strict a acelei reguli. Dimpotrivă, dacă nu găseşte vreo normă aplicabilă litigiului respectiv, el va trebui să constate în mod clar existenţa unei lacune şi să facă apel în mod exclusiv la libertatea cercetării ştiinţifice pentru a descoperi soluţia2. În această ultimă situ-aţie, judecătorul este adevăratul autor al deciziei, tocmai pentru că în luarea acestei decizii el face uz de o putere discreţionară de apreciere,

1 B. Frydman, Le projet scientifique de François Gény, op. cit., p. 227.2 Judecătorul este obligat să dea o soluţie şi în situaţia în care nu are o regulă

concretă aplicabilă speţei analizate, în caz contrar s-ar face vinovat de denegare de dreptate.

Interpretarea dreptului 167adică o libertate de cercetare ştiinţifică1. El încetează a mai fi „purtă-torul de cuvânt” al legiuitorului. Judecătorul îşi va fundamenta deci-zia, nu pe autoritatea textelor, ci pe aprecierea personală şi discreţio-nară a faptelor concrete. Gény recunoaşte astfel un rol creativ decizi-ei judecătoreşti2. Prin urmare, decizia va fi obţinută pe două căi diferi-te, care deşi coexistă, nu se amestecă. Este vorba, pe de o parte, de in-terpretarea surselor obligatorii potrivit metodei filologice şi pe de altă parte, de cercetarea naturii lucrurilor şi punerea în balanţă a interese-lor, conform principiilor libertăţii cercetării ştiinţifice. Ceea ce trebu-ie reţinut este că libertatea cercetării ştiinţifice nu înlocuieşte interpre-tarea legilor scrise. Ea decât o completează. Judecătorul va trebui să fie uneori un exeget fidel al textelor, iar alteori un cercetător ce se bu-cură de libertate ştiinţifică în analizarea realităţii sociale3. Deşi în pri-mă fază, aceste două ipostaze ale judecătorului se află în antiteză, ele nu se exclud reciproc. Mai mult, ele sunt ţinute să coabiteze. În aceas-ta constă compromisul propus de Gény, în partajarea spaţiului juridic în două sfere adiacente. Totuşi cele două metode nu sunt întotdeauna pe picior de egalitate dacă avem în vedere faptul că interpretarea po-trivit surselor de drept se impune, are prioritate, şi este una limitată, în timp ce metoda libertăţii în cercetare se aplică în subsidiar, dar este una nelimitată4.

Gény apreciază că ansamblul legilor scrise nu poate forma un sistem juridic complet şi de aceea trebuie considerat ca fiind decât o

1 Construcţia putere dicreţionară de apreciere va fi înlocuită de Gény, odată cu revizuirea şi republicarea operei sale Méthode d’interprétation et sources en droit positif, cu sintagma libertatea de cercetare ştiinţifică.

2 P. Costa, L’interpretazione della legge: François Gény e la cultura giuridica italiana fra ottocento e novecento în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., p. 380.

3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, op. cit., p. 485: „Entre l’exégète borné et le sociologue appliqué, Gény ne cache pas où va sa préférence. Le juge de la libre recherche représente, à l’intérieur du monde juridique, la figure du savant positif, sûr de lui et de sa science et qui, à ce titre, revendique l’exercise des responsabilités et du pouvoir, au nom de l’intéret général et du progrès.”

4 B. Frydman, Le projet scientifique de François Gény, op. cit., p. 228.

Oana-Maria Bălan168sursă limitată a dreptului. Însă după ce va epuiza această sursă, judecă-torul va avea libertatea să exploreze întreaga realitate socială1.

Această soluţie propusă de juristul francez va fi combătută de Paul Vander Eycken în lucrarea sa Méthode positive de l’interprétation ju-ridique. Precum mentorul său, Vander Eycken a apreciat că sursa ade-vărată a dreptului se află în realitatea socială2. Însă spre deosebire de acesta, el va încerca să unească cele două componente ale metodei lui Gény pe care acesta din urmă le-a considerat întotdeauna separa-te. În acest scop, el a inversat ordinea, şi anume: judecătorul va înce-pe prin stabilirea stării de fapt a litigiului. De asemenea, va face apli-carea principiului soluţionării cazului concret în funcţie de scopul so-cial3, precum însuşi legiuitorul4. Judecătorul va trebui să analizeze in-teresele prezente şi să le ierarhizeze în funcţie de valoarea lor socia-lă. Valoarea lor socială este determinată de capacitatea intereselor de a contribui la realizarea echilibrului în societate5. Abia apoi judecăto-rul va confrunta rezultatul acestei cercetări libere cu sursele de drept. Aceste surse formale ale dreptului vor fi consultate de interpret în or-dine descrescătoare a ierarhiei surselor (legi, lucrări pregătitoare, cu-tume, jurisprudenţă, doctrină). Este prezumat că legea evidenţiază cel mai mult scopul social6. Mai precis, el va căuta acea sursă de drept ce verifică soluţia rezultată din aprecierea scopului social şi a interese-lor prezente. Practic el va avea ca sarcină confirmarea acelei soluţii de

1 E. Gaudemet, L’œuvre de Saleilles et l’œuvre de Gény en méthodologie juridique et en philosopgie du droit în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiques actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris 1934, p. 11.

2 P. Costa, L’interpretazione della legge: François Gény e la cultura giuridica italiana fra ottocento e novecento, op. cit., p. 379.

3 P.V. Eycken, Méthode positive de l’interprétation juridique, op. cit., p. 354. 4 P.V. Eycken, Méthode positive de l’interprétation juridique, op. cit., pp. 250

şi 251: „[...] il faut, pour interpréter la loi, procéder de la même manière que pour la créer. Le travail de l’interprétation doit consister à refaire la loi, à la reconstituer. L’interprète doit même être quelques fois plus conscient que le créateur; car la création peut être instinctive, spontanée, l’interprétation ne saurait l’être.”

5 P.V. Eycken, Méthode positive de l’interprétation juridique, op. cit., pp. 74 şi 75: „La valeur des choses [...] est la proportion dans laquelle elles contribuent à la réalisation de l’équilibre, c’est-à-dire du but. [...] En matière juridique, c’est l’intéret de la société qui est déterminant.”

6 Ibidem, p. 119.

Interpretarea dreptului 169către un text de lege1. Alegerea sursei ce verifică soluţia ştiinţifică va depinde de mai multe criterii, precum: claritatea obiectivului urmărit de lege, pertinenţa aplicării sale în speţa concretă cât şi opinia publică. Vander Eycken, prin urmare, spre deosebire de Gény, oferă judecăto-rului posibilitatea de a-şi menţine soluţia chiar împotriva surselor for-male ale dreptului, argumentând că această soluţie se sprijină pe opi-nia publică2.

Modelul sociologic s-a răspândit în Europa3, mai ales în Germania odată cu Şcoala Freirecht şi în Statele Unite4, doctrinari precum B.N. Cardozo şi R. Pound au pus bazele Şcolii sociological jurisprudence. Se considera că această metodă sociologică, având ca fundament cu-noaşterea faptelor sociale şi tinzând să satisfacă nevoile sociale, este indispensabilă procesului legislativ.

Teoria lui Gény nu a fost îmbrăţişată de jurisprudenţă5. I s-a re-proşat că a determinat o revoluţie care nu are un sfârşit („une révolu-tion inachevée”), că teoria lui se bazează pe echivocuri. După Gény,

1 Ibidem, p. 66.2 Ibidem, p. 127.3 Pentru studiu elaborat privind influenţa proiectului propus de Gény în Spania,

a se vedea B. Clavero, El metodo entre infieles o el codigo en España în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., pp. 271-317. De asemenea, J.M. de la Cuesta Saenz, Reflejo del pensamiento de F. Gény sobre la costumbre en la doctrina civilista española în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., pp. 319-350.

4 C. Petit, „A Contributor to the Method of Investigation”. Sobre la fortuna de Gény en America în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., pp. 201-269. Pentru opinia contrară, a se vedea J. Mayda, Gény and the Common-LawWorld: thirty Years later în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., p. 194. În ceea ce priveşte impactul gândirii lui Gény asupra culturii juridice din Brazilia, a se vedea M. Reale, Gény na cultura juridica brasileira în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., pp. 351-365.

5 În acest sens, a se vedea C. Atias, L’essai d’épistemologie juridique de François Gény: un chapitre oublié de „Science et technique” în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, op. cit., p. 87.

Oana-Maria Bălan170interpretarea nu se bucură de libertate decât în măsura în care ea nu este constrânsă de sursele formale ale dreptului pozitiv. Jurisprudenţa este astfel supusă legii progresului şi constituie „sămânţa viitorului” („le levain de l’avenir”). Judecătorul nu devine legiuitor chiar dacă de multe ori este confruntat cu situaţia de a interpreta în mod liber textul respectiv. În acest sens, Saleilles afirma „au-delà du Code civil, mais par le Code civil”1.

Fig. nr. 5: Etapele interpretării la Vander Eycken2

Evoluţia umanităţii

Metoda de interpretare Disciplina Obiectul

etapa teologică literală gramatică cuvinte

etapa metafizică logică logică voinţă

etapa pozitivă teleologică ştiinţă socială realitate

În etapa teologică, regula de drept se confundă cu textul propriu-zis. Interpretarea literală domină. Necesitatea de certitudine şi de res-pect faţă de credinţă determină un cult al literei textului.

În etapa metafizică, se consideră că dreptul denotă voinţa legiui-torului. De aceea se doreşte aflarea acestei voinţe şi respectarea ei în mod absolut. În această etapă se încadrează Şcoala exegezei.

Etapa pozitivă se caracterizează prin faptul că umanitatea se axea-ză pe ştiinţă. Regula de drept încetează a mai fi „prizoniera” literei sau a spiritului. Ea este căutată în condiţiile materiale ale societăţii, în re-alităţile sale sociale. Intenţia legiuitorului este redusă la un simplu cri-teriu de determinare a acestor realităţi.

1 J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, p. 268.2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., p. 476.

Interpretarea dreptului 171Fig. nr. 6: Interpretare vs. Libertatea cercetării ştiinţifice la Gény1

Interpretarea Libertatea cercetării

obiect surse formalenatura lucrurilor, realitatea socială

obiectivăelemente legi scrise faptele sociale

natura elementelor abstract naturalstatutul epistemologic tehnic ştiinţă

disciplina hermeneutică şi logică sociologie aplicatăautorul real al

normei legiuitorul judecător

fundamentul normei voinţa raţiune

statutul judecătorului supunerea faţă de autoritate libertate

domeniul de aplicare cu prioritate, dar limitată

ulterior, dar nelimitată

3. Sintetizarea elementelor constitutive ale modelului sociologic2

Libertatea cercetării ştiinţifice sau metoda sociologică constructi-vă nu reprezintă o tehnică de interpretare, ci un mod de calcul, o me-todă de clasificare. Această metodă se bazează pe punerea în balanţă a intereselor. Aceste interese sunt fie cuantificate în perspectiva maxi-mizării lor, fie ordonate în vederea stabilirii şi menţinerii unui echili-bru social.

1 Ibidem, p. 483. 2 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., pp. 493-495.

Oana-Maria Bălan172Modelul sociologic se caracterizează prin refuzul considerării,

precum modelul geometric, că sistemul juridic, format din norme abs-tracte deduse unele din altele, este univoc, coerent şi complet. Prin ur-mare, modelul sociologic înlocuieşte paradigma logică a acestui sis-tem de drept cu paradigma dinamică determinată de realităţile sociale.

Metoda filologică rămâne, şi în modelul sociologic, metoda de re-alizare a interpretării. Aflarea voinţei istorice a autorului este conside-rată singura metodă legitimă de înţelegere a textelor.

Potrivit lui Gény, interpretarea surselor formale se realizează cu prioritate, se impune judecătorului, dar este una limitată. Gény propu-ne o marginalizare a surselor. De cele mai multe ori, decizia judecăto-rului are la bază libera sa apreciere a faptelor sociale.

În ceea ce-l priveşte pe Vander Eycken, acesta apreciază că surse-le formale au ca şi rol confirmarea soluţiei obţinută de judecător prin intermediul liberei cercetări ştiinţifice.

4. Modelul economic de interpretare

Modelul economic, în versiunea neo-liberală a Şcolii de la Chicago, îşi propune reglarea mişcărilor sociale prin mecanismul pre-ţului. Reglarea acestor interacţiuni conduce la un echilibru. Acest echilibru este dat de un raport optim între resursele alocate şi maximi-zarea beneficiilor.

În acest context, normele juridice au ca şi funcţie oferirea de so-luţii pentru realizarea unui echilibru economic. Sesizat cu rezolvarea unui litigiu, judecătorul va trebui să realizeze o analiză economică. Astfel, el va trece la evaluarea economică a intereselor concurente şi va urmări maximizarea avantajelor şi alocarea optimală a resurselor. Prin intermediul unei interpretări „corectoare” (interprétation correc-trice), judecătorul va putea limita aplicarea legilor care produc conse-cinţe negative din punct de vedere economic1.

1 Ibidem, pp. 495-522.

Interpretarea dreptului 1735. Sintetizarea conceptelor de regulă juridică şi de interpretare

în cadrul teoriei moderne de interpretare

Modelul geometric concepe dreptul ca fiind un sistem logic de re-guli generale şi abstracte. Acest sistem este unul univoc, coerent şi complet. Aplicarea dreptului se realizează prin intermediul silogismu-lui judiciar.

Modelul filologic concepe regulile juridice ca fiind conduite obli-gatorii. Interpretarea legilor presupune investigarea voinţei legiuito-rului. Activitatea de interpretare implică analiza morfo-sintactică a textului propriu-zis şi a circumstanţelor istorice în care a fost redactat.

Modelele sociologic şi economic consideră dreptul un instrument de reglare a societăţii. Societatea este concepută ca un mediu în care se confruntă diferite interese antagonice. Raţionamentul judiciar im-plică punerea în balanţă a intereselor în vederea obţinerii unui echili-brului în societate şi a maximizării profiturilor.

Obiectul interpretării, în teoria modernă, este reprezentat de ches-tiunile de fapt. Sensul textului corespunde intenţiei autorului său. ast-fel că sensul unei legi va corespunde voinţei legiuitorului.

În ceea ce priveşte metodele de interpretare juridică, avem în ve-dere două situaţii. Dacă textul de lege este clar, atunci judecătorul tre-buie să se limiteze în a-l aplica în mod strict. Dacă norma juridică este obscură, judecătorul, fie poate cere suveranului sau legiuitorului să precizeze adevăratul sens al normei în discuţie (interpretarea autenti-că), fie să caute să stabilească, cu ajutorul metodei filologice, intenţia reală a autorului.

CAPITOLUL IIIREINVENTAREA CONTEMPORANĂ A

INTERPRETĂRII1

Secţiunea 1Modelul normativist de interpretare

1. Linguiturn, turnura interpretativă şi pragmatic turn

„Turnura lingvistică” (linguistic turn sau le tournant linguistique) a reprezentat o etapă a filosofiei occidentale. Principala sa caracteris-tică a constat în analizarea relaţiei dintre filosofie şi limbaj. Limbajul este considerat calea de acces obligatorie către cunoaştere a tuturor as-pectelor umanităţii.

Turnura lingvistică plasează limbajul şi comunicarea în centrul gândirii ştiinţifice şi tehnice2.

Ludwig Wittgenstein3 este unul dintre reprezentanţii de seamă ai turnurii lingvistice. Pornind de la critica logicii clasice, Wittgenstein a evidenţiat importanţa limbajului şi a gândirii în descrierea ştiinţi-fică a lumii. Teoria sa are ca şi pilon central absolutizarea vorbirii.

1 O.-M. Bălan, Reinventarea contemporană a interpretării juridice, în Pandectele Române nr. 2/2012, pp. 52-64.

2 G.G. Granger, A quoi sert l’Epistémologie? în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 20/21-1992, p. 41; E. Landowski, Introduction în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988, p. 10.

3 Ludwig Josef Johann Wittgenstein a fost un filosof austriac care s-a remarcat prin contribuţiile aduse în domeniul filosofiei limbajului. Pentru o viziune amplă asupra conceptului de filosofie a limbajului în Italia, a se vedea P. Becchi, Enunciati, significati, norme. Argomenti per una critica dell’ideologia neoscettica în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 1-14.

Interpretarea dreptului 175Wittgenstein apreciază valoarea cuvintelor numai în măsura în care acestea devin folositoare ca mijloace de comunicare.

În ceea ce priveşte interpretarea, consecinţele acestei turnuri ling-vistice sunt importante, fiind comparate cu cele produse de revoluţia ştiinţifică modernă1. Potrivit teoriei semnificaţiei2, interpretarea are ca şi funcţie determinarea sensului enunţurilor. Prin urmare, interpretarea devine problema centrală a gândirii contemporane, în speţă a episte-mologiei. Este şi cauza pentru care contemporaneitatea asistă, pe lân-gă la cotitura lingvistică, şi la o reinventare a interpretării. Această re-inventare va presupune depăşirea stadiului în care sensul textului era redus la intenţia autorului. Se va dezvolta o întreagă teorie a comuni-caţiei ce va avea ca axă principală studierea limbajului. Interesul pen-tru limbajul comun, regulile după care acesta este folosit, consecinţele folosirii unor anumite cuvinte, toate aceste aspecte vor determina naş-terea pragmatismului. Prevederile legale sunt considerate acte de co-municaţie3, iar în acest context, interpretarea şi argumentarea juridică reprezintă modalităţile prin care sunt înţelese textele juridice.

Pragmatica influenţează teoria lingvistică şi pe cea logică a lim-bajului propunând un adevărat pragmatic turn4. Sunt reţinute, în acest sens, două teorii: teoria jocurilor de limbaj a lui Wittgenstein5 şi teo-ria actelor de limbaj a lui J.L. Austin şi J.R. Searle.


2 Semnul propoziţional este identificat cu gândirea. Acest semn constă în cuvinte, prin urmare, este un fapt. Propoziţia este un semn propoziţional care se află în relaţie proiectivă cu lumea. Wittgenstein susţine că gândirea se reduce la propoziţie, deoarece numai aceasta are sens şi numai în contextul ei poate numele să aibă o semnificaţie.

3 A. Marmor, What Does the Law Say? Semantics and Pragmatics in Statutory Language în Analisi e diritto 2007. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 127.

4 Turnura lingvistică se transformă în turnură pragmatică. Această transformare este determinată de trecerea de la concepţia descriptivă a limbajului la concepţia normativă a discursului.

5 P. Chiassoni, Interpretive Games: Statutory Construction Through Gricean Eyes în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 86.

Oana-Maria Bălan176Sintagma jocurile de limbaj se referă la faptul „că vorbirea unei

limbi constituie parte a unei activităţi sau a unei forme a vieţii”; prin ur-mare „cuvântul nu are nicio semnificaţie dacă nu este exprimat”, astfel că „semnificaţia unui cuvânt constă în utilizarea sa într-o limbă”1. Cu alte cuvinte, Wittgenstein a introdus teoria jocurilor de vorbire pentru a explica de ce aceeaşi construcţie lingvistică poate avea sensuri di-ferite în contexte diferite. Ceea ce este esenţial este rolul contextului.

Se observă că Wittgenstein propune o nouă concepţie despre lim-bă: limba este, înainte de toate, o activitate ca oricare alta. Ea este componentă a vieţii. Limba se poate înţelege şi analiza numai pornind de la întrebuinţarea ei în contexte practice determinate2.

Teoria actelor de vorbire a fost introdusă de Austin3 şi dezvoltată de Searle4. Teza principală a teoriei actelor de limbaj (speech acts) se referă la împrejurarea că „semnificaţia unui act de vorbire este funcţia sa; ca şi funcţia oricărei exprimări lingvistice, ea se bazează pe con-venţii lingvistice, care, întrucât se raportează la modalităţi de acţiune, nu la acţiuni singulare, devin reguli generale”5.

2. Hart şi textura deschisă a regulii juridice

Hart consideră că elementele esenţiale ale conceptului de drept se referă la următoarele: dreptul este un sistem diferit, particular de

1 L. Wittgenstein, Philosophische Untersuchungen în Schriften. 1., Frankfurt a M., Suhrkamp 1980, pp. 300, 310 şi 311 citat de A. Boboc, „Pragmatic Turn” dans la Pensée Contemporaine în Cultura. International Journal of Philosophy of Culture and Axiology nr. 8/2007, p. 13.

2 L. Wittgenstein, Philosophische Untersuchungen în Schriften. 1., Frankfurt a M., Suhrkamp 1980, p. 300 citat de A. Boboc, „Pragmatic Turn” dans la Pensée Contemporaine în Cultura. International Journal of Philosophy of Culture and Axiology nr. 8/2007, p. 14: „Putem să ne gândim la faptul că întregul curs al întrebuinţării cuvintelor este unul dintre acele jocuri prin care copiii îşi însuşesc limba maternă. Voi numi aceste jocuri, jocuri de limbaj, iar uneori voi vorbi şi despre o limbă primitivă, tot ca despre un joc de limbaj [...] Voi numi şi ansamblul limbii şi activităţile lingvistice ce se împletesc cu ea tot «joc de limbaj»”.

3 J.L. Austin, How to Do Things with Words, Ed. J.O. Urmson, Oxford 1962. 4 J.R. Searle, Speech Acts: an Essay in the Philosophy of Language, Cambridge

University Press 1969, pp. 22-26.5 A. Boboc, „Pragmatic Turn” dans la Pensée Contemporaine, op. cit., p. 18.

Interpretarea dreptului 177reguli; aceste reguli juridice, reprezentând o specie a regulilor socia-le, împrumută din trăsăturile acestora din urmă. Originalitatea siste-mului conceput de Hart constă în introducerea conceptului de reguli secundare1.

Hart concepe dreptul ca fiind o uniune de reguli primare şi de re-guli secundare2. Regulile primare presupun totalitatea normelor care reglează producerea normelor, astfel că ele prevăd conduite obligato-rii atât pentru cei care le edictează, cât şi pentru destinatarii lor. Aceste reguli primare sunt „acte de vorbire”. Respectarea acestor reguli pri-mare se realizează prin intermediul unei proceduri. Această procedu-ră este constituită din reguli secundare3. Prin urmare, regulile secun-dare permit determinarea existenţei şi conţinutului regulilor primare4. Regulile secundare se împart în trei categorii: reguli de recunoaştere (rule of recognition), reguli de schimbare (rule of change) şi reguli de decizie (rule of adjudication).

Regula de recunoaştere este cea care permite identificarea şi cu-noaşterea regulilor juridice obligatorii care formează sistemul juridic5.

Regula de schimbare permite unor anumite persoane să cre-eze noi reguli sau să modifice reguli deja existente, însă în condiţii

1 B.S. Jackson, Hart et Dworkin sur le pouvoir discrétionnaire: points de vue sémiotiques traduit de l’anglais par F. Michaut în Archives de Philosophie du Droit tome 34: Le sujet de droit, Sirey 1989, p. 246.

2 A. Schiavello, Neil MacCormick teorico del diritto e dell’argomentazione giuridica în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 312; J.J. Moresco, In difesa del positivismo giuridico inclusivo în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 2001: Giustizia internazionale e interpretazione, CEDAM, p. 343.

3 N. MacCormick, Raisonnement juridique et théorie du droit traduit de l’anglais par J. Gagey, Presses Universitaires de France, Paris 1996, pp. 271 şi 272.

4 H.L.A. Hart, Le concept de droit traduit de l’anglais par M. van de Kerchove, Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles 1976, p. 105.

5 Ibidem, p. 120. De asemenea, a se vedea E. Diciotti, Regola di riconoscimiento e concezione retorica del diritto în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello nr. 7/2007, Palermo, pp. 10 16.

Oana-Maria Bălan178determinate1. Este vorba, de exemplu, de normele ce permit încheie-rea de testamente sau convenţii.

Regula de decizie îngăduie judecătorilor posibilitatea de a deter-mina dacă o normă a fost încălcată sau nu. Dacă a fost, atunci le per-mite judecătorilor să impună sancţiuni celui responsabil2.

Regula de decizie are ca rol reducerea incertitudinilor3 determina-te de aplicarea regulilor la cazuri concrete4.

Hart surprinde imperfecţiunea dreptului5, indeterminarea limba-jului juridic6. El subliniază existenţa unor zone de umbră conţinute de orice regulă de drept. Orice regulă prezintă un sens deja stabilit (un noyau de sens établi) şi „o zonă a dubiului”, a indeterminării7.

1 Ibidem, p. 121: „La forme la plus élémentaire d’une telle règle [rule of change] est celle qui habilite un individu ou un corps de personne à introduire de nouvelles règles primaires pour la direction de la vie du groupe, ou d’une catégorie au sein de celui-ci, et à éliminer les règles anciennes.”

2 Ibidem, pp. 122 şi 123.3 B. Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison

juridique, op. cit., p. 568: „l’incertitude trouve sa cause dans l’incomplétude de nos conventions linguistiques, dans la texture ouverte du langage en général et de l’énoncé de la règle en particulier. L’énoncé doit moins être interprété que complété. La solution du cas requiert un choix et donc une décision”.

4 Ibidem, p. 563.5 Pentru o critică a pozitivismului lui Hart, a se vedea M. Iglesias Vila, Una

critica al positivismo hartiano: el problema del seguimiento de reglas în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 129-144.

6 S. Pozzolo, Riflessioni su inclusive e soft positivism în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 231; P. Chiassoni, A Nice Derangement of Literal-Meaning Freaks: Linguistic Contextualism and the Theory of Legal Interpretation în Analisi e diritto 2005. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 116; P. Comanducci, Principios jurídicos e indeterminación del derecho în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. II (1998), p. 101.

7 C. Luzzati, Le metafore della vaghezza în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 118; F. Atria, Del derecho y el razonamiento jurídico în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999), p. 80; P.E. Navarro, Tensiones conceptuales en el positivismo jurídico în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001), p. 144.

Interpretarea dreptului 179Această indeterminare, care poate afecta enunţul lingvistic, poartă nu-mele de textură deschisă a regulii de drept (texture ouverte de la règle de droit)1. Pentru că această textură deschisă de fapt ascunde intenţia reală a legiuitorului2, ea determină „o criză de comunicare juridică” care îl împiedică pe judecător să aplice pur şi simplu dreptul. Într-o atare împrejurare, judecătorul este forţat să facă uz de puterea sa dis-creţionară, adică puterea sa normativă şi creatoare. Sensul clar al regu-lii juridice (noyau de sens clair) corespunde cazurilor simple (cas sim-ples), situaţie în care judecătorul aplică dreptul. Textura deschisă (tex-ture ouverte) determină cazurile dificile (cas difficiles), împrejurare în care judecătorul creează dreptul. Însă nici în situaţia cazurilor difici-le, judecătorul nu se îndepărtează de la adevăratul sens al regulii juri-dice deoarece activitatea sa creatoare este ghidată de politicile sociale care au condus la edictarea acelei reguli. De aceea, judecătorii nu fac decât să caute conţinutul regulii, conţinut ce are o existenţă a priori3. Aceasta este raţiunea pentru care rezultatul activităţii de creare a jude-cătorului redă în mod fidel esenţa regulii juridice4.

3. Kelsen şi interpretarea ca act volitiv5

Contemporaneitatea propune curentul normativist6. Potrivit nor-mativismului, dreptul este un ansamblu de norme independente de

1 S. Goyard-Fabre, Les fondements de l’ordre juridique, Presses Universitaires de France, Paris 1992, p. 254.

2 B.S. Jackson, Hart et Dworkin sur le pouvoir discrétionnaire: points de vue sémiotiques, op. cit., p. 246: „le noyau de sens établi d’une règle est constitué par l’intention de ceux qui l’ont formulée, intention relative à une conduite à observer dans une situation sociale qu’ils ont envisagée et dont le processus de communication montrera qu’ils l’ont bien envisagée”.

3 H.L.A. Hart, Positivism and the Separation of Law and Morals în Harvard Law Review, vol. 71, no. 4, 1958, p. 629: „[...] judges only find, never make, law [...]”

4 P. Dubouchet, Trois essais pour une théorie générale du droit. Science, epistémologie et philosophie du droit, 2ème édition, L’Hermès, Lyon 1998, p. 69.

5 Referitor la teoria interpretării a lui Kelsen, a se vedea F. Cottone, La teoria dell’interpretazione di Hans Kelsen. Un’ipotesi di ricostruzione în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 91-113.

6 R. Caracciolo, La relevancia prática de una autoridad normativa în Analisi

Oana-Maria Bălan180condiţiile sociale. A cunoaşte dreptul presupune a cunoaşte norme, iar nu fapte1.

Kelsen propune analizarea normelor juridice aşa cum sunt ele, şi nu cum ar trebui să fie. Ajunge astfel la reducerea ştiinţei dreptului (Rechtswissenschaft) la dreptul pozitiv. Prin urmare, principala preo-cupare a lui Kelsen a fost aceea de a crea o epistemologie a dreptului, adică o adevărată teorie a cunoaşterii juridice, o teorie pură a dreptu-lui, care să nu conţină elemente ale ştiinţei naturii sau elemente de ide-ologie politică2.

După Kelsen, există norme juridice (Rechtsnormen) şi enunţuri (propoziţii) juridice (Rechtssatze). Normele juridice sunt cerinţe, adi-că ele impun sau permit. Ele nu recomandă, nu „învaţă”3. Concluzia este că normele juridice sunt sau nu sunt valide4. Nu se ridică proble-ma dacă sunt adevărate sau false. Ştiinţa dreptului nu este o însumare a normelor juridice, ci ea se compune din propoziţii juridice5. Pentru

e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 1.

1 R. Guastini, Due esercizi di non-cognitivismo în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 277.

2 Referitor la concepţia lui Kelsen cu privire la teoria pură a dreptului, a se vedea I. Dogaru, Normativismul kelsenian în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 19/2001, Craiova, pp. 33-41; U. Schmill O., Jurisprudencia y teología en Hans Kelsen în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 187.

3 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere din germană de I. Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti 2000, p. 97: „Normele juridice nu sînt judecăţi [...]. Ele sînt, în funcţie de sensul lor, porunci, imperative; însă nu doar porunci, ci şi permisiuni şi împuterniciri; în orice caz nu sînt – aşa cum se afirmă uneori, identificîndu-se dreptul cu ştiinţa juridică – învăţături. Dreptul porunceşte, permite, împuterniceşte, dar nu «învaţă».”

4 Gh. Dănişor, Condiţiile de validitate ale dreptului în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 18/2000, Craiova, pp. 209 şi 210; V. Champeil-Desplats, A. Ross, Droit et logique în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 50-2002, p. 32; M. Barberis, L’evoluzione nel diritto, G. Giappichelli editore, Torino 1998, pp. 209 şi 210.

5 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, op. cit., pp. 96-97: „Propoziţiile juridice sînt judecăţi ipotetice care afirmă că în sensul unei ordini de drept – naţionale sau internaţionale – date cunoaşterii juridice trebuie să apară, în anumite condiţii

Interpretarea dreptului 181că spre deosebire de norma juridică, propoziţia juridică este cea care oferă informaţii referitoare la sistemul de drept aflat în vigoare într-o ordine juridică pozitivă1.

„Judecata conform căreia un act de comportament uman deter-minat în timp şi spaţiu este un act înăuntrul legii sau în afara ei este rezultatul unei interpretări specifice, şi anume al unei interpretări normative”2. Prin urmare, la Kelsen, norma funcţionează ca „schemă de interpretare”3.

Norma4 are o structură dublă la Kelsen. Fiecare normă juridică conţine o conduită obligatorie, mai mult sau mai puţin precisă. Dar în acelaşi timp, acea normă conţine, cel puţin implicit, o delegare din partea autorului normei către autoritatea inferioară. Această delegare oferă posibilitatea autorităţii inferioare de a preciza conţinutul regulii pe care a edictat-o5. Dreptul îşi reglează propria producere6. „Norma care reglează producerea este norma superioară, iar norma produsă conform determinării este cea inferioară. Ordinea de drept nu este un

determinate de această ordine de drept, anumite urmări determinate de această ordine de drept”.

1 S. Papaefthymiou, De deux choses l’une: cohérence ou contradiction dans la Théorie Pure du Droit în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 758.

2 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, op. cit., p. 16.3 Idem.4 Cu privire la concepţia lui Kelsen despre normă, a se vedea Gh. Dănişor,

Obiectivism şi subiectivism normativ în Pandectele Române. Repertoriu de doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie, nr. 5/2011, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, p. 120; P. Mayer, Existe-t-il des normes individuelles în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 680-685; P. Noreau, La norme, le commandement et la loi: le droit comme objet d’analyse interdisciplinaire în Revue Politique et Sociétés, vol. 19, nos 2-3/2000, Société québécoise de science politique, Montréal, p. 161; P. Amselek, Le rôle de la volonté dans l’édiction des normes juridiques selon Hans Kelsen în Le rôle de la volonté dans les actes juridiques, Etudes à la mémoire du Professeur Alfred Rieg, Bruylant, Bruxelles 2000, pp. 33-66.



Oana-Maria Bălan182sistem de norme de drept aflate pe acelaşi plan, egale, ci o construcţie în trepte din mai multe straturi”1. Kelsen îşi continuă raţionamentul şi afirmă că „unitatea sa este asigurată de interdependenţa care reiese din aceea că valabilitatea unei norme, produsă conform unei alte norme, se bazează pe această din urmă normă, a cărei producere este determi-nată la rândul ei de altă normă”2. Rezultă astfel ceea ce a fost numită piramida normelor.

Potrivit lui Kelsen, orice aplicare a normei juridice implică o in-terpretare a acesteia. În opinia sa, interpretarea nu constituie un act de cunoaştere a dreptului, ci un act volitiv3, un act de politică a drep-tului4. Fiind un act ce ţine de voinţă, este în acelaşi timp creator de drept. „Organele de drept au obligaţia – ca autoritate juridică – în pri-mul rând să producă dreptul, pentru ca apoi acesta să poată fi cunos-cut şi descris de către ştiinţa juridică. Este adevărat că şi organele me-nite să aplice dreptul trebuie mai întâi să cunoască dreptul – şi asta din interior”5. Formularea lui Kelsen este magistrală, simplă şi surprinde profilul legiuitorului şi al judecătorului compatibili cu exigenţele sta-tului de drept. Astfel, „legiuitorul care se foloseşte în procesul legisla-tiv de Constituţie ar trebui să o cunoască, tot aşa cum judecătorul care aplică legile ar trebui să le cunoască”6. De altfel, „obligaţia legiuito-rului este din punct de vedere material mult mai slabă decât obligaţia judecătorului, că legiuitorul este relativ mult mai liber în actul de legi-ferare decât judecătorul”7. Dar şi judecătorul „este un creator de drept

1 Ibidem, p. 272.2 Ibidem. În acest, a se vedea şi F. Ost, M. van de Kerchove, Le jeu: un paradigme

fécond pour la théorie du droit? în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 17/18-1991, p. 192.

3 P. Raynaud, Positivisme juridique et démocratie în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 877.

4 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, op. cit., p. 409. 5 Ibidem, pp. 97 şi 98.6 Idem.7 Ibidem, pp. 409 şi 410.

Interpretarea dreptului 183şi relativ liber în funcţia sa”1, iar „obţinerea normei individuale este în procedura de aplicare a legii, [...], o funcţie volitivă”2.

Pentru autoritate, activitatea de interpretare constă în alegerea dintre diferitele modalităţi de concretizare ale normei3. Aceste moda-lităţi sunt îngăduite de către autoritatea ierarhic superioară4. Prin ur-mare, alegerea nu rezidă din cunoaşterea dreptului, ci din puterea de decizie5 pe care ordinea juridică o conferă judecătorului, sub rezerva respectării cadrului normativ şi ale regulilor de procedură. Decizia pe care o va lua judecătorul poate să fie fundamentată pe raţiuni socia-le, economice sau morale, însă aceste considerente nu au nicio influ-enţă asupra validităţii6 respectivei decizii, care va rămâne în continu-are validă7.

Kelsen contestă metodele de interpretare utilizate până în con-temporaneitate8 deoarece „de pe o poziţie orientată înspre dreptul po-zitiv nu există un criteriu pe baza căruia una din posibilităţile existente în cadrul dreptului ce trebuie aplicat ar putea fi preferată celeilalte”9.

1 Ibidem, p. 410.2 Idem.3 Ibidem, „în aplicarea legii de către un organ de drept interpretarea epistemologică

a dreptului se combină cu un act volitiv, în care organul care aplică dreptul alege între posibilităţile prezentate de interpretarea epistemologică.”

4 P. Amselek, Les fonctions normatives ou catégories modales în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, op. cit., pp. 63-65.

5 Interpretarea este un act de decizie, este o interpretare deliberativă. În acest sens, a se vedea R. Guastini, Le point de vue de la science juridique în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 143 şi 144.

6 Pentru un studiu amănunţit referitor la conceptul de validitate în viziunea lui Kelsen, a se vedea B. Celano, Validity as Disquotation în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 35-74.

7 Alf Ross a criticat concepţia validităţii expusă de Kelsen. În acest sens, a se vedea M. Troper, Ross, Kelsen et la validité în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 50-2002, pp. 43-57.

8 Kelsen face referiri la ambiguitate, la discordanţa între literă şi spirit şi la legile contradictorii.


Oana-Maria Bălan184De aceea „a merge, neglijând expresia verbală, numai după posibila voinţă a legiuitorului sau a observa strict expresia verbală fără a lua în considerare voinţa – de obicei problematică – a legiuitorului este, din punctul de vedere al dreptului pozitiv, acelaşi lucru”1. Concluzia la care ajunge Kelsen este că „nu există de fapt nicio metodă – care să poată fi caracterizată ca metodă a dreptului pozitiv – după care un sin-gur înţeles verbal al unei norme, din mai multe asemenea înţelesuri, să poată fi considerat „corect”, cu condiţia bineînţeles să fie vorba de mai multe interpretări de sens posibile, ceea ce înseamnă posibile în con-text cu toate celelalte norme ale legii sau ale ordinii de drept”2.

Prin urmare, interpretarea, acel act volitiv, presupune „consta-tarea epistemologică a sensului obiectului ce trebuie interpretat”3. Kelsen foloseşte sintagma „interpretarea de drept”. Rezultatul acestei interpretări este „constatarea cadrului reprezentat de dreptul ce urmea-ză a fi interpretat şi deci recunoaşterea mai multor posibilităţi existen-te înăuntrul cadrului”4. Ceea ce îl face pe Kelsen să se diferenţieze de doctrina modernă ce impunea un singur rezultat al interpretării, este tocmai considerarea că „interpretarea unei legi nu trebuie să ducă în mod necesar la o singură decizie corectă, ci la mai multe care sunt toa-te – în măsura în care se apreciază numai după legea ce trebuie aplica-tă – egale valoric, chiar dacă una singură din ele devine în actul orga-nului care aplică dreptul, mai ales al instanţei, drept pozitiv”5. Decizia judecătorească va avea fundament legal tocmai pentru că „se menţi-ne înăuntrul cadrului reprezentat de lege”6. Consecinţa logică este că în cadrul normei generale se produc mai multe norme individuale, şi nu una singură.

1 Idem.2 Idem. 3 Ibidem, p. 407.4 Idem.5 Idem. 6 Idem.

Interpretarea dreptului 185Secţiunea a 2-a

Modelul pragmatic de interpretare

1. Topica juridică contemporană1

Trăsătura proeminentă a doctrinei şi a teoriei dreptului contempo-rane, în materie de interpretare, constă în recunoaşterea pluralităţii de metode de interpretare2 şi admiterea acestui eclectism3.

Metodele de interpretare sunt „tipuri de argumente care permit interpretarea textelor”4. Astfel, interpretarea presupune argumentare.

Aceste metode de interpretare sunt considerate „directive de interpretare”5, „reguli de raţionament”6, „axiome logice”7, „precepte de logică pură”8, „reguli de înţelepciune, recomandări, directive, şi nu reguli obligatorii”9.

Metodele de interpretare îndeplinesc trei funcţii. Prima funcţie a acestora este organizaţională. Directivele de interpretare implică atât o operaţie intelectuală, cât şi o activitate pur logică care se desfăşoa-ră într-un cadru instituţional determinat. Astfel că orice directivă de

1 Topica juridică contemporană cuprinde metodele de interpretare, concurente şi complementare, considerate legitime.

2 Această pluralitate a metodelor de interpretare este admisă în diverse lucrări de doctrină. Cu titlu de exemplu, a se vedea F. Ost, M. van de Kerchove, Entre la lettre et l’esprit. Les directives d’interprétation en droit, Bruylant, Bruxelles 1989.

3 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin eclectism se înţelege o îmbinare mecanică a mai multor idei sau concepţii eterogene sau opuse.

4 C. Perelman, Logique juridique. Nouvelle rhétorique, op. cit., p. 55.5 F. Ost, M. van de Kerchove, Entre la lettre et l’esprit. Les directives

d’interprétation en droit, op. cit., p. 20. 6 G. Kalinowski, Introduction à la logique juridique. Eléments de sémiotique

juridique, logique des normes et logique juridique, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris 1965, p. 161.

7 Idem. 8 F. Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit positif, op. cit., p. 234:

„Quant aux règles de l’interprétation proprement dites de la loi, édictées par le législateur, elles seraient obligatoires pour l’interprète, [...] si elles se ramenaient à des explications, générales et anticipées, de la conception ou de la terminologie législative, de façon à compléter, en les éclairant, les textes rentrant dans leur domaine, non dans le cas par exemple, où elles contiendraient des préceptes de pure logique”.

9 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, op. cit., p. 349.

Oana-Maria Bălan186interpretare creează o legătură între autorii normei interpretate şi cei care sunt însărcinaţi cu aplicarea ei. Practic, metoda de interpretare asigură un raport legiuitor – judecător1. Apoi, metodele de interpretare au o funcţie euristică2, de ghid în descoperirea sensului normei juridi-ce interpretate3. Cea de-a treia funcţie a metodelor de interpretare este cea de argumentare, de justificare sau de raţionalizare a interpretării adoptate4. Astfel că directivele de interpretare sunt „argumente inter-pretative standardizate, agreate de ordinea juridică, mai mult sau mai puţin convingătoare după caz, la care juristul poate recurge pentru a dovedi că o anumită interpretare, care este rezonabilă, este în acelaşi timp justificabilă în drept”5.

În ceea ce priveşte clasificarea acestor directive de interpretare, există o multitudine de opinii evidenţiate în doctrină.

Ost şi van de Kerchove inventariază categoriile de directive de interpretare evidenţiate în lucrările de specialitate6. Astfel, ei disting între directive explicite şi implicite7; generale şi particulare (princi-pii sau reguli)8; pozitive şi negative9 (după cum ele determină un anu-mit sens sau, din contră, îl exclud); lingvistice, logice sau juridice10;

1 F. Ost, M. van de Kerchove, Entre la lettre et l’esprit. Les directives d’interprétation en droit, op. cit., p. 32.

2 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, euristica desemnează arta de a descoperi cunoştinţe noi.


4 Idem.5 P.-A. Côté, Interprétation des lois, Éditions Yvon Blais, Cowansville 1982,

p. 23. 6 G. Kalinowski, L’interprétation du droit: ses règles juridiques et logiques,

op. cit., pp. 175 şi 176; G. Kalinowski, Introduction à la logique juridique. Eléments de sémiotique juridique, logique des normes et logique juridique, op. cit., p. 161; J. Wroblewski, La règle de décision dans l’application judiciaire du droit în La règle de droit, Etudes publiées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles 1971, p. 77.


8 Ibidem, pp. 35 şi 36.9 Ibidem, p. 36.10 Ibidem, pp. 36 şi 37.

Interpretarea dreptului 187necondiţionate şi condiţionate1; complete şi incomplete2; sau statice şi dinamice3. Abia apoi este conturată tipologia considerată a fi cea corectă. Această tipologie cuprinde următoarea împărţire: A) directi-ve constitutive ale interpretării dreptului (1. directive de competenţă4; 2. directive de procedură5; 3. directive care privesc obiectul şi limitele interpretării6; 4. directive care determină scopul final al interpretării7); B) directive metodologice ale interpretării dreptului [1. directive me-todologice de primul grad8: a) lingvistice9, b) sistemice10, c) funcţiona-le11; 2. directive metodologice de gradul doi12: a) directive care se referă la ordinea în care trebuie utilizate acestea şi b) directive de preferinţă].

După ce realizează această tipologie detaliată, Ost şi van der Kerchove, realizează o împărţire tripartită a directivelor de interpreta-re. Această împărţire cuprinde: 1. directivele lingvistice şi recurgerea la lucrările pregătitoare13; 2. directivele funcţionale şi teleologice14; şi 3. directivele sistemice15.

La Ost şi van de Kerchove, interpretarea care se va impune este cea care confirmă coerenţa ordinii juridice, „înţeleasă ca urmare logi-că şi armonie ideologică”16.

1 Ibidem, pp. 37 şi 38.2 Ibidem, p. 38.3 Idem.4 Ibidem, pp. 41 şi 44.5 Ibidem, p. 44. 6 Ibidem, pp. 44-47.7 Ibidem, pp. 47-49.8 Ibidem, pp. 50-67.9 Directivele lingvistice se împart în sematice şi sintactice.10 Directivele sistemice se împart în: directive referitoare la sistematica extrinsecă,

directive referitoare la sistematica intrinsecă. 11 Directivele funcţionale sunt cele care se referă la examinarea lucrărilor

pregătitoare, la spiritul legii (ratio legis) şi intenţia legiuitorului.12 F. Ost, M. van de Kerchove, Entre la lettre et l’esprit. Les directives

d’interprétation en droit, op. cit., pp. 67-75.13 Ibidem, pp. 94-103. Aceste directive caracterizează metoda exegetică. 14 Ibidem, pp. 111-119. 15 Ibidem, pp. 134-145. 16 F. Ost, M. van de Kerchove, Le jeu: un paradigme fécond pour la théorie du

droit?, op. cit., p. 192: „[...] l’interprétation qui a le plus de chance de s’imposer est

Oana-Maria Bălan188Perelman propune o listă de treisprezece argumente juridice.

Aceste argumente sunt: a contrario1; a simili sau argumentul prin ana-logie2; a fortiori cu cele două forme ale sale, a minori ad maius în ceea ce priveşte prescripţiile pozitive, sau a maiori ad minus referitor la prescripţiile pozitive3; a completitudine, fondat pe postulatul com-pletitudinii ordinii juridice4; a coherentia, bazat pe excluderea antino-miilor5; argumentul psihologic6; istoric7; apagogic sau de reducere la absurd, bazat pe ideea legiuitorului rezonabil8; teleologic9; economic10; argumentul ab exemplo, bazat pe interpretările date de doctrină şi ju-risprudenţă respectivului text11; argumentul sistematic, fondat pe pos-tulatul unui sistem juridic ordonat şi coerent12 şi argumentul naturalist, bazat pe natura lucrurilor13.

Metodele de interpretare orientează interpretarea spre o direcţie. Aflat în faţa unui text, interpretul va trebui să aleagă între: interpre-tarea intentio auctoris, adică va căuta intenţia autorului; interpretarea intentio operis, adică interpretul trebuie să afle înţelesul textului re-spectiv prin raportare la coerenţa acelui text şi interpretarea intentio lectoris, adică sensul la care va ajunge interpretul depinde de însuşi

celle qui, se mouvant avec souplesse entre la lettre et l’esprit, réussit à entretenir ou restaurer la cohérence de l’ordre juridique, entendu à la fois comme conséquence logique et harmonie idéologique. Non pas donc la lettre ou l’esprit (alternative), ni la lettre contre l’esprit (ou l’inverse-exclusion), ni la lettre et l’esprit (juxtaposition), ni encore la lettre = l’esprit (identification), mais entre la lettre et l’esprit [...].”

1 C. Perelman, Logique juridique. Nouvelle rhétorique, op. cit., p. 55.2 Ibidem, p. 56. 3 Ibidem, pp. 56 şi 57.4 Ibidem, p. 57. 5 Ibidem, pp. 57 şi 58.6 Ibidem, p. 58.7 Idem.8 Idem.9 Idem.10 Ibidem, p. 59.11 Idem. 12 Idem. 13 Idem.

Interpretarea dreptului 189sistemul său de semnificaţii, sistem ce depinde de ansamblul voinţelor şi ale dorinţelor sale1.

În modelul pragmatic de interpretare, schema elementară a comu-nicării2 sau triunghiul semiotic3, determină structura fundamentală a metodelor de interpretare.

Interpretul unui text juridic va alege o strategie de interpretare. Sunt trei astfel de strategii. O primă strategie de interpretare se referă la posibilitatea interpretului de a căuta sensul „în ceea ce autorul ac-tului a vrut să spună”, în momentul în care a redactat textul. O a doua strategie are în vedere faptul că interpretul poate analiza ceea ce textul interpretat „spune” prin raportare la coerenţa actului juridic din care face parte textul sau la ordinea juridică în ansamblu. În final, cea de-a

1 U. Eco, Les limites de l’interprétation, Grasset, Paris 1992, p. 29 şi 30. În acest context, se observă că termenul de intentio nu mai poate fi înţeles, ca până în contemporaneitate, în sensul de intenţie psihologică, ceea ce desemna, în mod exclusiv, intenţia legiuitorului.

2 B.S. Jackson, Sémiotique et études critiques du droit în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988, p. 73.

3 Semiotica este ramura logicii simbolice (matematice) care se ocupă cu studiul general al semnelor. C.S. Peirce a definit semnele prin aşa-numitul triunghi semiotic, în care sunt evidenţiate semnul, obiectul şi cel care interpretează semnul. În funcţie de relaţiile semnelor cu cele trei elemente ale triunghiului semiotic, semnele se împart în: sintaxă, semantică şi pragmatică. Dacă se iau în considerare semnele în sine, independent de obiectul semnificat sau de interpretant, rezultă sintaxa, care este gramatica speculativă. Dacă ne raportăm la relaţia semnelor cu obiectele denotate, se obţine semantica sau logica propriu-zisă. Şi în final, dacă luăm în considerare cum este reprezentat semnul de către interpretantul său, atunci va rezulta retorica pură sau pragmatică. În acest caz, cele trei tipuri de semne sunt: remă sau termen, adică un semn despre care nu se poate afirma că este adevărat sau fals, ci doar că există; dicisemn sau propoziţie despre care se poate spune dacă e adevărată sau falsă, şi raţionament care are ca şi rol legarea mai multor propoziţii, pe baza valorilor lor de adevăr. A se vedea, în acest sens, C.S. Peirce, Collected Papers, Harvard University Press, Cambridge şi Patrick Nerhot, L’ipotesi perduta della legge, prefazione di W. Maihofer, CEDAM, Padova 1994, pp. 215 şi 216. Abordarea semiotică a dreptului caracterizează Şcoala analitică italiană de filosofie şi de teoria generală a dreptului, şcoală care datează din 1950, anul publicaţiei lucrării lui N. Bobbio, Scienza del diritto e analisi del linguaggio. Pentru o istorie a acestei şcoli, a se vedea A. Pintore, Sur la philosophie italienne du droit de tendance analytique tradus din italiană de N. Arnaud-Duc în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 23/24-1993, pp. 199-212.

Oana-Maria Bălan190treia strategie sau metodă de interpretare se referă la facultatea inter-pretului de a examina sfera de aplicare a normei interpretate1.

Fiecare dintre aceste metode se bazează pe o premiză comună. Aceste premize sunt: dreptul este o expresie a voinţei legiuitorului, în speţă a autorităţii emitente a normelor juridice; ansamblul regulilor de drept formează o ordine juridică, adică un sistem coerent şi complet; şi dreptul este un instrument de gestionare a conflictelor sociale, prin evaluarea şi compararea intereselor concrete, adică prin punerea în ba-lanţă a acestora2.

La rândul lor, fiecăreia dintre aceste premize îi corespunde o va-loare recunoscută la nivel de societate, şi anume: autoritatea guvernan-ţilor şi supunerea ce le este datorată; raţionalitatea sistemului juridic; şi utilitatea sau justiţia, în sensul de a atribui fiecăruia ceea ce îi revine3.

Concluzionând, fiecare strategie de interpretare dezvoltă o con-cepţie specifică a ordinii juridice: o concepţie politică, bazată pe res-pectul autorităţilor; o concepţie logică, fondată pe ideea coerenţei or-dinii juridice; şi o concepţie socială sau economică care îşi propu-ne echilibrarea societăţii prin medierea şi rezolvarea conflictelor în-tre indivizi4.

2. Interpretarea judiciară în modelul law as integrity (droit-intégrité)

Modelul law as integrity (droit-intégrité/derecho como integri-dad5) este propus de Ronald Dworkin6. Gândirea sa ocupă o poziţie


2 Idem. 3 Ibidem, pp. 603 şi 604. 4 Idem. 5 P.R. Bonorino, El aguijón derrotable în Analisi e diritto 1999. Richerche

di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 18.

6 P. Ricoeur, Interpretazione e-o argomentazione, traduzione dal francese di S. Mazurelle în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM, pp. 78-83; V. Villa, Interpretazione giuridica e significato: una relazione dinamica în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1998: L’intenzione nell’interpretazione, CEDAM, p. 131.

Interpretarea dreptului 191centrală în cadrul dezbaterii contemporane cu privire la interpretarea judiciară. El propune un nou concept de drept.

„Trăim în drept şi pentru el. El este cel care face din noi ceea ce suntem: cetăţeni, angajaţi, absolvenţi, soţi şi proprietari. Este o sabie, un scut şi o ameninţare [...]”. Tot ceea ce se întâmplă în societate se bazea-ză „pe ceea ce a decretat suveranul nostru abstract şi ceresc, Dreptul”1.

Dworkin se remarcă prin ingeniozitatea argumentării şi calitatea stilului, şi indubitabil printr-o vastă cultură filosofică2.

Potrivit lui Dworkin, judecătorii se află într-o situaţie comparabi-lă cu cea a romancierilor. Chemat să soluţioneze un caz concret, jude-cătorul va trebui să-şi justifice hotărârea arătând că aceasta are ca fun-dament dreptul în vigoare.

Pentru Dworkin, dreptul implică în mod esenţial interpretare. Mai mult, dreptul rezultă în urma interpretărilor succesive3. În ultimă in-stanţă, teoria generală a dreptului este ea însăşi o interpretare a sis-temului juridic în ansamblul său. Coerenţa ordinii juridice este asigu-rată de interpret.

Interpretarea nu ocupă o poziţie centrală numai în sistemul de drept, ci şi în critica literară, în istorie şi filosofie4.

1 R. Dworkin, L’Empire du droit, traduit de l’américain par E. Soubrenie, Presses Universitaires de France, Paris 1994, Préface: „Nous vivons dans le droit et par lui. C’est lui qui fait de bous ce que nous sommes: des citoyens, des employés, des diplômés, des époux et des propriétaires. C’est une épée, un bouclier, et une menace [...] le tout au nom de ce qu’a décrété notre souverain abstrait et célestem le droit. Et nous venons encore débattre de ce qu’il a établi, même lorsque les livres qui sont censés consigner ses commandements et ses directives restent silencieux. [...] Nous sommes des sugets de l’empire du droit, liés par allégeance à ses méthodes et à ses idéaux, obligés en esprit tandis que nous délibérons sur la conduite à adopter en conséquence.”

2 M. Troper, Présentation Dossier Ronald Dworkin (1ère partie) în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 1-1985, p. 30.

3 R. Dworkin, L’Empire du droit, op. cit., p. 446: „Le droit est un concept d’interprétation. Les juges sont censés décider de la nature du droit en interprétant la pratique d’autres juges qui ont décidé de la nature du droit. Les théories générales du droit, pour nous, sont autant d’interprétations générales de notre propre pratique judiciare.”

4 R. Dworkin, La chaîne du droit traduit de l’anglais par F. Michaut în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 1-1985, p. 63 şi C. Redondo, Reglas „genuinas” y positivismo jurídico în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 244.

Oana-Maria Bălan192Judecătorul percepe dreptul ca pe un ansamblu de texte juridi-

ce obligatorii, ce conţin interpretări succesive. El aplică aceste inter-pretări, le îmbogăţeşte, pentru ca în final să le transmită, la rândul său, posterităţii1. Judecătorul trebuie să aplice un drept preexistent2. Rezultă ceea ce Dworkin numeşte lanţul dreptului (chaîne du droit). Judecătorii se află într-o situaţie comparabilă cu cea a romancierilor care scriu un roman rând pe rând. „Fiecare romancier al lanţului inter-pretează capitolele pe care le-a primit pentru a putea scrie un nou ca-pitol, care se adaugă la ceea ce primeşte următorul romancier, şi aşa mai departe”3. Interpretul nu se rezumă la a fi un simplu observator sau executant, ci dimpotrivă, el este un participant activ care are o contri-buţie creatoare4. Totodată el întreţine o legătură cu interpreţii anteriori.

Modelul propus de Dworkin vine să confirme declinul intenţiei autorului istoric ca şi strategie de interpretare, de înţelegere a texte-lor juridice5.

Judecătorul este supus la două constrângeri. Pentru început, el tre-buie să facă dovada că decizia sa se încadrează în dreptul în vigoare. Rezultă o cerinţă a unei coerenţe tehnice. Apoi, trebuie să aleagă solu-ţia care confirmă justeţea ordinii juridice6. Rezultă, în acest caz, o ce-rinţă axiologică, care presupune, că pentru a ajunge la soluţia justă,

1 R. Dworkin, L’Empire du droit, op. cit., p. 251: „Les juges, cependant, sont auteurs tout autant que critiques. Le juge, [...], ajoute à la tradition qu’il interprète; les juges à venir seront confrontés à une nouvelle tradition qui englobera son action.”

2 M. Troper, Présentation Dossier Ronald Dworkin (1ère partie), op. cit., pp. 30 şi 31.

3 Ibidem: „Dans cette entreprise, un groupe de romanciers écrit un roman, chacun à son tour; chaque romancier de la chaîne interprète les chapitres qu’il a reçus pour écrire un nouveau chapitre, qui vient alors s’ajouter à ce que reçoit le romancier suivant, et ainsi de suite. Chacun doit écrire son chapitre pour aider à la meilleure élaboration possible du roman, et la complexité de cette tâche reproduit la complexité du verdict à rendre dans un cas délicat de droit-intégrité.”

4 M. Troper, Les juges pris au sérieux ou la théorie du droit selon Dworkin în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 2-1986, p. 66; A. Schiavello, Law, Interpretation and Authority în Analisi e diritto 2007. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, p. 206.

5 R. Dworkin, L’Empire du droit, op. cit., pp. 346-357. 6 Ordinea juridică este justă atunci când este fondată pe principii morale.

Interpretarea dreptului 193magistratul trebuie să realizeze cea mai bună aplicare a principiilor pe care se bazează dreptul.

Acţiunea pe care o exercită constrângerile interpretative se des-făşoară sub forma unor cercuri concentrice. În primă fază, judecăto-rul caută să stabilească o coerenţă locală a deciziei sale, prin raporta-re la sursele imediate. Apoi, avansează spre stabilirea coerenţei cu o anumită materie, apoi cu o ramură de drept, apoi cu ordinea juridică în ansamblu, pentru ca în final să ajungă la principiile pe care se bazează dreptul. Cu alte cuvinte, modelul lui Dworkin presupune sarcina jude-cătorului de a stabili un raport de conformitate între regulile aflate în vigoare în ordinea juridică şi principiile care fundamentează legitimi-tatea acestei ordini1.

Fig. nr. 7: Raportul de conformitate la Dworkin

1 După Dworkin, ordinea juridică nu este compusă numai din reguli, ci şi din principii care, în situaţia cazurilor dificile, ghidează judecătorul în aplicarea sau interpretarea normelor pentru a ajunge la soluţia justă, dreaptă.

PARTEA A II-A:

SPECIFICITATEA INTERPRETĂRII PENTRU FIECARE RAMURĂ A

DREPTULUI

TITLUL I

NOŢIUNI TEORETICE

CAPITOLUL IFORMELE DE INTERPRETARE A DREPTULUI

Agenţii interpretării pot fi, fie o autoritate publică, fie o persoană particulară. În cazul în care interpretarea este realizată de o autoritate publică, vorbim de interpretare oficială, în timp ce în situaţia în care interpretarea este dată de un particular, ne aflăm în prezenţa unei inter-pretări neoficiale sau private. În cadrul primei categorii de interpreta-re, cea oficială, în funcţie de organul care realizează interpretarea, doc-trina distinge de asemenea două feluri de interpretare. Astfel, dacă in-terpretarea emană de la legislatorul însuşi, atunci vom vorbi de inter-pretare autentică, adică o interpretare din voinţa autorului (interpréta-tion par voie d’autorité). Apoi, dacă interpretarea este făcută de orga-nul care aplică norma, în funcţie de apartenenţa acestuia, vom distinge între interpretare judiciară şi interpretare administrativă1.

Secţiunea 1Interpretarea oficială

1. Interpretarea autentică

1.1. Noţiune şi caracterizarePrima sursă de interpretare este însuşi autorul ei. Interpretarea pe

care autorul unei norme o dă acesteia se numeşte interpretare autenti-că2. Este normal să fie recunoscută posibilitatea de interpretare însuşi

1 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, Centre Universitaire de l’État, Luxembourg 1960, p. 328; M. Luburici, Cu privire la clasificarea formelor de interpretare a dreptului în RRD, anul XXV, nr. 8/1969, pp. 140-150; L. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2006, pp. 323-330.

2 Interpretarea autentică impune o anumită interpretare din câte pot exista. În acest sens, a se vedea J.-P. Chazal, Philosophie du droit et théorie du droit, ou

Interpretarea dreptului 197organului de la care a emanat norma1. Astfel, interpretarea autentică este o atribuţie, o competenţă a organului de la care a emanat norma2. Pentru a exista o interpretare autentică, trebuie ca între actul originar şi actul care-l interpretează să existe o echivalenţă strictă. Această echi-valenţă este dată de o dublă cerinţă, şi anume interpretarea să fie fă-cută de acelaşi organ şi în aceeaşi formă ca actul originar. În lipsa în-deplinirii uneia dintre cerinţele de mai sus, interpretarea nu are carac-ter autentic.

Actul interpretativ are aceeaşi forţă ca actul originar, cel interpre-tat, adică el este general şi obligatoriu. Fiind general şi obligatoriu cât şi interpretat de însuşi organul emitent al normei originare, adică un organ cu atribuţii legislative3, el se va impune instanţelor ca fiind obli-gatoriu. Astfel, interpretarea autentică priveşte toate legile, în acest context termenul de „lege” este privit lato sensu, adică se are în vede-re totalitatea normelor cu caracter general, impersonal şi obligatoriu.

Interpretarea dată de legiuitor presupune unul din elementele ope-rei de legiferare, motiv pentru care se consideră, în doctrină4, că ea nu trebuie identificată cu interpretarea în aplicarea legii.

1.2. Legea interpretativă, rezultat al interpretării autenticePrin interpretare autentică se ajunge la o lege interpretativă.

Aceasta tinde să clarifice sensul unei legi anterioare care era ambiguă, însă fără a crea drepturi noi5.

Legea interpretativă nu trebuie să fie o lege nouă, ci aceeaşi lege pe care legiuitorul o precizează, atunci incertitudinea textului

l’illusion scientifique în Archives de philosophie du droit, tome 45: L’américanisation du droit, Dalloz 2001, p. 221.

1 Această idee este enunţată, în mod tradiţional, de adagiul latin: ejus est interpretari cujus est condere.

2 F. Terré, Introduction générale au droit, Dalloz, Paris 1991, p. 383.3 Interpretarea autentică priveşte şi ordonanţele guvernului, deoarece acestea

sunt emise de guvern în baza delegării legislative.4 M.-C. Eremia, Interpretarea juridică, Ed. All, Bucureşti 1998, p. 34.5 F. Pollaud-Dulian, A propos de la sécurité juridique în Revue trimestrilelle de

droit civil no. 3/2001, Dalloz, p. 499.

Oana-Maria Bălan198provoacă confuziuni şi conflicte jurisprudenţiale1. Ea face corp comun cu legea interpretată tocmai pentru că are ca obiect lămurirea înţele-sului acesteia din urmă. Din acest punct de vedere, legea interpretati-vă este declarativă2, ea proclamă sensul pe care legea interpretată l-a avut dintotdeauna.

Abordarea problematicii legilor interpretative este una destul de delicată. Pe de o parte datorită înţelesului diferit dat de doctrină aces-tor legi care determină consecinţe diferite în ceea ce priveşte retroacti-vitatea sau neretroactivitatea acestora, iar pe de altă parte datorită ten-dinţei legiuitorului de a interveni abuziv în contenciosul jurisdicţional sub masca unor legi noi, calificate drept interpretative.

Vom analiza pentru început primul aspect, şi anume cel al înţele-surilor diferite date de doctrinari legilor interpretative. Doctrina străi-nă nu este unanimă în ceea ce priveşte calificarea legilor interpretati-ve. S-au evidenţiat astfel trei concepţii.

Prima presupune plecarea de la premisa că legea interpretativă nu este o lege nouă. Nefiind o lege nouă nu se poate ridica problema re-troactivităţii legii interpretative.

Potrivit celei de-a doua direcţii, se porneşte de la afirmarea că legea interpretativă presupune lămurirea înţelesului legii interpreta-te. Nu este vorba deci de a înlocui legea neclară cu una clară, ci de a evidenţia sensul primeia, celei obscure. Astfel, legea interpretativă va produce efecte de la data intrării în vigoare a legii interpretate, tocmai pentru că ea, inevitabil, face corp comun cu legea interpretată. Se con-sideră că legea interpretativă poate fi retroactivă, dar numai în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod clar acest lucru. Astfel, este nece-sară afirmarea expresă a caracterului interpretativ de către legiuitorul însuşi. Mai mult, caracterul interpretativ al unei legi poate fi afirmat şi

1 N.G. Vrăbiescu, Interpretarea legilor şi legile interpretative. Legile interpretative în Curierul Judiciar nr. 7/1928, Bucureşti, pp. 101-106; N.G. Vrăbiescu, Interpretarea legilor şi legile interpretative. Legile interpretative în raport cu principiul separaţiunii puterilor în Stat în Curierul Judiciar nr. 18/1928, Bucureşti, pp. 275-278.

2 P. Delnoy, Eléments de méthodologie juridique. 1. Méthodologie de l’interprétation juridique. 2. Méthodologie de l’application du droit, 3e édition, Larcier, Bruxelles 2008, p. 122.

Interpretarea dreptului 199de un judecător. Această posibilitate nu face decât să evidenţieze pute-rea creatoare a jurisprudenţei1.

În schimb, potrivit celei de-a treia concepţii, legea interpretativă este o lege nouă, şi ca orice lege nouă, va produce efecte numai pen-tru viitor.

În sistemul nostru constituţional, problema retroactivităţii sau nu a legilor interpretative comportă unele nuanţări. Se pune astfel în dis-cuţie dacă trebuie să fie recunoscut caracterul retroactiv al legilor in-terpretative în condiţiile în care Constituţia, prin art. 15 alin. (2), im-pune principiul neretroactivităţii legilor, statuând totodată singurele excepţii de la acest principiu, şi anume legea penală mai favorabilă, iar odată cu revizuirea din 2003, şi legile contravenţionale. Prin ur-mare, am putea afirma că este necesar pentru ca legile interpretative să retroactiveze, ca această posibilitate să fie prevăzută în mod expres în legea fundamentală. Totuşi doctrina noastră autohtonă este aproape unanimă în a recunoaşte caracterul retroactiv al legilor interpretative.

De altfel, este necesar a delimita într-un mod cât mai clar ce se înţelege prin lege interpretativă şi cine are competenţa de a stabili ca-racterul interpretativ al unei legi. Din definiţiile date legilor interpre-tative, sunt reţinute două caractere2. Primul caracter se referă la fap-tul că legea interpretativă trebuie să aibă ca obiect doar a elucida înţe-lesul unei text anterior. Astfel, neînţelegerea sensului determină apa-riţia unor dificultăţi în interpretare. Aceste dificultăţi trebuie să exis-te şi să se dorească, pe calea unei legi interpretative, clarificarea tex-tului unei legi ambigue. Afirmarea că un text suportă dificultate în in-terpretare trebuie să fie argumentată de existenţa în jurisprudenţă a unor opinii divergente. Aceasta înseamnă că aprecierea necesităţii ca-lificării unui text ca fiind ambiguu nu rămâne la discreţia de exemplu a Parlamentului. Se evită astfel riscul ca o lege să fie declarată inter-pretativă, fără niciun fel de fundament, respectiv neclaritatea textului, doar din iniţiativa legiuitorului, pe motiv că „nu-i convine”. Pe lângă

1 P. Malaurie, L. Aynès, Introduction générale, Defrénois, Paris 2003, p. 185.2 M. de Villiers, T.S. Renoux, Code constitutionnel, Litec, Paris 2004 citat de

D.C. Dănişor în Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală. Tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pp. 570 şi 571.

Oana-Maria Bălan200existenţa acestor dificultăţi în interpretare, care trebuie, cum am ară-tat mai sus, să fie concrete, să existe în materialitatea lor, legea, pentru a fi interpretativă, trebuie să tranşeze controversa ridicată în interpre-tarea jurisprudenţială, însă în termenii acestei controverse. Şi aceas-ta deoarece există posibilitatea ca rezolvarea controversei să se reali-zeze prin deplasarea problemei pe un teren nou. Iar această deplasare este incompatibilă cu natura legilor interpretative, natură ce presupu-ne în mod evident lămurirea înţelesului unei legi ambigue. Se ajunge astfel la concluzia că nu toate legile care rezolvă o controversă sunt şi interpretative1.

Cel de-al doilea caracter se referă la cerinţa ca în legea în cauză să se prevadă în mod expres că are caracter interpretativ. Per a contra-rio, legea ar avea caracter de noutate şi implicit ar fi neretroactivă, ast-fel că s-ar aplica doar pentru viitor. Însă această calificare expresă de a fi interpretativă dată unei legi, trebuie să provină, în sistemul nostru de drept, de la legiuitorul însuşi. Astfel, nu îi este recunoscută judecă-torului posibilitatea de a conferi unei legi interpretative, efect retroac-tiv2. Însă nici legiuitorul nu poate uza de un drept absolut de a stabili caracterul interpretativ al unei legi. Astfel, doar de principiu, caracte-rul interpretativ este stabilit în mod strict de către legiuitor. Şi aceasta deoarece nu se poate vorbi de o suveranitate în decizie a legiuitorului în condiţiile în care ordinea noastră de drept are ca principiu funda-mental principiul neretroactivităţii. Se poate recunoaşte caracterul re-troactiv al legilor interpretative, însă prin prisma aspectului că aceste legi nu sunt prevăzute în mod expres ca fiind excepţii de la neretroac-tivitate, se impune ca voinţa legiuitorului să fie conformă Constituţiei. Iar acest control al conformităţii cu legea fundamentală este reali-zat de către judecătorul constituţional, care va judeca şi va determina dacă legea interpretativă nu este de fapt o lege nouă, care sub apreci-erea greşită că ar fi o lege interpretativă, ar fi retroactivă. Astfel, legea interpretativă este supusă controlului Curţii Constituţionale în baza

1 P. Roubier, Le droit transitoire, Dalloz/Sirey, Paris 1960, p. 259.2 Spre deosebire de sistemul de drept francez în care unii doctrinari admit această

posibilitate. În acest sens a se vedea P. Malaurie, L. Aynès, Introduction générale, op. cit., pp. 185 şi 186.

Interpretarea dreptului 201art. 15 alin. (2) din Constituţie1. Problema dezbătută mai suportă o nu-anţare, aceea a diferenţierii între judecătorul ordinar şi cel constituţio-nal. Judecătorul ordinar este ţinut de respectarea şi implicit aplicarea legii în condiţiile prescrise de legiuitor. Astfel, dacă legiuitorul califi-că o lege ca fiind retroactivă, judecătorul ordinar este obligat să-i ofe-re respectivei legi caracter retroactiv şi în consecinţă să o aplice pen-tru trecut. Tocmai pentru a controla acest drept al legiuitorului de a ca-lifica o lege ca fiind interpretativă, în sistemul nostru de drept, la ni-vel procedural este prevăzută posibilitatea ca judecătorul ordinar, care analizând o lege care poartă doar masca uneia interpretative, în fond fiind o lege nouă, să ceară Curţii Constituţionale, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, să constate că legea considerată iniţial interpre-tativă este în realitate una nouă. Iar caracterul retroactiv prevăzut de legea aparent interpretativă contravine Constituţiei, mai precis nere-troactivităţii legii noi. Prin urmare, judecătorul ordinar nu poate să sta-tueze că o lege considerată de legiuitor a fi interpretativă are de fapt în mod aparent acest caracter. Însă el poate declanşa un control constitu-ţional, o procedură în care va interveni judecătorul constituţional ce se va putea pronunţa asupra constituţionalităţii sau nu a respectivei legi interpretative. Din această perspectivă, se naşte un control al judecă-torului ordinar, prin intermediul celui constituţional, în ceea ce priveş-te dreptul legiuitorului de a conferi legilor interpretative caracter re-troactiv. Altfel, acest drept al legiuitorului ar căpăta valenţe absolute, nemaiputând fi controlat.

Cel de-al doilea aspect al problematicii legilor interpretative pri-veşte tocmai intervenţia abuzivă a legiuitorului în contenciosul juris-dicţional sub aparenţa unor legi noi, considerate ca fiind interpretative. Avem aici în vedere situaţia în care, în cazul unui litigiu deja declanşat, litigiu ce ar cădea sub imperiul unei legi anume, legiuitorul ar „veni” şi ar da o lege interpretativă respectivei legi, însă în realitate prin legea doar aparent interpretativă, legiuitorul ar oferi o soluţie respectivu-lui conflict jurisprudenţial. În situaţia expusă mai sus, legiuitorul s-ar substitui în atribuţiile judecătorului. Respectiva lege interpretativă ar

1 D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., p. 571 .

Oana-Maria Bălan202fi neconstituţională deoarece s-ar încălca principiul separaţiei puteri-lor în stat, principiu prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Cu ti-tlu de exemplu, reţinem Decizia nr. 19 din 14 februarie 19951 cu pri-vire la constituţionalitatea Legii pentru interpretarea art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea persona-lului din aparatul Parlamentului României, republicată. În decizia re-spectivă, Curtea a reţinut următoarele: „Constituţia României nici nu prevede în mod expres, dar nici nu respinge ideea unei legi de inter-pretare. Cert este că legea de interpretare este constituţională în func-ţie şi de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, după care «Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile». De asemenea, se mai impune a observa că legiuitorul constituant a ex-clus numai ideea unei legi de interpretare a Constituţiei, deoarece în art. 72 alin. (2) se arată că «Legile constituţionale sunt cele de revi-zuire a Constituţiei», adică de modificare a Constituţiei. Este unanim admis că legea de interpretare nu modifică sau nu adaugă nimic la le-gea interpretată, ea desluşeşte numai înţelesul acesteia, ascuns printr-o redactare insuficient de clară. Pe de altă parte, o lege de interpreta-re, cum se pretinde a fi şi legea atacată, ca orice lege organică sau or-dinară, trebuie să fie conformă Constituţiei. Din acest punct de vede-re, nu are relevanţă dacă o lege calificată de Parlament ca fiind lege de interpretare este şi în mod real, prin conţinutul său, o lege de interpre-tare sau, sub pretextul interpretării, ea modifică legislaţia anterioară.”

1.3. Limitele interpretării autenticeÎn practică este pusă în discuţie posibilitatea de a limita această

„putere” de a interpreta autentic. Sunt evidenţiate astfel, două limite. O primă limită poate rezulta din practica Curţii Europene a drepturilor omului, care s-a pronunţat în nenumărate cazuri referitor la faptul că legile interpretative, având un caracter retroactiv, aduc atingere drep-tului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6.1. din Convenţie. Curtea

1 Publicată în M. Of. nr. 39 din 23 februarie 1995.

Interpretarea dreptului 203a reţinut în diferite ocazii tendinţa statelor de a „da” o lege interpreta-tivă pentru a orienta cursul justiţiei în favoarea lor.

O a doua limită a interpretării autentice o constituie practica Curţii Constituţionale cu privire la legile interpretative din perspecti-va caracterului retroactiv. Astfel, Curtea precizează că legiuitorul poa-te să intervină printr-o lege interpretativă numai când este imperios necesar, altfel îi este recomandat să se abţină. Se impune legiuitorului o anumită reţinere de a uza de legea interpretativă discreţionar.

1.4. Hotărârile interpretative ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legiuitorul a conferit hotărârilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recursul în interesul legii, caracter obligatoriu pentru in-stanţele de judecată. Un act emis în exercitarea funcţiei legislative, adică un act care reglementează primar şi este obligatoriu, este contro-labil constituţional. În cazul recursului în interesul legii, legiuitorul a transmis competenţa de interpretare autentică a unei legi către un alt organ. Atunci această autoritate delegată de legiuitorul însuşi exerci-tă o funcţie legislativă. Prin urmare, el va realiza o interpretare auten-tică. Raţionamentul nu ridică dificultate: pare logic că dat fiind faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a primit competenţa, de la legiu-itorul însuşi, de a interpreta legile prin hotărârile pronunţate în intere-sul acestora, iar aceste hotărâri sunt obligatorii pentru instanţe, instan-ţa supremă realizează o interpretare autentică. Ceea ce prezintă impor-tanţă în situaţia analizată este că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este făcută în exercitarea funcţiei legislative, şi nu a celei jurisdicţionale1.

1 D.C. Dănişor, Restrângerea excesivă a obiectului controlului de constituţionalitate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 4/2009, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 34.

Oana-Maria Bălan2042. Interpretarea judiciară

2.1. Noţiune şi caracterizareInterpretarea judiciară1 este cea realizată de către judecător odată

cu tranşarea unui litigiu. Prin urmare, ea este întotdeauna o interpreta-re de caz, neimpunându-se în mod obligatoriu decât părţilor litigante.

Obligaţia constituţională a judecătorului este de a rezolva o con-testaţie, de a „spune” cine are sau nu dreptate dintre părţile aflate în conflict, bazându-se pe dreptul în vigoare. Pentru a aduce la îndepli-nire această misiune, judecătorul trebuie să interpreteze legea, pentru că nu o poate aplica fără a o înţelege2. În acest sens el va face apel la silogismul judiciar3. Judecătorul poate fie să explice maniera în care a înţeles regula aplicată, fie să nu o explice, iar acest înţeles dat regulii

1 Pentru o viziune a conceptelelor de interpretare juridică şi de judecător în dreptul comparat, a se vedea: J.-P. Margénaud, Le juge judiciaire et l’interprétation européenne în L’interprétation de la Convention européenne des droits de l’homme, Frédéric Sudre (dir.), Bruylant, Bruxelles 1998, pp. 231-249; M.G. Oropeza, La interpretacíon jurídica en México în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 5/1996, ITAM, Mexic, pp. 65 76; J.J. Darby, Garanties et limites à l’indépendence et à l’impartialité du juge aux États˗Unis d’Amérique în Revue internationale de droit comparé, vol. 55 no. 2/2003, pp. 351-362; G. Canivet, J. Joly- Hurard, La responsabilité des juges, ici et ailleurs în Revue internationale de droit comparé no. 4/2006, pp. 1049-1093; M.G. Civinini, Le statut du magistrat en Italie în Revue internationale de droit comparé no. 1/2007, pp. 7-25; I. Lifante Vidal, Interpretación y modelos de derecho. Sobre el papel de la intención en la interpretación jurídica în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999), pp. 171-192; B. Taxil, Les critères de l’applicabilité directe des traités internationaux aux États˗Unis et en France în Revue internationale de droit comparé no. 1/2007, pp. 157-176; R. Iacob, La décision judiciare dans la perspective de l’histoire comparée în Le juge et le jugement dans les traditions juridiques européennes. Études d’histoire comparée, LGDJ, Paris 1996, pp. 397-416; E. Zoller, Le judiciaire américain, l’interprétation et le temps. Deux points de vue în Droits. Revue française de théorie, de philosophie et de cultures juridiques no. 30, Presses Universitaires de France, Paris 2000, pp. 97-126.

2 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, volumul I, ediţie îngrijită de D. Rădescu, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p. 68.

3 J.-M. Denquin, Réfléxions sur le syllogisme judiciaire în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 373-385.

Interpretarea dreptului 205respective să reiasă în mod implicit din încadrarea pe care o dă respec-tivei stări a lucrurilor.

De principiu, interpretarea legii care rezultă dintr-o hotărâre ju-decătorească nu are nicio forţă juridică în afara litigiului care a dat naştere la respectiva hotărâre judecătorească. Mai mult, odată ce a ră-mas definitivă şi irevocabilă, hotărârea respectivă se va bucura de au-toritate de lucru judecat. Potrivit art. 1201 C. civ., „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeia-tă pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în con-tra lor în aceeaşi calitate”. Pe lângă această triplă identitate, pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca hotărârea respecti-vă să fie dată pe fond. Lucrul judecat reprezintă o unitate dialectică ce cuprinde două laturi. În primul rând prezumţia absolută că soluţia dată într-un litigiu corespunde adevărului, realităţii obiective a fapte-lor petrecute, în sensul de raporturi juridice reale dintre părţi ce pre-supun atât o determinare concretă a stării de fapt cât şi o corectă in-terpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză. În cel de-al doilea rând, lucrul judecat presupune interdicţia de a se relua ulte-rior un proces tranşat, bineînţeles, în condiţiile existenţei triplei iden-tităţi. Ceea ce interesează aici din perspectiva interpretării judiciare, este această prezumţie de adevăr absolut referitor la interpretarea şi aplicarea legii. Interpretarea legii care rezultă din hotărâre nu se im-pune altor persoane decât celor implicate în respectivul litigiu, pentru că această interpretare nu este în fond decât o manieră de a înţelege o anumită regulă. Numai norma în sine are forţă juridică, nu interpreta-rea ei1. Judecătorul nu poate da unei interpretări de-ale sale forţa unei legi2. Interdicţia de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale şi re-glementare este o consecinţă a principiului separaţiei puterilor în stat, principiu normat în art. 1 alin. (4) din Constituţie3. Prin urmare, niciun

1 P. Delnoy, Eléments de méthodologie juridique. 1. Méthodologie de l’interprétation juridique. 2. Méthodologie de l’application du droit, 3e édition, op. cit., pp. 133 şi 134.

2 Potrivit art. 4 C. civ., „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.”

3 I. Dogaru, Unele consideraţii cu privire la jurisprudenţă ca sursă a dreptului în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 20/2001, Craiova, p. 46; D.C. Dănişor, Constituţia

Oana-Maria Bălan206judecător nu este ţinut de interpretarea dată de un alt judecător. Mai mult, judecătorului nu îi este impusă nici măcar interpretarea proprie, dată într-o cauză precedentă, chiar dacă am înclina să admitem că ori-ce judecător are, de principiu, o anumită consecvenţă în interpretare. Această consecvenţă este doar de principiu, pentru că nu putem exclu-de nici existenţa unor contradicţii în soluţionarea unor litigii cu ace-laşi obiect, contradicţie ce rezultă tocmai dintr-o interpretare diferită a aceleiaşi stare de lucruri.

Practicienii au fost mereu preocupaţi de interpretarea corectă a legii tocmai datorită consecinţelor produse de o interpretare greşită. Dintr -o eronată apreciere a elementelor subiective şi obiective ale unei norme juridice, adică în urma unei greşite interpretări a unei norme ju-ridice, soluţia pronunţată va fi evident vădit nelegală şi esenţial nete-meinică. Astfel, rezultatul final este o falsă reprezentare a voinţei le-giuitorului. Legea aplicabilă unei speţe trebuie să fie în mod ştiinţific analizată şi în final interpretată în raport cu toate elementele obiecti-ve şi subiective care să evidenţieze voinţa legiuitorului, spiritul şi lite-ra legii1. Soluţia contrară, adică aplicarea unei norme insuficient inter-pretate la o situaţie de fapt concretă, este complet eronată2. Se conside-ră că a interpreta o lege presupune a-i găsi locul în ordinea juridică în-lăturând excesele şi pasiunile care au determinat-o. În fond, interpre-tarea legilor presupune un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce au ca scop aplicarea dreptului obiectiv la cazuri concrete. Această aplicare a dreptului implică nu numai elucidarea textelor, dar şi alegerea celor mai potrivite reguli pentru soluţionarea speţei respective, ameliorarea imperfecţiunilor de text cât şi pentru actualizarea unor norme învechi-te3. Astfel, interpretarea este o procedură mentală care însoţeşte proce-sul aplicării dreptului.

României comentată, Titlul I, Principii generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2009, p. 97.

1 M. van de Kerchove, F. Ost, Le droit ou les paradoxes du jeu, PUF, Paris 1992, p. 75.

2 A. Pinzani, Problemi di applicazione nella teoria discorsiva della morale e del diritto în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM, p. 74.

3 V. Hanga, Dreptul şi tehnica juridică. Încercare de sinteză, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 74.

Interpretarea dreptului 2072.2. Postulatul raţionalităţii legiuitorului, principiu de optimiza-

re a interpretăriiSe afirmă că interpretarea dreptului se realizează făcând apel la

principiul raţionalităţii legiuitorului. Postulatul legislatorului raţional este un principiu de optimizare a interpretării. Potrivit acestui princi-piu, este privilegiată semnificaţia care evidenţiază efectul util al tex-tului, coerenţa ansamblului legii, în sens larg. Raţionalitatea legiuito-rului poate fi privită sub mai multe planuri. Pe plan lingvistic, legiui-torul raţional este considerat a fi un folositor consecvent al limbajului comun şi al limbajului juridic. Pe plan praxiologic, raţionalitatea le-giuitorului conduce la eliminarea, pe calea interpretării, a antinomii-lor, a lacunelor; de asemenea, va respecta raportul logic între principii şi excepţii. Dacă ne referim la raţionalitatea epistemologică a legiui-torului, atunci el va respecta natura lucrurilor. Sub un ultim plan, cel axiologic, raţionalitatea legiuitorului se va manifesta prin aceea că el nu încalcă regula justiţiei, adoptând în acelaşi timp o ierarhie coeren-tă a valorilor1. Acest postulat impune judecătorului de a nu se îndepăr-ta niciodată de ideea că autorul textului este o fiinţă raţională sub toa-te aspectele2.

Plecând de la principiul raţionalităţii legiuitorului, în doctrină3 au fost evidenţiate şi alte metode de interpretare, altele decât cele uzi-tate în mod frecvent. Este vorba de interpretarea a completudine, in-terpretarea a coherentia şi interpretarea apologétique. Interpretarea a completudine pleacă de la ideea că sistemul juridic este complet. Astfel, orice caz particular îşi găseşte aplicarea într-o normă. Această interpretare nu admite existenţa de lacune. Interpretarea a coheren-tia presupune că, legiuitorul fiind considerat rezonabil, nu poate

1 F. Ost, M. van de Kerchove, Rationalité et souvéranité du legislateur, „paradigmes” de la dogmatique juridique? în Jalons pour une théorie critique du droit, Bruxelles 1987, pp. 100-106; Z. Ziembiski, La notion de rationalité du législateur în Archives de philosophie du droit, tome 23: Formes de rationalité en droit, Sirey, Paris 1978, pp. 175-187.

2 A. Şerban, Interpretarea hermeneutică în Studii de Drept Românesc, anul 9 (42), nr. 3-4/1997, Ed. Academiei Române, Bucureşti, p. 222.

3 M.G. Ngarambe, L’interprétation, le complètement et la correction de la loi par le juge civil, thèse, Zurich 1996, pp. 19 şi 20.

Oana-Maria Bălan208încadra diferit aceeaşi situaţie concretă. Iar interpretarea apologétique (apagogică) presupune reducerea la absurd. Legiuitorul, aşa cum e el rezonabil, nu a putut să normeze de o aşa manieră încât să se ajungă la rezultate ilogice.

Prin urmare, legiuitorul raţional1 este acel autor atotştiutor al tex-tului juridic, acel paznic al coerenţei normei juridice şi în acelaşi timp garantul menţinerii coeziunii sociale2.

3. Interpretarea administrativă

Interpretarea administrativă este cea făcută de organele adminis-traţiei odată cu organizarea executării şi executării în concret a legii3. Administraţia realizează atât o interpretare de caz, cât şi o interpretare generală, dacă ne referim la actele administrative generale, adică acte de organizare a legii.

În sistemul nostru de drept, actele administrative sunt controlate de instanţele de judecată. Actele administrative trebuie să fie conforme legii pentru că ele sunt date în baza ei. Orice act administrativ care ar reglementa primar şi nu subsidiar legii, ar fi lipsit de eficienţă juridică.

Astfel că interpretarea dată de administraţie nu se va impune au-torităţii judecătoreşti. Ceea ce este de reţinut este faptul că deşi printr-un act reglementar administrativ se interpretează un alt act reglemen-tar de aceeaşi natură, interpretarea administrativă nu este interpretare autentică. Şi aceasta deoarece aceasta din urmă se referă doar la acte-le de legiferare.

1 Referitor la Codul civil, V.V. Georgescu, Puterile acordate judecătorului prin Noul Cod civil în Pandectele Române partea a III-a, 1940, p. 25: „[...] legiuitorul dela 1804 a avut mândria să-şi închipuie că opera lui îmbrăţişase tot orizontul vieţii juridice, că nimic nu rămăsese neprevăzut de mintea lui, de altfel atât de ageră şi de cuprinzătoare. Probabil că de aceea acest legiuitor declara culpabil de tăgadă de dreptate pe judecătorul care va fi refuzat să se pronunţe asupra unui litigiu, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare.”

2 F. Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles 2007, p. 26.3 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 459.

Interpretarea dreptului 209Secţiunea a 2-a

Interpretarea neoficială

1. Interpretarea doctrinară

Doctrina, gândirea autorilor în materie juridică, exprimată în an-samblul operelor juridice, este un concept ambiguu. Doctrina „nu pre-supune o unitate în gândire ce ar duce la posibilitatea expunerii de o manieră coerentă a tendinţelor şi sentimentelor”1. Ea depinde de au-tori, de diversitatea genurilor literare utilizate, de opiniile emise, de tendinţele şi autoritatea autorilor. Astfel, doctrina poate fi definită ca fiind „o opinie scrisă şi ştiinţifică ce are autoritate”2.

Interpretarea doctrinară cuprinde înţelesul legilor, în sens larg, dat de către doctrinari în operele ştiinţifice. Ea este teoretică şi neobliga-torie, aspecte de îi oferă o absolută libertate şi „nu are alte norme de dezvoltare decât raţiunea şi utilitatea”3. Şi aceasta datorită faptului că doctrina, nefiind ţinută a se limita doar la un caz particular, ca în cazul interpretării judiciare, adoptă o viziune mai largă, făcând uz, cu o mai mare uşurinţă, de imaginaţie.

Vocaţia actuală a doctrinei este în principal de a prezenta şi de a explica dreptul pozitiv într-o manieră raţională, de a provoca şi orien-ta evoluţia dreptului, de a dezbate probleme determinate, în coerenţă cu sistemul juridic existent4. Din această perspectivă, teoriile doctrinei

1 P. Malaurie, Rapport français – Droits civil et rural în Travaux de l’Association Capitant, tome XXXI (1980): La réaction de la doctrine à la création du droit par les juges, Economica, Paris 1982, p. 83.

2 P. Bellet, Rapports de synthèse în Travaux de l’Association Capitant, tome XXXI (1980): La réaction de la doctrine à la création du droit par les juges, Economica, Paris 1982, p. 11.

3 I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed. de Stat, Bucureşti 1947, p. 28, citat de D. Mazilu, Tratat de teoria generală a dreptului – cu un studiu amplu consacrat teoriei generale a statului (titlul III), ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2007, p. 341.

4 P. Schlesinger, Interpretazione della legge civile e prassi delle corti în Rivista di Diritto Civile, anno XLVIII, nr. 4/2002, CEDAM, Padova, p. 542; P. Jestaz, Source délicieuse... (Remarques en cascades sur les sources du droit) în Revue trimestrielle de droit civil no. 1/1993, Sirey, p. 76; R.E. de Munagorri, La communauté scientifique est-elle un ordre juridique? în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/2004, Dalloz, pp. 247-283; F. Zenati, La jurisprudence, Dalloz, Paris 1991, p. 263.

Oana-Maria Bălan210survin pentru a clarifica şi a îmbogăţi noţiunile şi regulile de drept sau pentru a pregăti reforme sau evoluţii ale sistemului de drept. Teorii precum cea a drepturilor subiective, a autonomiei de voinţă, a abuzu-lui de drept etc. dovedesc faptul că legiuitorul, jurisprudenţa şi practi-ca le-au folosit ca surse de inspiraţie1. În momentul în care abordează unele studii în materie, doctrina este nevoită să folosească, expresiile, sintagmele cât şi instituţiile juridice, în modalitatea în care sunt legife-rate. Este inadmisibil să se formuleze în doctrină propuneri contrare, de exemplu, normelor Constituţiei2.

Doctrina nu e o sursă de drept, ea este spontană, iar fiecare autor poate emite interpretarea ce o consideră corectă. Chiar dacă nu este o sursă de drept, doctrina este oglinda dreptului în totalitate3, o „oglin-dă” evidenţiată de critică, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cu alte cu-vinte, doctrina are rolul de a clarifica şi de a pune în ordine dreptul, de a prezenta sistematic sistemul juridic cât şi de a propune diferite solu-ţii pentru probleme determinate4.

Chiar dacă nu e considerată o sursă de drept în sens strict, putem admite că este o sursă complementară a dreptului. Doctrinarul nu pro-duce dreptul, în exprimarea lui Kelsen, însă are un rol indirect. Astfel, deşi într-o primă fază, prin prisma faptului că interpretarea doctrina-ră nu are forţă obligatorie, am fi tentaţi să considerăm pe interpretul doctrinar un simplu spectator al „reprezentaţiei de interpretare” dată de legiuitor, judecător sau de un organ al administraţiei, priviţi ca nişte actori ai operei de interpretare, datorită faptului că el participă la „jo-cul scenic” prin sugestii utile, acest interpret doctrinar îşi pierde ran-gul de spectator. Făcând o analogie cu o reprezentaţie artistică, el joa-că rolul unui sufleur5, în acelaşi timp un colaborator al actorilor, pre-gătit să intervină în momentul în care actorii se află în dificultate ofe-rind soluţii practice. El devine astfel un spectator special, fiind diferit

1 J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, 4e édition, op. cit., p. 75.2 I. Imbrescu, Reflecţii în legătură cu folosirea eronată a unor termeni din sfera

dreptului familiei în Dreptul, anul XVI, seria a III-a, nr. 8/2005, p. 115.3 P. Malaurie, L. Aynès, Introduction générale, op. cit., p. 273.4 J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, 4e édition, op. cit., p. 77.5 F. Ost, M. van de Kerchove, Pour une théorie interdisciplinaire du droit în

Jalons pour une théorie critique du droit, Bruxelles 1987, p. 43.

Interpretarea dreptului 211de spectatorul ordinar. Se află, am putea spune, la graniţa între actorii interpretării1 (legiuitor, judecător, organ al administraţiei) şi spectato-rul ordinar (de exemplu, individul, parte într-un proces).

Interpretarea doctrinară nu are o forţă obligatorie, ea ajută la cu-noaşterea sensului textului normativ. Forţa interpretării doctrinare constă tocmai în persuasiunea ei2, ştiinţa dreptului recurgând cel mai adesea la analize comparative ce prezintă o mare utilitate practică. Din această perspectivă, interpretarea doctrinară determină o perfecţiona-re şi o dezvoltare a dreptului, contribuie la elucidarea, explicarea înţe-lesului normelor juridice. Dacă se admite că nu are o forţă obligatorie, totuşi ea poate avea o forţă morală, depinzând în totalitate de calitatea argumentelor aduse în interpretare, deci de competenţa autorului său. În definitiv, ea depinde de forţa de convingere a raţionamentului emis de respectivul doctrinar.

Interpretarea dată de ştiinţa dreptului nu este producătoare de drept, spre deosebire de interpretarea dată de organele ce aplică drep-tul. Această interpretare doctrinară nu este decât „constatarea epite-mologică a sensului normelor de drept”3. Tocmai de aceea ea nu evi-denţiază decât posibile înţelesuri ale normei de drept.

Interpretarea dată de o autoritate ştiinţifică (doctrina) produ-ce efecte doctrinare, adică ştiinţifice. Ea nu rămâne neutră4 de mani-festările sociale. Se ajunge astfel pe un teren unde discursul exege-tic se îmbină cu cel filosofic, sociologic şi de ce nu şi cu cel politic. Interpretarea doctrinară se caracterizează prin „spiritul critic şi nova-tor, prin ofensiva permanentă împotriva legiuitorului şi practicienilor, ofensivă justificată prin exigenţa adevărului şi perfecţiunii, eventual

1 Judecătorul şi legiuitorul nu sunt indiferenţi faţă de lege, doctrină sau practică. De asemenea, doctrina sau jurisprudenţa nu ignoră legea.

2 Influenţa doctrinei asupra legiuitorului se materializează în situaţia în care doctrinarii, prin comentariile şi criticile lor referitoare la dreptul pozitiv, determină schimbări în sistemul juridic.

3 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere din germană de I. Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti 2000, p. 411.

4 M. Troper, Entre science et dogmatique, la voie étroite de la neutralité în Théorie du droit et science, publié sous la direction de Paul Amselek, PUF, Paris 1994, p. 310.

Oana Maria Bălan212prin evidenţierea primatului valorilor umane în faţa puterilor publice (acest permanent duel şi echilibru)”1.

Doctrina are rolul de a emite critici şi sugestii referitoare la ma-niera în care se pronunţă instanţele de judecată2. În acest proces de critică, doctrina face uz de o libertate de exprimare, de o deplină independenţă3.

2. Interpretarea realizată de către o persoană privată

Interpretarea normelor poate fi realizată şi de indivizii care nu sunt ţinuţi a aplica dreptul, ci să se conformeze regulilor impuse de acesta. Aceşti indivizi, dovedind un comportament care se încadrează în prescripţia normei, evitând astfel sancţiunile, trebuie să-şi explice aceste norme, trebuie să le înţeleagă sensul.

Vorbim de interpretarea realizată de către un individ în momen-tul în care acesta vrea să urmeze o normă de drept. Pentru ca să adu-că la împlinire, de exemplu, o obligaţie juridică „ce-i revine prin aceea că afişează comportamentul de al cărui contrar norma de drept leagă o sancţiune, atunci acest individ trebuie, dacă acest comportament nu este determinat cu claritate în norma în cauză, să aleagă între diferitele posibilităţi”4. Este de o consecinţă logică şi previzibilă faptul că aceas-tă interpretare nu este autentică şi nici nu se va putea impune organelor de aplicare a legii. De aceea se creează şi posibilitatea ca atunci când între interpretarea considerată de individ a fi cea justă şi cea oferită de organul îndreptăţit a da o interpretare autentică, în speţă legiuitorul, nu există identitate, în această situaţie, individul va fi sancţionat.

1 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpre-tarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 26.

2 G. Goubeaux, Il était une fois... la Doctrine. A propos du livre de Philippe Jestaz et Christophe Jamin, „La Doctrine”, publié aux éditions Dalloz, dans la collection „Méthodes du droit” în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/2004, Dalloz, p. 249.

3 P. Jestaz, Les sources du droit: le déplacement d’un pôle à un autre în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/1996, Sirey, p. 331.


CAPITOLUL IIPRINCIPIILE ŞI METODELE

DE INTERPRETARE A DREPTULUI

Secţiunea 1Principiile interpretării dreptului

Interpretarea nu este doar o tehnică în aplicarea dreptului, ci o interpretare de fundamentare, urmată şi desăvârşită prin faze de tip operativ.

Interpretarea de fundamentare implică „un moment constitutiv al cunoaşterii faptului social şi al elaborării, pe această bază, a dreptu-lui1. Realizând interpretarea de fundamentare, legiuitorul face apel la principiile dreptului, principii care au natură normativă, precum cel al justiţiei, responsabilităţii, egalităţii sau al libertăţii, principii pe care le reconstituie interpretativ potrivit naturii şi finalităţii normei juridice2. În ceea ce priveşte interpretarea aplicativă sau interpretarea de con-text, aceasta desemnează momentul încadrării juridice a situaţiei de fapt. Această interpretare va fi guvernată preponderent de principii de natură funcţională. Aceste principii au ca şi obiectiv orientarea tehnic-metodologic a interpretării aplicative şi ele nu sunt decât exigenţe me-todologice ale soluţionării unei probleme. Prin urmare, „ele sunt exi-genţe de metodă care ne conduc la o soluţie, nu evaluează fundamen-tul, temeiul ei de veridicitate ori de altă natură”3.

Principiile interpretării dreptului asigură raţionalitatea interpretă-rii. Aceasta implică logicitate, juridicitate şi sistemicitate.

1 I. Humă, Principii ale interpretării juridice în Pandectele Române. Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie, Supliment, Wolters Kluwer, Bucureşti 2007, p. 737.

2 Idem.3 Ibidem, p. 738.

Oana-Maria Bălan214Principiile de metodă sunt1: unitatea dintre litera şi spiritul legii,

supremaţia voinţei legiuitorului; contextualizarea, evaluarea, corela-rea, adecvarea formei juridice la semnificaţia actului normativ, coe-renţa logică şi validitatea juridică.

Unitatea dintre litera şi spiritul legii reprezintă soluţia raţională între două atitudini extreme pe care le-au cunoscut şi le-au promovat doctrina şi jurisprudenţa anterioare. Cele două extreme aveau în vede-re pe de o parte, considerarea interpretului ca fiind o unealtă oarbă a cărui singură sarcină era să aplice litera legii, nesocotind chiar spiritul ei. La polul opus se situează tendinţa de a substitui voinţa legiuitoru-lui cu voinţa interpretului. Însă interpretarea legii trebuie să determine voinţa reală a legiuitorului. De aceea se impune o legătură strânsă, o unitate între spiritul legii, adică intenţia, scopul, voinţa şi cunoştinţele legiuitorului; şi litera ei, adică cea care îl concretizează.

Interpretarea corectă a legii impune şi determinarea voinţei legiu-itorului. Ceea ce se află este voinţa tocmai pentru că aceasta este cea creatoare, adică cea care activează cunoaşterea şi prin mişcarea dina-mică pe care i-o imprimă, o orientează spre finalităţile ei2.

De asemenea, în interpretarea normei juridice. trebuie ca interpre-tul să realizeze contextualizarea acesteia. Această contextualizare im-pune conformitate cu ordinea normativă în care este plasată norma, cu instituţia juridică şi cu ramura de drept din care face parte.

Principiul de metodă al evaluării implică cerinţa ce îi incumbă in-terpretului de a distinge acolo unde legea distinge şi per a contrario, de a nu distinge acolo legea nu distinge.

Exigenţa metodologică a corelării impune interpretului realizarea unei raportări a sensurilor normative între ele, având în vedere princi-piile potrivit cărora pe de o parte, legea posterioară derogă de la legea anterioară (lex posterior derogat lex prior) şi pe de altă parte, excepţia este de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis)3.

1 Gh.C. Mihai, Teoria dreptului, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, pp. 88 şi 89; I. Humă, Principii ale interpretării juridice, op. cit., pp. 739-742.

2 Gh.C. Mihai, Teoria dreptului, ed. a III-a, op. cit., p. 88.3 Idem.

Interpretarea dreptului 215De asemenea, interpretarea este guvernată de adecvarea formei

juridice la semnificaţia actului normativ, de coerenţa logică (adică res-pectarea legilor logicii ale identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus şi ale raţiunii necesare şi suficiente) şi de validitatea juridică (adică in-terpretarea trebuie să aibă legalitate, legitimitate şi efectivitate, valen-ţe care caracterizează orice norma juridică)1.

Secţiunea a 2-aMetodele de interpretare a dreptului

1. Noţiunea de metodă de interpretare

Metoda reprezintă modalitatea prin care se înţelege şi mai ales se explică2. Interpretul dreptului, pentru a afla semnificaţia normelor ju-ridice, face uz de o serie de metode de interpretare3. Norma juridică este generală şi abstractă, de aceea clarificarea sensului ei necesită o abordarea care să evidenţieze realitatea social-istorică a normei juri-dice, finalităţile pe care le urmăreşte, valorile pe care le apără şi con-strucţia sa logică.

Interpretarea dreptului impune o abordare graduală a metodelor de interpretare pentru a determina sensul exact al normelor, câmpul lor de aplicaţie, efectele şi scopul lor4.

Astfel, prin metode de interpretare se înţelege ansamblul proce-deelor folosite pentru clarificarea sensului textului unei norme în ve-derea aplicării ei la un caz concret.

1 Ibidem, p. 89.2 B. Mirkine-Guétzévitch, Les méthodes d’étude du droit constitutionnel

comparé în Revue internationale de droit comparé vol. 1 no. 4/1949, p. 397.3 J.C. Cueto Rúa, La axiología jurídica y la selección de métodos de

interpretación în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. II (1998), pp. 111-119; M.A. Portela, Argumentación y sentencia în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. II (1998), p. 334.

4 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, op. cit., p. 337.

Oana-Maria Bălan2162. Metodele interpretării

2.1. Metoda gramaticalăInterpretarea gramaticală sau literală1 presupune stabilirea sensu-

lui normei juridice prin analiza sintactică (adică a îmbinării cuvintelor în propoziţii şi fraze) şi morfologică (adică a formei cuvintelor) a tex-tului ei. Astfel că interpretarea gramaticală priveşte textul legii, în spe-ţă o analiză a limbajului juridic folosit de legiuitor.

Prima etapă în analiza gramaticală presupune analiza sensului cu-vintelor folosite în cadrul normei juridice. De cele mai multe ori le-giuitorul optează pentru sensul comun al termenilor. Există situaţii, de asemenea, în care acelaşi legiuitor schimbă sensul uzual al termenilor, dându-le un sens tehnico-juridic. Astfel că potrivit regulii interpretă-rii gramaticale, dacă un cuvânt dobândeşte o semnificaţie juridică care diferă decât cea uzuală, atunci el va fi interpretat potrivit sensului ju-ridic. Prin urmare, accepţiunea tehnică are întâietate faţă de accepţiu-nea comună.

De altfel, în interpretarea gramaticală, interpretul va analiza şi modul în care legiuitorul a înţeles să îmbine cuvintele în propoziţii şi fraze. O importanţă din punct de vedere gramatical o reprezintă anali-za conjuncţiilor şi a semnelor de punctuaţie.

2.2. Metoda sistematică2

Interpretarea sistematică presupune aflarea sensului unei nor-me juridice prin determinarea locului acesteia în cadrul sistemului de

1 T. Mazzarese, Interpretacíon literal: juristas y lingüistas frente a frente, trad. de J. Ferrer Beltrán în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 23 (2000), pp. 597 626; F. Poggi, Contesto e significato letterale în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 169 şi 170; B. Flanagan, Revisiting the Contribution of Literal Meaning to Legal Meaning în Oxford Journal of Legal Studies vol. 30, no. 2/2010, Oxford University Press, pp. 255-271.

2 V. Velluzzi, Interpretación sistemática: un concepto realmente útil? Consideraciones acerca del sistema jurídico como factor de interpretación, trad. de A. Amaya în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. I (1998), pp. 65-82.

Interpretarea dreptului 217drept. Aplicaţii ale acestei metode sunt controlul legalităţii actelor ad-ministrative şi controlul constituţionalităţii legii1. Atât judecătorul or-dinar cât şi judecătorul constituţional vor verifica dacă norma juridi-că respectă poziţia în ierarhie. Bineînţeles că în situaţia în care se va ajunge la un conflict între o normă superioară şi o normă inferioară, cea dintâi va avea prioritate. Şi prin urmare norma inferioară va fi de-clarată nelegală sau neconstituţională2.

De altfel, potrivit metodei sistematice, interpretul trebuie să stabi-lească: raportul normei juridice interpretate cu principiile fundamen-tale ale dreptului; apartenenţa normei la o anumită ramură de drept; dacă respectiva normă este generală sau specială3.

O ultimă cerinţă a acestei metode priveşte datoria interpretului de a stabili locul normei juridice în cadrul articolului, secţiunilor, capito-lelor, cărţii, părţii sau titlului din lege.

Regulile interpretării sistematice se referă la argumentul a sub-jecta materia, ce presupune că în caz de antinomie a două texte din aceeaşi lege, interpretarea trebuie să se realizeze potrivit sensului ar-monic, însă fără a neglija deopotrivă sensul raţional; şi la argumentul a rubrica, care impune că înţelesul normei interpretate este clarificat prin titlul rubricii care o conţine4.

2.3. Metoda logică

Interpretarea logică presupune folosirea procedeelor logicii for-male generale, a raţionamentelor inductive sau deductive, a procedee-lor demonstraţiei pentru a clarifica înţelesul unei norme juridice5.

1 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 466.

2 Idem.3 Idem. 4 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit.,

pp. 466 şi 467.5 T. Ausín, L. Peña, La deducción normativa în DOXA. Cuadernos de Filosofía

del derecho no. 23 (2000), p. 466.

Oana-Maria Bălan218Structura silogismul judiciar presupune premisa majoră (norma

juridică), premisa minoră (fapta) şi concluzia (transformă fapta în fap-tă juridică)1.

Interpretarea logică îi oferă interpretului dreptului o serie de ar-gumente ale logicii formale2 pentru ca acesta să ajungă la sensul nor-mei juridice analizate3. Este vorba de argumentul per a contrario, ar-gumentul a fortiori, argumentul a majori ad minus, argumentul ad ab-surdum şi argumentul a pari.

Argumentul per a contrario se bazează pe logica terţului exclus (tertium non datur) potrivit căreia, în cazul noţiunilor contradictorii, care se exclud reciproc, doar una dintre acestea poate fi adevărată, cea-laltă fiind cu necesitate falsă, iar o a treia posibilitate este exclusă4.

Folosirea argumentului a fortiori conduce la concluzia că raţiunea aplicării unei norme juridice neprevăzute în textul respectiv este şi mai puternică decât în situaţia avută în vedere, de data aceasta în mod ex-pres, de normă5.

Norma aplicându-se unei sfere mai largi decât cea prevăzută de lege, interpretarea folosind argumentul a fortiori este o interpretare extensivă.

Argumentul a majori ad minus este bazat pe argumentul a fortiori şi evidenţiază împrejurarea că „cine poate mai mult, poate şi mai pu-ţin” (qui potest plus, potest minus). Precum argumentul a fortiori, şi

1 Gh.C. Mihai, Metoda logică în drept, vol. I. Logică formală elementară, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p. 120; J. Ghestin, G. Goubeaux, M. Fabre-Magnan, Traité de droit civil. Introduction générale, 4e édition, LGDJ, Paris 1994, pp. 37-42.

2 D. Stoianovici, Logica juridică în trecut şi astăzi în Studii de Drept Românesc, anul 7, nr. 1/1995, p. 76; Gh. Mateuţ, A. Mihăilă, Logica juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, pp. 187 şi 188.

3 I. Dobrinescu, Introducere în logica juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996, p. 48.

4 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti 1997, p. 280; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 468. De asemenea, J.A.G. Amado, Sobre el argumento a contrario en la aplicación del derecho în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001), pp. 85 113.

5 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 468.

Interpretarea dreptului 219argumentul a majori ad minus reprezintă un procedeu specific inter-pretării extensive1.

Argumentul ad absurdum (reductio ad absurdum) este argumen-tul reducerii la absurd. Folosind acest argument, se demonstrează veri-dicitatea soluţiei alese prin infirmarea soluţiei care o contrazice2.

Argumentul a pari sau argumentul prin analogie se întemeiază pe raţionamentul că pentru situaţii identice trebuie propuse soluţii identi-ce (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispozitio sau ubi ea-dem est ratio, eadem lex esse debet). Argumentul prin analogie repre-zintă o soluţie pentru problema lacunelor. Astfel, dacă se apelează la normele dreptului pozitiv, va rezulta analogia legii; iar dacă se apelea-ză la principiile generale ale dreptului, atunci vom fi în prezenţa ana-logiei dreptului3.

2.4. Metoda istorică Metoda istorică îşi propune clarificarea sensului unei norme juri-

dice prin luarea în consideraţie a genezei, adică a împrejurărilor atât sociale şi economice cât şi juridice care au stat la baza elaborării re-spectivei norme.

Se consideră că metoda istorică „reclamă apelul sistematic la is-torism şi istorie. Conform istorismului, principiu al dialecticii, feno-menele realităţii trebuie privite în procesul apariţiei dezvoltării şi piei-rii lor, în legătură indisolubilă cu condiţiile istorice concrete care le-au generat”4. Iar istoria „semnifică cunoaşterea trecutului umanităţii şi derularea actuală a vieţii omeneşti”5.

1 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit., pp. 468 şi 469.

2 N. Popa, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 280.3 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit.,

p. 469.4 I. Craiovan, Prin labirintul juridic, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2009, p. 181.5 Ibidem, p. 182.

Oana-Maria Bălan2202.5. Metoda teleologicăInterpretul face uz de metoda teleologică în situaţia în care, pen-

tru a determina semnificaţia unei norme juridice, el ia în calcul scopul şi raţiunea de a fi a legii (ratio legis). Pentru a afla raţiunea unei legi, interpretul dreptului trebuie să cunoască interesele pe care legea tin-de să le protejeze şi rezultatele sociale, politice şi economice pe care le doreşte a realiza1.

Interpretarea teleologică este impusă de Constituţie. Interpretarea legilor trebuie să se realizeze prin raportarea la idealurile Revoluţiei din decembrie 19892.

3. Modul de acţiune al interpretului

Indiferent de metodele de interpretare de care face uz interpre-tul, acesta foloseşte legile, operaţiile şi structurile logice de gândire3. De aceea, „indiferent că proiectează asupra unui text legal unghiul de vedere al gramaticii sau/şi al sistematicii, asupra unei norme, unghiul de vedere teleologic, altul istoric, interpretul aplică legile, operaţiile şi structurile logice”4.

3.1. Legile logiceLegile logice nu au caracter prescriptiv sau descriptiv, ele deter-

mină o gândire corectă. Referitor la trăsăturile legilor logice, în doctri-nă5 se apreciază că acestea nu privesc conţinuturile de gândire, ci nu-mai formele acestor conţinuturi.

1 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit., p. 469.

2 Cu privire la obligativitatea interpretării teleologice, valorile supreme ale statului român şi idealurile Revoluţiei, a se vedea D.C. Dănişor, Despre consecinţele constituţionalizării tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din 1989 în Revista de Drept Public nr. 1/2007, pp. 17-24.

3 Gh.C. Mihai, Teoria dreptului, ed. a III-a, op. cit., p. 104.4 Idem.5 În acest sens, a se vedea Gh.C. Mihai, Metoda logică în drept, vol. I. Logică

formală elementară, op. cit., pp. 28 şi 29.

Interpretarea dreptului 221Legile logice sunt: legea identităţii, legea noncontradicţiei, legea

terţului exclus şi legea raţiunii suficiente.Legea identităţii presupune că: în acelaşi timp şi sub acelaşi ra-

port orice lucru este identic cu el însuşi; în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un termen este identic cu el însuşi dacă îşi păstrează înţelesul în cadrul aceluiaşi discurs raţional, adică termenul trebuie să-şi men-ţină aceeaşi semnificaţie1. Respectarea legii identităţii asigură clarita-te şi precizie raţionamentului interpretului. Utilitatea sa practică se re-marcă în cazul operaţiilor logice cu termeni, adică în situaţia definiţi-ei şi a diviziunii2.

Legea noncontradicţiei impune ca în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un lucru nu poate să fie şi să nu fie. Respectarea acestei legi de-termină „coerenţa gândirii, capacitatea ei de a diferenţia între adevăr şi fals şi de aceea susţine formal întregul nostru efort de cunoaştere”3.

Legea terţului exclus presupune că în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un lucru există sau nu există, a treia posibilitate fiind exclusă. Respectarea acestei legi va asigura consecvenţă în gândire cât şi rigoa-rea formală a argumentelor4.

Legea raţiunii suficiente sau al temeiului suficient are la bază pos-tulatul potrivit căruia „nimic nu trebuie admis, adoptat sau decis fără un temei controlat raţional”5. Invocarea unui temei îi rezultă nece-sar interpretului tocmai pentru a-şi argumenta afirmaţia sau negaţia. Operaţiile de interpretare în care se foloseşte această lege sunt: defini-ţia, diviziunea, silogismul şi inducţia ştiinţifică6.

3.2. Operaţiile de interpretareOperaţiile de interpretare sunt: selecţia, definiţia, clasificarea, di-

viziunea, aprecierea şi contextualizarea.

1 Ibidem, pp. 29 şi 30.2 Ibidem, p. 31.3 Ibidem, p. 32.4 Ibidem, p. 36.5 Ibidem, p. 37.6 Ibidem, p. 38.

Oana Maria Bălan222Selecţia presupune două etape: problematizarea şi soluţionarea.

Problematizarea impune constatarea dacă există dificultăţi în interpre-tare şi dacă există un interes în soluţionarea acestor dificultăţi, iar so-luţionarea se referă la alegerea uneia dintre formulările existente ca fi-ind cea corectă1.

Definiţia reprezintă „operaţia logică formală care are rostul să eli-mine ambiguităţile şi echivocul, dacă este aplicată conform exigenţe-lor logicii”2. Tipurile de definiri utilizate în interpretarea juridică sunt: referenţială (definirea se poate realiza prin ostensiune, prin descriere şi prin extensiune); operatorie şi sintactică3.

Diviziunea separă sau disjunge conţinutul unui semnificativ al unui termen în diferite specii, în timp ce clasificarea adună sau reface4.

Aprecierea presupune mai multe etape: compararea sensurilor po-sibile ale unui text ţinând cont de posibilele calificări ale faptei prin norma presupus a fi aleasă; confruntarea mai multor sisteme de valori şi alegerea unuia dintre acestea; şi contextualizarea ierarhiei cu întreg procesul interpretativ prin raportare la cazul concret5.

Contextualizarea normei juridice presupune înţelegerea ei în con-siderarea ansamblului normelor juridice complementare, sistemul de drept caracterizându-se prin unitate şi ordine.

3.3. Structurile logice de gândireStructurile logice de gândire se referă la structurile de raţiona-

ment deductiv, inductiv, abductiv, analogic. În raţionamentul deductiv se pleacă de la general şi se ajunge la particular, iar în raţionamentul inductiv se porneşte de la particular şi se ajunge la general.

1 Gh.C. Mihai, Teoria dreptului, ed. a III-a, op. cit., p. 99.2 Ibidem, p. 100.3 Idem.4 Ibidem, p. 101.5 Ibidem, pp. 102 şi 103.

CAPITOLUL IIISPECIFICUL INTERPRETĂRII DE RAMURĂ

Secţiunea 1Noţiunea de specificitate a

interpretării diferitelor ramuri de drept

O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a feno-menului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căre-ia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii soci-ale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.

Interpretarea este capabilă să facă dreptul să progreseze sau, dim-potrivă, să regreseze. Acest progres sau din contră, regres depinde de alegerea metodei. Dificultatea interpretării constă în a asigura relaţia între imperativul soluţionării unor cauze concrete şi prevederile lega-le. De aceea, metoda folosită în interpretare trebuie să beneficieze de atenţie atât din partea juristului, cât şi, în mod deosebit, din partea pu-terii publice1.

Complexitatea fenomenului interpretativ rezidă tocmai din faptul că interpretul va trebui să explice norma în contextul social în care ea acţionează, prin raportare permanentă la factorii conceptuali şi la mo-dalităţile de reflectare existente la nivel individual, de grup sau gene-rale; interpretul netrebuind a raporta litera legii doar la spiritul aceste-ia; într-o atare împrejurare ar reduce interpretarea juridică la o viziu-ne unidimensională.

1 R. Legros, Considérations sur les lacunes et l’interprétation en droit pénal în Le problème des lacunes en droit, études publiées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles 1968, pp. 372-400.

Oana-Maria Bălan224Prin urmare, „specificul utilizării interpretării pentru fiecare ra-

mură a dreptului va consacra, totodată, poziţionarea valorilor consa-crate de societate, recunoscute prin sistemul de drept pozitiv şi confir-mate de aplicarea în societate”1.

Secţiunea a 2-aCauzele specificităţii interpretării

În interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi inter-pretare fac uz de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, bineînţeles şi de principiile şi regulile care aparţin ştiinţei logi-cii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o aplicabi-litate comună, unitară, prin urmare, ele sunt aplicabile întregului sis-tem de drept.

Însă, acest caracter unitar al interpretării dreptului nu exclude îm-prejurarea ca în procesul interpretării să apară unele deosebiri deter-minate de caracterul normelor juridice şi de gradul de codificare al acestora2.

Rezultă astfel că specificitatea interpretării pentru fiecare ramură este determinată de caracterizarea generală a interpretării, de obiectul şi metoda proprii de reglementare şi de caracteristicile proprii fiecărei ramuri de drept.

Prin obiect de reglementare se înţelege „o categorie omogenă, unitară de relaţii sociale care sunt reglementate de un mănunchi de norme juridice care, la rândul lor, sunt unitare, uniforme”3. De exem-plu, obiectul dreptului civil este format din două mari categorii de ra-porturi sociale, patrimoniale şi nepatrimoniale4; obiectul dreptului pe-

1 M. C. Eremia, Interpretarea juridică, Ed. All Beck, Bucureşti 1998, p. 53.2 Este bine cunoscut că în dreptul civil este admisă instituţia analogiei, în

schimb, în dreptul penal nu se acceptă interpretarea extensivă pentru suplinirea legii şi nici instituţia analogiei.

3 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007, p. 25.

4 A se vedea, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III- a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008, p. 11.

Interpretarea dreptului 225nal este reprezentat de o categorie de relaţii create în jurul şi datorită valorilor sociale care impun respectarea lor. Astfel de valori sunt per-soana cu drepturile şi libertăţile sale, ordinea publică etc1.

Metoda de reglementare presupune „modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin edictarea normelor juridice”2. Ceea ce caracterizează dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor3, în timp ce dreptul penal şi cel constituţional sunt caracteriza-te de metoda subordonării părţilor.

Secţiunea a 3-aInterpretarea constructivă şi

restrictivă, elemente ale specificului interpretării

Natura însăşi a normei interpretate determină obligativitatea pen-tru interpret de a utiliza interpretarea constructivă sau interpretarea restrictivă.

Interpretarea constructivă sau extensivă presupune lărgirea sfe-rei de aplicare a normei, interpretul aplicând respectiva norma şi unor situaţii pe care legiuitorul nu le-a învederat în momentul normării. Dimpotrivă, interpretarea restrictivă presupune restrângerea sferei de aplicare a normei4.

1. Interpretarea constructivă: domeniu de aplicare şi procedee

În condiţiile evoluţiei societăţii, aplicarea normei la cazuri noi, adică lărgirea sensului ei, devine un imperativ. Interpretarea construc-tivă se realizează în cazul regulilor generale care au valoare de princi-piu şi în cazul dispoziţiilor exemplificative5.

1 C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, p. 20.

2 G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, op. cit., p. 11.3 I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti

2007, p. 22.4 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, op. cit., p. 342.5 Idem.

Oana-Maria Bălan226Regulile generale cu valoare de principiu se impune a fi inter-

pretate extensiv. Dispoziţiile exemplificative sunt interpretate exten-siv tocmai pentru că intenţia legiuitorului nu a fost de delimitare stric-tă a domeniului de aplicare a respectivei norme. Este şi raţiunea pen-tru care acesta optează pentru evidenţierea de exemple care să-i ofere interpretului posibilitatea de a aprecia categoria de împrejurări în care norma devine aplicabilă1.

Procedeele interpretării constructive sunt: lărgirea conceptelor, analogia şi inducţia.

În interpretarea constructivă, se apelează la lărgirea conceptelor în condiţiile în care unele situaţii se integrează în raţiunea legii, în spi-ritul ei, însă nu şi în litera legii.

Analogia intervine în cazul în care fie lipseşte norma aplicabilă si-tuaţiei concrete, fie aceasta este neîndestulătoare. Într-o atare situaţie, interpretul va recurge la analogia legii (analogia legis), adică apelarea la o normă asemănătoare; sau la analogia dreptului (analogia iuris), respectiv la principiile generale ale dreptului2.

Inducţia, ca şi procedeu al interpretării constructive, implică două activităţi succesive, şi anume: trecerea de la particular la general, adi-că evidenţierea unui principiu general din mai multe dispoziţii particu-lare; şi apoi aplicarea acestui principiu general obţinut la cazul concret ce se doreşte a fi rezolvat3.

2. Interpretarea restrictivă: domeniu de aplicare şi procedee

Domeniul de aplicare a interpretării restrictive cuprinde dispoziţi-ile excepţionale, normele penale şi dispoziţiile oneroase.

Potrivit regulii exceptio est stritisimae interpretationis, dispoziţii-le excepţionale sunt de strictă interpretare. Mai mult, excepţiile trebuie prevăzute în mod expres. Prin urmare, vor fi interpretate strict: enunţu-rile legale care prevăd enumerări limitative şi prezumţiile legale (nulla

1 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit., pp. 470 şi 471.

2 Ibidem, p. 472.3 Idem.

Interpretarea dreptului 227presumptio sine lege)1. De altfel, regula exceptio est stritisimae inter-pretationis evidenţiază raportul dintre dreptul comun şi regula specia-lă, în sensul că legea generală nu derogă de la legea specială (genera-lia specialibus non derogant) şi legea specială derogă de la legea ge-nerală (specialia generalibus derogant).

În sistemul nostru juridic, în cazul legii penale care trebuie să fie formulată într-o manieră precisă, concretă şi circumstanţiată, se recu-noaşte cu titlu de principiu de interpretare, interpretarea restrictivă. Instituirea acestui principiu reprezintă o garanţie pentru individ în faţa unei justiţii penale represive şi arbitrare2.

De asemenea, dispoziţiile oneroase sunt de strictă interpretare (favores ampliandi, odiosa restringenda). Dispoziţiile oneroase, adică acele prevederi care dispun obligaţii fără a oferi drepturi ca o contra-pondere, care se interpretează restrictiv sunt: normele fiscale şi dispo-ziţiile ce determină competenţa autorităţilor publice3.

În ceea ce priveşte procedeele interpretării restrictive, acestea sunt4: considerarea raţiunii legii, distincţiile şi argumentul a contrario.

Aplicarea procedeului ratio legis determină concluzia că o lege nu trebuie să producă efecte care nu rezidă din raţiunea sa de a fi. Astfel, „dacă textul formal al legii este mai larg decât raţiunea aceste-ia, decât scopul pe care şi-l propune, sfera de aplicare a textului trebu-ie redusă prin interpretare, până la obţinerea unui raport rezonabil în-tre spiritul şi litera legii”5. Cu alte cuvinte, „legea încetează acolo în-cetează raţiunea sa” (cessante ratione legis cessat ejus dispositio)6.

Folosirea distincţiilor are un efect restrictiv. Schema logică de aplicare a acestui procedeu presupune divizarea conceptului în două părţi şi apoi restrângerea sferei de aplicare a normei la una din cele două subdiviziuni. Ulterior, se dovedeşte că împrejurarea concretă se

1 Ibidem, p. 471.2 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, op. cit., p. 343.3 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit.,

p. 471.4 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, op. cit., pp. 347-349.5 D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, op. cit.,

p. 472.6 F. Terré, Introduction générale au droit, Dalloz, Paris 1991, pp. 384 şi 385.

Oana Maria Bălan228încadrează în subdiviziunea căreia nu i se aplică norma. Principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus vine să tempereze un eventual abuz în utilizarea de către interpret a distincţiilor. Dacă legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă şi prin urmare, inter-pretul nu trebuie să facă distincţii dacă legea nu le prevede1.

Un ultim procedeu al interpretării restrictive este reprezentat de argumentul a contrario care restrânge câmpul de aplicare al legii.

1 P. Pescatore, Introduction à la science du droit, op. cit., pp. 347 şi 348.

TITLUL II

INTERPRETAREA NORMELOR DIFERITELOR RAMURI DE

DREPT

CAPITOLUL I SPECIFICITATEA INTERPRETĂRII NORMELOR

CONSTITUŢIONALE1

Secţiunea 1Interpretarea constituţională

1. Interpretarea Constituţiei

Interpretarea Constituţiei2 reprezintă „o fază a aplicării norme-lor constituţionale care pune în evidenţă corelaţia dintre litera şi spi-ritul Constituţiei; o operaţiune de explicare şi de analiză a semnifi-caţiei normelor constituţionale; un act de concretizare a normelor

1 O.-M. Bălan, Specificitatea interpretării normelor constituţionale, RDP nr. 3/2012, pp. 19-33;

2 Importanţa interpretării Constituţiei este evidenţiată de doctrina atât cea autohtonă, cât şi cea străină. În ceea ce priveşte literatura de specialitate străină, reţinem cu titlu de exemplu: R. Guastini, La costituzione come limite alla legislazione în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 107-114; L. Mengoni, Il diritto costituzionale come diritto per principi în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM, pp. 95-111; S. Pozzolo, Neoconstitucionalismo y especificidad de la interpretación constitucional, traducción de J.M. Vilajosana în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. II (1998), pp. 339-353; M. Troper, La máquina y la norma. Dos modelos de constitución, trad. de J.R. Manero în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999), pp. 331-347; M. Iglesias Vila, Los conceptos esencialmente controvertidos en la interpretación constitucional în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 23 (2000), pp. 77-102; J.J. Moreso, Algunas consideraciones sobre la interpretación constitucional în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 23 (2000), pp. 105-118; A.R. Miguel, Modelo americano y modelo europeo de justicia constitucional în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 23 (2000), pp. 145-158; P. Chiassoni, Quién salvó a la Constitución? în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 249-275.


constituţionale; o operaţiune care evidenţiază locul normelor consti-tuţionale în ierarhia normelor juridice”1.

Obiectul interpretării îl reprezintă însăşi Constituţia, considera-tă a fi un ansamblu de norme juridice „prin care sunt reglementate relaţiile sociale esenţiale pentru puterea politică organizată statal”2. Constituţia cuprinde textul său propriu-zis3 şi principiile care nu sunt expres prevăzute în textul legii fundamentale.

Primul interpret al Constituţiei este legiuitorul însuşi, în cadrul procesului legislativ. Apoi, Constituţia este interpretată de autorităţile executive, de către instanţele judecătoreşti, de Curtea Constituţională cât şi de orice altă persoană interesată4.

Interpretarea normelor constituţionale în aşa fel încât să permită aplicarea ei în noile condiţii pe care, în mod evident, legiuitorul con-stituant nu le-a putut prevede, asigură stabilitatea unei Constituţii. De aici rezidă rolul important deţinut de interpret, în speţă judecătorul constituţional. Judecătorul constituţional este judecătorul unei singure legi, şi anume Constituţia. Într-o exprimare cel puţin interesantă, s-ar putea considera: „Constituţia este, mai mult decât orice altă lege, un pariu cu viitorul în care rolul hotărâtor, în câştigarea acestuia, îl are interpretul”5.

1 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpre-tarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 23.

2 Ibidem, p. 6. Mai mult, Constituţia trebuie să reprezinte „codul juridic al vieţii politice, şi nu numai un cod moral al bunei conduite politice”. În acest sens, a se vedea S. Laghmani, Constitution et démocratie în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 599.

3 Textul normei constituţionale nu se confundă cu însăşi norma constituţională. În acest sens, a se vedea O. Cayla, L’obscure théorie du pouvoir constituant originaire ou l’illusion d’une identité souveraine inaltérable în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 259.

4 R. Guastini, Leçons de théorie constitutionnelle, traduit et présenté par V. Champeil-Desplats, Dalloz, Paris 2010, p. 204; P. Albertini, La place du Parlement sous la Ve république în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par. D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 24.

5 M. Constantinescu, I. Vida, Metode de interpretare în contenciosul constituţional în Dreptul, anul XIII, seria a III-a, nr. 11/2002, p. 68.

Oana-Maria Bălan232Interpretarea constituţională este considerată o interpretare supe-

rioară interpretării celorlalte norme din perspectiva faptului că ea limi-tează posibilităţile de interpretare ale celorlalte norme1.

Limitele interpretării constituţiei, realizată de Curtea Constituţională, sunt stabilite de puterea constituantă, fiind prevăzute în constituţii şi neputând fi supuse unui control exterior2.

2. Judecătorul constituţional3, interpret al dispoziţiilor constitu ţionale

„Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România”4. Prin

1 M. Atienza, Les limites de l’interprétation constitutionnelle. Retour sur les cas tragiques în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 94.

2 Gh. Iancu, Unele aspecte referitoare la interpretarea Constituţiei din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în Revista de Drept Public nr. 2/2008, p. 120.

3 Referitor la statutul judecătorului constituţional în doctrina străină, a se vedea Constance Grewe, Le juge constitutionnel et l’interprétation européenne în L’interprétation de la Convention européenne des droits de l’homme, F. Sudre (dir.), Bruylant, Bruxelles 1998, pp. 199-229; J. Chevallier, Pour une sociologie du droit constitutionnel în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, op. cit., pp. 290-292; L. Favoreu, La légitimité du juge constitutionnel în Revue internationale de droit comparé vol. 46 no. 2/1994, pp. 557-581; G. Scoffoni, La légitimité du juge constitutionnel en droit comparé: les enseignements de l’expérience américaine în Revue internationale de droit comparé vol. 51 no. 2/1999, pp. 243-280; S. Bernatchez, La controverse doctrinale sur la légitimité du juge constitutionnel canadien în Revue Politique et Sociétés, vol. 19, nos 2-3/2000, Société québécoise de science politique, Montréal, pp. 89-113; Michel Troper, Le juge constitutionnel et la volonté générale în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino, pp. 131-144; P. Martens, Sur le juge constitutionnel (discours prononcé à l’occasion de la XIIe Conférence des Cours constitutionnelles européennes en juin 2002) în Revue française de Droit constitutionnel no. 53-2003, pp. 3-16; C.H. Baron, La théorie de l’interprétation originelle, la sincérité dans la rédaction des opinions des juges et les références à des sources juridiques étrangères dans la processus d’interprétation de la Constitution aux États-Unis, traduit de l’anglais par R. Paour în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 109-126.

4 Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate

Interpretarea dreptului 233urmare, Curtea Constituţională asigură respectarea supralegalităţii constituţionale. În acest sens se pronunţă Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 20091 asupra obiecţiei de necon-stituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale. Ea statuează că „supremaţia Legii fundamentale este o realitate juridică ce impli-că consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumeră deosebirile din-tre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţi-onalităţii legilor. lată că supremaţia Constituţiei, nefiind o simplă teo-rie juridică, are implicaţii practice în care Curtea «spune dreptul» cu privire la legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat Constituţiei, în funcţie de modul în care legiuitorul, ordi-nar ori delegat, a respectat supralegalitatea constituţională pe care, în fond, s-a întemeiat. De aceea, justiţia constituţională2 este prin ex-celenţă de ordin public, constituind o problemă de interes general ce nu poate fi minimalizată ori anihilată de un formalism ce capătă cono-taţii nesemnificative în cadrul anumitor realităţi sociale.”

Interpretarea pe care o realizează judecătorul constituţional este influenţată de pluralitatea interpretărilor existente. Aceste interpretări aparţin pe de o parte, autorităţii statale reprezentată de Parlament, or-gane executive, instanţe judecătoreşti şi însăşi Curtea Constituţională, iar pe de altă parte, de autoritatea ştiinţifică, adică interpretarea doctri-nară. Interpretarea ştiinţifică, presupunând soluţiile oferite de doctri-nă, nu este nici oficială şi nici obligatorie. Va dobândi forţă obligatorie

a Legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.

1 Publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.2 Justiţia constituţională este un mijloc de asigurare a autorităţii Constituţiei.

A se vedea în acest sens E. Smith, Sur la „nécessité logique” de l’accès à un juge constitutionnel în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, p. 926; G. Drago, Justice constitutionnelle în Droits. Revue française de théorie, de philosophie et de cultures juridiques no. 34, Presses Universitaires de France, Paris 2002, p. 119.

Oana-Maria Bălan234numai în măsura în care este receptată şi asimilată de către autorităţi-le publice. Interpretarea acestora din urmă este oficială şi obligatorie.

Făcând o analogie a judecătorului constituţional cu judecătorul ordinar, Curtea constată că „dacă în cadrul justiţiei de drept comun judecătorul care, în conformitate cu art. 124 alin. (1) din Constituţie, supunându-se numai legii, are, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modifică-rile şi completările ulterioare, obligaţia/dreptul de a asigura suprema-ţia acesteia indiferent că este neclară ori incompletă, de a o interpreta şi de a o aplica, în caz contrar fiind pasibil de denegare de dreptate, şi judecătorul constituţional se supune aceloraşi rigori logice de gândi-re în aplicarea exigenţelor Legii fundamentale, în absenţa cărora con-ceptul de justiţie constituţională devine desuet”1. Prin urmare, „în vir-tutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu nu-mai că poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte în contradicţie cu Legea fundamentală”2.

Interpretarea judecătorului constituţional este un act de voinţă, pentru că el alege, şi un act de creaţie deoarece relevarea sensului nor-mei interpretate se realizează doar în urma unui proces de cunoaştere. Prin urmare, motivându-şi decizia, judecătorul constituţional recreea-ză fără însă să aducă modificări de substanţă normei3.

În momentul în care Curţii îi este cerut a realiza un control, judecă-torul constituţional va trebui să interpreteze două legi, şi anume, pe de o parte, norma constituţională, pentru că numai înţelegându-i sensul o va putea aplica în vederea controlării legitimităţii constituţionale a legii controlate, iar pe de altă parte, legea controlată însăşi, care de aseme-nea trebuie cunoscută. Ceea ce particularizează interpretarea pe care o realizează judecătorul constituţional de cea a judecătorului ordinar este

1 Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.

2 Idem.3 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpre-

tarea Constituţiei. Doctrină şi practică, op. cit., p. 117.

Interpretarea dreptului 235că interpretarea legii a cărei constituţionalitate se contestă, nu este fă-cută în perspectiva aplicării sale, ci a aplicării normei constituţionale1.

Judecătorul constituţional analizează constituţionalitatea extrin-secă, externă, adică respectarea procedurii constituţionale de legife-rare, şi constituţionalitatea intrinsecă, adică semnificaţia conţinutului normativ al legii2.

Silogismul folosit de judecătorul constituţional are ca premiză majoră norma constituţională, iar ca premiză minoră norma controla-tă. Iar interpretarea judecătorului constituţional nu va putea niciodată goli de conţinut dispoziţiile constituţionale3.

Secţiunea a 2-aInterpretarea realizată de Curtea Constituţională – metode de interpretare conturate în jurisprudenţă

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-au conturat anumi-te metode de interpretare. Aceste metode de interpretare sunt rezul-tatul alegerii judecătorului constituţional dintre diferite alte interpre-tări4. În cele din urmă aceste metode sunt produsul unui act de crea-ţie. „Fără o asemenea viziune asupra interpretării constituţionale, fără maleabilitatea şi adaptabilitatea pe care o asigură, fără ca interpretul Constituţiei să devină exponentul stării de constituţionalitate dintr-o perioadă sau alta, ţesătura normativă a Constituţiei s-ar rupe, dintr-un cadru de stabilitate, Constituţia însăşi ar putea deveni un factor explo-ziv de conflict”5.

1 Idem. 2 Referitor la conceptul de validitate, a se vedea R. Guastini, Jugements de

validité în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, op. cit., pp. 453-462.

3 I. Poenaru, Interpretarea normelor constituţionale în raport cu cele de drept internaţional în Dreptul, anul XII, seria a III-a, nr. 4/2001, p. 57.

4 M. Constantinescu, I. Vida, Metode de interpretare în contenciosul consti-tuţional, op. cit., p. 66.

5 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpre-tarea Constituţiei. Doctrină şi practică, op. cit., p. 122.

Oana-Maria Bălan2361. Metoda gramaticală

Din punct de vedere metodologic, interpretarea gramaticală este prima metodă ce trebuie folosită în interpretarea normelor Constituţiei de către judecătorul constituţional, de altfel această interpretare trebu-ie să reprezinte prima etapă în interpretarea oricărei norme juridice.

În practica instanţei noastre constituţionale, regulile interpretării gramaticale sunt utilizate de către aceasta îndeosebi în momentul în care este sesizată cu aprecierea calităţii textelor juridice.

Curtea Constituţională, refuzând să facă din problema calităţii re-dactării textelor o problemă de constituţionalitate1, de cele mai mul-te ori, se rezumă la afirmarea că textele juridice contestate sunt con-forme normelor de tehnică legislativă, fără însă a realiza o analiză de substanţă.

Astfel, în Decizia nr. 75 din 21 ianuarie 20102 referitoare la ex-cepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, raportându-se la critica dispoziţiilor art. 103 lit. f) din ordo-nanţa mai sus menţionată, Curtea apreciază că „textul de lege criticat are o redactare care permite flexibilitate în stabilirea motivelor pen-tru care se poate acorda tolerarea, ceea ce este de natură să avantaje-ze destinatarul normei.” Prin urmare textul contestat nu aduce atinge-re normei fundamentale.

De altfel, într-o altă decizie3, Curtea noastră Constituţională a sta-tuat că „textele de lege criticate sunt suficient de clare şi precise în-cât destinatarii acestora să aibă o reprezentare adecvată a semnificaţi-ei acestora. În acest sens, Curtea a observat că o eventuală enumerare limitativă a documentelor ce pot fi prezentate în scopul dovedirii con-formităţii activităţii economice desfăşurate de societatea comercială la care străinul solicitant al prelungirii dreptului de şedere este acţio-

1 A se vedea în acest sens, D.C. Dănişor, Mic ghid de sesizare a Curţii Constituţionale în Pandectele Române nr. 1/2011, Bucureşti, pp. 82 şi 83.

2 Publicată în M. Of. nr. 122 din 23 februarie 2010.3 Decizia nr. 42 din 20 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate

a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în M. Of. nr. 165 din 8 martie 2011.

Interpretarea dreptului 237nar sau asociat ar putea genera consecinţe nefavorabile, întrucât s-ar îngusta foarte mult posibilităţile aflate la îndemâna solicitantului de dovedire a îndeplinirii condiţiilor cerute de lege şi, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în cauza Reckvenyi c. Ungariei, reglementarea ar suferi de o rigiditate excesivă.”

Curtea constată şi cu o altă ocazie că „prin conţinutul lor nor-mativ, dispoziţiile art. 55 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 sunt suficient de clare şi precise, astfel încât destinatarul normei juridice să înţeleagă atât comportamentul cerut de lege, cât şi consecinţele nerespectării ei”1.

Este pertinent a se aminti şi Decizia nr. 443 din 30 mai 20062 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, în care de asemenea instanţa noastră, analizând criticile pri-vind caracterul imprecis şi confuz al textului legal supus controlului, apreciază „pe de o parte, că interpretarea şi aplicarea normelor juri-dice sunt operaţii ce aparţin în mod exclusiv organelor şi autorităţilor competente, învestite prin lege cu astfel de atribuţii; pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile legale atacate indică într-un mod sufi-cient de clar elementele şi condiţiile necesare pentru acordarea drep-tului solicitat, nerespectarea acestora având, de asemenea, o conse-cinţă legală previzibilă, ce rezultă în mod clar din ansamblul preve-derilor ordonanţei.”

O argumentare superficială din punct de vedere gramatical, care se desfăşoară doar la nivel declarativ, o constituie şi Decizia nr. 41 din 20 ianuarie 20113 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) lit. f), art. 51 alin. (2) şi art. 77 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Analiza gramaticală a textelor contestate realizată de instanţa noas-

1 Decizia nr. 341 din 3 aprilie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în M. Of. nr. 298 din 4 mai 2007.

2 Publicată în M. Of. nr. 518 din 15 iunie 2006.3 Publicată în M. Of. nr. 165 din 8 martie 2011.

Oana-Maria Bălan238tră de contencios constituţional se rezumă la o simplă declaraţie a res-pectării calităţii în redactarea actelor normative. Astfel, Curtea afirmă că „în ceea ce priveşte modul de redactare a textelor de lege critica-te sub aspectul pretinsei lipse de precizie şi claritate, Curtea apreciază că acestea sunt redactate într-o manieră lipsită de echivoc, ce permi-te destinatarilor acestora să le înţeleagă pe deplin semnificaţia, ast-fel încât să fie în măsură să se conformeze regulilor impuse de aces-tea. Mai mult, „referitor la respectarea criteriului calităţii legii în ca-drul procesului de legiferare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act nor-mativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a regle-mentării (Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în cauza Reckvenyi c. Ungariei).”

Dacă în majoritatea cauzelor, Curtea dă dovadă de o analiză su-perficială a normelor juridice sub aspect morfo-sintactic, există totuşi şi excepţii.

În acest sens, se poate reţine Decizia nr. 599 din 21 septembrie 20061 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Cu ocazia acestei decizii, Curtea a constatat că „deşi dispoziţiile de lege criticate sunt redactate cu destulă precizie şi claritate pentru a face efectivă protecţia instituită de textul constitu-ţional invocat şi pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi, în cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, într-adevăr, ar putea genera probleme şi greutăţi în aplicarea acestora”2.

De altfel, este semnificativă şi Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 20103 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

1 Publicată în M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006.2 E.S. Tănăsescu, Ş. Deaconu, Jurisprudenţa Curţii Constituţionale – octombrie

2006 în Curierul Judiciar, anul LVII, nr. 11/2006, Ed. C.H. Beck, p. 5.3 Publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011.

Interpretarea dreptului 239Cu această ocazie, Curtea apreciază că „teza întâi a alin. (2) al

art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 foloseşte o formulare deficitară sub aspectul logicii juridice, stabilind că noul motiv de revizuire îl reprezintă «pronunţarea hotărârilor rămase defi-nitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar».” Analizând in concreto conţinutul normei juridice contes-tate, analiză ce ar trebui să însoţească fiecare argumentare a sa, instan-ţa constituţională afirmă că „într-o interpretare riguroasă din punct de vedere gramatical şi semantic, din această redactare s-ar putea în-ţelege că rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti ar fi consecinţa încălcării principiului priorităţii dreptului comunitar. Desigur că legiuitorul nu a pornit, în reglementarea acestui nou caz de revizuire, de la o astfel de premisă, dar Curtea observă că, deşi nu este de natură să intre în contradicţie cu vreun text constituţional, re-dactarea acestei teze este perfectibilă”. De altfel, Curtea observă că „spre deosebire de prevederile Codului de procedură civilă, redacta-rea acestui text nu este foarte explicită nici sub aspectul hotărârilor care pot fi atacate pe calea de atac extraordinară a revizuirii în virtutea noului motiv de revizuire arătat mai sus. Astfel, dacă la art. 322 C. pr. civ. se precizează că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi cele date de o instan-ţă de recurs atunci când evocă fondul, teza întâi a alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 se referă în mod generic la hotărârile „rămase definitive şi irevocabile”, fără niciun fel de detaliere. Cum însă, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispo-ziţiile cuprinse în aceasta se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere specifice dreptului administrativ, Curtea obser-vă că judecătorul şi părţile interesate dispun, totuşi, de reperele nece-sare încadrării unei hotărâri judecătoreşti în categoria celor suscepti-bile de a fi supuse revizuirii în condiţiile textului de lege criticat, ast-fel că nu poate reţine încălcarea dreptului de acces liber la justiţie şi la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, consacrat de art. 129 din Constituţie”. Se observă astfel că în analiza constituţionalităţii te-zei întâi a alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ

Oana-Maria Bălan240nr. 554/2004, Curtea, realizează o interpretare gramaticală a conţinu-tului normativ. Soluţia instanţei constituţionale nu prezintă interes în contextul analizării modalităţii în care aceasta utilizează regulile in-terpretării gramaticale. Important este că instanţa realizează o astfel de interpretare.

Şi în ceea ce priveşte analiza constituţionalităţii tezei a doua a alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea Constituţională înţelege să realizeze o interpretare gramatica-lă. În urma aplicării regulilor morfo-sintactice ale conţinutului norma-tiv, instanţa constituţională constată că textul contestat are „o redac-tare defectuoasă, generatoare de confuzii şi incertitudini care se pot constitui în veritabile obstacole în calea exercitării efective a dreptu-lui de acces liber la justiţie”. Această redactare defectuoasă rezultă din faptul că „teza a doua a alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabileşte că cererea de revizuire împotri-va soluţiei definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contenci-os administrativ, întemeiată pe un nou motiv de revizuire, prevăzut de teza întâi a aceluiaşi text normativ, trebuie introdusă în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii a cărei revizuire se cere. Confuzia in-tervine în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă acest termen, întrucât textul continuă cu precizarea că această comunicare se face, «prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare». Or, art. 17 alin. (3) la care face trimitere acest text le-gal nu are în vedere comunicarea hotărârii, ci redactarea şi motivarea acesteia, operaţiuni care se realizează «în cel mult 30 de zile de la pro-nunţare»”. Prin urmare, Curtea observă că „art. 17 alin. (3) stabileş-te –, cu caracter de recomandare, de altfel –, termenul în care trebuie redactate şi motivate aceste hotărâri, nicidecum termenul în care aces-tea se comunică părţilor. Or, este evident că operaţiunea comunicării nu este simultană redactării şi motivării, ci, în mod firesc, ulterioară, între aceste momente scurgându-se un interval de timp a cărui durată nu este fixată de niciun text de lege. Prin urmare textul de lege criticat face trimitere la un alt text de lege care reglementează o cu totul altă problemă decât cea pe care legiuitorul ar fi dorit să o clarifice prin

Interpretarea dreptului 241trimiterea făcută. O astfel de lipsă de rigoare juridică pune partea in-teresată în situaţia de a nu putea cunoaşte cu precizie termenul pe care trebuie să îl respecte pentru ca cererea sa de revizuire să nu fie respin-să ca tardiv introdusă ori, dimpotrivă, ca prematură.”

Curtea, continuându-şi analiza gramaticală, constată că „textul prevede, în continuare, că, pentru a putea solicita revizuirea hotărâ-rii, partea interesată trebuie să formuleze o cerere «temeinic motiva-tă», prin care să ceară comunicarea acestei hotărâri în 15 zile de la pronunţare, «prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3)» care, însă, aşa cum s-a arătat, nu se referă la comunicare, ci la moti-varea şi redactarea hotărârii. Curtea constată că intenţia legiuitorului de a accelera, prin această reglementare, soluţionarea cererii de revi-zuire a fost concretizată printr-o normă legală confuză, întrucât face în mod eronat trimitere la un text legal care nu prevede cu privire la comunicarea hotărârilor judecătoreşti, ci reglementează alte etape ale activităţii desfăşurate de judecător, şi anume motivarea şi redactarea hotărârilor.”

În continuare, instanţa constituţională apreciază că „imprecizia textului creează incertitudine şi în ceea ce priveşte judecătorul com-petent să se pronunţe asupra temeiniciei cererii prin care se solicită co-municarea hotărârii a cărei revizuire se intenţionează a se cere de că-tre partea interesată, nefiind clar dacă aceasta va fi examinată de ace-eaşi instanţă care a pronunţat hotărârea ce urmează să fie atacată ori de către altă instanţă. Viciul de redactare afectează, şi din această per-spectivă, dreptul de acces liber la justiţie prin imposibilitatea părţii in-teresate de a şti cărei instanţe trebuie să adreseze cererea de comuni-care a hotărârii.”

De altfel, Curtea reţine că „expresia «temeinic motivată» repre-zintă o sintagmă derutantă, atât pentru parte, cât şi pentru judecă-tor”. Aceasta deoarece „temeinicia devine o caracteristică ce poate fi relativizată, neexistând criterii de apreciere a acesteia. Astfel, partea nu îşi poate îndeplini obligaţia de a motiva cererea conform cerinţei cuprinse în textul de lege criticat, ca urmare a faptului că nu cunoaş-te măsura în care motivele pe care le-ar invoca ar putea fi considerate suficiente pentru caracterizarea ca temeinică a motivării. Deopotrivă,

Oana-Maria Bălan242judecătorul este pus în situaţia de a aprecia după criterii pe care nu le va putea stabili decât în mod discreţionar şi aleatoriu, în lipsa unor precizări legale în funcţie de care să decidă dacă cererea este sau nu temeinic motivată.” În argumentarea celor afirmate, Curtea reiterează jurisprudenţa sa anterioară şi reţine că în Decizia nr. 189 din 2 mar-tie 20061 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a statuat că „principiul accesului liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de către le-giuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu pre-cizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drep-turile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotri-va hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată. În acest sens s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în ca-uza Rotaru c. României, a statuat că «o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consul-tanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita», iar în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în cauza Sunday Times c. Regatului Unit, a decis că «[...] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, acce-sibilă şi previzibilă»”.

Curtea Constituţională realizează o analiză gramaticală in con-creto, adică aplică regulile interpretării gramaticale textelor contesta-te, şi în cazul Deciziei nr. 1018 din 19 iulie 20102 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind integritatea în exercitarea funcţi-ilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completa-rea altor acte normative. Cu această ocazie, instanţa de contencios

1 Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006. 2 Publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.

Interpretarea dreptului 243constituţional observă că „Legea privind integritatea în exercitarea funcţiilor publice şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi com-pletarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţio-narea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative nu respectă normele de tehnică le-gislativă menite să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul, forma juridică, limbajul şi stilul ac-tului normativ. Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, re-publicată, textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteli-gibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, preci-zia şi claritatea dispoziţiilor”. Şi cum „normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor sau senatorilor, Curtea constată că actul normativ nu a fost sistematizat corespunzător şi nici redactat într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, clar şi precis, care să excludă orice echivoc”.

2. Metoda sistematică

Cea mai des utilizată metodă de interpretare de către curtea noas-tră de contencios constituţional este metoda sistematică. Utilizarea acestei metode trebuie să răspundă unei cerinţe, şi anume interpre-tarea unei prevederi constituţionale nu trebuie să excludă aplica-rea tuturor celorlalte norme. În caz contrar, interpretul ar ajunge la modificarea Constituţiei însăşi. Prin urmare, fiecare prevedere trebu-ie interpretată în considerarea tuturor celorlalte prevederi constitu-ţionale, puterea constituantă fiind singura care poate aduce revizuiri Constituţiei1.

„Premisa, însă, a interpretării sistematice este că fiecare nor-mă constituţională are domeniul său de valabilitate, deşi domeni-ile normelor constituţionale se întrepătrund sau se interconexează,

1 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, op. cit., p. 124.

Oana-Maria Bălan244constituind astfel un sistem, un ansamblu unitar, expresie a unei con-cepţii coerente, nu eterogene”1. Acesta este un ideal, care în zilele noastre pare a fi departe de a se materializa.

Interpretarea sistematică a normelor constituţionale poate şi tre-buie să fie combinată cu orice altă metodă de interpretare.

Mai mult, coroborarea actelor normative din sistem trebuie să constituie o preocupare a instanţei de contencios constituţional.

Instanţa noastră constituţională face aplicaţia metodei sistemati-ce în Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de ne-constituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010. Curtea observă că „dintr-o in-terpretare sistematică a art. 114 alin. (1) coroborat cu art. 113 alin. (4) din Legea fundamentală rezultă fără echivoc că legiferarea pe calea angajării răspunderii Guvernului se poate face teoretic de mai multe ori, pentru că nici numărul moţiunilor de cenzură provocate ca efect al utilizării procedurii speciale de legiferare nu este limitat la unu în ca-drul aceleiaşi sesiuni”.

3. Metoda istorică

Deşi Legea fundamentală, prin art. 1 alin. (3) obligă la interpreta-re istorică, argumentările instanţei noastre de contencios constituţional nu cuprind de cele mai multe ori referiri la acte normative, jurispruden-ţă sau practici din perioada interbelică. O excepţie de la această prac-tică, neconformă cu cerinţa constituţională mai sus prezentată, o con-stituie Decizia nr. 112 din 19 aprilie 20012 asupra sesizării de necon-stituţionalitate a prevederilor art. 17, art. 40 alin. (7), art. 43 alin. (3), art. 51, art. 68 alin. (2), art. 90 alin. (2) şi (3), art. 106 alin. (8), art. 110 şi art. 145-148 din Legea administraţiei publice locale. Cu această ocazie, Curtea Constituţională afirmă că „dispoziţiile Legii ad-ministraţiei publice locale se înscriu pe linia unei lungi tradiţii demo-cratice în ceea ce priveşte folosirea limbii materne în raporturile din-tre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, cu o anumită pondere

1 Idem.2 Publicată în M. Of. nr. 280 din 30 mai 2001.

Interpretarea dreptului 245în ansamblul populaţiei, şi autorităţile publice locale. Astfel, Rezoluţia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a Adunării Naţionale din Alba Iulia, privind unirea Transilvaniei cu România, prevedea, printre prin-cipiile fundamentale ale alcătuirii noului Stat Român, «Deplină liber-tate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare», stabilind totoda-tă că «Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa pro-prie [...]». De asemenea, în normele instituite prin Jurnalul Consiliului de Miniştri referitor la drepturile minorităţilor, din 4 august 1938, s-a prevăzut, între altele, la pct. 13: «Orice membru minoritar din consili-ile comunale se poate exprima, în dezbaterile acestor consilii, în limba sa maternă». De asemenea, potrivit pct. 14 «Cetăţenii minoritari, care nu posedă încă limba statului, pot înainta primăriilor locale cereri şi în limba maternă. În acest caz, cererile vor fi întotdeauna întovărăşite de o traducere certificată în limba română». Tot astfel pct. 16 stabilea că «Funcţionarii din comunele minoritare vor trebui să cunoască şi lim-ba minoritară respectivă». Ulterior art. 10 din Legea nr. 86 din 6 fe-bruarie 1945 privind Statutul Naţionalităţilor Minoritare (publicată în M. Of. nr. 30 din 7 februarie 1945) a prevăzut că: «Autorităţile comu-nale şi judeţene care au competenţă teritorială asupra unui district ad-ministrativ, în care, potrivit ultimului recensământ, numărul cetăţeni-lor de limbă maternă comună, alta decât cea română, este de cel puţin 30% din totalul locuitorilor acelui district, sunt obligate: a) A accepta orice fel de scripte, din partea locuitorilor ce formează cota de 30%, în limba lor maternă, fără a pretinde ca aceştia să prezinte şi o tradu-cere în limba oficială a Statului; b) A se pronunţa asupra scriptelor în-aintate, în aceeaşi limbă; c) A asculta partea în limba sa maternă; d) În consiliile comunale şi judeţene ale unor asemenea districte teritoria-le, membrii aleşi sau de drept ai naţionalităţilor de 30% vor putea lua cuvântul în limba lor maternă [...]». Art. 12 din aceeaşi lege prevedea, de asemenea, că «Magistraţii şi funcţionarii instanţelor şi autorităţilor administrative prevăzute la art. 9 şi 11 vor trebui să cunoască limba naţionalităţilor respective». Tot astfel art. 17 alin. (2) din lege stabilea că «Regulamentele, ordonanţele şi comunicatele autorităţilor locale se vor publica în limba naţionalităţii care constituie cel puţin 30% din po-pulaţia judeţului respectiv sau localităţii respective»”.

Oana-Maria Bălan246Curtea Constituţională invocă această lungă tradiţie democratică

pentru a interpreta art. 13 din Legea fundamentală privind limba ofici-ală în sensul că deşi „fiecare dintre actele menţionate anterior dispunea că limba oficială a statului este limba română, aşa cum stabileau, de al-tfel, atât art. 126 din Constituţia din 1929, cât şi art. 94 din Constituţia din 1938”1, cu toate acestea, „sistemul a putut admite utilizarea limbi-lor minoritare în administraţie”2.

Tradiţia democratică este invocată ca şi argument de către instan-ţa noastră de contencios constituţional şi pentru „a justifica faptul că prin Legea administraţiei publice locale s-a creat «comisia administra-tivă a judeţului», invocând existenţa unor «structuri asemănătoare»”3. Structurile asemănătoare la care se referă instanţa noastră sunt cele care „au mai existat în România în perioada dintre cele două războaie mondiale, sub denumirea de «consiliu de prefectură» («Legea pentru unificarea administrativă» din 1925), precum şi sub denumirea de «co-misie administrativă a judeţului» («Legea pentru organizarea adminis-traţiunii locale» din 1929)”4.

4. Metoda exegetică

Judecătorul constituţional a optat în puţine cazuri pentru meto-da exegetică. Curtea noastră de contencios constituţional utilizea-ză metoda exegetică în Decizia nr. 339 din 18 iulie 19975 referitoare la constituţionalitatea Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. În motivarea deciziei, Curtea apelează la interpretarea literală, analizează contextul în care legea a fost adoptată cât şi lucrările preparatorii. Ea apreciază că sus-ţinerea autorilor excepţiei este „contrară textului constituţional, ca ur-mare a acceptării unui amendament ce viza eliminarea restricţiei din proiectul de constituţie, ce limita autoritatea ministrului justiţiei nu-

1 Decizia nr. 112 din 19 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 280 din 30 mai 2011. 2 D.C. Dănişor, Mic ghid de sesizare a Curţii Constituţionale, op. cit., Bucureşti,

p. 85. 3 Idem.4 Decizia nr. 112 din 19 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 280 din 30 mai 2011. 5 Publicată în M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997.

Interpretarea dreptului 247mai la aspectul administrativ”1. Prin urmare, Curtea deduce voinţa le-giuitorului din respingerea unui amendament.

De asemenea, referindu-se la critica referitoare la desconside-rarea Ministerului Public şi a sarcinilor sale, Curtea Constituţională statuează că „legiuitorul constituant a înscris în Constituţie dispozi-ţii referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importan-ţa instituţiei, dar a lăsat ca reglementarea de amănunt să se realizeze prin lege, însă fără a extinde sau restrânge conţinutul prevederilor le-gii fundamentale”2.

5. Metoda de interpretare în funcţie de schimbarea condiţiilor social-economice

Interpretarea sistematică nu implică excluderea interdependenţei normelor constituţionale. Din contră, această interdependenţă trebuie să existe la nivel de norme constituţionale, de altfel la nivelul întregu-lui sistem de drept, indiferent de ramură3. Ceea ce se impune a se res-pecta este limita normativă a fiecărei norme4.

Judecătorul constituţional este judecătorul stării de constituţiona-litate5, înţeleasă ca recepţie socială a Constituţiei. Aceasta deoarece ni-cio normă juridică nu există, bineînţeles ca realitate socială, în afara modului în care se realizează recepţia sa socială6. „Dreptul nu este o ştiinţă a formelor vide, ci încărcate, numai astfel el putând fi expresia şi purtătorul unor valori”7.

Metoda interpretării în funcţie de schimbarea condiţiilor soci-al-economice scoate în evidenţă rolul judecătorului constituţional de

1 Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997. 2 Idem.3 F.B. Vasilescu, Conceptul de drept constituţional comparat în Dreptul, anul XI,

seria a III-a, nr. 6/2000, p. 28.4 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu,

Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, op. cit., p. 125.5 Ibidem, p. 126: Starea de constituţionalitate este determinată de modul în care

normativismul constituţional se realizează în condiţiile schimbărilor inerente evoluţiei mediului social.

6 Idem.7 Idem.

Oana Maria Bălan248interpret. El este un interpret al stării de constituţionalitate din perioada actului de interpretare. Această împrejurare nu-l transformă pe judecă-torul constituţional în judecătorul oportunităţii legii, adică în legiuitor. Judecătorul constituţional rămâne a fi un complement al legiuitorului, finalizând opera acestuia, adică aplicarea normelor constituţionale.

Un exemplu de aplicare a metodei de interpretare în funcţie de schimbarea condiţiilor social-economice îl reprezintă Decizia nr. 10 din 24 ianuarie 19951. Cu ocazia acestei decizii, Curtea statuează că potrivit „art. 134 alin. (1) din Constituţie, economia României este economie de piaţă. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile legale privind desfăşurarea activităţii economice presupun nu numai respectarea au-tonomiei agenţilor economici, ci şi stabilirea unui cadru concurenţial, ce exclude orice formă de privilegiu de natură să împiedice concurenţa loială pe piaţă. Limitarea chiriei pentru suprafaţa locativă utilizată în activităţi economice, potrivit art. 43 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi (3) din Legea nr. 5/1973, republicată, este în contradicţie cu aceste exigenţe, ce rezultă din prevederile art. 134 alin. (1) din Constituţie, întrucât re-prezintă un privilegiu pentru locatar, în condiţiile în care fenomene-le inflaţioniste produse în economie au rupt echilibrul existent anteri-or, la data adoptării legii respective, între cuantumul chiriei şi valoarea comercială a spaţiului închiriat.”

1 Publicată în M. Of. nr. 74 din 25 aprilie 1995.

CAPITOLUL IISPECIFICITATEA

INTERPRETĂRII CONTRACTELOR

Secţiunea 1Contractul, un fenomen social

Judecătorul, reprezentant al justiţiei, este cel care spune dreptul1. În sistemul nostru de drept, romano-germanic, în care dreptul este co-dificat, judecătorul are o putere limitată. Spre deosebire astfel de com-mon law, în care judecătorul, făcând legea (judge made law), este sur-să autonomă a dreptului prin intermediul instituţiei precedentului2. Judecătorul în sistemul romano-germanic are o libertate de interpreta-re mai mică decât cea a judecătorului din common law, totuşi el poate să aibă un rol creator în situaţia existenţei unei legi obscure sau unei lacune a legii.

Ţinând cont de evoluţiile teoriei contractului3, de imperativele justiţiei contractuale şi de obligaţia armonizării drepturilor, judecă-torul trebuie să aibă un rol corector în cadrul raportului contractual. El trebuie să fie ghidat de valorile justiţiei şi de necesitatea menţine-rii unui echilibru contractual. De aceea, sistemul de drept recunoaşte

1 O.-M. Bălan, Interpretarea contractului de către judecător – între rigoarea puterii legislative şi excesul de libertate contractuală, în Pandectele Române nr. 12/2012, pp. 18-27.

2 H.-A. Schwarz-Liebermann von Wahlendorf, Le juge „législateur”, l’approche anglaise în Revue internationale de droit comparé vol. 51 no. 4/1999, pp. 1109-1117; H. Le Berre, La jurisprudence et le temps în Droits. Revue française de théorie, de philosophie et de cultures juridiques no. 30, Presses Universitaires de France, Paris 2000, p. 84.

3 Teoria contractului este îmbogăţită cu legislaţia privind protecţia consumatorilor.

Oana-Maria Bălan250atât judecătorului cât şi legiuitorului posibilitatea de a interveni în ra-portul contractual.

Contractul este înainte de toate un act de voinţă care determină obligaţii. Principiul care guvernează materia contractelor este autono-mia de voinţă. Potrivit acestui principiu, părţile sunt cele care stabilesc întinderea obligaţiilor asumate prin respectivul contract. Prin urmare, judecătorul sesizat cu litigiu în materie contractuală va trebui să res-pecte intenţia părţilor, adică voinţa lor reală1, tocmai pentru că funda-mentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor li-ber exprimată. Această voinţă nu aparţine legiuitorului, ci indivizilor înşişi. Astfel că legea trebuie să se limiteze doar la a garanta executa-rea contractului.

Partenerii contractuali trebuie să folosească un limbaj juridic co-mun prin care să-şi poată exprima liber, corect şi fără echivoc inten-ţia de a se obliga2. Însă în unele situaţii există îndoieli asupra voinţei reale a părţilor pentru că termenii în care se exprimă această intenţie sunt obscuri, echivoci sau imprecişi sau pentru că între clauzele actu-lui există contradicţii. Toate aceste împrejurări reclamă interpretarea contractului.

De asemenea, contractul nu este numai un acord între indivizi, este şi un fapt social care interesează întreaga societate. De aceea se impune indivizilor, care se bucură de iniţiativă absolută de a contracta sau nu, să respecte legea şi bunele moravuri în situaţia încheierii unui contract3.

Configurarea exactă a noţiunii de interpretare a contractului ne-cesită delimitarea ei prealabilă de alte concepte precum probaţiunea şi calificarea.

Prin urmare, pentru ca un contract să fie interpretat trebuie, mai întâi ca acesta să existe şi conţinutul său să fie cert şi dovedit. Astfel că probaţiunea este o activitatea prealabilă interpretării, mai mult, cele

1 Legislaţia în vigoare înlocuieşte sintagma „intenţia comună a părţilor” cu sintagma „voinţa concordantă a părţilor”.

2 M.N. Costin, Limba contractului de comerţ în RRDA nr. 9/2003, p. 16.3 S. Şerbescu, Rolul Curţei de casaţie în interpretarea convenţiunilor în Dreptul,

anul XLIII, no. 70/1914, p. 556.

Interpretarea dreptului 251două activităţi au obiecte diferite. Probaţiunea presupune stabilirea existenţei şi conţinutului contractului, în timp ce interpretarea are ca şi obiectiv aflarea înţelesului clauzelor care reprezintă acest conţinut stabilit în prealabil.

Interpretarea trebuie deosebită şi de calificare. Calificarea, în ma-terie de obligaţii, presupune determinarea categoriei juridice căreia îi aparţine contractul1. Calificarea este importantă pentru a determi-na regimul juridic incident contractului. Interpretarea este o activitate cu caracter necesar pentru calificarea juridică a contractului deoarece considerarea clauzei ca fiind ambiguă, contradictorie sau abuzivă este un rezultat al interpretării conţinutului respectivei clauze. Astfel că in-terpretarea şi calificarea sunt operaţii care se desfăşoară cronologic, interpretarea fiind o activitate prealabilă necesară calificării2.

Interpretarea contractelor este o categorie a interpretării juridice. Deşi principiile de interpretare ale contractelor sunt aceleaşi ca în ca-zul interpretării legii, există unele diferenţe între contract şi lege care determină anumite particularităţi în ceea ce priveşte interpretarea lor.

O primă diferenţiere se referă la faptul că un contract nu este, precum legea, produsul legiuitorului, ci al acordului de voinţă dintre părţi. Prin urmare, tehnicile utilizate pentru aflarea voinţei legiuitoru-lui se diferenţiază de cele folosite pentru aflarea voinţei reale a părţi-lor. Un litigiu în materie contractuală implică prezenţa activă a părţilor care pot oferi, prin intermediul mărturisirii, informaţii cu privire la in-tenţia lor. Acest lucru, nu este posibil, evident, în cazul legii. Mai mult, este necesar a se preciza că legea este considerată expresia unei singu-re voinţe, aceea a legiuitorului, în timp ce este de natura contractului existenţa a cel puţin două voinţe care determină naşterea lui.

O altă diferenţiere are în vedere gradul de precizie, concizie şi cla-ritate în redactarea legilor. Potrivit normelor de tehnică legislativă în vigoare, redactarea oricărui act normativ trebuie să fie caracterizată de

1 F. Gendron, L’interprétation des contrats, préface de J.-L. Baudouin, Wilson & Lafleur, Montréal, 2002, p. 16; S. Şerbescu, Rolul Curţei de casaţie în interpretarea convenţiunilor în Dreptul, anul XLIII, no. 67/1914, p. 531.

2 F. Terré, Y. Lequette, P. Simler, Les obligations, Dalloz, Paris 2002, p. 367; A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris 2007, p. 215.

Oana-Maria Bălan252atributele mai sus menţionate. Astfel că legea este şi trebuie să fie co-erentă. Ceea ce nu se întâmplă însă întotdeauna în cazul contractelor. Justificarea este simplă şi evidentă şi se referă la subiectele contrac-tului, care sunt indivizi simpli, adică fără o cultură juridică adecvată.

Interpretarea contractului este activitatea prin care este determi-nat înţelesul clauzelor contractului1, „prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă”2. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a statu-at că interpretarea contractului presupune „determinarea şi calificarea conţinutului acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor părţilor”3. În cazul în care „voinţa părţilor este clar ex-primată, nu se pune problema interpretării, care este necesară doar în situaţia în care există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declara-tă a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii şi când contractul este incomplet”4.

Acest principiu al autonomiei de voinţă sub latura sa forma-lă5 a dobândit un caracter relativ în condiţiile dezvoltării economice. Interesele participanţilor la activitatea economică imprimă circuitu-lui economic supleţe şi celeritate. Statul este cel care stabileşte cadrul în care se desfăşoară activitatea economică. El este direct interesat de progresul acestui sector. Astfel, statul receptează aceste noi interese ale agenţilor economici şi intervine în domeniul economic printr-o se-rie de reglementări6. Rezultă ceea ce unii autori au numit înfrângerea autonomiei de voinţă7.

1 E.-M. Minea, Încheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, p. 162.

2 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p. 60.

3 Extras din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1753 din 6 mai 2003 în Curierul Judiciar nr. 4/2004, Anul LV, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 74.

4 Idem.5 Latura formală se referă la interzicerea imixtiunii statului în raportul contractual.6 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 25.7 În acest sens, a se vedea G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les obligations,

vol. II Sirey, Paris 1962.

Interpretarea dreptului 253Autonomia de voinţă este relativizată în condiţiile în care dezvol-

tarea contractelor de adeziune ia amploare şi în situaţia în care statul in-tervine din ce în ce mai mult, prin norme imperative, în domeniul con-tractual. Doctrina a denumit aceste intervenţii „dirijism contractual”.

Contractele de adeziune sunt, într-o majoritate covârşitoare, ca-racterizate de un raport dezechilibrat de obligaţii, deoarece ele sunt re-dactate de către o parte şi impuse celeilalte. Cu alte cuvine, „o parte propune celeilalte, în bloc, un ansamblu de clauze, pe care partea care doreşte să încheie contractul nu le poate modifica. Ea are doar opţiu-nea de a spune da sau nu”1.

Manifestările „dirijismului contractual” se referă la: „lărgirea no-ţiunii de ordine publică îmbogăţită cu laturi noi ţinând de intervenţia statului în economie şi, în general, în viaţa socială”2; „predetermina-rea prin lege a clauzelor ce urmează a fi cuprinse în unele contracte, ceea ce îngustează sfera convenţiei părţilor”3 cât şi la contractele forţa-te, adică anumite contracte pe care legea le impune a le încheia în mod obligatoriu de către anumite persoane.

Din moment ce voinţa nu mai este autonomă în ceea ce priveş-te crearea efectelor contractului, judecătorul trebuie să intervină în ra-portul contractual pentru a restabili echilibrul. Contractul nu mai este prin esenţă echilibrat, stabil, de aceea reclamă un rol activ din partea judecătorului în sensul concilierii intereselor antagonice4 care se regă-sesc în interiorul lui.

Concluzionând, contractul, care potrivit accepţiunii sale eco-nomice presupune un element ce permite realizarea schimburilor

1 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 25.2 Ibidem, p. 26.3 Idem. 4 P. Rémy, Droit des contrats: questions, positions, propositions în Le droit

contemporain des contrats. Bilan et perspectives, Travaux et recherches de la Faculté des sciences juridiques de Rennes, Economica 1987, p. 271: „il se dessine une nouvelle façon de considérer le contrat, comme une union d’intérêts équilibrés, instrument de coopération loyale, œuvre de mutuelle confiance sous l’égide d’un juge qui sait être, quant il le faut, juge d’équité. Sans cette éthique contractuelle, qui nous vient de bien plus loin que la Code, il ne faudrait rien espérer du contrat et rien proposer pour lui.”

Oana-Maria Bălan254comerciale şi favorizează consumul, devine o entitate autonomă, un fenomen social.

Exprimarea qui dit contractuel dit juste presupune, implică, legi-timitatea şi justeţea contractului. În situaţia contractului legitim şi just, nu este necesară o intervenţie din partea judecătorului. Din momen-tul în care el a devenit injust, intervenţia judecătorului în raportul con-tractual dobândeşte legitimitate. Această intervenţie are ca şi obiectiv restabilirea echilibrului contractual, bineînţeles judecătorul trebuie să respecte legea părţilor1.

Legitimitatea judecătorului este impusă de necesitatea menţinerii unui echilibru contractual şi de solidarism. Astfel că, în prezent, con-tractul permite judecătorului posibilitatea de a controla echilibrul con-tractual, prin intermediul mecanismelor tradiţionale cât şi prin inter-mediul unor mecanisme noi, precum economia contractului, propor-ţionalitate etc.

Secţiunea a 2-aJudecătorul, autor al interpretării

subiective şi obiective a contractului

Prima sarcină a judecătorului în interpretarea contractului, adică în determinarea obligaţiilor ce le incumbă părţilor, este aflarea voin-ţei care a stat la baza încheierii respectivul contract2. Contractul există ca urmare a consensualismului, adică părţile au stabilit un anumit con-ţinut al clauzelor contractuale. Astfel că în sistemele de drept de sor-ginte romano-germanic, voinţa este elementul esenţial în interpretarea contractelor. Prin urmare, voinţa reală a părţilor constituie principiu de interpretare ale contractelor.

1 F. Scaglione, Intersoggettività e gratuità nei contratti în Rivista de Diritto Civile, anno LVI, nr. 3/2010, CEDAM, Padova, p. 383.

2 E.M. Minea, Unele particularităţi ale interpretării contractelor de asigurare în RRDA nr. 6/2005, Ed. Rosetti, Bucureşti, p. 56; S. Şerbescu, Rolul Curţei de casaţie în interpretarea convenţiunilor în Dreptul, anul XLIII, nr. 68/1914, p. 538; A.-J. Arnaud, Les origines doctrinales du Code civil français, préface de Michel Villey, LGDJ, Paris 1969, p. 200.

Interpretarea dreptului 255Potrivit acestui principiu, prevăzut în art. 977 din vechiul Cod ci-

vil, „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Astfel că decla-raţia de voinţă nu are valoare în sine, ci numai în măsura în care redă cu fidelitate intenţia reală, adevărată a părţilor1.

Sediul materiei interpretării contractului în noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, se află la art. 1266-1269. Legislaţia nouă aduce o modificare în ceea ce priveşte principiul prioritar care guvernează interpretarea contractului. Astfel că interpretul contractu-lui va trebui să caute voinţa concordantă a părţilor, renunţându-se la sintagma „intenţia comună a părţilor”. Împărtăşim opinia potrivit căre-ia este corect a se afirma că ceea ce stă la baza încheierii unui contract şi cea care trebuie aflată în momentul interpretării acestuia este voin-ţa concordantă a părţilor2, iar nu intenţia lor comună. Argumentarea acestei opinii are în vedere imposibilitatea ca părţile să aibă o voinţă comună în încheierea convenţiei. Ei decât cad de acord cu privire la clauzele contractului, adică dau dovadă de o voinţă concordantă.

Principiul prevalenţei voinţei reale, potrivit legislaţiei anterioa-re; şi priorităţii voinţei concordante, conform cu legislaţia în vigoa-re, se armonizează cu principiul autonomiei de voinţă. Urmare a voin-ţei autorilor, contractul nu poate produce decât efectele voite de părţi. Acestea nu pot avea nici mai multe nici alte drepturi şi obligaţii decât acelea pentru care şi-au dat consimţământul3.

1 Este vorba de semnificaţia veritabilă a clauzei contractuale. În acest sens, a se vedea art. 1281 C. civ. spaniol: „Dacă termenii unui contract sunt clari, şi nu lasă niciun dubiu cu privire la intenţia contractanţilor, se va lua în calcul sensul literal al clauzelor sale” („Si los términos de un contrato son claros y no dejan duda sobre la intención de los contratantes, se estará al sentido literal de sus cláusulas”). De altfel, cu privire la interpretarea contractelor de către Curtea de Casaţie franceză, a se vedea M. van Hoecke, La théorie du droit (implicite) des praticiens du droit în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par D. de Béchillon, P. Brunet, V. Champeil-Desplats et É. Millard, Economica, Paris 2006, pp. 983-985.

2 Potrivit art. 1266 NCC: „Interpretarea după voinţa părţilor. (1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.”

3 În acest sens, art. 969 din vechiul Cod civil prevedea: „(1) Convenţiile

Oana-Maria Bălan256Făcând o aplicare a principiului că interpretul contractului trebuie

să aibă în vedere intenţia comună a părţilor1 şi nu declaraţia de voinţă, vechiul Cod civil, în art. 984 statua că o convenţie „nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, ori-cât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”. De asemenea, potri-vit art. 985 din aceeaşi legislaţie, atunci „când într-un contract s-a pus un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că prin aceas-ta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazuri-le neexprese”.

De cele mai multe ori în practică, judecătorul nu identifică inten-ţia comună a părţilor. În această situaţie el va analiza conţinutul con-tractului, adică declaraţia de voinţă. Deşi potrivit concepţiei subiecti-ve de interpretare în materie de contracte, declaraţia de voinţă nu are valoare în sine, totuşi ea constituie mijlocul cel mai potrivit pentru de-terminarea intenţiei voinţei. Însă, „când este neîndoielnic că decla-raţia de voinţă reflectă cu fidelitate intenţia părţilor, textul juridic nu este susceptibil de interpretare, ci trebuie aplicat întocmai”2. Aceasta deoarece „interpretarea unor clauze clare şi precise ascunde primej-dia denaturării şi, deci, a nesocotirii voinţei părţilor, deschizând calea arbitrarului”3.

De asemenea, caracterul subiectiv al metodei de interpretare în materie de contracte este atenuat şi de prevederea art. 970 din vechiul Cod civil potrivit căruia convenţiile trebuie executate cu bună-credin-ţă4, ele obligând nu numai la ceea ce este expres prevăzut în conţinu-tul lor, ci şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le

legal făcute au putere de lege între părţile contractante. (2) Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Din textul legii rezultă implicit că părţile nu pot fi îndatorate decât la ceea ce şi-au dat consimţământul.

1 S. Şerbescu, Rolul Curţei de casaţie în interpretarea convenţiunilor în Dreptul, anul XLIII, nr. 72/1914, p. 570.

2 D. Cosma, Interpretarea actelor juridice în RRD nr. 6, anul XXV, 1969, p. 35.3 Idem.4 Art. 1170 NCC: „Buna-credinţă. Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă

atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.” Prin urmare, noul Cod civil impune în mod expres buna-credinţă ca şi exigenţă în încheierea şi executarea contractului.

Interpretarea dreptului 257recunoaşte respectivei obligaţii, după natura sa1. Conceptele de echi-tate, obicei sau bună-credinţă sunt date obiective care sunt conturate la nivel de societate, şi nicidecum judecătorul nu ar putea ţine cont de aprecierea subiectivă atribuită fiecăruia dintre aceste concepte de că-tre părţile contractului.

Necesitatea interpretării unui contract survine în momentul în care există dificultăţi în executare deoarece pentru a putea executa un contract, adică pentru a determina în concret obligaţiile fiecărei părţi, trebuie înţelese clauzele lui. Ori dacă aceste clauze sunt obscure şi am-bigue se ridică problema interpretării lor2. Prin urmare, ambiguitatea reprezintă condiţie a interpretării.

Obscuritatea unei clauze, lipsa de claritate a înţelesului ei este ur-mare fie a întrebuinţării improprii a unui termen fie a modului de re-dactare confuz al respectivei clauze.

În caz de ambiguitate, potrivit vechiului Cod civil, judecătorul poate utiliza interpretarea utilă, finalistă, contextuală, supletivă sau preferenţială.

Interpretarea utilă se justifică în cazul în care o clauză este sus-ceptibilă de două înţelesuri. Asemenea clauze, potrivit art. 978 din ve-chiul Cod civil, se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce niciunul.

Interpretarea finalistă intervine în situaţia în care ambele înţele-suri ale clauzei ambigue duc la eficacitatea actului, dar consecinţele sunt diferite. Potrivit art. 979 din vechiul Cod civil, termenii suscepti-bili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte cel mai mult cu natura contractului. Astfel, sensul corespunzător voinţei reale a părţilor se va stabili în funcţie de celelalte clauze ale contractu-lui, considerat ca un întreg coerent.

Interpretarea contextuală se impune în cazul clauzelor obscure şi presupune ca toate clauzele contractului să fie interpretate unele prin altele. Astfel, interpretul trebuie să situeze acea clauză în contextul din care face parte.

1 Idem.2 S. Şerbescu, Rolul Curţei de casaţie în interpretarea convenţiunilor în Dreptul,

anul XLIII, nr. 71/1914, p. 563.

Oana-Maria Bălan258Interpretarea supletivă are în vedere situaţia în care părţile nu au

specificat nimic referitor la voinţa lor reală. Într-o atare împrejurare, judecătorul nu poate determina intenţia lor comună. Va trebui prin ur-mare să recurgă la o serie de procedee integrative cu caracter subsidi-ar şi supletiv, precum obiceiul şi echitatea. În acest sens sunt art. 970 din vechiul Cod civil „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmă-rile, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa” şi art. 980 din vechiul Cod civil: „Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”.

Interpretarea preferenţială impune ca în caz de îndoială, interpre-tarea să se facă în favoarea celui care se obligă (art. 983 din vechiul Cod civil).

Potrivit legislaţiei civile în vigoare, regulile de interpretare ale contractului sunt împărţite în reguli generale şi reguli subsidiare. Regula generală principală este interpretarea după voinţa concordantă a părţilor (art. 1266 NCC). Legiuitorul instituie şi criterii de apreciere a voinţei concordante a părţilor, respectiv: scopul contractului, nego-cierile purtate de părţi, practicile statornicite între acestea şi comporta-mentul lor ulterior încheierii contractului. De asemenea, ca regulă ge-nerală este reţinută şi interpretarea sistematică care impune interpre-tarea clauzelor unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului (art. 1267 NCC).

În ceea ce priveşte regimul clauzelor îndoielnice, legiuitorul in-stituie următoarele reguli generale: clauzele care sunt pasibile de mai multe înţelesuri, vor fi interpretate în sensul care se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului; în interpretarea clauzelor în-doielnice se va ţine seama, printre altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe; clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul; contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi; şi clauzele destinate să exem-plifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un

Interpretarea dreptului 259caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost ex-pres prevăzute (art. 1268 NCC).

Interpretul care după aplicarea acestor reguli de interpretare ge-nerale nu determină înţelesul clauzelor contractului, va putea face uz de două reguli subsidiare de interpretare, şi anume: interpretarea con-tractului se face în favoarea celui care se obligă şi stipulaţiile înscri-se în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le a propus art. 1269 (NCC).

Secţiunea a 3-aInterpretarea contractului de către judecător, între rigoa-rea puterii legislative şi excesul de libertate contractuală1

În contextul vieţii sociale survin mereu schimbări şi modificări în raporturile dintre indivizi. Societatea actuală se confruntă cu un dez-echilibru contractual. Acesta presupune nepotrivire, discrepanţă între elementele conţinutului contractului. Astfel că nu întotdeauna se poa-te vorbi de justeţea contractului tocmai pentru că există situaţii în care contractul obiectivează egoismul, inegalitatea şi interesul pur indivi-dual al părţilor2. Un exemplu de dezechilibru contractual se regăseşte în cazul clauzelor abuzive, care implică inegalitatea şi inechitatea pre-staţiilor. Acest dezechilibru contractual reprezintă o situaţie de fapt, o realitate socială şi economică. În acelaşi timp raportul contractual, în lumina principiului autonomiei de voinţă, este intangibil. Se observă astfel că există un conflict între libertatea contractuală excesivă şi în-săşi echitatea, ca valoare socială. Cum va fi rezolvat acest conflict?

Legiuitorul este cel care, pentru a se putea situa în contextul vie-ţii sociale, trebuie, imperios, să descopere sensul progresului social, să găsească o soluţie de a rezolva conflictul existent. Prin urmare, se

1 O.-M. Bălan, Interpretarea contractului de către judecător – între rigoarea puterii legislative şi excesul de libertate contractuală, în Pandectele Române nr. 12/2012, pp. 18-27.

2 H. et L. Mazeaud, J. Maueaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Obligations. Théorie générale, tome II, premier volume, Montchretien, Paris 1998, p. 104.

Oana-Maria Bălan260impune ca legiuitorul să normeze, iar în norma rezultată va fi reflecta-tă interpretarea relaţiilor sociale de către legiuitor.

Clauzele, în mod tradiţional, sunt negociate şi redactate de către părţi. Conţinutul clauzelor prezintă o importanţă majoră pentru că din interpretarea lor rezultă obligaţiile asumate de părţi.

Reglarea raporturilor contractuale ce cuprind clauze abuzive de-vine o cerinţă de ordin economic şi social care se impune a fi rezolva-tă de legiuitor prin opera sa de normare. În concret, este necesar a se proteja consumatorii faţă de aceste clauze abuzive. În acest sens, sta-tul român a adoptat Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Legea privind clauzele abuzive enunţă ca principiu de bază al ra-porturilor contractuale, principiul clarităţii conţinutului său, şi anu-me a clauzelor sale. Astfel că „orice contract încheiat între comerci-anţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de ser-vicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru în-ţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.” [art. 1 alin. (1)]. Mai mult, în alineatul 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul impu-ne interpretarea prefenţială, afirmând că „în caz de dubiu asupra inter-pretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoa-rea consumatorului.”

Legea determină înţelesul clauzei abuzive. Astfel, „o clauză con-tractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi consi-derată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obli-gaţiile părţilor [art. 4 alin. (1)]. De altfel, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze na-tura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile ge-nerale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau

Interpretarea dreptului 261serviciului respectiv [alin. (2)]1. Mai mult, legiuitorul a înţeles ca în anexa2 care este parte integrantă a legii să stipuleze, cu titlu de exem-

1 În completare, alin. 3 al aceleiaşi legi prevede: „Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

2 Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului,

fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobănzii plătibile de către consumator ori datorat acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curand posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminată, în condiţiile în care comerciantul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urma să aibă libertatea de a rezilia contractul; b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului; c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale; d) dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă; e) dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu; f) dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale; g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale; h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale; i) obligă consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant; j) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile in care:

- comerciantul a modificat unilateral clauzele menţionate la lit. e); - comerciantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale; k) exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării

Oana-Maria Bălan262plu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fiind cu titlu de exemplu, înseamnă că ele nu sunt stipulate în mod limitativ.

Având în vedere importanţa domeniului reglementat cât şi impor-tanţa restabilirii echilibrului contractual, legiuitorul consideră necesar, pe lângă menţionarea unui număr considerabil de exemple ce consti-tuie clauze abuzive, menţionarea şi unor criterii obiective de determi-nare în concret a clauzelor abuzive. Astfel, „natura abuzivă a unei cla-uze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii aces-tuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde”

sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor şi serviciilor; l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legala sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj; m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi din contract; n) dau dreptul comerciantului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane – agent, mandatar etc. –, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator; o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra comerciantului; p) prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit; r) permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în suma echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant; s) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator; t) dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor prin care furnizorul de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a dispune în mod unilateral încetarea unui contract încheiat pe o perioadă nedeterminată şi fără o notificare prealabilă în cazul unui motiv întemeiat, cu condiţia ca furnizorul să fie obligat să informeze imediat celelalte părţi contractante.

Interpretarea dreptului 263[art. 4 alin. (5)]. De fapt, aceste repere obiective reprezintă criterii obiective de interpretare pe care le utilizează judecătorul în momentul în care este sesizat cu un litigiu în care una dintre părţi afirmă existen-ţa unei clauze abuzive. Judecătorul constată starea de fapt a cauzei de-duse judecăţii, dar în lipsa unei norme care să privească acest dome-niu, el nu ar putea să intervină în raportul contractual rezultat în urma acordului de voinţă. Prin urmare, legislaţia în materie de clauze abuzi-ve reprezintă cadrul legislativ în care acţionează judecătorul. În lipsa acestui cadru, echilibrul contractual nu ar putea fi restabilit.

Astfel că, judecătorul, aplicând dispoziţiile legale, în situaţia în care va constata existenţa unei clauze abuzive în litigiul concret, va dispune modificarea clauzele contractuale, iar în măsura în care con-tractul rămâne în fiinţă, sau va desfiinţa acel contract, cu daune-inte-rese, după caz.

Justiţia contractuală nu mai este sinonimă cu libertatea, ci cu ega-litatea deoarece nu poate exista libertate dacă una dintre părţi se supu-ne voinţei contractuale a celeilalte. În aceste circumstanţe, judecătorul trebuie să determine voinţa părţilor, dar şi să restabilească acel echili-bru contractual.

CAPITOLUL III SPECIFICITATEA INTERPRETĂRII

NORMELOR PENALE

Secţiunea 1Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei

Deși principiul legalității incriminării este consacrat în prezent in-clusiv în convenții internaționale, el a fost recunoscut destul de târziu. Consacrarea lui s-a realizat spre sfârșitul secolului al XVIII –lea, fiind determinată de influența execitată de lucrarea Despre infracțiuni și pe-depse, publicată de Cesare Beccaria. Acesta se alătură criticilor formu-late de Montesquieu cu privire la caracterul arbitrar și atroce al siste-mului represiv din acea perioadă și de aceea va impune recunoașterea legalității ca principiu al dreptului1. Acest principiu a fost formulat și înscris în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului în art. 8: „ni-meni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate an-terior infracţiunii şi legal aplicate”. De asemenea, principiul legalită-ţii a fost afirmat în Declaraţia universală a drepturilor omului adop-tată de adunarea generală ONU la 10 decembrie 1948 în art. 11 alin. (2): „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul în care ele au fost comise, un act cu carac-ter penal potrivit dreptului internaţional sau naţional”; cât și în Pactul

1 Mioara-Ketty Guiu, Folosirea argumentului a pari în dreptul penal în Dreptul nr. 8/2008, p. 156; Piero Venturelli, Due secoli e mezzo di letture montesquieuiane. Annotazioni su una recente opera collettiva în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello n. 7/2007, Palermo, pp. 181 199.

Interpretarea dreptului 265internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de aduna-rea generală ONU la 16 decembrie 1966, pact ratificat de România în 1974, în art. 15: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisi-uni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional , în momentul în care au fost săvârşite”.

Principiul legalității incriminării și pedepsei implică două aspec-te: pe de o parte, nicio faptă nu poate fi considerată infracțiune atâta timp cât nu există o lege care să prevadă în mod expres acest lucru (nullum crimen sine lege)1, iar pe de altă parte, nicio sancțiune pena-lă nu poate fi aplicată cât timp ea nu este prevăzută de lege pentru re-spectiva faptă comisă (nulla poena sine lege)2. Prin urmare, legalita-tea incriminării și pedepsei devine una dintre cele mai importante li-mitări aduse dreptului de a pedepsi (jus puniendi) și astfel reprezintă principala garanție a securității juridice a cetățeanului în fața dreptu-lui penal. Devine echitabil, în consecință, ca fiecare persoană să poată cunoaște, anterior săvârșirii, atât acele fapte care constituie infracțiuni cât și sancțiunile aplicabile3.

1 Portalis, Discours préliminaire du premier projet de Code civil: „La loi qui sert de titre à l’accusation, doit être antérieure à l’action pour laquelle on accuse. Le législateur ne doit point frapper sans avertir: s’il en était autrement, la loi, contre son objet essentiel, ne se proposerait donc pas de rendre les hommes meilleurs, mais seulement de les rendre plus malheureux ; ce qui serait contraire à l’essence même des choses. Ainsi, en matière criminelle, où il n’y a qu’un texte formel et préexistant qui puisse fonder l’action du juge, il faut des lois précises et point de jurisprudence [...].” De asemenea, a se vedea Damien Scalia, Constat sur le respect du principe nulla poena sine lege par les Tribunaux pénaux internationaux în Revue internationale de droit comparé No 1/2006, pp. 185-190; Jean Pradel, Droit pénal général, 17e édition 2008/2009, Éditions Cujas, Paris 2008, p. 179.

2 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, op. cit., p. 44; Elisabetta Grande, Droit pénal, principe de légalité et civilisation juridique: vision globale în Revue internationale de droit comparé No 1/2004, p. 122.

3 F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. C.H. Beck, București 2008.

Oana-Maria Bălan266În activitatea legislativă, principiul legalității incriminării și pe-

depsei are incidență sub două aspecte: material și formal. În ceea ce privește aspectul material, principiul legalității incriminării și pedep-sei îl determină pe legiuitor să țină cont de două obligații: de a preve-de în mod expres în textele de lege faptele considerate infracțiuni și sancțiunile corespunzătoare și de a redacta în mod clar normele pena-le. Sub aspect formal, legiuitorul este ținut ca normel penale să îmbra-ce forma legilor organice, așa cum rezultă din art. 72 din Constituție1.

În activitatea jurisidicțională, principiul legalității incriminării și pedepsei implică două obligații care cad în sarcina judecătorului: in-terpretarea strictă a legii penale și interzicerea analogiei.

Norma de incriminare este necesar a fi redactată suficient de clar pentru ca orice persoană să poată învedera dacă o acțiune sau inacțiune cade sub imperiul său. Concluzia la care se ajunge este că textul nor-melor penale trebuie să fie clar și precis pentru a se putea determina în concret sfera acțiunilor impuse sau prohibite2. În situația în care le-giuitorul nu poate recurge la tehnica descriptivă în formularea textelor legale pentru a răspunde acestor exigențe, trebuie să folosească acele concepte care oferă un grad de precizie. Bineînțeles, atunci când legiu-itorul atribuie un sens diferit față de cel din vorbirea curentă, va proce-da la definirea lui în conținutul normei legale.

Secţiunea a 2-aPrincipiul interpretării stricte a legii penale, un corolar al

principiului legalităţii

Potrivit principiului interpretării stricte, este prohibită interpreta-rea prin analogie. Dar judecătorul penal, în activitatea de încadrare a faptei și de soluționare a litigiului concret, va putea face uz de celelal-te metode de interpretare.

1 F. Streteanu, op. cit..2 Patrick Kolb, Laurence Leturmy, Droit pénal général, Gualino éditeur, Paris

2005, p. 64.

Interpretarea dreptului 267Prin urmare, împrejurarea că legea prevede sau nu situația concre-

tă influențează în mod direct activitatea de interpretare. Într-o primă situație, dacă legea se referă la cazuri de genului celui dedus judecății, judecătorul va fi nevoit să se supună dispozițiiei legale. Astfel că va trebui să înțeleagă regula de conduită pe care o impune respectiva pre-vedere și apoi să-i determine domeniul de aplicare. Practic, interpretul va proceda la o analiză morfo-sintactică a textului legal, analiză ce are ca obiectiv determinarea faptelor la care se referă acesta și condițiile în care aceste fapte pot fi caracterizate ca licite sau dimpotrivă, ilicite. Analiza gramaticală va fi urmată de o analiză sistematică în cadrul că-reia judecătorul va ține cont de toate prevederile în materie, adică va realiza o interpretare de context. Ulterior, interpretul va trece la o in-terpretare teleologică în scopul de a determina sfera de incidență prin raportare la finalitatea avută în vedere de legiuitor la momentul adop-tării legii. În cadrul interpretării teleologice, judecătorul va analiza îm-prejurările în care s-a elaborat legea, lucrările pregătitoare și expune-rea de motive. Aceste interpretări vor fi completate de către judecător cu interpretarea logică, menită să determine sensul cuvintelor prin fo-losirea regulilor și argumentelor formale1.

Împrejurarea în care legea nu prevede cazul concret determină apariția lacunei legii. Cum dreptul penal este guvernat de principiul legalității incriminării, în acest domeniu nu se folosește procedeul ex-tinderii prin analogie a legii penale.

Interzicerea interpretării prin analogie

Analogia legii presupune aplicarea în cadrul unui raport juridic nereglementat de lege, a unei norme juridice care reglementează un caz asemănător. Analogia dreptului presupune că judecătorul soluţio-nează cauza dedusă judecăţii pe baza principiilor de drept2.

1 Mioara-Ketty Guiu, Folosirea argumentului a pari în dreptul penal, op. cit., pp. 152-153.

2 Filippo Gallo, Norme penali e norme eccezionali nell’art. 14 delle „disposizioni sulla legge in generale” în Rivista di Diritto Civile, anno XLVII, n. 1/2001, CEDAM, Padova, p. 12; Luigi Lombardi Vallauri, Norme vaghe e teoria generale del diritto în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1998: L›intenzione nell›interpretazione, CEDAM, p. 162.

Oana-Maria Bălan268Analogia implică extinderea aplicării unei norme penale cu privi-

re la o împrejurare concretă nereglementată expres, dar care se asea-mănă cu cea descrisă de norma respectivă. În doctrina română, apli-carea legii penale prin analogie se consideră că se opune principiu-lui legalității, iar o eventuală analogie în materie de drept penal sau procesual penal ar fi de natură a aduce atingere securității juridice a cetățeanului și în cele din urmă a deschide calea spre o aplicare arbi-trară a normelor de drept penal.

Însă doctrina europeană vine să nuanțeze această problematică în-cercând să afle dacă interdicția analogiei în dreptul penal are un carac-ter absolut sau dimpotrivă, unul relativ. Ca regulă generală, este admis caracterul relativ al acestei interdicții. Prin urmare, analogiei îi este recunoscut un regim diferit în funcție de efectele pe care le produce, favorabile sau defavorabile inculpatului.

Analogia în defavoarea inculpatului (analogia in malam partem) este unanim considerată ca fiind inadmisibilă. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că art. 7 din Convenţie consacră între altele interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului. Reținem, cu titlu de exem-plu, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 24 mai 2007, Curtea Europeană a Drepturilor omului „aminteşte că art. 7 alin. 1 din Convenţie consacră, în general, prin-cipiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, îndeosebi, aplicarea retroactivă a dreptului pe-nal atunci când se face în detrimentul acuzatului (Kokkinakis împotri-va Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, pa-ragraful 52). În timp ce interzice în special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu consti-tuiau infracţiuni, el ordonă de asemenea să nu se aplice legea pena-lă în mod extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analo-gie. Reiese că legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedep-sele care le sancţionează (Cauza Achour împotriva Franţei, Hotărârea din 29 martie 2006).” Prin urmare, „o lege penală nu poate fi aplicată

Interpretarea dreptului 269extensiv în detrimentul acuzatului, în special prin analogie, ceea ce în-seamnă că o infracțiune trebuie să fie definită clar prin lege.”1

Analogia în favoarea inculpatului (analogia in bonam partem) primește un aviz favorabil din partea doctrinei occidentale. În opinia acesteia, pot beneficia de analogie normele excepţionale, precum cele care înlătură sau atenuează răspunderea penală, care reglementează principii şi restricţii penale. În aceste cazuri analogia poate fi admi-să numai în măsura în care operează in bonam partem. Deși doctrina majoritară a statelor europene consideră că este permisă analogia în favoarea inculpatului, motivând că finalitatea principiului legalităţii fiind protejarea libertăţii individuale, de aceea nu există impediment pentru aplicarea, prin intermediul analogiei, a dispoziţiilor favorabi-le inculpatului. În pofida acestor opinii, consacrarea analogiei în ma-terie penală printr-un text legislativ rămâne a fi un aspect discutabil și controverstat. De altfel, analogia în favoarea inculpatului nu poate cunoaște o aplicare nelimitată, ea fiind supusă unor condiţii şi limi-tări. Astfel că este necesar a fi împlinite trei condiții pentru ca o la-cună legislativă să fie completată pe calea analogiei: a). norma legală existentă să nu acopere ipoteza concretă în niciuna dintre interpretări-le care s-ar putea da termenilor folosiți; b). lacuna în reglementare să nu fie intenționată, adică să nu fie urmarea unor reglementări cu ca-racter limitativ și c). norma aplicabilă să nu fie una de excepție, pentru că într-o asemenea situație ar fi de strictă interpretare. Este evident că principala condiție de admisibilitate a analogiei este cea a caracterului neintenționat al lacunei care se impune a fi acoperită prin extinderea aplicării unei alte norme2.

1 Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck, București 2005, p. 574.

2 Pentru o abordare nouă, în concordanță cu orientările actuale ale doctrinei și jurisprudenței din principalele sisteme juridice europene, a se vedea F. Streteanu, op. cit.

Oana-Maria Bălan270Interpretarea normelor penale

Interpretarea normelor penale1 are ca și scop aflarea voinței legiu-itorului exprimată în prevederile legale pentru a stabili dacă acestea sunt incidente litigiului concret.

Metodele de interpretare ale legii penale sunt : literală, logică, is-torică, sistematică și prin analogie.

Interpretarea literală sau gramaticală presupune aflarea înţelesului normei penale în urma analizei morfo-sintactice a acesteia. În situația în care cuvintele folosite în textul normei penale au două sensuri, co-mun și tehnic, se va avea în vedere sensul obișnuit. Raționamentul care a determinat alegerea sensului comun a fost acela că legiuitorul se adresează destinatarilor legii2.

La o interpretare literală și gramaticală face apel Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul recursului în interesul legii cu privire la sta-bilirea caracterului de „consecinţe deosebit de grave” la care se refe-ră art. 146 din Codul penal, în cazul infracţiunii continuate. Instanța a constatat că în aplicarea dispoziţiilor art. 146 din Codul penal, modifi-cat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind mo-dificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură pe-nală, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 456/2001, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar3 cu privire la determinarea caracterului de „consecinţe deosebit de gra-ve” în cazul infracţiunii continuate.

Prin urmare, unele instanţe au considerat că, în cazul infracţiunii patrimoniale continuate, cuantumul prejudiciilor produse prin actele intrând în compunerea aceleiaşi infracţiuni continuate nu pot fi tota-lizate decât în măsura în care privesc patrimoniul aceleiaşi persoane

1 Antonio Pagliaro, Testo e interpretazione delle leggi penali în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1997: Testo e diritto, CEDAM, pp. 157-170.

2 Vintilă Dongoroz, Drept penal, 1939, pp. 101-102.3 Interpretările divergente conduc la uniformitatea dreptului. A se vedea

în acest sens Otto Riese, Une jurisdiction supranationale pour l’interprétation du droit unifié în Revue internationale de droit comparé vol. 13 No 4/1961, p. 727.

Interpretarea dreptului 271fizice sau juridice, iar nu şi atunci când se referă la persoane vătămate diferite. Cu alte cuvinte, în cazul infracțiunii continuate prin care au fost vătămate mai multe persoane, pentru ca prejudiciul să fie conside-rat ca având consecințe deosebit de grave, este necesar să se localizeze în patrimoniul unei singure persoane. Astfel că nu este admisă cumu-larea prejudiciilor produse tuturor persoanelor pentru a se aprecia că s-a depășit limita stabilită de legiuitor1.

Dimpotrivă, alte instanțe s-au pronunţat în sensul că pagubele materiale produse prin acte săvârşite la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, chiar dacă sunt îndreptate împotriva patrimoniilor mai multor persoane, trebuie totalizate într-un prejudi-ciu unic, însumat, în măsura în care actele respective intră în conţinu-tul aceleiaşi infracţiuni continuate, având ca urmare reţinerea caracte-rului deosebit de grav al consecinţelor faptei în cazul întrunirii cerinţe-lor prevăzute în art. 146 din Codul penal. Altfel spus, prejudiciile adu-se mai multor persoane prin acte care intră în conținutul infracțiunii continuate trebuie cumulate, iar cuantumul total este cel care determi-nă dacă infracțiunea va reține agravanta consecințe deosebit de grave2.

Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță în sensul că „în ca-zul infracţiunii continuate, caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină întotdeauna prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice prin toate acţiunile sau inacţiu-nile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a in-fracţiunii. Aşadar, în cazul infracţiunii continuate, agravanta „conse-cinţe deosebit de grave, în sensul prevederilor art. 146 din Codul pe-nal, va fi reţinută independent de numărul părţilor vătămate prin săvâr-şirea unei atari infracţiuni, impunându-se ca toate pagubele materiale produse să fie însumate”3.

1 Constantin Măruță, Interpretarea literală a articolului 146 din Codul penal conduce la concluzia cumulării pagubelor materiale cauzate mai multor persoane printr-o infracțiune continuată, pentru a se reține agravanta privind „consecințe deosebit de grave” în Dreptul, anul XV, seria a III –a, nr. 4/2004, p. 161.

2 Ibidem.3 Decizia nr. XIV din 22 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată

în M. Of. nr. 6 din 04 ianuarie 2007.

Oana-Maria Bălan272Interpretarea raţională sau logică constă în aflarea înţelesului nor-

mei penale cu ajutorul elementelor logicii. În acest sens, judecătorul penal va utiliza diferite argumente: a fortiori, per a contrario, reductio ad absurdum și a pari.

Folosind argumentul a fortiori se demonstrează faptul că, dacă le-gea penală interzice mai puțin, va interzice și mai mult (a minori ad majus) și invers, dacă legea penală permite mai mult, ea permite și mai puțin (a majori ad minus)1.

Raţionamentul per a contrario se bazează pe argumentul că „dacă o dispoziție cu caracter penal interzice sau sancționează o faptă numai în anumite condiții, ea nu se referă și la alte situații de fapt deci incidența normei este exclusă la situațiile neprevăzute de aceasta”2. Cu alte cuvinte, acolo unde există o altă raţiune trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică. Acest raţionament îl găsim exprimat în adagiul qui dicit de uno, de altero negat (cine susţine o teză, neagă teza contrarie).

Raţionamentul reductio ad absurdum este acela prin care se de-monstrează că orice altă interpretare decât cea aleasă ar avea consecin-ţe contrare legii, absurde și inadmisibile.

Raţionamentul a pari implică faptul că pentru situaţii identice tre-buie să existe soluţii juridice identice. Acest raţionament este exprimat prin adagiul ubi eadem ratio, ubi idem jus.

Interpretarea istorică presupune determinarea înțelesului normei penale prin cercetarea actelor pregătitoare, proiectelor, expunerilor parlamentare. Numai prin cercetarea acestora, interpretul poate obține informații cu privire la condițiile de ordin social, economic și politic în care a fost adoptată legea.

Interpretarea sistematică presupune interpretarea normei penale prin raportare cu alte dispoziţii sau cu alte legi3.

1 Ion Oancea, Drept penal. Partea Generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p. 89.

2 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediția a V –a revăzută și adăugită, op. cit., p. 68.

3 Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București 1997, p. 67.

Interpretarea dreptului 273Interpretarea legii prin analogie presupune că înţelesul unei nor-

me penale se va face cu ajutorul alteia care prevede însă un caz ase-mănător şi care este mai clar. Este important a se preciza că interpre-tarea prin analogie nu se confundată cu extinderea legii prin analogie care presupune aplicarea legii penale la fapte care nu sunt prevăzute în normele sale, dar asemănătoare cu cele prevăzute de lege .

Interpretarea normelor penale se realizează în scopul de a cu-noaşte voinţa reală a legiuitorului1, exprimată în norma de drept in-terpretată2. Nicidecum nu ar fi vorba ca prin intermediul interpretării, să se ajungă la crearea unei noi norme penale. De aceea, legile penale sunt de strictă interpretare (poenalia sunt strictissimae interpretatio-nis), înţelesul lor neputând fi extins prin interpretare.

1 Gheorghe Cocuța, Magda Cocuța, Aplicarea principiului „in dubio pro reo” în Dreptul, anul XIII, seria a III –a, nr. 10/2002, p. 198.

2 Mihaela Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea art. 131 alineatul 5 din Codul penal în Dreptul, anul X, seria a III –a, nr. 4/1999, p. 109.

BIBLIOGRAFIE:I. Cărţi, tratate, volume, teze de doctorat

1. Aquino, Toma din, Summa theologica, Ed. Polirom, Bucureşti 2009;

2. Aristote, Rhétorique, livre I;3. Aristote, Topiques, livre VIII;4. Arnaud, André-Jean, Les origines doctrinales du Code civil

français, préface de Michel Villey, LGDJ Paris, 1969;5. Aubert, Jean-Luc, Introduction au droit et thèmes fondamen-

teaux du droit, 11e édition, Dalloz, Paris, 2006;6. Augustin, De la doctrine chrétienne, II;7. Augustin, De la doctrine chrétienne, III;8. Austin, John L., How to Do Things with Words, Ed. J.O.

Urmson, Oxford, 1962;9. Barberis, Mauro, L’evoluzione nel diritto, G. Giappichelli edi-

tore, Torino, 1998;10. Baudry-Lacantinerie, G., Précis de droit civil, contenant dans

une première partie l’exposé des principes et dans une deuxième les questions de détail et les controverses, tome premier, troisième éditi-on, L. Larose et Forcel, Paris, 1888;

11. Beccaria, Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse¸ Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001;

12. Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în drep-tul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

Oana-Maria Bălan27613. Bénabent, Alain, Droit civil. Les obligations, Montchrestien,

Paris, 2007;14. Bergel, Jean-Louis, Théorie générale du droit, 4e édition,

Dalloz, Paris, 2004;15. Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului.

Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005;

16. Boroi, Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III -a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

17. Bulai, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997;

18. Ceterchi, Ioan; Craiovan, Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998;

19. Cicero, De Inventione;20. Cicéron, De l’orateur, livre 1er;21. Cicéron, Topiques;22. Côté, Pierre-André, Interprétation des lois, Éditions Yvon

Blais, Cowansville, 1982;23. Craiovan, Ion, Prin labirintul juridic, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2009;24. Craiovan, Ion, Doctrina juridică, Ed. All Beck, Bucureşti,

1999;25. Craiovan, Ion, Finalităţile dreptului, Ed. Continent XXI,

Bucureşti, 1995;26. Craiovan, Ion, Metodologie juridică, Universul Juridic,

Bucureşti, 2005;27. Curtis Giordani, Mário, Iniciaçăo ao direito romano, 3a

ediçăo, Editora Lumen Juris, Rio de Janeiro, 1996;28. Dănişor, Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii poli-

tice, vol. I. Teoria generală. Tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;29. Dănişor, Dan Claudiu, Constituţia României comentată, Titlul

I, Principii generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;30. Dănişor, Dan Claudiu; Dogaru, Ion; Dănişor, Gheorghe, Teoria

generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

Interpretarea dreptului 27731. Dănişor, Gheorghe, Filosofia drepturilor omului, Universul

Juridic, Bucureşti, 2011;32. Delnoy, Paul, Eléments de méthodologie juridique.

1. Méthodologie de l’interprétion juridique. 2. Méthodologie de l’application du droit, 3e édition, Éditions Larcier, Bruxelles, 2008;

33. Demolombe, C., Cours de Code Napoléon. Traité de la publi-cation des effets et de l’application des lois en général, de la jouiss-nace et de la privation des droits civils, des actes de l’état civil et du domicile, trosième édition, Auguste Durand/L. Hachette et Cie, Paris, 1865;

34. Descartes, René, Discours de la méthode. Pour bien conduire sa raison, et chercher la vérité dans les sciences, 1637;

35. Descartes, René, Discurs asupra metodei de a călăuzi bine ra-ţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe, traducere şi prefaţă de Geoge I. Ghidu, Ed. Mondero, Bucureşti, 1999;

36. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999;

37. Dobrinescu, Ion, Introducere în logica juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;

38. Dogaru, Lucreţia, Teoria generală a dreptului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006;

39. Dogaru, Lucreţia, Elemente de drept – Sinteze pentru semi-nar, Ed. Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2008;

40. Dogaru, Ion; Cercel, Sevastian, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

41. Domat, M., Les lois civiles dans leur ordre naturel, livre préliminaire;

42. Dongoroz, Vintilă, Drept penal, 1939;43. Dubouchet, Paul, Trois essais pour une théorie générale du

droit. Science, epistémologie et philosophie du droit, 2ème édition, L’Hermès, Lyon, 1998;

44. Dworkin, Ronald, L’Empire du droit, traduit de l’américain par Elisabeth Soubrenie, Presses Universitaires de France, Paris, 1994;

Oana-Maria Bălan27845. Eco, Umberto, Les limites de l’interprétation, Grasset, Paris,

1992;46. Endres, J. A., Ueber den Ursprung und die Entwicklung der

scholastischen Lehrmethode, Philosophisches Jahrbuch, II/1889;47. Eremia, Mihai Constantin, Interpretarea juridică, Ed. All

Beck, Bucureşti, 1998;48. Eremia, Mihail-Constantin, Interpretarea juridică, Ed. All,

Bucureşti, 1998;49. Eycken, Paul Vander, Méthode positive de l’interprétation ju-

ridique, Librairie Falk Fils/Félix Alcan, Bruxelles/Paris, 1906;50. Foucault, Michel, L’ordre du discours, Gallimard, Paris, 1971;51. Foucault, Michel, Ordinea discursului traducere de Ciprian

Tudor, Eurosong & Book, Bucureşti, 1998;52. Friedmann-Nicolescu, Iosif, Interpretarea normei juridice –

teză de doctorat, Bucureşti, 2003;53. Frydman, Benoît, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation

et de la raison juridique, 2e édition, Bruylant/LGDJ, Bruxelles/Paris, 2007;

54. Frydman, Benoît, Rapport de recherche sur „Les transfor-mations du droit moderne” réalisé à la demande de la Fondation Roi Baudouin, dans le cadre du programme collectif de recherche: Citoyen, Droit et Société, Bruxelles, 1998;

55. Gendron, François, L’interprétation des contrats, préface de Jean-Louis Baudouin, Wilson & Lafleur, Montréal, 2002;

56. Gény, François, Méthode d’interprétation et sources en droit positif, 2e édition revue et mise au courant, 2 tomes, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1919;

57. Gény, François, Science et technique en droit privé positif. Nouvelle contribution à la critique de la méthode juridique, tome I: Introduction, Première partie: Position actuelle du problème du droit positif. Éléments de sa solution, Sirey, Paris, 1914;

58. Georgescu, Vasile V., Puterile acordate judecătorului prin Noul Cod civil în Pandectele Române partea a III-a, 1940;

Interpretarea dreptului 27959. Ghestin, Jacques; Goubeaux, Gilles; Fabre-Magnan, Muriel,

Traité de droit civil. Introduction générale, 4e édition, LGDJ, Paris, 1994;

60. Goyard-Fabre, Simone, Les fondements de l’ordre juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1992;

61. Grigore, Mihai, Tehnica normativă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

62. Grotius, Droit de la guerre et de la paix, PUF, Paris, 1999;63. Guastini, Riccardo, Il giudice e la legge, G. Giappichelli edi-

tore, Torino;64. Guastini, Riccardo, Leçons de théorie constitutionnelle, tradu-

it et présenté par Véronique Champeil-Desplats, Dalloz, Paris, 2010;65. Hamangiu, C.; Rosetti Bălănescu, I.; Băicoianu, Al., Tratat de

drept civil român, vol. I, ediţie îngrijită de Dumitru Rădescu, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;

66. Hamon, Francis; Troper, Michel, Droit constitutionnel, 31e

édition, LGDJ, Paris, 2009;67. Hanga, Vladimir, Dreptul şi tehnica juridică. Încercare de

sinteză, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;68. Hart, H.L.A., Le concept de droit traduit de l’anglais par Michel

van de Kerchove, Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 1976;69. Humă, Ioan, Cunoaştere şi interpretare în drept. Accente axi-

ologice, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 200570. Hobbes, Thomas, Leviathan, Cambridge University Press,

2008;71. Hobbes, Thomas, The English Works of Thomas Hobbes

of Malmesbury; Now First Collected and Edited by Sir William Molesworth, Bart., 11 vols., vol. VI chapter: A Dialogue between a Philosopher and a Student of the Common Laws of England; John Bohn, London, 1840;

72. Ionescu, Octavian, Consideraţiuni asupra normei juridice, Tipografia Concesionară Alex. Ţerek & Gh. Caminschi, Iaşi, 1933;

73. Jhering, Rud von, L’évolution du droit, traduit sur la 3e édition allemande par O. de Meulenaere, éd. Chevalier-Marescq, Paris, 1901;

Oana-Maria Bălan28074. Just, Gustavo, Interpréter les théories de l’interprétation,

L’Harmattan, Paris, 2005;75. Kalinowski, Georges, Introduction à la logique juridique.

Eléments de sémiotique juridique, logique des normes et logique ju-ridique, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1965;

76. Kelsen, Hans, Doctrina pură a dreptului, traducere din ger-mană de Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000;

77. Kerchove, Michel Van de; Ost, François, Le droit ou les para-doxes du jeu, PUF, Paris, 1992;

78. Kolb, Patrick, Laurence Leturmy, Droit pénal général, Gualino éditeur, Paris, 2005;

79. Lamy, R.P. Bernard, La rhétorique ou l’art de parler, sixième édition, 1737;

80. Laurent, François, Principes de droit civil 3e éd., tome 1, Bruylant-Christophe, Bruxelles/Librairie A. Marescq, Paris, 1878;

81. Leibniz, Le droit de la raison, Vrin, Paris, 1994;82. Lieber, Francis, Legal and Political Hermeneutics or

Principles of Interpretation and Construction in Law and Politics, with Remarks on Precedents and Authorities, chapter IV, Charles C. Little and James Brown, Boston, 1839;

83. Locke, Essais sur la loi de nature, Publications de l’Université de Caen, Caen, 1986;

84. MacCormick, Neil, Raisonnement juridique et théorie du dro-it traduit de l’anglais par Jérôme Gagey, Presses Universitaires de France, Paris, 1996;

85. Malaurie, Philippe, Rapport français – Droits civil et rural în Travaux de l’Association Capitant, tome XXXI (1980): La réaction de la doctrine à la création du droit par les juges, Economica, Paris, 1982;

86. Malaurie, Philippe; Aynès, Laurent, Introduction générale, Defrénois, Paris, 2004;

87. Marcu, Florin; Maneca, Constant, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986;

88. Marty, Gabriel; Raynaud, Pierre, Droit civil. Les obligations, vol. II Sirey, Paris, 1962;

Interpretarea dreptului 28189. Mateuţ, Gheorghiţă; Mihăilă, Arthur, Logica juridică, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1998;90. Mathieu-Izorche, Marie-Laure, Le raisonnement juridique.

Initiation à la logique et à l’argumentation, Presses Universitaires de France, Paris, 2001;

91. Mazeaud, H. et L.; Maueaud, J.; Chabas, Fr., Leçons de dro-it civil. Obligations. Théorie générale, tome II, premier volume, Montchretien, Paris, 1998;

92. Mazilu, Dumitru, Tratat de teoria generală a dreptului – cu un studiu amplu consacrat teoriei generale a statului (titlul III), ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

93. Mihai, Gheorghe C., Inevitabilul drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

94. Mihai, Gheorghe C., Teoria dreptului, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

95. Mihai, Gheorghe C., Metoda logică în drept, vol. I. Logică formală elementară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

96. Mihai, Gheorghe C.; Motica, Radu I., Fundamentele dreptu-lui. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997;

97. Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, vol. I-II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

98. Millet, Olivier; Robert, Philippe de, Cultura bíblica, traduce-re de José Miguel Parra Ortiz, Editorial Complutense, Madrid, 2003;

99. Minea, Elena-Maria, Încheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

100. Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian, Drept penal ro-mân. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;

101. Moor, Pierre, Dynamique du système juridique. Une théo-rie générale du droit, Bruylant/LGDJ/Schulthess, Éditions Romandes, Paris, 2010;

102. Mreju, Ilariu, Tehnică legislativă, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979;

103. Muraru, Ioan; Constantinescu, Mihai; Tănăsescu, Simina; Enache, Marian; Iancu, Gheorghe, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

104. Nemo, Philippe, Histoire des idées politiques dans l’Antiquité et au Moyen Age, Presses Universitaires de France, Paris, 1998;

Oana-Maria Bălan282105. Nerhot, Patrick, L’ipotesi perduta della legge, prefazione di

Werner Maihofer, CEDAM, Padova, 1994;106. Ngarambe, Muembo Gahaya, L’interprétation, le

complètement et la correction de la loi par le juge civil, thèse, Zurich, 1996;

107. Oancea, Ion, Drept penal. Partea Generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;

108. Ost, François, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007;

109. Ost, François; Kerchove, Michel van de, Entre la lettre et l’esprit. Les directives d’interprétation en droit, Bruylant, Bruxelles, 1989;

110. Page, Henri de, De l’interprétation des lois. Contribution à la recherche d’une méthode positive et théories en présence, tome se-conde, Librairie des Sciences juridiques, Éditeur Albert Vandeveld, Bruxelles/Librairie du Recueil Sirey, Directeur Léon Tenin, Paris/Librairie Payot & Cie, Lausanne, Gèneve, Neuchatel, Berne, 1925;

111. Pariente-Butterlin, Isabelle, Le droit, la norme et le réel, Quadrige/PUF, Paris, 2005;

112. Peirce, C.S., Collected Papers, Harvard University Press, Cambridge;

113. Perelman, Chaïm; Olbrechts-Tyteca, Lucie, Traité de l’argumentation, Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2008;

114. Perelman, Charles, Logique juridique. Nouvelle rhétorique, Dalloz, Paris, 1999;

115. Pescatore, Pierre, Introduction à la science du droit, Centre Universitaire de l’État, Luxembourg, 1960;

116. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997;

117. Popa, Nicolae; Dogaru, Ion; Dănişor, Gheorghe; Dănişor, Dan Claudiu, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;

118. Popa, Nicolae; Eremia, Mihail-Constantin; Cristea, Simona, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

Interpretarea dreptului 283119. Pradel, Jean, Droit pénal général, 17e édition 2008/2009,

Éditions Cujas, Paris, 2008;120. Pufendorf, Le droit de la nature et des gens ou Système

général des principes les plus importants de la morale, de la jurispru-dence et de la politique, tome premier, livre premier, §2; tradus din la-tină de Jean Barbeyrac, Amsterdam, 1706;

121. Quintilien, De Institutione oratoria, II;122. Quintilien, Institution oratoire;123. Ransson, G., Essai sur l’art de juger, préface de M. Raymond

Poincaré, deuxième édition, A. Pedone editeur, Paris, 1912;124. Rigaux, François, La loi des juges, Éditions Odile Jacob,

Paris, 1997;125. Rosetti-Bălănescu, I.; Sachelarie, Ovid; Nedelcu, N.G.,

Principiile dreptului civil român, Ed. de Stat, Bucureşti, 1947;126. Roubier, Paul, Le droit transitoire, Dalloz/Sirey, Paris, 1960;127. Rovenţa, Diac. Dr. Haralamb, Interpretarea Scripturii după

Origen, Tipografia „Cozia” a Sf. Episcopii a Râmnicului Noului Severin, Râmnicu Vâlcea, 1929;

128. Savigny, Friedrich Carl von, De la vocation de notre époque pour la législation et la science du droit traduit par Alfred Dufour, Presses Universitaires de France, Paris, 2006;

129. Savigny, Friedrich Carl von, Traité de droit romain, tome premier, tradus din germană de M. Ch. Guenoux, Librairie de Firmin Didot Frères, Paris, 1855;

130. Searle, John R., Speech Acts: an Essay in the Philosophy of Language, Cambridge University Press, 1969;

131. Sourioux, Jean-Louis; Lerat, Pierre, Le langage du droit, PUF, Paris, 1975;

132. Spinoza, Traité de la réforme de l’entendement;133. Spinoza, Traité théologico-politique;134. Starck, B.; Roland, H.; Boyer, L., Introduction au droit,

cinquième édition, Éditions Litec, Paris, 2000;135. Stătescu, Constantin; Bîrsan, Corneliu, Drept civil. Teoria

generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;136. Steinsaltz, Adin, Introduction au Talmud, Albin Michel,

Paris, 2002;

Oana-Maria Bălan284137. Stoian, Ion M., Dicţionar religios, Garamond, Bucureşti,

1994;138. Streteanu, Florin, Tratat de drept penal. Partea generală, vol.

I, Ed. C.H. Beck, București, 2008:139, Summers, R. S.; Mac Cormick, N., Interpreting Statutes. A

Comparative Study, Dartmouth, Aldershot, 1991;140. Taormina, Gilles, Introduction à l’étude du droit, Presses

Universitaires d’Aix-Marseille, Marseille, 2005;141. Terré, François, Introduction générale au droit, 8e édition,

Dalloz, Paris, 2009;142. Terré, François, Introduction générale au droit, Dalloz,

Paris, 1991;143. Terré, François; Lequette, Yves; Simler, Philippe, Les obli-

gations, Dalloz, Paris, 2002;144. Todorov, Tzvetan, Symbolisme et interprétation, Seuil, Paris,

1978;145. Troper, Michel, La théorie du droit, le droit, l’Etat, PUF,

Paris, 2001;146. Troper, Michel, Pour une Théorie juridique de l’État, PUF,

Paris, 1994;147. Villey, Michel, Critique de la pensée juridique moderne.

Douze autres essais, préface de Michel Bastit, Dalloz, Paris, 2009;148. Villiers, M. de; Renoux, Th. S., Code constitutionnel, Litec,

Paris, 2004;149. Viola, Francesco, Orientamenti storici in tema di interpreta-

zione della legge, Edizioni Celup SRL, Palermo, 1975;150. Voicu, Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2002;151. Wittgenstein, Ludwig, Philosophische Untersuchungen în

Schriften. 1., Frankfurt a M., Suhrkamp, 1980;152. Wróblewski, Jerzy, Meaning and Truth in Judicial Decision,

ed. by A. Aarnio, Helsinki, 1983;153. Zac, Sylvain, Spinoza et l’interprétation de l’Écriture,

Presses universitaires de France, Paris, 1965;154. Zenati, Frédéric, La jurisprudence, Dalloz, Paris, 1991.


II. Articole

1. Achour, Yadh Ben, Le livre, la balance et le glaive. La symbo-lique du droit et de la politique dans le Coran et la pensée de ses interprètes în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

2. Agostini, Christophe, Pour une théorie réaliste de la validité în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

3. Albertini, Pierre, La place du Parlement sous la Ve république în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par. Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

4. Amselek, Paul, Le rôle de la volonté dans l’édiction des normes juridiques selon Hans Kelsen în Le rôle de la volonté dans les actes juridiques, Etudes à la mémoire du Professeur Alfred Rieg, Bruylant, Bruxelles, 2000;

5. Amselek, Paul, Les fonctions normatives ou catégories modales în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

6. Archi, Gian Gualberto, Due riflessioni per una rilettura di Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico mo-derno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

7. Atias, Christian, L’essai d’épistemologie juridique de François Gény: un chapitre oublié de „Science et technique” în Quaderni fi-orentini per la storia del pensiero giuridico moderno no. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

Oana-Maria Bălan2868. Atienza, Manuel, Diez consejos para argumentar bien o decálo-

go del buen argumentador în DOXA. Cuadernos de Filosofía del de-recho no. 29 (2006);

9. Atienza, Manuel, Les limites de l’interprétation constitu-tionnelle. Retour sur les cas tragiques în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

10. Atlan, Henri, Niveaux de signification et athéisme de l’Ecriture în La Bible au Présent, XXIIème colloque des Intellectuels juifs de lan-gue française, Gallimard, Paris, 1982;

11. Atria, Fernando, Del derecho y el razonamiento jurídico în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999);

12. Ausín, Txetxu; Peña, Lorenzo, La deducción normativa în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 23 (2000);

13. Avrămescu, Cătălin, Thomas Hobbes: savant şi eretic în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, 2001;

14. Bangu, Sorin-Ioan, O analiză a argumentului Leviathanului în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, 2001;

15. Barberis, Mauro, Le scetticismo immaginario. Nove obiezioni agli scettici à la gènoise în Analisi e diritto 2000. Richerche di giuris-prudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

16. Baron, Charles H., La théorie de l’interprétation originelle, la sincérité dans la rédaction des opinions des juges et les références à des sources juridiques étrangères dans la processus d’interprétation de la Constitution aux États-Unis, traduit de l’anglais par Raphaël Paour în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par. Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

17. Barthes, Roland, L’ancienne rhétorique în L’Aventure sémio-logique, Éditions du Seuil, Paris, 1985;

Interpretarea dreptului 28718. Baumgold, Deborah, The Difficulties of Hobbes Interpretation

în Political Theory, volume 36, no. 6/2008, Sage Publications;19. Bălan, Oana-Maria, Interpretarea contractului de către jude-

cător – între rigoarea puterii legislative şi excesul de libertate con-tractuală în Pandectele Române nr. 12/2012, Bucureşti;

20. Bălan, Oana-Maria, Specificitatea interpretării normelor con-stituţionale în Revista de Drept Public nr. 3/2012, Bucureşti;

21. Bălan, Oana-Maria, Istoria modelelor juridice de interpretare: Dialectica anticilor (II) în Pandectele Române nr. 5/2012, Bucureşti;

22. Bălan, Oana-Maria, Istoria modelelor juridice de interpretare: Dialectica anticilor (I) în Pandectele Române nr. 4/2012, Bucureşti;

23. Bălan, Oana-Maria, Reinventarea contemporană a interpretă-rii juridice în Pandectele Române nr. 2/2012, Bucureşti;

24. Bălan, Oana-Maria, Opera de interpretare a dreptului în Pandectele Române nr. 12/2011, Bucureşti;

25. Bălan, Oana-Maria, Teoria realistă a interpretării, variantă a scepticismului interpretativ contemporan în Pandectele Române nr. 11/2011, Bucureşti;

26. Becchi, Paolo, Enunciati, significati, norme. Argomenti per una critica dell’ideologia neoscettica în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

27. Bellet, Pierre, Rapports de synthèse în Travaux de l’Association Capitant, tome XXXI (1980): La réaction de la doctrine à la création du droit par les juges, Economica, Paris, 1982;

28. Bentham, Jeremy, De l’influence des temps et des lieux en matière de législation în Principes de législation et d’économie poli-tique, Guillaumin, Paris, 1888;

29. Bernatchez, Stéphane, La controverse doctrinale sur la légiti-mité du juge constitutionnel canadien în Revue Politique et Sociétés, vol. 19, nos 2-3/2000, Société québécoise de science politique, Montréal;

30. Berre, Hugues Le, La jurisprudence et le temps în Droits. Revue française de théorie, de philosophie et de cultures juridiques no. 30, Presses Universitaires de France, Paris, 2000;

Oana-Maria Bălan28831. Bertman, Martin A., Semantică şi teorie politică la Hobbes

tradus de Sorin-Ioan Bangu în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, 2001;

32. Bisson, Alain-François, L’interaction des techniques de rédaction et des techniques d’interprétation des lois în Les Cahiers de droit, vol. 21, no. 3-4/1980;

33. Bobbio, Norberto, François Gény: una prefazione în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

34. Boboc, Alexandru, „Pragmatic Turn” dans la Pensée Contemporaine în Cultura. International Journal of Philosophy of Culture and Axiology nr. 8/2007;

35. Bonorino, Pablo Raúl, El aguijón derrotable în Analisi e di-ritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

36. Bonorino, Pablo, Interpretacíon y aplicación del derecho. Apuentes críticos sobre la propuesta de Rafael Hernández Marín în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 18/2003, ITAM, Mexic;

37. Boucobza, Isabelle, Du bon usage de deux modèles de Constitution: la machine ou/et la norme dans la réforme de la jus-tice italienne în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

38. Bretone, Mario, Il „Beruf” e la ricerca del „tempo classico” în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

39. Brimo, Albert, Structuralisme et rationalisation du droit în Archives de Philosophie du Droit, tome 23: Formes de rationalité en droit, Éditions Sirey, Paris, 1978;

Interpretarea dreptului 28940. Brunet, Pierre, Alf Ross et la conception référentielle de la

signification en droit în Droit et Société. Revue internationale de théo-rie du droit et de sociologie juridique no. 50-2002;

41. Brunet, Pierre, Les principes généraux du droit et la hiérar-chie des normes în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

42. Brutti, Massimo, La sovranità del volere nel sistema di Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico mo-derno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

43. Bulygin, Eugenio, Los jueces crean derecho? în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 18/2003, ITAM, Mexic;

44. Bulygin, Eugenio, Système juridique et ordre juridique, tra-duit de l’anglais par Eric Millard în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

45. Canivet, Guy; Joly- Hurard, Julie, La responsabilité des juges, ici et ailleurs în Revue internationale de droit comparé no. 4/2006;

46. Capitant, Henri, Interpretarea legilor după lucrările pregă-titoare tradus de Const. Ganea în Pandectele Române partea a II-a, 1936;

47. Capitant, Henri, Les Travaux préparatoires et l’interprétation des Lois în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiqu-es actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934;

48. Caracciolo, Ricardo, La relevancia prática de una auto-ridad normativa în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurispru-denza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

49. Carbonnier, Jean, Postface în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno no. 20 (1991): François Gény e la sci-enza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

Oana-Maria Bălan29050. Carcassonne, Guy, Peste et choléra în L’architecture du dro-

it. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

51. Carlo, Eugenio di, Il diritto naturale nel sistema di interpre-tazione di F. Gény în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome III: Aspects historiques et philoso-phiques, Librairie Edouard Duchemin, Paris, 1977;

52. Casavola, Franco, Jhering su Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

53. Cayla, Olivier, L’obscure théorie du pouvoir constitu-ant originaire ou l’illusion d’une identité souveraine inaltérable în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

54. Celano, Bruno, Validity as Disquotation în Analisi e di-ritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

55. Ceterchi, Ioan, Despre structura internă a normei juridice în Revista română de drept, anul XXV, nr. 7/1969;

56. Ceterchi, Ioan, Unele aspecte privind noţiunea normelor juri-dice în Revista română de drept, anul XXV, nr. 2/1969;

57. Champeil-Desplats, Véronique, Alf Ross: droit et logique în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de socio-logie juridique no. 50-2002;

58. Champeil-Desplats, Véronique, Alf Ross: droit et logique în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de socio-logie juridique no. 50-2002;

59. Champeil-Desplats, Véronique, Les nouveaux commande-ments du contrôle de la production législative în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

Interpretarea dreptului 29160. Champeil-Desplats, Véronique, Raisonnement juridique et

pluralité des valeurs: les conflits axio-téléologiques de normes în Analisi e diritto 2001. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

61. Chazal, Jean-Pascal, De la signification du mot loi dans l’article 1134 alinéa 1er du Code civil în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/2001, Dalloz;

62. Chazal, Jean-Pascal, Philosophie du droit et théorie du droit, ou l’illusion scientifique în Archives de philosophie du droit, tome 45: L’américanisation du droit, Dalloz, 2001;

63. Chevallier, Jacques, Pour une sociologie du droit constitu-tionnel în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

64. Chiassoni, Pierluigi, Quién salvó a la Constitución? în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

65. Chiassoni, Pierluigi, A Nice Derangement of Literal-Meaning Freaks: Linguistic Contextualism and the Theory of Legal Interpretation în Analisi e diritto 2005. Richerche di giurispruden-za analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

66. Chiassoni, Pierluigi, Interpretive Games: Statutory Construction Through Gricean Eyes în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

67. Chiassoni, Pierluigi, L’ineluttabile scetticismo della „scuo-la genovese” în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurispruden-za analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

68. Chiba, Masaji, Note sur la sociologie juridique au Japon în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de socio-logie juridique no. 8-1988;

Oana-Maria Bălan29269. Civinini, Maria Giuliana, Le statut du magistrat en Italie în

Revue internationale de droit comparé no. 1/2007;70. Clavero, Bartolomé, El metodo entre infieles o el codigo

en España în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridi-co moderno no. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

71. Cocuţa, Gheorghe; Cocuţa, Magda, Aplicarea principiului „in dubio pro reo” în Dreptul, anul XIII, seria a III-a, nr. 10/2002;

72. Cohendet, Marie-Anne, La classification des régimes, un outil pertinent dans une conception instrumentale du droit constitutionnel în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

73. Collinet, Paul, Le Rôle des juges dans la formation du Droit romain classique în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome III: Aspects historiques et philoso-phiques, Librairie Edouard Duchemin, Paris, 1977;

74. Comanducci, Paolo, Kelsen vs. Searle: A Tale of Two Constructivists în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurispru-denza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

75. Comanducci, Paolo, Principios jurídicos e indeterminación del derecho în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. II (1998);

76. Comanducci, Paolo, Quelques problèmes conceptuels con-cernant l’application du droit traduit de l’italien par Pierre Brunet în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

77. Constantinescu, Mihai; Vida, Ioan, Metode de interpreta-re în contenciosul constituţional în Dreptul, anul XIII, seria a III-a, nr. 11/2002;

78. Cosma, Doru, Interpretarea actelor juridice în Revista româ-nă de drept nr. 6, anul XXV, 1969;

Interpretarea dreptului 29379. Costa, Pietro, L’interpretazione della legge: François Gény

e la cultura giuridica italiana fra ottocento e novecento în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

80. Costin, Mircea N., Limba contractului de comerţ în Revista română de Drept al afacerilor nr. 9/2003;

81. Cottone, Filippo, La teoria dell’interpretazione di Hans Kelsen. Un’ipotesi di ricostruzione în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

82. Cuesta Saenz, José Maria de la, Reflejo del pensamiento de F. Gény sobre la costumbre en la doctrina civilista española în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno no. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

83. Cueto Rúa, Julio C., La axiología jurídica y la selección de métodos de interpretación în DOXA. Cuadernos de Filosofía del de-recho no. 21 vol. II (1998);

84. Damele, Giovanni, Dialettica, retorica e argomentazione giu-ridica în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analiti-ca a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

85. Darby, Joseph J., Garanties et limites à l’indépendence et à l’impartialité du juge aux États˗Unis d’Amérique în Revue internatio-nale de droit comparé vol. 55 no. 2/2003;

86. Dănişor, Dan Claudiu, Despre consecinţele constituţiona-lizării tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din 1989 în Revista de Drept Public nr. 1/2007;

87. Dănişor, Dan Claudiu, Mic ghid de sesizare a Curţii Constituţionale în Pandectele Române nr. 1/2011, Bucureşti;

88. Dănişor, Dan Claudiu, Noţiunea dreptului în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 11-12 (1-2)/1998, Craiova;

89. Dănişor, Dan Claudiu, Restrângerea excesivă a obiec-tului controlului de constituţionalitate prin jurisprudenţa Curţii

Oana-Maria Bălan294Constituţionale în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 4/2009, Ed. Universul Juridic, Bucureşti;

90. Dănişor, Gheorghe, Condiţiile de validitate ale dreptului în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 18/2000, Craiova;

91. Dănişor, Gheorghe, Obiectivism şi subiectivism normativ în Pandectele Române. Repertoriu de doctrină, jurisprudenţă şi legisla-ţie, nr. 5/2011, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti;

92. Deleanu, Ion, Construcţia judiciară a normei juridice în Dreptul, anul XV, seria a III-a, nr. 8/2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti;

93. Deleanu, Ion, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept în Dreptul, anul XV, seria a III-a, nr. 7/2004;

94. Denquin, Jean-Marie, Réfléxions sur le syllogisme judiciaire în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

95. Depambour-Tarride, Laurence, Le juge dans la longue durée în Droits. Revue française de théorie, de philosophie et de cultures ju-ridiques no. 34, Presses Universitaires de France, Paris, 2002;

96. Deumier, Pascale, Crearea dreptului şi redactarea decizii-lor de către Curtea de casaţie în Revista română de drept privat nr. 1/2008, Ed. Universul Juridic, Bucureşti;

97. Diciotti, Enrico, Regola di riconoscimiento e concezione re-torica del diritto în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello no. 7/2007, Palermo;

98. Dinulescu, Constanţiu, Hugo Grotius – fondator al dreptu-lui internaţional modern în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 4/2009, Ed. Themis, Craiova;

99. Dogaru, Ion, Normativismul kelsenian în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 19/2001, Craiova;

100. Dogaru, Ion, Unele consideraţii cu privire la jurisprudenţă ca sursă a dreptului în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 20/2001, Craiova;

101. Donato, Francesco Di, De la médiation patriarcale à la médiation bureaucratique. Considérations sur le „gouvernement des juges” în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel

Interpretarea dreptului 295Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

102. Drago, Guillaume, Justice constitutionnelle în Droits. Revue française de théorie, de philosophie et de cultures juridiques no. 34, Presses Universitaires de France, Paris, 2002;

103. Dufour, Alfred, Essai d’interprétation des parallèles droit-langage et jurisprudence-mathématiques dans la pensée de l’auteur du „Vom Beruf”. Réflexions en marge du rapport du professeur Mario Bretone, Il „Beruf” e la ricerca del „tempo classico” în Quaderni fi-orentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

104. Dworkin, Ronald, La chaîne du droit traduit de l’anglais par Françoise Michaut în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 1-1985;

105. Eisenach, Eldon, Două lumi ale liberalismului: religie şi po-litică la Hobbes tradus de Emanuel-Mihail Socaciu în Filosofia po-litică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, 2001;

106. Endicott, Timothy, The One True Interpretation în Analisi e diritto 2005. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

107. Favoreu, Louis, La légitimité du juge constitutionnel în Revue internationale de droit comparé vol. 46 no. 2/1994;

108. Fioravanti, Maurizio, Savigny e la scienza di diritto pubblico del diciannovesimo secolo în Quaderni fiorentini per la storia del pen-siero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

109. Flanagan, Brian, Revisiting the Contribution of Literal Meaning to Legal Meaning în Oxford Journal of Legal Studies vol. 30, no. 2/2010, Oxford University Press;

110. Foriers, Paul, Les lacunes du droit în Le problème des lacu-nes en droit, études publiées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles, 1968;

Oana-Maria Bălan296111. Friedman, Lawrence M., On the Interpretation of Laws în

Ratio Juris, 1988112. Frydman, Benoît, De l’art d’écrire à l’art de lire: le modèle

straussien de l’interprétation în Léo Strauss: philosophie, art d’écrire, politique, Vrin, Paris, 2000;

113. Frydman, Benoît, Divorcing Power and Reason: Spinoza and the Founding of Modern Law în Cardozo Law Review, vol. 25/2003;

114. Frydman, Benoît, Exégèse et Philologie: un cas d’hermeneutique comparée în Revue interdisciplinaire d’études juri-diques no. 33/1994;

115. Frydman, Benoît, Grandeur, déclin et renouveau de la plai-doirie dans l’histoire de la méthodologie juridique în La plaidoirie (Actes du colloque du 27 novembre 1997), Bruylant, Bruxelles, 1998;

116. Frydman, Benoît, L’autorité des interprétations de la Cour (1) în Revue de droit de l’ U.L.B., no. 25/2002, Bruylant, Bruxelles;

117. Frydman, Benoît, Le droit, de la modernité à la postmoder-nité în Réseaux no. 88-90/2000;

118. Frydman, Benoît, Le projet scientifique de François Gény în Claude Thomasset, Jacques Vanderlinden, Philippe Jestaz, François Gény, mythe et réalités 1899-1999. Centenaire de Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif – Essai critique, Éditions Yvon Blais/Dalloz y Bruylant, Québec/Paris, 2000;

119. Frydman, Benoît, Les formes de l’analogie în Revue de la Recherche juridique – Droit prospectif, Cahiers de méthodolo-gie juridique, no. 4/1995, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, Aix-en-Provence;

120. Frydman, Benoît, L’évolution des normes de scientificité en droit în Normes de scientificité et objet de sciences sociales sous la di-rection d’Hélène Desbrousses, L’Harmattan, Paris, 1997;

121. Frydman, Benoît, Nouvelle rhétorique în Dictionnaire des idées. Notionnaires 2, Encyclopaedia Universalis, Paris, 2005;

122. Frydman, Benoît, Y a-t-il en droit des revolutions scientifiqu-es? în Journal des tribunaux no. 809/1996, Bruxelles;

Interpretarea dreptului 297123. Gallo, Filippo, Norme penali e norme eccezionali nell’art 14

delle „disposizioni sulla legge in generale” în Rivista di Diritto Civile, anno XLVII, no. 1/2001, CEDAM, Padova;

124. García Amado, Juan Antonio, Sobre el argumento a contra-rio en la aplicación del derecho în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001);

125. Gaudemet, Eugène, L’œuvre de Saleilles et l’œuvre de Gény en méthodologie juridique et en philosopgie du droit în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiques actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934;

126. Gémar, Jean-Claude, Les fondements du langage du droit comme langue de spécialité. Du sens et de la forme du texte juridique în Revue générale de droit, vol. 21, nr. 4/1990;

127. Georgescu, Valentin Al., Dreptul roman în lumina noilor concepţii ale metodei istorice în Atheneum, anul I, nr. 5/1935, Iaşi;

128. Georgescu, Valentin-Al., Pandectismul în istoria generală a dreptului în Pandectele Române partea a VII-a, 1936;

129. Georgescu, Vasile V., Puterile acordate judecătorului prin Noul Cod civil în Pandectele Române partea a III-a, 1940;

130. Ghioancă, Constantin, Metodele de interpretare ale textului Scripturii la şcolile din Alexandira şi Antiohia. Un studiu comparativ bazat pe gândirea a doi teologi reprezentativi: Origen şi Hrisostom în Studia Theologica Baptista. Studii în literatura şi gândirea Patristică, vol. 4, nr. 2/2010;

131. Giurcă, Avram, Limbajul şi procesele de cunoaştere în Revista de filosofie, vol. XXII, nr. 1/1937;

132. González Lagier, Daniel, Los hechos bajo sospecha. Sobre la objetividad de los hechos y el razonamiento judicial în Analisi e diritto 2000. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

133. González Oropeza, Manuel, La interpretacíon jurídica en México în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 5/1996, ITAM, Mexic;

Oana-Maria Bălan298134. Goubeaux, Gilles, Il était une fois... la Doctrine. A propos du

livre de Philippe Jestaz et Christophe Jamin, „La Doctrine”, publié aux éditions Dalloz, dans la collection „Méthodes du droit” în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/2004, Dalloz;

135. Grande, Elisabetta, Droit pénal, principe de légalité et civili-sation juridique: vision globale în Revue internationale de droit com-paré no. 1/2004;

136. Granger, Gilles Gaston, A quoi sert l’Epistémologie? în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de socio-logie juridique no. 20/21-1992;

137. Grewe, Constance, Le juge constitutionnel et l’interprétation européenne în L’interprétation de la Convention européenne des dro-its de l’homme, Frédéric Sudre (dir.), Bruylant, Bruxelles, 1998;

138. Grossi, Paolo, Pagina introductiva (Ripensare Gény) în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

139. Groza, Dalina, Libertatea de apreciere a judecătorului. Apelul la convingere şi conştiinţă în Dreptul, anul XVI, seria a III-a, nr. 1/2005;

140. Guastini, Ricardo, La costituzione come limite alla legisla-zione în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analiti-ca a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

141. Guastini, Riccardo, Due esercizi di non-cognitivismo în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

142. Guastini, Riccardo, Enunciati interpretativi în Ars inter-pretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1997: Testo e diritto, CEDAM;

143. Guastini, Riccardo, Jugements de validité în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordon-nées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

Interpretarea dreptului 299144. Guastini, Riccardo, Le point de vue de la science juridique

în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

145. Guastini, Riccardo, Problemas de interpretacíon, trad. cast. de Miguel Carbonell în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 7/1997, ITAM, Mexic;

146. Guastini, Riccardo, Una teoría cognoscitiva de la interpre-tación, traducción de José Juan Moreso în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 29/2008, ITAM, Mexic;

147. Guiu, Mioara-Ketty, Folosirea argumentului a pari în drep-tul penal în Dreptul nr. 8/2008;

148. Haba, Enrique P., Precomprensiones, racionalidad y méto-dos, en las resoluciones judiciales în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999);

149. Hamon, Francis, Quelques réflexions sur la théorie réaliste de l’interprétation în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

150. Hart, H.L.A., Positivism and the Separation of Law and Morals în Harvard Law Review, vol. 71, no. 4, 1958;

151. Hoecke, Mark Van, Définitions légales et interprétation de la loi în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988;

152. Hoecke, Mark Van, La théorie du droit (implicite) des pra-ticiens du droit în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

153. Huberlant, Charles, Les mécanismes institués pour combler les lacunes de la loi în Le problème des lacunes en droit, études pu-bliées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles, 1968;

Oana-Maria Bălan300154. Humă, Ioan, Principii ale interpretării juridice în Pandectele

Române. Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie, Supliment, Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007;

155. Iacob, Robert, La décision judiciare dans la perspective de l’histoire comparée în Le juge et le jugement dans les traditions juri-diques européennes. Études d’histoire comparée, LGDJ, Paris, 1996;

156. Iancu, Gheorghe, Unele aspecte referitoare la interpreta-rea Constituţiei din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în Revista de Drept Public nr. 2/2008;

157. Iglesias Vila, Marisa, Los conceptos esencialmente contro-vertidos en la interpretación constitucional în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 23 (2000);

158. Iglesias Vila, Marisa, Una critica al positivismo hartia-no: el problema del seguimiento de reglas în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

159. Imbrescu, Ion, Reflecţii în legătură cu folosirea eronată a unor termeni din sfera dreptului familiei în Dreptul, anul XVI, seria a III-a, nr. 8/2005;

160. Izdebski, Zygmunt, De quelques aspects de l’interprétation des lois în Revue internationale de droit comparé vol. 13 no. 4/1961;

161. Jackson, Bernard S., Hart et Dworkin sur le pouvoir discré-tionnaire: points de vue sémiotiques traduit de l’anglais par F. Michaut în Archives de Philosophie du Droit tome 34: Le sujet de droit, Sirey, 1989;

162. Jackson, Bernard S., Sémiotique et études critiques du droit în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de soci-ologie juridique no. 8-1988;

163. Jamin, Christophe, La construction de la pensée juridique française: interrogations sur un modèle original à l’aune de son anti-modèle în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

Interpretarea dreptului 301164. Jestaz, Philippe, Les sources du droit: le déplacement d’un

pôle à un autre în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/1996, Sirey;165. Jestaz, Philippe, Source délicieuse... (Remarques en casca-

des sur les sources du droit) în Revue trimestrielle de droit civil no. 1/1993, Sirey;

166. Jouanjan, Olivier, De la vocation de notre temps pour la sci-ence du droit: modèles scientifiques et preuve de la validité des énon-cés juridiques în Revue européenne des sciences sociales no. XLI, 128/2003: La preuve en sciences sociales;

167. Jouanjan, Olivier, De la vocation de notre temps pour la sci-ence du droit: modèles scientifiques et preuve de la validité des énon-cés juridiques în Revue européenne des sciences sociales, tome XLI, no. 128/2003;

168. Kalinowski, Georges, L’interprétation du droit: ses règles juridiques et logiques în Archives de Philosophie du Droit, tome 30: La jurisprudence, Éditions Sirey, Paris, 1985;

169. Kavka, Gregory S., Aspecte liberale neglijate în filosofia lui Hobbes în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, 2001;

170. Kayser, Pierre, La vie et l’oeuvre de François Gény în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

171. Kurczewski, Jacek, Loi des lois. Quelques réflexions traduit par Arlette Lagarde în Droit et Société. Revue internationale de théo-rie du droit et de sociologie juridique no. 3-1986;

172. Laghmani, Slim, Constitution et démocratie în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordon-nées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

173. Lamond, Grant, The Coerciveness of Law în Oxford Journal of Legal Studies vol. 20, no. 1/2000, Oxford University Press;

174. Landowski, Eric, Introduction în Droit et Société. Revue in-ternationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988;

Oana-Maria Bălan302175. Landowski, Eric, Vérité et véridiction en droit în Droit et

Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juri-dique no. 8-1988;

176.Lascoumes, Pierre; Serverin, Evelyne, Théories et pratiqu-es de l’effectivité du Droit în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 2-1986;

177. Lăzărescu, Alex Em., Despre Eroarea de Drept în Curierul Judiciar, anul XXVIII, no. 5/1921;

178. Legros, Robert, Considérations sur les lacunes et l’interprétation en droit pénal în Le problème des lacunes en droit, études publiées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles, 1968;

179. Lifante Vidal, Isabel, Interpretación y modelos de derecho. Sobre el papel de la intención en la interpretación jurídica în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999);

180. Luburici, M., Cu privire la clasificarea formelor de inter-pretare a dreptului în Revista română de drept, anul XXV, nr. 8/1969;

181. Luzzati, Claudio, Le metafore della vaghezza în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

182. Makdisi, George, The Scholastic Method in Medieval Education: An Inquiry into its Origins in Law and Theology în Speculum, vol. 49, no. 4/1974;

183. Malem Seña, Jorge F., Pueden las malas personas ser bu-enos jueces? în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001);

184. Manolache, Octavian, Lacune de reglementare, imprecizie şi superficialitate în revizuirea Constituţiei României, cu specială privi-re la domeniul integrării europene în Curierul Judiciar, anul LIV, nr. 11/2003, Ed. All Beck;

185. Mantello, Antonio, A proposito di Savigny: una riflessione sulle riflessioni în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giu-ridico moderno no. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

Interpretarea dreptului 303186. Margénaud, Jean-Pierre, Le juge judiciaire et l’interprétation

européenne în L’interprétation de la Convention européenne des dro-its de l’homme, Frédéric Sudre (dir.), Bruylant, Bruxelles, 1998;

187. Marinelli, Vicenzo, Il problema dell’ermeneutica giudiziaria în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

188. Marini Avonzo, Franca de, La filologia romanistica di Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico mo-derno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

189. Marmor, Andrei, What Does the Law Say? Semantics and Pragmatics in Statutory Language în Analisi e diritto 2007. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

190. Martens, Paul, Sur le juge constitutionnel (discours pronon-cé à l’occasion de la XIIe Conférence des Cours constitutionnelles eu-ropéennes en juin 2002) în Revue française de Droit constitutionnel no. 53-2003;

191. Martin, Raymond, Désinflation législative în Revue trimes-trielle de droit civil no. 3/1993, Sirey;

192. Mayda, Jaro, Gény and the Common-LawWorld: thirty Years later în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moder-no nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

193. Mayer, Pierre, Existe-t-il des normes individuelles în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

194. Mazzacane, Aldo, Prospettive savignyane vecchie e nuo-ve: i corsi inediti di metodologia în Quaderni fiorentini per la sto-ria del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

Oana-Maria Bălan304195. Mazzarese, Tecla, Interpretacíon literal: juristas y lingüistas

frente a frente, trad. de Jordi Ferrer Beltrán în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 23 (2000);

196. Mazzarese, Tecla, Interpretazione e traduzione del dirit-to nello spazio giuridico globale în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello nr. 8/2008, Palermo;

197. Măruţă, Constantin, Interpretarea literală a articolului 146 din Codul penal conduce la concluzia cumulării pagubelor materia-le cauzate mai multor persoane printr-o infracţiune continuată, pen-tru a se reţine agravanta privind „consecinţe deosebit de grave” în Dreptul, anul XV, seria a III-a, nr. 4/2004;

198. Mengoni, Luigi, Il diritto costituzionale come diritto per principi în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM;

199. Mercadal, Barthelémy, La légitimité du juge în Revue inter-nationale de droit comparé vol. 54 no. 2/2002;

200. Millard, Eric, Quelques remarques sur la signification poli-tique de la théorie réaliste de l’interprétation în L’architecture du dro-it. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

201. Minea, Elena Maria, Unele particularităţi ale interpretării contractelor de asigurare în Revista română de Drept al afacerilor nr. 6/2005, Rosetti, Bucureşti;

202. Mintz, Samuel I., Leviathanul ca metaforă tradus de Sorin-Ioan Bangu în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordo-nat de Emanuel-Mihail Socaciu;

203. Mirkine-Guétzévitch, Boris, Les méthodes d’étude du dro-it constitutionnel comparé în Revue internationale de droit comparé vol. 1 no. 4/1949;

204. Mitran, Sorina Petria, Aspecte teoretice şi practice privind analogia legii în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 22/2001, Craiova;

Interpretarea dreptului 305205. Molcuţ, Emil, Cu privire la rolul instanţelor judecătoreşti în

elaborarea şi aplicarea dreptului în Revista Română de Drept Public nr. 4/2004;

206. Moresco, José Juan, In difesa del positivismo giuridico in-clusivo în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 2001: Giustizia internazionale e interpretazione, CEDAM;

207. Moreso, José Juan, Algunas consideraciones sobre la inter-pretación constitucional în DOXA. Cuadernos de Filosofía del dere-cho no. 23 (2000);

208. Moreso, José Juan, Conflitti tra princìpi costituzionali, tra-duzione di Guido Saraceni în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello no. 2/2002, Palermo;

209. Mos, Ursula, Sawa Frydman: A Polish Legal Realist în Ratio Juris, 1991;

210. Mozos, José Luis de los, Algunas reflexiones a proposito de la teoria de la interpretación en la obra de François Gény în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

211. Munagorri, Rafael Encinas de, La communauté scientifique est-elle un ordre juridique? în Revue trimestrilelle de droit civil no. 2/2004, Dalloz;

212. Munteanu, Cornelia, Observaţii privind limbajul dreptului în Revista română de drept privat nr. 3/2007, Ed. Universul Juridic, Bucureşti;

213. Navarro, Pablo E., Tensiones conceptuales en el positivismo jurídico în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001);

214. Navarro, Pablo E.; Orunescu, Claudina; Rodríguez, Jorge L.; Sucar, Germán, La aplicabilidad de las normas jurídicas în Analisi e diritto 2000. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

215. Negretto, Gabriel I., Hobbes’ Leviathan. The Irresistible Power of a Mortal God în Analisi e diritto 2001. Richerche di

Oana-Maria Bălan306giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

216. Nicolau, Gilda, L’équivoque entre vice et vertu în Revue tri-mestrielle de droit civil no. 1/1996, Sirey;

217. Nicolcioiu, Emil, Cîteva sugestii pentru metodologia gene-rală de tehnică legistaivă în Revista română de drept, anul XXVIII, nr. 7/1972;

218. Nicolcioiu, Emil, Consideraţii pe marginea ştiinţei legiferă-rii şi tehnicii legislative în Revista română de drept, anul XXVIII, nr. 6/1972;

219. Noreau, Pierre, La norme, le commandement et la loi: le droit comme objet d’analyse interdisciplinaire în Revue Politique et Sociétés, vol. 19, nos 2-3/2000, Société québécoise de science poli-tique, Montréal;

220. Oppetit, Bruno, François Gény et le droit naturel în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

221. Orestano, Riccardo, Edificazione e conoscenza del „giuridi-co” in Savigny în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuri-dico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè edi-tore, Milano, 1981;

222. Ost, François; Kerchove, Michel van de, Le jeu: un paradig-me fécond pour la théorie du droit? în Droit et Société. Revue interna-tionale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 17/18-1991;

223. Ost, François; Kerchove, Michel van de, Pour une théorie interdisciplinaire du droit în Jalons pour une théorie critique du dro-it, Bruxelles, 1987;

224. Ost, François; Kerchove, Michel van de, Rationalité et souvéranité du legislateur, „paradigmes” de la dogmatique juri-dique? în Jalons pour une théorie critique du droit, Bruxelles, 1987;

225. Pagliaro, Antonio, Testo e interpretazione delle leggi penali în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1997: Testo e diritto, CEDAM;

Interpretarea dreptului 307226. Papaefthymiou, Sophie, De deux choses l’une: cohérence ou

contradiction dans la Théorie Pure du Droit în L’architecture du dro-it. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

227. Parret, Herman, Au-delà de la rhétorique du juridique: justi-fier par l’éthique, légitimer par l’esthétique în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8/1988;

228. Pasquino, Pasquale, Voter et juger: la démocratie et les dro-its, traduit de l’anglais par Pierre Brunet în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

229. Peña Freire, Antonio Manuel, Los sistemas jurídicos y la aplicabilidad de sus normas în Analisi e diritto 2001. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

230. Petit, Carlos, „A Contributor to the Method of Investigation”. Sobre la fortuna de Gény en America în Quaderni fiorentini per la sto-ria del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

231. Pfersmann, Otto, Contre le néo-réalisme juridique. Pour un débat sur l’interprétation în Analisi e diritto 2001. Richerche di giuris-prudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

232. Pfersmann, Otto, Contre le néo-réalisme juridique. Pour un débat sur l’interprétation în Revue de droit constitutionnel no. 50, 2/2002;

233. Pfersmann, Otto, Principe majoritaire et démocratie juri-dique. À propos d’un argument de Kelsen revisité par Michel Troper în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

Oana-Maria Bălan308234. Pfersmann, Otto, Une théorie sans objet, une dogmatique

san théorie. En réponse à Michel Troper în Révue de droit constituti-onnel no. 52, 4/2002;

235. Pfersmann, Otto, Une théorie sans objet, une dogmatique san théorie. En réponse à Michel Troper în Analisi e diritto 2004. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

236. Pino, Giorgio, Il linguaggio dei diritti în Ragion pratica no. 31/2008;

237. Pintore, Anna, Sur la philosophie italienne du droit de ten-dance analytique tradus din italiană de Nicole Arnaud-Duc în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juri-dique no. 23/24-1993;

238. Pinzani, Alessandro, Problemi di applicazione nella teoria discorsiva della morale e del diritto în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM;

239. Poenaru, Iulian, Interpretarea normelor constituţionale în raport cu cele de drept internaţional în Dreptul, anul XII, seria a III-a, nr. 4/2001;

240. Poggi, Francesca, Contesto e significato letterale în Analisi e diritto 2006. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

241. Pollaud-Dulian, Frédéric, A propos de la sécurité juridique în Revue trimestrilelle de droit civil no. 3/2001, Dalloz;

242. Popa, Nicolae, Cîteva consideraţii asupra funcţiilor dreptu-lui în lumina prefacerilor legislative menite să structureze noul sistem naţional de drept în Studii Juridice, nr. 1/1991;

243. Popa, Nicolae, Dreptul şi sistemul normativ social în Studii Juridice, nr. 1/1991;

244. Popa, Nicolae, Principiile generale ale legiferării în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2/1995, Craiova;

245. Popescu, Sorin; Ciora, Cătălin; Ţăndăreanu, Victoria, Probleme privitoare la folosirea limbajului juridic în Dreptul, anul XVIII, seria a III-a, nr. 9/2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti;

Interpretarea dreptului 309246. Portela, Mario Alberto, Argumentación y sentencia în

DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. II (1998);247. Pozzolo, Susanna, Neoconstitucionalismo y especificidad de

la interpretación constitucional, traducción de Josep M. Vilajosana în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. II (1998);

248. Pozzolo, Susanna, Riflessioni su inclusive e soft positivism în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

249. Ranieri, Filippo, Savigny e il dibattito italiano sulla codi-ficazione nell’età del risorgimento. Alcune prospettive di ricerca în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

250. Ratti, Giovanni Battista,L’interpretazione come solutione del problema delle lacune în Analisi e diritto 2006. Richerche di giuris-prudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

251. Raucent, Léon, Droit et linguistique – une approche du for-malisme juridique în Les Cahiers de droit, vol. 19, no. 3/1978;

252. Raynaud, Philippe, Positivisme juridique et démocratie în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

253. Raz, Joseph, Por qué interpretar?, traducción del original en inglés de Rolando Tamayo y Salmorán în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 5/1996, ITAM, Mexic;

254. Reale, Miguel, Gény na cultura juridica brasileira în Quaderni fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno nr. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

255. Redondo, Cristina, Reglas „genuinas” y positivismo jurídi-co în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

Oana-Maria Bălan310256. Redondo, María Cristina, Normativity in Legal Contexts. An

Institutional Analysis în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurispru-denza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

257. Rémy, Philippe, Droit des contrats: questions, positions, propositions în Le droit contemporain des contrats. Bilan et perspec-tives, Travaux et recherches de la Faculté des sciences juridiques de Rennes, Economica, 1987

258. Ricoeur, Paul, Diritto, interpretazione, applicazione în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM;

259. Ricoeur, Paul, Interpretazione e-o argomentazione, traduzi-one dal francese di Sylvie Mazurelle în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applicazione, CEDAM;

260. Riese, Otto, Une jurisdiction supranationale pour l’interprétation du droit unifié în Revue internationale de droit com-paré vol. 13 no. 4/1961;

261. Ródenas, Ángeles, En la penumbra: indeterminación, derro-tabilidad y aplicación judicial de normas în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 24 (2001);

262. Rodríguez, Jorge Luis, Lagunas axiológicas y relevan-cia normativa în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999);

263. Ruiz Miguel, Alfonso, Modelo americano y modelo europeo de justicia constitucional în DOXA. Cuadernos de Filosofía del dere-cho no. 23 (2000);

264. Sacco, Rodolfo, Lingua e diritto, traduzione dal francese di Sergio Gerotto în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridi-ca 2000: Traduzione e diritto, CEDAM;

265. Sâmbrian, Teodor, Interpretarea dreptului. De la concep-tul roman de interpretatio la interpretarea modernă prin adagiile lati-nei moderne în Revista română de drept privat, nr. 1/2011, Universul Juridic, Bucureşti;

Interpretarea dreptului 311266. Scaglione, Francesco, Intersoggettività e gratuità nei con-

tratti în Rivista de Diritto Civile, anno LVI, no. 3/2010, CEDAM, Padova;

267. Scalia, Damien, Constat sur le respect du principe nulla po-ena sine lege par les Tribunaux pénaux internationaux în Revue inter-nationale de droit comparé no. 1/2006;

268. Schiavello, Aldo, Law, Interpretation and Authority în Analisi e diritto 2007. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

269. Schiavello, Aldo, Neil MacCormick teorico del diritto e dell’argomentazione giuridica în Analisi e diritto 1998. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

270. Schiavone, Aldo, La nascita del pensiero giuridico borghese in Germania. Formalismo della legge e formalismo della libertà ne-lla polemica di Hegel con Savigny în Quaderni fiorentini per la sto-ria del pensiero giuridico moderno nr. 9 (1980): Su Federico Carlo di Savigny, Giuffrè editore, Milano, 1981;

271. Schlesinger, Piero, Interpretazione della legge civile e pras-si delle corti în Rivista di Diritto Civile, anno XLVIII, nr. 4/2002, CEDAM, Padova;

272. Schlesinger, Pietro, L’interpretazione della legge per i casi „dubbi” od „omessi” în Rivista di Diritto Civile, anno XLVII, no. 5/2001, CEDAM, Padova;

273. Schmill O., Ulises, Jurisprudencia y teología en Hans Kelsen în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analiti-ca a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

274. Scoffoni, Guy, La légitimité du juge constitutionnel en droit comparé: les enseignements de l’expérience américaine în Revue in-ternationale de droit comparé vol. 51 no. 2/1999;

275. Severo Rocha, Leonel, Le destin d’un savoir: une analyse des origines de la sociologie du droit au Brésil în Droit et Société.

Oana-Maria Bălan312Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 8-1988;

276. Silva, Carlos de, La jurisprudencia, interpretación y cre-acíon de derecho în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 5/1996, ITAM, Mexic;

277. Smith, Eivind, Sur la „nécessité logique” de l’accès à un juge constitutionnel în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

278. Socaciu, Emanuel-Mihail, Starea naturală ca experiment mental în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, 2001;

279. Springborg, Patricia, Hobbes on religion în Hobbes, Cambridge University Press, 1999;

280. Stéphane, Chatillon, Droit et langue în Revue internationale de droit comparé, vol. 54 no. 3/2002;

281. Stoianovici, Drăgan, Logica juridică în trecut şi astăzi în Studii de Drept Românesc, anul 7, nr. 1/1995;

282. Şerban, Alexandrina, Interpretarea hermeneutică în Studii de Drept Românesc anul 9 (42), nr. 3-4/1997, Ed. Academiei Române, Bucureşti;

283. Şerban, Dumitru-Daniel, Sistematizarea normelor juridice în coduri în Dreptul nr. 5/2008;

284. Şerbescu, Sebastian, Rolul Curţei de casaţie în interpretarea convenţiunilor în Dreptul, anul XLIII, nr. 70/1914;





Interpretarea dreptului 313289. Taxil, Bérangère, Les critères de l’applicabilité directe des

traités internationaux aux États˗Unis et en France în Revue internati-onale de droit comparé no. 1/2007;

290. Tănăsescu, Elena Simina; Deaconu, Ştefan, Jurisprudenţa Curţii Constituţionale – octombrie 2006 în Curierul Judiciar, anul LVII, nr. 11/2006, Ed. C.H. Beck, Bucureşti;

291. Terré, François, Un juge créateur de droit? Non merci! în Archives de philosophie du droit, tome 50: La création du droit par le juge, Dalloz, Paris, 2007;

292. Thibault, Jean-François, Synthèse critique. Lecture de Grotius în Revue Politique et Sociétés, vol. 19, no. 1/2000, Société québécoise de science politique, Montréal;

293. Timsit, Gerard, Gény, le juge et le silence în Quaderni fio-rentini per la storia del pensiero giuridico moderno no. 20 (1991): François Gény e la scienza giuridica del Novecento, Giuffrè editore, Milano, 1992;

294. Troper, Michel, El poder judicial y la democracia, tra-duccíon del original en francés por Rolando Tamaro y Salmorán în ISONOMÍA. Revista de Teoria y Filosofia del Derecho no. 18/2003, ITAM, Mexic;

295. Troper, Michel, Entre science et dogmatique, la voie étroite de la neutralité în Théorie du droit et science, publié sous la direction de Paul Amselek, PUF, Paris, 1994;

296. Troper, Michel, La máquina y la norma. Dos modelos de constitución, trad. de Juan Ruiz Manero în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999);

297. Troper, Michel, Le juge constitutionnel et la volonté généra-le în Analisi e diritto 1999. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

298. Troper, Michel, Les juges pris au sérieux ou la théorie du droit selon Dworkin în Droit et Société. Revue internationale de théo-rie du droit et de sociologie juridique no. 2-1986;

Oana-Maria Bălan314299. Troper, Michel, Présentation Dossier Ronald Dworkin (1ère

partie) în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 1-1985;

300. Troper, Michel, Réplique à Otto Pfersmann în Analisi e di-ritto 2002-2003. Richerche di giurisprudenza analitica a cura di Paolo Comanducci e Riccardo Guastini, G. Giappichelli Editore, Torino;

301. Troper, Michel, Réplique à Otto Pfersmann în Révue de dro-it constitutionnel no. 50, 2/2002;

302. Troper, Michel, Ross, Kelsen et la validité în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de sociologie juridique no. 50/2002;

303. Tucan, Dumitru, Hermeneutica literară şi criza sensului în Revista Transilvania nr. 1/2008;

304. Tusseau, Guillaume, Jeremy Bentham et les droits de l’homme: un réexamen în Revue trimestrielle des droits de l’homme no. 50/2002, Bruylant, Bruxelles;

305. Vallauri, Luigi Lombardi, Norme vaghe e teoria generale del diritto în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giuridica 1998: L’intenzione nell’interpretazione, CEDAM;

306. Vannier, Guillaume, Argumentation et droit. Une introduc-tion à la Nouvelle rhétorique de Perelman, Presses Universitaires de France, Paris, 2001;

307. Vasiescu, Mihaela, Unele probleme privind interpretarea art. 131 alineatul 5 din Codul penal în Dreptul, anul X, seria a III-a, nr. 4/1999;

308. Vasilesco, P., L’œuvre de M. François Gény et ses résultats în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiques actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934;

309. Vasilescu, Florin Bucur, Conceptul de drept constituţional comparat în Dreptul, anul XI, seria a III-a, nr. 6/2000;

310. Velluzzi, Vito, Interpretación sistemática: un concepto real-mente útil? Consideraciones acerca del sistema jurídico como factor de interpretación, trad. De Amalia Amaya în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. I (1998);

Interpretarea dreptului 315311. Velluzzi, Vito, Scetticismo interpretativo moderato e argo-

menti dell’interpretazione în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello nr. 5/2005, Palermo;

312. Venturelli, Piero, Due secoli e mezzo di letture montesquie-uiane. Annotazioni su una recente opera collettiva în Diritto & Questioni pubbliche. Rivista di filosofia del diritto e cultura giuridica a cura di Giorgio Maniaci, Giorgio Pino e Aldo Schiavello nr. 7/2007, Palermo;

313. Verri, Pietro, Sulla interpretazione delle leggi în Il Caffè 1764-1766 tomo II, a cura di G. Francioni, S. Romagnoli, Bollati Boringhieri Editore, Torino, 1993;

314. Vigo, Rodolfo Luis, Ética judicial e interpretación jurídica în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 29 (2006);

315. Vilajosana, Josep M., Dinámica de sistemas y persistencia de normas jurídicas în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 21 vol. I (1998);

316. Villa, Vittorio, Interpretazione giuridica e significato: una relazione dinamica în Ars interpretandi. Annuario di ermeneutica giu-ridica 1998: L’intenzione nell’interpretazione, CEDAM;

317. Villa, Vittorio, Constructivismo y teoría del derecho în DOXA. Cuadernos de Filosofía del derecho no. 22 (1999);

318. Viola, Francesco, Ermeneutica e diritto în Ars interpretan-di. Annuario di ermeneutica giuridica 1996: Ermeneutica e applica-zione, CEDAM;

319. Viola, Francesco, Intenzione e discorso giuridico: un con-fronto tra la pragmatica linguistica e l’ermeneutica în Ars interpretan-di. Annuario di ermeneutica giuridica 1997: Testo e diritto, CEDAM;

320. Vrăbiescu, N.G., Interpretarea legilor şi legile interpreta-tive. Legile interpretative în Curierul Judiciar nr. 7/1928, Bucureşti;

321. Vrăbiescu, Nicolae G., Interpretarea legilor şi legile inter-pretative. Legile interpretative în raport cu principiul separaţiunii pu-terilor în Stat în Curierul Judiciar nr. 18/1928, Bucureşti;

Oana-Maria Bălan316322. Wahlendorf, Hans˗Albrecht Schwarz˗Liebermann von, Le

juge „législateur”, l’approche anglaise în Revue internationale de droit comparé vol. 51 no. 4/1999;

323. Wintgens, Luc J., Le projet philosophique moderne: l’histoire standard et la quaestio origins în L’architecture du droit. Mélanges en l’honneur de Michel Troper, Études coordonnées par Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats et Éric Millard, Economica, Paris, 2006;

324. Wortley, B. A., La théorie des sources en droit privé positif de François Gény considérée dans son rapport avec la jurisprudence anglaise în Recueil d’études sur les sources du droit. En l’honneur de François Gény, tome II: Les sources générales des systèmes juridiqu-es actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934;

325. Wroblewski, Jerzy, Il problema della traduzione giuridi-ca, traduzione dal francese di Anna Marescotti în Ars interpretan-di. Annuario di ermeneutica giuridica 2000: Traduzione e diritto, CEDAM;

326. Wroblewski, Jerzy, La règle de décision dans l’application judiciaire du droit în La règle de droit, Etudes publiées par Ch. Perelman, Bruylant, Bruxelles, 1971;

327. Wroblewski, Jerzy, Les langages juridiques: une typologie în Droit et Société. Revue internationale de théorie du droit et de soci-ologie juridique no. 8-1988;

328. Ziembiski, Zygmunt, La notion de rationalité du législateur în Archives de philosophie du droit, tome 23: Formes de rationalité en droit, Sirey, Paris, 1978;

329. Zoller, Elisabeth, Le judiciaire américain, l’interprétation et le temps. Deux points de vue în Droits. Revue française de théorie, de philosophie et de cultures juridiques no. 30, Presses Universitaires de France, Paris, 2000;

330. Zwierzykowski, Piotr F., L’inflation législative ˗ quelqu-es repères méthodologiques sur l’exemple de la législation polona-ise (1944˗2002) în Revue internationale de droit comparé no. 3/2005.


III. Acte normative şi jurisprudenţă

1. Constituţia României din 8 decembrie 1991, revizuită în 2003;2. Codul civil;3. Codul penal;4. Codul de procedură civilă;5. Codul de procedură penală;6. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative;7. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurori-

lor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;8. Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii dem-

nitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici;

9. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;10. Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţio-

narea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative;

11. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001;12. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească;13. Legea nr. 5/1973, republicată, privind administrarea fondu-

lui locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi;14. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele

încheiate între comercianţi şi consumatori;15. Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlătura-

rea unor măsuri şi sancţiuni; 16. Decizia nr. 19 din 14 februarie 1995 cu privire la constitu-

ţionalitatea Legii pentru interpretarea art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale se-natorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din apara-tul Parlamentului României, republicată, publicată în M. Of. nr. 39 din 23 februarie 1995;

17. Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale, publica-tă în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010;

Oana-Maria Bălan31818. Decizia nr. 75 din 21 ianuarie 2010 referitoare la excepţia

de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 103 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în M. Of. nr. 122 din 23 februarie 2010;

19. Decizia nr. 42 din 20 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în M. Of. nr. 165 din 8 martie 2011;

20. Decizia nr. 341 din 3 aprilie 2007 referitoare la excepţia de ne-constituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publi-cată în M. Of. nr. 298 din 4 mai 2007;

21. Decizia nr. 443 din 30 mai 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în M. Of. nr. 518 din 15 iunie 2006;

22. Decizia nr. 41 din 20 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) lit. f), art. 51 alin. (2) şi art. 77 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind re-gimul străinilor în România, publicată în M. Of. nr. 165 din 8 martie 2011;

23. Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006 referitoare la excep-ţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor per-soane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006;

24. Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea con-tenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011;

25. Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea conten-ciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006;

Interpretarea dreptului 31926. Deciziei nr. 1018 din 19 iulie 2010 asupra obiecţiei de ne-

constituţionalitate a Legii privind integritatea în exercitarea funcţii-lor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completa-rea altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010;

27. Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale, publica-tă în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010;

28. Decizia nr. 112 din 19 aprilie 2001 asupra sesizării de necon-stituţionalitate a prevederilor art. 17, art. 40 alin. (7), art. 43 alin. (3), art. 51, art. 68 alin. (2), art. 90 alin. (2) şi (3), art. 106 alin. (8), art. 110 şi art. 145-148 din Legea administraţiei publice locale, Publicată în M. Of. nr. 280 din 30 mai 2001;

29. Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997 referitoare la constituţionali-tatea Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pen-tru organizarea judecătorească, publicată în M. Of. nr. 170 din 25 iu-lie 1997;

30. Decizia nr. 10 din 24 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 74 din 25 aprilie 1995;

31. O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;32. Hotărârea Curţii Europene din 20 mai 1999, pronunţată în ca-

uza Reckvenyi c. Ungariei;33. Hotărârea Curţii Europene din 29 martie 2000, pronunţată în

cauza Rotaru c. României;34. Hotărârea Curţii Europene din 26 aprilie 1979, pronunţată în

cauza Sunday Times c. Regatului Unit;35. Hotărârea Curţii Europene din 24 mai 2007, pronunţată în ca-

uza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României;36. Hotărârea Curţii Europene din 25 mai 1993, pronunţată în ca-

uza Kokkinakis c. Greciei;37. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1753 din 6 mai

2003.

CUPRINSPARTEA I CONCEPTUL DE INTERPRETARE A DREPTULUI ŞI EVOLUŢIA SA ................................................................. 5

TITLUL I CONCEPTUL DE INTERPRETARE A DREPTULUI ................. 5

Capitolul I Noţiunea şi necesitatea interpretării dreptului ................... 6Secţiunea 1

Noţiunea de interpretarea dreptului .....................................61. Conceptul de interpretarea dreptului ...........................62. Interpretarea ca activitate ..........................................10

2.1. Teoria formalistă sau cognitivă ...........................102.2. Teoria sceptică sau realistă .................................112.3. Teoria mixtă sau eclectică ..................................12

3. Conştiinţa juridică, fundament al interpretării ............13Secţiunea a 2-a

Necesitatea interpretării dreptului ......................................141. Opera de interpretare .................................................14

1.1. Opera de interpretare, ca operă de integrare pentru legiuitor ..................................................16

1.2. Opera de interpretare, ca modalitate de activare contextuală pentru judecător .............................17

2. Interpretarea, mijloc prin care dreptul se află în concordanţă cu manifestările economice, sociale şi politice ale societăţii ................................................21

3. Factorii care determină necesitatea interpretării .......253.1. Generalitatea normei ........................................253.2. Specificitatea limbajului juridic ..........................263.3. Dinamica finalităţilor dreptului ..........................28

Oana-Maria Bălan322

3.4. Contradicţiile interne ale sistemului juridic ........293.5. Lacunele legii ......................................................30

Capitolul II Teoria interpretării ........................................................... 32Secţiunea 1

Expresia teorie a interpretării ..............................................32Secţiunea a 2-a

Metoda exegetică: dogma completitudinii legii şi omnipotenţa legiuitorului ...................................................33

1. Fetişismul legii .............................................................332. Tehnicile interpretării exegetice ..................................373. Declinul exegezei .........................................................39

Secţiunea a 3-a Teoria realistă a interpretării, variantă a scepticismului interpretativ contemporan ..................................................41

1. Scurtă prezentare a Teoriei realiste a interpretării ......421.1. Interpretarea este o funcţie a voinţei .................441.2. Interpretarea nu are ca obiect norme,

ci enunţuri şi fapte..............................................481.3. Interpretarea, ca exerciţiu al unei puteri ............53

2. Controversa asupra teoriei realiste a interpretării ......563. Teoria realistă a interpretării şi pozitivismul juridic ....61

Capitolul III Principii şi reguli de tehnică legislativă, garanţii ale corectei interpretări a dreptului .................................. 65Secţiunea 1

Conceptele de tehnică juridică, tehnică legislativă şi legiferare ..........................................................................65

Secţiunea a 2-a Principiile tehnicii legislative ...............................................68

1. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a actelor normative ....................................69

2. Principiul respectării unităţii de sistem a dreptului ....71


3. Principiul asigurării echilibrului între dinamica şi statica dreptului ..........................................................72

4. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea actelor normative .................................72

Secţiunea a 3-a Limbajul şi stilul actelor normative, cerinţe sine qua non ale interpretării dreptului ....................................................73

TITLUL II ISTORIA MODELELOR JURIDICE DE INTERPRETARE ....... 75

Capitolul I Dialectica anticilor ............................................................ 77Secţiunea 1

Modelul retoric de interpretare sau interpretarea prin prisma contradicţiei .....................................................77

1. Prudenţă în aplicarea legilor (interpretatio prudentium) .........................................77

2. Jurisconsultul şi oratorul, participanţi la exprimarea dreptului ..................................................82

3. Interpretarea, element constitutiv al dezbaterii în contradictoriu .............................................................84

4. Premisele interpretării ................................................914.1. Ambiguitatea ......................................................934.2. Litera şi spiritul ...................................................954.3. Antinomiile sau legile contrare...........................974.4. Silogismul sau raţionamentul .............................98

Secţiunea a 2-a Modelul talmudic de interpretare sau schimbarea permanentă a sensului regulii de drept .............................100

1. Torá sau textul perfect ..............................................1002. Comentariul, rezultat al interpretării talmudice .......1033. Interpretarea talmudică: caracterizare,

metode şi reguli ........................................................104


Secţiunea a 3-a Modelul patristic de interpretare sau interpretarea dogmatică ....................................................108

1. Procesul interpretativ patristic – exemplificarea metodelor de interpretare ale lui Origen şi Augustin ..........................................108

2. Hermeneutica patristică ............................................112Secţiunea a 4-a

Modelul scolastic de interpretare sau interpretarea conciliantă ...................................................114

1. Interpretarea conciliantă în viziunea lui Averroes şi Maïmonide ................................................................114

2. Teologia raţională şi compromisul scolastic ..............1163. Quaestio disputata, modelul juridic propus de metoda

scolastică ...................................................................118

Capitolul II Ştiinţa modernităţii .........................................................121Secţiunea 1

Modelul geometric de interpretare sau de la definiţie la principiu, de la principiu la regulă şi de la regulă la soluţia litigiului concret .....................................................121

1. Revoluţia ştiinţifică şi regulile metodei .....................1212. Sistemul dreptului natural şi sistemul

dreptului pozitiv ........................................................1253. Silogismul judiciar modern, o alternativă pentru inter-

pretare ......................................................................134Secţiunea a 2-a

Modelul filologic de interpretare sau domnia autorului şi a legiuitorului..................................................138

1. Strategia modernă de interpretare şi polemica împotriva hermeneuticii antice .................................138

2. Filologia, un model de cunoaştere ............................144


3. Aspecte psihologice şi istorice privind „intenţia autorului” ...................................................148

4. Interpretarea gramaticală şi interpretarea tehnică sau logică, etape complementare ale interpretării filologice ....................................................................150

5. Sintetizarea elementelor constitutive ale modelului filologic ....................................................153

Secţiunea a 3-a Modelele sociologic şi economic de interpretare ..............154

1. Fundamentele modelului sociologic al ştiinţei dreptului ....................................................154

2. Interpretarea şi Şcoala cercetării libere ....................1582.1. Postulatul plenitudinii legii scrise şi

recurgerea exclusiv la logică .............................1632.2. Libertatea de cercetare ştiinţifică .....................165

3. Sintetizarea elementelor constitutive ale modelului sociologic .................................................171

4. Modelul economic de interpretare ...........................1725. Sintetizarea conceptelor de regulă juridică şi de

interpretare în cadrul teoriei moderne de interpretare .........................................................173

Capitolul III Reinventarea contemporană a interpretării .....................174Secţiunea 1

Modelul normativist de interpretare .................................1741. Linguiturn, turnura interpretativă şi pragmatic turn ....1742. Hart şi textura deschisă a regulii juridice ..................1763. Kelsen şi interpretarea ca act volitiv .........................179

Secţiunea a 2-a Modelul pragmatic de interpretare ...................................185

1. Topica juridică contemporană ...................................1852. Interpretarea judiciară în modelul law

as integrity (droit-intégrité).......................................190


PARTEA II SPECIFICITATEA INTERPRETĂRII PENTRU FIECARE RAMURĂ A DREPTULUI ...................................195TITLUL I NOŢIUNI TEORETICE ......................................................195Capitolul I Formele de interpretare a dreptului.................................196Secţiunea 1

Interpretarea oficială .........................................................1961. Interpretarea autentică .............................................196

1.1. Noţiune şi caracterizare ....................................1961.2. Legea interpretativă, rezultat al

interpretării autentice ......................................1971.3. Limitele interpretării autentice ........................2021.4. Hotărârile interpretative ale

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ......................2032. Interpretarea judiciară ..............................................204

2.1. Noţiune şi caracterizare ....................................2042.2. Postulatul raţionalităţii legiuitorului,

principiu de optimizare a interpretării .............2073. Interpretarea administrativă .....................................208

Secţiunea a 2-a Interpretarea neoficială .....................................................209

1. Interpretarea doctrinară ...........................................2092. Interpretarea realizată de către o persoană privată ....212

Capitolul III Principiile şi metodele de interpretare a dreptului ................213Secţiunea 1

Principiile interpretării dreptului .......................................213Secţiunea a 2-a

Metodele de interpretare a dreptului ...............................2151. Noţiunea de metodă de interpretare ........................2152. Metodele interpretării ..............................................216

2.1. Metoda gramaticală .........................................216


2.2. Metoda sistematică ..........................................2162.3. Metoda logică ...................................................2172.4. Metoda istorică ................................................2192.5. Metoda teleologică ..........................................220

3. Modul de acţiune al interpretului .............................2203.1. Legile logice ......................................................2203.2. Operaţiile de interpretare ................................2213.3. Structurile logice de gândire ............................222

Capitolul III Specificul interpretării de ramură ....................................223

Secţiunea 1 Noţiunea de specificitate a interpretării diferitelor ramuri de drept .................................................................223

Secţiunea a 2-a Cauzele specificităţii interpretării ......................................224

Secţiunea a 3-a Interpretarea constructivă şi restrictivă, elemente ale specificului interpretării ...............................................225

1. Interpretarea constructivă: domeniu de aplicare şi procedee ..................................................225

2. Interpretarea restrictivă: domeniu de aplicare şi procedee ..................................................226

TITLUL II INTERPRETAREA NORMELOR DIFERITELOR RAMURI DE DREPT ........................................................229

Capitolul I Specificitatea interpretării normelor constituţionale .......230Secţiunea 1

Interpretarea constituţională ............................................2301. Interpretarea Constituţiei .........................................2302. Judecătorul constituţional, interpret al dispoziţiilor

constitu ţionale ..........................................................232


Secţiunea a 2-a Interpretarea realizată de Curtea Constituţională – metode de interpretare conturate în jurisprudenţă ..........235

1. Metoda gramaticală ..................................................2362. Metoda sistematică ..................................................2433. Metoda istorică .........................................................2444. Metoda exegetică .....................................................2465. Metoda de interpretare în funcţie de

schimbarea condiţiilor social-economice ..................247Capitolul II Specificitatea interpretării contractelor ...........................249Secţiunea 1

Contractul, un fenomen social ...........................................249Secţiunea a 2-a

Judecătorul, autor al interpretării subiective şi obiective a contractului .....................................................................254

Secţiunea a 3-a Interpretarea contractului de către judecător, între rigoarea puterii legislative şi excesul de libertate contractuală .......259

Capitolul III Specificitatea interpretării normelor penale ....................264Secţiunea 1

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei ......................264Secţiunea a 2-a

Principiul interpretării stricte a legii penale, un corolar al principiului legalităţii .....................................................266

1. Interzicerea interpretării prin analogie .....................2672. Interpretarea normelor penale .................................270

BIBLIOGRAFIE: ...............................................................275I. Cărţi, tratate, volume, teze de doctorat .........................275II. Articole ..........................................................................285III. Acte normative şi jurisprudenţă ...................................317

interpretarea dreptului - oana maria balan

Documents