integrare si competitivitate_cojanu, ed. ase, 2007

Valentin COJANU (coordonator)

Editura ASE Bucureşti

2007

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Copyright © 2007, Editura ASE

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

Adresă: Editura ASE

Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România

cod 010374

www.ase.ro

[email protected]

ISBN 978-973-594-901-3

Editura ASE

Redactor: Livia Radu

Tehnoredactare computerizată: Annie Liliana Petrescu

Copertă: Livia Radu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Integrare şi competitivitate: modele de dezvoltare economică

în Europa de S-E / coord. : Valentin Cojanu. - Bucureşti :

Editura ASE, 2007

Bibliogr.

ISBN 978-973-594-901-3

I. Cojanu, Valentin (coord.)

338(4-12)

CUPRINS

PREFAŢĂ .................................................................................................... 7

INTRODUCERE ........................................................................................ 9

Valentin Cojanu

PARTEA I

ECONOMIA INTEGRĂRII ŞI COMPETITIVITATEA

ÎN EUROPA DE SUD EST ...................................................................... 23

CAPITOLUL 1

EUROPA DE SUD-EST CA REGIUNE ECONOMICĂ

DE DEZVOLTARE

Alina Drăghici, Radu Cristian Muşetescu, Valentin Cojanu ...................... 25

CAPITOLUL 2

DESPRE ZONE COMPETITIVE

Valentin Cojanu ........................................................................................... 70

CAPITOLUL 3

O SCHIŢĂ A ZONEI OPTIME DE INTEGRARE

Valentin Cojanu ........................................................................................... 89

CAPITOLUL 4

STATISTICA SCHIMBURILOR

Valentin Cojanu, Irina Râmniceanu ........................................................ 120

CAPITOLUL 5

GRUPĂRI COMPETITIVE DE ŢĂRI

Valentin Cojanu, Roxana Voicu-Dorobanţu ............................................ 170

CAPITOLUL 6

COMPETITIVITATEA ÎN EUROPA DE SUD-EST:

OPINII ALE EXPERŢILOR

Luminiţa Nicolescu, Alina Drăghici, Roxana Voicu-Dorobanţu ............. 197

PARTEA II

MODELE DE AFACERI ....................................................................... 239

CAPITOLUL 7

DIMENSIUNEA REGIONALĂ A PIEŢEI ENERGIEI

ÎN EUROPA DE SUD-EST

Radu Cristian Muşetescu .......................................................................... 241

CAPITOLUL 8

COMPETITIVITATEA PIEŢEI AERIENE ÎN ZONA

EUROPEI DE SUD-EST

Alina Popescu ............................................................................................ 257

CAPITOLUL 9

ROMÂNIA: PLATFORMĂ REGIONALĂ

A GRUPULUI RENAULT-NISSAN

Alina Popescu ............................................................................................ 277

CAPITOLUL 10

FORMAREA IMAGINII DE FIRMĂ ŞI PRODUS LA TERAPIA CLUJ

Sebastian Ceptureanu ............................................................................... 293

CAPITOLUL 11

DEZVOLTAREA ÎN EUROPA DE SUD-EST:

LECŢII DESPRE COMPETITIVITATE

Valentin Cojanu ........................................................................................ 312

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................... 321

DESPRE AUTORI

Sebastian Ceptureanu este Asistent pe probleme de management la

Facultatea de Management din Academia de Studii Economice din

Bucureşti.

Valentin Cojanu este Conferenţiar pe probleme de comerţ internaţional

şi competiţie la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din

Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Alina Drăghici este Asistent pe probleme de management internaţional la

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din Academia de Studii

Economice din Bucureşti.

Radu Cristian Muşetescu este Lector pe probleme de management

internaţional la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din


Luminiţa Nicolescu este Profesor pe probleme de marketing



Alina Popescu este Asistent pe probleme de management internaţional la


Economice din Bucureşti.

Irina Râmniceanu este Asistent pe probleme de comerţ internaţional la


Economice din Bucureşti şi cercetător la Banca Mondială (Washington,

D.C.).

Roxana Voicu-Dorobanţu este Asistent pe probleme de management



PREFAŢĂ

Uniunea Europeană tocmai a depăşit ultimul val al extinderii, prin

includerea României şi Bulgariei de la 1 ianuarie 2007. Piaţa ideilor oferă

date interesante despre costurile şi beneficiile acestui proces, despre

condiţiile de creştere viitoare pe continent. Prin urmare, o lucrare ce

analizează ţările din spaţiul geografic al Europei, în comparaţie cu ele

însele, cu regiunile lor de origine, cu partenerii tradiţionali de afaceri, este

mai mult decât necesară pentru a asigura o analiză completă a procesului

integrativ. Un alt factor ce subliniază necesitatea unui asemenea proiect,

concretizat în acest moment prin prezenta lucrare, este oferit de gama de

lucrări de cercetare care se referă la subiectul competitivităţii în contextul

regional european, definit din punct de vedere spaţial.

Realizarea obiectivelor acestei cercetări a fost susţinută de

finanţarea CNCSIS 1131 (2004-2006) a Ministerului Educaţiei şi

Cercetării. În aceeaşi măsură, entuziasmul şi dăruirea membrilor echipei

au fost determinante. Ele au făcut ca lucrurile să avanseze în ritmul

potrivit realizării unui echilibru între standardele cercetării şi explorarea

unor instrumente variate şi a unor dezvoltări conceptuale noi.

Valentin Cojanu - 2007 -

INTRODUCERE

Valentin Cojanu

Un studiu economic asupra unei regiuni cum este cea a Europei de

Sud-Est, situată la intersecţiile importante ale istoriei şi definită mai ales

prin contururi geografice, se confruntă din start cu prejudecăţi (statele

europene dezvoltate din vest determină cursul evenimentelor), premise

slabe (produsul economic regional contează marginal în economia

europeană) şi predicţii necontroversate (Uniunea Europeană îşi va extinde

aria de integrare gradual asupra continentului). Specialiştii regiunii

împărtăşesc larg opinia care sugerează conexiunea directă pozitivă şi

inevitabilă dintre dezvoltarea ţărilor din zonă şi amplificarea procesului de

integrare a lor cu vestul european [1].

Sub aceste auspicii, se pare că ambiţiile unei noi cercetări trebuie să

se rezume în mare la evidenţe aflate într-o notă de oarecare familiaritate.

Parţial, acest volum se înscrie într-adevăr în aceste aşteptări. Se presupune

că starea relativă de sărăcie extinsă în sud-estul Europei nu va putea fi

eradicată altfel decât prin valorificarea legăturilor politice şi economice cu

vestul. Uniunea Europeană (UE), în general asimilată acestui vest,

formează o zonă economică de care statele sud-estice depind prin

schimburile comerciale în proporţii de peste 60%. Cu toate acestea,

evidenţa colectată în acest volum avansează posibilitatea ca Europa de

Sud-Est să joace mai mult decât rolul istoric atribuit în mod obişnuit între

frontieră imperială şi periferie capitalistă [2].

Argumentul nou ţine de faptul că Europa de Sud-Est joacă şi rolul

unei zone de dezvoltare auto-susţinută în care economiile naţionale şi

firmele găsesc factori specifici de avans competitiv. Descrierea şi analiza

acestui specific economic al zonei care ar trebui să stea la originea

dezvoltării viitoare formează mesajul principal al volumului.

Informaţii disparate, cum ar fi cele ale proiectului genomic prin care

răspândirea geografică a populaţiei pe glob este identificată prin eşantioane

ale acidului dezoxiribonucleic (ADN) [3], ridică mult miza unei asemenea

concluzii bazate pe omogeneitatea unei zone. De exemplu, sunt absolut

Integrare şi competitivitate 10

remarcabile acele rezultate care afirmă că popularea originară a Europei, în

urmă cu peste 30.000 de ani, a avut două valuri distincte de migraţie. Asia

centrală stă la originea majorităţii populaţiei europene, dar Balcanii şi alte

câteva părţi ale sudului european îşi găsesc originile într-o migraţie mai

timpurie din Orientul Mijlociu. Există probabil mai mult decât o comună

distincţie geografică care face ca Europa să fie într-adevăr un spaţiu care

găzduieşte modele diferite de dezvoltare.

Deşi calea sugerată de antropologie şi genetică este promiţătoare,

acest volum o aminteşte doar şi se limitează la trei domenii de cercetare

strâns legate de analiza economică – anume, competitivitatea, integrarea

economică şi dezvoltarea economică regională – pentru a răspunde câtorva

întrebări cu implicaţii practice majore pentru autorităţi şi mediul de afaceri.

Tema competitivităţii regionale în contextul integrării europene îşi propune

astfel să verifice ipoteze de lucru cu privire la strategiile cele mai bune de

valorificare a potenţialului competitiv al industriilor prin fluxurile regionale

economice, de comerţ şi investiţii.

Cadrul tematic general constă în folosirea instrumentarului analitic

pentru evaluarea în plan regional a surselor de avantaj competitiv al

firmelor şi industriilor din România. Mai precis, investigaţia urmăreşte să

verifice ipoteza dacă sursele de avantaje competitive pentru România se

regăsesc cu preponderenţă în spaţiul Europei de Sud-Est (altfel numit,

zona Balcanilor). Validarea ipotezei se face prin colectarea evidenţei asupra

nivelurilor de performanţă economică dintre România şi ţările din acest

spaţiu comparativ cu ţările membre ale UE, occidentale şi central-europene.

Cercetarea conduce la concluzii privind contextul economic regional

favorabil care poate duce mai degrabă la ameliorarea competitivităţii şi

dezvoltarea regională susţinută. Este prin urmare o abordare teoretică

aplicată, care încearcă să identifice sursele de avans competitiv în plan

regional şi strategiile asociate, care devin posibile prin integrarea pieţelor.

Avansul competitiv este înţeles prin adaptarea mediului de afaceri –

industriile şi firmele care îl compun – şi instituţional – politici

guvernamentale, legislaţie, comportamente organizaţionale, structuri

sociale şi politice – la procedee de fabricaţie şi comercializare din ce în ce

mai sofisticate în privinţa folosirii factorilor de producţie. Din acest punct

de vedere, dezvoltarea analizei în contextul integrării economiei României

este cu atât mai interesantă datorită decalajului evident de competitivitate

faţă de industriile comunitare.

Introducere 11

Orientarea cercetării către această arie tematică a fost sugerată de

evidenţa covârşitoare din mediul economic care atrage atenţia asupra unui

contrast evident dintre analizele economice, înclinate mai degrabă să

trateze poziţia competitivă a României faţă de UE, şi practicile de afaceri,

care potrivit reprezentantului Procter & Gamble România privesc deja

România ca pe un "centru regional în devenire al Balcanilor". Ceea ce

sugerează mai degrabă analiza de faţă este faptul că poziţia României în

Europa de Sud-Est trebuie să fie privită mai degrabă ca cea a unei ţări cu

posibilităţi considerabile, dar încă insuficient exploatate, decât cea familiară

a unei ţări candidate aflate la mulţi în urmă ca nivel al dezvoltării faţă de

UE. O altă implicaţie ar fi aceea a sporirii gradului de receptivitate politică

în favoarea includerii în cadrul politicilor guvernamentale a iniţiativelor cu

impact asupra integrării adaptive în Uniunea Europeană.

Tradiţia intelectuală pe subiectul competitivităţii merge înapoi, cu

întretăieri şi devieri semnificative de la linia gândirii economice ortodoxe,

până la Adam Smith. Economistul scoţian a observat, în paralel cu

pledoaria sa în favoarea "mâinii invizibile", că există anumite ocupaţii

economice – în particular, cele industriale – care oferă posibilitatea unei

diviziuni a muncii mai diversificate şi, prin urmare, acele ţări care vor

dispune cu preponderenţă de acestea vor beneficia în acelaşi timp de surse

mai importante de prosperitate. Acestei idei, deşi vag conturate de Smith,

prin care se impune constatarea că o economie îşi poate forma şi alte surse

de bunăstare decât cele oferite de piaţa liberă, îi sunt adăugate în timp

contribuţii valoroase din partea unor economişti cum ar fi Alfred Marshall,

Albert Hirschman sau Gunar Myrdal. Lângă ele, la fel de meritoriu, se

regăsesc ideile românului Mihail Manoilescu.

Această linie de gândire rămâne mai mult sau mai puţin o colecţie

de idei disparate, deşi ingenioase, până la momentul când Michael Porter le

reuneşte în 1990 sub un corp conceptual comun, denumit de el "avantajul

competitiv naţional". Altfel numit, avantajul naţional în domeniul

competiţiei internaţionale reprezintă acele caracteristici decisive ale unei

ţări care permit firmelor sale să creeze şi să susţină avantaje concurenţiale

în anumite sectoare. Fără a nega contribuţia economiei ortodoxe la

înţelegerea încadrării unei ţări în specializarea internaţională, noul cadru

teoretic oferă o explicaţie convingătoare pentru diversificarea surselor de

prosperitate în condiţiile păstrării competiţiei deschise.


Dacă experienţa internaţională a încorporării acestor idei în

practicile guvernamentale poate constitui o referinţă în ceea ce priveşte

validitatea acestei abordări teoretice, atunci exemplele elocvente abundă.

Ministerul Comerţului Internaţional şi Industriei din Japonia (acum

rebotezat în Ministerul Comerţului Internaţional şi Economiei) şi-a câştigat

faima prin implicarea sa în orientarea mediului de afaceri către cele mai

bune performanţe industriale şi comerciale. În special în anii ’60-’70, acesta

a acţionat de facto ca un institut al competitivităţii. Administraţia Reagan a

fost probabil primul guvern care a înfiinţat un Consiliu naţional al

competitivităţii, care îşi prelungeşte existenţa până în zilele noastre. O reţea

internaţională de prestigiu formează astăzi un puternic nucleu de autorităţi

naţionale sau regionale şi neguvernamentale care îşi dedică eforturile în

acest domeniu.

Faţă de aceste dezvoltări intelectuale şi iniţiative politice, sursele de

cunoaştere din România pe aceste probleme se multiplică în mod constant.

În 1997 apare una dintre primele lucrări de analiză a nivelului de

competitivitate a industriilor româneşti în termenii consacraţi de modelul

porterian [4], alte cercetări pe acest subiect au folosit o metodologie

apropiată analizelor industriale [5] sau au încercat în manieră

convenţională estimarea indicilor avantajului comparativ [6], în timp ce

alte studii [7] au îmbinat analiza statistică cu modele ale echilibrului

economic. Cercetarea extensivă realizată de Academia Română în domeniu

[8] realizează o documentare şi analiză apreciabile şi de referinţă. Mai

recent, cercetarea acoperă subiectul mai restrâns al politicilor regionale şi

dezvoltării în procesul integrării [9]. Mai este de remarcat şi includerea din

2001 a României în evaluarea pe care fundaţia World Economic Forum din

Geneva o face anual în privinţa nivelului de competitivitate a diferitelor ţări

("Global Competitiveness Report").

Acest efort de cercetare se dezvoltă în mod fericit în paralel cu

preocuparea de aceeaşi natură pe care oficialii Uniunii Europene o arată

subiectului. În 1994, o rezoluţie a Consiliului pe probleme industriale din

cadrul Comunităţii Europene inaugura seria Rapoartelor Anuale ale

Competitivităţii, care să prezinte o analiză economică în domeniu şi să

stabilească repere pentru evaluarea, monitorizarea şi coordonarea

politicilor comunitare adresate mediului de afaceri. Consiliul European de

la Cardiff (1998) a lansat un proces complex de reformă economică, bazată

pe creştere, prosperitate şi pe crearea de locuri de muncă. Această iniţiativă

Introducere 13

a fost dezvoltată apoi prin strategiile elaborate la Lisabona (martie 2000) şi

Barcelona (martie 2002). Prin Strategia de la Lisabona, Uniunea Europeană

şi-a propus să devină până în 2010 cea mai competitivă şi mai dinamică

economie bazată pe cunoaştere din lume. Toate aceste iniţiative, precum şi

analizele specifice care au urmat pe sectoare diverse au stabilit gradual o

veritabilă politică a competitivităţii în Uniunea Europeană, îndreptată către

creşterea performanţelor firmelor comunitare în domeniul competiţiei

internaţionale.

Abordarea competitivităţii în Uniunea Europeană nu face obiectul

unei politici specifice. Dimpotrivă, o serie de politici comunitare (precum

politica regională, politica comercială, politica în domeniul concurenţei,

politica privind piaţa unica internă etc.), pe lângă politica industrială, pot fi

puse în legătură cu acest subiect. Aşadar, pentru atingerea obiectivului

Uniunii Europene trebuie asigurată coordonarea tuturor politicilor

relevante, prin folosirea unei abordări integratoare. În ceea ce priveşte

implicarea instituţională în acest proces, o atenţie aparte merită acordată

Consiliului Uniunii Europene. Dat fiind că, prin natura sa, acesta presupune

o reuniune a miniştrilor de resort şi că problema competitivităţii este mai

degrabă o problema "orizontală", s-a dovedit o provocare asigurarea

coordonării discuţiilor diferitelor reuniuni ale acestei instituţii. Soluţia a

fost formulată la Consiliul European de la Bruxelles (martie 2003) – care a

şi adus competitivitatea în centrul dezbaterii politice – şi a constat în

înfiinţarea unui Consiliu pentru Competitivitate, prin fuzionarea Consiliilor

pentru Piaţa Internă, pentru Industrie şi pentru Cercetare. Rolul instituţiei

nou înfiinţate este în principal de a identifica barierele structurale care stau

în calea funcţionării adecvate a pieţei unice interne şi de a stabili priorităţi

pentru iniţiativele de eliminare a acestor bariere.

Toate aceste evoluţii instituţionale creează un sentiment al urgenţei

pe care UE îl construieşte voluntar prin raportarea sa din ce în ce mai

vizibilă la aspectele devenirii competitive în procesul integrării europene. A

devenit un fapt evident că teoria economică convenţională – în particular

cea a integrării economice – nu este suficient de bine echipată pentru a

furniza soluţii în ceea ce priveşte integrarea adaptivă a economiilor, în

special atunci când una dintre ele, cum este cazul României, este

dezavantajată competitiv. Unul dintre criteriile pe care România le-a avut

de îndeplinit înaintea dobândirii calităţii de membru al UE este realizarea

"unei economii de piaţă funcţionale, precum şi a capacităţii de a face faţă


presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei în cadrul UE." Pentru

negociatori, această evaluare nu înseamnă însă mai mult decât o radiografie

obiectivă asupra mecanismelor instituţionale care susţin piaţa, mai ales

reglementările în domeniul competiţiei, birocraţia şi altele. Existenţa lor

este un lucru necesar, dar nu suficient pentru a face posibilă exploatarea cât

mai bună a noului cadru lărgit al activităţii economice.

Cercetările teoretice pe linia convenţională surprind mai ales o stare

de fapt – potenţialul de creştere economică sau de ajustare structurală, de

exemplu; ele lasă puţin loc pentru identificarea surselor de avans

competitiv, dacă prin acesta se înţelege capacitatea sporită a firmelor din

diferitele industrii ale unei ţări de a obţine poziţii mai bune pe piaţă. Din

acest motiv, sunt lăsate deoparte şi sursele de bunăstare oferite de un

mediu economic mai competitiv. Prin obiectivele propuse de acest volum

este ţintită tocmai nevoia de identificare a celor mai bune strategii de avans

competitiv prin analiza relaţiilor de comerţ şi investiţii ale României în plan

regional. Contextul integrării europene este în mod special important

pentru studiul de faţă din cel puţin două motive.

În primul rând, experienţa şi politicile în curs ale UE oferă

elementele-cadru analitice de elaborare a politicilor în domeniul

competitivităţii care devin din perspectiva aderării României nu numai

utile, dar şi necesare din punct de vedere instituţional, atât pentru mediul

de afaceri, dar şi, poate în primul rând, pentru autorităţile naţionale. Iniţial,

Raportul UE privind competitivitatea din 1999 sugera începerea

investigaţiilor prin analize efectuate la nivelul sectoarelor industriale şi la

nivel de ţară pentru o perioadă de 10 ani (1988-1998). În Rapoartele

ulterioare, atenţia a căzut pe rând pe sectorul serviciilor, comerţul

electronic, inovarea şi tehnologia în sectorul industrial, capitalul uman,

împreună cu cercetări specifice pe diferite sectoare (de exemplu tehnologia

informaţiei, biotehnologia, industriile prelucrătoare, serviciile,

telecomunicaţiile). Raportul din 2002 aduce noi abordări asupra analizei

competitivităţii comunitare, prin raportarea acesteia pe de o parte la

politica europeană privind companiile, dar şi concurenţa, iar pe de altă

parte la păstrarea mediului înconjurător. Raportul din 2003 realizează

pentru prima dată o analiză regională (la nivelul statistic de definire a

regiunilor NUTS 2) a productivităţii muncii comunitare şi include o

estimare a impactului probabil al lărgirii UE asupra competitivităţii

comunitare. Estimările ulterioare au devenit mai consistente, cel puţin prin

Introducere 15

raportarea aproape exclusivă la problemele ridicate de obiectivele propuse

prin Strategia de la Lisabona din 2000.

În al doilea rând, Rapoartele UE asupra competitivităţii pun în

evidenţă deosebit de clar că toate aceste preocupări au ca obiectiv principal

compararea performanţelor economice cu state similar competitive şi

identificarea prin această analiză referenţială (benchmarking) a surselor

de creştere economică şi de competitivitate. Este deja un subiect care nu

mai priveşte exclusiv problemele legate de integrarea europeană, ci ia în

discuţie în ce mod contextul integrării facilitează sau nu avansul competitiv

prin comparaţii internaţionale. Este de remarcat că dacă la început atenţia

se îndrepta numai asupra comparaţiilor între UE şi ţările dezvoltate (SUA,

Japonia, Noua Zeelandă), ultimele analize stau mărturie unei nevoi de

extindere a analizei asupra implicaţiilor politicilor competitive la nivel

regional. Pe de o parte, acest lucru înseamnă că prin competitivitatea

regională – înţeleasă de exemplu statistic ca produsul regional brut raportat

la numărul de ore de muncă – se pot face estimări cu privire la regiunile

care s-au bucurat de cele mai mari creşteri de competitivitate. Pe de altă

parte, nivelul regional de analiză transcende graniţele naţionale prin

realocarea capacităţilor productive în spaţiul lărgit european, în special

datorită creşterii producţiei industriale în acele ramuri în care se pot obţine

importante economii de scară (interne sau externe), precum şi o creştere a

investiţiilor în statele nou-intrate în UE, acestea putând să îşi valorifice mai

bine avantajele care decurg din costurile reduse.

Ipoteza de lucru este susţinută într-o măsură însemnată şi de

evoluţiile politice care acordă zonei Balcanilor, iar in cadrul ei României, un

rol economic particular. Una dintre primele mişcări de mare anvergură

regională rămâne fără îndoială Pactul de Stabilitate, iniţiativa Uniunii

Europene de promovare a securităţii regionale prin instrumentele

dezvoltării economice şi democraţiei. Adoptat la Cologne, pe 10 iunie 1999,

de către o Conferinţă a Miniştrilor de externe, Pactul reprezintă în primul

rând o declaraţie şi un angajament politic, însoţit în domeniul economic de

un cadru de cooperare pentru promovarea proiectelor de investiţie către

ţările balcanice, anume Albania, Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,

România, Macedonia, Moldova, Serbia şi Muntenegru. Cu beneficiul unui

parteneriat lărgit, la care participă statele membre ale Uniunii Europene şi

Comisia Europeană, alte state (Canada, Elveţia, Japonia, Norvegia,

Federaţia Rusă, Turcia şi SUA), organizaţii internaţionale (OSCE, Consiliul


Europei, ONU, NATO, OCDE) sau instituţii financiare internaţionale (FMI,

BM, BERD, BEI, BCE), această iniţiativă promovează proiecte a căror

valoare totală depăşeşte 5 miliarde Euro. Este de menţionat accentul pus pe

proiectele care implică două sau mai multe ţări, considerându-se că această

caracteristică ar facilita cooperarea regională. Aceste fonduri sunt

concepute a reprezenta doar investiţia iniţială (seed money), care vizează

implementarea unor proiecte strategice şi atragerea ulterioară a proiectelor

finanţate privat.

Activităţile din cadrul Pactului capătă o rezonanţă particulară în

contextul integrării prin implicarea directă şi substanţială a UE. Comisia

Europeană, împreună cu Banca Mondială, coordonează măsurile de

asistenţă economică faţă de regiune orientate către dezvoltarea sectorului

privat prin liberalizarea comerţului şi transparenţa mediului de afaceri;

dezvoltarea socială şi eradicarea sărăciei; promovarea unor politici de

coeziune şi incluziune socială; creşterea investiţiilor în infrastructura

regională. Rezultatele concrete apar deja în crearea unei reţele regionale de

acorduri bilaterale de liber schimb, care au fost în mare parte

încheiate (27 de acorduri între cele 8 ţări din zonă), ca şi crearea unei pieţe

regionale a energiei aliniată la reglementările UE. Exerciţiul cooperării

regionale a fost avut în vedere de către Uniunea Europeană ca şi exerciţiu

premergător aderării la structurile euro-atlantice şi este un exemplu

elocvent în ceea ce priveşte implicaţiile regionale multiple ale procesului

integrării europene.

Pactul este însoţit de un număr considerabil de alte iniţiative

regionale, precum Procesul Royaumont, Cooperarea Economică la Marea

Neagră (CEMN), Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI),

Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP), toate incluzând

România într-o viziune de integrare economică în zona Balcanilor.

Amploarea fenomenului nu este deloc neglijabilă. De exemplu, CEMN,

înfiinţată din octombrie 1992, este una dintre grupările regionale care au

dobândit deja statutul de organizaţie internaţională. Activitatea ei, chiar

dacă nu deosebit de vizibilă pentru moment, atrage atenţia din nou asupra

dimensiunii regionale a integrării europene, în sensul că UE joacă

într-adevăr rolul motor în acest proces, deşi implicaţiile nu sunt raportate

exclusiv faţă de relaţiile cu aceasta. CEMN reprezintă o piaţă de

400 milioane de locuitori şi cuprinde state cu priorităţi variate în procesul

de integrare europeană, de la un membru mai vechi al Uniunii Europene

Introducere 17

(Grecia), la noi state membre (România şi Bulgaria), state din zona CSI

(Federaţia Rusă, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan) şi state cu un statut politic

regional relativ incert (Moldova, Georgia, Turcia).

În termeni tradiţionali, integrarea economică declanşează efecte

statice – observabile în alocarea resurselor economice – şi dinamice –

rezultate din efectele concurenţiale ce apar odată cu lărgirea pieţei. Acest

tipar teoretic – la care se adaugă, în special în cazul Uniunii Europene,

considerente tehnico-financiare legate de plăţile şi încasările la bugetul

comunitar – determină inevitabil rezultate de forma "beneficiilor şi

costurilor" pentru analiza efectelor fenomenului integrării. O astfel de

analiză va conduce către estimarea pierderilor sau câştigurilor pe care atât

candidaţii la aderare, cât şi membrii actuali ai Uniunii le aşteaptă, dar lasă

deoparte răspunsul la întrebarea dacă integrarea reprezintă în acelaşi timp

şi adaptare (capacitatea firmelor de a participa la competiţie).

Proiectul de faţă îmbrăţişează o perspectivă diferită şi atrage atenţia

asupra mediului economic regional ca o posibilă sursă de îmbunătăţire a

competitivităţii industriilor din România, alături de celelalte ţări ale zonei.

Adoptarea Tarifului Vamal Comun (TVC) ca un instrument definitoriu al

Politicii Comerciale Comune (PCC) al UE este adesea privită ca un semn

distinctiv al unei arii integraţioniste cu oportunităţi de creştere egal

distribuite. Totuşi, se poate ca unele industrii să fie mai bine situate decât

altele şi prin aceasta să moştenească istoric avantaje de locaţie; sau se

poate ca prin integrare unele regiuni să ajungă mai aproape de acele pieţe

care atrag în mod disproporţional o parte mai mare din factorii productivi

disponibili. Competitivitatea unei industrii poate fi afectată nu numai prin

reducerile sau creşterile de taxe vamale, dar şi de factori regionali care

devin vizibili şi efectivi odată cu adoptarea TVC şi acceptării circulaţiei

libere a factorilor de producţie. Implicaţiile pe care le generează această

categorie de efecte a aranjamentelor comerciale asupra localizării activităţii

productive se regăsesc în punctul de plecare a acestui proiect.

Cercetarea preliminară asupra temei propuse a scos în evidenţă

câteva aspecte de referinţă:

Economiştii pun accentul pe capacităţile diferite ale locaţiilor de a

face faţă integrării în UE. Un studiu asupra experienţei Spaniei [10] scoate

la iveală concluzii descurajante: jumătate din provinciile spaniole au

dovedit în mod consistent cele mai reduse abilităţi de ajustare dinamică la

integrare. Polarizarea industriilor lângă mari centre urbane înaintea


integrării sprijină desigur parţial concluzia. La fel de importante sunt

argumentele asociate cu o utilizare suboptimă a tehnologiilor existente.

Potrivit aceleiaşi surse, majoritatea firmelor spaniole operau la dimensiuni

ale producţiei şi niveluri ale productivităţii mult mai reduse decât acelea ale

competitorilor europeni. Una dintre lecţiile pe care acest exemplu le oferă

este că orice măsură care îşi propune să extindă capabilităţile competitive

va trebui să conţină şi oportunităţi pentru firme de a produce pentru o piaţă

lărgită. Informaţii importante au reieşit de asemenea din cercetările făcute

pe experienţa Portugaliei în integrarea europeană [11]. Impactul asupra

structurii de comerţ exterior al Portugaliei s-a dovedit dificil de prognozat

prin faptul că el a devenit tot mai mult dependent de strategiile şi deciziile

multinaţionalelor de a localiza unele stadii ale producţiei în această ţară.

Acest lucru a condus în cele din urmă la o anumită despecializare în

favoarea exporturilor netradiţionale.

Rolul regiunilor în dezvoltarea industrială şi îmbunătăţirea

competitivităţii modifică substanţial perspectiva tradiţională a

disparităţilor formate în decursul timpului – urban-rural, centru-periferie,

agrar-industrial – şi plasează totodată locaţiile mai puţin dezvoltate într-o

perspectivă mai dinamică. Unele studii [12] susţin ideea că organizarea

modernă a afacerilor cere din ce în ce mai mult o configurare geografică

largă a activităţilor pentru a folosi oportunităţi de creştere dispersate

geografic. Acest proces poate implica relocalizarea sistemelor de producţie

– colectarea datelor, centre de servicii financiare, unităţi de producţie sau

centre de cercetare şi dezvoltare – către arii periferice. Flexibilitatea sporită

a sistemelor de producţie permite astfel apariţia unor noi poli de dezvoltare

în zone anterior izolate sau rămase în urmă. O redefinire a implicaţiilor de

politică ar însemna, folosind un alt exemplu [13], ca alternativa cheltuielilor

pe infrastructura care uneşte aglomerările cu regiuni mai sărace să fie

înlocuită cu programe de investiţii în conexiuni de transport în cadrul şi

între regiunile periferice.

Performanţa competitivă a României este convingător asimilată

ţărilor din regiunea Europei de Sud-Est. Unul dintre indicatorii de bază ai

capacităţii unei ţări în atragerea investiţiilor în industrii sofisticate – a căror

elasticitate a veniturilor în funcţie de cerere este în general mai mare de

unitate – este nivelul veniturilor populaţiei sale prin prisma potenţialului ei

de a susţine pieţe mai mari. Prin comparaţie cu venitul mediu al UE-15,

România cu 30% din acel nivel se afla cumva pe o poziţie joasă spre mijloc

Introducere 19

faţă de celelalte ţări europene foste comuniste (plus Malta si Cipru), pentru

care nivelul mediu al PIB-ului pe locuitor este 38%, şi la jumătatea nivelului

celor mai sărace regiuni din UE [14]. Aceasta face ca România să prezinte

asemănări mai mari sau mai mici cu Estonia (36%), Polonia (35.4%),

Lituania (30%), Letonia (26.9%) şi Bulgaria (22.6%). Estimări ale

comunităţii de afaceri din UE [15] încă privesc România, alături de Letonia,

Lituania, Bulgaria, şi într-o mai mică măsură Polonia, ca o economie cu

producţia concentrată în domenii în care cererea descreşte sau creşte mult

mai încet decât veniturile în UE. O analiză comparativă [16] plasa România

pe poziţia de mijloc din punct de vedere al competitivităţii în rândul fostelor

ţări comuniste din Europa de Est, inclusiv Comunitatea Statelor

Independente. România prezintă probleme comune cu ţările din sud-estul

Europei, printre care se distingeau în mod particular cele de tip

instituţional (calitatea aplicării legilor, procedurile lipsite de transparenţă)

şi cele competitive (infrastructura săracă, reacţiile întârziate la inovaţii,

implicarea relativ redusă în activităţi economice care folosesc tehnologii

avansate, accesul redus la informaţii atât despre pieţele interne, cât şi

despre cele externe).

Mai multe date privind comerţul ajută la identificarea mai precisă a

noilor determinanţi regionali. Studii empirice privind specializarea

regională [17] arată că România este relativ mai puternic legată economic şi

comercial de ţări din grupul mediteranean al UE (Italia, Grecia) şi din

partea sudică a Europei (Turcia, Bulgaria). Acest tablou pare să se

consolideze şi la segmente mai înguste ale comerţului. O cercetare privind

schimburile cu componente industriale [18] indică, printre altele, că

furnizorii şi cumpărătorii de componente sunt mult mai dispersaţi geografic

pentru România decât în cazul altor state din Europa răsăriteană: aproape

30% din importurile României provin din NAFTA şi Asia de Est, de două

ori mai mult decât pentru ţările de comparaţie, cu o pondere de 17%, iar la

exporturi, o parte considerabil de mare – 25% este cumpărată de ţări din

restul lumii, în contrast cu o medie de 7% pentru ţările de comparaţie.

Strategia firmelor din România se construieşte din ce în ce mai

vizibil în funcţie de oportunităţile oferite de zona Europei de Sud-Est. Ca

piaţă de desfacere, România nu se distinge în vreun fel demn de luat în

seamă faţă de toate celelalte ţări din Europa răsăriteană în ceea ce priveşte

politica firmelor de dezvoltare a afacerilor. Îndată însă ce sunt luate în

considerare elemente strategice privind amplasarea centrelor de cercetare,


a celor de producţie şi distribuţie regionale, România apare într-o postură

extrem de favorabilă, aceea de locaţie avantajoasă pentru coordonarea

activităţilor pentru Europa de Sud-Est (sau zona Balcanilor). Numărul de

firme multinaţionale (de exemplu General Motors, Procter & Gamble,

Unilever, Honeywell, GlaxoSmithKline) sau autohtone (de exemplu

Mobexpert, Flamingo Computers, WizRom) care se înscriu în acest tipar

este în continuă creştere.

Influenţa determinanţilor regionali asupra competitivităţii este

surprinsă prin interpretarea datelor obţinute în principal, dar nu exclusiv,

prin:

1. Analiza indicatorilor statistici. Relaţiile comerciale sunt

interpretate în funcţie de rezultatele calculului unor indicatori cu

un grad mare de relevanţă pentru tema propusă, dintre care cei

mai importanţi sunt: indicele specializării regionale, indicele

intensităţii regionale şi indicele comerţului intraindustrial

orizontal şi vertical.

2. Analiza statistică de tip cluster. Cercetarea grupează ţările

indicate în submulţimi pornind de la una sau mai multe

variabile. Metoda cluster este caracterizată şi de un criteriu în

funcţie de care se decide care este nivelul optim de coagulare a

elementelor. Pentru analiza competitivităţii se poate avea în

vedere variabile care să exprime împreună nivelul prosperităţii

şi al folosirii productive a factorilor precum: PIB/locuitor;

producţia industrială/locuitor; valoarea adăugată brută/salariat

– agregat sau sectorial; ponderea sectoarelor tehnologice în

exporturi etc.

3. Analiza de studii de caz, interpretarea comentariilor prin

sondaj şi analiza comparativă a performanţelor economice pe

grupe de ţări şi ţări. Viabilitatea şi capacitatea de concurenţă a

industriilor din România sunt surprinse prin elemente

particulare în câteva industrii selectate, precum şi faţă de

condiţiile generale de formare a avantajelor competitive. Sunt

vizate industrii noi de export (energie şi transporturi aeriene),

precum şi firme care se afirmă puternic în ultimul timp (Terapia

şi Dacia-Renault).

Introducere 21

Există o concluzie generală care poate fi trasă din aceste date şi care

de altfel a şi sugerat ipoteza de lucru a cercetării prezente: dacă se ţine cont

de considerentele geografice şi nivelul dezvoltării economice, România pare

cu siguranţă mult mai pregătită să beneficieze de avantajele integrării

regionale în sud-estul european (Italia (de Sud), Grecia, Bulgaria, Turcia,

Balcanii de Vest), şi într-o oarecare măsură prin legături cu Polonia şi ţările

baltice. Deciziile firmelor private vor evalua mai mult sau mai puţin identic

oportunităţile oferite de acest spaţiu economic. Aceasta este o sursă

valoroasă pentru un comerţ intraindustrial orizontal mai accentuat, adică a

competiţiei prin produse distincte de cele ale competitorilor. Nu va fi uşor

găsirea acelor şanse de îmbunătăţire a nivelului competitiv al industriilor

prin direcţionarea atenţiei şi politicilor către ţări îndepărtate din punct de

vedere economic, faţă de care România nu are nici capacitatea, nici locaţia

potrivită pentru a se angaja într-un comerţ reciproc înfloritor. Liberalizarea

comercială cu UE face doar această oportunitate mai vizibilă prin

posibilitatea pe care o dă firmelor de a folosi diferite locaţii potrivit cu

avantajele lor existente şi potenţiale.

Note

[1] Acesta este principalul mesaj al unui foarte apreciat volum, Daniel Chirot

(Coord.), Originile înapoierii în Europa de Est, Bucureşti, Corint, (1989) 2004.

[2] John P.Lampe, "Frontieră imperială sau periferie capitalistă? Despre cum

trebuie definită înapoierea balcanică, între 1520-1914", în Chirot (Coord.), 2004,

pp. 219-262.

[3] Acest proiect este susţinut de centre prestigioase de cercetare, printre care

Oxford University, Cambridge University sau National Geographic Society.

Detaliile apar în The Economist, "The Proper Study of Mankind. A Survey of

Human Evolution", 24 decembrie 2005.

[4] Valentin Cojanu, Comerţul internaţional şi dezvoltarea economică în

România, Bucureşti, IRLI, 1997.

[5] Dan Voiculescu şi Cezar Mereuţă, Analiza de competitivitate a economiei

româneşti. Orizont 2000-2005-2010, 1998.

[6] Colecţia revistei Oeconomica, printre altele, oferă o bună mărturie în acest sens.

[7] De exemplu Lucian Croitoru et al., Politica industrială a României din

perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Bucureşti, IER, 2002; Daniel Daianu

şi Radu Vrânceanu (Coord.), Romania şi Uniunea Europeană, Iaşi, Polirom, 2002;

Constantin Zaman, "Ajustări structurale ale comerţului internaţional al României",


în Rühl, C. & Daianu D. (ed), Tranziţia economică în România, Bucureşti, The

World Bank, CEROPE, 2000, 617 - 651.

[8] Studiile academicianului Aurel Iancu (2004) împreună cu, de exemplu "Politica

industrială în perspectiva aderării la Uniunea Europeană", 2002; "Liberalizare,

integrare şi sistemul industrial", 2002).

[9] De exemplu Cornelia Pârlog şi Daniela Luminiţa Constantin (Coord.),

Dezvoltare regională şi integrare europeană, Oscar Print, 2003.

[10] F. E. Ian Hamilton şi Andres Rodriguez-Pose, "European Integration and

Local Capacities for Manufacturing Adjustment and Change: The Case of Spain.",

Urban Studies, Vol. 38, No. 7, 2001, 1103–1120.

[11] Maria Antonina Lima, "Portugal in the European Union: What Can We Tell the

Central and Eastern European Countries?", 2000, 1395-1408.

[12] De exemplu Michael Enright, "Regional Clusters. What We Know and What

We Should Know", Kiel Institute International workshop, 12-13 nov. 2001; Ron

Martin, Peter Sunley, "Paul Krugman's Geographical Economics and Its

Implications for Regional Development Theory: A Critical Assessment", Economic

Geography 72:3, 1996, 259-92; Andreas Rodriguez-Pose, "Socioeconomic

Restructuring and Regional Change: Rethinking Growth in the European

Community", Economic Geography 70:4, 1994, 325-336.

[13] Vickerman et al., "Accessibility and Economic Development in Europe",

Regional Studies 33:1, 1999, 1-15.

[14] German Institute for Economic Research and European Policies Research

Centre, "The Impact of EU Enlargement on Cohesion." Background Study for the

2nd Cohesion Report, Berlin and Glasgow, March 2001, Annex 2.

[15] European Round Table of Industrialists, "Opening up the Business

Opportunities of EU Enlargement." European Business Journal 13:3, 2001.

[16] Jeffrey Sachs et al., "Benchmarking competitiveness in transition economies",

USAID, 1999; şi "Toward a New Paradigm for Economic Reform in Transition

Economies”, vol. 3, USAID, 1999.

[17] De ex. Rheinisch-Westfälisches Institut für Wirtschaftsforschung (RWI), "The

Impact of Trade and FDI on Cohesion." Final report to the European commission,

DG Regional Policy, Essen, April 2001; Peschel, Karin, "Perspectives of Regional

Development around the Baltic Sea", Ann. Reg. Sci. (1998) 32, 299–320.

[18] Bartlomiej Kaminski, Francis Ng, "Trade and Production Fragmentation:

Central European Economies in EU Networks of Production and Marketing", The

World Bank, Washington D.C., 2000.

PARTEA I

ECONOMIA INTEGRĂRII ŞI COMPETITIVITATEA


CAPITOLUL 1

EUROPA DE SUD-EST CA REGIUNE ECONOMICĂ

DE DEZVOLTARE

Alina Drăghici, Radu Cristian Muşetescu, Valentin Cojanu

Perimetrul istoric şi geografic

Care sunt caracteristicile zonei Balcanilor care îi conferă identitate

faţă de restul Europei? De ce nu sunt Balcanii văzuţi ca Europa? Identitatea

colectivă, pentru a se cristaliza, are nevoie de distincţia dintre "noi" şi "ei";

de o istorie comună, de vederi comune asupra prezentului şi proiecte

comune de viitor; de componente istorice, culturale şi sociale

asemănătoare. Coordonatele identitare ale Balcanilor sunt reprezentate de

o geografie, istorie şi, de multe ori, o origine etnică comune, dar care

conjugate au determinat culturi diferite ale statelor; Balcanii fiind definiţi

ca "ei", spre deosebire de restul Europei, fără să existe un "noi". [1]

Munţii (Carpaţi, Balcani şi Alpii Dinari), care împart această

regiune, sunt o proeminentă caracteristică fizică. Numele regiunii provine

de la cel al lanţului muntos din Bulgaria – de la un cuvânt turc ce înseamnă

"lanţ de munţi împăduriţi". Unul dintre efectele acestor lanţuri muntoase

este împărţirea regiunii în mici unităţi, în care s-au putut dezvolta grupuri

etnice distincte. Munţii au împărţit fiecare district în zone ecologice, variind

de la cele cu terenuri agricole bogate, în zonele joase de câmpie, până la

zone împădurite şi pietroase înalte. În această varietate de nişe ecologice

apropiate se găsesc diferite culturi: comercianţi, fermieri, păstori şi locuitori

ai pădurilor – în general cu cât zona este mai înaltă, cu atât pământul este

mai puţin fertil şi a servit ca loc de exil pentru grupurile etnice. Această

zonă, puţin mai mică în ceea ce priveşte întinderea decât Franţa şi

Germania la un loc, adăposteşte mai mult de douăsprezece grupuri etnice

importante. Grupurile etnice au tins să evolueze către culturi naţionale

distincte şi autonomie politică şi economică – munţii ca obstacole fizice

împiedicând armonizarea politică, culturală sau economică.

Regiunea Balcanilor este o peninsulă triunghiulară, cu o întinsă

graniţă de nord, îngustându-se pe măsură ce înaintează spre sud. Mările

Integrare şi competitivitate

26

Neagră, Egee, Mediterană şi Adriatică o înconjoară, fiind de-a lungul

timpului atât bariere, cât şi puncte de intrare. Spre deosebire de alte

peninsule, zona Balcanilor nu a fost izolată de regiunile învecinate. În nord-

est, România este expusă stepelor Ucrainei, o zonă uşor accesibilă invaziilor

din timpuri preistorice până în prezent. La nord-vest, valea Dunării şi

câmpia joasă a Ungariei sunt de asemenea, zone de acces uşor. Cele mai

multe dintre grupurile etnice din regiune au intrat prin aceste puncte. Deşi

înconjurată de ape, peninsula nu a fost izolată de vecinii de la est, vest şi

sud. La est, îngustele strâmtori Bosfor şi Dardanele sunt trecători naturale

între Balcani şi Anatolia şi Asia. La vest, peninsula italiană este numai la

patruzeci de mile peste Marea Adriatică, influenţele din acea zonă fiind

constante. Insulele din mările Egee şi Mediterană sunt puncte de reper

către estul Mediteranei şi Egipt. De aceea regiunea Balcanilor a fost la

intersecţia drumurilor către toate aceste direcţii.

Zona Balcanilor este locuită din timpuri preistorice, dar grupurile

etnice prezente astăzi sunt descendente ale migraţiilor indo-europene şi ale

grupurilor etnice ce s-au aşezat aici mai târziu. Cunoaşterea grupurilor

etnice şi naţionale este fundamentală pentru istoria Balcanilor.

Albanezii numără astăzi în jur de 5 milioane – 3 milioane şi

jumătate în Albania şi alţi peste un milion şi jumătate în regiunile

învecinate, Kosovo din Serbia, şi o jumătate de milion în Fosta Republică

Iugoslavă a Macedoniei. Istoric cei mai mulţi albanezi au devenit

musulmani din timpul cuceririlor otomane, cu mici minorităţi creştin-

ortodoxe şi catolice.

Astăzi sunt ceva mai mult de 10 milioane de greci în Europa, cei mai

mulţi dintre ei locuind în Grecia. Totuşi, până în anii '20 ai secolului al

XX-lea un număr substanţial de greci locuiau în Anatolia; astăzi cei mai

mulţi sunt în Istanbul, Cipru şi sudul Albaniei. Cei mai mulţi greci sunt

creştini ortodocşi aflaţi sub autoritatea patriarhului de la Constantinopol.

Douăzeci de milioane de etnici români locuiesc în România. În afara

statului român, sunt aproape trei milioane de moldoveni în fosta republică

sovietică Moldova. România are la rândul său numeroase minorităţi:

aproape un milion şi jumătate de unguri şi aproape o jumătate de milion de

rromi. Există Biserica Română Ortodoxă distinctă şi alte confesiuni şi religii

– catolică, protestantă, iudaică, islamică.

Migraţiile slave au ajuns în Balcani în perioada de sfârşit a

Imperiului Roman. Grupurile de slavi sudici (iugo-slavi) ce au devenit mai

Europa de Sud-Est ca regiune economică de dezvoltare

27

apoi sloveni, croaţi, sârbi şi bulgari au intrat în Balcani din nord între anii

500 şi 700 e.n. Aceste grupuri erau divizate în triburi înainte de a se aşeza

în această zonă, dar diferenţele între ele erau foarte mici. Distincţiile, în

special cele privind limbile, sunt în mare măsură produsul secolelor al

XIX-lea şi al XX-lea.

Primii dintre slavii sudici ajunşi au fost slovenii (mai mult de un

milion şi jumătate de sloveni locuiesc în nord-vestul fostei Republici

Iugoslavia). Influenţele austriece şi italiene au creat o cultură central-

europeană; slovenii sunt în majoritate catolici. Croaţii şi sârbii au ajuns în

Balcani la sfârşitul anilor 500 e.n. În anii 800 e.n. au intrat sub controlul

statului lui Carol cel Mare, rezultatul fiind unul religios – Croaţia a devenit

catolică şi a fost recunoscută de Papă. Cultura croată este central-europeană

cu caracteristici catolice. Limba croată este foarte aproape de cea sârbă – în

fosta Republică a Iugoslaviei limba oficială era sârbo-croata – diferenţa cea

mai importantă între cele două este alfabetul roman folosit în croată şi cel

chirilic în sârbă.

Sârbii au avut cultura şi limba identice cu ale croaţilor; dar ei s-au

aşezat mai aproape de Bizanţ astfel încât cultura sârbă a dobândit

caracteristici bizantine, Biserica Ortodoxă Sârbă având un rol important în

definirea identităţii etnice sârbe. În 1981, erau 9 milioane de sârbi în

Iugoslavia, 7 milioane dintre ei în Serbia şi Muntenegru şi importante

comunităţi în Bosnia şi Croaţia.

Bosnia este o entitate geografică şi nu etnică sau lingvistică; este o

zonă de graniţă între Croaţia şi Serbia. Caracteristica etnică definitorie a

bosniacilor de astăzi este religia lor musulmană pe care au dobândit-o mai

târziu în timpul ocupaţiei otomane; în termeni de limbă şi descendenţe, ei

au aceleaşi origini ca şi sârbii şi croaţii.

Bulgarii au ajuns în Balcani la începutul anilor 600 e.n. şi au

absorbit şi adoptat cultura bizantină, legile şi organizarea politică. Biserica

Ortodoxă Bulgară a fost principalul factor al identităţii naţionale. Ceva mai

mult de 7 milioane şi jumătate de bulgari locuiesc astăzi în Bulgaria.

Sunt de asemenea în jur de un milion şi jumătate de macedoneni în

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Slavii sudici au ajuns în

Macedonia în anii 600 e.n.; justificându-se prin bazele istorice, culturale

sau lingvistice Serbia, Grecia şi Bulgaria au avansat pretenţii privind

teritoriul Macedoniei şi afilierea etnică a populaţiei sale.


28

Ungurii au venit în Europa la sfârşitul anilor 800 e.n. şi s-au aşezat

în bazinul Panoniei cucerind şi asimilând slavii de aici. Limba ungară este o

limbă fino-ugrică, singura din Balcani cu legături cu limba turcă şi cele din

Asia Centrală. Mai mult de 10 milioane de maghiari locuiesc în Ungaria; alţi

un milion şi jumătate în România, câteva sute de mii în Slovacia şi alte sute

de mii în Voievodina, Serbia. Ungaria are o cultură central europeană,

aproximativ două treimi din populaţie este catolică, iar restul în majoritate

protestantă. Ungaria are cea mai mică proporţie de minorităţi etnice dintre

statele din Balcani.

Majoritatea grupurilor etnice menţionate sunt identificate în cadrul

statelor naţionale; dar câteva alte grupuri au fost prezente în zonă din

timpul Evului Mediu, dar nu şi-au constituit entităţi politice. Populaţia

rromă a intrat în Balcani începând cu anii 1300 e.n. răspândindu-se din

Asia Mică spre vestul Europei. În jur de un milion de rromi locuiesc în fosta

Iugoslavie, o jumătate de milion în România şi un alt milion răspândiţi în

celelalte state din Balcani.

Nu a existat niciodată un stat evreiesc în Balcani, dar în zonă a locuit

o largă minoritate evreiască până la al Doilea Război Mondial. Au existat

comunităţi evreieşti în Balcani din timpul Imperiului Roman. Cucerirea

Balcanilor de către turcii otomani a făcut zona mai atractivă pentru evrei

datorită politicilor de toleranţă religioasă. La începutul celui de-al Doilea

Război Mondial mai mult de un milion şi jumătate de evrei locuiau în

Balcani, cei mai mulţi în România şi Ungaria; în mare majoritate această

populaţie vorbea limba populaţiilor în ale căror state locuiau.

Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial erau importante

colonii de germani în oraşele Europei Centrale şi de Est; meşteşugari şi

mineri care fuseseră invitaţi în regiune de către conducătorii medievali din

motive economice. Aceste comunităţi erau separate de populaţia locală şi

vorbeau limba germană; după 1945 au fost evacuaţi sau au plecat, fiind

acuzaţi de colaborare cu naziştii.

Turcii ocupă în prezent zone foarte restrânse din Balcani şi sunt o

minoritate importantă numai în Bulgaria.

Multe dintre explicaţiile tradiţionale ale înapoierii sociale şi

economice ale Balcanilor pornesc de la ocupaţia otomană şi mai puţin de la

cea habsburgică. În secolele care au urmat intrării turcilor în regiune în anii

1400 totul a mers prost. Violenţa cuceririi a distrus importante instituţii

politice şi tiparele normale din viaţa oraşelor şi din economie. În contrast


29

cu părerile care pun vina înapoierii pe imperialismul vestic – ilustrat de

repetate intervenţii politice şi militare; acorduri comerciale nedrepte

impuse partenerilor mai slabi din Balcani; exportatori agresivi care au

sufocat industriile promiţătoare din Balcani înainte ca acestea să poată

concura – această viziune acordă contactului cu Vestul şi intervenţiei sale în

zonă funcţia unui antidot. În această perioadă a existat o tendinţă, în

creştere, a autorităţilor locale de a-şi exploata ţărănimea – dările erau prea

mari, sistemul legal corupt sau absent, creştinii erau supuşi persecuţiilor.

Marii proprietari de pământ nu au investit surplusul de capital obţinut

determinând întârzierea dezvoltării economice. Când schimbarea a venit în

zonele rurale, ea a luat forma unei "a doua aserviri". Şi în cazul zonelor din

Balcani controlate de Habsburgi, abuzul ţăranilor de către proprietarii de

pământ a avut în mare parte acelaşi rezultat. În cazul fiecărei societăţi –

otomane şi habsburgice – sistemele de valori rigide au determinat o teamă

de schimbare şi au ridicat prea multe obstacole în calea inovatorilor.

Un rol important este acordat factorilor externi, în special

superiorităţii relative a economiilor vestice, dar în acelaşi timp acordă

importanţă unor evenimente ce au avut loc cu mult înainte de secolul

nouăsprezece. În acest sens un factor crucial a fost apariţia unor relativ

avansate centre urbane în Vestul Europei în anii 1700, înainte şi în timpul

Revoluţiei Industriale. Apariţia oraşelor mari în vest a dus la creşterea

cererii de produse agricole, în special grâne ce erau transportate pe mare

din Balcani. Rezultatul a fost creşterea interesului în producţia agricolă

pentru export din partea clasei conducătoarea din Europa de Est, care a

răspuns prin creşterea taxelor în bani şi muncă pentru ţărani. În acelaşi

timp, clasa conducătoare a fost capabilă să restricţioneze mişcarea ţăranilor

cărora le lipseau centrele urbane ca pieţe de muncă alternative; astfel a

apărut a doua aservire, exploatarea ţăranilor din est în timp ce omologii lor

din vest puteau folosi creşterea oraşelor pentru a-şi spori şi valorifica

oportunităţile şi a-şi reduce obligaţiile faţă de nobili. Pe de altă parte, sunt

subliniate şi beneficiile acestei stări de fapt: fără pieţele din vest, nu ar fi

existat un stimulent pentru îmbunătăţirea productivităţii şi acumularea de

capital. Suprapopularea multor zone rurale, combinată cu înrăutăţirea

climatului şi sărăcirea solurilor a dus la foamete şi creşterea incidenţei

bolilor. În multe zone din Europa populaţia rurală a intrat într-un lung

declin. În vest, declinul regiunilor rurale a fost însoţit de creşterea puterii

relative a oraşelor; a întărit guvernele centrale şi a slăbit puterea nobililor


30

rurali. Aceştia au fost paşi importanţi pe calea industrializării şi construirii

naţiunilor. În schimb în Balcani nu a apărut o relaţie economică între

zonele urbane şi cele rurale. În locul comercializării produselor agricole în

oraşele locale acestea erau exportate în vest. Lăsate în afara fluxurilor

comerciale şi fără surse de capital, oraşele din est nu au putut mai apoi să

intre în competiţie cu centrele industriale când au trebuit să facă faţă

importurilor de produse mai ieftine şi de calitate mai ridicată din vest.

Europa şi Balcanii au în mod cert un număr de lucruri în comun:

populaţia Balcanilor precum şi cea a restului Europei este în majoritate

indo-europeană; Balcanii mai mult decât Europa Centrală are legături cu

moştenirea clasică a lumii greco-romane. Dar în ciuda apropierii geografice

multe lucruri sunt diferite. Chiar după revoluţiile din 1989, este uşor de

observat că majoritatea statelor din Balcani rămân mai puţin urbanizate

decât cele din vestul Europei. Industria este de asemenea mai puţin

prezentă. Până în 1989 erau cu mult mai puţine regimuri parlamentare

organizate după modelul vest-european. Renaşterea, Reforma, revoluţiile

ştiinţifice şi diferitele revoluţii liberale se pare că au avut un impact mai

redus asupra societăţilor din această zonă. Religia are un rol mai important

în viaţa socială aici mai mult decât în statele vest europene. Toate acestea

sunt însă rezultatele diferenţelor şi nu cauzele sau adevăratul lor caracter,

deoarece dezvoltarea Europei de Est deja era diferită de cea a Vestului

înainte de aceste evenimente sau tendinţe.

Alte diferenţe mai profunde sunt date de identitatea etnică, factor

care rămâne important, unii ar spune o problemă a zonei. Cu toate că şi în

statele naţionale vest-europene sunt prezente numeroase minorităţi, în

Europa de Est statele multinaţionale şi în care se vorbesc mai multe limbi

au dominat zona până acum mai puţin de un secol.

În general când se încearcă explicarea cursului diferit al Europei de

Est faţă de cea de Vest este adoptată una din cele două perspective: cauze

"externe" sau "interne". Conform celei dintâi, societăţile est-europene au

suferit o serie de intervenţii distrugătoare din afara regiunii, fapt care a

devenit caracteristica dominantă a istoriei regiunii. Astfel forţele externe au

împiedicat societăţile est-europene să progreseze în acelaşi mod în care au

făcut-o cele din vest. Conform celei de-a doua perspective, factorii interni

sunt cei mai importanţi în explicarea dezvoltării reduse. Geografia regiunii

sau caracteristicile ineficiente ale culturilor locale sunt învinuite de a fi


31

împiedicat progresul; astfel, conform acestei perspective, societăţile est

europene sunt de vină pentru propriile probleme.

Sunt autori care văd ca şi caracteristică definitorie a Europei de Est

accidentul geografic de a fi zona intermediară între Est şi Vest. O serie de

caracteristici ale societăţilor vestice sunt omogenitatea etnică, moştenirea

catolică, secularizarea, constituţionalismul şi naţionalismul. Balcanii sunt

văzuţi ca o regiune distinctă în Europa Est-Centrală din cauza formei sale

geografice, fiind o legătură şi cu sudul, nu numai cu estul. În cazul

Balcanilor influenţa dominantă a venit de la est la vest ca rezultat al

invaziilor otomane şi astfel istoria sa a fost diferită de cea statelor din

Europa Est-Centrală, la nord de Balcani.

Alţi autori văd cultura politică a Balcanilor ca rezultatul juxtapunerii

culturii de stepă peste caracteristicile geografice. În Europa de Est

coeziunea de grup mai mare, decât în cazul unei culturi de stepă tipice,

impusă de apropierea şi limitele geografice a determinat direcţionarea

obiceiurilor prădătoare spre interior, asupra propriilor populaţii. Suficient

din fragilitatea imperiilor de stepă – dată de faptul că părţile individuale

puteau funcţiona autonom şi se puteau îndepărta de autoritatea centrală – a

rămas pentru a caracteriza statele balcanice prin slăbiciunea puterii

centrale şi insubordonare la periferie.

Ca zonă de graniţă, Balcanii au avut mai mult decât partea lor de

dezordine politică; diversitatea etnică şi conflictele etnice au împiedicat

construirea naţiunilor în acelaşi fel în care ea s-a produs în alte părţi ale

Europei. Istoria modernă a Balcanilor poate fi văzută ca epoca

naţionalismului, deoarece în ultimii 200 de ani cea mai mare schimbare în

zonă a fost produsă de apariţia statelor naţionale. În anii 1800, Balcanii

erau împărţiţi între două imperii dinastice; un secol mai târziu găsim aici

state independente construite pe principii naţionale: Serbia, Grecia,

România, Bulgaria şi Muntenegru, urmate la scurtă vreme de Albania şi

Ungaria. În vestul Europei, revoluţiile de la 1848 au avut în centru

probleme legate de unificarea naţională, libertăţi civile şi privilegii

economice; în est, ele au fost alimentate de naţionalism, naţionalitate şi

etnicitate.

Două lucruri au perturbat afacerile interne ale Balcanilor în secolul

al XIX-lea. Primul a fost introducerea unor noi forţe economice şi sociale.

Al doilea a fost creşterea intervenţiilor forţelor politice din exterior. În timp,

aceşti doi factori au fuzionat pe măsură ce diplomaţia internaţională şi


32

comerţul internaţional au devenit tot mai interdependente în gândirea

marilor puteri europene. "Problema estică" la 1878 însemna de fapt oferirea

unui răspuns la întrebarea: ce ar trebui să se întâmple cu Balcanii odată cu

dispariţia Imperiului Otoman ca factor politic fundamental în sud-estul

Europei. Marile puteri (alături de Imperiul Otoman, acestea erau Rusia,

Marea Britanie, Franţa, Austro-Ungaria, Italia şi Germania) au abordat

fiecare criză din zonă în scopul obţinerii celui mai mare avantaj – aceasta a

însemnat câteodată susţinerea schimbărilor revoluţionare, dar de cele mai

multe ori a status quo-ului. Când marile puteri au făcut compromisuri în

crizele create în Balcani au acţionat apreciind importanţa tactică a

stabilităţii deoarece rezultatele şi riscurile războiului erau mult prea greu de

previzionat. Statele, de asemenea au făcut compromisuri pentru a-şi păstra

poziţia de membri ai Concertului Europei, conceptul legal sub care acestea

îşi arogau dreptul de a rezolva problemele de pace şi război. Politicile

concepute pentru a răspunde acestor motivaţii au eşuat de cele mai multe

ori în a rezolva cauzele locale reale ale repetatelor crize din Balcani în acea

perioadă.

Apariţia Rusiei pe scena mondială coincide cu apariţia problemei

estice ca punct de interes în politica internaţională. După încheierea

tratatului de la Kuchuk Kainarji în 1774 cu Imperiul Otoman, Rusia a

dobândit acces la ţărmul nordic al Mării Negre; mai mult, Rusia a primit

dreptul de a interveni în favoarea creştinilor ortodocşi din Imperiul

Otoman, cu drepturi speciale în Moldova şi Ţara Românească; şi dreptul de

a face comerţ cu Imperiul Otoman. Majoritatea politicilor ulterioare ale

Rusiei au exploatat aceste ultime două concesii. Unul dintre scopurile

politicii în Balcani a Rusiei era menţinerea şi expansiunea drepturilor de

navigaţie din Marea Neagră în Marea Mediterană. Un alt scop, derivat din

acesta, era posesia strâmtorii Dardanele şi a Istanbulului, fapt care ar fi

asigurat accesul în Marea Mediterană şi ar fi făcut nenecesară continuarea

menţinerii statelor clientelare din Balcani. Totuşi acest punct presupunea

împărţirea posesiunilor turceşti în Balcani, fapt considerat inacceptabil de

către celelalte mari puteri.

Până în 1907, când s-au aliat împotriva Germaniei, Marea Britanie a

fost cel mai puternic rival al Rusiei în Balcani. Interesele britanice au

determinat un sprijin intermitent pentru Imperiul Otoman. Dată fiind

poziţia Marii Britanii, ca cel mai industrializat stat european la începutul

anilor 1800, interesele economice primau; Marea Britanie trebuia să-şi


33

asigure rute sigure de navigaţie către India, iar acestea treceau prin zone

controlate de Imperiul Otoman. Turcii erau prea slabi pentru a reprezenta o

ameninţare, drept pentru care politica britanică viza reducerea influenţei

Franţei şi mai târziu a Rusiei şi a Germaniei asupra Turciei. În 1878, Marea

Britanie a dobândit controlul asupra Ciprului şi în 1883 a ocupat Egiptul,

astfel încât interesul său de a interveni în Balcani a scăzut, dar a continuat

să urmărească politica Greciei şi privilegiile Rusiei asupra strâmtorilor.

Franţa avea şi ea interese politice şi economice în zona Balcanilor.

În timpul războaielor napoleoniene, Franţa a fost cea mai mare ameninţare

la adresa ocupaţiei otomane. În secolul al XIX-lea interesele economice au

primat faţă de cele politice: Marsilia, cel mai mare port francez, depindea

foarte mult de comerţul din estul Mediteranei controlat de turci. În timpul

lui Napoleon III, Franţa a urmat o politică de susţinere a naţionaliştilor din

Balcani împotriva Imperiului Otoman.

După 1699, Austria a încetat să fie o ameninţare la adresa

Imperiului Otoman; locul său în acest sens a fost preluat de Rusia. Dar

Austria a continuat să aibă interese în zona Balcanilor, adiacentă Ungariei;

Viena nu dorea înlocuirea unui vecin slab – Imperiul Otoman – cu o

potenţial puternică Rusie sau cu statele cliente acesteia, Serbia sau

Bulgaria. Dinastia Habsburgică, conducând un imperiu multietnic nu ar fi

dorit să creeze un precedent prin dezmembrarea unui alt imperiu

multietnic – cel otoman; fiind prea slabă pentru a absorbi Balcanii, Austria

a preferat să susţină Turcia. Austria a văzut, în special Balcanii de vest, ca o

resursă economică şi o potenţială piaţă de desfacere. Controlul coastelor

vestice era cheia pentru comerţul Austriei în Marea Adriatică, drept pentru

care nu şi-ar fi permis ca zona să intre sub controlul unei mari puteri ostile

sau a unei naţiuni balcanice în creştere. După înfrângerea din 1866 a fost

clar că Germania va fi liderul Europei Centrale, astfel încât Europa Centrală

şi de Est rămânea singura zonă în care Austria îşi putea exercita puterea. De

asemenea, după formarea Austro-Ungariei, anexarea zonelor slavice sau

româneşti a devenit neatractivă, deoarece maghiarii abia depăşeau 50% din

populaţia Ungariei şi nu ar fi dorit să devină o minoritate. Din motive

strategice, Austro-Ungaria a ocupat şi administrat Bosnia-Herţegovina

după 1878, dar au trecut treizeci de ani până la anexarea legală a provinciei.

După succesul în războaiele din 1859 şi 1866 împotriva Austriei,

regatul Piemontului a unit peninsula italiană şi Italia a căutat să devină o

nouă mare putere. Deşi a devenit membră a Concertului Europei, Italia a


34

rămas în urma celorlalte puteri în termeni militari şi economici; astfel îşi

putea exercita influenţa numai asupra slăbitului Imperiu Otoman. Italia a

privit Balcanii de vest şi, în special Albania, ca zona sa naturală de

influenţă; a intrat, în acest fel, în conflict cu Austria încercând să preia

întreaga coastă a Dalmaţiei, justificându-se prin larga minoritate italiană

care trăia acolo. În acelaşi timp, devine şi rivalul Serbiei, Muntenegrului şi

Greciei care, urmăreau obţinerea controlului asupra coastei Adriaticii.

Germania era o nou venită între marile puteri. Datorită puterii sale

militare şi economice mai mari, Germania avea însă o influenţă mai

puternică decât Italia, dar nu şi interese directe în Balcani. După 1866

Austro-Ungaria a devenit principalul aliat al Germaniei şi în acest sens

Germania a sprijinit interesele Austriei în Balcani. În acelaşi timp Rusia

ţaristă a intrat într-un parteneriat cu Franţa republicană. Politica germană

în Balcani era un mix de sprijin pentru Austria şi investiţii economice şi

militare în Turcia, care au făcut din Germania un rival pentru Rusia şi mai

apoi pentru Marea Britanie.

Imperiul Otoman era cel mai slab dintre marile puteri. Politica sa în

Balcani era simplă: prevenirea pierderii de teritorii, deşi erau cazuri în care

a trebuit să se mulţumească cu un control nominal, ca în cazul Serbiei şi

României. Rusia era cea mai mare ameninţare la adresa sa, Imperiul

Otoman cooperând cu celelalte mari puteri, dar nu într-atât încât să intre

prea mult sub influenţa vreuneia dintre ele. Până în 1870, Marea Britanie a

protejat de cele mai multe ori Imperiul, dar după 1878 Germania a

înlocuit-o ca sponsor economic şi militar.

Rezolvarea diplomatică a problemei estice a fost gestionată de sus în

jos, de către actori care au ignorat şi sfidat interesele populaţiilor locale şi

implicaţiile sociale ale schimbărilor pe care le introduceau. Astfel, politica

marilor puteri în Balcani a eşuat deoarece nu a luat în considerare forţele

importante care operau de jos în sus. Schimbarea economică şi socială,

rivalitatea internaţională şi problemele rămase nerezolvate s-au combinat

pentru a perturba Balcanii. Nici statele locale, nici marile puteri nu au putut

controla situaţia, rezultatul fiind o succesiune de crize cu consecinţe

semnificative pentru întreaga Europă.

Evenimentele din 1914-1918 au reprezentat continuarea unor

tendinţe, unele dintre ele pe termen lung, altele recente, determinate de

războaiele balcanice. Primul Război Mondial şi înţelegerile de după război

au avut un impact enorm asupra popoarelor din Balcani. În termeni sociali


35

şi economici, pierderile din timpul războiului şi retrasarea radicală a

graniţelor naţionale de după acesta a determinat dislocări care au creat

probleme pe termen lung. În termeni politici, războaiele balcanice şi Primul

Război Mondial au încheiat procesul de înlocuire a vechilor imperii

dinastice multietnice cu state naţionale mai mici. Combinat cu imensul cost

al războiului, în noul cadru politic al regiunii au apărut două noi idei:

comunismul sovietic, care după 1917 a înlocuit cel mai reacţionar regim al

Europei de Est cu un stat radical; şi autodeterminarea naţională.

Victoria aliaţilor în 1918 a însemnat victoria modelelor sociale

anglo-americane şi vest-europene. Statele succesoare de după război în

Europa Centrală şi de Est au adoptat sistemul parlamentar, capitalismul şi

statul naţiune, în aşteptarea prosperităţii şi stabilităţii pe care acestea aveau

să le aducă. De fapt introducerea tuturor acestor concepte în Europa de Est

s-a confruntat cu probleme. Etnicitatea, rivalitatea naţionalistă şi

exprimarea lor politică a continuat să caracterizeze Balcanii. Ideea

autodeterminării naţionale nu a putut crea după 1918 graniţe care să

servească nevoilor tuturor grupurilor etnice. Minorităţile etnice au rămas o

problemă nerezolvabilă în perioada interbelică, în parte deoarece ideile

americane şi vest-europene despre statele naţionale omogene etnic nu erau

potrivite situaţiei din Balcani. Discrepanţa dintre realitate şi presupuneri a

fost suficient de mare pentru a submina şi eforturile de imitare a guvernării

parlamentare de tip vestic şi a economiei capitaliste. Pe măsură ce

elementele influente din societăţile din Balcani au devenit tot mai

intolerante faţă de ideologiile moderate (la bază neexistând o tradiţie

democrată) a avut loc o trecere a spectrului politic către dreapta.

Regimurile autoritare care au venit la putere nu au reuşit să rezolve mai

bine problemele minorităţilor naţionale şi cele economice, dar acest lucru

nu a fost evident pe termen scurt.

Problemele economice şi sociale au determinat în mare măsură

evenimentele politice. Acestea s-au datorat:

distrugerilor şi pierderilor din timpul războiului, care au afectat

foarte mult economiile statelor din Balcani; Balcanii au fost în mare

măsură teatrul de război, iar pierderile de vieţi dintre civili au fost

mai mari decât în vestul Europei; resursele economice au fost

distruse;

centralizarea economiilor din timpul războiului a cultivat structuri

birocratice care au intervenit în funcţionarea forţelor pieţei;


36

acest tip de economie de comandă a subminat noile drepturi civile şi

politice câştigate, care au erodat încrederea în administraţia de stat;

victoria a dus la dislocări economice, când câştigătorii au trebuit să

asimileze noi provincii şi milioane de noi cetăţeni; noile graniţe au

distorsionat sistemele de transport şi cele comerciale;

războiul a dus la niveluri foarte mari ale inflaţiei ce a redus

încrederea în economiile postbelice din Balcani, iar împrumuturile

au dublat sau triplat datoriile statelor;

sacrificiile ţăranilor în timpul războiului şi interesele politice au

determinat noile regimuri să introducă reforme agrare, rezultatul

obişnuit fiind reducerea productivităţii agricole. În perioada

interbelică populaţia Balcanilor a crescut datorită reducerii ratei

mortalităţii infantile şi noilor restricţii americane împotriva

imigrării; industria era prea puţin dezvoltată pentru a prelua

surplusul de forţă de muncă;

deşi industria a cunoscut o relativă dezvoltare, în mare parte aceasta

a fost în industria uşoară (alimentară şi textilă), veniturile aduse

fiind mici;

criza economică din 1929 a înrăutăţit lucrurile; în timp ce statele au

încercat să protejeze industriile naţionale, taxele şi preţurile mai

mari au redus cererea externă pentru exporturile agricole ale

statelor din Balcani.

Banii împrumutaţi în anii 1920 au fost în mare parte cheltuiţi pe

armament şi refacerea clădirilor guvernamentale; după război, Germania

nazistă a fost marele câştigător - când statele balcanice au trebuit să-şi

ramburseze împrumuturile contractate, dar veniturile pe care le aveau erau

insuficiente (Germania a cumpărat produse agricole la un preţ atractiv în

schimbul deschiderii pieţelor acestor state pentru bunurile sale industriale).

Asemenea aranjamente au transformat statele balcanice în colonii

economice, şi mai departe în sateliţi ai Germaniei în cel de-al Doilea Război

Mondial.

Ţările din Balcani s-au confruntat cu cea mai mare provocare în

timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernele au trebuit să facă

alegeri privind modul în care răspundeau nazismului german şi

comunismului sovietic. În cele mai multe cazuri, nu au avut la dispoziţie

variante avantajoase. Cel de-al Doilea Război Mondial a produs distrugeri şi

dislocări mai mari decât primul. Natura războiului, nemaiîntâlnita forţă


37

militară desfăşurată de germani, aliaţi şi ruşi a făcut imposibil pentru

statele balcanice să acţioneze urmărindu-şi propriile interese. Instituţiile

naţionale construite în secolul anterior au fost distruse pe măsură ce

necesităţile războiului au transformat regimurile locale în sateliţi ai marilor

puteri. Istoricii văd tranziţia de la Germania hitleristă la Rusia sovietică mai

puţin semnificativă decât pierderea fundamentală a independenţei statelor

odată cu intervenţia lui Hitler şi continuată cu cea a lui Stalin. În planurile

post război ale aliaţilor – Churchill, Roosevelt şi Stalin – referirile la Balcani

au fost puţine. Churchill şi Stalin au căzut de acord să împartă Balcanii în

sfere de influenţă în timpul războiului; astfel Grecia şi Iugoslavia intrau

predominant în sfera britanică, iar România şi Bulgaria în cea sovietică.

Churchill intenţiona ca acest aranjament să fie abandonat la sfârşitul

războiului. În 1943 cei trei mari aliaţi au făcut planuri pentru coordonarea

unui sistem de securitate postbelic şi au căzut de acord cu instalarea de

regimuri democratice în statele învinse. Dar prin termenul de "democratic"

puterile vestice înţelegeau regimuri parlamentare după modelul celor din

vest, protejate de Naţiunile Unite. Stalin, de cealaltă parte, a interpretat

termenul ca "antifascist" şi a apreciat că securitatea sovietică necesita

aprobarea Rusiei pentru guvernele postbelice din Europa de Est. La

Potsdam, în 1945, deciziile privind Balcanii au fost amânate pentru o

conferinţă de pace dedicată problemelor din zonă, care însă nu a mai avut

loc, fiind una din victimele tensiunilor războiului rece. Astfel deciziile

ulterioare privind Balcanii s-au luat mai degrabă pe baza situaţiei

operaţionale imediate decât a unor planuri strategice pe termen lung.

Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial comunismul în Balcani a

fost slab şi ineficient. Ideologia marxistă nu era potrivită pentru condiţiile

de aici: discuţiile despre proletariatul industrial nu aveau sens în ţări cu

industrii puţin dezvoltate; şi analiza claselor sociale era departe de realitate,

revoluţionarii de aici gândind în termenii scopurilor naţional-etnice. A fost

nevoie de haosul războiului pentru a răsturna instituţiile tradiţionale anti-

stânga precum şi de ocupaţia armatei roşii de după război (în Ungaria,

România şi Bulgaria) şi puterea grupurilor locale comuniste care luptaseră

împotriva fasciştilor în timpul războiului (în Iugoslavia şi Albania) pentru

instalarea la putere a regimurilor comuniste. Comuniştilor, care au

supravieţuit deceniilor de raiduri ale poliţiei, trădărilor şi epurărilor făcute

de propriul partid, le-a fost inoculat un comportament de izolare şi

secretomanie, loialitate faţă de un mic grup de tovarăşi şi disponibilitate în


38

îndeplinirea ordinelor, fără să solicite un rol în luarea deciziilor. În loc de

dobândirea de abilităţi administrative, au devenit maeştri în propagandă şi

infiltrarea în alte organizaţii; politica coaliţiilor, construirea consensului,

creativitatea, flexibilitatea şi experienţa practică economică şi

administrativă le lipsea. Odată cu venirea comuniştilor la putere statele

balcanice au urmat tiparul sovietic: naţionalizarea marilor întreprinderi,

planuri cincinale care direcţionau investiţiile şi producţia, accentul pe

dezvoltarea industriei grele şi colectivizarea agriculturii. Tendinţele

precomuniste au pavat de multe ori drumul în aceste direcţii.

Până în 1948 graniţele războiului rece în Balcani au fost trasate;

Grecia era solid ancorată în vest şi a aderat la NATO în 1952, împreună cu

Turcia; Iugoslavia era comunistă, dar rezista controlului Rusiei; la fel şi

Albania datorită poziţiei sale geografice retrase (în 1961 albanezii se

desprind formal de URSS şi se aliază cu China comunistă); comunişti locali

conduc Ungaria, România şi Bulgaria, sprijiniţi de trupele ruseşti. În 1947

statele Europei de Vest, Grecia şi Turcia au acceptat ajutorul economic

american prin Planul Marshall; SUA au creat NATO în 1949. URSS au

format CAER în 1949 şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia în 1955 –

toate statele balcanice erau membre cu excepţia Greciei, Turciei şi a

Iugoslaviei, în timp ce Albania a încetat să fie un membru activ.

Problema Balcanică pentru ruşi s-a redus la sintagma "drumuri

naţionale către comunism": Rusia a ajutat partidele comuniste locale să

câştige puterea în anii 1940, le-a menţinut la putere prin Doctrina Brejnev

în anii 1960, dar nu a putut elimina impactul intereselor naţionale locale.

Nemulţumirile economice ale populaţiilor au jucat un rol vizibil în

revoluţiile din 1989, dar alte probleme mai mult politice decât economice

au fost la fel de importante. Schimbarea economică prin ea însăşi nu a dus

la turbulenţele din anii 1980; diferenţele dintre sistemele politice din

Balcani rareori par să se traducă în diferenţe socio-economice puternic

contrastante între statele învecinate, cel puţin pe termen scurt.

Explicaţiile declanşării revoluţiilor din 1989 sunt interconectate şi

pot fi tratate ca fiind patru etape ale unui proces mai îndelungat:

colapsul determinat de eşecul economic: în anii 1970 statele

comuniste au urmat strategii de dezvoltare cu grad ridicat de risc,

bazându-se pe împrumuturi străine. Creşterea preţurilor petrolului

în 1973 şi 1979 a dus la incapacitatea statelor comuniste de a-şi plăti


39

datoriile, fapt care a determinat pierderea accesului la creditul

extern şi probleme economice interne pe care nu le-au putut rezolva.

colapsul determinat de cursa înarmărilor: economia sovietică a fost

falimentată de lipsirea economiei de resursele prea mari ce au fost

redirecţionate către investiţii militare.

colapsul datorat politicii de perestroika: fără această deschidere

către schimbare a URSS schimbarea revoluţionară în Europa de Est

ar fi fost imposibilă. Odată ce a fost clar că sovieticii nu vor interveni

în afacerile vecinilor lor, statele Europei de Est şi-au putut aborda

problemele locale după propriile nevoi.

colapsul determinat de apariţia alternativelor la comunism: această

perspectivă relevă evoluţiile diferite din statele estice, astfel că ea

poate explica şi motivele pentru care revoluţiile au avut desfăşurări

şi rezultate atât de diferite. În Polonia şi Cehoslovacia alternativele

includeau mişcări ale societăţii civile create de lideri locali ce s-au

opus autoritarismului la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor

1980; în acelaşi timp în state precum fosta Iugoslavie cele mai de

succes alternative erau reprezentate de figuri naţionaliste, care au

adus în prim-plan vechile teme politice balcanice.

Violenţa pe scară largă a definit revoluţiile din România şi

Iugoslavia; pluralismul şi toleranţa nefiind prea răspândite conflictele

etnice au declanşat răspunsuri violente, mai ales în fosta Iugoslavie.

În Iugoslavia rezultatul din 1989 nu a fost apariţia unor regimuri

progresiste orientate spre reformă, dar a revenirii regimurilor (deseori

conduse de foşti comunişti) ce au urmărit obiective tradiţionalist-

naţionaliste. Tensiunile s-au constituit treptat înainte de 1989. Vechile

probleme precum federalismul statelor slavilor sudici (susţinut de Croaţia,

în opoziţie cu tendinţele centraliste ale Serbiei) nu au fost rezolvate nici în

Iugoslavia socialistă, după cum nu fuseseră rezolvate nici în Iugoslavia

regală, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial; existau tensiuni între

nord şi sud determinate de factori economici şi culturali, iar economia pe

ansamblu era stagnantă. Moartea lui Tito în 1980 a însemnat dispariţia de

la putere a generaţiei de comunişti ce fuseseră uniţi în timpul partizanatului

împotriva fasciştilor şi care credeau în beneficiile unui stat socialist unit

faţă de rivalitatea etnică şi regională. După 1980 s-a deschis drumul

diferitelor forme de alternative politice şi economice.


40

Aranjamentele constituţionale ale ţării au fost, de asemenea, un

factor de instabilitate: Iugoslavia după 1945 era formată din şase republici

(Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru)

între care existau relaţii federale, la care se adăugau două regiuni autonome

în Serbia, fiecare dintre ele gândite pentru a asigura drepturile minorităţilor

(albanezi în Kosovo şi unguri în Voievodina).

Eforturile de a răspunde atât intereselor federale, cât şi regionale,

prin schimbările constituţionale, au avut efecte negative. Printr-o serie de

amendamente constituţionale, în 1974, cele şase republici şi două regiuni

autonome au dobândit importante puteri de veto legislative. Tito a instituit

un sistem prin care preşedinţia federaţiei aparţinea prin rotaţie

reprezentanţilor fiecărei regiuni. Aceşti paşi au avut ca efect dobândirea

unei puternice autorităţi politice de către figuri politice regionale şi slăbirea

centrului sistemului federal. Rezultatele conflictelor interetnice care au

urmat nu sunt stabile nici la mai mult de un deceniu de la declanşare.

Orientarea ţărilor balcanice către zona euro-atlantică a crescut

începând cu anii 1990. Politica Uniunii Europene privind Europa de Sud-

Est vizează două strategii – aderarea (Grecia a devenit membră a Uniunii

Europene în 1981, Slovenia, Ungaria şi Cipru în 2004, iar România şi

Bugaria au devenit membre în 2007; negocierile de aderare au început cu

Croaţia în 2005; FRY a Macedoniei dobândeşte în decembrie 2005 statutul

de stat candidat; de asemenea, în octombrie 2005 au început negocierile de

aderare a Turciei) şi Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA) derulat cu

Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei şi Serbia şi Muntenegru în scopul pregătirii pentru o eventuală

aderare la Uniunea Europeană. De asemenea, Ungaria a devenit membră

NATO în 1999, iar Bulgaria, România şi Slovenia în 2004. PSA este un

element cheie, strategic şi politic, al angajării pe termen lung a UE în zonă,

legat în mod explicit de posibilitatea aderării; ajustat în funcţie de nivelul de

dezvoltare al fiecărei ţări, permiţându-le acestora să-şi urmeze propriul

ritm, dar încurajând cooperarea regională. Este un parteneriat progresiv în

care Uniunea oferă un mix de concesii economice, asistenţă financiară şi

relaţii contractuale prin intermediul Acordurilor de Asociere şi Stabilizare

(stabilite la summit-ul UE-statele balcanice de la Zagreb în 2000). La

Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 a fost adoptată "Agenda

pentru Balcanii de Vest", care include o extindere a Acordurilor de Asociere

şi Stabilizare prin noile Parteneriate de Integrare Europeană. Acestea sunt


41

inspirate din procesul de preaderare şi adaptate nevoilor fiecărei ţări şi

stabilesc priorităţi şi obligaţii de îndeplinit; asistenţa financiară din partea

Uniunii fiind direcţionată către priorităţile stabilite în parteneriate. De

asemenea, este activ Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare care face

referire la ţările candidate (Croaţia, FRY a Macedoniei şi Turcia) şi

potenţiale candidate (Albania, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru).

Nu există o identitate balcanică clară; Balcanii au fost definiţi de

către Europa Vestică ca fiind "alţii", o zonă tulbure, de o diversitate

dezarmantă, cu o economie rămasă în urmă, în care a avut şi are interese

economice şi geopolitice şi care de cele mai multe ori i-a răsturnat

planurile. Dar pentru populaţiile din zonă definitorii au devenit

evenimentele politico-militare, precum: ocupaţiile otomană şi habsburgică,

formarea statelor naţionale în urma războaielor balcanice şi Primului

Război mondial, intrarea sub influenţa Germaniei naziste şi mai apoi a

Rusiei sovietice şi instalarea regimurilor comuniste, eforturile de aplicare a

modelelor sociale şi economice ale Europei de Vest, care de cele mai multe

ori au fost în mică măsură potrivite condiţiilor locale, determinând noi

tensiuni. Tratarea unitară a problemelor din Balcani, precum şi urmărirea

diferitelor interese locale ale marilor puteri nu au făcut decât să

destabilizeze zona şi să împiedice regimurile locale să-şi urmeze drumul

propriu. Implicarea Uniunii Europene după căderea regimurilor comuniste

şi încetarea războaielor din fosta Iugoslavie reprezintă o ancoră sigură în

îndelungatul proces de tranziţie şi refacere a zonei.

Organizaţii internaţionale în spaţiul Europei de Sud-Est

Europa de Sud-Est este o regiune care a cunoscut procese profunde

atât de integrare, cât şi de fragmentare politică. Probabil că niciun alt

exemplu mai concludent nu s-ar putea aduce pentru a exemplifica

fenomenul contemporan de restructurare care marchează sistemele de

guvernanţă pe plan naţional, regional şi global. Dacă destrămarea fostei

Iugoslavii este procesul care a marcat cel mai manifest regiunea în anii '90,

ţările din regiune evoluează încet dar sigur spre o integrare deplină în

spaţiul european.

Regiunea Europei de Sud-Est a fost, cel puţin din punctul de vedere

al istoriei contemporane, o regiune "periferică". Acest termen se referă mai

puţin la gradul de dezvoltare economică şi generală a unei societăţi (deşi


42

periferia are şi astfel de efecte), cât mai ales asupra faptului că marile

structuri politice nu au avut centru de putere în această regiune. Europa de

Sud-Est a fost aproape întotdeauna un "teren de luptă" pentru marile

imperii şi religii şi a fost, de asemenea, punctul de contact al marilor

structuri politice ale Europei centrale – în esenţă, Imperiul Habsburgic etc.

– cu Imperiile Europei Orientale şi Asiei: Imperiul ţarist şi Imperiul

Otoman.

Această regiune este locul unde catolicismul se întâlneşte cu

ortodoxismul, iar Islamul este nativ, în sensul că este religia unor

comunităţi locale şi nu a unora "implantate" (aşa cum este cazul Europei

Occidentale). Este singurul caz din Europa, iar Bosnia şi Herţegovina este

simbolul cel mai reprezentativ al acestei diversităţi.

Marile conflicte ale celui de-al Doilea Război Mondial ocolesc de

asemenea regiunea: presiunea sudică aliată asupra Germaniei înaintează

prin peninsula italică, iar înaintarea sovietică nu coboară în sud decât

accidental. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial marchează divizarea

zonei între influenţa american-occidentală (Grecia şi Turcia, care devin

state membre NATO) şi cea sovietică (Bulgaria şi România, care aderă la

Tratatul de la Varşovia).

Destrămarea Iugoslaviei şi conflictele care apar în republicile

secesioniste este poate evenimentul care a marcat cel mai puternic

regiunea. În primul rând, importanţa politică şi economică a Belgradului pe

plan regional şi internaţional cunoaşte un declin abrupt, genocidele din

Bosnia izolând practic acest stat din punct de vedere politic. În al doilea

rând, ţări precum România – şi poate Bulgaria – având în vedere spectrul

unui conflict intern de aceeaşi amplitudine, au luat o opţiune mult mai clară

către integrarea în NATO. Anii 1990 – 1991 nu au fost edificatori asupra

"traseului european" al acestor state. Conform Mariei Todorova, "Balcanii

au servit drept un loc de depozitare al caracteristicilor negative în antiteză

cu care s-a construit imaginea pozitivă şi auto-admiratoare a 'Europei' şi

'Vestului'."

NATO şi Parteneriatul pentru Pace

Bosnia şi Herţegovina reprezintă prima intervenţie oficială a

Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord în afara graniţelor ţărilor

membre, deşi un rol în spaţiul iugoslav a jucat încă din 1992 (menţinerea


43

embargo-ului de arme). Intervenţia militară în Bosnia (operaţiunea „Joint

Endeavour”) a demarat în 1995 sub numele de numele de IFOR

(„Implementation Force”, căpătând după un an numele de SFOR,

„Stabilization Force”, operaţiunea în ansamblul ei căpătând numele de

„Joint Guard”). În 2004, trupele NATO au fost înlocuite de către trupe

echivalente ale Uniunii Europene (sub titulatura de EUFOR), aflate pentru

prima oară în misiunea oficială. Interesant, organizaţia nord-atlantică a

recunoscut şi priveşte cu deschidere aspiraţia Bosniei de a deveni membru

cu drepturi depline.

Europa de Sud-Est în general şi Bosnia şi Herţegovina în special

sunt două câmpuri de acţiune care au revoluţionat modul de acţiune şi

gândirea strategică a NATO. De la o organizaţie concentrată pe „apărarea

colectivă” la o organizaţie orientată spre securitatea colectivă, de la

„apărarea teritorială” la „menţinerea păcii” şi procese de „nation building”.

După cum afirmă chiar o publicaţie oficială a organizaţiei, "dacă NATO a

avut în mod clar un impact enorm asupra Balcanilor, Balcanii au avut un

impact enorm asupra NATO. Desfăşurarea IFOR din decembrie 1995 a

reprezentat primul angajament militar al NATO pe uscat şi a contribuit

mult la remodelarea identităţii sale de după cel de-al Doilea Război

Mondial" [2].

Octombrie 2000 este momentul în care Slobodan Miloşevici pierde

alegerile democratice, relaţiile dintre Serbia şi Muntenegru şi comunitatea

euro-atlantică modificându-se radical. Schimbarea politică a fost atât de

radicală încât în iunie 2003 noul guvern aplică pentru statutul de membru

al Parteneriatului pentru Pace, programul oferit de către organizaţie

oricărui stat din lume interesat de a colabora şi desfăşura exerciţii comune.

Prezenţa NATO în zona Europei de Sud-Est precede prezenţa

Uniunii Europene. Turcia şi Grecia au aderat „la pachet” în Alianţă în 1952

pentru a preveni răspândirea comunismului în aceste ţări (şi accesul direct

al Tratatului de la Varşovia la Marea Mediterană) şi a preveni totodată

dezechilibrarea geopolitică a balanţei de putere dintre ele.

După primul val de lărgire al NATO din 1999 (Polonia, Ungaria,

Cehia), a urmat cel mai mare eveniment din istoria NATO, acceptarea în

2004 a 7 noi state membre (România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Estonia,

Lituania şi Letonia). În prezent (2006), 3 ţări din regiune au semnat

Planuri de acţiune pentru dobândirea statutului de membru (engl.

„Membership Action Plan”), acestea fiind Albania, Croaţia şi FYROM.


44

Este interesant de menţionat rolul major jucat de către Parteneriatul

pentru Pace (PpP) oferit de către NATO tuturor ţărilor care vizau aderarea

la organizaţie [3]. Creat în 1994, PpP a cunoscut 30 de ţări membre pe

diferite perioade, toate ţările din Europa de Sud-Est (cu excepţia Bosniei şi

Herţegovinei şi a Serbiei şi Muntenegrului, care şi-au exprimat însă intenţia

de a deveni şi ele membre) fiind la un moment dat în această calitate. PpP

nu a însemnat numai o dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre NATO şi

fiecare stat membru al parteneriatului, dar şi ocazia acestor state partenere

ca prin activităţi comune să perceapă existenţa unui spirit de cooperare.

Într-un anume sens, NATO este organizaţia politică şi militară care

a fost cea mai prezentă în această regiune după 1990, nicio altă organizaţie

neavând un asemenea grad de implicare. Pe lângă statele membre,

intervenţiile organizaţiei în Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo au permis, de

asemenea, şi unui mare număr de state partenere să exerseze noul tip de

conflict militar.

Următorul teatru de prezenţă a NATO pare a fi zona Mării Negre,

acolo unde deja există, din punctul de vedere al operaţiunilor navale,

BLACKSEAFOR, o forţă operaţională care reuneşte NATO şi toate ţările

riverane.

Rolul NATO, pe lângă intervenţia militară directă în regiune, s-a

dovedit a fi critic în cazul FYROM, acolo unde un acord negociat în 2001

sub auspiciile Alianţei a permis evitarea foarte probabilă a unui conflict

civil.

Uniunea Europeană

Integrarea zonei Europei de Sud-Est în spaţiul politic şi cultural

european a fost şi este încă un proces relativ lent şi anevoios. Primul factor

ar fi probabil provocările majore adresate în sfera securităţii şi a

dimensiunii militare care au confruntat regiunea, care a avut în anii 90 în

mod pregnant nevoie de capabilităţile NATO şi mai puţin de cele ale UE.

Uniunea Europeană a fost „prezentă” direct în regiune încă din 1981

prin aderarea Greciei şi în 2004 prin integrarea Ungariei şi Sloveniei.

Aderarea din 2007 a României şi Bulgariei se poate aprecia că va juca un rol

important, cel în care întreaga regiune va fi „înconjurată” de graniţele

Europei. Într-un anume sens, destinul statelor din regiune este inevitabil

cel de a se alătura marelui concert european. Deşi dimensiunea religioasă


45

nu a fost considerată aspectul determinant al apropierii faţă de Uniunea

Europeană, dezbaterea care se derulează în prezent în ţările membre ale

Uniunii Europene asupra compatibilităţii dintre Islam şi democraţie ridică

serioase dileme instituţiilor de la Bruxelles în negocierea cu cele două state.

În prezent (2006), Croaţia, Turcia şi FYROM sunt oficial ţări

candidate la Uniunea Europeană, Croaţia părând a avea cele mai mari şanse

de a se alătura rapid. Aderarea Turciei va fi întotdeauna un subiect sensibil

de ambele părţi, aspecte politice – alături de cele cultural-religioase –

precum clarificarea trecutului istoric, drepturile minorităţii kurde, dar şi

geopolitica având un rol major în această direcţie. Dacă Turcia ar deveni

stat membru al Uniunii Europene, noii vecini comunitari ar fi Iranul, Irakul

şi Siria. O astfel de vecinătate spune multe despre noile provocări la adresa

securităţii europene, care pot schimba radical greutatea preocupărilor

comunitare în materie de politică internaţională şi securitate.

Uniunea Europeană, odată cu Consiliul European de la Feira din

iunie 2000, califică Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia

(cu sau fără Kosovo) ca „ţări potenţial candidate”. Ele se află în situaţia de a

fi deja implicate în Procesul de stabilizare şi asociere, dar cu serioase teste

cărora trebuie să le facă faţă pentru a demonstra maturitatea instituţiilor şi

guvernanţei politice. Serbia este ultima ţară care s-a implicat în acest

proces, semnând Parteneriatul European doar în 2006. Satisfacerea

criteriilor de la Copenhaga cu privire la respectarea criteriilor politice,

economice şi instituţionale reprezintă principala provocare a acestor state,

angajamentul lor politic fiind exprimat prin Declaraţia de la Zagreb din

noiembrie 2000, precum şi cu ocazia Consiliului European de la Salonic din

iunie 2003 (Summit-ul UE-Balcani).

În anul 1999, Uniunea Europeană a demarat acest Proces de

Stabilizare şi Asociere prin care îşi propunea asistenţa ţărilor din regiune

(îndeosebi a celor din Balcanii de Vest) în procesul de integrare în Uniunea

Europeană. În cadrul acestui proces, toate ţările din regiune au beneficiat

de măsuri comerciale preferenţiale, scopul final fiind acela de a crea în final

o zonă de liber schimb cu Uniunea Europeană.

În anul 2000, Uniunea Europeană a înfiinţat Agenţia Europeană de

Reconstrucţie cu sediul la Salonic (Grecia) şi birouri în Priştina, Belgrad,

Podgoriţa şi Skopje. Această instituţie are responsabilitatea de a gestiona

programele de asistenţă ale Uniunii Europene către regiune.


46

Cel mai important program de asistenţă al Uniunii Europene pentru

zona Balcanilor este în prezent CARDS (engl. „Community Assistance for

Reconstruction, Development and Stabilization”), care a înlocuit mai

vechile programe PHARE şi OBNOVA (reconstruction). Dacă iniţial,

imediat în timpul şi după perioada conflictelor din spaţiul iugoslav,

obiectivul principal al CARDS era ajutorul umanitar, ulterior el a fost

reorientat către construcţie instituţională, de infrastructură şi de

armonizare a legislaţiei locale cu cea comunitară, similar tiparului PHARE

aplicat anterior ţărilor din Europa centrală (în prezent membre ale

Uniunii). În perioada 2000–2004, programul a primit finanţare în valoare

de 1,745 mld. euro, până în 2006 apreciindu-se a atinge per total o cifră de

4,650 mld. euro.

Întreaga regiune beneficiază de acorduri bilaterale de acordare de

preferinţe comerciale din partea Uniunii Europene. Se apreciază că 80% din

exporturile regionale către Uniunea Europeană sunt exceptate de plata

taxelor vamale, blocul economic european reprezentând pentru toate statele

din regiune cel mai important partener comercial.

Agenda adoptată la Salonic în iunie 2003 restructurează relaţiile

dintre ţările din regiune şi Uniunea Europeană prin lansarea aşa-numitelor

Parteneriate europene între cele două părţi, parteneriate care surprind

priorităţile pe termen scurt şi mediu pe care ţările din regiune ar trebui să

se concentreze. În martie 2004, aceste parteneriate sunt aprobate de către

Comisia Europeană. În noiembrie 2004, acorduri-cadru sunt semnate între

Uniunea Europeană şi Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, FYROM şi

Serbia şi Muntenegru.

Interesul economic major al Uniunii Europene, alături de cel politic

de stabilizare politică şi de securitate şi democratizare a regiunii, constă

îndeosebi în dimensiunea sa energetică. Zona Europei de Sud-Est constituie

o zonă de tranzit obligatorie pentru resursele energetice ale zonei caspice,

care nu interferează cu rutele central-nordice controlate de către Federaţia

Rusă. În condiţiile creşterii dependenţei Uniunii Europene în ansamblul

său faţă de energia importată, precum şi a necesităţii majore de a diversifica

sursele de aprovizionare (Federaţia Rusă şi statele arabe, îndeosebi cele din

Nordul Africii), regiunea Europei de Sud-Est va avea o contribuţie majoră la

atingerea acestui obiectiv [4].


47

Pactul de Stabilitate

O altă formă de cooperare dintre Uniunea Europeană şi ţările din

regiune a fost Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Lansat în

iunie 1999 la iniţiativa UE, acest for reuneşte ţările din regiune cu ţările

membre ale Uniunii Europene, cu Comisia Europeană, cu Federaţia Rusă,

Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia şi diferite instituţii financiare şi

organizaţii internaţionale. Partenerii participanţi în Pactul de Stabilitate

sunt:

- ţările din zonă: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,

Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Fosta Republică Yugoslavă a

Macedoniei (FYROM);

- ţările membre ale Uniunii Europene şi Comisia Europeană;

- alte ţări: Canada, Japonia, Norvegia, Federaţia Rusă, Elveţia, Turcia şi

SUA;

- organizaţii internaţionale: Naţiunile Unite, OSCE; Consiliul Europei,

NATO, OCDE;

- instituţiile financiare internaţionale: Banca Mondială, Fondul Monetar

Internaţional, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca

Europeană de Investiţii, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

Obiectivul fundamental al Pactului este cel politic, respectiv

consolidarea stabilităţii politice şi a eliminării riscului conflictual din

regiune. Activitatea Pactului este organizată în jurul unei „Mese regionale”,

prezidată de către Coordonatorul Special al Pactului, cu trei Submese

specializate pe:

- democratizare şi drepturile omului;

- reconstrucţie, cooperare şi dezvoltare economică;

- securitate.

Pactul de stabilitate este o iniţiativă politică, care îşi propune să

încurajeze şi să sprijine financiar cooperarea dintre statele din această

regiune, precum şi să susţină eforturile lor în direcţia integrării în Uniunea

Europeană. Pactul nu implementează proiectele care au fost plasate sub

auspiciile sale, ci coordonează şi facilitează implementarea acestora.

Prin două conferinţe regionale, Pactul de Stabilitate a reuşit să

atragă (deşi nu este un mecanism dedicat acestui scop) proiecte de o

valoare totală de 5,4 miliarde euro. Proiectele susţinute de către Pactul de


48

Stabilitate sunt cele care implică 2 sau 3 state din regiune, favorizând astfel

cooperarea transfrontalieră dintre ţările din regiune.

Unul dintre obiectivele Pactului de Stabilitate a fost şi cel de a

încuraja apariţiei unei zone de liber schimb la nivelul regiunii. Deşi până la

sfârşitul anului 2005, această iniţiativă se concretizase în semnarea a 31 de

acorduri de comerţ liber între statele din regiune, apariţia unei zone de liber

schimb era încă negociată politic.

Din punctul de vedere al comerţului internaţional, este interesant de

remarcat evoluţia mult mai cunoscutei CEFTA, zonei de liber schimb din

Europa Centrală. Această din urmă organizaţie, demarată în 1992 de către

ţările Grupului de la Vişegrad (Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria) şi extinsă

ulterior prin aderarea Sloveniei (1 ianuarie 1996), României (1 iulie 1997),

Bulgariei (1 ianuarie 1999) şi Croaţiei (1 ianuarie 2003) a ajuns ca, după

aderarea din 2004 la Uniunea Europeană a cinci dintre membrii săi, să îşi

deplaseze acoperirea geografică către sud-est [5]. Ultimul stat membru al

CEFTA este Macedonia, care a aderat în 2006. Prin Summit-ul prim

miniştrilor din Europa de sud-est de la Bucureşti, de pe 6 aprilie 2006, s-a

pus problema negocierii aderării în bloc a Albaniei, Bosniei şi Herţegovinei,

Moldovei, Serbiei şi Muntenegrului.

Iniţiativele cele mai de succes ale Pactului de Stabilitate sunt astfel

crearea unei zone de liber schimb (care se va concretiza prin lărgirea

CEFTA) şi dezvoltarea pieţei regionale a energiei, care deja a fost integrată

în cadrul Pieţei Energetice Unice a Uniunii Europene.

Iniţiativa de cooperare în sud-estul Europei (SECI)

Iniţiativa de cooperare în sud-estul Europei este un proiect

internaţional demarat în 1996 la iniţiativa SUA. SECI este un for care

reuneşte decidenţi politici pentru a discuta probleme economice şi de

mediu. Comitetul Agendei SECI este un organ care reuneşte coordonatorii

SECI naţionali din statele membre care sunt oficiali publici. Coordonatorul

SECI facilitează crearea de proiecte comune care, de cele mai multe ori, iau

naştere din recomandările făcute de către Comisia economică pentru

Europa a Naţiunilor Unite. Ar fi, de asemenea, de menţionat cooperarea

strânsă dintre SECI şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în

Europa, care a sprijinit material şi logistic această organizaţie.


49

Statele participante la SECI sunt Albania, Bosnia şi Herţegovina,

Bulgaria, FYROM, Ungaria, Moldova, România, Turcia, Croaţia, Slovenia şi

Serbia şi Muntenegru.

În cadrul proiectelor SECI, ar fi de amintit rolul critic jucat de către

România în promovarea Centrului SECI pentru combaterea criminalităţii

transfrontaliere care are sediul la Bucureşti. Încercând a fi un omolog al

Interpolului la nivel regional, centrul încearcă să adopte o abordare

regională la nivelul principalelor riscuri „soft” la nivel securităţii naţionale,

precum traficul de droguri, spălarea de bani ş.a.m.d. Ceea ce este de

remarcat în privinţa acestui centru este dimensiunea sa operativă, care

depăşeşte nivelul cooperării politice în statele participante.

Cooperarea Economică la Marea Neagră

Cooperarea economică la Marea Neagră (CEMN) pare a fi, după cum

apreciază ambasadorul român Nicolae Iacobescu, o organizaţie regională

încrucişată: „atenţia operaţională este către o regiune, dar membrii provin

din regiuni diferite” [6]. Pe lângă cele 6 state membre care sunt riverane

Mării Negre, se adaugă şi alte 6 state care nu sunt riverane, relevantă fiind

şi prezenţa Azerbaidjanului. Demarată în 1992, cooperarea dintre statele

membre a fost pe deplin instituţionalizată în 1999, când CEMN devine o

organizaţie internaţională cu propria identitate legală.

Trebuie menţionate şi organismele afiliate ale CEMN, care sunt:

- Adunarea parlamentară a statelor CEMN (PABSEC);

- Consiliul de afaceri CEMN;

- Banca de comerţ şi dezvoltare a Mării Negre (BSTDB);

- Centrul internaţional de studii ale Mării Negre;

- Centrul de coordonare CEMN pentru schimbul de date statistice şi

informaţii economice.

Trebuie subliniat încă din start că poate cea mai mare provocare a

organizaţiei constă chiar în obiectivele pe care şi le-a propus. CEMN îşi

propune încurajarea investiţiilor străine în zonă, a comerţului intra-

regional, a stabilirii unei burse regionale de capital, precum şi obiective

sectoriale în transporturi, telecomunicaţii, turism sau orizontale, precum

protecţia mediului, tehnologie, întreprinderi mici şi mijlocii. Nu în ultimul

rând, o abordare în comun a dimensiunii „soft” a securităţii a fost vizată de


50

către statele membre, dimensiune care constă în combaterea traficului de

droguri, de arme mici, corupţie, spălarea banilor, ca şi a terorismului.

Din cei 12 membri ai CEMN, doar 6 sunt riverani. Din cei 12 membri

ai CEMN, 6 sunt din peninsula balcanică (Albania, Bulgaria, Grecia,

România, Serbia şi Turcia). Într-un anume sens, CEMN este o organizaţie la

fel de concentrată pe problematica Mării Negre cât ar trebui să fie

concentrată pe problemele comune ale Balcanilor. Eficienţa acestei

organizaţii a fost de multe ori pusă la îndoială. Ambasadorul Iacobescu a

concluzionat relativ la activitatea CEMN:

- „o lipsă de determinare şi un angajament insuficient” din partea statelor

membre de a implementa „nenumăratele rezoluţii, decizii şi recomandări”

adoptate de către Consiliul de Miniştri al CEMN sau de către alte instanţe

ale organizaţiei. „Aceste dispoziţii formează acum o arhivă imensă şi,

presupun, fără nici o utilizare în măsura în care unele documente, dacă nu

ignorate complet, ar fost cel mai probabil uitate imediat după adoptarea lor.

Este o realitate tristă că statele membre au în mod frecvent interese

concurente şi chiar conflictuale”.

- lipsa proiectelor „ambiţioase, dar realiste” în domenii semnificative;

- „reticenţa continuă a Uniunii Europene, şi în mod specific a Comisiei

Europene, de a stabili o relaţie de cooperare eficientă şi un parteneriat activ

cu CEMN”.

Cel mai important eşec al acestei organizaţii a fost cel de a dezvolta o

politică comună într-una dintre cele mai importante provocări ale regiunii

şi anume transportul energiei caspice. Dacă, din punct de vedere economic,

este ceva care contează în această regiune şi constituie o preocupare

comună statelor riverane este tocmai această dimensiune energetică.

Alte organizaţii

Pe lângă organizaţiile amintite, mai există şi altele cu un rol şi o

vizibilitate mai redusă. Ar fi de amintit Procesul de Cooperare din Europa

de Sud-Est (SEECP), precum şi Iniţiativa Central Europeană (CEI).

Procesul de cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP) a fost şi este

o structură regională neinstituţionalizată lansată de către Bulgaria în 1996

pentru a permite manifestarea noilor state fost-iugoslave la nivelul relaţiilor

internaţionale. Statele fondatoare sunt Albania, Bulgaria, Grecia,

Macedonia, România, Serbia, Muntenegru şi Turcia, pentru ca în 2001 să


51

adere Bosnia şi Herţegovina, în 2004 Croaţia, iar în 2006 Moldova.

Documentul de bază îl reprezintă Carta relaţiilor de bună vecinătate,

stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est. Pe lângă

contribuţia sa – organizatorică – la apariţia pieţei regionale a electricităţii,

trebuie menţionat şi acordul din 2006 cu privire la înfiinţarea unei reţele

regionale de cale ferată.

Iniţiativa central europeană (CEI) a apărut încă din 1989 cu ocazia

întâlnirii dintre premierii şi miniştrii de externe ai Italiei, Austriei, Ungariei

şi Iugoslaviei. Numărând în prezent 17 state membre (7 membre UE,

3 membre CEFTA – România, Bulgaria şi Croaţia, 4 din fosta Iugoslavie şi

3 din CSI – Belarus, Ucraina şi Moldova), organizaţia şi-a pierdut mult din

relevanţa iniţială, când reprezenta dialogul dintre un stat membru al CEE

(Italia), două state neutre (Austria şi Iugoslavia) şi un stat membru al

Blocului estic (Ungaria). Organizaţia a devenit poate irelevantă prin lipsa

unei concentrări geografice şi de misiune. Cel puţin în prezent,

suprapunerea ca şi componenţă faţă de SECI este foarte pronunţată. Cele

mai multe dintre proiectele finanţate sunt orientate către dimensiunea

culturală, Italia şi Austria asigurând cea mai mare parte a finanţării.

Concluzii

Dintre toate aceste organizaţii internaţionale trecute în revistă,

trebuie admis că unele, precum Pactul de Stabilitate, au avut un rol mai

mare şi au beneficiat şi de o vizibilitate mai puternică. Succesul tuturor însă

în general este discutabil, iar impactul lor asupra relaţiilor politice şi

economice la nivel regional poate fi pus sub semnul întrebării. Cu toate

acestea, rolul lor fundamental de a promova cooperarea politică între

statele din regiune, ca exerciţiu fundamental care să preceadă aderarea la

Uniunea Europeană, a fost atins. Chiar şi în lipsa unor efecte economice şi

politice relevante pe plan intern a fiecărui stat participant, relaţiile politice

la nivel regional au beneficiat de o serie de foruri care să permită o

comunicare permanentă şi multidimensională.

Este de remarcat totuşi faptul că, de cele mai multe ori, componenţa

acestor organizaţii regionale este absolut identică, iar multe dintre

obiectivele lor concurente, dar şi similare. Diferenţa de natură şi obiective,

precum şi mecanisme (lăsându-le la o parte pe cele instituţionale) între

Pactul de Stabilitate şi SECI sunt, de exemplu, minime.


52

Perspectiva economică

Fostele ţări comuniste ale Europei traversează începând cu sfârşitul

anilor '80 un proces numit generic de tranziţie. Acest fundal comun al

dezvoltării face posibilă o perspectivă economică generală descrisă suficient

de bine de modelele de reformă, diferitele tipare pe care ţările în tranziţie

le-au adoptat în această perioadă.[7]

Similitudinile de natură istorico-geografică între ţările acestui spaţiu

ex-comunist sunt mai uşor vizibile, dar pentru cele de natură economică de

obicei este folosită metoda statistică a grupării (cluster analysis). Gruparea

este posibilă prin repartiţia statistică a ţărilor în grupuri astfel încât

diferenţele în interiorul grupului sunt minimizate, iar diferenţele între

grupuri sunt maximizate. Prin compararea performanţelor între ţările unui

grup, cât şi între grupuri este posibilă identificarea politicilor "de succes"

sau a celor "eşuate" ale tranziţiei, în general în funcţie de criterii precum

condiţiile iniţiale de grup ale ţărilor în tranziţie, elementele-cheie

determinante ale tranziţiei şi indicatorii de performanţă. Condiţiile iniţiale

ale tranziţiei descriu situaţia în care ţara se găseşte la începutul procesului

şi sunt un amestec de caracteristici geografice fixe, condiţii economice şi

instituţionale greu de schimbat şi strategii relativ uşor de schimbat. În afara

condiţiilor iniţiale, există determinanţi adiţionali ai tranziţiei – de exemplu

politici, instituţii, obiective guvernamentale, asistenţă externă, fundamente

economice, şocuri exogene – împreună cu indicatori de măsurare ai

acestora [8]. Tabelul 1.1 de mai jos ilustrează rezultatele unui astfel de

exerciţiu de discriminare între diferitele experienţe de tranziţie ale ţărilor

europene ex-comuniste.

Ţări în tranziţie ordonate după similitudinea evoluţiilor economice

Tabelul 1.1

Numele grupurilor Componenţa pe ţări

Statele de la graniţa Uniunii Europene (1) Croaţia, Republica Cehă, Ungaria,

Polonia, Slovacia, Slovenia

Statele Balcanice (2) Bulgaria, Macedonia, România

Statele Baltice (3) Estonia, Letonia, Lituania

Albania (4) Albania


53

Numele grupurilor Componenţa pe ţări

Fosta Uniune Sovietică de Vest (5) Belarus, Moldova, Rusia, Ucraina

Ţările Caucaziene (6) Armenia, Azerbaidjan, Georgia

Asia Centrală (7) Kazakhstan, Republica Kârgâză,

Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan

Sursa: Sachs, Zinnes şi Eilat (vol I, 2000)

Estimarea nivelului curent al competitivităţii internaţionale, în

rândul ţărilor în tranziţie, se face de regulă plecând de la definiţia simplă a

acestui concept ca o măsură a mijloacelor sau pârghiilor pe care o ţară le

are pentru a promova îmbunătăţiri susţinute ale bunăstării în condiţiile de

competiţie de pe piaţa mondială. În acest sens, competitivitatea este

înţeleasă ca un input în procesul de producţie şi nu ca un output. [9]

În detaliu, estimarea nivelului competitiv pleacă de la rezultate cu

privire la indicatori precum: deschiderea economiei – include mediul

legislativ, contul curent şi contul de capital; tehnologie; buna guvernare –

include administraţia publică, politici macroeconomice, fiscale şi coerenţa

în aplicarea politicilor; infrastructura; sectorul financiar – include

performanţa investiţiilor, sectorul bancar, pieţele de capital şi instituţiile

financiare non-bancare; piaţa forţei de muncă – include calitatea muncii şi

eficienţa pieţii; şi mediul instituţional – include mediul politic, juridic şi

regulile de concurenţă. Din moment ce indicatorul de competitivitate este

alcătuit din subindicatori economici, este posibilă şi analiza componentelor

competitivităţii. Aceasta permite să arăţi exact unde ţările au probleme, un

semnal cheie pentru justificarea programelor de reformă.

Condiţiile iniţiale ale tranziţiei [10] formează o tipologie care se

poate descrie prin:

- Condiţii iniţiale fixe: acele circumstanţe care sunt invariante şi

imposibil de modificat, cum ar fi geografia, topografia, înzestrarea

cu resurse naturale, cultura, istoria şi clima;

- Condiţii iniţiale tari: acele circumstanţe care pot fi schimbate, dar

nu foarte rapid, cum ar fi calitatea instituţiilor (private, publice şi de

piaţă), structura industrială, proprietatea, atitudini publice,

conţinutul outputului economic, nivelul şi calitatea stocului de

capital uman;

- Condiţii iniţiale blânde: se referă mai ales la politicile

guvernamentale, ca de exemplu legislaţia impozitării.

Evident, un aspect cheie în evaluarea performanţelor unui proces de

tranziţie este măsurarea obiectivelor guvernamentale. Într-o măsură mai


54

mare sau mai mică, ceea ce de fapt şi ajută la discriminarea progreselor

individuale, reformele au fost concentrate pe un număr destul de larg de

domenii. Acestea includ privatizarea întreprinderilor, privatizarea

sectoarelor considerate de tip strategic, restructurarea întreprinderilor,

administrarea taxelor şi modernizarea legislaţiei impozitării, cadrul juridic,

protecţia socială, liberalizarea comerţului, crearea pieţei bursiere,

promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM).

În mod sigur, toate ţările au înregistrat progrese în cadrul agendei

de reforme. Gradul cel mai mare de progres l-au avut ţările de la graniţa cu

Uniunea Europeană şi ţările baltice, în timp ce Albania şi ţările Asiei

Centrale s-au situat la polul opus, cu cel mai mic grad de performanţă.

Ţările aflate la graniţa cu Uniunea Europeană, precum şi ţările baltice se

evidenţiază prin cele mai mari reforme în privatizare, în timp ce ţările

balcanice şi caucaziene au înregistrat rezultate uşor peste media rezultatelor

din perioada respectivă. Ţările din vestul fostei Uniuni Sovietice, precum şi

ţările Asiei Centrale au rezultate sub media perioadei. Dintre toate ţările,

Ungaria şi Republica Cehă au cele mai bune rezultate, urmate de Estonia.

În ceea ce priveşte indicatorii de performanţă inter- şi intragrup ale

activităţii sectorului privat, toate grupurile, mai puţin Asia Centrală au avut

un trend crescător al perioadei de reformare. În timp ce ţările de la graniţa

Uniunii Europene au început cu o performanţă egală cu media acelei

perioade, în următorii şase ani acestea au înregistrat un nivel al

performanţei ce a avut o deviaţie de 1.5 până la 2 peste standardul ţărilor

din restul grupului, cu excepţia ţărilor baltice, care au o deviaţie în minus

egală cu 1. Ţările caucaziene au înregistrat rezultate dezamăgitoare de-a

lungul perioadei. Republica Cehă şi Slovenia sunt cele mai competitive

dintre ţările eşantionului analizat. Estonia şi Rusia au cele mai bune

rezultate în cadrul grupului din care fac parte, aşa cum se întâmplă şi cu

Kazakhstan şi Republica Kârgâză în cadrul Asiei Centrale.

În ceea ce priveşte modelele de performanţă [11], toate grupurile, cu

excepţia ţărilor caucaziene şi Albaniei, au cunoscut un trend ascendent, deşi

au avut puncte de pornire diferite şi, de asemenea, creşteri diferite.

La începutul perioadei de tranziţie toate ţările au trecut în primii 3-5

ani printr-o creştere negativă. Deşi ţările de la graniţa cu Uniunea

Europeană au terminat cel mai bine perioada de transformări, ele au pornit

de pe una din cele mai favorabile poziţii. De cealaltă parte, ţările baltice au

început bine, deşi sub medie, dar au reuşit să obţină, după ţările de la


55

graniţa cu Uniunea Europeană, cele mai bune performanţe pe termen lung.

Slovenia, aşa cum a făcut-o şi pe termen mediu, a avut de asemenea cele

mai bune performanţe şi pe termen lung dintre ţările analizate.

"Sub-indicatorii" ajută la evidenţierea punctelor tari şi a

slăbiciunilor fiecărei ţări în ceea ce priveşte nivelul competitiv:

- punctul forte al ţărilor baltice îl reprezintă deschiderea economică, acestea

situându-se chiar mai bine decât ţările de la graniţa cu Uniunea Europeană.

Însă, în cazul ambelor grupuri, calitatea guvernanţei primeşte cele mai

bune aprecieri. Punctele slabe care ţin acest grup la distanţă de nivelul la

care se ridică aceasta în cazul ţărilor de la graniţa cu Uniunea Europeană

sunt infrastructura, tehnologia şi calitatea forţei de muncă;

- ţările balcanice primesc scoruri medii pentru toţi subindicatorii, mai puţin

pentru calitatea actului de guvernământ şi a pieţei muncii unde se situează

sub medie şi mai prost decât sunt situate ţările din vestul Fostei Uniuni

Sovietice. În comparaţie cu acestea din urmă, în afară de inferioritatea în

ceea ce priveşte calitatea forţei de muncă (favorizantă pentru Fosta Uniune

Sovietică), principalul punct forte îl reprezintă deschiderea economiei;

- ţările caucaziene au o calitate a forţei de muncă ridicată şi o bună

infrastructură. Cu toate acestea, acest grup împreună cu ţările balcanice au

rezultate scăzute în orice situaţie care necesită calităţi organizatorice, aşa

cum o arată subindicatorii referitori la guvernământ şi instituţii.

Subindicatorul financiar care necesită eforturi organizatorice este şi el un

punct relativ slab pentru acest grup;

- ţările din Asia Centrală (mai puţin Albania) stau cel mai prost în legătură

cu fiecare subindicator. Deşi poate nu este un lucru care să surprindă, sunt

mai în urmă în ceea ce priveşte instituţiile; legile, activitatea politică şi

societatea civilă sunt indicatorii cei mai puţini dezvoltaţi.

- Ungaria, Cehia şi Polonia continuă un trend ascendent. Referitor la

competitivitate, distanţa este substanţială între Ungaria şi Croaţia - două

puncte deviaţie de la standard. În sfârşit, în timp ce excelează în privinţa

pieţei forţei de muncă, Republica Cehă este sub media grupului în ceea ce

priveşte infrastructura. Dacă ne referim la infrastructură, Ungaria are o

deviaţie de 3 puncte peste media tuturor ţărilor în tranziţie şi aproape de 2

puncte peste media grupului din care face parte, în timp ce forţa de muncă

este „doar” peste media grupului.


56

- cu excepţia unei bune guvernări şi a finanţelor, Macedonia este

semnificativ şi uniform în urma României şi Bulgariei. Principala problema

este în cazul României sectorul financiar, altfel ţara este semnificativ

deasupra celorlalte ţări din grup. În cazul ţărilor baltice, acestea au

performanţe la nivel de subindicatori, dar şi performanţe ale

competitivităţii.

- Ţările din vestul Fostei Uniuni Sovietice prezintă multe diferenţieri la

nivel de fiecare ţară în parte. În timp ce Rusia este cea mai competitivă

dintre toate şi are de departe cel mai dezvoltat sector financiar, Moldova are

cel mai mare grad de deschidere şi cel mai bun guvernământ, precum şi

cele mai bune instituţii, sectoare în care Belarusul are cele mai slabe

rezultate.

- În timp ce nivelurile competitivităţii pentru ţările caucaziene sunt foarte

apropiate, nivelul subindicatorilor Georgiei arată o variaţie semnificativă

faţă de grup, în timp ce Armenia şi Azerbaidjan sunt mult mai

asemănătoare (cu excepţii în ceea ce priveşte gradul de deschidere şi forţa

de muncă). În particular, în timp ce sectorul financiar al Georgiei este

substanţial mai puţin dezvoltat decât restul grupului, situaţia infrastructurii

şi a instituţiilor acesteia este de departe cea mai bună în cadrul grupului.

Acest tip de comparaţii se interpretează de obicei prin analiza

referenţială sau benchmarkingul. Este o metodă de cercetare care

analizează ce se întâmplă în alte organizaţii sau ţări, astfel încât să identifice

oportunităţi de a învăţa şi a îmbunătăţi aceleaşi procese dar desfăşurate de

alţi actori. Această analiză se poate realiza atât la nivel de firmă, dar şi la

nivel de politici guvernamentale. Ideea pe care se bazează benchmarkingul

condiţiilor de dezvoltare nu vizează copierea practicilor de succes dintr-o

parte în alta, ci utilizarea practicilor de succes pentru a descoperi noi

modalităţi de îmbunătăţire şi puncte de plecare pentru noi tehnici de

implementare în alte situaţii. Una dintre preocupările principale în

folosirea benchmarkingului de performanţă este conceperea unor

modalităţi potrivite de măsurare a performanţei. Un astfel de exerciţiu este

prezentat mai jos cu privire la analiza referenţială cantitativă pentru

evaluarea competitivităţii României în Europa de Sud-Est.


57

Indicatori ai dezvoltării umane

În afara Turciei, România este ţara din regiune cu cea mai mică

valoare a indicelui dezvoltării umane. Este un serios semn de întrebare,

având în vedere că ţări precum Albania, Bosnia şi Herţegovina şi Croaţia au

cunoscut războaie civile relativ recent.

Este interesant faptul că România, cu excepţia Croaţiei şi a Greciei,

are cele mai ridicate cheltuieli cu sănătatea pe cap de locuitor, indicator

care ar trebui să cântărească mult în indicele dezvoltării umane.

Indicele dezvoltării umane 2002 pentru ţările Europei de Sud-Est

0.781 0.781 0.796 0.830 0.793 0.778 0.751 0.902

0.000 0.100 0.200 0.300 0.400 0.500 0.600 0.700 0.800 0.900 1.000

Ţară

Mă

rim

e i

nd

ice

Albania Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia România Turcia Grecia Herţegovina


58

Pe de altă parte, România are o poziţie extrem de slabă în ceea ce

priveşte indicele educaţiei (locul 5 din 8), poziţie care este sugestivă pentru

viitorul inovaţiei şi cunoaşterii.

Cheltuieli de sănătate pe cap de locuitor în Europa de Sud –Est 2002 (USD)

0.150 0.268 0.303

0.726

0.331 0.460

0.294

1.522

0.000 0.200 0.400 0.600 0.800 1.000 1.200 1.400 1.600

Ţară

Mă

rim

e c

he

ltu

ieli

ch

elt

uie

li


Indicele educaţiei în Europa de Sud-Est

0.89

0.84

0.91 0.90 0.87 0.88

0.80

0.95

0.70

0.75

0.80

0.85

0.90

0.95

1.00

Ţară

Mă

rim

e i

nd

ice

ind

ice



59

Indicatori ai performanţei economice

În ceea ce priveşte Produsul Intern Brut pe cap de locuitor, ţările

Europei de Sud-Est se află, în majoritatea lor, într-o situaţie comparabilă,

toate ţările aflându-se în jurul nivelului de USD 2000 pe cap de locuitor. Se

poate observa cazul „atipic” al Greciei, ţară membră a Uniunii Europene,

precum şi situaţia Croaţiei care, spre deosebire de celelalte ţări apărute ca

urmare a destrămării fostei Iugoslavii, depăşeşte nivelul de USD 6000 pe

cap de locuitor, fiind mai apropiată din acest punct de vedere de Slovenia

(cealaltă republică fostă Iugoslavă „atipică” pentru această zonă). România

are un PIB pe locuitor comparabil cu cel al Bulgariei şi, împreună, peste cel

al celorlalte state balcanice.

În ceea ce priveşte indicatorul Stocul cumulat de Investiţii Străine

Directe ca pondere în Produsul Intern Brut, trebuie făcute câteva remarci

suplimentare în interpretarea sa. O valoare mare a acestui indicator nu

semnifică numai o mărime mare a stocului cumulat de ISD dar poate releva

şi o valoare redusă a PIB-ului. Este şi motivul pentru care cele mai

dezvoltate state din regiune (Grecia şi Turcia) înregistrează cele mai mici

valori. Pe de altă parte, este evident că pentru ţările aflate într-o situaţie

PIB/loc (2003, PPP) în ţările Europei de Sud-Est

0 2,000

4,000 6,000 8,000

10,000 12,000 14,000

16,000 18,000

Mă

rim

e i

nd

ice

ind

ice

Albania Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia Serbia România Turcia Grecia Herţegovina Muntenegru

Ţară


60

economică mai slabă, creşterea acestui indicator poate fi indiciul

restructurării industriale generate în mod uzual de către investiţiile străine

directe. România are, şi din acest punct de vedere, o poziţie apropiată de

medie.

În ceea ce priveşte mărimea exporturilor, ar trebui menţionată

poziţia destul de bună ocupată de către România, care depăşeşte din acest

punct de vedere chiar Grecia, un stat membru al Uniunii Europene. Se

poate remarca poziţia puternică a Turciei care realizează un volum al

exporturilor mai mare decât întreaga regiune.

Stoc de ISD cumulat ca pondere din PIB (2003)

0.0

5.0

10.0

15.0

20.0

25.0

30.0

35.0

Albania Boznia &

Herzegovina

Bulgaria Croaţia Macedonia Serbia &

Muntenegru Romania Turcia

Grecia

Ţară

%



61

Indicatori privind intensitatea competiţiei

0

10,000

20,000

30,000

40,000

50,000 V

alo

ar

e e

xp

or

tur

i

ex

po

rtu

ri

Ţarăi

Mărimea exporturilor FOB ale ţărilor din Europa de Sud-Est (2003)

Competiţia locală

4.1 4.6 4.5

4.1 4.2 4.6

5.4 4.8

0

1

2

3

4

5

6

Ţară

Mă

rim

e i

nd

ica

tor

ind

ica

tor


Bosnia Bulgaria Croaţia Macedonia Serbia România Turcia Grecia Herţegovina Muntenegru


62

Într-o încercare de cuantificare a intensităţii competiţiei locale cu

valori de la 1 (cea mai slabă formă de competiţie) la 7 (competiţie puternică,

cu lideri ai pieţei care se modifică în timp), România are, alături de Bulgaria

şi cu excepţia Greciei şi a Turciei, cele mai bune valori (indicele este de 4,6),

deşi se poate face observaţia că valorile sunt reduse faţă de media

europeană (5,3).

Un indicator extrem de interesant este diferenţialul dobânzii

(diferenţa dintre rata plătită la depozite şi cea la împrumut); România

înregistrează cea mai ridicată valoare din regiune. Această poziţie poate fi

expresia slabei concurenţe din mediul bancar, având importante

repercursiuni negative asupra competitivităţii companiilor româneşti în

regiune şi pe plan european.

Din acest punct de vedere s-ar putea spune că agenţii economici din

România – ca şi populaţie - se află în cea mai defavorabilă poziţie din

întreaga regiune. Costul capitalului este cel mai ridicat, fiind mai mare

decât al unor ţări care s-au aflat într-o situaţie de război.

Diferenţialul dobânzii în Europa de Sud-Est (2003)

6.3 5.9

10.1 8

12.1 14.6

10.3

4.3

0 2 4 6 8

10 12 14 16

Ţară

Va

loa

re

in

dic

ato

r

ind

ica

tor



63

În acelaşi timp, un alt indicator relevant pentru competiţie este cel

al gradului de folosire al marketingului. România se remarcă prin cea mai

ridicată valoare a acestui indicator din regiune, după Grecia şi Turcia, ţări

care nu au cunoscut sistemul socialist.

În acelaşi timp însă, această valoare în cazul României poate fi

expresia unei evoluţii pozitive. Companiile româneşti care se extind în

regiune vor fi confruntate, ca regulă generală, cu un mediu concurenţial în

care dispun de avantaje în ceea ce priveşte utilizarea marketingului ca şi

modalitate de depăşire a concurenţei.

Mediul instituţional

După indicatorul eficacitatea guvernului, România se află însă

într-o poziţie extrem de defavorabilă, în jurul mediei regiunii. Aceeaşi

poziţie este constatată şi după indicele instituţiilor publice, fapt ce denotă

problemele pe care le întâmpină România în ceea ce priveşte gestiunea

macroeconomică şi eficacitatea formulării şi implementării politicilor

publice. Este de remarcat poziţia nefavorabilă a României nu numai faţă de

Utilizarea marketingului în mediul de afaceri

2.7

3.7 3.7 3

3.6 3.9 4.3

4.7

0 0.5

1 1.5

2 2.5

3 3.5

4 4.5

5

Ţară

Mă

rim

e i

nd

ica

tor

ind

ica

tor



64

Grecia şi Turcia, dar şi faţă de Bulgaria. Este interesantă situaţia Croaţiei,

care are un guvern eficient, dar cu o administraţie publică de mai slabă

calitate.

Eficacitatea guvernului

-0.47

-0.9

-0.06

0.19

-0.39

-0.73

-0.33 -0.2

0.79

-1

-0.8

-0.6

-0.4

-0.2

0

0.2

0.4

0.6

0.8

1

Ţară

Mă

rim

e i

nd

ica

tor

ind

ica

tor

Indicele instituţiilor publice

3.8 4.36

3.86 3.41 3.61

3.94 4.22 4.74

0 0.5

1 1.5

2 2.5

3 3.5

4 4.5

5

Ţară

Mă

rim

e i

nd

ice

ind

ice




65

Inovativitatea şi cunoaştere

Competitivitatea economică, atât la nivel de economie naţională, cât

şi la nivel de firmă, este considerată a fi tot mai dependentă de capitalul

uman, surprins prin diferite manifestări precum inovativitatea, spiritul

antreprenorial, cunoaşterea, dar şi expresia lor concretă, numărul de

brevete şi invenţii.

Brevete

0

1.1

3

0.5 0.2 0.3 0.4

2

0

0.5

1

1.5 2

2.5

3

3.5

Ţară

Nu

mă

r b

re

ve

te

br

ev

ete



66

În ceea ce priveşte numărul de brevete pentru invenţii la un milion

de locuitori, Raportul competitivităţii globale pe 2004 plasează pe primul

loc în această regiune Croaţia, care domină întreaga regiune, depăşind cu

mult şi Grecia, singurul stat membru al Uniunii Europene din regiune. Se

remarcă poziţia extrem de slabă a României, care este în contradicţie cu

percepţia destul de răspândită că ţara noastră excelează în acest capital

uman. Este evident şi un loc de interpretare a acestui indicator care, deşi

poate fi relevant pentru inovaţia în general, nu este foarte relevant pentru

inovaţia cu aplicabilitate economică şi comercială imediată.

Această tensiune este exprimată şi de poziţia I a României în

privinţa capacităţii de inovare. Această poziţie denotă înclinaţia mai

puternică a firmelor in România de a apela la capacităţile proprii de inovare

şi cercetare–dezvoltare şi mai puţin la obţinerea acestei cunoaşteri din afara

firmelor. România depăşeşte meritoriu toate celelalte ţări din regiune.

Toate datele, care pun în paralel un număr de indicatori pentru

toate cele 32 de ţări europene luate în analiză, relevă din start faptul că

gruparea lor pe cele trei grupuri este consistentă. Ţările Europei de Sud-Est

(Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia şi

Muntenegru, România, Turcia şi Grecia), ale Europei de Vest (Austria,

Belgia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia,

Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia),

precum şi ţările Europei Centrale şi de Est (Slovenia, Ungaria, Cehia,

Capacitatea de inovare a firmelor din Europa de Sud-Est

2.8 2.5

3.1 2.9 2.8 3.4

3.1 3.1

0 0.5

1 1.5

2 2.5

3 3.5

4

Ţară

Mă

rim

e i

nd

icato

r

ind

icato

r



67

Slovacia, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania) manifestă similitudini

consistente în ceea ce priveşte aspectele analizate: dezvoltare economică în

funcţie de PIB/locuitor, ponderea ISD cumulat în PIB şi ponderea

exporturilor de înaltă tehnologie în total exporturi.

Dincolo de bogăţia informaţională a unor asemenea descrieri,

aspectele competitive ale integrării regionale se plasează într-un cadru

conceptual mai larg, fapt care descrie cel mai bine perspectiva din care

trebuie privit restul acestui volum. Mesajul central este fidel unei abordări

[12] care susţine că relaţiile comerciale reprezintă doar unul dintre o serie

de factori de acelaşi gen ce descriu integrarea. Impactul său este în mare

măsură posibil datorită prezenţei forţelor dinamice – specializare, educaţie

şi inovaţie, economii de scară şi formare de capital – care nu răspund

într-un mod simplu şi predictibil la stimulentele create de imediata

deschidere a pieţii. Îmbunătăţirea acestor forţe necesită o serie de reforme

instituţionale complementare şi măsuri politice discreţionare,

macroeconomice, industriale şi sociale. Acest lucru presupune o mare

varietate în exemplele de integrare, chiar şi printre ţările cu grade

asemănătoare de dezvoltare economică. Stabilitatea va depinde în parte de

abilitatea şi dorinţa fiecărei ţări de a adopta politici care sunt compatibile

nu doar cu propriile obiective naţionale, dar şi cu obiectivele şi cu politica

altor ţări. Mai degrabă, întregul sistem economic internaţional ar trebui să

fie capabil să susţină creşterea şi convergenţa unui număr mare de ţări,

îmbunătăţind diviziunea internaţională a muncii cu flexibilităţi apropiate,

construite în scopul de a facilita integrarea condiţiilor diverse.


68

Note

[1] Această parte reprezentă o compilaţie care se bazează în cea mai mare parte pe material

bibliografic furnizat de următoarele surse:

Sowards, Steven W., “Geography and ethnic geography of the Balkans to 1500”,

http://www.lib.msu.edu/sowards/balkan/lecture1.html

Sowards, Steven W., „"Asia begins at the Landstrasse:" Comparing Eastern European and

European histories”,


Sowards, Steven W., “The principles of Ottoman rule in the Balkans”,


Sowards, Steven W., “Hungary and the limits of Habsburg authority”,


Sowards, Steven W., “Nationalism in Hungary, 1848-1867”,


Sowards, Steven W., “National revival in Romania, 1848-1866”,


Sowards, Steven W., “Economic and social changes in Balkan life”,


Sowards, Steven W., “The Great Powers and the "Eastern Question"”,


Sowards, Steven W., “Bosnia-Hercegovina and the failure of reform in

Austria-Hungary”,


Sowards, Steven W., “The Balkan causes of World War I”,


Sowards, Steven W., “The legacies of 1917 and 1919”,


Sowards, Steven W., “Nation without a state: The Balkan Jews”,


Sowards, Steven W., “Balkan politics drifts to the Right”,


Sowards, Steven W., “The traditional regimes and the challenge of Nazism:

Collaboration vs. resistance”,


Sowards, Steven W., “The traditional regimes and the challenge of

Communism: Patriotism vs. opportunism”,


Sowards, Steven W., “Forging the Iron Curtain in the Balkans, 1944-1956”,


Sowards, Steven W., “Balkan politics in the Cold War years”,


Sowards, Steven W., “Social and economic change in the Balkans”,



69

Sowards, Steven W., “The failure of Balkan Communism and the causes of

the Revolutions of 1989”,


Sowards, Steven W., “The Yugoslav civil war”,


http://en.wikipedia.org/wiki/Balkans

http://www.seerecon.org/gen/ecrole.htm

“EU-Turkey relations”, http://www.euractiv.com/en//eu-turkey-

relations/article-129678

http://www.seerecon.org/gen/eu-see.htm Keyser de, Carmella, “Is there a

Balkan identity?”,

http://www.albanianyouthaction.org.uk/pages/contacti_1834-5105-13585.html

Jansen, Thomas, “Reflections on European Identity”, 1999,

http://europa.eu.int/comm/cdp/working-paper/european_identity_en.pdf

[2] "Impact of Balkan Operation on NATO", NATO Briefing, January 2005

[3] Şi nu numai. Federaţia Rusă este, de asemenea, participant activ în PpP.

[4] Discutarea dimensiunii economice a energiei se va realiza într-un capitol separat.

[5] Este poate singurul caz de organizaţie internaţională din istorie ai căror membri iniţiali

au părăsit-o ulterior, în acest caz fiind vorba de integrarea în Uniunea Europeană.

[6] Nicolae Iacobescu "BSEC at Fifteen: Enhancing Effectiveness through Better

Performance and Meaningful Institutional Reform", Policy Brief 2, September 2006

[7] Această secţiune se bazează în mare parte pe Sachs, Zinnes and Eilat, vol. 1 şi 2, 2000.

[8] Studiul menţionat se referă la un prim set de indicatori care măsoară nivelul privatizării,

un al doilea set de indicatori care măsoară progresul realizat în procesul de tranziţie şi un al

treilea set de indicatori se concentrează pe performanţa economică a ţării.

[9] Sachs, Zinnes şi Eilat (2000a, b), care stă la baza acestei descrieri, creează o măsură a

competivităţii bazată pe Raportul Global al Competitivităţii (RGC), pe determinanţii

tranziţiei descrişi în primul volum al studiului lor, pe lucrarea lui Michael Porter (1990) şi pe

alte caracteristici specifice ţărilor descrise în literatură. Astfel, indicatorul de competitivitate

conceput pentru perioada 1997-1998 este deopotrivă comparabil cu RGC şi sensibil la

particularităţile economiei de tranziţie.

[10] Sachs, Zinnes şi Eilat, 2000a.

[11] Sachs, Zinnes şi Eilat, 2000a. b consideră că, pe termen mediu şi lung, diferenţele de

performanţă inter- şi intragrup sunt date de evoluţia produsului intern brut, mărimea

exporturilor, investiţiile străine directe, eficienţa în producţie şi rezultatele macroeconomice.

[12] UNCTAD, 2004.

http://www.euractiv.com/en/eu-turkey-

http://www.seerecon.org/gen/eu-see.htm

http://www.albanianyouthaction.org.uk/pages/contacti_1834-5105-13585.html

CAPITOLUL 2

DESPRE ZONE COMPETITIVE

Valentin Cojanu

Acest capitol sintetizează discuţiile privind zona de competitivitate

optimă, înţeleasă ca un anumit model al unor zone geografice care conduce

la o dezvoltare competitivă a industriilor sau firmelor într-un fel în care

beneficiile competiţiei sunt maximizate. Trebuie precizat că nu este vorba

despre o expunere teoretică a existenţei unei zone de competitivitate

optimă, ci de schiţarea unui cadru conceptual în care acest tip de fenomen

economic poate fi investigat. Este mai degrabă o încercare de clarificare

dacă ipoteza poate fi considerată plauzibilă din perspectiva literaturii de

specialitate existentă.

Există argumente care vorbesc de însemnătatea efortului de a găsi o

arie geografică în care avantajele competitivităţii sunt exploatate într-un

mod optim. Totuşi, există motive care arată că nu există graniţe spaţiale

restrictive ale unei zone economice competitive; în schimb, de interes ar

trebui să fie acele spaţii geografice variabile, oricum ar reieşi ele din analiză,

care sunt caracterizate de factori cum ar fi similitudini economice,

geografice, tradiţii culturale sau obiceiuri sociale. Chiar dacă acest tip de

definiţie este considerat a fi mai degrabă vag, acest material şi cel din

următorul capitol sugerează că ea este nu numai materializată printr-o

multitudine de caracteristici, dar în acelaşi timp este şi necesară din cauza

implicaţiilor viziunii sale asupra progresului.

În cadrul unei analize recente a dezvoltării comerţului în Europa de

Est [1], Banca Mondială singularizează trei grupuri regionale autonome,

cum sunt cei noi opt membri ai UE, cele douăsprezece ţări ale Comunităţii

Statelor Independente (CIS) şi cele şapte ţări ale Europei de Sud-Est (ESE),

aparent doar din motive circumstanţiale. Alţi observatori instituţionali ai

regiunii, aşa cum este Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(BERD) sau Comisia Economică pentru Europa a Naţiunilor Unite,

urmăresc clasificări similare, prin care cititorului i se furnizează mesajul că

progresul economic este prin implicaţie dependent de anumite condiţii ale

regiunii de dezvoltare, chiar dacă definiţia a ceea ce o regiune ar trebui să

Despre zone competitive 71

fie este mai degrabă confundată cu un spaţiu politic decât cu circumstanţele

economice ale procesului de integrare.

Pornind acum de la această viziune familiară, am putea trage

concluzia, de exemplu, că ţările vecine Polonia şi Bielorusia se consideră că

urmează două drumuri distincte în ciuda unei moşteniri istorice bogate,

ambele fiind parte ale aceluiaşi teritoriu vamal secole de-a rândul şi

împărţind aceleaşi tradiţii culturale. Tocmai din acest motiv, o viziune

asupra clasificării regiunilor de dezvoltare este neconvingătoare dacă nu

este fundamentată decât de nişte dovezi accidentale. De aceea, o bună

înţelegere a procesului de integrare necesită un cadru analitic mai rafinat

faţă de ceea ce pare să se consolideze de sine stătător într-o altă zonă de

cercetare, şi anume efectele dezvoltării regionale la nivel de zone geografice

de competitivitate ale integrării.

Este chiar scopul acestui material să furnizeze o viziune a dezvoltării

conceptuale la zi a acestui mod de a privi lucrurile şi de a propune o

terminologie sintetică în jurul conceptului de "zonă optimă de

competitivitate" sau "zonă competitivă de integrare" în baza literaturii

teoretice, dar şi empirice relevante. Studiul se concentrează astfel pe o

întrebare majoră a investigaţiei: Care sunt argumentele teoretice care pot

defini o scară geografică în care economiile regionale sunt expuse optim la

beneficiile competiţiei?

Prezentarea împarte argumentele teoretice în două secţiuni

corespunzătoare, respectiv, viziunii standard şi viziunii eclectice în ceea ce

priveşte condiţiile de dezvoltare în zonele de integrare. Viziunea standard a

devenit cunoscută pentru efectele ALA, adică efectele economice care

rezultă din alocarea resurselor, localizarea activităţilor economice şi

acumularea produselor creşterii. Viziunea eclectică include contribuţii

dintr-o varietate de domenii, greu concretizabile într-un singur domeniu de

cercetare de sine stătător, chiar dacă geografia economică şi planificarea

regională pot fi sugerate ca principale linii de investigaţie. Comentariile

finale încearcă să furnizeze un raspuns sintetic la întrebarea: Care sunt

condiţiile competiţiei în termeni geografici şi ai resurselor pentru

dezvoltare care se autosusţin astfel încât să permită maximizarea

beneficiilor rezultate în urma integrării pieţelor? Răspunsurile standard, ca

şi o colecţie de condiţii economice, politice, sociale şi culturale

interconectate sau dispersate alcatuiesc profilul unei zone competitive

optime, definită provizoriu ca un anumit model de zonă definită spaţial şi


care conduce la o dezvoltare competitivă a industriilor şi companiilor într-

un asemenea fel în care beneficiile competiţiei să fie maximizate.

Viziunea standard: efectele ALA

De la reprezentările clare ale uniunilor vamale în literatura inspirată

de Viner până la formele de integrare instituţionale din zilele noastre,

presupunerile de bază ale teoriei integrării economice s-au schimbat puţin.

În acest sens, două certitudini pot fi deduse din literatura contemporană.

Una vine din dificultatea pe care cercetătorii o întâmpină atunci când

propun un cadru analitic diferit sau cel puţin unul substanţial îmbunătăţit.

De exemplu, se consideră că "cele mai recente iniţiative de Aranjamente

Regionale de Integrare – ARI – au fost îndreptate către acorduri mai

profunde, adică au mers mai departe decât simpla reducere de taxe vamale;

dar dincolo de asta majoritatea observatorilor au opinii diferite." [2] Un

punct de vedere similar este sugerat de asemenea şi de noua multitudine de

explorări, care cu greu au găsit un punct comun cu modul de gândire

tradiţional în asemenea măsură încât asimilarea considerabilă a noilor

concepte nu a reuşit în acelaşi timp să mişte lucrurile către noi paradigme

[3]. O privire asupra ambelor perspective este furnizată în continuare,

pornind de la presupunerea că o posibilă dezvoltare teoretică poate consta

în fundamentarea cazului unor zone competitive de integrare, un concept

sintetic construit pe viziunea tradiţională a avantajelor expunerii

competitive şi cea modernă a regiunilor de dezvoltare, care urmează să fie

detaliată în secţiunea următoare.

Această parte se concentrează asupra perspectivei standard a teoriei.

Nucleul acestei abordări constă în trei efecte de bază ale integrării: alocarea

de resurse, localizarea companiilor şi industriilor, şi acumularea

experienţei şi cunoştintelor. Fiecare dintre ele este în general asociat cu

zone de studiu diferite din economie, cum de exemplu alocarea este în

legatură cu teoria comerţului internaţional, localizarea cu economia

aglomerării şi acumularea cu teoria creşterii. Oricum, se preferă mai

degrabă o expunere bazată pe subiect, decât una bazată pe domeniu de

studiu deoarece prima variantă promite o înţelegere mult mai bună a

oricărei noi propuneri teoretice.


Efectele alocării

În conformitate cu abordarea bazată pe optimizare, despre

problema alocării resurselor s-a considerat întotdeauna că rezultă în

maximizarea rezultatelor la cea mai înalta scară geografică a activităţii

economice. Formarea regiunilor de integrare, ca o a doua cea mai bună

tactică, este tratată sub aceleaşi premise. Din cauza faptului că se menţin

bariere vamale împotriva unor terţe ţări, există şanse ca producători mai

eficienţi să rămână în afara regiunii şi astfel să se adauge un cost economic

al discriminării fluxurilor de comerţ. Din acest punct de vedere, zona

optimă este prin definiţie arena mondială de schimb, unde fiecare ţară

câştigă din schimburile comerciale pe baza avantajelor sale comparative.

Jacob Viner a conceput o investigaţie analitică bazată pe conceptele

pereche ale creării de comerţ şi deturnării de comerţ în cadrul regiunii de

integrare pentru a măsura câştigurile nete rezultate în urma integrării.

Abordarea sa este statică deoarece încearcă să măsoare efectele economice

ale alocării de resurse după impunerea unui tarif vamal extern şi

îndepărtarea tuturor barierelor interne în calea schimburilor. Rezultatele

depind totuşi de variabile, cum ar fi nivelul taxelor sau volumul

tranzacţiilor înainte şi după formarea uniunii vamale, care inevitabil

sugerează cel mai bun mod de acţiune - opţiunea de a include atâtea ţări

membre cât este posibil. Relevanţa particulară pe care această analiză ar fi

putut să o aibă asupra studiului economiei integrării regionale a fost

considerabil slabită de seriile succesive de estimări modeste asupra

câştigurilor din integrare. [4]

Acest lucru îi face pe economişti să tragă concluzia că, într-adevăr,

liberalizarea comerţului are sens numai într-un cadru multilateral de

acorduri.

Totuşi, abordarea lui Viner a fost completată cu o perspectivă

dinamică asupra procesului de integrare, care aduce diferite argumente

pentru a întări viziunea care susţine că îmbrăţişarea comerţului liber poate

aduce beneficii pozitive enorme pe toată zona de integrare chiar după ce se

iau în calcul şi efectele deturnării de comerţ. Două explicaţii ies în evidenţă

pentru semnificaţia lor. Pe de-o parte, o piaţă extinsă duce la o mai bună

utilizare a resurselor prin procesul de realizare a economiilor interne de

scară, precum şi o consolidare mai facilă a avantajelor existente din

producţia locală prin existenţa economiilor externe de scară sau a

externalităţilor. Cel din urmă efect dă naştere unor aglomerări ale


activităţilor economice, un subiect ce va fi dezbatut în secţiunea următoare.

Cât despre primul, beneficiile integrării sunt din nou strict corelate cu

economia respectivei industrii şi numai în secundar cu economia integrării.

Celălalt argument este totuşi mai direct conectat la adevărata natură

a procesului de integrare. Acesta se referă la avantajul unei expuneri

competitive, care pare să fie "cel mai mare beneficiu dinamic" al formării

unei uniuni vamale [5]: expunerea către competiţia străină iminentă sau

potenţială de obicei aduce cu sine beneficii economice superioare,

aproximativ de 5-6 ori mai mari decât câştigurile statice [6] datorate unei

alocări mai eficiente resurselor.

Beneficiile unei competiţii deschise şi crescute sunt oricum o piatră

de temelie a teoriei comerţului internaţional, dar importanţa sa câştigă în

semnificaţie şi vizibilitate într-un context regional. Principala justificare se

bazează pe faptul că această arie geografică mai mică creează un context

mai favorabil pentru realizarea uneia dintre condiţiile care par cele mai

favorabile unei creşteri de bunăstare, şi anume pe măsură ce economiile

ţărilor membre sunt mai mult competitive şi mai puţin complementare, cu

atât câştigurile din comerţ sunt mai importante. Se poate presupune acum

că deschiderea către competiţie, mai mult decât dotarea cu factori,

redirecţionează resursele către utilizări mai productive, fie pentru ca

producătorii să devină mai eficienţi în a face faţă competiţiei din partea

altor producători, fie să găsească mijloace inovative de stimulare a

dezvoltării de noi tehnologii sau să obţină randamente superioare în urma

investiţiei lor.

O variantă a acestei condiţii a luat forma "partenerilor naturali de

schimb", în mare parte expusă de modele ale comerţului gravitaţionale.

Potrivit acestei teorii, partenerii care se integrează trebuie să ia în calcul

dimensiunea pieţelor din tările partenere, dar şi legăturile existente cu o

anumită ţară. Dacă se defineşte o ţară în funcţie de nivelul mediu al

veniturilor pe locuitor, există câteva rezultate care afirmă că integrarea în

rândul ţărilor în dezvoltare, cu venituri mici are mici şanse de a beneficia

de creşteri semnificative de eficienţă. Acest lucru se întâmplă în primul

rând deoarece câştigurile din specializarea între parteneri vor fi limitate

datorită faptului că structura acelor economii este foarte puţin diversificată.

Dimpotrivă, similaritatea nivelurilor de venit va mări câştigurile din

integrarea regională: "Proximitatea unor pieţe şi similarităţile existente în

modul în care vecinii îşi structurează societăţile conduc la mai multe


tranzacţii şi mai multe relaţii economice." [7] În concluzie, alegerea

partenerilor contează: mărimea ţărilor, şi din acest motiv mărimea pieţelor;

similarităţile vor creşte gradul de competitivitate al ţărilor care aderă la un

acord de integrare.

Teza principală a condiţiei de "similaritate" constă astfel în

presupunerea că integrarea regională conduce la o creştere accelerată

într-un mod mult mai rapid decât cel care ar fi fost posibil într-o zonă mai

vastă de schimb comercial, cum ar fi zona mondială de comerţ. Pe o arie

geografică mai restrânsă, ţările membre se confruntă mai repede cu

impactul unei competiţii acerbe, deoarece, o varietate de motive (de

exemplu costul transportului, taxele vamale, barierele culturale sau

procedurile administrative) încă tind să transforme ameninţările

competitive venite din zone îndepartate într-o perspectivă mult mai uşor de

abordat. În acelaşi timp, se confruntă cu oportunitatea de a cuceri mai

repede nişele de piaţă care tocmai devin vizibile, fiind forţate să îşi

diversifice sectoarele pentru a rămâne competitive. Acesta este sensul în

care trebuie receptată analiza "gravitaţională"; partenerii naturali apar mai

degrabă ca o consecinţă a similitudinilor dintre ei decât ţinând cont de

poziţionarea geografică apropiată. Două ţări vecine, cu structuri de schimb

complementare, vor găsi beneficiile de pe urma integrării ca fiind

neglijabile, din cauza faptului că economiile lor nu mai dispun decât de

alternative costisitoare pentru a-şi utiliza eficient resursele; producătorii ori

îşi externalizează, prin investiţii, capacităţile de producţie în ţări nemembre

cu scopul de a rămâne în faţa competiţiei, ori se complac în structurile de

specializare existente.

În orice caz, a profita pe deplin de alocarea resurselor face ca

întreaga imagine să pară nefinisată din punct de vedere al scopurilor sale

explicative. Chiar dacă în general se admite că integrarea regională

reprezintă în cele din urmă un drum mai rapid către prosperitate în condiţii

de similaritate a structurilor economice, se poate considera plauzibilă şi

teoria potrivit căreia activităţile economice nu se opresc la graniţă, aşa cum

este presupus prin convenţie în perspectiva atomistă a statelor naţionale. În

special sub influenţa condiţiilor unei integrări "profunde", mişcarea liberă a

factorilor productivi şi reglementările monetare fac frontierele politice

permeabile şi transformă activităţile economice transnaţionale într-o formă

răspândită a industriilor naţionale. Zona vastă de integrare ar trebui să fie

mai plauzibil privită ca un spaţiu fragmentat, având condiţii diferite de


dezvoltare, unde câştigurile de eficienţă includ, dar nu se limitează la cele

rezultate din alocarea resurselor. Geografia şi alte condiţii locale de

asemenea devin determinanţi majori ai beneficiilor rezultate din integrare.

Efectele localizării

Acordurile de integrare creează condiţii pentru creştere şi sub forma

aglomerărilor de activităţi economice. Acest mod de gândire este şi el

înrădăcinat în tradiţia cercetării economice. Adoptarea unui tarif vamal

comun (TVC) este adeseori văzută ca un semn distinctiv al unei zone de

integrare cu oportunităţi de creştere egal distribuite. Se poate întâmpla

totuşi ca unele industrii să fie mai bine situate decât altele în ceea ce

priveşte dotarea cu resurse, condiţiile climatice sau volumul cererii şi din

aceste motive să moştenească avantaje ce depind istoric de amplasarea lor;

sau se poate întampla ca unele regiuni să se situeze prin integrare mai

aproape de pieţe care atrag disproporţionat o parte mai mare a factorilor

productivi (forţă de muncă, inovaţie, tehnologie etc.).

Viziunea economiştilor asupra distribuţiei spaţiale a producţiei

poate fi privită din două unghiuri. Ea priveşte, pe de-o parte, localizarea

anumitor industrii pe zone geografice mici. Industriile au tendinţa să se

grupeze în anumite zone din cauza economiilor externe asociate

amplasamentului. Aceste externalităţi apar din abilitatea producătorilor de

a se aproviziona de la aceiaşi furnizori de inputuri; atât din avantajele

angajatorului, cât şi ale muncitorilor de a folosi o piaţă a forţei de muncă

specializate; şi din efectele de antrenare ale folosirii cunoştinţelor, în special

prin interacţiuni personale. Naşterea unor asemenea grupări joacă un rol

important în ascuţirea avantajelor competitive ale participanţilor, mai ales

când reţelele de afaceri şi tehnologice existente sunt folosite pentru a

îmbunătăţi capabilităţile lor.

Pe de altă parte, efectele localizării înglobează şi fenomene spaţiale

relative la aglomerarea economică la scară foarte mare, în general

cunoscută drept modelul "centru-periferie". Unele regiuni – centrul – pot

să devină mai interesante pentru industrii caracterizate de costuri medii

mai mici pe măsura creşterii volumului producţiei – sau "randamente

crescătoare" în limbajul economiştilor – după cum respectiva amplasare

serveşte o piaţă integrată mai mare, în timp ce altele – periferia – se

confruntă cu o delocalizare acută a activităţii economice. În timp ce

liberalizarea schimbului este ingredientul necesar pentru ca un asemenea


model al specializării să devină mai vizibil pentru industrii şi state

naţionale, existenţa unei bariere vamale şi adoptarea unei politici

comerciale comune limitează în mod esenţial magnitudinea acestora în

cadrul respectivelor graniţe economice şi politice.

Chiar dacă legăturile industriale moderne fac această motivaţie

aparent fără cusur, încă mai rămân întrebări referitoare la scara geografică

de la care beneficiile aşteptate prin specializarea regională devin vizibile.

Abordarea standard lasă un fel de nedeterminare geografică. Impactul

costurilor schimbului asupra aglomerării sau repartiţiei spaţiale industriale

tinde să aibă un grafic în formă de U. La costuri foarte mari ale schimbului,

nu poate exista aglomerare: industriile vor fi forţate să se dezvolte pe plan

local. La costuri foarte mici, există puţine imbolduri pentru aglomerări:

intrările necesare pot fi livrate oriunde factorii de cost sunt cei mai scăzuţi.

Va trebui în mod necesar să existe o zonă intermediară unde aglomerarea

să fie posibilă. Din acest motiv, scara geografică a spaţiului optim de

integrare devine o funcţie de dispersare şi formare a costurilor în acea zonă.

Perspectiva asupra localizării conturează astfel mai credibil

graniţele unei zone competitive de integrare: oportunităţile de creştere egal

distribuite spaţial sunt mult mai plauzibil înlocuite de poli de dezvoltare ai

unui peisaj competitiv denivelat. O combinaţie arbitrară a distanţelor

geografice, economia industriei, centrele administrative de decizie, lanţuri

de valoare şi capabilităţi adaptive ale unităţilor de producţie locale

desenează o geometrie variabilă a unui spaţiu economic caracterizat prin

condiţii variate de dezvoltare competitivă. Competitivitatea unei industrii

este prin consecinţă menită să fie afectată nu numai de reducerile sau

creşterile de taxe vamale, dar şi de factori regionali care devin vizibili şi

efectivi odată ce o ţara membră adoptă TVC şi se confruntă cu mişcarea

liberă a factorilor de producţie.

Efecte de acumulare

În sfârşit, un segment care se ocupă cu dezvoltarea unei zone de

integrare într-un sens convenţional se inspiră din teoria creşterii. Teste

econometrice sunt concepute pentru a măsura corelarea creşterilor care

depind de variabile cum sunt guvernarea politică, distorsiunile şi

performanţele pieţei, investiţiile, producţia sectorială, deschiderea,

proprietatea, educaţia sau stabilitatea macroeconomică. Oricât de

laborioase ar fi aceste teste, raţiunea din spatele cadrului analitic este destul


de evidentă: economiile naţionale depind pentru progresul lor economic de

două mari surse de creştere, utilizarea extensivă a resurselor cum ar fi

capitalul, munca şi progresul tehnologic. Astfel, economiştii sunt capabili să

facă predicţii referitoare la capacităţile economiilor de a obţine o anumită

performanţă în funcţie de nivelul lor de dezvoltare la începutul procesului.

Implicaţiile se exprimă sub forma a două variante ale conceptului de

convergenţă. Ele se numesc convergenţe de tip şi sunt folosite pentru a

descrie o situaţie când economiile sărace tind să obţină creşteri mai rapide

decât cele bogate, şi convergenţe de tip când dispersia nivelului

produsului intern brut pe cap de locuitor tinde să scadă de-a lungul

timpului. Chiar dacă această discuţie se detaşează cumva de circumstanţele

unei zone de integrare, se poate din nou presupune că ţările membre, ca şi

regiunile acestora pot fi subiectul unui proces continuu de creştere, care

conduce la condiţii egale de dezvoltare competitivă.

Rezultatele raportate de studii empirice [8] alternează totuşi viziuni

optimiste de creşteri de convergenţă între regiuni cu predicţii pesimiste

privind dezvoltări regionale neuniforme. Ceea ce evidenţiază de fapt

analizele dezvoltarii regionale europene din 1950 până azi este imaginea

unei convergenţe încete şi inconsistente, punctată de tendinţe ale

disparităţilor veniturilor pe cap de locuitor regionale de a se extinde relativ

repede în perioade scurte de timp.

Dovezile la o scară mai mare [9] evidenţiază absenţa oricărei relaţii

între nivelul iniţial al veniturilor şi rata de creştere ulterioară. Câteva ţări

sărace au crescut foarte puţin, dar şi câteva ţări bogate au crescut de

asemenea foarte puţin. Pe de altă parte, ţări sărace şi cu venit mediu, la fel

ca şi unele ţări bogate au experimentat o creştere considerabilă. Evoluţia

dispersiei veniturilor de-a lungul acestor ţări studiate indică un rezultat la

fel de deconcertant: inegalitatea de venituri a crescut de-a lungul acestor

110 economii.

O privire mai de aproape la evoluţia economiilor sugerează totuşi că

imaginea de ansamblu omite într-un mod substanţial evoluţiile particulare

care sunt în principal supuse unor condiţii omogene de creştere. În acest

mod, un sub-set al ţărilor bogate care sunt membre ale Organizaţiei pentru

Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) relevă că relaţia dintre creştere

şi nivelul iniţial al veniturilor este într-un mod semnificativ negativă, iar

inegalitatea veniturilor în cadrul economiilor OECD a scăzut începând din

1950, astfel încât aceste economii manifestă cele două tipuri de


convergenţă. Mai relevant, cu cât condiţiile economice reprezintă un spaţiu

de oportunităţi egale de creştere, cu atât mai mari sunt în acest caz şansele

ca predicţiile teoretice să rămână valabile, aşa cum confirmă măsurătorile

pentru subdiviziuni de grupări de ţări precum Japonia, Statele Unite ale

Americii şi cinci ţări europene (Marea Britanie, Spania, Italia, Gemania şi

Franţa).

În acelaşi timp, cazul de convergenţă al economiilor naţionale pe

fondul unor condiţii de creştere similare a fost întărit în mod particular de

către teoria zonei monetare optime. Această teorie spune că o uniune

monetară efectivă - o zonă cu o monedă comună şi rate fixe de schimb -

depinde de cât de bine este integrată acea economie. Bazată pe aceste fapte,

teoria prezice că ratele de schimb fixe sunt mai potrivite pentru zone mai

bine integrate prin comerţ internaţional şi mişcarea factorilor de producţie.

Chiar acel criteriu care face posibilă optimizarea, adică balanţa dintre

beneficii – eliminarea nesiguranţei şi a costurile de tranzacţie - şi costuri –

renunţarea la capacitatea de a folosi politica monetară în scopul de a

stabiliza producţia şi ocuparea - este totodată foarte sensibil la corelaţia cu

sincronizarea ciclurilor de afaceri. Dacă subiectul integrării "totale" pare a fi

într-un fel necontroversat, măsura în care ciclurile de afaceri sunt

sincronizate rămâne o dezbatere teoretică critică [10]. Aceasta ridică mai

departe îndoieli serioase referitoare la supoziţia corelării macroeconomice

care afectează o zonă de integrare.

Adoptarea unei monede comune este totuşi un bun indicator al

fezabilităţii unei regiuni de a-şi crea condiţii optime de creştere. Propriile-i

premise sunt exprimate în termeni macroeconomici, care condiţionează

evoluţia sa de compromisul dintre dimensiunea numerică a statelor

participante şi eterogenitatea politicii economice. Condiţiile de echilibru

coexistă cu condiţiile locale de creştere: "Pe măsură ce mărimea uniunii

creşte cu noi membri, tot mai multe costuri de tranzacţionare sunt salvate.

Totuşi, pe măsură ce dimensiunea uniunii se măreşte, cu atât mai puţin

poate fi politica monetară a instituţiei centrale adaptată fiecărui membru.

Membrul care intră ultimul este clientul care este atât de departe de nucleu,

încât beneficiile obligaţiei sale (faţă de stabilitatea preţurilor) şi ale

comerţului abia compensează pentru o politică monetară care este puţin

corelată cu disfuncţionalităţile noului intrat." [11]

O justificare pentru a explica de ce condiţiile regionale pot fi în

anumite circumstanţe o mai bună explicaţie pentru dezvoltarea


macroeconomică a fost promovată de către o bogată literatură de geografie

economică. Potrivit acestor teorii, organizarea spaţială a industriilor este

mai relevant caracterizată de către grupuri mai mici şi mai îndeaproape

localizate decât de unităţi spaţiale vaste aşa cum sunt folosite de teoreticieni

sau guvernanţi. Ca urmare, specializarea poate indica tendinţele spaţiale ale

dezvoltării industriei într-o măsură mai mică decât procesele locale ale

diversificării industriale. Puternice, competitive, nucleele grupurilor

industriale dispun de o mai bună capacitate de a rezista în faţa şocurilor

cererii şi crizelor locale structurale şi pot fi astfel mai buni indicatori ai

"celui mai adecvat drum de dezvoltare regional." [12]

Perspectiva eclectică: către o definiţie a zonei optime competitive

Teoriile convenţionale oferă numai o imagine parţială pentru

înţelegerea condiţiilor de dezvoltare pe zone mai largi decât nivelul

naţional, aşa cum este cazul curent în ceea ce priveşte regiunile de

integrare. Imaginea este incompletă pentru că atenţia asupra prosperităţii

este oarecum detaşată sau numai accidental legată de circumstanţele reale

ale dezvoltării. O ţară în curs de integrare poate să dobândească anumite

beneficii de pe urma procesului, beneficii care sunt asociate cu felul în care

sunt alocate resursele, industriile exploatează la scară avantajele sau

condiţiile macroeconomice favorizează convergenţa indicatorilor de

creştere. Mai este de înţeles felul în care factorii zonali ca atare influenţează

dezvoltarea competitivă a economiile naţionale. Argumentele unei

perspective eclectice se deosebesc de abordarea standard în special datorită

tratamentului lor asupra dezvoltării competitive.

Frontierele activităţii economice sunt puternic influenţate de

condiţiile economice ale unei industrii, dar, în acelaşi timp, este recunoscut

că "regiunea" poate fi folosită pe de-o parte ca regiune sub-naţională sau pe

de altă parte ca regiune în cadrul unei naţiuni sau regiune supranaţională,

regiune ce străbate diverse naţiuni pentru a stabili în mod egal condiţii

semnificative, importante în formarea avantajelor competitive. Ultima

circumstanţă sugerează rolul evaziv al graniţelor politice în contrast cu cele

economice, aşa cum atât evidenţe teoretice [13], cât şi practice [14], arată

faptul că regiunile transfrontaliere de aglomerări economice reprezintă o

dezvoltare familiară a peisajului industrial prezent.


În acelaşi timp, mediul regional nu este neapărat mai important

decât mediul naţional mai ales atunci când acesta din urmă încă joacă un

rol central prin politicile de inovaţie, de iniţiativă legislativă şi atitudini

culturale în promovarea antreprenoriatului şi reglementarea afacerilor

curente. Spre exemplu, un studiu [15] realizat pe industria producătoare de

ceasuri de fiecare parte a graniţei elveţiene-franceze indică diferenţe

profunde în cele două sisteme de producţie regionale, care reflectă diferitele

sisteme naţionale din care aceste două economii regionale fac parte. Un

model de geografie economică bazat pe centre de creştere şi influenţă

politică [16] admite o distincţie între naţiunile în care capitala politică este

amplasată langă nucleul economic continental (Marea Britanie) şi cele în

care capitala este localizată la ceva distanţă (Austria, Spania, Italia, Polonia,

ex- Iugoslavia). Pentru aceste naţiuni, integrarea continentală va întări

cererile pentru o regiune fiscală autonomă şi împotriva unei administrări

regionale centrale a politicii de redistribuire a veniturilor, ca în cazurile

Nordului Italiei şi Cataloniei.

Toate acestea sugerează faptul că o reprezentare exactă a unei zone

competitive trebuie să includă cu necesitate o mult mai largă viziune asupra

surselor de dezvoltare. Discuţia următoare arată că o combinaţie de factori

sociali, culturali, politici şi economici ajută la determinarea unui anume

curs al dezvoltării. Argumentele sunt valabile atât pentru zone care

depăşesc, dar şi pentru zone care sunt limitate la graniţele naţionale.

Nivelul supranaţional

Discuţia la acest nivel face posibilă o perspectivă a ceea ce se

întâmplă în unele zone geografice vaste sau spaţii economice suficient de

largi pentru a se întinde peste câteva regiuni sau ţări, dar într-un mod

corespunzător mici astfel încât să reprezinte evoluţii de dezvoltare

semnificative.

Ca şi în abordarea standard, scena internaţională reprezintă

referinţa spaţială a oricărui mod de a gândi despre beneficiile

internaţionalizării. De această dată, se pare că funcţionează o vedere mult

mai încrezătoare asupra avantajelor regionale mai degrabă decât tipul de

integrare economică globală. Interdependenţele din ce în ce mai mari din

economia mondială rămân mai mult sau mai puţin o circumstanţă benefică

de dezvoltare corespunzător capabilităţii fiecărei economii de a absorbi

costurile de ajustare generate de discontinuităţi, şocuri şi conflicte


potenţiale de interese. Din această perspectivă, adevărata provocare nu este

atât de mult măsura sau secvenţializarea liberalizării, ci găsirea

"combinaţiei speciale a forţelor pieţelor internaţionale, spaţiului de acţiune

a politicii şi acţiunii colective dorite de către ţările cu capacităţi

instituţionale şi industriale diferite, pentru a asigura faptul că procesul de

integrare conduce la ridicarea prosperităţii pentru toţi participanţii la

diviziunea internaţională a muncii." [17] Aşadar, problema dezvoltării are

multiple aspecte: odată cu economia pieţei libere ("forţele pieţei"),

particularităţile spaţiale ale evoluţiei ("spaţiul de acţiune") şi ale grupurilor

de influenţă ("acţiunea colectivă") afectează în mod egal impactul

competitiv pe toată zona de integrare.

Este potrivit de amintit aici teoria gravitaţională a fluxurilor

comerciale şi de remarcat că, dacă distanţa capătă o semnificaţie mai largă,

implicaţiile despre felul în care ţările interacţionează şi beneficiile pe care

ele le derivă pot apărea mai puţin evidente decât ar lăsa să se înţeleagă

relaţiile existente. Dacă, de exemplu, apropierea geografică nu poate adăuga

mult la costurile de transport, alte caracteristici ale mediului economic,

cum ar fi dimensiunile culturale, administrative şi geografice, influenţează

diferitele activităţi economice în diferite moduri. Acest lucru se potriveşte în

mod perfect cu studiile [18] care dovedesc faptul că sunt patru grupuri de

bariere în calea interacţiunilor economice, care separă regiunile una de

cealaltă: (i) costuri ale distanţei, cum ar fi cele de transport sau de

comunicare, (ii) disimilarităţi lingvistice sau culturale, (iii) diferenţe în ceea

ce priveşte anvergura vieţii politice sau sociale, (iv) strategii politice în mod

deliberat sau neintenţionat rezultând în separarea statelor.

Asta înseamnă că distanţa contează nu numai într-un sens pur

geografic, ci şi prin luarea în considerare a unei constelaţii de proximităţi.

S-ar putea să existe cazuri în care delimitările geografice pot reprezenta

determinanţi puternici de integrare, cum ar fi, spre exemplu, bazinele Mării

Baltice, Mării Negre, deltele fluviurilor Pearl sau Mississippi, dar în acelaşi

timp este irelevant când geografia complică întreruperile lanţului valorilor

sau complementaritatea dintre structurile economice. Analiza încearcă să

identifice acele regiuni care sunt funcţional integrate prin legături

competitive. Ceea ce este înţeles în literatură ca fiind o scară adecvată de

dezvoltare este sugerat prin următoarele două definiţii ale spaţiului

economic şi identităţii regionale, respectiv, ambele făcând referinţă într-un

mod arbitrar la graniţele (politice) naţionale:


"Un spaţiu economic este o regiune, ai cărei agenţi economici sunt

mult mai puternic legaţi unii de ceilalţi decât de cei ai altor regiuni. Astfel

de relaţii sunt cauza şi consecinţa fluxurilor de comerţ şi de capital, ale

transferului de cunoaştere şi tehnologie, de asemenea, ale variatelor forme

de schimburi culturale şi de comunicare. Ele manifestă tendinţa de a se

întări reciproc una pe cealaltă." [19]

"Identitatea regională, cel puţin identitatea sa economică, este din

ce în ce mai mult dependentă de interacţiunea şi de fluxurile de informaţie

dintre indivizi, firme şi instituţii, decât de detaliile teritoriale. În plus,

indică şi faptul că o apropiere interdisciplinară, una care este sensibilă la

gusturi, cultură, capabilităţi productive şi structuri instituţionale, este

necesară pentru a aborda problemele identităţii regionale." [20]

Conform acestor definiţii, competitivitatea relativă la un spaţiu

economic de integrare depinde în mod decisiv de elemente care favorizează

relaţii mutuale puternice şi emergenţa unei identităţi regionale. Zona

Baltică, de exemplu [21], poate fi reprezentată ca un spaţiu omogen, o

aşa-numită regiune C (C pentru competenţă, cultură, comunicaţie şi

creativitate) a unei structuri economice noi, bazată pe importanţa crescândă

a capacităţii de a manevra cunoaşterea. Un alt exemplu [22] este modelul

Cascadia, o regiune transnaţională care trece prin British Columbia

(Canada) şi prin nord-vestul Statelor Unite, anume statele Washington şi

Oregon. Oricât de simplă ar părea viziunea originală a promotorilor de "a

combina planul de a aduce mai mulţi turişti cu o încercare mai amplă de a

pune oraşele Cascadiene ale Vancouver-ului, Seattle-ului şi Portland-ului pe

o hartă naţională de consum pentru viitorii cetăţeni prosperi", este totodată

sugestiv, la o scară mai largă a competiţiei globale şi procesului de integrare

nord-american, despre o "geografie anticipatorie care reclamă o investigaţie

politică, culturală şi economică."

Nivelul sub-naţional

Pentru state confederate, precum Statele Unite, Germania, Austria

sau Elveţia, problema dezvoltării la nivel de entităţi sub-naţionale deja este

o problemă de istorie şi tradiţie. Modul în care aceste administraţii au decis

să împartă responsabilităţile de guvernare cu centre autonome, dar

răspunzătoare pentru deciziile lor, este meritoriu de studiat numai şi pentru

acest lucru. Nu mai puţin adevărat este faptul că acest fel de diviziuni

teritoriale este mai degrabă rezultatul unei raţionalităţi administrative,


decât economice. Una dintre primele încercări de a le considera pe

amândouă este politica Uniunii Europene de a defini categoriile de

beneficiari ai ajutorului regional potrivit NUTS (Nomenclature des Unités

Territoriales à des fins Statistiques), o definiţie statistică conform căreia

regiuni de diferite mărimi, populaţii şi structuri economice sunt unităţi

comparabile pentru analiză. În anii 1970, Uniunea Europeană a adoptat trei

niveluri regionale (NUTS 1-3) şi două niveluri locale (NUTS 4 şi 5)

corespunzând graniţelor administrative existente. Spre exemplu, în cazul

NUTS 2, care reprezintă nivelul oficial de analiză al disparităţilor regionale

la un nivel intermediar între local şi naţional, diferenţele sunt de la 100.000

la 10.000.000 de locuitori. În mai 2003, sistemul NUTS a fost îmbunătăţit

pentru ultima dată. Regiunile Uniunii Europene sunt acum clasificate în

funcţie de populaţia lor în trei categorii: NUTS 1 – cu populaţia variind

între 3.000.000 şi 7.000.000 de locuitori; NUTS 2 – cu populaţia variind

între 800.000 şi 3.000.000 de locuitori; NUTS 3 – cu populaţia variind

între 150.000 şi 800.000 de locuitori. Fiindcă această clasificare sprijină de

fapt politica regională a Uniunii Europene pentru dezvoltare, este de

semnalat existenţa sa pentru a propune un criteriu clar, şi anume

populaţia, pentru gândirea unui spaţiu relevant de activitate economică

omogenă.

Un pas înainte a fost făcut de OECD, care în 2002 producea o

configuraţie teritorială prin introducerea unei descrieri mult mai detaliate a

funcţionării economiilor locale sau regionale. În concordanţă cu perspectiva

Uniunii Europene, abordarea aduce în atenţie nivelurile sub-naţionale

teritoriale de două categorii, regiuni largi (nivelul teritorial 2) şi regiuni

mici (nivelul teritorial 3). Importanţa acestei abordări este de două ori

semnificativă. În primul rând, ea contribuie la noţiunea de "regiuni

funcţionale", în care conceptul cel mai caracteristic folosit în definirea unei

regiuni funcţionale este acela al pieţelor de muncă. În al doilea rând,

rămâne fidelă reprezentării unui spaţiu "auto-suficient", descris prin faptul

că "numărul de lucrători care trăiesc şi lucrează aici este mai mare decât

numărul de lucrători care migrează către alt centru" sau prin faptul că

"trebuie să atragă un număr de muncitori care este în mod substanţial mai

mare decât numărul de muncitori care părăsesc centrul de muncă pentru a

lucra în afara lui." [23]

Chiar dacă există doar o singură justificare circumstanţială de a le

considera "cele mai adecvate unităţi pentru studiul analitic şi empiric"


fiindcă sunt "relativ stabile", nu trebuie omisă implicaţia practică: aceste

zone "servesc într-un anumit mod ca un model pentru implementarea

politicii regionale." Folosirea lor pe scară largă – majoritatea ţărilor

membre OECD, mai puţin cinci (Japonia, Mexic, Coreea de Sud, Spania şi

Turcia), fie pe o bază oficială, fie semioficială, definesc sau delimitează

regiuni funcţionale în termenii unor pieţe locale de muncă – vorbeşte de la

sine despre rolul jucat de către regiunile omogene de dezvoltare drept

model pentru analizele teritoriale socio-economice. Diferenţele în baza

conceptuală sugerează faptul că poate fi marcată o distincţie între

delimitările faţă de un centru urban dat, de exemplu Canada, Franţa (zonele

urbane), Germania, Portugalia şi Statele Unite (zonele metropolitane), şi

limitele fără referinţă la un centru urban, de exemplu Finlanda, Franţa

(zonele de ocupare), Italia şi din nou Statele Unite (zonele de navetă) [24].

Mai mult decât atât, aşa cum experienţa americană sugerează, în ciuda

tendinţei de a folosi date privind naveta, parţial din cauză că aceste date

sunt mai uşor disponibile şi parţial pentru că forţa de muncă este un factor

critic pentru dezvoltarea industrială, legăturile de afaceri – fluxurile de

bunuri, servicii şi informaţii – pot părea la fel de bine un criteriu valid.

Coincidenţa acestor două tipuri de zone funcţionale pare a rămâne deschisă

unor analize empirice.

În concluzie, perspectiva eclectică joacă un rol esenţial în revelarea

funcţionării interne a unei zone competitive. Multe coordonate ajută la

distingerea felului în care avantajele competitive sunt formate prin

interconexiunile spaţiale dintre activităţile economice, politice şi

administrative, preferinţele sociale sau valorile culturale. Nu mai puţin

adevărat, discuţia lasă două lucruri incerte. Primul este reprezentat de

problema scării geografice, care este menită să rămână o variabilă

necunoscută. Promovarea de sine poate fi o politică ajutătoare care atrage

atenţia către aceste zone. Aşa este cazul, spre exemplu, a zonei Hyogo –

Kobe (www.hyogo-kobe.jp/his) care se manifestă ca aria principală a

Kansai-ului, cel de-al doilea mare bloc economic japonez. În al doilea rând,

o altă întrebare care rămâne deschisă este: ce înseamnă o evoluţie

economică semnificativă? Una dintre trăsăturile principale în

reprezentarea zonei competitive este faptul că determină o dezvoltare prin

sine (auto-susţinută), în care odată ce factorul politic nu mai contează,

rămâne o dilemă ce nu poate fi evitată: Dezvoltare pentru cine? Cine sunt

beneficiarii? Unde sunt ei localizaţi? Spre exemplu, dezvoltarea


contemporană spectaculoasă a Chinei domneşte peste o discrepanţă

hidoasă între teritoriile de-a lungul coastelor care sunt luxoase şi

efervescente şi spaţiul vast din centrul ţării unde majorităţii populaţiei

(800 milioane de locuitori) îi este rezervată o viaţă săracă. Este o realitate

greu de crezut, dar adevărată a realităţii economice, şi anume că avansul

competitiv poate fi legat numai într-un mod slab, dacă nu deloc, de

administrarea politică a populaţiei unei naţiuni.

Cazul zonelor competitive de integrare arată că ar putea fi foarte

simplist să se considere scena mondială ca o scară optimă la care

dezvoltarea poate evolua. O întreagă literatură persistă încă în exerciţii de

modelare, studii de ţară şi analize de regresie pentru a face legătura dintre

liberalizarea comerţului şi avantajele economice pentru prosperitate, deşi o

poziţie mai echilibrată ar spune că "tot cazul a fost exagerat." [25] Privirea

asupra argumentelor teoretice conduce către o viziune eclectică în care

dezvoltarea îşi are originea la o scară geografică, considerând într-un mod

singular influenţele competitive ale tuturor activităţilor şi interacţiunilor

umane. Pentru a fi mai plauzibilă, o definiţie a unei zone competitive

optime va fi bazată pe următoarele presupuneri:

- Cazul avantajului economic care rezultă din expunerea

competitivă: frontierele economice limitează un teritoriu unde companiile

şi instituţiile trec printr-un proces maximizat al dezvoltării competitive. Ele

confruntă competitori de valoare similară, tehnologică şi economică, şi

astfel devin motivate de a inova şi de a depăşi ceea ce ele înţeleg ca o

ameninţare directă, nu depărtată sau de netrecut, faţă de performanţa lor

actuală.

- Cazul de guvernare politică centralizat pe fluxul de informaţii,

asociat cu cunoaşterea şi expertiza regională. Centrele administrative de

guvernare sunt înlocuite de centre funcţionale de decizie, care favorizează o

folosire răspândită a surselor de putere competitivă, lipsită de influenţe

politice sau obstacole birocratice.

- Cazul preferinţelor sociale: probleme importante pentru orice

avantaje de dezvoltare, cum ar fi decalaje de venituri, motivaţia muncii şi

soluţionarea conflictelor sau funcţionarea economiei subterane găsesc o

rezolvare cvasi-identică pe un spaţiu larg de activitate economică.

- Cazul valorilor culturale: gusturile, atitudinile în faţa muncii,

înclinaţiile către consum, toate construiesc drumul către formularea unor

strategii efective de afaceri, care ţintesc o piaţă uşor de identificat. Un nivel


de integrare bazat pe istoria economică şi identitatea culturală întăreşte

premisele unor fluxuri amplificate de informaţii şi cunoaştere.

Produsul final al acestui fel de investigaţie constă în creionarea

trăsăturilor economice ale unei zone guvernate de un mecanism de

dezvoltare bazat pe forţele proprii, cu o similaritate înaltă în raport cu

structurile economice, identităţile culturale, neimplicarea politică şi

preferinţele sociale. În mod normal, ar trebui să reprezinte stagiul de

dinaintea intrării în sau formării unei zone de monedă comună; condiţiile

sale trebuie îndeplinite mai degrabă în acest context. Departe de a cere o

interpretare pur matematică, folosirea termenului de optim înseamnă o

căutare analitică pentru cele mai bune condiţii de dezvoltare competitivă pe

o bază regională, adică o zonă suficient de mare pentru a permite niveluri

eficiente ale producţiei, dar în acelaşi timp potrivit de mică pentru a dovedi

adaptabilitate în absorbirea şocurilor economice. Autoritatea naţională

poate juca un rol ajutător în urgentarea formării unei astfel de zone, chiar

dacă se vede implicată, în cazul unui larg teritoriu naţional, în mai multe

procese de integrare simultane, dar disparate. Această discuţie ar ajuta-o să

se concentreze pe iniţiative semnficative de politică pentru dezvoltarea

competitivă şi de a sta departe de lipsa de substanţă atât a retoricii "lumii

fără graniţe", cât şi a flăcărilor naţionaliste care încă se observă în unele

părţi ale Europei.


NOTE

[1] Broadmann (ed.), 2005

[2] Drabek, 2005

[3] Cojanu, 2005, p. 36

[4] Au fost prezentate în Cojanu, 2005, p. 42-45

[5] Salvatore, 1990, p. 295

[6] Pelkmans, 2003, p. 247; Salvatore, 1990, p. 296; Dyker, 2000.

[7] Drabek, 2005, p. 25

[8] Cum au fost evidenţiate de Cojanu, 2004, p. 15-17

[9] Sala-i-Martin (2002) oferă teste empirice pe 110 ţări într-o perioadă de 30 de

ani începând din 1960.

[10] Drabek, 2005, p. 39

[11] Urmând exemplul lui Alesina şi Barro (2001)

[12] Martin şi Sunley, 1996

[13] Enright, 1993

[14] European Commission, 2002, p. 28-38

[15] Asheim şi Dunford, 1997

[16] Modelul este dezvoltat de Paelinck şi Polese, 1999

[17] UNCTAD, 2004, p. 81

[18] Cum ar fi cel al Institutului de Cercetare Regională, citat de Peschel, 1998.

[19] Peschel, 1998

[20] Enright, 1993

[21] Peschel, 1998

[22] Sparke

[23] OECD, 2002, p. 15

[24] OECD, 2002, p. 11

[25] UNCTAD, 2004, p. 98

CAPITOLUL 3

O SCHIŢĂ A ZONEI OPTIME DE INTEGRARE

Valentin Cojanu

Această secţiune prezintă o expunere faptică a unei arii competitive

optime, la care se face referire ca la un anumit model de zonă definită

spaţial care determină o dezvoltare competitivă pentru industrii sau firme

în asemenea manieră în care beneficiile rezultate din competiţie sunt

maximizate. Acest argument este construit în jurul poziţiei regionale a

României şi ajunge la concluzia că sursa cea mai valoroasă a unor avantaje

competitive superioare rezidă în procesul său de integrare în Europa de Sud

– Est (ESE). Există explicaţii de natură economică pentru gama de industrii

şi pentru afacerile care au devenit principalii vectori de schimbare ai

avantajelor competitive. Acest spaţiu al avantajelor competitive, capabil să

se susţină singur din punct de vedere economic, se bazează pe un set de

cinci observaţii legate de următorele aspecte: strategiile de afaceri sunt mai

uşor de conceput; lanţul valorii este mai bine exploatat; rolul pe care

România îl joacă, acela de piaţă test; existenţa efectelor de antrenare ale

aranjamentelor politice; şi existenţa profiturilor speculative şi a unor rate

de creştere foarte atractive specifice unei pieţe emergente. Concluziile iau în

calcul implicaţiile conceperii, în termeni specifici, acelor politici care apar

ca necesare prin prisma acestei perspective economice şi de afaceri.

Procesul integrării europene a adus speranţa prosperităţii şi

libertăţii politice în ţările mai sărace ale Europei de Est. La câţiva ani de la

începerea negocierilor cu primele ţări candidate, în 1998, aproape nu a

existat zi fără ştiri despre viitoare valuri de integrare care să includă şi ţări

mai îndepărtate precum Ucraina şi Turcia. Totuşi, acest proces, bine

întemeiat pe criterii politice şi economice, acest proces al integrării vestice

are un important efect secundar: obligă analistul la aprecieri

unidirecţionale ale costurilor şi beneficiilor integrării Est-Vest. Cât de mult

vor contribui fondurile structurale de la Uniunea Europeană (UE) la rata de

creştere a unei ţări candidate? Cât de mult va însemna adoptarea normelor

ecologice ale UE în totalul cheltuielilor bugetare? Cât de multă creştere va


90

genera noua piaţă lărgită? Şi aşa mai departe. Acestea sunt întrebări tipice

la care studiile despre efectele integrării încearcă să răspundă [1].

Există cel puţin un motiv important care explică de ce atenţia

generală este atât de mult concentrată pe impactul apartenenţei la UE. UE a

fost cea care a avut iniţiativa extinderii acordurilor de cooperare cu

partenerii săi est-europeni la începutul anilor 1990 şi mai apoi a structurat

conţinutul negocierilor pe capitole ale aquis-ului comunitar, adică propriile

politici şi reguli de guvernare. Din punct de vedere economic, impactul a

fost considerabil şi în mod special determinat de reorientarea comerţului

către noi debuşee vestice, mai promiţătoare. Între 1989 şi 1992, comerţul

Bulgariei cu fostele ţări estice comuniste (inclusiv URSS) a scăzut cu 65,9%,

al Cehoslovaciei cu 47,2%, al Ungariei cu 40,5%, al Poloniei cu 59,5% şi al

României cu 56,6% [2]. Până la sfârşitul aceluiaşi deceniu, UE a devenit

principalul partener comercial al ţărilor candidate, însumând 65% din

comerţul lor extern [3]. În acest context, a devenit evident faptul că relaţiile

economice cu UE trebuie văzute ca principal impuls de creştere.

Acest material propune o viziune regională amplificată asupra

economiei integrării şi sugerează o perspectivă diferită, geografică, asupra

originii avantajelor unui spaţiu economic lărgit. Deşi nu există niciun motiv

pentru a desconsidera importanţa faptului că impactul prezent al integrării

europene este intensificat de economia UE, o abordare raţională a

problemei spinoase a diferenţelor de dezvoltare dintre est şi vest ar trebui

să schimbe perspectiva şi să ia în considerare viitoarele surse ale

prosperităţii, care s-ar putea sau nu baza preponderent pe acestă relaţie.

După cum sugerează mai multe studii [4], Europa integrată este guvernată

din punct de vedere economic de particularităţi născute din dezvoltarea

unor economii regionale. Felul în care autorii se referă la aria optimă de

creare a valorii economice diferă. Unii gândesc în termenii "noilor reţele ale

Europei reale" [5], care corespund subregiunilor principale ale Europei, şi

anume zona Baltică, Europa Centrală şi de Est şi Balcanii. Alţii vorbesc de

"dezvoltarea locală" [6] a zonelor economice suficient de mici care sunt

mult mai capabile să producă antreprenori şi să reziste dificultăţilor

economice, decât abordarea convenţională a unităţilor administrative sau

teritoriilor naţionale. În ciuda unor interpretări specifice, acest gen de

argumente construieşte o analiză logică, descriind sursele avantajelor

economice pornind de la o bază regională, şi nu pe cadrul standard al

efectelor integrării.

O schiţă a zonei optime de integrare

91

În cele ce urmează, argumentaţia este construită în jurul poziţiei

regionale a României şi concluzionează că sursa cea mai valoroasă de

avantaje competitive superioare se află în procesul său de integrare în

Europa de Sud-Est (ESE). Zona ESE este folosită concomitent cu termenul

de regiune balcanică, şi defineşte ESE–8 ca spaţiul geografic pe care se află

teritoriile naţionale ale Albaniei, Bosniei şi Herţegovinei, Bulgariei,

Croaţiei, Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, Moldovei, României şi

Serbiei şi Muntenegru. Această zonă este definită de Pactul pentru

Stabilitate în Europa de Sud-Est din 1999, una din primele încercări de

abordare multilaterală a problemelor acestei regiuni. Definiţii mai

cuprinzătoare includ în ESE şi ţări precum Cipru, Slovenia, Turcia şi Grecia,

în timp ce altele exclud ţări precum Croaţia, Cipru, Moldova şi Slovenia [7].

Foarte des, ESE-8 este comparată cu ţările din Europa Centrală (EC), şi

anume Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia şi Slovenia (EC-5), adică

restul ţărilor foste comuniste din afara URSS.

Această temă este de fapt sugerată de dovezile economice

copleşitoare care pun în antiteză analizele economice, concentrate exclusiv

pe problema poziţiei competitive a României în legătură doar cu UE, şi

practicile de afaceri, care văd deja în România un centru regional în creştere

al Balcanilor. Reconsiderarea poziţiei României în cadrul ESE, în sensul că

firmele şi industriile româneşti încă nu profită suficient de avantajele lor

competitive, nu pare a fi o idee evidentă. Şeful departamentului de investiţii

al unei bănci importante de abia se entuziasmează de proiectul care vizează

vinderea imaginii României ca unul din cele mai importante centre de

afaceri din zona Balcanică [8]. Opiniile oficialilor subliniază importantele

legături economice pe care România le-a creat cu UE, şi menţionează

ocazional nevoia de a recâştiga poziţiile comerciale de pe pieţe precum

Federaţia Rusă, Asia, Africa şi Orientul Mijlociu [9]. Cu toate acestea,

reprezentanţii unor importante companii, precum preşedintele Procter&

Gamble, susţin că România va deveni centrul regional al Balcanilor [10].

Documentarea pentru acest material reuneşte surse documentare

disparate şi analizează detaliat motivaţiile politice şi economice care susţin

efervescenţa afacerilor în această zonă. Cadrul generat face subiectul

secţiunii următoare printr-o expunere a argumentelor teoretice şi a

cercetărilor empirice care susţin viziunea asupra unor zone de creştere

europene diferite. Partea centrală îşi propune să descopere principalele

procese care ajută la integrarea companiilor româneşti. O atenţie deosebită


92

este acordată gamei de industrii şi tipurilor de afaceri care apar că factori

principali de schimbare a avantajelor competitive. Modul în care strategiile

regionale de afaceri şi sprijinul politic creează avantaje competitive

constituie argumentaţia pentru o arie optimă de competitivitate. Partea

finală doreşte să evidenţieze implicaţiile politice atât pentru companii, cât şi

pentru autorităţile publice.

Teoria integrării şi problema avantajelor competitive

Discuţiile despre avantajele comerţului liber produc argumente

teoretice care reîntăresc principiul de bază al economiei: specializarea

comercială permite factorilor de producţie să fie alocaţi în conformitate cu

cea mai bună întrebuinţare a lor, în condiţiile constrângerilor existente.

Orice încercare de a reformula aceste observaţii la diferite niveluri de

integrare lasă concluzia neschimbată, deoarece zonele de comerţ liber sunt

văzute ca politici intermediare sau, cu alte cuvinte, ca paşi intermediari

pentru a ajunge la idealul de comerţ mondial liber.

După cum arată studiile existente [11], tărâmul teoriei integrării a

încercat de la început să explice circumstanţele în care ţările care doresc să

se integreze pot aştepta să beneficieze de efectele comerciale care vor

compensa impactul negativ inevitabil, rezultat din menţinerea barierelor în

comerţul cu ţări terţe. Mai multe argumente au fost avansate pentru a

sprijini ideea existenţei unor câştiguri pozitive nete.

În primul rând, efectele statice ale creării de comerţ pot fi

amplificate dacă economii mai competitive, şi nu neapărat mai

complementare, se integrează. Aceasta face să crească şansele de a păstra

cele mai eficiente surse ale producţiei în interiorul zonei de comerţ liber.

Dacă schimburile de bunuri complementare sunt însă predominante, se

presupune că zona respectivă a exclus alţi producători, care au costuri mai

mici.

În al doilea rând, rezultatele integrării într-o piaţă extinsă şi

beneficiile asociate economiilor de scară devin astfel un determinant major

al eficienţei industriale. De la achiziţie la producţie şi distribuţie,

companiile au mai multe oportunităţi tehnice de a servi o bază mai mare de

clienţi.

În al treilea rând, competiţia crescută va duce la dinamizarea

antreprenoriatului şi inovaţiei. Deoarece integrarea reduce costurile


93

afacerilor, firmele trebuie să se decidă asupra unor noi modalităţi de a-şi

întrece rivalii şi să conceapă strategiile competitive adecvate.

În cele din urmă, un al patrulea motiv este oferit de experienţa UE

care a creat zonele de dezvoltare în termeni statistici, în principal, ca o

funcţie a populaţiei. Această unealtă a politicii regionale serveşte

obiectivelor comunitare de a echilibra condiţiile de creştere între ţări

precum şi în interiorul ţărilor într-o manieră mai echitabilă, prin

intermediul vărsămintelor de fonduri către beneficiari care au nevoie de ele.

Această prezentare succintă a beneficiilor integrării constituie un

fundament teoretic pentru a considera în mod plauzibil că un anumit model

de zonă definită geografic conduce la dezvoltarea competitivă a firmelor şi

industriilor. Experimental, această lucrare se referă la acest model ca la o

zonă optimă de competiţie benefică. Două tipuri de cercetări pot fi aduse în

sprijinul aceastei afirmaţii.

Primul porneşte de la faptul că există o abordare nediferenţiată

asupra condiţiilor de creştere şi a modelelor de explicare a recuperării

decalajelor. În esenţă, atenţia este îndreptată asupra întregii arii de

integrare. Aceste studii [12] se concentrează asupra determinanţilor

creşterii şi evaluează perspectivele economice prin intermediul descoperii

potenţialului economic al diferitelor regiuni. Unul dintre aceste studii [13],

de exemplu, face o asemenea distincţie în ceea ce priveşte ESE şi enumeră

factori precum deschiderea comercială şi faţă de investiţiile străine,

guvernanţa puternică, şi apartenenţa la UE, care sunt importanţi în

încercarea de a explica diferenţele, în ceea ce priveşte dezvoltarea

economică, dintre această regiune şi alte zone ale Europei.

O a doua abordare recunoaşte existenţa unor zone diferite ca

modele de competitivitate. Pentru aceşti autori, modelele structurale ale

economiilor şi modul similar în care ele generează creştere sunt factori

specifici, care contează mai mult decât determinanţii generici ai creşterii. În

această viziune, ţările ESE sunt în mod obişnuit analizate ca un grup din

cauza similarităţilor dintre ele în ceea ce priveşte nivelul dezvoltări sau

chiar sursele avantajelor competitive [14].

Un set de observaţii înrudite provine din răspunsurile la întrebări

referitoare la planurile investitorilor de a-şi localiza fabricile de producţie în

viitorul apropiat. În unele studii despre zona de integrare europeană [15],

deciziile de amplasare sunt determinate de criterii care pot fi sau nu

determinate într-o zonă de integrare mare, cum ar fi mărimea pieţei în


94

raport cu accesul la cerere în fiecare locaţie, costurile factorilor de

producţie, atractivitatea politicilor locale sau existenţa concentrărilor de

firme şi a industriilor înrudite. Se presupune astfel că afacerile caută

anumite condiţii care sunt definite în mod particular de trasături regionale.

În general, efectele dependenţelor spaţiale sunt aşteptate să apară într-o

varietate de interacţiuni între regiuni, cum ar fi fluxuri comerciale

interregionale, interacţiuni ale pieţei muncii sau influenţe de productivitate.

Pe acest fundal general, analiza următoare îşi propune să caute orice

model de dezvoltare durabilă a strategiilor de creştere şi competitivitate în

zona ESE pentru România. Impulsul observat al desfăşurării planurilor

strategice în această regiune pare să susţină în mod plauzibil argumentele

pentru o abordare diferenţiată asupra integrării regionale şi, ca urmare,

existenţa unor zone optime competitive.

Elemente de dezvoltare competitivă a zonei de integrare

Europa de Sud-Est

ESE se distinge ca o zonă aparte din mai multe motive. Cercetările

pe această temă [16] evidenţiază trei mari argumente. În primul rând, ţările

balcanice împart o moştenire istorică dominată în mod pregnant de

fragmentare politică şi conflicte militare. Ultima serie de astfel de conflicte

a izbucnit odată cu dezintegrarea Iugoslaviei şi încă mai persistă în

Provincia Kosovo. Regiunea este expusă rapid unor astfel de pericole. De

exemplu, impactul conflictului relativ mic din Kosovo poate fi măsurat prin

scăderea creşterii PIB în 1999 cu valori cuprinse între 5% pentru Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei şi cu 0,5% pentru România [17], ceea ce

indică interdependenţele existente în regiune. În al doilea rând,

dezechilibrele macro-economice sunt universale şi, per total, au dus la o

performanţă slabă a ţărilor balcanice de-a lungul perioadei de tranziţie, în

comparaţie cu Europa Centrală sau chiar cu ţările baltice. În ultimul rând,

autorii sunt tentaţi să vorbească despre "valorile balcanice", un tratament

cu totul deosebit care combină instituţii, istorie, şi chiar trăsături culturale,

în încercarea de a explica evoluţiile particulare din zonă.

Aceste motive ar putea fi suficiente pentru a explica gama largă de

acorduri politice şi instituţionale care vizează zona Balcanică şi ce vor fi

detaliate în secţiunile următoare. Acestea, la rândul lor, ar putea explica

proliferarea legăturilor economice în zonă. Cu toate acestea, ele nu se

constituie în explicaţii suficient de convingătoare în ceea ce priveşte


95

formarea unei zone optime competitive din două motive. Primul ar fi că

aceste similarităţi nu oferă un cadru consistent pentru a înţelege

dezvoltările complexe ale afacerilor în zonă. În al doilea rând, dacă aceste

evoluţii subregionale contribuie într-adevăr la integrarea în UE, sunt ele

însă şi necesare şi suficiente pentru a ajuta la îmbunătăţirea dezvoltărilor

competitive? Această parte analizează integrarea României în ESE şi

încearcă să vadă dacă este într-adevăr cazul unor elemente distincte care

definesc o zonă competitivă.

Statisticile simple şi cercetările disponibile ajută la sublinierea

acestui punct de vedere. Tabelul 3.1 evidenţiază o serie de indicatori

economici de performanţă pentru ţările europene răsăritene. Dacă cineva

este interesat să observe cum au evoluat cele două grupuri de ţări – din ESE

şi EC – România apare într-o poziţie nefavorabilă în comparaţie cu grupul

ţărilor EC.

Indicatorii performanţelor economice pentru ţările

est-europene selectate

Tabelul 3.1

Ţară PIB per

locuitor a

Producţia

industrială b

Stoc de ISD

per capita c

Ţările Europei de Sud – Est (TESE)

Albania*

Bulgaria

Bosnia şi Herţegovina

Croaţia

Macedonia

România

Serbia şi Muntenegru

3,720

7,807

6,029

11,139

6,762

7,222

3,970

28

48

9

57

47

46

46

325.5

617.2

281.7

2.579.7

512.0

582.6

275.0

Ţările Europei Centrale (TEC)

Republica Cehă

Ungaria

Polonia

Slovacia

Slovenia

16,448

14,572

11,623

13,469

19,300

79

103

119

79

76

4,659.5

4,829.1

1,567.3

2,083.3

2,500.0

a. Produsul Intern Brut (PIB) per locuitor în dolari SUA, calculat prin metoda Parităţii

Puterii de Cumpărare, 2003 (World Economic Forum, 2004).

b. Producţia industrială este prezentată ca indice pentru 1998 unde 1989=100 (Gligorov, p.

316).


96

c. Stocul de Investiţii Străine Directe (ISD) per capita (2003), dolari SUA (OCDE, 2005 şi

World Economic Forum, 2004).

* PIB per locuitor este calculat pentru 2001, Banca Mondială, Indicatorii Dezvoltării

Mondiale, 2002.

Dacă rotim harta, şi ne uităm de data aceasta la modul în care ţările

evoluează în cadrul grupului, apare un tablou economic cu totul diferit:

România se bucură de una din poziţiile cele mai înalte de bunăstare şi are

excedente comerciale cu ţările din regiune (Tabelul 3.2). Informaţii

suplimentare oferite de Raportul asupra Dezvoltării Umane din 2004 [18]

plasează România pe poziţia 69 din 177 de ţări, poziţie destul de apropiată

de celelalte ţări ESE: Bulgaria (locul 56), Macedonia (locul 60), Albania

(locul 65), Bosnia şi Herţegovina (locul 66), dar la distanţă de grupul ţărilor

EC, unde cea mai înaltă poziţie o ocupă Slovenia, locul 27, şi cea mai joasă

Letonia, locul 50. Deloc surprinzător, nivelul de salarizare indică de

asemenea o arie de omogenitate în care, după datele Federaţiei Europene a

Angajatorilor, lucrătorii sunt plătiţi aproape la fel (între 1-2 euro pe oră,

brut) în România, Albania, Ucraina, Bulgaria şi Moldova.

Comerţul extern al României cu ţări est-europene

selectate în 2003 (mii EUR)

Tabelul 3.2

Ţară Exporturi Importuri Balanţă

Ţările Europei de Sud – Est (TESE)

Albania

Bulgaria

Bosnia şi Herţegovina

Croaţia

Macedonia

Serbia şi Muntenegru

8,850

245,521

8,046

105,101

6,013

123,681

-

190,737

82

15,399

68

19,690

8,850

54,784

7,964

89,702

5,945

103,991

Ţările Europei Centrale (TEC)

Republica Cehă

Ungaria

Polonia

Slovacia

Slovenia

82,453

540,290

139,564

36,426

57,329

406,840

752,393

469,130

205,661

95,661

-324,387

-212,103

-329,566

-169,235

-38,332

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul de comerţ exterior al României 2004,

Bucureşti, 2004.


97

Tehnici statistice mai elaborate rafinează discuţia, referindu-se la o

gamă mai largă de discrepanţe competitive. De exemplu, un studiu [19]

plasează România printre alte ţări foste comuniste pe o poziţie intermediară

în ceea ce priveşte performanţa competitivă. De asemenea, dezvoltă tema

diferenţelor din cadrul grupului şi găseşte puncte comune între România şi

alte ţări ESE, în principal de natură instituţională (calitatea implementării

legislaţiei, transparenţa procedurală) şi competitivă (infrastructură slab

dezvoltată, reacţie întârziată la inovaţie, pondere mică a industriilor

intensive în tehnologie, acces redus la informaţii despre pieţele externe şi

interne).

În continuare, acest tip de informaţii este completat prin căutarea

surselor avantajelor competitive regionale. Colectarea informaţiilor a

produs informaţiile din Tabelele 3.3, 3.4 şi 3.5, care prezintă o reţea

complexă de interese de afaceri cu origini în România şi care radiază în

toată zona Balcanică, precum şi în zonele vecine. Observaţiile care urmează

se bazează pe informaţiile faptice din tabele, precum şi pe documentele şi

cercetările disponibile, şi sunt structurate pe trei părţi: (1) anvergura

iniţiativelor economice, (2) motivaţiile politice pentru susţinerea unor

asemenea iniţiative şi (3) motivaţiile economice pentru aceste iniţiative.

Anvergura dezvoltării strategiilor de afaceri

Tabloul în continuă schimbare al strategiilor de afaceri în legătură

cu poziţia României în cadrul ESE este mai larg şi mai profund decât

sugerează simpla estimare a liberalizării comerţului regional.

Mai larg, deoarece implică, pe de o parte, o gamă variată de

industrii, chiar dacă măsura în care libera mişcare a bunurilor şi factorilor

de producţie, facilitată de acorduri comerciale şi economice, este

considerabil mai mică în comparaţie cu dezvoltările de pe piaţa UE. Pe de

altă parte, strategiile de afaceri vizează o arie geografică mult mai largă,

care include de obicei Federaţia Rusă, Caucazul, precum şi Orientul

Mijlociu, faţă de care procesul de integrare este încă într-un stadiu

embrionar.

Anvergura strategiilor competitive cuprinde mai multe pieţe, şi nici

un mare domeniu de activitate, de la agricultură la producţie şi servicii, nu

este omis. Gradul de sofisticare operaţională este divers: de la tehnologie

joasă la înaltă, de exemplu echipamentele pentru agricultură şi

telecomunicaţii, bunuri de consum şi software, transporturi pe calea ferată


98

şi produse farmaceutice; de la industrii intensive în capital sau muncă, la

cele intensive în cunoştinţe, de exemplu mobilă şi management, piese

pentru automobile şi centre de cercetare; de la tradiţional la modern, de

exemplu tâmplăria şi consultanţa legală, automobilele şi finanţele. Este mai

profund în sensul că se referă în mod particular la punerea accentului

strategic pe zona ESE, în principal pe România. Firmele multinaţionale,

mai exact filialele lor în România, precum şi firmele indigene au început să

îşi definească poziţia românească predominant în termenii pieţei regionale

balcanice.

Această tendinţă a fost remarcată prima dată la nivelul principalilor

parteneri instituţionali: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BERD), cel mai mare investitor din România, are un

departament pentru ESE şi zona Caucaz; UE îşi extinde ajutorul extern

către mai multe regiuni, între care şi Balcanii de Vest; Banca Naţională a

Austriei susţine că are "o abordare strategică a ESE" prin iniţiative precum

cercetarea economică sau forumuri regionale. Constituenta olandeză la FMI

cuprinde, pe lângă România, şi pe Armenia, Bulgaria, Bosnia şi

Herţegovina, Cipru, Georgia, Croaţia, Israel, Moldova, Macedonia şi

Ucraina. Ce interpretări justifică astfel de aranjamente instituţionale?

Şi companiile şi-au restructurat organizarea pentru a putea

reacţiona pozitiv la această nouă provocare strategică. "Zona balcanică a

început să devină din ce în ce mai vizibilă în rapoartele financiare", declară

reprezentantul General Electric pentru Europa [20]. Alpha Bank Group,

cea mai mare bancă privată din Grecia, are drep scop principal al Grupului

pentru anii următori "să devină entitatea financiară numărul unu în ESE".

Pentru această bancă grecească, motivaţiile din spatele planului sunt

simple: compania reacţioneză la expansiunea majoră în Balcani a aproape

tuturor clienţilor săi corporativi, din industrii precum telecomunicaţiile,

construcţiile, bunurile de consum, industria şi serviciile medicale. Treptat,

organigramele diverselor companii au fost modificate pentru a face loc unor

noi divizii balcanice. Exemple în acest sens sunt PricewaterhouseCoopers

(PwC), Metro Cash & Carry, Nortel Networks, General Motors, IKEA, The

Coca-Cola Company, Microsoft, Fujitsu Siemens Computers, Unilever,

Siemens Business Services (SBS).


99

Sprijinul politic

În mod ironic, ţările ESE împreună cu partenerii lor din EC au

demonstrat o incapacitate endemică în a întări relaţiile dintre ele şi de a

deveni astfel mai vizibile sub aspectul puterii economice şi influenţei

politice. Ca şi cum ar fi fost vorba despre o politică anume, aceste ţări au

avut o abordare unilaterală pe parcursul negocierilor de aderare în ciuda

argumentelor convingătoare, de bun simţ din literatură [21], conform

cărora o coordonare formală a strategiilor de aderare ar fi fost mult mai de

dorit şi mai avantajoasă pentru ţările în cauză. Ţările estice au fost de acord

să creeze o zonă de liber schimb între ele în 1993 numai ca urmare a

"cererilor repetate din partea UE" [22] şi au reuşit doar să menţină acest

proces integrativ într-un stadiu embrionar. Comerţul în cadrul zonei

formate de ţările est-europene a scăzut în realitate la 1% din comerţul

mondial, comparativ cu nivelul maxim de 6% atins în 1960 [23].

Cu toate acestea, instituţiile vestice nu au renunţat la obiectivul lor

de a construi instituţii solide şi de a consolida perfomanţele economice în

această zonă a Europei. În ordine cronologică, Institutul Băncii Mondiale

(IBM) a lansat în 1996 în cadrul Grupului Băncii Mondiale un program

destinat dezvoltării capacităţii locale de a implementa schimbări în ESE. Cei

doi piloni principali ai programului erau conceptele de competitivitate şi o

viziune asupra viitorului care, în mod optimist, oferea un mijloc de a

conecta dezvoltarea economică şi preocupările umane. Lucrând cu zeci de

parteneri, programul a implicat toate segmentele societăţii care au

contribuit la crearea unei noi baze a regiunii, una care să permită "ESE să

depăşescă provocările ei majore şi să îşi pretindă dreptul la pace şi

prosperitate." [24]

Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est a fost lansat în iunie

1999 la iniţiativa UE. Acest acord a fost creat pe baza unei declaraţii politice

de angajament şi pe un acord cadru de cooperare internaţională în scopul

dezvoltarii unei strategii de stabilitate şi creştere în ESE pe termen lung.

Peste 40 de ţări partenere (printre care SUA, Canada şi Japonia) şi

organizaţii internaţionale şi-au concentrat atenţia pe trei domenii diferite:

drepturile omului, restructurarea economică şi problemele de securitate.

Pactul a produs rezultate notabile în termeni economici, dintre care

decizia ESE-8 de a încheia acorduri de liber schimb bilaterale pentru a

promova integrarea economică în zonă este probabil cel mai notabil.

Majoritatea iniţiativelor se adresează dezvoltării sectorului privat prin


100

intermediul mai multor componente-cheie [25]: Comunitatea Energetică în

Europa de Sud-Est (CEESE), Grupul pentru Dezvoltarea Infrastructurii

(GDI), Grupul de Lucru pentru Comerţ (GLC), Consiliul Consultativ pentru

Afaceri (CCA), Acordul Sud-Est European pentru Reformă, Investiţii,

Integritate şi Creştere (Acordul Compact pentru Investiţii).

Ca rezultat al acestui sprijin politic consistent, acordurile

instituţionale s-au răspândit în întreaga regiune. Comisia Europeană a

propus în 2002 crearea unei pieţe regionale a energiei în ESE. Un

Memorandum în acest sens a fost semnat în acelaşi an de către ţările din

regiune, ESE-8 plus Grecia, Turcia şi Kosovo.

UE s-a aflat din nou în spatele creării Procesului de Cooperare pe

Dunăre (PCD), alături de Banca Mondială, BERD, Banca de Investiţii

Europeană şi ţările Europei de Est. Deşi era iniţial un proiect destinat

conectării UE cu ESE prin intermediul căilor ferate, şoselelor, ferryboat-

urilor şi aeroporturilor, precum şi a porturilor prin intermediul

transporturilor multimodale [26], acum găzduieşte o bază de date de afaceri

on-line (www.danubebusiness.com) prin intermediul căreia sute de

companii, dintre care 198 din România [27], alături de consilii locale,

camere de comerţ şi alte organizaţii pot face cereri şi oferte către alţi

parteneri comerciali din regiune.

Politicile monetare sunt de regulă analizate într-un "Club al

Guvernatorilor", care adună reprezentanţi de vârf din cadrul fiecărei bănci

centrale din ţările de la Marea Neagră, Balcani şi Asia Centrală [28]. Banca

pentru Comerţ şi Dezvoltare la Marea Neagră a fost fondată în 1999 cu

scopul de a sprijini dezvoltarea economică şi cooperarea regională prin

intermediul proiectelor de investiţii, atât pentru sectorul public, cât şi

pentru cel privat [29]. Implicări concrete pot lua forma extinderii liniilor de

credit pentru tranzacţii de comerţ exterior, după cum a fost prezentată

această ofertă de către Banca Transilvania clienţilor săi [30].

Proiecte on-line (de exemplu "Le Courrier des Balkans" pe

www.balkans.eu.org, şi informaţii economice la zi în sistemul Corporate

Wire SEE News pe www.see-news.com), precum şi evenimente obişnuite,

cum ar fi Forumul Economic Europa de Sud-Est (www.seeforum.org)

adaugă forţă iniţiativelor motivate politic ce vizează crearea unei zone

economice cu oportunităţi promiţătoare.


101

Sprijinirea afacerilor

După cum a fost sugerat, argumentele acestui studiu pătrund

dincolo de ideea că ESE ar fi o regiune în formare, sprijinită puternic de

factori politici. Există factori economici care susţin strategii de afaceri de o

mare amploare industrială şi geografică. Aceste tendinţe economice sunt

cele care pun în evidenţă un spaţiu al avantajelor competitive, stabil şi auto-

suficient din punct de vedere economic, faţa de analizele convenţionale ale

integrării europene. Se desprinde un set de cinci observaţii, prezentate în

ordinea importanţei, după cum urmează:

1. Strategia e mai uşor de conceput

Companiile româneşti consideră ca fiind o abordare mai la

îndemână conceperea şi implementarea unor strategii de afaceri, deoarece

succesul e mai uşor de obţinut şi oportunitaţile de afaceri sunt mai rapid

sesizate. Argumentele economice referitoare la nivelul de venit şi cerere

contează cel mai mult în influenţarea unui astfel de comportament. Mediul

competiţional extern nu este foarte diferit faţă de cel din interiorul ţării;

consumatorii îşi permit să achiziţioneze aproximativ aceleaşi tipuri de

bunuri, în timp ce firmele concurează utilizând avantaje competitive foarte

asemănătoare. La acest nivel, competenţele sunt mai bine valorificate,

deoarece se încearcă obţinerea diferenţierii utilizând orice mică

oportunitate ivită. În contrast, competiţia în confruntare cu o ţară

dezvoltată ar inhiba orice tentativă de inovare de produse sau tehnologii,

mai ales că nici una dintre acestea nu este aşa de uşor de realizat.

Câteva exemple ilustrează cele prezentate. Un parteneriat cu Centrul

pentru Micro-Finanţe dedicat Europei Centrale şi de Est şi Comunităţii

Statelor Independente cu sediul în Polonia, oferă României, în calitate de

organizator al Conferinţei regionale din 2005, rolul central în procesul de

dezvoltare al afacerilor privind operaţiunile micro-financiare din Europa

Centrală şi de Sud-Est, Asia Centrală şi zona Caucazului [31]. În industria

rulmenţilor, un producător din Turcia a achiziţionat fabrica Rulmenţi

Bârlad, o firmă tradiţională românească, ca mai apoi să folosească această

firmă pentru a investi într-o unitate productivă înapoi în ţara sa. Modelul

Dacia-Logan produs de compania franceză Renault în unitatea sa de

producţie de la Piteşti, a primit titlul de "Maşina Anului 2005" în Serbia şi

Muntenegru [32]. Trebuie adăugat faptul că, deoarece în competiţie au


102

intrat şi mărci cunoscute (Toyota Prius, Ford Focus şi Opel Astra),

rezultatul este greu de imaginat că s-ar fi produs pe orice piaţă dezvoltată.

Un studiu mai elaborat a fost efectuat pentru piaţa de tehnologia

informaţiei (IT) ca rezultat al consultărilor cu firmele naţionale şi

internaţionale prezente pe piaţa românească. Viziunea lor strategică afirmă:

"România trebuie să aspire să devină un Internet-Hub pentru regiunea

Mării Negre. Industria de IT din România va deveni principalul furnizor

regional de servicii bazate pe Internet, software specializat şi prestări de

servicii până în 2010, bazându-se pe avantajele competitive naţionale." [33]

Chiar dacă această misiune devine uneori confuză prin stabilirea unor

priorităţi precum "crearea unei reţele de promovare a imaginii industriei de

software din România în SUA şi UE prin crearea unui brand" [34] fără alte

precizări, este totuşi de remarcat capacitatea de a anticipa evoluţii care la

mijlocul anilor '90 urmau să promoveze managerii români din industria IT

ca lideri regionali.

2. Lanţul de valori este mai profitabil de exploatat

Activitatea economică a firmelor localizate în România şi active în

zona Balcanică nu are nimic de a face cu lamentările din comentariile legate

de lipsa mărcilor indigene, a lanţurilor de distribuţie sau a segmentelor de

piaţă sofisticate, care sunt de obicei concluziile oricărei analize legate de

exporturile României către UE. Atât activităţile primare, cât şi cele

secundare sunt bine reprezentate în moduri care exploatează resursele

inovative şi avantajele competitive la un nivel înalt.

Fie că este vorba de filiale ale unor firme multinaţionale (de

exemplu Unilever, Procter&Gamble, Coca-Cola, Nortel) sau despre firme

româneşti (Rompetrol, Terapia, Mobexpert), fiecare parte sau verigă a

lanţului de valoare specific companiei sau industriei este bine valorificată:

resursele umane, dezvoltarea de produse, cercetare, achiziţii, planificare,

logistică, transport, producţie, marketing şi servicii post-vânzare. Este de

remarcat că, aceste condiţii conduc la abilităţi care pot fi utilizate pe baze

regionale, cum ar fi abilităţi manageriale, coordonarea de reţele sau

dezvoltarea de produse.

Determinanţii avantajelor competitive sunt de natură să amplifice

această cauzalitate. Tocmai prin natura competiţiei, firmele au fost obligate

să intre în competiţia internaţională începând pe baze regionale. Acesta este

cazul industriei de sprijin precum transportul aerian, infrastructura,


103

serviciile juridice sau comerţul cu energie. Formularea strategiei este

consolidată de politicile ce se doresc a fi utilizate, de exemplu, pentru

construirea unei mărci pentru o companie (OMV-Petrom) sau pentru un

produs (ex: Terapia). Rompetrol şi OMV-Petrom sunt exemple de firme

care caută să-şi valorifice avantajele în zona Balcanică: Moldova, Bulgaria şi

Albania, respectiv, Bulgaria, Serbia şi Ungaria sunt ţările în afară de

România în care cele două companii s-au extins, chiar dacă, în România,

cele două companii nu se privesc una pe cealaltă ca fiind competitori

direcţi, în ciuda faptului că activează în aceeaşi industrie [35]. Condiţiile

cererii sunt mai bine valorificate prin activităţi de genul campaniilor

regionale de marketing, promovării exporturilor sau vânzării de bilete

online. Politicile de dezvoltare a factorilor de producţie găsesc mari

oportunităţi de extindere prin implicarea masivă a fondurilor de capital

speculativ (de risc), prin stabilirea de centre de cercetare sau prin avansarea

în carieră, acestea fiind posibile datorită nevoilor regionale existente. Nu în

ultimul rând, guvernele şi acordurile multilaterale pot ajuta la crearea unui

mediu de afaceri mai sănătos şi funcţional care să fie concentrat pe

resursele şi necesităţile politice ale regiunii balcanice.

3. România joacă rolul unei pieţe de încercare

Într-o anumită fază a prezenţei lor pe această piaţă, companiile au

început să beneficieze de economii, să-şi optimizeze structura

organizaţională şi să utilizeze experienţa câştigată pe piaţa românească în

formularea strategiilor pentru piaţa balcanică. Astfel s-a întamplat în cazul

companiei Coca Cola Hellenic Bottling Company, cu sediul principal la

Atena, care avea operaţiunile structurate în două regiuni separate:

Regiunea Mării Negre cu România, Bulgaria şi Moldova şi Regiunea

Adriatică şi Balcanică cu Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi

Herţegovina. Poziţia geografică favorabilă, vânzările impresionante şi

managementul de încredere sunt doar câţiva dintre factorii care au făcut ca

România să fie o alegere evidentă în termeni de strategii eficiente de piaţă

pentru întreaga regiune. Într-un alt caz, raportările care arată că 72% din

profiturile companiei Unilever South Central Europe (USCE) provin din

România şi că filiala românească angajează 80% din forţa de muncă pe care

o utilizează [36], constituie motivul pentru care şi-a constituit baza pentru

operaţiunile sale regionale în România. Motivaţii similare au fundamentat

decizii prin care şi alte companii (Microsoft, Metro Cash&Carry, Wrigley,


104

Avon, Oracle sau Dell) şi-au stabilit sediul pentru coordonarea activităţilor

regionale în România sau în alte ţări din zonă (de exemplu Bulgaria pentru

Ubisoft; Ucraina pentru Coca Cola Ucraina şi Bunge Ucraina; Ucraina şi

Belarus pentru Ozone), utilizând echipe de manageri romani.

În afară de expertiza managerială, companiile străine consideră

România ca fiind atractivă datorită oportunităţilor de a construi facilităţi de

producţie şi logistică, prin intermediul cărora pot pătrunde în zone

îndepărtate sau cu grad mare de risc, ca Rusia, Ucraina, zona Orientului

Mijlociu şi a Caucazului. De regulă, s-a observat trecerea unei perioade de

3-5 ani între momentul intrării pe piaţa românească şi cel al efectuării

investiţiilor în vederea pătrunderii pe pieţe străine.

În acelaşi timp, companii locale ca Mobexpert, Flamingo

Computers, Leonardo sau Terapia şi-au transferat capacitaţile de expertiză

în distribuţie sau marketing achiziţionate în România, către ţările vecine

din Balcani. Altele, de exemplu Vel Pitar, Rulmenţi Bârlad sau Grupul

Feroviar Român plănuiesc să facă acest lucru în vederea stabilirii unor

capacităţi de producţie. Aceste din urmă dezvoltări sunt în mod deosebit

importante, deoarece anunţă ieşiri de fluxuri de investiţii în viitorul

apropiat. În domenii de afaceri "soft" cum ar fi exporturile sau vânzările

locale nu este neobişnuit să observăm planuri de afaceri care vizează şi

pieţele dezvoltate. Cel mai evident exemplu este cota predominantă şi în

creştere a exporturilor către UE în totalul exporturilor româneşti. Totuşi,

această relaţie comercială nu este însoţită de planuri de investiţii;

dimpotrivă, fluxul mic de investiţii româneşti către străinatate, a devenit în

ultimul timp mai puţin semnificativ, având în vedere tendinţa de a renunţa

la afacerile în străinătate sau de a pastra o rată de creştere mult mai scazută

faţa de celelalte ţări CE [37]. Având în vedere aceste condiţii, zona Balcanică

reprezintă într-adevăr un standard diferit în ceea ce priveşte utilizarea

avantajului facilităţilor productive locale prin investiţii străine directe.

4. Efecte de antrenare ale acordurilor politice

Implicarea regională în ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale

a condus la o mai mare încredere în crearea unor planuri de afaceri

integrative pentru zona Balcanică şi a contribuit în mod efectiv la sprijinirea

unor proiecte economice sau de infrastructură de anvergură, şi chiar la

consolidarea companiilor existente prin investiţii de portofoliu. Acest


105

sprijin politic nu este de neglijat, el putând fi observat prin prisma

multiplelor iniţiative de afaceri pe care le-a impulsionat.

Ceea ce este remarcabil, este faptul că acest nucleu de iniţiative

antreprenoriale a pus în mişcare procese auto-întreţinute de creare de

afaceri în zonă. Din cauza mărimii economice relativ mici, aceste procese ar

putea fi puse în umbră într-o viziune de ansamblu. O privire asupra

expansiunii afacerilor locale este necesară. Într-un astfel de caz, statisticile

arată că există două ţări balcanice care au interese semnificative de

investiţii în România, respectiv Turcia şi Grecia, plasate doar pe locurile 9 şi

11 (în clasamentul ţărilor care au investiţii în ţara noastră), cele două

deţinând circa 7% din stocul de investiţii directe în România [38]. Imaginea

se schimbă complet dacă se ia în considerare, de exemplu, estimarea

secţiunii comerciale a Ambasadei Greciei în România, care ar plasa de fapt

aceasta ţară pe locul 3, dacă se iau în considerare investiţiile greceşti

provenite din afara teritoriului ţării (off-shore) [39]. Mai mult, uneori părţi

mici adăugate pot duce la obţinerea unei poziţii puternice pe piaţă. Se poate

observa faptul că Grecia a achiziţionat un procent de 10.4% din activele

bancare prin participaţiunile sale diverse în şase bănci româneşti, fiind

depăşită numai de Austria, iar estimările pentru Bulgaria sunt de ordinul a

25% din piaţă prin intermediul a şase bănci. [40]

În spatele deciziilor politice, se conturează modele de afaceri de

succes, caracteristice pieţelor mature. Un exemplu este proiectul unei pieţe

regionale pentru schimb de energie, în cadrul căreia operatorul naţional din

Bucureşti, OPCOM (Operatorul Pieţei de Energie Electrică) aspiră să

devină un jucător regional. Planul a fost sprijinit printr-o tranzacţie

adiacentă, prin care compania suedeză OMX, care administrează bursa de

energie electrică scandinavă (Scandinavian Power Exchange NordPool),

urmează să furnizeze un sistem integrat de tranzacţionare pentru OPCOM

[41]. O iniţiativă concurentă paralelă, venită din partea Sloveniei, este de

natură tocmai să evidenţieze interesul antrepenorial pentru această zonă.

Un alt exemplu, se referă la modul în care, din motive de securitate, a fost

creată o piaţă pentru transportul petrolului dinspre Marea Neagră spre

piaţa vest-europeană; rezultatul a fost că partenerii de afaceri regionali au

fost ajutaţi să se adune în jurul construcţiei conductei de petrol din

Constanţa (Romania) spre Trieste (Italia), care trece prin Serbia şi

Muntenegru şi Croaţia [42].


106

5. Câştigurile speculative şi ratele de creştere atractive ale unei pieţe

emergente

România este cea mai mare economie dintre ţările ESE-8, luând în

considerare populaţia şi PIB-ul. Caracteristicile sale de piaţă emergentă,

cum sunt pieţele de capital imperfecte, informaţia asimetrică, presiunea

inflaţionistă şi economia duală, o fac atractivă pentru investitorii străini în

căutare de randamente ridicate ale capitalului. Privatizările succesive şi

crearea Bursei de Valori Bucureşti au adus o creştere relativ mare a

fluxurilor de intrare de capital. România este cea mai mare ţară receptoare

de investiţii străine directe dintre ţările ESE-8, primind aproximativ 36%

din totalul de 36 miliarde dolari investiţi în regiune începând cu 1989 şi

40% din investiţiile alocate de BERD pentru această zonă [43].

Banii din străinătate pătrund în ţară şi prin "vehicule financiare

speciale", care sunt instrumente special create pentru a ocoli controalele

capitalului şi a exploata ratele înalte ale dobânzii sau capacitatea redusă a

capitalului românesc de a fi tranzacţionat la bursă. De regulă, atunci când

se întâmplă, pieţele valutare sunt afectate la nivelul regiunii prin intrări sau

ieşiri de capital. Dar chiar şi în cazul tranzacţiilor obişnuite, mediul de

afaceri excelează prin atractivitate. Pentru 2005, preluarea celei mai mari

bănci române (BCR) de către Erste Bank (Austria) a fost numită "cea mai

mare privatizare din Europa de Sud-Est" de către forumul de promovare a

investiţiilor condus de OCDE.

Chiar dacă din punct de vedere financiar aceste evoluţii produc

uneori disfuncţionalităţi şi cauzează dificultăţi în previzionarea pieţei, au şi

efectul pozitiv de acumulare de expertiză financiară şi chiar de active

financiare ce pot fi utilizate. O nouă industrie a capitalului speculativ

(venture capital) cunoaşte o creştere explozivă. Următoarea fază a

dezvoltării a luat forma apariţiei planurilor de expansiune în regiune.

România a ocupat locul central pentru o listă impresionantă de fonduri cu

activităţi coordonate în ESE.

Concluzii şi implicaţii

Acest capitol nu oferă o expunere teoretică a existenţei unei zone

competitive optime, adică a unei zone în care beneficiile în urma

competiţiei sunt maximizate, dar încearcă să investigheze dacă se poate

considera să existe în mod plauzibil. Urmărind evoluţia integrării României


107

în Europa de Sud-Est, o ţară care joacă un rol important în regiune din

multe puncte de vedere, sunt evidenţiate aspecte care susţin această

presupunere.

În analizele convenţionale, economiştii obişnuiesc să considere

economia globală sau orice spaţiu economic care tinde să atingă aceste

dimensiuni geografice, aşa cum este cazul uniunilor vamale, baza de

referinţă cu ajutorul căreia se pot măsura costurile şi beneficiile alocării

resurselor. Această imagine contrastează cu viziunea economică a efectelor

pozitive însemnate ale competiţiei intense, la care se recurge de obicei

pentru exemplificarea efectelor liberalizării comerţului. Competiţia

internaţională oferă oportunitatea de a concura atât pe baze

complementare, cât şi competitive, fiecare având implicaţii diferite pe

termen lung. Cu cât ultimul aspect menţionat este folosit mai intens, cu atât

mai mari sunt şansele ca economia să se restructureze mai rapid şi să-şi

valorifice avantajele competitive. Dacă acceptăm faptul că protecţionismul

nu este o soluţie economică viabilă, atunci calea competitivităţii de pe picior

de egalitate este cel mai rezonabil mod de a păstra şi valorifica avantajele

competiţiei libere.

Integrarea economică a României în ESE reprezintă o temă potrivită

pentru această discuţie teoretică. Integrarea în diferite structuri europene

este cu siguranţă un proces în desfăşurare, dar unul care are evoluţii

previzibile. În ceea ce priveşte România, ea se afla într-o poziţie extrem de

avantajoasă, care îi permite utilizarea resurselor sale pentru coordonarea şi

crearea reţelelor de afaceri în Europa de Sud-Est. Mecanismele de întărire

şi procesele auto-susţinute fac de fapt ca acest mediu de afaceri să ascută şi

să amplifice avantajele competitive ale industriilor, în contrast puternic cu

evoluţiile de pe orice altă piaţă geografică.

Dacă există motive pentru a atribui efecte competitive optime unei

zone geografice suficient de mici în raport cu coordonatele globale, o

implicaţie evidentă este că sunt necesare politici deliberate de a stabili

termeni specifici pentru desfăşurarea afacerilor. Există deja un model în

marea gamă a iniţiativelor de afaceri privind zona productivă şi valoarea

adaugată în industrie. Ceea ce face România un caz deosebit este faptul că

este în mod special potrivită pentru a beneficia de economii de scară în

expertiza managerială şi operaţiuni de afaceri. Aceste experienţe sugerează

două seturi posibile de politici, pentru sectorul privat şi respectiv public,

descrise pe scurt în cele ce urmează.


108

Implicaţii în domeniul afacerilor

Urmând exemplul multinaţionalelor şi instituţiilor, clasificările

organizaţionale ar trebui să includă şi unităţi balcanice, măcar în scopul de

a aduna inteligenţă competitivă. O segmentare geografică a pieţei este

oricum un aspect inerent al oricărei strategii de afaceri, dar această

concentrare a atenţiei este oarecum neobişnuită deoarece obligă analiştii să

ia în considerare în mod distinct atât oportunităţile de afaceri, cât şi

sprijinirea dezvoltării infrastructurii afacerilor.

Alegerea investiţiilor străine ar trebui să devină o problemă urgentă

pentru companiile cu o structură financiară solidă. Evoluţiile politice

favorabile şi similarităţile în dezvoltare contribuie fiecare la scăderea

costurilor totale de desfăşurare a unei afaceri în regiune.

Analizele de comparare strategică ar trebui să se concentreze mai

mult asupra determinanţilor costurilor, factorilor care determină valoarea-

adaugată şi intenţiilor strategice ale companiilor balcanice. Adevărata

oportunitate de a atinge nivelul avansului competitiv constă în posibilitatea

competitorilor balcanici de a încerca să facă faţă unor constrângeri mai

mult sau mai puţin similare şi de a accepta standarde similare în consum,

sau de a arăta un nivel similar de cunoştinţe în domeniul afacerilor. Aceşti

factori sunt de natură să ofere un avantaj mult mai mare prin comparaţie cu

firmele din ţări dezvoltate.

Implicaţii în domeniul public

Politicile de investire şi de promovare a exporturilor dedicate zonei

Balcanice ar putea avea ca rezultat beneficii substanţiale în termeni de

bugete de marketing şi nivel de înţelegere a avantajelor competitive. Aceste

politici pot fi construite în mod obişnuit în două perspective: privind zona

ca o ţintă promoţională sau ca o regiune industrială de interes pentru ţările

mai dezvoltate. Daca prima reprezintă o componentă necesară, dar absentă

a intereselor afacerilor româneşti deja prezente în zonă, cea din urmă este

mai sofisticată deoarece constituie o ofensivă la adresa companiilor rivale.

S-ar putea să mai treacă ceva timp până când vor fi recunoscute beneficiile

costurilor mai scăzute ale promovării produselor regionale în loc de cele

naţionale. Însă, această cale merită a fi urmată, mai ales când companii din

ţări dezvoltate (de exemplu companiile de vin din SUA şi Australia) pot

pune în comun resurse cu scopul de a obţine un standard competitiv mai

bun.


109

Autorităţile naţionale ar trebui să fie preocupate de dezvoltarea

instituţională şi sprijinirea poziţiilor de brokeri în grupările de industrii

regionale. Companiile s-ar putea să nu aibă nici capacitatea şi nici resursele

de a contribui la platforme instituţionale create pentru dezvoltarea

afacerilor. După cum sugerează lista cazurilor discutate, există o

disproporţie între iniţiativele de afaceri şi aranjamentele instituţionale în

regiune. Chiar dacă primele oferă perspectiva unui început încurajator, ar

trebui să existe o mai mare implicare a administraţiei publice, mai degrabă

sub forma iniţiativelor, decât în a urmări cursul proceselor existente.

Această lucrare nu intenţionează să formeze o listă completă a

implicaţiilor, nici nu-şi propune să ofere o hartă completă a iniţiativelor

regionale. Mai mult, în mod evident există sectoare (de exemplu

aeronautica, construcţia de nave maritime) pentru care abordarea propusă

aici ar putea fi inadecvată, având în vedere că acestea îşi construiesc

capacităţile competitive în cadrul unei pieţe internaţionale mult mai

extinse. Însă dacă există o lecţie importantă ce ar trebui desprinsă din

expunerile prezentate în acest material, aceea se referă la evoluţia zonei

Balcanice într-un spaţiu economic adecvat perspectivelor de dezvoltare

competitivă. Aceasta reprezintă o nişă strategică de care companiile mari

occidentale au profitat deja. La începutul anilor '90, la capătul a cincizeci de

ani de economie comunistă, niciun studiu de management sau analiză

economică nu ar fi prezis că un manager român, o locaţie din România sau

o expertiză de producţie românească ar putea fi esenţială pentru planurile

de afaceri ale unor firme multinaţionale. Există într-adevăr o implicaţie

majoră de care orice industrie ar trebui să fie conştientă: această zonă

regională deţine ingredientele necesare pentru a avansa către surse

sofisticate de avantaje competitive.


110

Anexa

România şi Europa de Sud-Est ca platforme regionale

exclusive pentru companiile străine

Tabelul 3.3

Companie

Segment de

piaţă

Operaţiuni de importanţă regională

Pieţe deservite (actuale şi proiectate)

General Motors Electromotive, SUA

Locomotive Technologie şi Producţie (Craiova) Marketing (Proiect) (Craiova)

Europa, Africa de Nord, Orientul Apropiat

Procter & Gamble Balkans

Bunuri de consum

Procter & Gamble România Producţie şi Vânzări (Timişoara) Centru de distribuţie (Timişoara)

Statele Fostei Iugoslavii, Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria Zona Balcanică

Danone, Franţa Bunuri de consum

Centru de producţie regional şi vânzări

Serbia, Croaţia

Unilever South Central Europe (USCE)

Bunuri de consum

Centru regional (decizie, distribuţie) (Bucureşti) Vânzări (Ploieşti)

Europa de Sud-Est Polonia, Ungaria, Germania, Serbia, Bulgaria

Honeywell, SUA Componente auto

Soluţii de automatizări, software industrial (Centru de Inginerie, Bucureşti)

Europa de Sud-Est

GlaxoSmithKline, UK

Farmaceutice Vânzări (Europharm Braşov) Resurse Umane

Comunitatea Statelor Independente Europa de Sud-Est

Pirelli, Italia Anvelope Producţie şi logistică (Slatina)

Rusia, Ucraina, Bulgaria

Avon Cosmetics

Cosmetice Distribuţie (Bucureşti)

Bulgaria, Moldova, Macedonia

Elite International, Israel

Cafea Vânzări (Elite România, Bucureşti)

Croaţia, Bulgaria, Serbia, Balcanii

Computer Associates, SUA

Software Suport tehnic (DNA Software, Bucureşti)

Bulgaria


111

Companie

Segment de

piaţă



Balkan, Grecia Aluminiu Logistică, Distribuţie (Balkan Ro Trade & Construction)

Bulgaria, Serbia, Rusia şi Ucraina

Kastamonu Entegre, Turcia

Prelucrarea lemnului

Vânzări (Prolemn, Reghin)

Grecia, Turcia, Bulgaria, Rusia

Porta KMI, Polonia

Uşi Vânzări (Porta, Arad)

Bulgaria, Ungaria, Fosta Iugoslavie, Republica Cehă, Rusia, Ucraina

Renault Group, Franţa

Automobile Vânzări şi producţie (Dacia Renault, Piteşti) Centru de proiectare şi dezvoltare (Renault Technologie Romania Titu-Găeşti)

Bosnia, Ungaria, Macedonia, Republica Cehă, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Polonia, Turcia, Siria, Liban.

Lockheed Martin, SUA

Software Sisteme de Tehnologia Informaţiei (Romsys, Bucureşti)

Bulgaria, Membri NATO din Europa de Est

BOCM Pauls, Marea Britanie

Furaje Vânzări (Reprezentantul în România)

Bulgaria, Serbia

SIP d.d. Sempeter, Slovenia

Echipamente agricole

Vânzări (Mecanica Ceahlău)

Bulgaria, Ucraina

Saint-Gobain, Franţa

Sticlărie Centru regional de producţie şi Vânzări (Saint-Gobain Glass Romania Calăraşi)

Bulgaria, Serbia, Grecia şi Polonia

Tenaris, Elveţia Fier şi produse din oţel

Vânzări (Silcotub Zalău)

Polonia, Slovacia, Republica Cehă

Wonderware, SUA

Software pentru automatizări

Servicii pentru afaceri (Birou de representanţă)

Turcia, Grecia, Balcanii

The Coca-Cola Company, SUA

Băuturi răcoritoare

Marketing (Coca-Cola România)

Bulgaria, Moldova, Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina


112

Companie

Segment de

piaţă



The Coca-Cola Hellenic Bottling Company, Grecia

Băuturi răcoritoare

Producţie şi distribuţie (Coca-Cola HBC România)

Moldova, Letonia, Lituania, Estonia, Belarus

IBM, SUA Software Soluţii pentru afaceri, marketing (Siveco, Bucureşti)

Bulgaria, Croaţia, Polonia, Ungaria, Ucraina, Moldova

Medicover, Suedia

Servicii medicale

Centru regional pentru servicii medicale (Synevo România)

Polonia, Moldova, Bulgaria

IKEA, Suedia Mobilă Producţie, achiziţii şi comerţ (Ikea Trading und Design)

România, Turcia, Bulgaria

Club Air, Italia Transporturi Trafic aerian de pasageri

România, Moldova, Albania, Ucraina

Parisot Group, Franţa

Mobilă Vânzări (Mobilenia România)

Rusia, Moldova, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Fosta Iugoslavie

Cosmote, Grecia Telefonie mobilă

Cosmote Romania, Bucureşti

Albania, Bulgaria, Macedonia

Nortel Networks, Canada

Echipament de telecomunicaţii

Centru de Cercetare (Bucureşti) Distribuţie (Tornado Systems, Bucureşti)

Israel, Polonia, Europa de Sud Est Bulgaria

Wrigley, SUA Gumă de mestecat

Centru regional (Balkan East Wrigley, Bucureşti)

Zona Balcanică, Liban

Dell, SUA Calculatoare personale

Management (Dell EMEA)

România, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, Macedonia

Alcatel Lucent, Franţa

Tehnologia informaţiilor

Centru de dezvoltare (Alcatel Romania, Timişoara)

Bulgaria, Grecia, Cipru, Albania, Macedonia, Serbia şi Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia


113

Companie

Segment de

piaţă



Hamé, Cehia Alimente Centru regional de producţie şi export (Hamé Romania Caracal)

Bulgaria, Moldova, Ungaria, Serbia şi Muntenegru

Maspex, Polonia Băuturi răcoritoare

Vânzări (La Festa România)

Bulgaria, Moldova, Croaţia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia

Kombassan Holding, Turcia

Rulmenţi Producţie (Rulmenţi Bârlad)

Turcia

Visa International, SUA

Finanţe Management (Visa International CEMEA, Bucureşti)

România, Bulgaria

McDonald’s, SUA Fast food Management (McDonald’s România, Bucureşti)

România, Moldova, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Georgia, Azerbaidjan

Microsoft, SUA Software Management – centru administrativ şi suport tehnic (Microsoft South East Europe Bucureşti)

România, Slovenia, Croaţia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, Macedonia, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Moldova, Kosovo

Intracom, Grecia Telecomunicaţii Producţie, Intrarom Bucureşti

România, Bulgaria, Ucraina

Atlas Telecom Network, SUA

Telecomunicaţii Management (Atlas Telecom Network Oradea)

Europa de Est, Zona Balcanică

Mercer Human Resource Consulting, SUA

Resurse umane Servicii de consultanţă (ConsulTeam Romania)

Bulgaria, Serbia, Croaţia

Energy Consult, Elveţia

Energie Consultanţă (Energy Holding, Bucureşti)

Bulgaria, Serbia, Ungaria, Republica Cehă, Grecia

Romanian Capital Advisors (RCA)

Capital speculativ

Investiţii de capital, 50 mil. Euro (2004)

România, Bulgaria Zona Balcanică


114

Companie

Segment de

piaţă



Global Finance, Grecia

Capital speculativ

Global Finance Romanian Romanian and Bulgaria Growth Fund (RBGF) (20 mil. Euro) Black Sea Fund (1998) (100 mil. Euro) Global Growth Fund (2003) South Eastern Europe Fund (2006)

România, Bulgaria, Grecia Zona Balcanică

Equest Balkan Properties, Marea Britanie

Capital speculativ

Achiziţii centre comerciale de tip mall

Zona Balcanică

East Capital Holding, Suedia

Capital speculativ

East Capital Bering Balkan Fund

Zona Balcanică

Charlemagne Capital, Marea Britanie

Capital speculativ

European Convergency Property Company

România, Bulgaria, Turcia

Balkan Accession Management Company, SUA

Capital speculativ

Balkan Accession Fund (20 mil. Euro 2005)

România, Bulgaria Zona Balcanică

GED Capital Development, Spania

Capital speculativ

Capital Privat şi Fond de Capital Speculativ – GED Eastern Fund II (80-100 mil. Euro)

Europa de Sud Est

South Eastern Energy Capital, Grecia şi SUA

Capital speculativ

Piaţa energetică; Public Power Corporation (Grecia) şi ContourGlobal (SUA)

Albania, Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia şi Kosovo

SigmaBleyzer, SUA

Capital speculativ

SigmaBleyzer Fund II (SBF IV) (200 mil. Euro)

Zona Balcanică, Ucraina

Viator & Vektor, Slovenia

Logistică, transport internaţional

Birou de reprezentanţă

Europa de Sud-Est

Sursa: Ziarul Financiar, diverse numere, 2003-2006; Capital, diverse numere, 2004-2006.

Este de menţionat că rubrica pieţe deservite se referă exclusiv la aria georgrafică din

domeniul de activitate a firmelor menţionate.


115

Europa de Sud-Est ca platformă regională pentru companiile româneşti

Tabelul 3.4

Compania Segment de

piaţă

Operaţiui

de importată

regională

Pieţe deservite

(actuale şi în fază

de proiect)

Mobexpert Mobilă Vânzări locale Sofia, Belgrad,

Chişinău, Kiev

Aquila Group Distribuţie

produse de larg

consum

Servicii logistice Moldova, Serbia,

Bulgaria

La Fantana Apă/răcire Vânzări locale şi

exporturi

Serbia

Flamingo

International

IT, vânzare cu

amănuntul

Vânzări locale Bulgaria, Serbia,

Muntenegru

Scala Business

Solutions

Sisteme

manageriale

Vânzări locale Bulgaria, Federaţia

Rusă

Republica Cehă,

Slovacia, Croaţia

WizRom

Software

Software Vânzări locale Chişinău (Moldova),

Sofia (Bulgaria),

Istanbul (Turcia)

Vel Pitar Panificaţie Producţie locală Ucraina, Moldova,

Serbia, Bulgaria

(proiecte)

Petrom Petrol Distribuţie locală Bulgaria, Serbia,

Ungaria

Rompetrol Petrol Distribuţie locală

& depozitare

Albania, Kosovo,

Macedonia şi

Muntenegru

(Rompetrol Albania),

Bulgaria, Moldova,

Georgia, Franţa

Petrom Petrol şi gaz Distribuţie locală

OMV Branding

Bulgaria, Serbia,

Zona Balcanică

(proiecte)

Europa de Sud-Est


116

Compania Segment de

piaţă

Operaţiui

de importată

regională

Pieţe deservite

(actuale şi în fază

de proiect)

Atlantic Tours Turism

(imigrare)

Vâzare de bilete

on-line

Internet

(visitbalkans.com):

Bulgaria, Grecia,

Turcia, Serbia,

Albania

Mondostar

Sibiu

Imbrăcăminte Vânzări de marcă Slovenia, Polonia,

Bulgaria, Turcia,

Rusia

Leonardo Vânzare cu

amănuntul

Distribuţie locală Ungaria, Bulgaria,

Moldova, Ucraina,

Turcia

Totalsoft Software Achiziţii externe Serbia

RTC Vânzare de carte

şi papetărie

Distribuţie locală Moldova

CFR Marfă Transport

feroviar

Furnizor de

servicii

Bulgaria, Ungaria

Grupul Feroviar

Roman

Transport

feroviar

Furnizor de

servicii

Bulgaria (Bulgarian

Railways Company,

BRC)

Media Pro

Pictures, MPP

Producţia de

filme

Vânzări Cipru, Bulgaria,

Croaţia şi Slovenia

Terapia Cluj Farmaceutică Vânzări locale şi

marketing

Moldova, Ucraina,

Rusia, Polonia

Transelectrica

(OPCOM)

Energie

(proiect, 2007-

2008)

Commodity

exchange

Zona Balcanică

Surse: Ziarul Financiar, diverse numere, 2003-2006; Capital, diverse numere, 2004-2006.

Proiecte selectate pentru dezvoltarea instituţională în Europa de Sud-Est

Tabelul 3.5 Organizaţie(i) promotoare Proiecte dezvoltate Industria Piaţa*

SECO, Elveţia

UNCTAD, WTO

Programul regional pentru promovarea

exporturilor**

Servicii de export România, Bulgaria,

Sud-Estul Europei

Camerele de Comerţ Naţionale ale Albaniei, Bulgariei, Greciei,

FYR a Macedoniei, României, Turciei şi Serbia-

Muntenegrului.

Asociaţia Camerelor de Comerţ Balcanice(ABC)

(1994)

Servicii antreprenoriale Zona Balcanică

Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Bucureştiului

(CCIRB)

Forumul Internaţional de Investiţii pentru

Europa Centrală şi de Sud-Est Conferinţa

antreprenorială a Regiunii Danubiane

Târguri şi expoziţii Europa de Sud-Est

Corporaţia Financiară Internaţională (Grupul Băncii

Mondiale)

Sprijinirea dezvoltării infrastructurii în zona

Balcanică

Infrastructură Zona Balcanică

Uniunea Europeană Comunitatea Balcanică pentru Asistenţă în

Reconstrucţie, Dereglementare şi Stabilizare

(CARDS)

Asistenţă externă Zona de vest Balcanică (Albania,

Bosnia şi Herţegovina, Croatia,

Serbia şi Muntenegru,

FRY Macedonia)

RomTelecom, România

Neterra, Bulgaria

Balkan Fibre Optic Ring (BFOR) Telecomunicţii Zona Balcanică

Reţele din Asia (Turcia, Grecia,

Bulgaria) catre Europa

(Germania)

Austria, Bulgaria, OECD Forumul Economic al Europei de Sud-Est Parteneriate Public-

Privat

Europa de Sud-Est

ViaExpo, Bulgaria Mâncare & Băuturi răcoritoare în Zona

Balcanică

Ambalare în Zona Balcanică

Târguri şi expoziţii Bulgaria

România (Nestor&Nestor Diculescu Kingston Petersen)

Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia-Muntenegru and

Albania

Grupul Juridic al Europei de Sud-Est, South

East Europe Legal Group, www.seelegal.org

Consultanţă (juridică) Europa de Sud-Est

Albania, Macedonia, Serbia & Muntenegru, Cipru and Grecia. eGovernance Administraţie publică Europa de Sud-Est

Albania, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia & Muntenegru,

Slovenia, România, Turcia

Linii aeriene regionale

"Convenţia Open-Sky în Zona Balcanică"

Transport aerian Zona Balcanică

* În definirea pieţei a fost acordată prioritate comunicatelor originale de presă

Surse: Ziarul Financiar, diverse numere, 2003-2006; Capital, diverse numere, 2004-2006.; ** <www.profitRomânia.ro/internalnews> Martie 2004.


118

Note

[1] O privire detaliată asupra acestui gen de lucrări este oferită de V. Cojanu, The

Integration Game, pp. 36-45. Vezi de asemenea bibliografia aferentă.

[2] Dangerfield

[3] Allen

[4] Gacs şi Wyzan; Martin şi Sunley; Cojanu, Regional Policy

[5] Gacs şi Wyzan

[6] Sunley şi Martin; OCDE, Entrepreneurship

[7] "Balkan"

[8] Informaţia se bazează pe un interviu personal, luat pe 30 aprilie 2004

[9] Economic Panorama, Quarterly Review of the CCIRB, 3, 2004, 4

[10] "România poate fi centrul investiţilor în Balcani", Ziarul Financiar,

29.10.2004

[11] De exemplu, V. Cojanu, The Integration Game…, 36-44

[12] Discutate în V. Cojanu, Regional Policy

[13] Traistaru şi von Hagen

[14] De exemplu, Sachs et al., Patterns and Determinants

[15] De exemplu, Henriot; Tondl şi Vucsik

[16] De exemplu, Gligorov

[17] Gligorov, p. 276

[18] UNDP

[19] Sachs et al., Benchmarking Competitiveness

[20] "General Electric: cumpărăm mai mult decât vindem", Ziarul Financiar

06.05.2004

[21] De exemplu, Curzon-Price et al., 18, Gacs and Wyzan

[22] von Hagen, Jürgen

[23] Gacs şi Wyzan

[24] Petkoski, p. 3

[25] Special Co-ordinator for the Stability Pact for South Eastern Europe

[26] Economic Panorama, Quarterly Review 3, 2004, 16

[27] " Danube Region Business Database", 31 March 2005,

http://www.danubebusiness.com/index1.php

[28] "Guvernatorii băncilor centrale din regiune s-au întâlnit la Timişoara", Ziarul

Financiar 18.10.2004

[29] Membrii Băncii sunt: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia,

Grecia, Moldova, România, Rusia, Turcia şi Ucraina.

[30] "Banca Transilvania are 5 mil. Euro pentru comerţul exterior" Ziarul

Financiar 16.09.2004

[31] "Coaliţia pentru microfinanţare în România"

[32] "Logan merge bine în Serbia şi Muntenegru", Ziarul Financiar 09.03.2005


119

[33] International Trade Center, 1992: p. 82

[34] Ibidem, p. 87

[35] "Jocurile de putere din triunghiul Petrom-OMV-Rompetrol", Ziarul Financiar

16.08.2004. Este de adăugat că Rompetrol a intrat şi pe piaţa Franţei prin achiziţia

unui lanţ de benzinării. Oricum, acest eveniment, cel puţin în această fază a

competiţiei, pare mai mult secundar.

[36] "Unilever recuperează după stagnarea de acum doi ani", Ziarul Financiar

08.02.2005

[37] OECD, Investment Policy 89

[38] OECD, Investment Policy 23

[39] "Grecii preferă România", Business Magazin, 15-21 decembrie 2004, 66-7

[40] "Grecii preferă România", Business Magazin, 15-21 decembrie 2004, 66-7;

"Băncile din Grecia îşi extind activitatea în Europa de Sud-Est", Ziarul Financiar,

5.10.2006

[41] "Bursa de energie a început să prindă viaţă", Ziarul financiar, 06.01.2005

[42] "România va acoperi 1,9 mld. Euro din costul oleoductului Constanţa-Trieste",

Ziarul financiar, 23.02.2005

[43] OECD, Investment Policy 18; "EBRD – funding worth 500m euros in 2005",

Ziarul Financiar, 24.05.2006

CAPITOLUL 4

STATISTICA SCHIMBURILOR

Valentin Cojanu, Irina Râmniceanu

Teoria integrării regionale are ca premise de bază un set cuprinzător

de condiţii economice, axat în principal pe circumstanţele schimbului, atât

înainte, cât şi după formarea unei uniuni vamale, care indică efectele nete

pe care grupul integrator este pe cale să le impună asupra comerţului

internaţional. Totuşi, există un element lipsă în această abordare clasică:

termenii în care diferite regiuni sau ţări din arealul integrator absorb aceste

efecte rămân nedeterminaţi. Este plauzibilă supoziţia că o examinare

dezagregată a efectelor integrării ar scoate la iveală un peisaj regional

neuniform de creştere competitivă, dependent de factori variaţi cum ar fi

nivelul de dezvoltare, stereotipurile culturale, atitudinea politică sau

conexiunile de infrastructură. Acesta este motivul pentru care o analiză

atentă a procesului de integrare ar trebui să aibă în vedere ipoteza unei zone

competitive optime, înţeleasă provizoriu ca un anumit tipar de areale

determinate spaţial, care pot conduce la o dezvoltare competitivă a

industriilor şi firmelor în aşa fel încât beneficiile rezultate din competiţie să

fie maximizate.

Acest material are ca scop să ofere dovezi primare în legătură cu

acest tip de reprezentare mai adecvată a integrării economice regionale. În

consecinţă, întrebările investigative sunt limitate la un studiu bazat pe o

analiză statistică simplă, dar cuprinzătoare a poziţiei competitive curente pe

care România o deţine faţă de 32 de ţări europene. Gama de indicatori

comerciali şi competitivi folosiţi în analiză, cum sunt indicatori comerciali

de bază (structura importului şi exportului, balanţa de plăţi), indicele

similarităţii importurilor (ISI), şi indicii comerţului intraindustrie (ICI),

permite să tragem câteva concluzii care susţin ideea că Europa de Sud-Est

(ESE) este un mediu mult mai promiţător şi competitiv pentru industriile

din România. Raţionamentul se bazează în mare parte pe similarităţile

tiparelor economice şi comerciale din această regiune, o condiţie economică

de bază pentru un avans competitiv în viitor.

Statistica schimburilor

121

Partenerii comerciali ai României sunt trataţi atât individual, cât şi

în trei grupări regionale majore (UE-15, vechile state membre ale UE; NSM-

10, noile state membre ale UE, din primul val al extinderii către est; şi ESE-

7, şapte state din Sud-Estul Europei [1]). Studiul este cuprinzător nu numai

în termenii acoperirii statale, dar şi în termenii gamei de produse, deoarece

include cvasitotalitatea mărfurilor care sunt comercializate la un singur

nivel al agregarii (Sistem Armonizat, SA/Secţiuni SA). Investigaţia este

limitată la datele colectate pentru 2003, un an de referinţă deoarece a

precedat ultima expansiune a UE, cea către primal val de state est-

europene, NSM-10. În particular, comparaţiile cu România sunt cu atât mai

folositoare deoarece estimările asupra competitivităţii externe a NSM-10

sunt lipsite de orice influenţă de durată din partea apartenenţei la UE.

Caracteristici economice ale integrării statelor europene

Cercetarea axată pe evoluţiile integrării regionale în Europa

urmăreşte în general două direcţii de interes: una generală (o perspectivă

panoramică) care completează o viziune mai detaliată, analitică a

funcţionării economice. Prima abordare se preocupă să cuprindă căi

specifice ale dezvoltării economice şi sociale, pe când cea din urmă aduce în

prim plan particularităţi ale structurilor economice, aşa cum sunt ele

evidenţiate în principal de schimburi comerciale reciproce.

Informaţiile oferite de prima linie de cercetare sunt importante în

special pentru conturarea mediului economic şi de afaceri regional pe

fundalul evoluţiilor din UE. Observatorul are o imagine comparativă per se

şi, de obicei, o ierarhie de performeri şi subperformeri din întreaga regiune

integratoare. Printre evoluţii complexe şi uneori complicate, normale

într-un spaţiu economic caracterizat de variaţii ale PIB/locuitor de la

40.000€ până la sub 4.000€, sunt totuşi trei puncte de interes separate. Ele

se referă la condiţiile de creştere economică, perspectiva convergenţei

economice şi circumstanţele politice ale evoluţiilor economice.

În primul rând, regiunile europene atrag mare parte din atenţie din

cauza condiţiilor eterogene ale creşterii economice. Ceea ce scoate în

evidenţă cel mai mult regiunea ESE constă în fundamentul fragil al

dezvoltării. Unele studii [2] enumeră o mare varietate de factori, cum ar fi

deficite semnificative ale contului curent, lipsa de disciplină financiară,

subdezvoltarea sistemelor de servicii publice, niveluri joase de calitate ale


122

infrastructurii, grad mare de dependenţă faţă de pieţele UE pentru

exporturi, care toate subminează angajamentele dovedite faţă de

stabilizarea macroeconomică. Deşi se aşteaptă ca dezvoltarea economică să

se bazeze pe o trecere a factorilor din agricultură către industrie, corelaţia

dintre ponderea sectorului industrial şi PIB-ul pe locuitor este negativă.

Justificarea la îndemână ţine de impactul structurilor industriale demodate

în multe ţări din regiune, ceea ce poate însemna că dezvoltarea industrială

devine astfel un factor cheie pentru creşterea economică.

Datele privind comerţul şi investiţiile străine directe (ISD) ajută la

conturarea unei imagini mai largi. Astfel, ţările sud-estice sunt extrem de

dependente de pieţele UE pentru exporturi, fapt care ar putea să împiedice

dezvoltarea lor socotind creşterea economică lentă a UE, dar şi pentru

importuri, de vreme ce comerţul intraregional nu este dezvoltat în mod

special. În ceea ce priveşte structura comerţului, regiunea se conformează

în general parametrilor prezişi de modelul Heckscher-Ohlin, cu produse

intensive în muncă ocupând partea cea mai mare de exporturi pentru toate

ţările, cu excepţia Sloveniei, şi cu importuri dominate de mărfuri capital

intensive. Avantajele comparative se suprapun în general şi sunt vizibile în

special pentru produsele de piele, îmbrăcăminte şi produse prelucrate de

bază. Corelarea pozitivă a creşterii exporturilor cu ISD sugerează că

"exportatorii străini sunt în special atraşi de oportunităţile de producţie de

mărfuri de export în Europa de Sud-Est." [3 ]

În al doilea rând, având în vedere presupunerea că procesul de

integrare europeană este un determinant semnificativ al convergenţei,

cercetătorii au analizat modul în care diferite state şi regiuni reuşesc să

depăşească barierele de dezvoltare. Dovezile adunate prezintă rezultate

neconcludente în ceea ce priveşte efectele benefice ale integrării asupra

convergenţei. Un studiu [4] care a examinat statele UE-15 în perioada 1960-

2001 şi evoluţiile după 1990 a şapte state candidate, afirma că procesul de

convergenţă nu este nici automatic, nici continuu; reformele structurale,

precum dezvoltarea infrastructurii şi îmbunătăţirea sistemului educaţional

[5], au fost, de asemenea, importante în a susţine dezvoltări economice

pozitive.

O astfel de analiză presupune că dacă experienţa EU-15 este un bun

indicator pentru ceea ce se asteaptă în noile state membre, atunci

investigaţia va fi la fel de relevantă la situaţia după 1990 a dezvoltării ţărilor

candidate la aderare. Rezultatele arată că, în UE-15, convergenţa (adică


123

evoluţia dispersiei venitului real pe cap de locuitor) a avut loc în două

intervale de timp (1960-1973 şi 1986-2001) despărţite de o perioadă

interimară de stagnare. Expansiunea comercială în special pare a fi un

indicator bun al procesului de apropriere economică, cu asemănări

importante în evoluţia celor doi indicatori observaţi. Ţările candidate de

asemenea converg spre media UE-15 a PIB-ului pe locuitor între 1993-2001,

Republica Cehă fiind singura ţară care a prezentat un anumit grad de

divergenţă. Constatările sunt susţinute de rezultatele pentru convergenţa

(relaţia negativă între nivelul iniţial al PIB-ului pe locuitor şi ritmul de

creştere economică). Calculele arată aproprieri considerabile în rândul

statelor membre ale UE, în special când Luxembourg şi Irlanda sunt excluse

din analiză datorită particularităţilor.

În orice caz, integrarea europeană pare să rămână un determinant

semnificativ al convergenţei, după cum arată experienţa UE-15. În general,

ţările UE-15 au demonstrat progrese în termeni relativi după ce au devenit

membri comparativ cu situaţia dinainte şi este pauzibil că aşa vor sta

lucrurile şi pentru noii membri. Comerţul, ca factor stimulator

convergenţei, poate să joace un rol major. Sporirea intensităţii comerciale

între statele candidate şi UE anunţă o tendinţă pozitivă în această privinţă.

Deşi investiţiile directe au avut un efect important asupra economiilor şi

comerţului exterior al ţărilor candidate, cuantificarea influenţei acestora

asupra creşterii PIB-ului şi convergenţei este încă o problemă discutabilă.

Ce pare să rămână necontroversat este corelaţia dintre convergenţă

şi creşterea intensităţii comerciale, deşi nu se poate spune cu siguranţă care

este cauzalitatea corectă. O provocare diferită este modul în care nivelul

real al disparităţilor de dezvoltare afectează creşterea viitoare. O examinare

[6] a viitoarei expansiuni a Uniunii Monetare Europene (UME) oferă o

privire mai îndeaproape asupra convergenţei ciclice şi structurale dintre

cele zece membre UME şi cele opt ţări europene candidate. Folosind date

din 1990-2003, această analiză arată că atât similarităţile structurilor

economice, cât şi intensitatea comercială bilaterală sunt asociate pozitiv şi

semnificativ cu corelari de ciclurilor de afaceri. Estimările arată că există

diferenţe structurale şi ciclice semnificative între ţările care aderă la UE şi

membrii UME, Polonia, Slovenia şi Ungaria afişând cele mai strânse

corelări ale ciclurilor de afaceri cu UME. În termenii similarităţii structurii

economice, calculată după indexul de specializare dezvoltat de Krugman,

ţările UME au structuri economice asemănătoare, în timp ce structurile


124

ţărilor est-europene sunt mult mai diferite atât în comparaţie cu ele însele,

cât şi în comparaţie cu UE. Totuşi, un grup de ţări CE (Ungaria, Slovenia,

Estonia şi Slovacia) au cea mai apropiată structură economică faţă de UME.

Valorile indicilor au atins cel mai înalt nivel între membrii UME, în timp ce

cele mai scazute valori corespund fluxurilor dintre ţările candidate şi

membrii UME. De asemenea, intensitatea comerţului bilateral este scăzută

pentru ţările care au aderat, cu excepţia Republicii Cehe şi Slovaciei.

Potrivit ipotezelor care demonstrează câştigurile nete ale formării unei

uniuni monetare, aceste date conduc la sugestia că o extensie imediată a

zonei monetare unice ar putea avea efectele asimetrice.

În al treilea rând, influenţele politice sunt percepute, de regulă, ca

un factor distinct care discriminează în raport cu modul în care un stat sau

o regiune îşi poate atribui beneficiile integrării. Literatura bazată pe

economia instituţională consideră că există o corelare pozitivă între diverşi

indicatori ai calităţii instituţionale şi dezvoltarea economică, în raport, de

exemplu, de nivelul PIB-ului pe locuitor. Studii comparative [7] disting

performanţele regionale după un set larg de indicatori, cum ar fi stabilitatea

politică, guvernanţa efectivă, o calitate superioară a reglementărilor şi

indicatori ai calităţii instituţionale. După aceste criterii, în regiunea ESE se

poate distinge un grup de trei ţări (Cipru, Grecia şi Slovenia) care se

diferenţiează de restul regiunii prin o relativă stabilitate politică,

guvernanţă eficace şi reglementări de bună calitate. Pe aceste considerente,

îmbunătăţirile calităţii sectorului public ar trebui să fie un element al

strategiei de dezvoltare pentru Europa de Sud-Est. Cele mai multe dintre

ţările din regiune sunt marcate de niveluri coborâte ale calităţii

infrastructurii împiedicând dezvoltarea economică, ceea ce sugerează că va

fi nevoie de o investiţie semnificativă în sectorul public în viitorii ani.

O a doua linie de cercetare adânceşte aceste tipare structurale de

creştere. Principala atenţie este acordată amplitudinii şi determinanţilor

comerţului dintre UE şi ţările est-europene. Dovezi clare conduc la o

legătură puternică între similarităţile condiţiilor economice şi condiţiile

favorabile pentru avansul competitiv.

Gradul de convergenţă a fost asimilat [8] cu indexul comerţului

intraindustrial orizontal (CII-O) (schimbul de bunuri diferenţiate de

calitate comparabilă) şi poate fi explicat în proporţie de 85% de factori

specifici ţării mai degrabă decât de factori specifici industriei. Având în

vedere aşteptările teoretice care indică o dezvoltare a CII între ţări cu


125

niveluri asemănătoare de dezvoltare, acest tip de constatări devin

interesante deoarece se concentrează şi pe comerţul între regiuni inegale

din punct de vedere al dezvoltării, chiar dacă ţările foste comuniste prezintă

un nivel înalt de industrializare şi stocuri semnificative de capital uman.

Luând în considerare diferenţierea pe verticală şi orizontală a

comerţul intraindustrial, teoria sugerează că pe măsură ce ţările sunt mai

asemănătoare în privinţa înzestrării cu factori, partea CII-O va fi mai mare.

Într-adevăr, constatările converg cu acest punct de vedere, în condiţiile în

care partea comerţului intraindustrial vertical (CII-V) se ridică până la 80-

90% din totalul CII cu UE. Totuşi, există diferenţe în ceea ce priveşte

cauzele care determină acest din urmă tip de CII. În linii mari, CII-V se

explică prin modelul tradiţional al înzestrării cu factori, şi anume ţările

abundente în capital tind să exporte abundent mărfuri de calitate

superioară şi ţările abundente în forţă de muncă tind să exporte mărfuri de

o calitate redusă. În general, se consideră că factorii specifici unei ţări

(dotări cu factori, nivelul venitului, distanţa) explică CII-V mai bine decât

factorii specifici unei industrii (structura pieţei, volumul producţiei,

deosebirile dintre produse).

Folosind experienţa ţărilor est-europene, indicele CII este calculat

folosind metoda Grubel-Llyod la un nivel de dezagregare pe şase cifre şi

este exprimat nu ca valoare absolută, ci ca un procentaj din volumul brut al

comerţului. Distincţia între CII vertical şi orizontal se bazează pe Valoarea

Relativă Unitară (VRU) măsurată ca un raport între valoarea unitară de

export şi valorea unitară de import. Folosind ipoteza că diferenţa între

preţurile relative reflectă diferenţe în calitate, CII este vertical dacă raportul

cade în afara unui anumit interval ( , unde de obicei este egal cu 0.15),

În timp ce CII orizontal apare in situaţia inversă. Astfel, toate TCE prezintă

cotă relativ importante ale CII, cu Republica Cehă în frunte cu 42.5%

(1995), iar România cu mult în urmă, cu numai 18%, clar dominat de CII-V.

În mod empiric, determinanţii ambelor tipuri de CII sunt separaţi în

baza unui model de regresie cu privire la ambele tipuri de variabile,

specifice de ţară şi specifice de industrie: (1) intensitatea energetică este

folosită ca o aproximare pentru intensitatea forţei de muncă; (2) cota

celor mai mari patru firme în privinţa vânzărilor indică influenţa structurii

pieţei; (3) investiţiile străine directe (ISD); (4) nivelul minim eficient de

producţie este măsurat ca un raport al valorii adăugate brute pe angajat în

cele mai mari patru firme din industrie; (5) diferenţierea produselor ca


126

variabilă înseamnă numărul produselor definite la opt cifre în fiecare

categorie definită la nivel de trei cifre al nomenclatorului combinat.

Rezultatele acestui mod de abordare marchează o linie de separare

cu literatura tradiţională deoarece dovedesc că variabilele specifice de ţară

nu sunt un determinant foarte important al CII. Contrar aşteptărilor, CII-V,

partea cea mai importantă din CII dintre UE şi TEC, poate fi explicată până

la 85% de factorii specifici industriei. În schimb, doar 15% din CII-O poate

să fie pusă în legătură cu factorii specifici industriei.

Un alt detaliu apărut în literatura recentă [9] şi care contrazice sau

cel puţin nu întăreşte opiniile convenţionale arată că liberalizarea

comerţului măreşte diferenţele de productivitate dintre ţări atunci când

dotarea statelor cu factori de producţie, precum şi distribuţia venitului

gospodăriilor diferă semnificativ şi creşte convergenţa productivităţii în caz

contrar.

Deşi productivitatea per se nu este inclusă în modelele testate, nici

ca o variabilă independentă, nici ca o variabilă dependentă, o varietate de

deducţii oportune poate fi facută prin concentrarea asupra relaţiilor de

comerţ. Legătura fundamentală între comerţ şi productivitate este după

cum urmează: având în vedere ipoteza că înzestrările diferite cu factori tind

spre productivităţi diferite în comparaţiile dintre ţări, adică un raport mare

între capital-muncă se asociază cu o înaltă productivitate a muncii,

liberalizarea comerţului măreşte distanţa de productivitate când înzestrările

ţărilor diferă semnificativ şi susţine convergenţa de productivitate în cazul

opus. Ţinând cont de constatările menţionate anterior cu privire la

conexiunea dintre CII-V şi factorii specifici industriei, noile implicaţii leagă

totuşi acest tip de comerţ cu nivelul de înzestrare, cu repercusiuni asupra

dinamicii productivităţii. În această logică, dacă ţările sunt asemănătoare în

înzestrarea cu factori, liberalizarea comerţului conduce la CII-O urmat de

convergenţa productivităţii şi veniturilor. Însă, dacă ţările sunt semnificativ

diferite în privinţa înzestrărilor cu factori, precum şi în distribuţia

veniturilor la nivelul gospodăriilor, liberalizarea comerţului poate să

adâncească diferenţele de productivitate prin CII-V, deoarece producţia de

bunuri de joasă calitate tinde să se mute spre ţările mai sărace, în timp ce

mărfurile de calitate superioară se aglomerează în ţările mai bogate. La

aceasta se adaugă şi influenţa ISD, care par a avea o influenţă pozitivă mai

puternică asupra CII-V şi într-o măsură mai mică asupra CII-O şi, aşa cum


127

a fost sugerat, fără să determine în mod necesar o trecere calitativă de la

primul către al doilea tip de CII.

Metoda folosită în acest caz este similară: se estimează nivelurile de

CII între cele două regiuni analizate prin indicele Grubel-Llyod şi procedura

standard de descompunere a CII pe verticală şi orizontală, iar rezultatele se

confirmă: CII este preponderent vertical şi pentru fluxurile UE-TCE şi

pentru cele intra-UE . Ce apare însă nou este descompunerea CII-V în

funcţie de diferenţierile calitative. Interpretarea generală este că, pentru

perechi de ţări, VRU>1.15 este asociată cu o calitate înaltă a CII-V în ţara

exportatoare, în timp ce VRU<0.85 reflectă o calitate înaltă pentru ţara

importatoare. Totuşi, o VRU>1.15 poate să reflecte ori un dezavantaj de cost

pentru ţara exportatoare ori un avantaj de calitate. Pentru a diferenţia între

cele două, VRU este pusă în legătură cu soldurile comerciale pentru ţările

individuale. Astfel, când o ţară primeşte un preţ superior pentru exporturi

faţă de importurile unei industrii în timp ce totuşi înregistrează un deficit

comercial, atunci probabil are un dezavantaj de cost. Dacă raportul de preţ

export-import este favorabil şi este însoţit de surplusuri comerciale, atunci

aceea ţară beneficiază de avantaje de calitate. Ceea ce rezultă întăreşte

într-un mod mai subtil concluziile generale: UE deţinea un avantaj calitativ

în majoritatea industriilor în 1993, iar acest avantaj a sporit în 2000. Cel

mai probabil, influenţele măriri decalajelor sunt rezumate de acţiunea a trei

factori: (1) diferenţele de venit pe locuitor între UE şi TEC, (2) diferenţele

de volum al cererii între cel două grupe de ţări şi (3) inegalităţile diferite în

distribuirea venitului între gospodării, cu inegalităţi superioare în TEC faţă

de UE.

În sfârşit, alte detalii apar din explorarea implicaţiilor unei

"diviziuni a lanţului de valoare" globale [10] şi găsesc disparităţi importante

între ţările TCE în ceea ce priveşte participarea lor la noua diviziune a

muncii bazată pe fragmentarea producţiei. Progresul tehnologic şi

liberalizarea comerţului şi investiţiilor conduc la divizarea globală a

centrelor de formare a valorii şi la o diviziune mai bună a muncii, care la

rândul lor rezultă în "integrarea comerţului şi dezintegrarea producţiei în

economia globală". În consecinţă, există diferenţe între economii de prim-

rang ale TCE (cuprinzând Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia,

Slovacia şi Slovenia), care beneficiază de niveluri înalte de integrare, şi ţări

de nivel inferior (Bulgaria, Letonia, Lituania şi Romania), care nu fac parte


128

sau o fac doar într-o măsură mai mică din diviziunea muncii la nivel

intraprodus.

Deosebirea esenţială este între părţi, componente şi produse finale

cuprinse într-o industrie, a căror măsurare statistică poate da indicaţii cu

privire la gradul de participare al ţărilor la aranjamentelor de fragmentare a

producţiei la nivel global sau regional. Deoarece din considerente de

limitări de date această evoluţie poate fi surprinsă doar la nivelul câtorva

sectoare, estimările se referă numai la patru sectoare: echipamente de

birou, echipamente de telecomunicaţie, vehicole motorizate şi mobilă.

O primă indicaţie a potenţialului de fragmentare a producţiei vine

de la structurile comerciale ale TCE. Se poate observa un grad înalt de

corespondenţă între exporturi şi importuri în funcţie de ierarhizarea

articolelor tranzacţionate. Deşi în descreştere, continuă să existe o

discrepanţă între exporturile joase şi importurile mari cu părţi. S-ar putea

explica printr-un nivel relativ scăzut de dezvoltare, dar şi prin stabilirea

operaţiilor de asamblare în TCE, astfel încât exportatorii să evite efectele

negative ale unor rate înalte ale protecţiei efective.

Indicele intensităţii comerciale dezvăluie valori superioare ale

comerţului cu UE faţă de restul lumii, indicând o concentrare a comerţului

cu părţi în regiunea UE-TCE. În plus, corelarea structurilor de comerţ din

cele două regiuni sugerează un proces de apropriere economică la nivelul

zonei de integrare.

Indicele avantajului comparativ distinct (ACD) faţă de relaţiile

dintre TCE şi UE este folosit în acest caz prin calcularea unui indice similar

cu cel al lui Balassa şi pentru importuri. Ţările care au un indice de import

mai mare ca media, deţin un avantaj comparativ în ansamblarea operaţiilor.

Însă acest lucru nu mai este valabil în cazul în care părţie importate sunt

folosite la producerea de bunuri finale vândute consumatorului intern. Din

acest motiv, calculul dublu al ACD (pentru exporturi şi importuri) este o

indicaţie mai puternică privind implicarea ţărilor în fragmentarea

producţiei. Aceste analize duc la constatări interesante. Deşi nicio ţară nu

deţinea ACD în asamblare în 1989, situaţia s-a schimbat dramatic în timpul

perioadei de tranziţiei: patru ţări au dobândit această calitate în 1993

(Republica Cehă, Ungaria, Slovacia şi Slovenia), în timp ce alte două le-au

urmat în 1997 (Polonia şi Estonia). De asemenea, pentru câteva TCE, indicii

ACD afişează modele asemănătoare cu ţările de comparaţie (Malaiezia şi


129

Mexicul, de exemplu), sugerând că ţările europene ar putea să urmărească

cu succes strategii economice de restructurare asemănătoare.

Dublul calcul al indicelul ACD identifică, aşa cum a fost menţionat,

două grupe de ţări, care mai mult sau mai puţin corespund unui nivel

omogen de dezvoltare industrială. Astfel, se pot identifica cazurile

următoare:

Ungaria, care a înregistrat cea mai puternică dezvoltare indicând o

integrare foarte rapidă în reţelele producţiei de automobile din UE

şi care beneficiază de rolul decisiv al ISD în construirea capacităţilor

de producţie şi conexiunea lor la canalele internaţionale de

distribuţie;

Estonia şi Ungaria au realizat progrese în dezvoltarea capacităţilor

de producţie în reţeaua echipamentelor de birou, cu Ungaria

dezvăluind avantaj comparativ în asamblare şi fabricare, în timp ce

Estonia numai în cel al fabricării;

Estonia şi Ungaria se evidenţiază şi în ceea ce priveşte integrarea în

reţeaua de telecomunicaţii şi audio-vizual, în timp ce celelalte TCE,

cu excepţia Bulgariei, României şi Sloveniei, au trecut de asemenea

printr-un progres important;

În ceea ce priveşte sectorul de mobilă, constatarea interesantă este

aceea că toate TCE, cu excepţia României, au ACD dublu pentru cel

putin "o categorie sau mai multe categorii de produse finale".

Deşi există câteva studii, precum cele de mai sus, concentrate pe

creşterea şi convergenţa determinanţilor la nivel de ţară, se văd foarte puţin

rezultatele creşterii la nivelul regional în TCE. Din acest motiv, observaţii

interesante rezultă dintr-o anchetă [11] ce acoperă 36 regiuni ale Republicii

Cehe, Slovaciei, Ungariei, Poloniei şi Sloveniie în perioada 1995-2000.

Perioada analizelor coincide cu începutul procesului de aderare a acestor

ţări la UE. Cauzele creşterii regionale pot fi atribuite unei varietăţi de

factori, cum ar fi acumularea de capital şi ISD, participarea forţei de

muncă, realizările învăţământului de nivel secundar şi superior, difuzarea

inovaţiei şi tehnologiei ca forţe ale progresului tehnologic. În afara de

aceştia, impactul regional este pus în evidenţă prin asemenea factori

geografici precum amplasarea în aproprierea UE, rolul zonelor din jurul

capitalei sau dependenţele spaţiale dintre regiuni.

Analizele econometrice arată că ISD mai degrabă decât acumulările

de capital ca atare au fost principalul determinant al creşterii regionale în


130

cele 36 regiuni. Probabil firesc, zonele de capitală, dar şi regiunile de

graniţă cu UE deţin avantaje importante faţă de restul teritoriilor în ceea ce

priveşte atragerea resurselor care generează creşterea (ISD, capital uman,

cercetare). Deşi există aglomerări ale creşterilor regionale (regiunile

înconjurate de arii de creştere înaltă, o performanţă economică bună),

efectele spaţiale de antrenare sunt mai degrabă limitate şi contribuie la

păstrarea diferenţelor regionale.

Efectele pozitive ale capitalului uman format de educaţia de nivel

superior sunt de asemenea importante. În comparaţie cu UE, regiunile

estice prezintă rate ridicate de educaţie secundară, dar rate mult mai joase

ale învăţământului superior. De remarcat este că, potrivit aceloraşi analize,

educaţia de nivel secundar nu are efecte asupra creşterii regionale, probabil

datorită unei nepotriviri dintre nivelul calificărilor dobândite şi acelea

cerute pe piaţa muncii, în timp ce influenţa educaţiei de nivel superior este

semnificativă.

În ciuda conţinutului bogat informaţional şi analitic, aceste linii de

cercetare nu dau în mod normal o justificare clară a încercării de a

diferenţia între state şi regiuni. Dimpotrivă, această diferenţiere este un

rezultat oarecum aşteptat al calculelor statistice. Rezultatul firesc este acela

că implicaţiile nu rezultă neapărat din calculele care le justifică. De

exemplu, referitor la suprapunerea avantajelor comparative a ţărilor ESE,

se concluzionează [12] că, având în vedere faptul că ţările din regiune

concurează pe aceleaşi pieţe externe, "strategiile de dezvoltare ar trebui să

se axeze pe structuri mai bune de producţie şi produse diferenţiate". În mod

similar, un alt şir de concluzii [13] referitor la determinanţii şi evoluţia

creşterii regionale arată că provocările principale pentru decidenţii de

politică economică, dar şi pentru politica regională a UE ar trebui să fie

nevoile de dezvoltare ale infrastructurii de transport, cu scopul de a depăşi

dezavantajele de amplasare, precum şi îmbunătăţirea sistemului de

educaţie, ţintind la exigenţele pieţei muncii, dar şi la cele ale atragerii ISD.

Ceea ce acest studiu sugerează este o idee oarecum contrară, şi anume că

argumentele teoretice şi informaţiile empirice susţin convingător un

tratament distinct al ţărilor şi regiunilor în conformitate cu abilităţile lor

diferite de a obţine avantaje din zona de integrare.


131

Comerţul României cu partenerii europeni: Ce tip de diviziune

regională?

Această secţiune oferă o viziune asupra tiparelor comerciale dintre

România şi trei regiuni europene majore (UE-15, NSM-10 şi ESE), pentru a

sublinia similarităţile şi contrastele probabile dintre aceşti parteneri

comerciali. O privire detaliată asupra populaţiei de ţări analizate oferă

tabelul de mai jos. Anexele cuprind eşantionări ale populaţiei care diferă în

aspecte minore, în funcţie de obiectivele investigaţiei. [14]

Populaţia de ţări analizată

Tabelul 4.1

Uniunea Europeană

a celor 15

(UE 15)

Noile state membre

ale Uniunii Europene

(NSM 10)

Europa de Sud-Est

(ESE)

Austria Cehia Albania

Belgia Cipru Bosnia-Herţegovina

Danemarca Estonia Bulgaria

Finlanda Letonia Croaţia

Franţa Lituania Macedonia

Germania Malta Serbia-Muntenegru

Grecia Polonia Turcia

Irlanda Slovacia

Italia Slovenia

Luxemburg Ungaria

Marea Britanie

Olanda

Portugalia

Spania

Suedia

Rezultatele analizei statistice sunt prezentate în tabelele din Anexa

la acest capitol. O trecere în revistă în această fază a cercetării a

indicatorilor justifică ipotezele de bază care motivează cercetarea de faţă.

Analiza începe cu o comparaţie a structurilor comerciale şi are ca obiectiv să

sublinieze perechi semnificative de produse-ţară, precum şi să reveleze şi să

explice variaţii dintre ţări şi regiuni. Pentru structurile de import şi export,


132

investigaţia consideră definiţiile standard ale principalelor categorii,

produsele acoperite fiind în proporţie de mai mult de 50% din totalul de

fluxuri al unei ţări. La acestea, se adaugă categorii dominante pentru a

caracteriza mărfuri cu poziţii de top în schimburile bilaterale sau regionale.

Analiza balanţei comerciale se va baza pe indicatorul "contribuţiei la

balanţa comercială" (CBC) [15], care este folositor în mod special pentru a

oferi informaţii despre avantajele comparative distinctive (ACD) ale unei

ţări:

j i

j

i

j

i

j i

j

i

j

i

j

i

j

i

j

i

j

i

j i

j

i

j

i

j

iMX

MX

MXMXMX

CBC)(

)(

)()()(

1000

unde X şi M reprezintă exporturile, respectiv importurile, i produsele, j

partenerii comerciali. Indicatorul este măsurat în mii din comerţul total.

Valorile pozitive indică avantaje comparative, pe când valorile negative

arată contrariul.

Structurile comerciale şi valorile ACD pentru România în

schimburile cu cele trei regiuni europene apar în tabelul 4.2. Dacă se

consideră în primul rând exporturile, se pot distinge câteva diferenţe

flagrante între regiuni: cele trei categorii de produse care domină

exporturile României către UE-15 (textile şi îmbrăcăminte; încălţăminte;

instalaţii mecanice şi echipamente electrice) şi-au redus cotele în ceea ce

priveşte comerţul cu NSM-10 şi au devenit marginale în schimburile cu

ESE-7. Totuşi, în virtutea simetriei, mărfurile care au cote mici pe pieţele

membrilor mai vechi au devenit relativ importante în vânzările către noii

membri şi, mai mult, au devenit dominante în fluxurile comerciale cu

ESE-7 (de exemplu produse chimice şi minerale). Ca o tendinţă generală, se

poate observa că exporturile către UE-15 se aliniază în principal la produse

cu valoare adaugată mică (aproape 50% din exporturi rezultă din industriile

dominate de aranjamente de procesare internă) şi sunt puse în umbră de

importuri de legătură (materii prime). Singura excepţie o reprezintă

instalaţiile mecanice, care implică o valoare adaugată mai mare şi un mai

mare grad de procesare. Deşi structura exporturilor către ESE-7 este foarte

puţin similară cu cea faţă de UE-15, amândouă au o trăsătură comună,

deoarece, în ambele cazuri, 50% din exporturile României sunt produse


133

slab procesate. În cazul ESE-7, acest procentaj este datorat produselor

minerale şi metalelor de bază.

Totuşi, diferenţele apar nu numai în comerţul cu diferite regiuni,

dar, până la anumite limite, cu diferite ţări din acelaşi grup. În cadrul UE-

15, reiese un tipar general, textilele şi echipamentele mecanice deţin

primele două poziţii. Un caz extrem de concentrare de export este acela al

Luxemburgului, în care toate exporturile României cad în categoria a doua,

pe când textilele şi îmbrăcămintea reprezintă exporturile principale către

Regatul Unit al Marii Britanii. Totuşi, unii dintre aceşti parteneri au deviat

de la tiparul general, parţial sau total, cu alte grupe de mărfuri poziţionate

pe locurile întâi sau doi (produse vegetale pentru Portugalia, produse

minerale pentru Grecia, metale de bază pentru Grecia şi Spania, plastice şi

articole pentru Finlanda). NSM-10 tinde să devieze chiar mai mult decât

vechii membri de la tiparul grupului. În cadrul unor structuri puternic

concentrate (în special cazul ţărilor baltice şi ale insulelor), unele categorii

de produse tind să fie semnificative pentru destinaţii specifice: produse

minerale pentru Malta şi Slovenia, plastice pentru Republica Cehă şi

Letonia şi metale de bază pentru Slovenia şi Polonia. Aceste tendinţe

marchează tranziţia spre ESE-7, văzut ca un grup, având în vedere că

divergenţe chiar mai mari apar în cadrul acestui grup de parteneri

comerciali. Structurile de export continuă să fie concentrate, cu nu mai

puţin de patru ţări ce afişează categorii majore de export: Albania, Bulgaria,

Croaţia pentru produse minerale şi Macedonia pentru metale de bază.

Contrar faţă de exporturi, structurile de import ale României sunt

mai echilibrate în raport cu cele trei regiuni. Cele mai importante mărfuri

importate, în cote părţi aproape egale pentru cei trei parteneri, sunt

ansamburi de maşini şi echipamente electrice, textile (cu excepţia noilor

membri), metale de bază (cu excepţia UE-15), plastice, chimicale şi

vehicole. Destul de surprinzător este faptul că există o similaritate mai mare

între UE-15 şi ESE-7 decât în interiorul oricărei alte pereche de regiuni.

Pentru UE-15, importurile pe ţări din România nu reliefează divergenţe

majore între partenerii de afaceri sau o abatere de la tendinţa grupului. În

orice caz, câteva excepţii demne de luat în calcul sunt importurile de lemn

din Finlanda, importurile de metale de bază şi articole din metale din

Grecia şi Luxembourg, cât şi echipamente de transport din Germania şi

Suedia. Cu toate acestea, importurile noilor membri sunt mai concentrate,


134

cu mărfuri din Cipru, Estonia şi Letonia (aproape) în întregime incluse

într-o secţiune a SA, deşi alta în fiecare caz.

Structurile comerciale ale României şi Avantajul Comparativ Distinct (ACD) pe regiuni şi secţiuni SA

(% pentru exporturi şi importuri şi mii din totalul comercial pentru CBC, 2003)

Tabelul 4.2

Indicatori după regiune Secţiuni SA

Exporturi Importuri CBC EU15 NSM10 ESE7 UE15 NSM10 ESE7 UE15 NSM1

0 ESE

7

I Animale vii; Produse animale 1 1 2 - 4 - 2.6 -1.4 0.9 II Produse vegetale 1 1 2 1 8 4 0.1 -3.4 -0.2

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj

- 2 - - - - -0.5 0.4 0.1

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun

- 3 - 2 6 4 -3.3 -1.9 -0.9

V Produse minerale 3 10 26 1 3 6 6.0 1.7 9.1 VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 2 5 15 9 10 7 -19.5 -2.9 4.3

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 3 7 6 7 10 6 -11.0 -2.6 1.1 VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelărie; articole

din acestea 2 1 1 5 - - -9.3 0.1 0.1

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 3 7 2 1 4 - 8.8 - 0.9 X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie 1 1 2 3 5 3 -5.8 -2.0 -

XI Textile şi articole textile 35 16 3 22 4 24 53.5 2.7 -4.7 XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 12 2 - 2 - 1 32.2 0.6 -0.1

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 1 2 1 1 3 3 1.2 -1.0 -0.3 XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau

semipreţioase - - - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal 7 11 33 6 12 13 3.8 -2.2 10.0 XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament

electric 29 21 3 27 23 18 -13.2 -4.5 -2.9

XVII

Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport 4 4 3 9 5 8 -10.0 -1.1 -0.7

XVIII

Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - 2 1 - -5.0 -0.3 -0.1

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - XX Diverse articole manufacturate 7 7 1 1 2 1 18.1 0.8 -0.1

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse

- - - - - - - - -

Total 100 100 100 100 100 100 48.7 -16.9 16.6 Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2004, calcule proprii.


135

Structuri de import mai echilibrate şi diversificate pot fi asociate cu ţările

grupului Visegrad şi Slovenia care, fundamental conferă tendinţa generală

pentru NSM-10. În cadrul grupului ESE-7, este o marcantă concentrare de

produse în cadrul fluxurilor bilaterale, dublată de diferenţe semnificative

între ţări. Cele mai mari concentraţii privesc Macedonia (metale de bază şi

articole din metale de bază) şi Bosnia-Herţegovina (ansambluri de maşini şi

echipamente).

O analiză mai exactă a soldurilor comerciale pune în lumină ACD

pentru România faţă de ţările şi regiunile analizate. Tabloul general

înregistrează indici CBC pozitivi pentru comerţul cu UE-15 şi cu ESE-7, în

timp ce o valoare negativă se întâlneşte la NSM-10, deşi semnul

indicatorului nu este în mod necesar corelat cu semnul balanţei comerciale.

Astfel, comerţul României cu UE-15 şi cu NSM-10 este marcat de deficite

(în jur de 1.5 miliarde de euro, respectiv, 0.6 miliarde euro), în timp ce

ESE-7 este singura regiune care înregistrează o balanţă pozitivă (în jur de

0.25 miliarde de euro). Cum indexul CBC reprezintă compararea

proporţiilor exportului la cele ale importului pe care o ţară le înregistrează

cu un partener de referinţă şi cu restul lumii, valorile pozitive ale CBC

pentru UE-15 şi cu ESE-7 relevă o specializare "avantajoasă" pentru

România în faţa acestor două grupe de ţări în sensul efectului asupra

balanţei comerciale generale. Cu alte cuvinte, comerţul cu UE-15 şi cu

ESE-7 generează o presiune în scadere asupra deficitului comercial total al

României, în timp ce invers se întâmplă în cazul comerţului cu NSM-10. Cu

toate acestea, având în vedere şi valorile absolute ale balanţelor comerciale

cu toţi aceşti parteneri, câteva probleme se ridică în legătură cu felul

bunurilor pentru care România expune avantaje comparative.

O diferenţiere a mărfurilor pe cele trei regiuni duce la câteva

constatări interesante. Pentru patru grupe de produse (produse alimentare

preparate şi băuturi, ansambluri de maşini, echipamente de transport,

instrumente optice şi produse înrudite), România prezintă dezavantaje în

faţă tuturor regiunilor. Pentru alte bunuri (chimicale şi plastice) are

dezavantaje în faţa noilor şi vechilor membri, dar are avantaje în

comparaţie cu SEE-7. În acelaşi timp, situaţia este contrară pentru textile şi

îmbrăcăminte, încălţăminte şi diverse articole manufacturate. În principiu,


136

NSM tinde să reproducă într-o măsură mai mică modelul comercial al

României cu UE-15, în timp ce ESE-7 tinde să îl răstoarne. Produsele

agricole par să fie o excepţie, cum cele mai de luat în seamă dezavantaje

sunt înregistrate în fluxurile cu noii membri. Mai mult, în termenii valorii

adăugate mărfurilor şi folosirii factorilor, România continuă să aibă

dezavantaje sectoriale pronunţate pentru produsele înalt procesate,

intensive în capital, dublate de avantaje în industriile bazate intensiv pe

forţa de muncă. Dar, SEE-7 contrabalansează acest eşantion într-o anumită

măsură.

Cu scopul de a face mai substanţiale comparaţiile structurale de mai

sus şi de a furniza câteva indicaţii cu privire la efectele integrării regionale

economice, analiza continuă cu interpretarea Indicatorului Similarităţii

Importului (ISI), care, din cauza lipsei parţiale de accesibilitate a datelor, va

fi o adaptare a indicatorului standard Finger-Kreinin [16]. Se foloseşte

următoarea formulă:

100,,

i

ii bcMacMMincabS

unde acM i este cota-parte a produsului i în importurile ţării c din

ţara a, în timp ce bcM i este cota-parte a produsului i în importurile ţării c

din ţara b. Indicatorul variază între 0 (neasemănare totală) şi 1 (structuri de

import identice). ISI este calculat exclusiv pentru a permite comparaţiile, pe

de o parte, între importurile UE-15 din România şi cele din NSM-10, şi, pe

de altă parte, între importurile UE-15 din România şi cele din ESE-7.

Rezultatele corespunzătoare sunt înfăţisate în tabelul 4.3.

Similaritatea importului pentru România pe piaţa UE-15

(%, 2003)

Tabelul 4.3

Perechi de ţări (NMS-10) ISI Perechi de ţări (SEE-7) ISI

Romania – Cipru / EU15 22 Romania – Albania/ EU15 64

Romania – Republica Cehă /

EU15

49 Romania – Bosnia-Herţegovina

/ EU15

57

Romania – Estonia / EU15 51 Romania – Bulgaria / EU15 68

Romania – Ungaria / EU15 42 Romania – Croaţia / EU15 67


137

Perechi de ţări (NMS-10) ISI Perechi de ţări (SEE-7) ISI

Romania – Letonia/ EU15 38 Romania – Macedonia / EU15 51

Romania – Lituania / EU15 56 Romania – Serbia-Muntenegru

/ EU15

n.a.

Romania – Malta / EU15 47 Romania – Turcia / EU15 58

Romania – Polonia/ EU15 54

Romania – Slovacia / EU15 49

Romania – Slovenia / EU15 52

Romania – NMS-10 / EU-15 55 Romania – SEE7* / EU15 65

Sursa: Eurostat, calcule proprii

Nota: Având în vedere că nu există date disponibile cu privire la comerţul cu Serbia-

Muntenegru pentru 2003, ISI agregat pentru ESE-7 nu include această ţară.

Se întâlneşte, astfel, un grad de asemănare relativ înalt între

România şi NSM-10, iar valoarea este şi mai mare pentru Romania şi

ESE-7. O comparaţie a ţărilor din NSM-10 arată că România prezintă cel

mai asemănator model de comerţ cu Lituania, urmată îndeaproape de

Polonia şi Slovenia. În orice caz, în afară de Cipru şi, într-o anumită

măsură, de Letonia, fiecare stat nou membru nu se abate semnificativ de

valoarea pentru NMS-10. Poate fi identificată o tendinţă comparabilă

pentru grupul SEE-7, având în componenţă ţări care prezintă similarităţi

relativ puternice şi uniforme cu România. Totuşi, modelul comerţului

României cu EU-15 este cel mai apropiat celui al Bulgariei, urmat de Croaţia

şi Albania.

Deşi în 2003, cele zece viitoare noi state membre aproape au

liberalizat complet comerţul cu UE-15, exista încă posibilitatea, deşi destul

de limitată, pentru România să sufere de deviere comercială după 1 mai

2004. Acest risc derivă, în principal, din efectele dinamice ale integrării

economice, ceea ce este probabil să apară în cele zece state noi membre. Pe

de altă parte, viitoarea integrare a României în UE poate, ceteris paribus, să

crească presiunea asupra ajustărilor structurale, în mod sigur în ţările cu

cele mai înalte niveluri ale ISI. În ceea ce priveşte ţările ESE-7, nivelurile

înalte ale similarităţilor comerţului cu România, împreună cu gradele

scăzute de integrare economică cu UE-15 duc la o presiune crescută asupra


138

devierii comerciale şi ajustărilor sectoriale. Dintre toate ţările grupului,

doar Turcia are creată o uniune vamală cu UE-15, în timp ce Bulgaria a

avansat foarte mult în procesul de liberalizare a comerţului având în vedere

statutul iminent de membru al UE. În acest timp, Croaţia şi Macedonia sunt

Indicatorii CII ai României pe regiuni şi ţări selectate şi pe secţiunile SA (2003)

Tabelul 4.4

Indicatori după regiune Secţiuni SA

Regiuni Ţări selectate

UE

15

NM

S10

SE

E7

Fr

anţa

Ge

rm

an

ia

Ita

lia

Ola

nd

a

MB

Re

p.

Ce

hă

Un

ga

ria

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Bu

lga

ria

Cr

oaţi

a

Se

rb

ia

Tu

rc

ia

I Animale vii; Produse animale 58 19 - 44 77 46 40 90 1 35 6 - 1 - - - II Produse vegetale 87 8 75 31 92 30 90 - - 6 2 2 19 - - 87

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj 26 29 74 - 2 1 23 - - 15 3 - - - - 100 IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun 38 35 19 2 62 31 54 11 55 51 7 42 43 - 6 2 V Produse minerale 55 72 30 89 34 36 70 72 15 91 47 22 58 - 5 13

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 27 40 56 14 17 63 10 3 17 73 35 3 45 17 35 64 VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 49 48 88 60 54 39 52 61 58 47 54 17 77 35 37 85

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea 42 98 63 88 67 35 80 48 17 16 16 - - - - 63 IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 35 86 23 19 65 20 18 21 12 55 22 22 77 42 10 16 X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie 28 16 88 74 22 30 60 14 5 25 14 5 68 39 25 62

XI Textile şi articole textile 83 69 23 83 64 99 68 55 32 48 39 10 95 - - 18 XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 35 29 28 30 14 38 4 1 - 28 - 46 76 - - 4

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 98 36 51 54 70 69 17 59 35 48 9 29 49 - 13 34 XIV Perle naturale sau artificiale, pietre pretioase sau semipreţioase - - - - - - - - - - - - - - - - XV Metale de bază şi articole din metal 95 60 49 71 87 92 97 86 37 83 62 15 99 20 30 45

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric 75 59 38 69 63 68 78 75 46 83 41 38 65 96 20 21 XVII Vehicole, aeronave, vase şi chipament de transport 60 53 64 44 69 47 4 84 12 87 71 82 80 11 65 39

XVIII Optică, foto, cinema, Instrumente de precizie 30 19 2 10 41 41 22 7 2 30 3 - - - - 2 XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - - - - - - - - XX Diverse articole manufacturate 35 86 63 15 29 81 11 9 98 37 33 96 65 11 10 2


- - - - - - - - - - - - - - - -

Total 65 52 46 57 59 69 52 56 34 57 36 26 62 10 26 40

Sursa: Institutul Naţional de Statistică (2004), calcule proprii


139

încă noi beneficiari ai acordului de asociere şi stabilitate semnat în 2001,

iar, în 2003, celelalte trei ţări sunt singurele beneficiare ale schemei

preferenţiale SGP şi, în afară de Albania, nu sunt nici ţări membre OMC.

Având în vedere toate acestea, dar şi gradul înalt de liberalizare al

comerţului României cu UE-15, este probabil ca viitoarea extindere a

tratamentului preferenţial al UE acordat ţărilor balcanice să creeze presiuni

semnificative asupra exporturilor României în UE.

Cu toate acestea, concluziile de mai sus pot fi rafinate în cazul în

care comerţul intraindustrial (CII) va fi şi el adăugat analizei interindustrie.

Conform cu indicele Grubel-Llyod [17], nivelul CII va deveni, în valori

estimate pentru secţiunile SA:

i

ii

i

ii

)MX(

MX

CII 1

unde X şi M reprezintă exportul, respectiv, importul produsului i.

Indicele variază între 0 (comerţ într-o singură direcţie) şi 1 (comerţ perfect

echilibrat în structură).

După cum arată tabelul 4.4, indicele CII ajunge la nivelul cel mai

înalt pentru UE-15 ca partener, în timp ce scade gradual pentru NSM-10 şi

pentru ESE-7, pentru cel de-al doilea grup de ţări, chiar ajungând uşor sub

limita standard de semnificaţie de 50%. Totuşi, valorile relativ scăzute ale

indicatorilor CII ilustrează importanţa specializarii intersectoriale descrisă

mai sus. Poziţionarea regională a valorilor indicatorului pare să fie în

dezacord cu abordarea generală potrivit căreia CII apare în principal între

ţările care au niveluri de dezvoltare similare. Totuşi, nivelul înalt de

agregare poate deforma rezultatele într-o anumită măsură. Astfel, luând ca

exemplu fluxurile comerciale cu UE-15, nivelurile înalte ale CII pentru

textile şi îmbrăcăminte reflectă de fapt comerţul cu produse foarte

diferenţiate, impulsionat de aranjamente de procesare la intern. Dacă totuşi

se consideră CII ca punct de referinţă, aceste fluxuri sunt cu siguranţă

verticale şi determinate de dotarea cu factori, prin urmare, determinate de

factori de ţară mai degrabă decât specifici industriei.


140

În plus, comparaţiile transversale arată valori atipic de joase pentru

CII, mai precis în sectoare pentru care este de aşteptat contrariul, pentru că

se aliniază unui grad înalt de procesare (exemplu alimente preparate şi

băuturi, chimicale, maşini şi instrumente optice).

Prin combinaţia celor două observaţii de mai sus şi, în plus, având în

vedere că România este mult mai asemănătoare în dezvoltare cu ESE-7

decât cu celelalte două regiuni, se poate concluziona că există loc

considerabil pentru viitoarea extindere a comerţului cu acest grup prin

specializarea intraindustrială.

Concluzii

Analiza de mai sus semnalează diferenţe semnificative la nivel de

ţară şi de regiune în modelele şi specializarea de comerţ ale României.

Comerţul cu UE-15 e dominat de produse cu valoare adăugată scăzută şi cu

un grad scăzut de procesare. În timp ce acest model este replicat într-o

măsură mai mică de NSM-10, este răsturnat de schimbul cu ESE-7. O

analiză a specializării intersectoriale a României arată că, din cele trei

regiuni, sunt noii membri cei care au o influenţă negativă asupra deficitului

comercial general, în timp ce celelalte două grupuri creează asupra sa o

presiune descendentă. Totuşi, numai comerţul cu ESE-7 se încheie cu o

balanţă pozitivă pentru România. În termenii valorii adăugate şi

conţinutului factorilor, România continuă să prezinte dezavantaje sectoriale

însemnate pentru produsele înalt procesate, intensive în capital, în paralel

cu avantaje în industriile intensive în muncă. Numai ESE-7

contrabalansează acest model până la un anumit nivel.

România se aseamănă mai mult cu ESE-7 decât cu NSM-10 în ceea

ce priveşte structurile fluxului comercial pe piaţa UE-15. În legătură cu

gradul scăzut de integrare economică între ESE-7 şi UE-15, această

constatare sugerează că este probabil ca viitoarea extindere a tratamentului

preferenţial al UE asupra ţărilor balcanice va creşte presiunea competitivă

asupra exporturilor României în UE.

Investigarea CII duce la o imagine atipică: poziţionarea regională a

valorilor indicelui CII răstoarnă clasificarea anticipată potrivit cu

similarităţile în dezvoltare. De asemenea, mai multe grupe de mărfuri

prezintă indici CII mai reduşi decât cei aşteptaţi, dat fiind nivelul lor relativ

înalt de procesare.

Toate acestea susţin concluzia că accentuarea atenţiei pe integrarea

vest-europeană tinde să neglijeze oportunităţi de dezvoltare majore


141

neexploatate, asociate cu o perspectivă regională mai largă, care include şi

ESE-7. Mai mult, considerând legăturile empirice între comerţ şi

dezvoltare, extinderea viitoare a schimburilor cu Europa de Sud-Est poate

face din Romania o forţă promotoare pentru dezvoltarea acestei regiuni.

Note

[1] Notaţiile se referă la: UE-15 – Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa,

Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia,

Marea Britanie; NSM-10 – Cehia (Republica Cehă), Cipru, Estonia, Ungaria, Malta,

Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia; ESE-7 – Albania, Bosnia-

Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Muntenegru (încă un stat

federal la data realizării acestei cercetări), Turcia

[2] Trăistaru şi von Hagen, 2003


[4] Kaitila, 2004. Statele examinate sunt Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Estonia,

Letonia şi Lituania.

[5] Aceste detalii sunt aduse de Tondl şi Vuksic, 2003

[6] Trăistaru, 2004. Ţările central europene (TCE) sunt: Cehia, Estonia, Ungaria,

Lituania, Letonia, Polonia, Slovenia şi Slovacia.

[7] De ex. Trăistaru şi von Hagen, 2003

[8] Aturpane et al., 1997 investighează anvergura şi determinanţii comerţului

intraindustrial (CII) între UE şi opt ţări CE (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria,

Moldova, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia) în perioada 1990-1995.

[9] Gabrish şi Segnana, 2003. Studiul lor se concentrează pe 11 TEC (Bulgaria,

Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia,

Slovenia şi Turcia) şi UE.

[10] Kaminski şi Ng, 2001. Analizele se concentrează pe zece TCE (Republica Cehă,

Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Bulgaria, România, Slovacia, Letonia şi

Lituania) şi acoperă perioada 1993-1997.

[11] Tondl şi Vuksic, 2003


[13] Tondl şi Vuksic, 2003

[14] Metodologia şi analiza statistică este laborioasă mai ales fiindcă implică ţări

(de ex. Bosnia şi Herţegovina, Albania) pentru care colectarea datelor la nivele cât

mai mici de agregare este o provocare în sine. În vederea calculării indicatorilor,

sunt folosite valorile absolute CIF ale importurilor, precum şi valorile absolute FOB

ale exporturilor, exprimate în milioane EUR. Sursele de date statistice sunt:

Anuarul de comerţ exterior al României, publicat de Institutul Naţional de

Statistică, din anii 2002 şi 2004;

http://europa.eu.int/comm/trade/issues/bilateral/data.htm;

http://www.mkaccdb.eu.int


142

[15] Vezi inter alia Cojanu şi Râmniceanu, 2003

[16] Vezi inter alia Cojanu şi Râmniceanu, 2003

[17] Pentru descrierea lui vezi, inter alia, Cojanu şi Râmniceanu, 2003

ANEXA

EXPORTURILE ROMÂNIEI ÎN CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE (%, 2003)

Tabelul 4.5

Codul

Ţara Secţiunea SA A

us

tria

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

I Animale vii; Produse animale - 1 - - 1 1 13 - 1 - 1 - - - 50 10 II Produse vegetale - 1 - - 1 1 2 - 1 - 2 31 1 - - 1

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj

- - - - - - 1 - - - - - - - - -

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun

2 2 - - - 1 - - - - 2 - 1 - - -

V Produse minerale - 1 - 15 1 - 16 - 4 - - - 13 - 1 2 VI Produse ale industriilor chimică sau a

aliajelor 1 1 - - 2 1 3 5 2 - 1 5 10 - - 1

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 3 6 8 40 4 4 2 - 1 - 3 9 4 6 1 2 VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate,

şelarie; articole din acestea 1 - - - 1 1 - - 3 - 3 1 1 1 - 1

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută

5 4 7 - 2 3 8 - 3 - 1 4 12 4 - 3

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie

- - - - 1 - 1 - - - - - - - - -

XI Textile şi articole textile 13 51 25 - 36 39 6 43 36 - 21 10 15 32 27 32 XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de

soare, bastoane 6 1 7 - 6 4 1 5 26 - 10 1 4 4 - 11

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică

1 2 7 - 2 2 2 - 1 - 3 - 2 2 1 1

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase

- - - - - - - - - - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal 4 5 7 15 4 6 26 - 6 - 6 36 20 4 1 6 XVI Echipamente şi aplicaţii metalice;

echipament electric 43 17 27 21 21 19 16 17 11 100 27 3 13 17 14 17

Codul

Ţara Secţiunea SA A

us

tria

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport

10 1 - 3 4 13 1 - 1 - - - - 1 1 4

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie

- - 1 - - 1 - - - - - - - - - -

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - - - - - - - - XX Diverse articole manufacturate 9 9 11 5 16 6 1 29 3 - 19 - 3 30 2 6


- - - - - - - - - - - - - - - -

Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

Sursa: INS, Anuarul Statistic de Comerţ Exterior al României, Bucureşti, 2005.

IMPORTURILE ROMÂNIEI DIN ŢĂRILE MEMBRE ALE UE (%, 2003)

Tabelul 4.6

Codul

Ţara

Secţiunea SA Au

str

ia

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

I Animale vii; Produse animale 1 1 2 - 1 1 - 5 - - 3 - 2 - 52 6

II Produse vegetale 1 1 2 - 5 1 6 - - - 3 - 1 1 - 1

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale

şi produse de clivaj

- - - - - - 1 - - - 2 - - 3 - -

IV Produse alimentare preparate; băuturi,

tării şi oţeturi; tutun

7 2 8 - 1 1 5 - - - 5 - 3 - 2 2

V Produse minerale 1 1 - - 1 1 7 - 1 - 1 - - - 1 1

VI Produse ale industriilor chimică sau a

aliajelor

6 20 30 5 15 9 12 29 4 - 20 2 9 6 8 9

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 18 10 3 3 6 8 12 - 5 24 9 4 6 4 3 7

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate,

şelărie; articole din acestea

4 1 - - - 1 - - 13 - 5 3 3 - - 5

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune;

plută

2 - - - - 1 - - - - - - - - - 1

X Fibră de lemn sau din material

celulozic; hârtie

5 3 - 22 2 3 3 1 2 - 1 - 2 8 1 3

XI Textile şi articole textile 7 22 - - 19 14 10 17 34 - 12 38 15 2 16 20

Codul

Ţara

Secţiunea SA Au

str

ia

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de

soare, bastoane

- - - 1 - 1 - 6 - - 2 2 - - 2

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment,

azbest, mică

1 2 - - 1 1 1 - 1 - - - 10 - - 1

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre

preţioase sau semi-preţioase

- - - - - - - - - - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal 6 7 2 9 5 6 19 - 7 39 8 1 5 12 2 6

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice;

echipament electric

33 15 38 42 29 32 21 47 21 37 20 45 27 38 13 25

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament

de transport

6 13 1 5 10 18 - - 3 - 6 4 10 24 2 8

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de

precizie

1 1 13 12 3 4 - 2 1 - 4 - 1 2 1 2

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - - - - - - - -

XX Diverse articole manufacturate 1 1 1 2 1 1 1 - 2 - 1 - 2 - - 1

XXI Opere de artă, piese de colecţie,

antichităţi excl. capitolul 99 alte

produse

- - - - - - - - - - - - - - - -

Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100


BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE

(mii euro, 2003)

Tabelul 4.7

Codul

Ţara

Secţiunea SA Au

str

ia

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

I Animale vii; Produse animale (9,219) (2,232) (1,535) - (14,664) (10,838) 46,150 (4,064)

II Produse vegetale (3,336) (1,011) (1,650) - (56,495) (2,535) (8,248) -

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj (373) - (128) - (266) (6,906) 497 -

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi;

tutun

(38,596) (7) (6,532) - (19,455) (21,053) (12,419) -

V Produse minerale (7,388) (2,952) - 1,082 (1,639) (13,331) 40,297 -

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor (42,069) (58,109) (26,449) (3,593) (216,435) (243,012) (19,468) (22,095)

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea (114,386) (15,023) (583) 503 (54,363) (151,867) (24,181) -

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelărie; articole din

acestea

(26,387) (1,545) - - 1,272 (15,371) - -

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 7,489 8,336 1,142 - 20,073 37,251 31,066 -

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie (32,613) (8,732) - (15,637) (11,736) (79,366) (3,512) (998)

XI Textile şi articole textile 18,674 59,183 5,596 - 121,157 483,760 (7,555) (2,322)

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 25,099 1,712 1,652 - 57,486 77,893 1,793 1,416

Codul

Ţara

Secţiunea SA Au

str

ia

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică (2,345) (1,108) 1,626 - 16,456 18,169 4,532 -

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau

semipreţioase

- - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal (24,370) (9,423) (324) (5,059) (34,278) (40,663) 43,889 -

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric (25,286) (3,791) (26,919) (27,861) (209,094) (537,145) (819) (33,859)

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport 2,383 (36,574) (723) (2,970) (103,919) (268,655) 2,155 -

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie (8,635) (2,579) (10,669) (8,178) (41,649) (82,358) (491) (1,266)

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - -

XX Diverse articole manufacturate 41,751 19,270 1,754 (863) 162,302 121,344 (723) 7,611

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul

99 alte produse

- - - - - - - -

Total (239,607) (54,585) (63,742) (62,576) (385,247) (734,683) 92,963 (55,577)


BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE

(mii euro, 2003)

Tabelul 4.7 (continuare)

Codul

Ţara

Secţiunea SA Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

I Animale vii; Produse animale 26,556 - (9,578) - (5,767) - 343,130 357,939

II Produse vegetale 34,832 - (1,884) 10,039 713 (2,544) - (32,119)

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj (3,343) - (5,568) - (214) (5,059) - (21,360)


tutun

(16,181) - (12,648) - (9,239) - (22,890) (159,020)

V Produse minerale 106,330 - (1,207) 8 35,755 - 8,279 165,234

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor (80,931) - (75,265) 320 (4,657) (12,211) (102,091) (906,065)

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea (155,795) (1,238) (22,744) (153) (10,720) (2,812) (23,936) (577,298)

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din

acestea

(413,697) - (6,515) (1,480) (6,873) 737 6,487 (463,372)

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 110,511 - 5,138 900 30,483 2,673 6,282 261,344

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie (81,091) - (2,746) - (8,113) (14,950) (12,419) (271,913)

XI Textile şi articole textile (16,481) - 45,120 (22,573) (15,086) 22,082 346,383 1,037,938

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 736,082 - 42,193 (1,272) 3,245 2,858 8,975 959,132

Codul

Ţara

Secţiunea SA Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică (17,925) - 10,513 - (33,501) 1,476 6,366 4,259

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau

semipreţioase

- - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal (40,395) (1,998) (1,821) 11,213 36,222 (19,111) 7,444 (78,674)

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric (399,527) 908 43,182 (29,696) (65,535) (58,577) 117,474 (1,256,545)

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport (70,722) - (22,253) (2,480) (36,291) (44,988) (8,045) (593,082)

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie (43,993) - (13,043) - (3,976) (3,359) (14,557) (234,753)


XX Diverse articole manufacturate 35,539 - 81,138 - (756) 23,180 49,308 540,855


99 alte produse

- - - - - - - -

Total (290,231) (2,328) 52,012 (35,174) (94,310) (110,605) 716,190 (1,267,500)


INDICELE CII AL ROMÂNIEI FAŢĂ DE CELE 15 ŢĂRI MEMBRE ALE UE

(%, 2003)

Tabelul 4.8

Codul

Ţara

Secţiunea SA Au

str

ia

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

I Animale vii; Produse animale - 60 - - 44 77 4 - 46 - 40 - 2 - 80 82

II Produse vegetale 56 77 1 - 31 92 68 - 30 - 90 - 1 - - 87

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de

clivaj

26 - - - - 2 90 - 1 - 23 - - - - 26


tutun

35 100 - - 2 62 21 - 31 - 54 - 3 - 11 38

V Produse minerale 28 47 - - 89 34 50 - 36 - 70 - - - 72 55

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 21 4 - - 14 17 57 12 63 - 10 89 9 - 3 27

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea 22 67 86 90 60 54 42 - 39 - 52 97 6 76 61 49

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelărie; articole din

acestea

32 14 - - 88 67 - - 35 - 80 28 3 2 48 42

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 80 12 40 - 19 65 2 - 20 - 18 41 - 14 21 35

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie 4 9 - - 74 22 72 4 30 - 60 - 2 1 14 28

XI Textile şi articole textile 84 68 6 - 83 64 85 91 99 - 68 23 15 23 55 83

Codul

Ţara

Secţiunea SA Au

str

ia

Be

lgia

Da

ne

ma

rc

a

Fin

lan

da

Fr

an

ţa

Ge

rm

an

ia

Gr

ec

ia

Irla

nd

a

Ita

lia

Lu

xe

mb

ur

g

Ola

nd

a

Po

rtu

ga

lia

Sp

an

ia

Su

ed

ia

UK

EU

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane 18 - - 30 14 65 1 38 - 4 37 2 1 1 35

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 79 90 1 - 54 70 50 - 69 - 17 - 10 5 59 98

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semi-

preţioase

- - - - - - - - - - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal 64 70 91 29 71 87 71 - 92 - 97 9 5 24 86 95

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric 94 96 31 10 69 63 99 21 68 81 78 7 27 31 75 75

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport 98 13 16 14 44 69 - - 47 - 4 7 10 3 84 60

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie 10 28 4 1 10 41 42 1 41 - 22 - 1 5 7 30

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - - - - - - - -

XX Diverse articole manufacturate 19 27 47 47 15 29 85 1 81 - 11 - 2 5 9 35


99 alte produse

- - - - - - - - - - - - - - - -

Total 81 90 42 18 85 86 86 49 96 71 94 65 100 59 79 95


EXPORTURILE ROMÂNIEI ÎN CELE 10 ŢĂRI NMS (%, 2003)

Tabelul 4.9

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

I Animale vii; Produse animale - - n.a. 1 - - - 1 - - 1

II Produse vegetale - - n.a. 1 - - - - - 4 1

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - n.a. - - - - 8 5 - 2

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - 5 n.a. 3 - - - 1 4 - 3

V Produse minerale 58 1 n.a. 7 - - 100 2 2 45 10

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 4 n.a. 6 - - - 7 1 1 5

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - 19 n.a. 5 49 - - 12 6 1 7

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - n.a. 1 - - - - 4 1 1

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 42 2 n.a. 8 - - - 2 4 13 7

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - n.a. 1 - - - 1 1 1 1

XI Textile şi articole textile - 6 n.a. 23 - 45 - 12 - - 16

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - n.a. 4 - - - - 5 - 2

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - 5 n.a. 2 - - - - 2 - 2

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - n.a. - - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal - 14 n.a. 9 - - - 16 13 26 11

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 32 n.a. 20 51 55 - 23 35 4 21

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 5 n.a. 2 - - - 10 15 - 4

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - n.a. - - - - - - - -

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - n.a. - - - - - - - -

XX Diverse articole manufacturate - 7 n.a. 9 - - - 4 4 4 7

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte

produse

- - n.a. - - - - - - - -

Total 100 100 n.a. 100 100 100 100 100 100 100 100


IMPORTURILE ROMÂNIEI DIN CELE 10 ŢĂRI NMS (%, 2003)

Tabelul 4.10

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

I Animale vii; Produse animale - 1 - 4 - - n.a. 7 - - 4

II Produse vegetale - 3 - 17 - 20 n.a. 2 4 - 8

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - - - - n.a. - - - -

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - 3 - 7 - - n.a. 10 2 - 6

V Produse minerale 8 2 - 4 - - n.a. 2 2 - 3

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor 92 8 - 8 - 24 n.a. 10 7 35 10

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - 10 - 10 4 - n.a. 10 11 10 10

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - n.a. 1 - 1 -

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - 7 - 2 - - n.a. 5 5 - 4

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - 4 - 5 - - n.a. 5 5 9 5

XI Textile şi articole textile - 6 100 5 - 33 n.a. 1 1 4 4

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - - - - n.a. - - - -

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - 5 - 4 - - n.a. 3 2 - 3

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - - n.a. - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal - 12 - 9 - - n.a. 11 28 8 12

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 22 - 20 96 23 n.a. 26 27 27 23

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 15 - 2 - - n.a. 2 4 3 5

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - 1 - 1 - - n.a. 1 - - 1

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - n.a. - - - -

XX Diverse articole manufacturate - 1 - 1 - - n.a. 5 1 2 2

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte

produse

- - - - - - n.a. - - - -

Total 100 100 100 100 100 100 n.a. 100 100 100 100


BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 10 ŢĂRI NMS (mii euro, 2003)

Tabelul 4.11

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

I Animale vii; Produse animale - (5,609) - (22,717) - -

II Produse vegetale - (11,267) - (122,571) - (1,383)

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - (2,008) - -

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - (6,960) - (33,030) - -

V Produse minerale 2,551 (5,938) - 5,850 - -

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor (3,929) (28,284) - (25,642) - (1,707)

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - (23,439) - (54,376) 1,909 -

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - (1,158) - 4,596 - -

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută 2,065 (26,007) - 26,559 - -

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - (16,760) - (34,579) - -

XI Textile şi articole textile - (19,262) (97) 83,421 - (2,101)

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - 16,843 - -

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - (16,120) - (18,558) - -

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal - (38,639) - (18,640) - -

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - (63,462) - (43,692) 1,709 (1,360)

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - (58,968) - (3,264) - -

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - (2,269) - (6,254) - -

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - -

XX Diverse articole manufacturate - (245) - 35,959 - -

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - - -

Total 687 (324,387) (97) (212,103) 3,618 (6,551)


BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU CELE 10 ŢĂRI NMS

(mii euro, 2003)

Tabelul 4.11 (continuare)

Codul

Ţara

Secţiunea SA Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

I Animale vii; Produse animale - (33,810) - - (62,136)

II Produse vegetale - (10,623) (8,084) 2,487 (151,441)

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - 11,467 1,753 - 11,212

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - (46,962) (3,737) - (90,689)

V Produse minerale 24,050 (7,004) (4,166) 25,678 41,021

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - (35,688) (13,977) (32,914) (142,141)

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - (28,314) (20,793) (9,545) (134,558)

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - (4,673) 1,520 (671) (386)

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - (19,644) (9,617) 7,076 (19,568)

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - (20,329) (10,214) (7,889) (89,771)

XI Textile şi articole textile - 12,357 (2,554) (3,684) 68,080

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - 1,407 - 18,250

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - (12,248) (3,517) - (50,443)

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - -

Codul

Ţara

Secţiunea SA Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

XV Metale de bază şi articole din metal - (27,698) (52,956) 7,605 (130,328)

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - (89,054) (42,137) (23,725) (261,721)

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 6,355 (2,290) (2,466) (60,633)

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - (3,256) - - (11,779)

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - -

XX Diverse articole manufacturate - (20,442) 127 (284) 15,115

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - -

Total 24,050 (329,566) (169,235) (38,332) (1,051,916)


INDICELE CII AL ROMÂNIEI FAŢĂ DE CELE 10 ŢĂRI NMS (%, 2003)

Tabelul 4.12

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

I Animale vii; Produse animale - 1 - 35 - - - 6 - - 19

II Produse vegetale - - - 6 - - - 2 2 - 8

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - 15 - - - 3 - - 29

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - 55 - 51 - - - 7 42 - 35

V Produse minerale 20 15 - 91 - - - 47 22 - 72

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 17 - 73 - - - 35 3 3 40

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - 58 - 47 1 - - 54 17 9 48

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - 17 - 16 - - - 16 - 58 98

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - 12 - 55 - - - 22 22 8 86

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - 5 - 25 - - - 14 5 13 16

XI Textile şi articole textile - 32 - 48 - 15 - 39 10 - 69

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - 28 - - - - 46 - 29

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - 35 - 48 - - - 9 29 - 36

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - - - - - - -

XV Metale de bază şi articole din metal - 37 - 83 - - - 62 15 66 60

Codul

Ţara

Secţiunea SA Cip

ru

Re

pu

bli

ca

Ce

hă

Es

ton

ia

Un

ga

ria

Le

ton

ia

Lit

ua

nia

Ma

lta

Po

lon

ia

Slo

va

cia

Slo

ve

nia

NM

S

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 46 - 83 25 25 - 41 38 17 59

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - 12 - 87 - - - 71 82 13 53

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - 2 - 30 - - - 3 - - 19

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii - - - - - - - - - - -

XX Diverse articole manufacturate - 98 - 37 - - - 33 96 94 86

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - - - - - - - -

Total 93 34 - 84 14 11 - 46 30 75 63


EXPORTURILE ROMÂNIEI ÎN ŢĂRILE SEE7 (%, 2003)

Tabelul 4.13

Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

I Animale vii; Produse animale - 28 1 22 - - - 2

II Produse vegetale - 27 1 2 - - 2 2

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - 1 - - - - -

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - - 2 - - - - -

V Produse minerale 88 - 51 50 - 30 14 26

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 13 16 2 - 24 15 15

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - - 4 2 - 6 8 6

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - 1 1

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - - 1 1 17 3 3 2

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - 2 2 - 3 1 2

XI Textile şi articole textile - 6 3 - - - 3 3

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - - - - - - -

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 12 - 2 - - 1 - 1

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase - - - - - - - -

Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

XV Metale de bază şi articole din metal - - 11 4 83 16 46 33

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 5 4 4 - 9 2 3

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - - 1 10 - 7 2 3

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - - - - - -


XX Diverse articole manufacturate - 20 1 2 - 1 - 1

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse - - - - - - - -

Total 100 100 100 100 100 100 100 100


IMPORTURILE ROMÂNIEI DIN ŢĂRILE SEE7 (%, 2003)

Tabelul 4.14

Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

I Animale vii; Produse animale n.a. - - - - - - -

II Produse vegetale n.a. - 9 - - - 3 4

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj n.a. - - - - - - -

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun n.a. - 8 60 - 5 2 4

V Produse minerale n.a. - 27 - - 5 1 6

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor n.a. - 6 1 - 33 7 7

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea n.a. - 8 3 - 8 6 6

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea n.a. - - - - - - -

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută n.a. - 1 3 - 1 - -

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie n.a. - 1 3 - 3 3 3

XI Textile şi articole textile n.a. - 5 - - - 30 24

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane n.a. - 1 - - - 1 1

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică n.a. - 7 - - - 2 3

XIV Perle naturale sau artificiale, pietre preţioase sau semipreţioase n.a. - - - - - - -

Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

XV Metale de bază şi articole din metal n.a. - 14 3 100 18 13 13

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric n.a. 99 12 22 - 6 20 18

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport n.a. - 1 4 - 21 10 8

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie n.a. - - - - - - -

XIX Arme şi muniţie, părţi şi accesorii n.a. - - - - - - -

XX Diverse articole manufacturate n.a. 1 - 1 - - 2 1

XXI Opere de artă, piese de colecţie, antichităţi excl. capitolul 99 alte produse n.a. - - - - - - -

Total n.a. 100 100 100 100 100 100 100


BALANŢA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI CU ŢĂRILE SEE7 (mii euro, 2003)

Tabelul 4.15

Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

I Animale vii; Produse animale - 2,283 2,193 23,373 - - - 27,849

II Produse vegetale - 2,181 (15,259) 2,016 - - (5,596) (16,658)

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - 1,820 - - - (19) 1,801

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - - (11,310) (9,263) - (941) (17,095) (38,609)

V Produse minerale 7,776 - 73,580 52,189 - 36,312 104,459 274,316

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - 1,016 27,940 2,000 - 23,687 62,782 117,425

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - - (5,708) 1,596 - 5,325 17,107 18,320

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - 3,630 3,630

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - - 769 1,141 1,014 3,216 21,653 27,793

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - 2,462 1,368 - 3,308 (13,146) (6,008)

XI Textile şi articole textile - 488 (927) - - - (213,965) (214,404)

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - (663) - - - (5,007) (5,670)

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică 1,074 - (9,010) - - 989 (10,381) (17,328)


Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

XV Metale de bază şi articole din metal - - (715) 3,344 4,931 16,568 259,932 284,060

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 359 (11,972) 276 - 9,628 (138,103) (139,812)

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - - 832 9,715 - 4,400 (60,125) (45,178)

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - - - - (2,788) (2,788)


XX Diverse articole manufacturate - 1,637 752 1,947 - 1,499 (13,762) (7,927)


Total 8,850 7,964 54,784 89,702 5,945 103,991 (10,424) 260,812


INDICELE CII AL ROMÂNIEI FAŢĂ DE ŢĂRILE SEE7 (%, 2003)

Tabelul 4.16

Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

I Animale vii; Produse animale - - 1 - - - - -

II Produse vegetale - - 19 - - - 87 75

III Grăsimi şi uleiuri animale sau vegetale şi produse de clivaj - - - - - - 100 74

IV Produse alimentare preparate; băuturi, tării şi oţeturi; tutun - - 43 - - 6 2 19

V Produse minerale - - 58 - - 5 13 30

VI Produse ale industriilor chimică sau a aliajelor - - 45 17 - 35 64 56

VII Plastice; cauciuc; articole din acestea - - 77 35 - 37 85 88

VIII Piei brute şi blănuri, piei prelucrate, şelarie; articole din acestea - - - - - - 63 63

IX Lemn şi articole din lemn; cărbune; plută - - 77 42 - 10 16 23

X Fibră de lemn sau din material celulozic; hârtie - - 68 39 - 25 62 88

XI Textile şi articole textile - - 95 - - - 18 23

XII Încălţăminte, umbrele, umbrele de soare, bastoane - - 76 - - - 4 28

XIII Articole de piatră, tencuială, ciment, azbest, mică - - 49 - - 13 34 51


Codul

Ţara

Secţiunea SA Alb

an

ia

Bo

sn

ia-

He

rţe

go

vin

a

Bu

lga

ria

Cr

oa

ţia

Ma

ce

do

nia

Se

rb

ia-

Mu

nte

ne

gr

u

Tu

rc

ia

SE

E

XV Metale de bază şi articole din metal - - 99 20 3 30 45 49

XVI Echipamente şi aplicaţii metalice; echipament electric - 31 65 96 - 20 21 38

XVII Vehicole, aeronave, vase şi echipament de transport - - 80 11 - 65 39 64

XVIII Optică, foto, cinema, instrumente de precizie - - - - - - 2 2


XX Diverse articole manufacturate - - 65 11 - 10 2 63


Total - 2 87 26 2 27 99 89


CAPITOLUL 5

GRUPĂRI COMPETITIVE DE ŢĂRI

Valentin Cojanu, Roxana Voicu-Dorobanţu

Acest capitol oferă o reprezentare a integrării economice europene

care să facă distincţia între efectul întâmplător al aglomerării regionale prin

apropierea geografică, aşa cum sugerează definiţiile convenţionale ale unei

zone, şi efectul implicat de acest studiu al dezvoltărilor competitive

susţinute prin arii omogene de integrare. Investigaţia se bazează pe o

analiză statistică simplă, dar cuprinzătoare asupra poziţiei competitive a

treizeci şi trei de ţări europene, pentru care au fost colectate date privind

şase determinanţi ai similarităţii competitive şi douăzeci şi şapte de

indicatori corespondenţi. Rezultatele confirmă faptul că ţările au tendinţa

să aparţină unui grup cu atât mai mare cu cât mai general este numitorul

comun, de exemplu moştenirea politică, circumstanţele istorice sau o

anumită ideologie. În acelaşi timp, un set de modele comportamentale de

grup sugerează că o înţelegere mai bună a efectelor regionale ale integrării

se află în strânsă legătură cu o reprezentare de asemenea mai bună a

grupărilor regionale în baza unor evoluţii competitive comparabile.

Competiţia deschisă reprezintă o teză centrală a abordării

câştigurilor din comerţ şi, din acest motiv, o explicaţie de bază a efectelor

dinamice ale integrării. Acest material încearcă să ofere o evidenţă

suplimentară privind problema discutabilă a condiţiilor dezvoltării

competitive în cadrul contextului regional al zonei europene de integrare.

Caracterul "discutabil" ar trebui de fapt să nu existe, dată fiind natura

precisă a modelelor de gravitaţie ale comerţului. Aceste modele sunt

construite pe convingerea că potenţialul activităţii economice în orice

amplasament este o funcţie de proximitatea sa de alte centre economice.

Din această perspectivă, geografia, mai precis, proximitatea geografică,

contează în cel mai înalt grad: o ţară va obţine beneficii doar prin

poziţionarea sa apropiată de regiunile avansate. Iată cum arată o explicare a

acestui impact presupus în legătură cu regiunea Balcanică: "Examinarea

caracteristicilor geografice ale ţărilor în tranziţie arată că unele dintre

acestea se bucură de condiţii mai favorabile decât altele, fiind mai aproape

Grupări competitive de ţări

171

de, şi având graniţe comune cu ţările dezvoltate ale Europei de Vest.

Aceasta le furnizează un posibil avantaj strategic, care, pe termen lung, se

aşteaptă că va conduce la o interacţiune şi integrare mai intensă cu centrele

vestice ale dezvoltării." [1]

În ciuda atractivitităţii acestor argumente, materialul prezent pleacă

de la presupunerea că apropierea nu poate să reprezinte o motivaţie de sine

stătătoare pentru a explica dezvoltarea într-un context regional. Este vorba

de posibilitatea şi nu inevitabilitatea de a beneficia de condiţiile

activităţilor economice liberale, motivul care stă chiar la baza mesajului

competiţiei deschise. Viziunii spaţiale asupra integrării, adică premisa sa

geografică, trebuie să i se adauge condiţia unui mediu competitiv similar

astfel încât să facă din competiţia deschisă o sursă autentică a dezvoltării.

Deşi analiza convenţională include similaritatea structurilor economice

printre condiţiile unor efecte pozitive ale integrării [2], problema

"similarităţii" este de obicei implicită ca parte a unei investigaţii care

include, printre altele, moştenirea politică, circumstanţele istorice sau

ideologia comună. Tocmai din acest motiv, cea mai mare parte a studiilor în

domeniul integrării fostelor ţări comuniste europene (de exemplu Petkoski,

1999; Sachs et al., 2000a şi 2000b; Petrakos, 2003; Babanassis, 2003;

Trăistaru şi von Hagen, 2003; Broadman, 2005) abordează tema

similarităţii în scopul enumerării unor condiţii ale creşterii pentru a ajunge

la o înţelegere sistematică a diferitelor căi pe care aceste ţări le-au urmărit

de-a lungul perioadei de tranziţie.

Acest capitol propune o perspectivă dublă asupra acestei dezbateri,

care urmează să fie discutată în următoarele două secţiuni. Secţiunea

următoare trece în revistă câteva studii care oferă o abordare simultană faţă

de grupările regionale şi similaritatea condiţiilor economice. După aceasta,

o secţiune separată prezintă rezultatele unei investigaţii statistice asupra

condiţiilor de similaritate şi proximităţii geografice. Materialul are la bază o

analiză cluster a câtorva indicatori pentru 33 de ţări europene, în calitate de

ţări membre, în aderare sau candidate la aderare faţă de Uniunea

Europeană (UE). Grupele de ţări se disting în funcţie de dimensiunile

variate ale fundamentelor competitive ale dezvoltării. Rezultatele confirmă

mare parte din informaţia existentă privind grupările de ţări, dar scoate de

asemenea în evidenţă alte detalii interesante asupra peisajului economic

european. Secţiunea finală concluzionează cu anumite comentarii legate de


172

circumstanţele potenţialului pentru avans competitiv în spaţiul mai larg de

integrare economică europeană.

O examinare a condiţiilor regionale de dezvoltare competitivă

Atenţia cercetării preocupate de premisele competitive ale

dezvoltării regiunilor europene urmează în general două direcţii de

investigaţie: o perspectivă generală, panoramică, perspectivă care se alătură

unei viziuni analitice, mai detaliate privind funcţionarea economiei. Prima

dintre abordări este preocupată să facă vizibile direcţiile specifice ale

dezvoltărilor economice şi sociale, în timp ce a doua aduce în prim-plan

particularităţi ale structurilor economice aşa cum sunt evidenţiate în

principal de schimburile comerciale reciproce. Capitolul 4 prezintă pe larg

detaliile aduse de literatura relevantă. În continuare, sunt accentuate

anumite observaţii suplimentare.

Perspectiva generală

Observatori instituţionali precum Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (EBRD, 2004), Comisia Economică pentru

Europa a Naţiunilor Unite (UNECE, 2005) sau Grupul Băncii Mondiale

(Broadman, 2005) urmăresc taxonomii ale ţărilor prin care cititorului i se

transmite mesajul că progresul economic depinde prin consecinţă de

condiţiile regionale ale dezvoltării, chiar dacă definiţiile a ceea ce se

presupune a fi o regiune se potrivesc mai degrabă cu circumstanţele politice

decât economice ale proceselor de integrare. Clasificarea uzuală a blocurilor

de comerţ europene intraregionale include, pe lângă grupul UE şi, eventual,

celelalte ţări vest-europene, pe cele 27 ţări în tranziţie ale Europei de Est şi

ale fostei Uniuni Sovietice, care sunt în mod distinct prezentate în trei

grupe: noile ţări membre ale UE, Comunitatea Statelor Independente (CSI)

şi ţările Europei de Sud-Est.

În general, încercarea de a furniza evidenţa empirică pentru

dezvoltarea competitivă a regiunilor aşa cum sunt acestea limitate fie de

frontiere naţionale, ţările de exemplu, fie transnaţionale, pare să fie lipsită

de o ancoră substanţială în domeniul teoretic. Studiile comparative disting

de obicei performanţele regionale la nivel de ţară pe un set larg de

indicatori, cum ar fi echilibrele macroeconomice, stabilitatea politică,


173

eficacitatea guvernului, calitatea reglementărilor sau indicatori ai calităţii

instituţionale. Un program conceput de Banca Mondială se referă şi el

unilateral la ţările Europei de Sud-Est (TESE) şi găseşte ca numitor comun

insuficienţa societăţilor civile în formularea unei adevărate "viziuni a

viitorului şi competitivităţii" şi, în consecinţă, cheamă guvernele din

regiune, oamenii de afaceri şi societatea în general să conceapă un limbaj

comun care să vorbească pentru toate segmentele societăţii [3]. În timp ce

nu este foarte clar cum TESE ca atare au fost selectate ca un grup înainte de

toate, trebuie totuşi reţinută convingerea iniţiatorilor că mediul regional –

caracterizat posibil în această perspectivă printr-o slabă percepţie asupra

elementelor conceptuale ale competitivităţii – şi nu în mod necesar

proximitatea este cea care ar trebui să joace un rol central în politica de

dezvoltare. În exprimarea lor, "este important pentru cei care decid să

înţeleagă că dezvoltarea unei singure ţări este dependentă nu numai de ceea

ce se întâmplă în interiorul ei, dar şi de tendinţele generale din regiune." [4]

Sachs et al. (2000a) privesc mai îndeaproape condiţiile regionale ale

dezvoltării şi examinează tiparele care stau la baza procesului de tranziţie

prin intermediul diferenţelor în cadrul şi între grupări de ţări. În această

viziune, descrisă pe larg în Capitolul 1, o grupare este descrisă prin situaţia

în care se găseşte o ţară la startul procesului cu ajutorul unei combinaţii de

caracteristici geografice fixe, condiţii instituţionale şi economice greu de

modificat, precum şi condiţii de politică uşor de schimbat. Prin coincidenţă

sau nu, grupările regionale care prezintă niveluri similare ale indicatorilor

de performanţă se formează în jurul unor arii strâns definite geografic:

Statele de la graniţa UE (Croaţia, R. Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia,

Slovenia); Balcanii (Bulgaria, Macedonia, România), statele Baltice

(Estonia, Letonia, Lituania); Albania; statele din vestul fostei Uniuni

Sovietice (FUS) (Belarus, Moldova, Rusia, Ukraina); ţările din Caucaz

(Armenia, Azerbaijan, Georgia); şi Asia Centrală (Kazakhstan, R. Kârgâză,

Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan). Această tipologie este mai departe

extinsă prin măsurări ale nivelului competitivităţii internaţionale ale ţărilor

în tranziţie şi ai altor determinanţi ai tranziţiei [5] pentru a explica

transformările economice în dinamică. Există astfel grupuri performante de

vârf precum statele baltice şi statele de graniţă cu UE, în timp ce fiecare

grupare are propriii ei performeri, cum are fi de exemplu Kazakhstan şi

Republica Kârgâză în grupul Asiei Centrale.


174

Din această perspectivă generală, o altă direcţie de cercetare are în

vedere modul în care diferite ţări sau regiuni se comportă în ceea ce priveşte

capacitatea lor de a reduce decalajele de competitivitate în ipoteza că

procesul de integrare joacă un rol de catalizator în nivelarea capabilităţilor

competitive de-a lungul spaţiului economic european. Cu toate acestea,

evidenţele arată rezultate neconcludente în ceea ce priveşte efectele

benefice ale integrării asupra convergenţei.

Identificarea circumstanţelor particulare ale integrării produce

rezultatele cele mai divergente printre cercetători. Un mare interes este

ataşat, de exemplu, intrărilor de investiţii străine directe (ISD) ca un factor

major al creşterii echilibrate la nivel regional. Câteva studii care se ocupă de

procesul de înapoiere în cadrul unei ţări [6], între ţări [7], sau la nivel

regional [8] merg pe aceeaşi linie atunci când indică ISD ca determinant

principal al comerţului şi creşterii economice regionale. Această concluzie

este însă serios pusă sub rezervă de rezultatele altor studii [9], care afirmă

că este necesar un entuziasm mai mic în ceea ce priveşte rolul pe care îl

joacă ISD în reducerea decalajelor de productivitate între ţările centrale şi

est-europene (TCEE) şi UE. Principala lor observaţie este că ISD pare a

avea o influenţă pozitivă mai puternică asupra comerţului intraindustrial

vertical (CIIV) (comerţ cu bunuri similare, dar de calităţi diferite) decât

asupra comerţului intraindustrial orizontal (CIIO) (adică, comerţ cu bunuri

diferenţiate de calitate comparabilă). Prin implicaţie, această legătură este

mai importantă în a păstra şi nu a diminua dezavantajele competitive

existente la nivelul zonei europene.

Lipsită de controverse [10] este corelaţia vizibilă între convergenţă

şi intensitatea crescută a comerţului, deşi nu se poate afirma cu certitudine

în ce constă cauzalitatea. O sugestie este făcută de un cărui studiu [11] care

oferă o privire interesantă asupra comerţului în funcţie de influenţa

diferiţilor factori care modelează integrarea. Din această perspectivă,

drumul punctat către convergenţă este în mare măsură determinat de

prezenţa forţelor dinamice (specializare, învăţare şi inovare, economii

dimensionale sau formarea de capital) care nu răspund într-o manieră

simplă şi previzibilă stimulentelor generate de deschiderea rapidă a

economiei. Este prin urmare mult mai realistă supoziţia unei diversităţi

considerabile a tiparelor integrării, chiar în rândul ţărilor caracterizate pe

niveluri similare ale dezvoltării economice.


175

Perspectiva analitică

În completarea analizelor generale, unele studii se concentrează pe

conexiunile particulare care se stabilesc între diferiţi indicatori ai

tipologiilor structurale şi dezvoltarea economică. Evidenţa este pozitivă în

ceea ce priveşte corespondenţa puternică dintre similarităţile condiţiilor

economice şi condiţiile favorabile pentru avans competitiv.

Potrivit discuţiei prezentate în Capitolul 4, liberalizarea comercială

măreşte decalajul de productivitate atunci când dotările cu factori ale

diferitelor ţări se deosebesc şi impulsionează convergenţa de productivitate

în cazul opus. Relaţia de bază în comerţ şi productivitate are în vedere

faptul că ţările cu dotări inegale ale factorilor, precum şi ale distribuţiei

veniturilor pe gospodării au tendinţa să înregistreze productivităţi diferite,

adică rate înalte de capital-forţă de muncă se asociază cu productivităţi ale

muncii înalte, şi, în această logică, liberalizarea comerţului poate să

adâncească decalajele de productivitate prin intermendiul CIIV, deoarece

producţia bunurilor de calitate joasă se deplasează de regulă către ţările mai

sărace, în timp ce bunurile de calitate înaltă se grupează în producţia ţărilor

mai bogate. În mod corespunzător, dacă ţările sunt similare în ceea ce

priveşte dotarea cu factori, liberalizarea comerţului conduce către CIIO

urmat de convergenţa productivităţii şi veniturilor.

În baza acestei argumentări, ipoteza convergenţei trebuie să fie

supusă unei revizuiri prin luarea în considerare a unor zone de integrare

mai mici şi mai omogene care sunt mai bine pregătite să fie angajate în

schimburi comerciale de valoare similară. Evidenţă convingătoare este

adusă de studii [12] care investighează anvergura şi determinanţii

comerţului intraindustrial (CII) între UE şi opt TCEE (Bulgaria, R. Cehă,

Ungaria, Moldova, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia) în perioada

1990-1995. Potrivit lor, ponderea CIIV creşte la 80-90% dn totalul CII cu

UE, ceea ce poate fi sugestiv în legătură cu procesul laborios de recuperare a

decalajelor la scara zonei europene. Mai mult, aceste din urmă rezultate

sunt importante deoarece disciminează mai departe CII în funcţie de factori

care sunt specifici ţării (de exemplu dotări, nivele ale veniturilor, distanţă)

sau industriei (de exemplu structura de piaţă, dimensiunea industriei,

diferenţierea produselor). Dacă o parte mai mare a CIIV ar fi fost rezultatul

acţiunii factorilor specifici ţării, corespondenţa presupusă dintre

deschidere, proximitate şi dezvoltare ar fi fost atunci bazată pe fundamente


176

mai solide. În schimb, factorii specifici ţării explică până la 85% din CIIO în

contrast cu numai 15% pentru CIIV. Dacă gradul de convergenţă este

asimilat indicelui CIIO şi este corelat cu aceste rezultate apare în mod clar

că efectele benefice clasice ale competiţiei deschise sunt specifice

comerţului între grupuri competitive de ţări şi nu într-un alt mod

improbabil.

La concluzii similare se ajunge şi prin intermediul cercetării asupra

integrării monetare de această dată. Asemenea studii [13] analizează

convergenţa ciclică şi structurală în contextul extinderii UE. Luând în calcul

costurile şi beneficiile lărgirii Uniunii Economice şi Monetare (UEM), este

investigat rolul pe care similaritatea structurilor economice şi intensitatea

comerţului bilateral între zece membri ai UEM (Irlanda şi Luxemburg sunt

excluse din analiză datorită limitărilor de date) şi opt TCEE (R. Cehă,

Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia şi Slovenia) îl are în

corelarea ciclurilor de afaceri între ţări. Se arată astfel că indicii relevanţi

ating nivelurile lor cele mai înalte între membrii UEM, în timp ce valorile

cele mai mici corespund fluxurilor între ţările care aderă şi membrii UEM.

Prin folosirea metodelor econometrice, studiul evidenţiază mai departe că

atât similaritatea structurilor economice, cât şi intensitatea comerţului

bilateral sunt asociate pozitiv şi semnificativ cu corelarea ciclurilor de

afaceri, ceea ce sugerează că integrarea monetară poate fi într-adevăr

favorabilă creşterii în cadrul unor zone de dezvoltare omogenă.

În sensul pe care această expunere îl sugerează la final,

competitivitatea joacă rolul de input mai degrabă decât de output în

procesul de producţie. Ceea ce totuşi această trecere în revistă a literaturii

relevante indică este o idee opusă, şi anume că argumentele teoretice şi

datele empirice susţin în mod convingător un tratament separat al ţărilor şi

regiunilor în funcţie de capabilităţile lor diferite de a beneficia de o zonă de

integrare. Acest material încearcă să completeze evidenţa statistică a

comerţului între ţările europene prin evidenţierea distinctă a regiunilor

omogene de dezvoltare şi comerţ.


177

Evidenţă statistică asupra grupurilor competitive de ţări

Metodologie şi rezultate

Această secţiune oferă evidenţă prima facie pentru o reprezentare a

integrării economice regionale care ar trebui să fie mai sugestivă în legătură

cu condiţiile dezvoltării competitive similare. Întrebările investigative sunt

limitate astfel la o cercetare bazată pe o analiză statistică simplă dar

cuprinzătoare despre poziţia competitivă a 33 de ţări europene, care sunt

iniţial grupate în trei grupări regionale majore, convenţionale, adică UE-15

(Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,

Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, Marea Britanie),

noile state membre ale UE din primul val extinderii către est (NMS-10) (R.

Cehă, Cipru, Estonia, Ungaria, Malta, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia,

Slovenia) şi opt ţări din Europa de Sud-Est (TESE) (Albania, Bosnia-

Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, România, Serbia-Muntenegru,

Turcia ).

Datele sunt colectate în relaţie cu şase determinanţi ai similarităţii

competitive şi 27 de indicatori corespunzători aşa după cum arată

Tabelul5 .1 mai jos. Această interpretare face un sumar al abordării uzuale

din literatură faţă de gama de indicatori relevanţi, aşa după cum este

sugerat, de exemplu, de studiul lui Sachs et al. (2000b). Ei includ în analiza

lor şapte determinanţi – deschidere, bună guvernanţă, infrastructură,

tehnologie, sector financiar, pieţele muncii şi instituţii – care au în mare

parte caracteristici comune cu abordarea propusă aici în felul în care

folosesc o serie comparabilă de indici de măsurare.

Măsuri ale similarităţii competitive

Tabelul 5.1

Determinanţi Indicatori

Dezvoltare umană

5 indici a: Indicele educaţiei, Indicele dezvoltării

umane, Populaţia urbană (procent), Cheltuieli de

sănătate pe locuitor şi Indicele GINI

Performanţă

economică

6 indici b: PIB pe locuitor (la PPC), Exporturi de înaltă

tehnologie ca procent din total exporturi de bunuri

manufacturate în 2001, 2002 şi 2003, Exporturi pe


178

Determinanţi Indicatori

locuitor, Stoc al investiţiilor străine directe (ISD) ca

procent din PIB

Competiţie

6 indici c: Indicele concurenţei locale, Indicele costului

corupţiei, Indicele rangului de creditare de ţară al

investitorilor instituţionali, Diferenţialul mediu al ratei

dobânzii, Indicele expertizei de marketing şi Indicele

competitivităţii de creştere (GCI)

Instituţii

5 indici d: Indicele instituţiilor publice, Indicele

eficienţei guvernamentale, Indicele calităţii

reglementărilor, Indicele controlului corupţiei şi

Indicele statului de drept

Cercetare şi

dezvoltare (C&D)

5 indici e: Numărul de brevete pe locuitor, Indicele de

C&D pentru corporaţii, Indicele colaborării corporative,

Indicele gradului de inovare, Media pentru cei trei

indici

a. Sursa: UNDP (2004)

b.Surse: UNCTAD (2004b); World Bank (2004)

c. Surse: WEF (2004)

d. Sursa: WEF (2004); Kaufmann et al. (2003)

e. Sursa: WEF (2004)

Notă: Nu au fost găsite date pentru următoarele cazuri: Serbia şi Muntenegru – nu sunt date

pentru Dezvoltare umană şi Performanţă economică; Albania – nu sunt date pentru

Competiţie şi C&D; Bosnia şi Herţegovina – nu sunt date pentru Performanţă economică.

Prin urmare, aşa după cum se obişnuieşte în analiza cluster, lipsa de date duce la

introducerea variabilei nule, ceea ce face ca ţara respectivă să facă parte dintr-o grupare cu

un singur membru.

Pentru a oferi un anumit grad de diferenţiere printre ţările şi

regiunile europene este nevoie de o analiză a similarităţii. În acest scop, este

folosită analiza tip cluster pentru a procesa datele prin intermediul unui

software special (SPSS). Clasificarea foloseşte metode de grupare

aglomerativă, politetică pentru a aranja setul de observaţii în funcţie de

caracteristicile selectate într-un astfel de mod care minimizează diferenţele

între ţări în cadrul grupării şi maximizează diferenţele între ţări între

grupări. [14]

Analiza statistică rezultă într-un lanţ de reuniuni, fiecare la rândul ei

corespunzând unui nivel care este valoarea minimă a distanţei. Rezultatele

sunt prezentate în dendogramele şi imaginile din Figurile de la 5.1 la 5.12

discutate în secţiunile care urmează. Ele au fost obţinute prin procesare în


179

iteraţii succesive pentru valorile fiecărui determinant şi în final pentru

valorile întregului set de date.

Interpretările rezultatelor

Rundele succesive de grupare la nivelul atât a fiecărei categorii, cât

şi a celor cinci categorii luate împreună, au fost folosite pentru a pune în

evidenţă legăturile regionale în cadrul celor 33 de ţări europene. Setul de

date poate fi interpretat în mod realist la prima iteraţie a algoritmului de

grupare, iar depăşirea acestui nivel este folositoare doar în anumite cazuri.

Interpretarea se bazează pe observaţii complementare relative la trăinicia

similarităţilor în acele cazuri care cântăresc cel mai mult în dezvoltarea

competitivă a unei ţări.

Folosirea unei serii largi de indicatori statistici ajută ca analiza să

facă diferenţa mai bine între efectul întâmplător al grupării regionale prin

apropierea geografică (aşa cum sugerează definiţiile convenţionale ale unei

zone) şi efectul presupus al dezvoltărilor competitive susţinute de arii

omogene de integrare. Paragrafele următoare descriu cum această

dihotomie apare la nivelul fiecărui determinant şi dovedesc că geografia în

sine nu este pur şi simplu un criteriu semnificativ al similarităţii

competitive ale grupărilor regionale. Secţiunea următoare concluzionează

cu observaţii sintetice asupra tipologiilor observate privind formarea

grupurilor competitive de ţări.

Dezvoltarea umană (Figura 5.1): Prima iteraţie produce patru

grupări, una dintre acestea fiind gruparea formată exclusiv din Serbia,

datorită lipsei de date. Cele trei grupări iniţiale arată o polarizare puternică

bazată în general pe geografia Europei, între est şi vest plus un punct focal

mediteraneean (Cipru şi Malta), dar mult mai bine explicată de frontierele

politice ale războiului rece. Poziţionarea Sloveniei cu ţările vestice este

singura excepţie care totuşi lasă neschimbat întregul tablou prin prisma

localizării şi mărimii particulare ale acestei ţări. Rezultatele corespund bine

cu orice interpretare istorică şi cunoaştere a realităţii care ar face dovada

despre cât de diferit au evoluat popoarele, sub ideologii opuse, în cele două

părţi ale Europei.


180

Distanţa de clusterizare


181

Performanţa economică (Figura 5.2): Imaginea apare la prima

vedere extrem de împrăştiată de-a lungul unor grupări mici, cu excepţia

TESE care formează un singur grup alături de câteva NMS-10. Este

interesant de observat cum acest grup este completat în a doua iteraţie de

grupurile formate de Grecia şi Croaţia, plus Slovenia, Portugalia, Spania,

Italia şi Cipru, urmate apoi de Cehia şi Estonia. Cele mai multe ţări vestice

prezintă similarităţi începând cu iteraţiile a treia şi a patra, dar ele includ la

centru o formaţie iniţială a ţărilor nordice (Suedia, Danemarca, Finlanda) la

care se adaugă Franţa şi Germania. Ungaria şi Marea Britanie arată

similarităţi puternice cu ele, în timp ce restul (Austria, Olanda, Malta şi

Irlanda) rămân separate.

Competiţia (Figura 5.3): Grupuri largi de ţări sunt formate pe

această dimensiune şi ele delimitează de fapt cele trei zone europene care

au fost considerate de la început. Rezultatul nu este surprinzător dată fiind

importanţa tradiţiilor legislative şi practicilor de afaceri, care au devenit

manifeste pe perioade lungi de timp şi care au avut astfel un impact şi

asupra diviziunilor de tip politic. Din această perspectivă, apare din nou

justificată alegerea de extindere a UE către est, pe două valuri de integrare

prin singularizarea ţărilor candidate potrivit cu progresul lor pe timpul

negocierilor.

Totuşi, două aspecte particulare ies în evidenţă în mijlocul acestor

evoluţii familiare. Pe de o parte, două iteraţii succesive arată un caracter

puternic distinctiv al TESE, care, cu excepţia Bulgariei, nu partajează

trăsături cu alte grupuri europene. Pe de altă parte, grupul NMS-10 este,

dimpotrivă, mai degrabă eterogen: acesta include şi Grecia, Cipru, Malta şi

Italia din UE, şi Bulgaria, din TESE. De data aceasta, nicio ţară NMS-10 nu

mai aparţine altor grupări.


182



183



184

Instituţii (Figura 5.4): Rezultatele grupării pe dimensiunea

instituţională arată o perspectivă mai puţin polarizată asupra regiunii.

Chiar dacă grupările formate în general lasă neschimbată imaginea care se

prefigurează, este important de notat că această dimensiune adaugă noi

observaţii. TESE rămân în mod remarcabil în acelaşi grup după toate cele

patru iteraţii până la cea din urmă, care cuprinde toate ţările, dar nu este

tocmai din acest motiv interesantă pentru gradul de distincţie al grupării.

Grupul NMS-10 este din nou compus din membrii originari plus Cipru,

Malta şi Italia, ceea ce lasă ţările UE într-o grupare compactă.

Prima iteraţie de asemenea indică formări interesante a unor

grupuri mici în jurul ţărilor care împart unele caracteristici dincolo de

proximitatea geografică. Se poate numai avansa ideea că acesta este cazul

elementelor culturale latine pentru ţări ca Belgia, Franţa, Spania şi

Portugalia; specificităţii zonei baltice pentru ţări ca Polonia, Slovacia,

Lituania şi Letonia; sau moştenirii economice şi politice balcanice pentru

toate TESE. Mai mult, până la ultima iteraţie, grupurile UE şi NMS-10 nu se

combină cu TESE, ceea ce de fapt aminteşte din nou de existenţa a cel puţin

două zone de dezvoltare în cadrul ariei mai largi de integrare europeană.

Cercetare şi dezvoltare (Figura 5.5): Această dimensiune produce

probabil cele mai fragmentate grupări regionale. Din nou, rezultatul este

cumva aşteptat, dar justificarea ţine de data aceasta de lumea fără graniţe a

întreprinderilor ştiinţifice. Ţările foste comuniste, ca un grup mare, se

dovedesc mai puţin asemănătoare una faţă de alta pe această dimensiune şi

chiar includ un mare număr de ţări UE (de exemplu Portugalia, Spania,

Grecia, Italia, Cipru şi Malta). Această apartenenţă este oarecum

prefigurată sau cel puţin probabilă datorită rezultatelor care au fost

evidenţiate de celelalte dimensiuni.


185



186



187

Concluzii

Această discuţie a fost astfel construită încât să pună în lumină

condiţiile similarităţii competitive pentru grupări regionale largi la nivel

european şi din acest motiv nu include sugestii care ar putea fi posibile

privind evoluţii comparabile la scări mai mici. Cu toată această limitare,

analiza evidenţiază un set de trei tipologii, fiecare fiind importantă în ceea

ce priveşte o faţetă diferită a dezvoltărilor regionale în cadrul spaţiului

european. Această evidenţă este discutată în continuare pe fondul acestor

rezultate generale.

(1) Există un grup central de TESE, precum şi ţări UE care formează

grupări mai omogene în oricare iteraţie. Prin contrast, grupul NMS-10 este

caracterizat de conexiuni mai slabe şi în mod corespunzător o

individualitate mai greu identificabilă. Cel mai vizibil, această concluzie este

redată de analiza comună de-a lungul tuturor categoriilor şi este ilustrată de

Figura 5.6. După cum se pare, apar grupări relativ mici, până la un

maximum de cinci ţări, a căror compoziţie se suprapune consistent cu

definiţiile zonelor de care membrii lor aparţin, cu excepţia notabilă a

grupului NMS-10. Aria TESE este reprezentată de România, Turcia şi

Croaţia într-un grup şi Bosnia & Herţegovina şi Macedonia într-un al

doilea, care mai târziu fuzionează într-o arie mai mare şi rămân aşa, la

distanţă semnificativă de celelalte grupări. În mod similar, UE strânge

patru grupuri mici într-un spaţiu uniform competitiv, şi anume ţările

scandinave completate de Germania şi celelalte grupări care sunt formate

numai din două ţări (Austria şi Franţa, Marea Britanie şi Olanda, Belgia şi

Luxemburg). În ceea ce priveşte celelalte ţări şi cu excepţia Albaniei şi

Serbiei, niciun tipar clar nu apare. Bulgaria şi Grecia se alătură, respectiv,

NMS-10 şi ţărilor UE, în timp ce Spania, Portugalia şi Italia arată afinităţi

puternice cu grupul NMS-10.


188



189

(2) Zonele omogene observate ale dezvoltării competitive rămân

neschimbate pentru iteraţii realizate separat în legătură cu fiecare dintre

cele cinci dimensiuni economice. Dacă sunt excepţii, acestea mai degrabă

întăresc ipoteza zonelor competitive omogene: Croaţia părăseşte grupul,

dar numai pentru a se alătura altor TESE în doar două cazuri ("Performanţă

economică" şi "Instituţii"); Spania, Portugalia şi Italia, completate ocazional

de Cipru şi Malta, se deplasează continuu între ariile NMS-10 şi UE, în timp

ce Bulgaria şi Grecia prezintă o instabilitate similară, dar în legătură cu

ariile NMS-10 şi TESE. În contrast puternic cu acest comportament

aleatoriu, regiunile TESE şi UE se dovedesc în mod remarcabil distincte

prin intermediul unor similarităţi intraregionale puternice.

(3) O a treia concluzie majoră reiese dacă se consideră numărul de

grupări: cu cât este mai îngustă semnificaţia economică a unei dimensiuni

de-a lungul căreia sunt grupate ţările, cu atât mai mică este aria care se

formează la prima iteraţie. Dacă sunt lăsate deoparte grupurile de o singură

ţară, se obţin 3 grupe pentru "Dezvoltare umană" şi "Cercetare şi

dezvoltare", 4 pentru "Competiţie", 5 pentru "Performanţă economică",

7 pentru "Instituţii" şi 8 pentru analiza comună.

Rezultatele confirmă ceea ce pare a fi de bun simţ, şi anume că ţările

au tendinţa să se aglomereze în grupuri mari cu cât mai general este

numitorul comun care le caracterizează, cum ar fi moştenirea politică,

circumstanţele istorice sau afinităţile ideologice. În acelaşi timp, dacă se

consideră semnificaţia indicatorilor pentru mediul economic în care se

dezvoltă industriile, aşa cum este sugerat de ordinea crescătoare a secvenţei

menţionate mai sus, apare astfel rezonabilă concepţia că o înţelegere mai

bună a efectelor regionale ale integrării sunt puternic corelate cu o

reprezentare similar mai adecvată a grupărilor regionale în funcţie de

evoluţii competitive comparabile.


190

Note

[1] Petrakos, 2003

[2] De exemplu, Drabek examinează literatura curentă asupra integrării regionale

şi observă că apropierea faţă de pieţe şi modul similar în care ţările vecine îşi

organizează societatea conduce la schimburi comerciale şi relaţii economice

sporite." (Z. Drabek, 2005, "Regionalism and Trade Discipline", în Z. Drabek, (ed.),

Can Regional Integration Arrangements Enforce Trade Discipline? London,

Palgrave MacMillan, 19-68.)

[3] G. Petkoski, 1999, A Vision of the Future and Country Competitiveness. An

Integrated Approach, Washington D.C.: The World Bank Institute, p. 1.

[4] G. Petkoski, A Vision of the Future and Country Competitiveness. An

Integrated Approach, Washington D.C.: The World Bank Institute, 1999, p. 22.

[5] (Sachs at el., 2000a, b)

[6] De ex. Tondl şi Vuksic, 2003

[7] De ex. Damijan şi Mrak, 2005

[8] De ex. Trăistaru şi von Hagen, 2003; Sohinger, 2005

[9] Cum ar fi cel al lui Gabrisch şi Segnana (2003)

[10] Vezi pentru aceeaşi idee şi Trăistaru, 2004

[11] UNCTAD (2004a

[12] Aturupane et al. (1997)

[13] Exemplificate de Trăistaru (2004)

[14] Cercetarea foloseşte un program de software statistic (SPSS versiunea 12.0)

pentru a procesa date din 33 de ţări europene, grupate iniţial din punct de vedere

geografic în:

EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST: Slovenia, Ungaria, Cehia, Slovacia,

Polonia, Estonia, Letonia, Lituania

EUROPA DE VEST: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franţa,

Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia,

Spania, Suedia

EUROPA DE SUD-EST (ZONA BALCANILOR): Albania, Bosnia &

Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Serbia & Muntenegru, România,

Turcia, Grecia

Analiza de tip cluster urmăreşte gruparea ţărilor de mai sus în funcţie de o serie de

indicatori în grupări ce cuprind ţări similare. Grupările sunt la randul lor

comparate, din punct de vedere al distanţei dintre valorile indicatorilor, fiind şi ele

reunite într-un pas de procesare ulterior. În finalul acestui tip de analiză cluster se

ajunge la o grupare ce cuprinde toate ţările din analiză.

În cazul de faţă, s-au realizat şase serii de grupări, după cele 5 tipuri de

indicatori şi o grupare globală, ce cuprinde repartizarea tuturor ţărilor pe clustere


191

în funcţie de toţi indicatorii consideraţi. Aceştia, prezentaţi în lista lor extinsă în

ceea ce urmează, au fost selectaţi în cinci grupe distincte: Dezvoltare umană,

Performanţă economică, Competiţie, Instituţii şi Cercetare-Dezvoltare.

. Dezvoltare umană

- indicele educaţiei

- indicele dezvoltării umane

- populaţia urbană

- cheltuielile de sănătate pe locuitor

- indicele GINI aferent acestora

. Performanţă economică

- PIB/locuitor

- exporturile de produse de înaltă tehnologie

- paritatea puterii de cumpărare

- exporturi pe locuitor

- investiţiile străine directe ca procent din PIB

. Competiţie

- competiţia locală

- costul corupţiei

- riscul creditării

- diferenţialul de dobândă

- marketing

- GCI

. Instituţii

- indicele instituţiilor publice

- stat de drept

- eficacitatea guvernamentală

- control corporatist

. Cercetare-Dezvoltare

- brevete

- CD în firmă

- colaborări

- inovaţii

Sursele colectării datelor sunt explicate în text.


192

Analiza grupărilor competitive (cluster analysis) urmează procedurile de mai jos:

1. Introducerea datelor în programul SPSS şi transformarea lor în variabile

ZScore

2. Calculul distanţelor: SEUCLID, EUCLID, BLOC, CHEBYSHEV,

MINKOWSKI, POWER pentru fiecare dintre indicatorii stabiliţi

3. Determinarea alegerii celei mai relevante distanţe între valori

4. Determinarea similitudinilor COSINE şi PEARSON în cadrul fiecărui

indicator

5. Alegerea clusterilor prin cei cinci algoritmi de linkage

6. Determinarea distanţelor între clusteri: SINGLE, COMPLETE,

BAVERAGE, WAVERAGE, WARD, CENTROID, MEDIAN

7. Stabilirea dendrogramei, reunind clusterii şi recalculând distanţele dintre

noii clusteri şi valorile ramase

8. Interpretarea dendrogramei, prin cele trei metode de determinare a

numărului de clusteri

În interpretarea semnificaţiei rezultatelor, se ţine seama de dezavantajele analizei

cluster:

1. Selectarea variabilelor: problema aici poate interveni din faptul că în cazul

unor variabile nu există valori, şi atunci acestea trebuie înlocuite cu o

valoare care să nu afecteze analiza ulterioară.

2. Standardizarea variabilelor: intervine în momentul analizei; transformarea

variabilelor astfel încât să aibă media zero şi dispersia 1 poate duce la

eliminarea din analiză a unor disparităţi importante. Se speră ca această

problemă să fie rezolvată prin utilizarea unor metode multiple. În măsura

în care standardizarea nu afectează în mod definitoriu analiza cluster

clasică, atunci acest lucru ar trebui sa fie vizibil prin similitudinea

rezultatelor obţinute prin cele două metode.

3. Multicoliniaritatea: cauzată de corelaţiile mari dintre unele variabile; nu

poate fi găsită ca atare în SPSS, prin urmare o metodă de identificare a sa şi

a efectelor sale este analiza factorială aplicată variabilelor.

4. Algoritmul de clusterizare: problema nu se ridică, deoarece se vor utiliza

toţi cei 5 cinci algoritmi cunoscuţi în cadrul metodei clasice.

5. Determinarea numărului de clustere: caz similar cu cel anterior, deoarece

în momentul interpretării dendrogramei se vor utiliza toate cele trei

metode de determinare a numărului de clustere cunoscute.

6. Validarea clusterelor: determinarea consistenţei unui cluster: în principal

validitatea este legată de criterii şi determinarea unei variabile externe (aici

este de văzut care variabilă poate îndeplini acest rol pornind de la setul de

variabile din baza de date).


193

Anexa

Figura 5.7: Similarităţi între ţările europene din punctul de vedere

al indicatorului Dezvoltare umană


194


al indicatorului Performanţă economică


al indicatorului Competiţie


195


al indicatorului Instituţii

Figura 5.11: Similarităţi între ţările europene din punctul de vedere l

indicatorului Cercetare - dezvoltare


196

Figura 5.12: Similarităţile între ţări în urma analizei globale

CAPITOLUL 6

COMPETITIVITATEA ÎN EUROPA DE SUD-EST:

OPINII ALE EXPERŢILOR

Luminiţa Nicolescu, Alina Drăghici, Roxana Voicu-Dorobanţu

Competitivitatea este un concept cu înţelesuri multiple, care a

condus la apariţia unui număr important de definiţii. Întâlnim conceptul de

competitivitate la nivel de naţiune, dar şi la nivel de firmă. Cu toate că

există păreri care susţin că naţiunile nu intră în competiţie, ci afirmaţia se

referă doar la firmele lor (Krugman, 1994), nu putem neglija rolul

naţiunilor în modelarea mediului în care operează firmele. Firmele sunt

influenţate de politicile guvernelor, deci acestea influenţează

competitivitatea şi intră în competiţie pentru crearea unor condiţii de

competitivitate. Ceea ce diferenţiază competitivitatea naţiunilor de

competitivitatea firmelor, este locul unde se creează valoare economică în

societate. Valoarea economică este creată de către firme, dar naţiunile cu

toate că nu generează în mod direct valoare economică, pot sprijini sau

împiedica firmele să creeze valoare economică. Aşadar există două tipuri

diferite de competitivitate: competitivitate naţională şi competitivitate a

firmei.

Scott şi Lodge definesc competitivitatea naţională ca fiind abilitatea

unei ţări de a crea, produce, distribui produse prin comerţul internaţional şi

de a obţine venituri crescânde prin utilizarea resurselor sale. Porter înţelege

prin avantaj naţional competitiv acele caracteristici decisive ale unei ţări

care permit firmelor sale să creeze şi să susţină avantaje competitive în

anumite sectoare. Garelli defineşte competitivitatea naţională ca fiind o

ramură a teoriei economice care analizează faptele şi politicile ce determină

abilitatea unei naţiuni de a crea şi menţine un mediu care să sprijine

crearea de valoare de către firme şi de prosperitate pentru oameni.

Competitivitatea firmei este întâlnită atunci când aceasta poate

obţine produse şi servicii de calitate superioară la costuri mai mici decât

competitorii săi interni şi internaţionali (Report of the Select Committee of

the House of Lords and Overseas Trade). Competitivitatea la nivel de firmă

este sinonimă cu performanţa sa pe termen lung exprimată prin obţinerea


198

de profit şi cu abilitatea de a-şi compensa angajaţii şi de a oferi profituri

acţionarilor săi.

Competitivitatea are în vedere toate elementele care explică succesul

unei naţiuni. Naţiunile şi firmele sunt strâns legate, iar conceptul modern

de competitivitate reprezintă rezultatul unui peisaj în schimbare în care atât

naţiunile, cât şi firmele sunt abordate dintr-o perspectivă globală. Pe scurt,

competitivitatea analizează modul în care atât naţiunile, cât şi firmele

utilizează totalitatea competenţelor lor pentru a obţine prosperitate şi

profit.

Competitivitatea este relativă şi nu absolută deoarece compară

performanţele naţiunilor sau firmelor între ele. De interes este modul în

care diferite ţări au performanţă la nivel internaţional din punct de vedere

al competitivităţii.

Competitivitatea unei ţări reprezintă unul dintre aspectele

principale ce asigură evoluţia ţării la nivel regional şi chiar mondial. Sursele

de competitivitate pot diferi pentru o ţară în funcţie de poziţia sa

economică, politică, culturală, dar şi de grupul de ţări la care se raportează.

În acest context este posibil ca o ţară să fie competitivă raportat la ţările

vecine şi să se situeze la un nivel mai puţin competitiv raportat la un grup

mai extins de ţări. Astfel, ţări din Europa de Sud-Est (care în studiul nostru

se referă la Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia,

Macedonia, Moldova, România, Serbia-Muntenegru şi Turcia) pot fi

competitive în cadrul acestui grup, dar mai puţin competitive privite la

nivelul Europei Centrale şi de Est sau la nivelul întregii Europe. Ipoteza

acestui studiu este că Europa de Sud-Est se poate constitui în sine într-o

enclavă de competitivitate ce poate identifica sursele proprii de

competitivitate.

Metodologie

Scopul general al acestei anchete a fost de a identifica opiniile

experţilor despre Europa de Sud-Est ca o regiune de sine stătătoare ce poate

genera competitivitate la nivel regional, cât şi de a identifica sursele de

competitivitate din această zonă geografică. Astfel, au fost urmărite

următoarele obiective:

1. Identificarea importanţei diferiţilor factori în influenţarea gradului

de competitivitate a unei ţări sau a unei regiuni.

Competitivitatea în Europa de Sud-Est: opinii ale experţilor

199

2. Identificarea măsurii în care diferitele elemente de mediu vor

influenţa relaţiile economice şi integrarea economică la nivel

regional.

3. Evaluarea impactului asupra competitivităţii ţărilor din regiunea

Europei de Sud-Est şi a subregiunilor Europei a unui număr de

factori, cu subfactorii componenţi: mediul politico-legal şi

instituţiile publice, mediul economic, mediul tehnologic şi mediul de

afaceri.

4. Identificarea percepţiei experţilor privind contribuţia acordurilor

economice şi politice din regiune asupra competitivităţii.

5. Ordonarea diferitelor surse posibile de competitivitate în regiunea

Europei de Sud-Est.

6. Identificarea tendinţelor în domeniul relaţiilor economice şi politice

în următorii cinci ani în subregiunile Europei.

Ancheta s-a derulat prin intermediul Internetului, în perioada 1 – 31

iulie 2006, prin postarea unui chestionar on-line, la adresa:

http://www.rei.ase.ro/questionnaire/form2.htm. Chestionarul conceput în

limba engleză a fost distribuit unui număr de 75 experţi din lumea

academică, a business-ului şi a consultanţei din regiune. După trei runde de

trimitere a chestionarului, s-au primit 15 răspunsuri, reprezentând o rată a

răspunsului de 20 %.

Astfel eşantionul a fost format din 15 experţi din ţările din regiunea

Europei de Sud-Est. Cei 15 respondenţi provin din ţări cum ar fi Croaţia (7),

România (4), Grecia (1) şi altele.

Faptul că 46,7% din respondenţi provin din Croaţia poate fi

considerat un semn al faptului că această ţară este dornică de afirmare ca şi

componentă bine stabilită a acestei regiuni şi că se poziţionează foarte

concret ca ţară asimilată regiunii analizate. România este şi ea bine

reprezentată în structura eşantionului, probabil datorită faptului că echipa

de cercetare apaţine unei instituţii româneşti.

Cea mai mare parte a respondenţilor (73,3%) provin din mediul

academic şi al cercetării, reflectând un interes crescând al acestora pentru

probleme de analiză şi cercetare în vederea identificării surselor de

competitivitate. Cealaltă parte a respondenţilor (26,7%) provin din

organizaţii guvernamentale, organizaţii non-profit, mediul de afaceri şi

organizaţii de consultanţă.


200

Majoritatea respondenţilor (86,7%) provin din organizaţii ce

desfăşoară activităţi la nivel internaţional, fiind astfel în cunoştinţă de

cauză în privinţa unor operaţii internaţionale şi posibile surse de

competitivitate regională. Regiunile în care organizaţiile respondenţilor îşi

desfăşoară activităţile în ordinea gradului lor mediu de implicare

internaţională sunt : 1. Uniunea Europeană (UE), 2. Europa Centrală şi de

Est (ECE), 3. Europa de Sud-Est (ESE) şi 4. Asia şi Orientul Mijlociu, unde

implicarea a fost minimă.

Din punct de vedere al domeniului de expertiză, experienţa

predominantă a experţilor este în domeniul economic, deoarece 80% dintre

respondenţi au declarat domeniul economic ca domeniul lor de expertiză,

restul având domenii de expertiză variate (politic, juridic), iar din punct de

vedere al poziţiei deţinute de respondent structura eşantionului a fost mai

variată, dar şi mai echilibrată (33,3% au experienţă managerială, 26,7% au

experienţă în afaceri şi 26,7% au experienţă în cercetare). Opiniile

experţilor au fost relativ apropiate, ceea ce denotă o mare relevanţă a

rezultatelor cercetării.

Gradul de cunoştinţe autodeclarat al respondenţilor despre ţările

din regiune şi despre diferite regiuni ale Europei a arătat că Uniunea

Europeană este regiunea despre care există gradul cel mai mare de

cunoştinţe, urmată de Europa de Sud-Est şi după aceea Europa Centrală şi

de Est. Între ţări, cunoştinţele cele mai ridicate ale eşantionului au fost

despre Croaţia şi ţările din jur (cum ar fi, Bosnia-Herţegovina) şi despre

România, acest lucru fiind influenţat de structura eşantionului de

respondenţi. Ţările şi regiunile cel mai puţin cunoscute de respondenţii din

eşantion au fost Turcia, Albania, Moldova şi regiunea Asia şi Orientul

Mijlociu.

Competitivitate în Europa de Sud-Est

Pentru a analiza competitivitatea în regiunea Europei de Sud-Est

este necesar în primul rând să identificăm care sunt ţările ce sunt asociate

cu această regiune. Astfel, mai mult de 50% dintre respondenţi au asociat

cu Europa de SE următoarele ţări: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria,

Grecia, Macedonia, România, Serbia şi Muntenegru. Croaţia este privită

mai degrabă ca o ţară din Europa Centrală şi de Est decât din Europa de

Sud-Est (40% dintre respondenţi), iar Turcia este văzută mai degrabă ca o


201

ţară dinafara Europei (33,3% dintre respondenţi) decât din Europa,

denotând o imagine a Turciei puternic asiatică. Apreciem că există practic o

corespondenţă în modul cum s-a definit prin cercetare Europa de Sud-Est şi

opinia panelului de experţi.

Competitivitatea privită la nivel de ţară are anumiţi vectori care o

definesc. În opinia panelului de experţi intervievat, toate elementele de

mediu luate în considerare contribuie la asigurarea competitivităţii unei

ţări, dar infrastructura de afaceri este elementul perceput ca fiind cel mai

important (100% dintre respondenţi). Infrastructura legală a fost percepută

în medie ca fiind elementul cu cel mai mic (dar totuşi ridicat) nivel de

importanţă în asigurarea competitivităţii (vezi tabelul 6.1). Acest lucru s-a

datorat şi unor divergenţe de opinii a respondenţilor privind influenţa

mediului legal, care are o poziţie controversată şi contradictorie într-o

anumită măsură: 53,3% dintre respondenţi (procentul cel mai ridicat)

consideră influenţa infrastructurii legale extrem de importantă, în timp ce

alţi 13,3% consideră că aceasta are o importanţă minimală pentru

competitivitatea unei ţări. Toţi ceilalţi factori au fost apreciaţi într-un mod

mai unitar ca fiind importanţi (foarte importanţi şi extrem de importanţi

pentru asigurarea competitivităţii). Tabelul 6.1 prezintă gradul de

importanţă dat de respondenţi factorilor determinanţi ai competitivităţii.

Gradul de importanţă al factorilor determinanţi ai competitivităţii

Tabelul 6.1

Factori

Grad de importanţă (cumulat extrem de important, foarte important, important) (%)

Ordonare

Infrastructura de afaceri

100% 1

Dezvoltarea tehnologică

93,3% 2

Stabilitatea politică 93,3% 3 Stabilitatea economică 93,3% 4 Infrastructura legală 86,7% 5

La nivelul regiunii Europa de Sud-Est, factorii care influenţează în

mod pozitiv relaţiile economice şi integrarea economică în regiune sunt

factorul geografic, factorul economic şi cel cultural, în timp ce factorii

religie şi politică sunt văzuţi mai degrabă ca factori cu o influenţă

nefavorabilă asupra activităţii economice din regiune (Tabelul 6.2 şi Figura

6.1).


202

Factorii de influenţă ai relaţiilor economice şi ai integrării economice

în Europa

Tabelul 6.2

(% respondenţi)

Factori

Între ţările

Europei de Sud-Est

Între Europa de SE

şi ECE (noile 10)

Între Europa

SE şi UE 15

Tip

influenţă

+ - + - + -

Politic 40% 60% 73,3% 26,7% 80% 20%

Cultural 73,3% 26,7% 60% 40% 80% 20%

Economic 80% 20% 93,3% 6,7% 86,7% 13,3%

Geografic 93,3% 6,7% 73,3% 26,7% 73,3% 26,7%

Religios 40% 60% 26,7% 73,3% 33,3% 66,7%

Altele:

Mentalitate

6,6%

6,6%

Educaţie 6,6% 6,6%

„+” influenţă pozitivă; „-” influenţă negativă

Figura 6.1 Factorii de influenţă ai relaţiilor economice

şi ai integrării economice în Europa de Sud-Est


203

În relaţiile dintre ţările Europei de SE cu ţările ECE (noile UE 10) pe

de o parte şi cu ţările UE –15 pe de altă parte, factorul economic este

predominant ca influenţă pozitivă urmat de factorul geografic şi cel politic,

singurul factor predominant nefavorabil rămânând cel religios. Vezi figurile

6.2 şi 6.3.

Influenţa mai degrabă negativă a politicului în regiunea Europei de

Sud-Est, spre deosebire de o influenţă pozitivă a acestuia în relaţiile

economice cu celelalte regiuni ale Europei, arată că este nevoie de mai

multă voinţă şi colaborare politică în regiune pentru a asigura creşterea

competitivităţii la nivel regional.


şi ai integrării economice între Europa de Sud-Est şi

Europa Centrală şi de Est (noile UE 10)


204


şi ai integrării economice între Europa de Sud-Est

şi Uniunea Europeană-15

Au fost menţionaţi doi factori suplimentari cu influenţă negativă

asupra cooperării în regiunea Europei de Sud-Est şi a acestei regiuni cu

UE-15, respectiv mentalitatea şi educaţia, care sunt mai degrabă factori ce

ţin de mediul socio-cultural, dar care sunt percepuţi a avea o influenţă

aparte asupra cooperării economice dintre grupurile de ţări menţionate.

Studiul a încercat evaluarea gradului de competitivitate a ţărilor din

regiune privite în mod separat şi a celor trei regiuni europene (Europa de

Sud-Est, Europa Centrală şi de Est şi Uniunea Europeană) folosind patru

factori majori de influenţă (mediul politico-legal, mediul economic, mediul

tehnologic şi mediul de afaceri), fiecare conţinând un număr de subfactori

cum este prezentat în tabelele 6.3, 6.4, 6.5 şi 6.6.

Impactul mediului politico-legal şi instituţional asupra competitivităţii (medie)

Tabelul 6.3

Mediul

politico-legal

Al Bo-

He

Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb – Mu Tu Ţări

ESE

ECE noile

UE 10

UE

15

Stabilitatea

politică

2.3

2.1

3.3

3.7

3.9

2.7

2.6

3.6

2.2

3.3

2.7

3.7

4.4

Stabilitatea

legală

2.2

2.0

3.0

3.2

3.3

2.8

2.3

2.9

2.2

2.9

2.7

3.6

4.3

Garantarea

drepturilor de

proprietate

2.3

2.3

3.0

3.4

3.3

2.7

2.5

3.3

2.6

2.9

2.9

3.7

4.5

Implementarea

contractelor

2.4

2.3

2.9

2.9

3.4

2.6

2.5

2.7

2.4

2.7

2.7

3.7

4.3

Favoritism

guvernamental

şi corupţie

1.9

2.1

2.5

2.4

2.9

2.5

2.3

2.7

2.1

2.7

2.5

3.3

3.7

Transparenţa

procedurilor

publice

2.0

2.3

2.6

2.8

3.1

2.4

2.3

3.0

2.1

2.5

2.3

3.2

3.8

Media

ţării/

regiunii

2.2

2.2

2.9

3.1

3.3

2.6

2.4

3.0

2.3

2.8

2.6

3.5

4.2

Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herţegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croaţia; Gr – Grecia; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – România;

Sb-Mu – Serbia Muntenegru; Tu – Turcia

(5 – foarte competitiv, 4 – competitiv, 3 – nici competitiv nici necompetitiv, 2 – necompetitiv, 1 – extrem de necompetitiv)


206

În ceea ce priveşte elementul politic, aşa cum era de aşteptat

Uniunea Europeană-15 este regiunea percepută a avea un grad mare de

competitivitate (4.2) urmată de Europa Centrală şi de Est – noile UE 10, cu

un grad mediu de competitivitate (3.5) şi Europa de Sud-Est cu un nivel

scăzut de competitivitate (2.6). Dintre ţările Europei de Sud-Est, Grecia

este percepută ca fiind ţara cu gradul cel mai ridicat de competitivitate din

punct de vedere politic (3.3), urmată de Croaţia (3.1) şi România (3) toate

situate la un nivel mediu al competitivităţii. Pe ultimele locuri se situează

Albania (2.2) şi Bosnia Herţegovina (2.2), unde situaţia politică este

percepută a fi necompetitivă (vezi figura 6.4). Majoritatea factorilor se

situează pentru toate ţările de niveluri necompetitive până la niveluri de

competitivitate medie. Pe subfactori ai competitivităţii politice cel mai slab

s-a situat Albania (1.9) în ceea ce priveşte favoritismul guvernamental şi

corupţia şi cel mai bine s-a situat Grecia în ceea ce priveşte stabilitatea

politică (3.9). Din punct de vedere politic per total în medie în regiunea

Europei de Sud-Est, stabilitatea politică reprezintă factorul de

competitivitate cel mai mare, dar cu un grad de competitivitate mediu (3),

favoritismul guvernamental şi corupţia fiind principala problemă politică a

regiunii (vezi figura 6.5). Numai UE –15 privită ca regiune este percepută ca

fiind competitivă şi foarte competitivă din perspectiva tuturor subfactorilor

politici (vezi tabelul 6.3).

Figura 6.4 Competitivitatea politică în ţările din Europa de Sud-Est


207

Figura 6.5 Ordonarea subfactorilor politici din punct de vedere

al competitivităţii în regiunea Europei de Sud-Est

Din punct de vedere economic Uniunea Europeană - 15 este

regiunea cu gradul cel mai mare de competitivitate din Europa (3.6), dar

situat la un nivel mediu, urmată de Europa Centrală şi de Est – noile UE 10

(3.1) şi Europa de Sud-Est care este percepută mai degrabă către zona

necompetitivităţii economice (2.7). Ierarhia pe ţări din cadrul zonei situează

Grecia şi România pe primul loc (3) cu un grad mediu al competitivităţii

economice, urmate de Bulgaria, Croaţia şi Turcia (2.8). Pe ultimele locuri se

situează Moldova (2) şi Albania (2.1) percepute ca fiind necompetitive din

punct de vedere economic (vezi figura 6.6).

Impactul mediului economic asupra competitivităţii (medie)

Tabelul 6.4

Mediul economic

Al Bo- He


ESE

ECE

noile

UE 10

UE 15

Stabilitatea

macroeconomică

2.1

2.1

3.1

2.9

3.3

2.5

2.1

3.1

2.1

2.7

2.6

3.3

3.7

Rata inflaţiei 2.2 2.5 2.9 3.3 3.1 2.3 2.1 2.9 2.3 2.5 2.7 3.0 3.6

Sistemul bancar 2.0 2.3 2.7 2.7 3.1 2.5 2.0 2.9 2.2 2.7 2.7 3.1 4.0

Sistemul fiscal 2.2 2.4 2.7 2.8 2.9 2.4 2.1 3.0 2.5 2.7 2.5 3.1 3.6

Mărimea pieţei 1.9 2.0 2.8 2.5 3.0 1.9 1.9 3.3 2.7 3.3 3.1 3.3 3.7

Creşterea pieţei 2.5 2.3 2.9 2.8 2.7 2.5 2.3 3.2 2.6 3.0 2.8 3.1 3.1

Calitatea vieţii 1.7 2.1 2.4 2.9 3.0 2.5 1.7 2.5 2.1 2.3 2.4 2.9 3.7

Investiţiile străine 1.9 2.0 2.9 2.7 3.0 2.1 1.8 3.2 2.3 3.0 2.6 3.0 3.2

Media

ţării/regiunii

2.1

2.2

2.8

2.8

3.0

2.3

2.0

3.0

2.3

2.8

2.7

3.1

3.6

Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herţegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croaţia; Gr – Grecia; Ma – Macedonia; Mo – Moldova;

Ro – România; Sb-Mu – Serbia Muntenegru; Tu – Turcia



209

Figura 6.6 Competitivitatea economică în ţările Europei de Sud-Est

Cele mai necompetitive pieţe din regiune din punct de vedere

economic sunt percepute a fi Albania, Macedonia şi Moldova datorită

mărimii mici a pieţei (1.9/1.9/1.9), a calităţii vieţii reduse (1.7/2.5/1.7) şi a

penetrării reduse a investiţiilor străine (1.9/2.1/1.8). O mare parte a

subfactorilor economici sunt consideraţi a avea un nivel aproximativ mediu

de competitivitate în regiune, elementele cele mai problematice fiind

percepute a fi calitatea vieţii, investiţiile străine (2.6) şi creşterea pieţei (2.7)

(vezi figura 6.7). Inclusiv UE –15 a fost percepută din punct de vedere

economic ca având o competitivitate medie spre bună, cu cel mai competitiv

element economic, sistemul bancar (4).


210

Figura 6.7 Ordonarea subfactorilor economici din punct de vedere


Din punct de vedere al competitivităţii tehnologice ierarhia în

Europa se păstrează, cu UE –15 privită ca cea mai competitivă în Europa

(3.9). În privinţa ţărilor din Europa de Sud-Est aceleaşi ţări sunt percepute

a fi mai competitive din punct de vedere tehnologic, respectiv Grecia (2.9),

Croaţia şi România (2.8), pe ultimele locuri situându-se Albania (1.8) şi

Bosnia-Herţegovina (1.9). Aceste ţări sunt percepute a fi extrem de

necompetitive din punct de vedere tehnologic (vezi figura 6.8). În general

acest factor al mediului tehnologic a înregistrat grade mai mici de

competitivitate în regiune faţă de ceilaţi trei factori, conform opiniilor

experţilor chestionaţi.

Impactul mediului tehnologic asupra competitivităţii (medie)

Tabelul 6.5

Mediul

tehnologic

Al Bo-

He

Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb –Mu Tu Ţări

ESE

ECE

noile

UE 10

UE 15

Nivelul de

cunoştinţe

tehnice

1.8

2.0

2.8

3.1

3.0

2.3

2.3

2.9

2.4

2.4

2.5

3.2

4.1

Rata inovaţiilor 1.6 1.7 2.2 2.4 2.5 1.9 1.7 2.5 2.1 2.1 2.2 2.9 3.8

Transferul de

tehnologie

1.8

2.0

2.4

2.9

2.9

2.1

2.0

2.8

2.1

2.6

2.5

3.1

3.7

Agresivitatea

companiilor

locale de a

absorbi

tehnologie

nouă/străină

1.9

1.9

2.7

2.7

3.1

2.1

1.9

2.9

2.2

2.8

2.5

3.1

3.9

Media

ţării/regiunii

1.8

1.9

2.5

2.8

2.9

2.1

2.0

2.8

2.2

2.5

2.4

3.1

3.9





212

Figura 6.8 Competitivitatea tehnologică în ţările Europei de Sud-Est

Cu toate că nivelul de competitivitate din punct de vedere tehnologic

în regiune este perceput a fi sub mediu pentru toţi subfactorii, există

diferenţieri între aceştia. În medie pe regiune, subfactorul tehnologic cel

mai competitiv este nivelul de cunoştinţe tehnologice (2.5), iar cel mai

necompetitiv este rata inovaţiilor (2.1) (vezi figura 6.9).

Figura 6.9 Ordonarea subfactorilor tehnologici din punct de vedere


Impactul mediului de afaceri asupra competitivităţii (medie)

Tabelul 6.6

Mediul de afaceri Al Bo- He


ESE

ECE

noile

UE 10

UE 15

Forţă de muncă

calificată

1.9

2.4

2.8

3.2

3.2

2.4

2.0

2.8

2.5

2.7

2.7

3.2

4.1

Procese

guvernamentale

eficiente

1.7

2.0

2.7

2.8

3.0

2.1

2.0

2.7

2.1

2.6

2.6

3.1

4.0

Infrastructura 1.7 1.9 2.6 3.1 3.1 2.1 1.8 2.5 2.1 2.6 2.4 3.2 4.2

Accesul la informaţie 1.9 2.3 2.7 3.0 3.3 2.5 2.2 3.1 2.5 2.5 2.8 3.5 4.0

Institute de cercetare 1.8 1.9 2.3 2.7 2.7 2.2 1.9 2.7 2.2 2.5 2.5 3.0 3.9

Eficacitatea costului

(inclusiv costul

muncii)

2.4

2.5

2.7

2.7

2.7

2.5

2.3

3.1

2.6

2.9

2.8

3.1

2.7

Abilităţile

profesionale

1.9 2.1 2.5 3.0 2.8 2.4 2.1 2.7 2.3 2.5 2.5 3.1 3.7

Abilităţile de

comunicare în limbi

străine

2.1

2.1

2.6

3.1

2.9

2.5

2.2

3.1

2.3

2.3

2.7

3.3

3.4

Media

ţării/regiunii

1.9

2.2

2.6

2.9

3.0

2.4

2.1

2.8

2.3

2.6

2.6

3.2

3.8

Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herţegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croaţia; Gr – Grecia; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – România;

Sb-Mu – Serbia Muntenegru; Tu – Turcia



214

Recordul de necompetitivitate îl deţine rata inovaţiilor în Albania

(1.6), iar cel mai bine se situează agresivitatea companiilor locale greceşti de

a absorbi tehnologie nouă, care au fost percepute a avea un grad mediu de

competitivitate (3.1).

Mediul de afaceri cel mai competitiv din Europa este în Uniunea

Europeană (3.8), iar la nivelul Europei de Sud-Este tot în una din ţările UE

- 15, respectiv Grecia (3), urmată de Croaţia (2.9) şi România (2.8). Albania

(1.9) şi Moldova (2.2) se situează din nou pe ultimele locuri în privinţa

competitivităţii mediului de afaceri (vezi figura 6.10).

Figura 6.10 Competitivitatea mediului de afaceri

în ţările Europei de Sud-Est

În general nivelul de competitivitate a mediului de afaceri din

regiune este perceput a fi de la scăzut spre mediu (2.6). Pe categorii de

subfactori accesul la informaţii (2.8) şi forţa de muncă calificată (2.8) sunt

percepute a fi elementele mai competitive ale mediului de afaceri în

regiune, bineînţeles cu mari diferenţe între ţările din regiune (minim

Albania 1.9 şi maxim Grecia 3.2/3.3) (vezi figura 6.11). Cel mai bine s-a

situat accesul la informaţie în Grecia (3.3), România (3.1) şi Croaţia (3.0),

urmat de infrastructură în Grecia (3.1) şi Croaţia (3.1) şi de abilitatea de

comunicare în limbi străine în Croaţia (3.1) şi România (3.1).


215

Compararea tuturor elementelor de competitivitate în regiunea

Europei de Sud-Est arată că în medie trei factori (mediul politic, mediul

economic şi mediul de afaceri) au grade similare de competitivitate, situate

însă la un nivel sub mediu (2.68/2.66/2.66) în timp ce mediul tehnologic se

situează mai degrabă către limita necompetitivităţii cu un scor mediu în

regiune de 2.35. Pe subfactori ai celor patru elemente de mediu există însă

diferenţe mai mari: nivelul regional mediu a înregistrat minima

competitivităţii în privinţa ratei de inovaţie în regiune (2.1), urmată de

favoritismul guvernamental şi corupţia (2.4) şi maxima în privinţa

stabilităţii politice (3), urmată de accesul la informaţii (2.8), de forţa de

muncă calificată (2.8) şi garantarea dreptului de proprietate (2.8) (vezi

tabelul 6.7).

Figura 6.11 Ordonarea subfactorilor mediului de afaceri

din punct de vedere al competitivităţii

în regiunea Europei de Sud-Est

Nivelul mediu al elementelor competitivităţii cu subfactorii lor în Europa de Sud-Est

Tabelul 6.7

Nr. crt.

Competitivitatea politică

Competitivitatea economică

Competitivitatea tehnologică

Competitivitatea mediului de afaceri

Subfactor Scor Subfactor Scor Subfactor Scor Subfactor Scor 1 Stabilitatea

politică 3 Stabilitatea

macroeconomică 2.7 Nivelul de

cunoştinţe tehnice

2.5 Accesul la informaţie

2.8

2 Garantarea drepturilor de proprietate

2.8 Rata inflaţiei 2.7 Transferul tehnologic

2.4 Forţă de muncă calificată

2.8

3 Stabilitatea legală

2.7 Sistemul bancar 2.7 Absorbţia tehnologiei noi/străine

2.4 Eficacitatea costului

2.7

4 Implementarea contractelor

2.7 Sistemul fiscal 2.7 Rata inovaţiilor

2.1 Abilităţile de comunicare în limbi străine

2.7

5 Transparenţa procedurilor publice

2.5 Mărimea pieţei 2.7 Abilităţile profesionale

2.6

6 Favoritism guvernamental şi corupţie

2.4 Creşterea pieţei 2.7 Procese guvernamen-tale eficiente

2.6

7 Investiţiile străine

2.6 Infrastructura 2.6

8 Calitatea vieţii 2.5 Institute de cercetare

2.5

MEDIA 2.68 2.66 2.35 2.66

Impactul tuturor elementelor de mediu asupra competitivităţii în Europa

Tabelul 6.8

Elemente

de mediu

Al Bo- He

Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu Ţări

ESE

ECE

noile

UE 10

UE 15

Mediul

politic

2.2 2.2 2.9 3.1 3.3 2.6 2.4 3 2.3 2.8 2.6 3.5 4.2

Mediul

economic

2.1 2.2 2.8 2.8 3.0 2.3 2.0 3.0 2.3 2.8 2.7 3.1 3.6

Mediul;teh

nologic

1.8 1.9 2.5 2.8 2.9 2.1 2.0 2.8 2.2 2.5 2.4 3.1 3.9

Mediul de

afaceri

1.9 2.2 2.6 2.9 3.0 2.4 2.1 2.8 2.3 2.6 2.6 3.2 3.8

MEDIA 2.0 2.1 2.7 2.9 3.05 2.35 2.12 2.9 2.27 2.67 2.57 3.22 3.87





218

UE-15 şi ECE – noile 10 sunt regiuni percepute a avea un nivel

mediu spre ridicat de competitivitate pe total (UE - 3.87 şi, respectiv

3.2 ECE – noile 10), în timp ce ESE are un nivel sub mediu de

competitivitate (2.57).

Între ţările ESE, Grecia are nivelul general al competitivităţii cel mai

ridicat în regiune cu o competitivitate medie (3.05), urmată de Croaţia (2.9)

şi România (2.9), cele mai necompetitive ţări din regiune fiind percepute a

fi Albania (2), Bosnia Herţegovina (2.1) şi Moldova (2.1).

Acordurile politice şi economice între ţări şi la nivel regional în

Europa de Sud-Est au contribuţii diferite la creşterea competitivităţii în

regiune. Astfel, acordurile comerciale bilaterale şi multilaterale între ţări

sunt cele ce au influenţa cea mai ridicată pentru creşterea competitivităţii,

în regiune, în timp ce dintre acordurile la nivel regional Pactul de Stabilitate

din Europa de Sud-Est este văzut ca având o contribuţie pozitivă la

creşterea competitivităţii în regiune, iar Forumul Economic al Europei de

Sud-Est şi Asociaţia Camerelor de Comerţ Balcanice sunt privite ca având

contribuţii mai mici (vezi tabelul 6.9).

Contribuţia acordurilor politice şi economice la creşterea

competitivităţii în Europa de Sud-Est

Tabelul 6.9

(% respondenţi)

Acorduri Influenţă foarte mare şi mare

Ordine

Acorduri comerciale bilaterale 86.6% 1 Acorduri comerciale multilaterale 86.6% 2 Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est 73.3% 3 Asociaţia Camerelor de Comerţ din Balcani 40% 4 Forumul Economic din Europa de Sud-Est 33.3% 5

Posibilele surse de avantaje competitive pentru organizaţiile care îşi

desfăşoară activitatea în Europa de Sud-Est sunt prezentate în tabelul 6.10.

Sursa cea mai importantă de avantaj competitiv la nivel de firmă în

regiune constă în faptul că strategia firmei este uşor de conceput la nivel

regional conform opiniei a 60% dintre respondenţi care au considerat acest

factor ca având o influenţă ridicată, în timp ce cumulat 86,6% dintre

respondenţi consideră că această sursă are o influenţă foarte ridicată şi

ridicată la asigurarea competitivităţii organizaţionale în regiune.


219

Surse de avantaj competitiv la nivel de firmă în Europa de Sud-Est

Tabelul 6.10

(procent respondenţi)

Surse de avantaj competitiv în ESE Rol foarte mare şi mare (%)

Ordine

Strategia la nivel de firmă este mai uşor de conceput

86.6% 1 Lanţul valorii poate fi exploatat mult mai

uşor 86.6%

Transfer de cunoştinţe şi expertiză managerială

80%

2 Acorduri guvernamentale şi multilaterale 80% Apropierea geografică 80% Rate de creştere şi profituri speculative ale unei pieţe emergente

73.3%

3

Realizarea unor centre de cercetare regionale

73.3%

Formarea unor trasee de carieră profesională la nivel regional

73.3%

Efecte secundare ale acordurilor politice 66.6% 4 Organizarea de campanii de marketing

la nivel regional 66.6%

O ţară din ESE poate juca rolul de piaţă test 53.33 5

Posibilitatea de a exploata lanţul valorii mai uşor a fost numitǎ sursa

majorǎ de avantaj competitiv (86,6%), alături de facilitatea formulării unei

strategii la nivel regional.

Transferul de cunoştinţe şi expertiză managerială şi în alte domenii

împreună cu apropierea geografică şi efectul acordurilor guvernamentale şi

a celor multilaterale sunt situate pe următorul loc (2), ca surse de

competitivitate la nivel organizaţional.

Elementele care au fost menţionate de câţiva respondenţi ca

nereprezentând deloc surse de avantaj competitiv la nivel regional sunt:

realizarea unor trasee de carieră profesională la nivel regional, realizarea

unor centre de cercetare/dezvoltare regionale şi folosirea diferitelor ţări din

regiune ca pieţe test.

Putem spune că pe primul loc se situează acele surse de avantaj

competitiv la nivel de firmă care facilitează desfăşurarea activităţii firmelor

în special la nivel strategic, în timp ce realizarea unor activităţi specifice de


220

marketing la nivel regional sunt percepute ca fiind surse mai mici de

avantaj competitiv.

Din perspectiva evoluţiilor viitoare a relaţiilor economice între

diferite grupe de ţări europene, panelul de experţi apreciază că relaţiile

economice ale ţărilor din Europa de SE cu ţările UE –15 vor creşte într-o

mare măsură în următorii 5 ani (73,3%), în timp ce relaţiile dintre ţările

Europei de SE şi ţările ECE (noile UE 10) vor creşte doar într-o mică

măsură (73,3%). În privinţa relaţiilor economice din regiunea Europei de

Sud-Est doar 46,6% dintre respondenţi se aşteaptă ca acestea să crească

într-o mare masură în următorii 5 ani, 33,3% se aşteaptă ca acestea să

crească într-o mică măsură în următorii 5 ani, iar 20% se aşteaptă ca aceste

relaţii economice să rămână la acelaşi nivel ca în perioada prezentă. Pozitiv

este faptul că nu se aşteaptă descreşteri ale relaţiilor economice în Europa

(vezi tabelul 6.11).

Evoluţia relaţiilor economice în Europa în următorii cinci ani

Tabelul 6.11

(Procente respondenţi)

Relaţiile

economice în

Vor creşte într-o mare

măsură

Vor creşte într-o mică

măsură

Vor

rămâne la fel

Vor descreşte

într-o mică

măsură

Vor descreşte

într-o mare

măsură Ţările din Europa de Sud-Est

46,6% 33,3% 20% 0 0

Ţările din Europa de Sud-Est cu Europa Centrală şi de Est noile UE 10

26,6%

73,3%

0

0

0

Ţările din Europa de Sud-Est cu Uniunea Europeană -15

73,3%

20%

6,67%

0

0

În privinţa relaţiilor politice, respondenţii sunt mai rezervaţi, mai

puţini fiind de părere că relaţiile politice în regiune se vor intensifica în

următorii 5 ani (vezi tabelul 6.12).


221

Doar 26,6% dintre respondenţi se aşteaptă ca relaţiile politice între

ţările Europei de SE şi între acest grup de ţări şi ţările ECE (noile UE 10) să

crească într-o mare măsură în următorii 5 ani, în timp ce 46,6% se aşteaptă

ca relaţiile politice între aceste ţări şi grupe de ţări să crească într-o mică

măsură, iar 26,67% se aşteaptă ca ele să rămână la acelaşi nivel. În schimb,

relaţiile politice ale ţărilor din Europa de SE cu ţările UE – 15 se aşteaptă să

se intensifice într-o mare măsură de către 53,33% dintre respondenţi, în

timp ce acestea se aşteaptă a fi intensificate într-o mică măsură de 33,33%

dintre respondenţi.

Evoluţia relaţiilor politice în Europa în următorii cinci ani

Tabelul 6.12

(Procente respondenţi)

Relaţiile

politice în

Vor

creşte

într-o

mare

măsură

Vor

creşte

într-o

mică

măsură

Vor

rămâne

la fel

Vor

descreşte

într-o

mică

măsură

Vor

descreşte

într-o

mare

măsură

Ţările din

Europa

de Sud-Est

26.67% 46.67% 26.67% 0 0

Tările din

Europa

de Sud-Est cu

Europa

Centrală şi de

Est – noile

UE 10

26.67%

46.67%

26.67%

0

0

Tările din

Europa

de Sud-Est cu

Uniunea

Europeană -

15

53.33%

33.3%

13.33%

0

0

Întrebaţi despre măsura în care consideră că regiunea Europei de

Sud-Est este sau va deveni o zonă de competitivitate de sine stătătoare,

respondenţii au avut opinii diferite: niciunul nu vede această regiune ca

fiind în prezent competitivă în sine, majoritatea lor (50%) consideră că


222

acest lucru este posibil, dar într-un viitor mai îndepărtat (în viitorii 5 – 20

de ani). O parte (13,3%) asociază momentul sau perioada devenirii Europei

de Sud-Est o zonă de competitivitate odată cu lărgirea UE. Douăzeci la sută

dintre respondenţi consideră că Europa de Sud-Est nu va deveni o zonă de

competitivitate de sine stătătoare, deoarece diversitatea este foarte mare,

infrastructura este foarte proastă şi împiedică acest lucru şi deoarece UE a

stabilit un alt rol pentru această regiune. Europa de Sud-Est este privită mai

degrabă ca un mare bloc de consum, ce poate fi utilizat fie ca piaţă test sau

seră de noi produse de către marile companii multinaţionale.

Printre propunerile venite din partea experţilor pentru creşterea

atractivităţii regiunii Europei de Sud-Est din punctul de vedere al

competitivităţii se disting următoarele patru categorii de propuneri:

1. Propuneri legate de infrastructură: o îmbunătăţire a infrastructurii,

în special a celei de transport şi o integrare a infrastructurilor

acestor ţări ar contribui la creşterea competitivităţii regiunii.

2. Propuneri legate de activitatea educaţională şi de cercetare:

creşterea gradului de educaţie, îmbunătăţirea managementului

educaţional, creşterea activităţilor de cercetare şi în domeniul

ştiinţei, ridicarea gradului de cunoştinţe economice şi financiare ale

publicului larg şi formarea unor societăţi şi economii ale cunoaşterii

sunt văzute ca cerinţe stringente în regiune pentru a deveni

competitive.

3. Propuneri legate de îmbunătăţirea mediului economic şi de afaceri

la nivel macro şi micro: îmbunătăţirea regimurilor fiscale, definirea

şi utilizarea unor avantaje comparative, educarea în spiritul

identificării avantajelor comparative, îmbunătăţirea competenţelor

în marketing, creşterea competitivităţii forţei de muncă şi a

firmelor, folosirea reţelelor de relaţii în regiune, creşterea cooperării

peste graniţe şi asigurarea unui mai bun transfer tehnologic.

4. Propuneri legate de îmbunătăţirea mediului politico-legal: creşterea

stabilităţii politice şi a stabilităţii legale, lărgirea UE, creşterea

cooperării peste graniţe, încheierea mai multor acorduri

multilaterale.


223

Concluzii

Europa de Sud-Est, ca regiune geografică, nu este încă o zonă de

competitivitate în sine. Toţi factorii de mediu sunt văzuţi ca influenţând

competitivitatea la nivel regional, cea mai mare importanţă acordându-se

infrastructurii. Relaţiile economice şi integrarea economică la nivelul

Europei de Sud-Est sunt influenţate pozitiv de condiţiile geografice,

economice şi culturale, dar negativ de cele politice şi religioase.

Cele mari patru componente ale competitivităţii, cea politică, cea

economică, cea tehnologică şi cea a mediului de afaceri sunt privite în

medie în regiunea ESE ca având o competitivitate mică până la medie,

nivelul cel mai scăzut înregistrându-l competitivitatea tehnologică (2.35).

Între ţările ESE, cea mai competitivă ţară este Grecia, ţară membră

a UE –15, urmată de Croaţia şi România, toate având un nivel general de

competitivitate perceput a fi mediu. Cele mai necompetitive ţări ale regiunii

sunt percepute a fi Albania, Bosnia-Herţegovina şi Moldova.

Din perspectiva acordurilor politice şi economice, la nivelul ESE cel

mai mare impact asupra creşterii competitivităţii îl au acordurile bilaterale

şi multilaterale comerciale şi Pactul de Stabilitate în ESE.

Principalele surse de competitivitate pentru această zonă sunt

considerate: faptul că strategia la nivel de firmă este mai uşor de conceput,

că lanţul valorii poate fi exploatat mult mai uşor, că este posibil transferul

de cunoştinţe şi expertiză managerială la nivel regional, existenţa unor

acorduri guvernamentale şi multilaterale şi apropierea geografică.

În viitor se aşteaptă o creştere a relaţiilor economice şi politice în

Europa, pentru ţările Europei de Sud-Est previzionându-se o creştere a

colaborării economice şi politice mai degrabă cu UE – 15 decât în cadrul

regiunii.

Cu toate că, în prezent, Europa de Sud-Est nu este o zonă de

competitivitate în sine, se aşteaptă ca aceasta să devină în următorii

5 – 20 de ani, printre principalele propuneri pentru creşterea atractivităţii

competitive a regiunii numărându-se: îmbunătăţirea şi integrarea la nivel

regional a infrastructurii, o mai bună colaborare politico-economică prin

mai multe acorduri multilaterale şi prin utilizarea reţelelor de relaţii şi

contacte, cât şi accentuarea proceselor educaţionale şi de cercetare ce pot

contribui la schimbarea mentalităţii (aspect care în momentul de faţă este

perceput ca un obstacol) şi la crearea unor societăţi ale cunoaşterii în

regiune.


224

ANEXĂ

Chestionarul aplicat în perioada 1-31 iulie 2006

QUESTIONNAIRE

Competitiveness in South Eastern Europe

Personal and company profile

1. What country is the organization you work from?

[ ] Albania

[ ] Bosnia Herzegovina

[ ] Bulgaria

[ ] Croatia

[ ] Greece

[ ] Macedonia

[ ] Moldova

[ ] Romania

[ ] Serbia Montenegro

[ ] Turkey

[ ] Others, please specify………..

2. What is your organization profile/field of activity?

[ ] higher education institution/research institute

[ ] consultancy company

[ ] governmetal body

[ ] international organization

[ ] business

[ ] non-profit organization

The present questionnaire is part of a study conducted by a research team from

the Academy of Economic Studies, Bucharest, Romania. The study envisages to

analyze the South Eastern Europe (Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria,

Croatia, Greece, Macedonia, Moldova, Romania, Serbia-Montenegro and

Turkey) area from the perspective of economic performances in the context of

European integration. The present questionnaire focuses on identifying sources

of competitiveness and company competitive advantages in the region and is

distributed to experts whose knowledge of the SEE area is highly commendable

for the purpose of this study.


225

3. Is your organization involved in international activities?

[ ] yes [ ] no

4. If yes, rank the following regions according to your organization’s degree

of involvement (where 1 is the largest degree of involvement):

Rank

South Eastern Europe _____

Central and Eastern Europe _____

European Union countries _____

Asia and Middle East _____

Others

Please specify _______________ _____

5. What is your field of expertise in the two categories?

A. B.

[ ] economic [ ] managerial

[ ] legal [ ] business

[ ] political [ ] research

[ ] others [ ] others

Please specify Please specify

6. Indicate the degree of knowledge you have about the following countries

and regions

Countries and regions High Medium Low

Albania

Bosnia Herzegovina

Bulgaria

Croatia

Macedonia

Romania

Serbia Montenegro

Turkey

South Eastern Europe

as a whole

Central and Eastern

Europe

European Union

Asia and Middle East


226

Competitiveness in South Eastern Europe

1. In which regions would you rather primarily include the following

countries (choose just one and the most evident region)

Balkan

region/South

Eastern Europe

Central and

Eastern

Europe

Europe Others

Please

specify

Albania

Bosnia

Herzegovina

Bulgaria

Croatia

Greece

Macedonia

Moldova

Romania

Serbia

Montenegro

Turkey

2. What is the degree of importance of the following aspects for the

competitiveness of a country's industries?

Extremely

important

Very

important

Important Minimal

importance

Not

important

at all

Political

stability

Economic

stability

Legal

infrastructure

Technological

development

Business

infrastructure


227

3. Please specify what is the direction in which ( „+” increase/favourable; „-

„ decrease/unfavourable) the following factors influence the economic

relationships and the economic integration between the following groups of

countries:

Between

countries

within SEE

Between SEE

and CEE (new

EU-10)

countries

Between

SEE and

EU-15

countries

Observations/

Comments

Political + -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

Cultural + -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

Economic + -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

Geographic + -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

Religious + -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

Others

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

+ -

[ ] [ ]

4. Please evaluate the impact of the political and legal environment/public institutions on competitiveness in the

following countries and groups of countries:

(5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 – extremely

uncompetitive)

Political

and legal

environment

Al Bo- He

Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb – Mu Tu SEE countries CEE/

New

EU 10

EU 15

Political

stability

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Legal

stability

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Guarantee

of property

rights

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Enforcement

of contracts

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Government

favoritism

and

corruption

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Transparency

of public

procedures

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova;

Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey

5. Please evaluate the impact of the economic environment on competitiveness in the following countries and groups of

countries:

(5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 – extremely

uncompetitive)

Economic

environment

Al Bo- He

Bg Cr Gr Ma Mo Ro Sb - Mu Tu SEE

countries

CEE/

New

EU 10

EU 15

Macroeconomic

stability

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Inflation

rate

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Banking

system

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Fiscal

system

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Market

size

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Economic

environment

Al Bo- He


countries

CEE/

New

EU 10

EU 15

Market

growth

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Quality

of life

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Foreign

investments

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ] Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova;

Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey

6. Please evaluate the impact of the technological environment on competitiveness in the following countries and groups of countries: (5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 – extremely uncompetitive)

Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey

Technological

environment

Al Bo- He


countries

CEE/

New

EU 10

EU 15

Technical level

of knowledge

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Rate of

innovations

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Technology

transfer

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Aggressiveness

of local

companies to

absorb

new/foreign

technology

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

7. Please evaluate the impact of the business environment on competitiveness in the following countries and groups of

countries: (5 - very competitive; 4 – competitive; 3 neither competitive nor uncompetitive; 2 – uncompetitive; 1 – extremely

uncompetitive)

Business

environment

Al Bo- He


countries

CEE/

New

EU 10

EU 15

Qualified

labour

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Efficient

government

processes

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Infrastructure 5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Access

to

information

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Research

institutions

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Business

environment

Al Bo- He


countries

CEE/

New

EU 10

EU 15

Cost

effectiveness

(including

labour cost)

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Professional

skills

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Language

skills

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

5 [ ]

4 [ ]

3 [ ]

2 [ ]

1 [ ]

Al- Albania; Bo-He – Bosnia Herzegovina; Bg – Bulgaria; Cr – Croatia; Gr – Greece; Ma – Macedonia; Mo – Moldova; Ro – Romania; Sb-Mu – Serbia Montenegro; Tu – Turkey


234

8. What is the degree to which the following political and economic

agreements contribute to increasing competitiveness in the SEE region?

Political and

economic

agreements

To a large

extent

(a lot)

To a certain

limited

extent

(somehow)

To a

small

extent

(a little)

Not at

all

I do not

know

Bilateral trade

agreements

Multilateral trade

agreements

Stability Pact for

South Eastern

Europe

Association of

Balkan Chambers

(ABC)

Southeast Europe

Economic Forum

Others, please

specify


235

9. Indicate the degree to which the following factors represent sources of

competitive advantages for an organization to operate at SEE

regional level:

Factors To a

large

extent

(a lot)

To a certain

limited

extent

(somehow)

To a

small

extent

(a little)

Not at

all

I do

not

know

Company strategy

is more easily

conceived

The value chain is

more valuably

exploited

A SEE country plays

the role of a test

market

Spill-over effects of

political arrangements

Speculative returns

and attractive growth

rates of an emergent

market

Spill-over effects of

managerial

expertise/knowledge

transfer

Organization of

regional marketing

campaigns

Establishment of

regional research

centres


236

Factors To a

large

extent

(a lot)

To a certain

limited

extent

(somehow)

To a

small

extent

(a little)

Not at

all

I do

not

know

Career progress at

regional level

Governmental and

multilateral

agreements

Geographical

proximity

Others, please specify

10. What is /are the country/countries that have a leading role (used as test

markets, place for settling regional headquarters) in the region ?

1. ______________________

2. ______________________

3. ______________________


237

Future developments

1. How would you envisage that the economic relations between the

following groups of European countries will develop over the next 5 years?

Increase

to a

large

extent

Increase

a

little

Remain

the

same

Decrease

a

little

Decrease

a

lot

Countries

within SEE

Countries of

SEE and

countries of

CEE

Countries of

SEE and

countries of

EU

Countries of

SEE and other

countries of

the world

Which ones?

__________

__________

SEE – South Eastern Europe; CEE – Central and Eastern Europe; EU –

European Union


238

2. How do you envisage that the political relations (new agreements,

deeper implementation of the existing ones) between the following groups

of countries will develop over the next 5 years?

Strengthen

to a large

extent

Strengthen

a

little

Remain

the

same

Weaken

a

little

Weaken

a

lot

Countries

within SEE

Countries of

SEE and

countries of

CEE

Countries of

SEE and

countries of

EU

Countries of

SEE and

other

countries of

the world

Which ones?

_________

_________

SEE – South Eastern Europe; CEE – Central and Eastern Europe; EU –

European Union

3. Do you consider that the South Eastern European region is or can

become an area of competitiveness on its own for companies and

industries?

4. Specify 3 proposals for the increase of the competitive attractiveness of

the SEE region in the next 5 years.

Thank you !

PARTEA a II-a

MODELE DE AFACERI

CAPITOLUL 7

DIMENSIUNEA REGIONALĂ A PIEŢEI ENERGIEI


Radu Cristian Muşetescu

Cadrul politic-instituţional

Pactul de Stabilitate este organizaţia politică regională cel mai activ

implicată în sectorul energetic la nivelul Europei de Sud-Est. Opţiunea sa

decisivă a fost cea de a sponsoriza politic aşa-numitul Proces de la Atena

demarat de către Comisia Europeană în direcţia unei pieţe regionale

integrate a energiei electrice la nivelul aceste zone, cu obiectivul final de a

realiza o aderare în bloc în Piaţa Energetică Internă. Deşi implicaţiile de

natură economică sunt extrem de importante, argumentul principal al

implicării Pactului de Stabilitate pare a fi cel al copierii modelului vest-

european, acolo unde Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului (CECO), o

asociaţia integrativă de ramură, a constituit un building block al întregii

construcţii europene. În ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, speranţa

Pactului este aceea că sectorul de energie va oferi un astfel de building block

pentru integrarea ţărilor din regiune – evident, a celor care nu sunt deja

membre – în Uniunea Europeană. Astăzi, Europa de Sud-Est este practic

integrată în Uniunea Europeană din punctul de vedere al sectorului

energetic.

Procesul de la Atena a fost lansat pe 15 noiembrie 2002 de către

Comisia Europeană cu un scop precis, respectiv cel de a integra sectoarele

energetice ale statelor din regiune într-o piaţă regională competitivă şi

liberalizată. Mecanismul principal a fost cel de a introduce modelul de

reglementare european, respectiv Acquis Communautaire din acest sector.

Pe 8 decembrie 2003 este semnat cel de-al doilea Memorandum of

Understanding prin care sectorul gazelor naturale este şi el integrat în acest

proces. Părţile semnatare ale acestor memorandumuri sunt:

- membri: Comisia Europeană, Austria, Grecia, Italia, Ungaria şi

Slovenia;


242

- membri regionali: Albania, Bulgaria, România, Turcia şi toate

republicile foste iugoslave [1];

- observator: Republica Moldova.

Prin aceste două înţelegeri, toate ţările din Europa de Sud-Est s-au

angajat la:

- asigurarea libertăţii clienţilor industriali de a-şi alege furnizorii;

- accesul reglementat al terţilor la comerţul internaţional al acestor

produse;

- înfiinţarea unor autorităţi de reglementare independente,

responsabile cu aprobarea metodologiilor de calculare a tarifelor,

monitorizarea pieţei, gestiunea crizelor etc.;

- unbundling, respectiv „desfacerea” serviciilor specifice acestei pieţe,

precum cele de producţie, transmisie şi distribuţie;

- promovarea utilizării eficiente a energiei electrice;

- promovarea protecţiei mediului.

Succesul Procesului de la Atena a fost asigurat prin implicarea unor

ţări mari, dar şi cu un important „levier” politic din regiune, precum Turcia

şi Grecia, precum şi Italia şi Austria.

Beneficiile de natură economică ale acestei iniţiative constau în:

- creşterea securităţii şi constanţei aprovizionării cu energie electrică

a statelor din regiune;

- condiţii egale de participare pentru toţi actorii de regiune, ca un test

înaintea integrării acestora în Piaţa Internă Europeană;

- crearea unui cadru de reglementare stabil care să reprezinte un

factor de atracţie pentru investiţiile străine în acest sector;

- creşterea oportunităţilor pentru dezvoltarea unui comerţ intra- şi

interregional;

- o mai mare eficienţă a sectorului care să se răsfrângă în preţuri mai

competitive pentru consumatorii finali, element care nu poate decât

favoriza dezvoltarea economică a regiunii;

- o transparenţă mai accentuată a sectorului şi o disciplină mai mare

a actorilor economici – un element important în lupta împotriva

corupţiei.

Întregul proiect instituţional a fost apreciat ca fiind un succes. Pe

25 octombrie 2005, este semnat Tratatul multilateral asupra Comunităţii

Energiei între ţările participante la Procesul de la Atena şi cei 25 de membri

ai Uniunii Europene. Erhard Busek, Coordonatorul special pentru Pactul de

Dimensiunea regională a pieţei energiei în Europa de Sud-Est

243

stabilitate din Europa de Sud-Est, aprecia cu această ocazie că

„implementarea acestui tratat are consecinţe politice, economice şi sociale

profunde, printre care dezvoltarea unei aprovizionări eficiente şi stabile cu

energie a Europei de Sud-Est, introducerea unor sisteme de reglementare

bazate pe piaţă şi o importanţă geopolitică a securizării diferitelor rute de

aprovizionare cu energie a Europei”. Tot el reuşea să sintetizeze esenţialul

acestei iniţiative: „din punct de vedere economic, cererile cu care se

confruntă Europa de Sud-Est sunt atât de mari că numai prin cooperare

regională pot fi resursele limitate existente utilizate cel mai eficient”. Altfel

spus, ţările componente ale zonei sunt prea mici pentru a-şi permite o piaţă

naţională funcţională, iar promovarea unei pieţe sectoriale integrate este,

din punct de vedere economic, cea mai oportună alegere.

O astfel de explicaţie nu ne poate duce cu gândul decât la Benelux,

proiectul integrativ al Olandei, Belgiei şi Luxemburgului, care a fost

materializarea conştientizării faptului că aceste ţări sunt prea mici pentru a

putea concura sau dispune de pieţe naţionale eficiente prin comparaţie cu

vecinii mai mari, Franţa şi Germania.

După cum se ştie, Uniunea Europeană a demarat deja proiectele de

conectare a reţelelor deja existente de energie electrică subregionale, după

cum urmează:

EL 1: Franţa – Belgia – Olanda – Germania;

EL 2: Italia – Franţa – Austria – Slovenia – Elveţia;

EL 3: Franţa – Spania – Portugalia;

EL 4: Grecia – ţările balcanice – sistemul UCTE;

EL 5: Marea Britania – Europa continentală şi de nord;

EL 6: Irlanda – Marea Britanie;

EL 7: Danemarca – Germania – ţările baltice.

Din punctul de vedere al conectării reţelelor de transport de gaze

naturale, există un număr de cinci proiecte transeuropene (Figura 7.1). Pe

teritoriul României traversează traseul NG3, care face legătura dintre

Marea Caspică şi Orientul Mijlociu şi restul Uniunii Europene (care are ca

punct central de tranzit Turcia).


244

Sursa: „Transeuropean Energy Networks – TEN-E Priority Projects”, Directoratul

General pentru Transport şi Energie, Comisia Europeană, Bruxelles, 2004

Figura 7.1 Reţele energetice prioritare şi proiect în Europa de Sud-Est

Figura 7.2 Balanţa energetică a ţărilor din sud-estul Europei


245

Per totalul întregii regiuni [3], conform statisticilor existente

(Figura 7.2) [4], există un consum mai mare decât producţia la nivelul

întregii regiuni (o producţie de 423,61 mld. Kwh faţă de un consum de

427,31 mld. Kwh), situaţie care ar trebui să favorizeze statele producătoare

cu excedent precum România şi Bulgaria. În realitate, se poate aprecia că pe

termen lung România este mai bine poziţionată în măsura în care producţia

sa de energie nucleară va creşte în timp ce cea a Bulgariei va scădea

(datorită uzurii morale şi fizice a reactoarelor de producţie sovietică). În

acelaşi timp, piaţa cu cel mai mare potenţial (în sensul de oportunităţi de

export) o reprezintă Turcia, sectorul românesc de energie fiind deja orientat

în această direcţie.

Astfel, Transelectrica din România şi TEIAS din Turcia, societăţi

din domeniul transportului de energie, au realizat deja proiectul comun

pentru un cablu submarin care să interconecteze sistemele energetice ale

Românei şi Turciei. Proiectul ar urma să fie demarat în 2007 şi finalizat în

2009, având o valoare apreciată la 300 de milioane de euro [5]. După cum

afirmă directorul direcţiei strategie, planificare şi marketing din

Transelectrica, "în ultimii ani, consumul de electricitate din Turcia a

crescut cu circa 7-8% pe an şi ne aşteptăm la o evoluţie similară în anii

următori. Turcia se va confrunta cu un necesar de energie electrică pentru

acoperirea consumului, ceea ce reprezintă o oportunitate pentru

producătorii români."

De altfel, una dintre principalele provocări ale industriei energetice

din România, din perspectiva pieţei regionale, a fost cea a realizării

interconectivităţii dintre sistemele energetice ale ţărilor din regiune, dar şi a

celor din Europa centrală.

Interconectivitatea sistemelor de energie electrică

Uniunea pentru Coordonarea Transmisiunii de Energie Electrică

(Union for Co-ordination of Transmission of Electricity – UCTE) este o

organizaţie non-profit ai cărei membri sunt operatorii de sisteme de

transmisiune de energie electrică. Ariile interconectate („sincrone”) acoperă

23 de ţări din Europa la care se adaugă 3 ţări nord-africane cu conectare în

paralel.

Europa de Sud-Est, datorită îndeosebi factorilor politici din trecut,

nu a fost sincronă cu restul continentului european. Ca etapă intermediară


246

în integrarea totală în zona sincronă 1 europeană, această regiune a realizat

interconectivitatea intraregională, urmând ca apoi să se realizeze integrarea

în Piaţa Energetică Internă Europeană. Evoluţiile însă au fost extrem de

rapide, astfel că în prezent toate statele din Europa de Sud-Est (cu excepţia

Turciei) sunt integrate în zona sincronă europeană.

Importanţa problemei interconectivităţii rezidă în faptul că fără o

infrastructură fizică sincronă, comerţul internaţional cu energie este

imposibil.

Figura 7.3 Interconectivitatea regională europeană

în domeniul energetic

După cum se observă din Figura 7.3 de mai sus [6], Transelectrica

din România şi EKC din Serbia joacă un rol critic de tranzit între cele două

foste zone sincrone.

Oricum, din punctul de vedere al infrastructurii există o tendinţă

puternică de regionalizare la nivel european. Nordel reprezintă o asociaţie a

operatorilor de sisteme electrice din ţările scandinave (Finlanda, Suedia,

Norvegia, Islanda şi Danemarca), DC Baltija (asociaţia omoloagă a


247

operatorilor din Lituania, Letonia şi Estonia) şi Centrel (operatorii din

Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi vestul Ucrainei). În regiunea balcanică,

operatorul de sistem din Iugoslavia (JIEL) are poziţia geografică optimă ca

placă turnantă între regiunea balcanică şi restul Europei.

Semnificativ este că, pe fondul acestei regionalizări, liberalizarea

sectoarelor energetice poate genera iniţiative care privesc crearea unor pieţe

mai coerente de energie electrică. Astfel, în cazul ţărilor scandinave,

funcţionează Nord Pool ASA sau Bursa Nordică de Energie Electrică (engl.

„Nordic Power Exchange”). Tranzacţiile pe această piaţă sunt demarate în

1993 pentru piaţa norvegiană, pentru ca ulterior să fie integraţi şi operatorii

din Suedia (1996), Finlanda (1998) şi Danemarca (2000). Bursa este

deţinută în cote egale de către operatorii de sistem suedez (Svenska

Kraftnat) şi norvegian (Statnett SF), echivalenţii Transelectrica.

Pe de altă parte, EEX (engl. „European Energy Exchange”) este o

piaţă a energiei electrice din Germania (sediul în Leipzig) care şi-a propus

ca obiectiv ca să devină cea mai importantă piaţă a energiei electrice din

Europa centrală. EEX s-a născut prin fuziunea a două burse germane

specializate, LPX („Leipzig Power Exchange”) şi EEX („European Energy

Exchange”, localizată în Frankfurt).

Bursa regională de energie electrică în România?

Pe 4 ianuarie 2005 sunt derulate primele tranzacţii pe bursa

românească a energiei electrice, operată de către OPCOM, S.C. Operatorul

Pieţei de Energie Electrică S.A. OPCOM este înfiinţat prin H.G. pe 15 august

2000 ca filială a Companiei Naţionale Transelectrica S.A. şi este deţinută în

întregime de către aceasta. Astfel, România urmează modelul ţărilor

europene care constă în formarea unei burse specializate a pieţei de energie.

După primele evaluări (având în vedere experienţa limitată în timp),

se poate aprecia că bursa este funcţională. Bursa a ajuns deja să

tranzacţioneze circa 10% din totalul energiei electrice produse în România

– o situaţie bună faţă de cazul pieţei germane, (EEX) acolo unde se

tranzacţionează în mod curent între 10-15% din totalul energiei produse în

Germania [7].

Bursa de la Bucureşti are 46 de membri, între care filialele Electrica,

Hidroelectrica, Termoelectrica, Nuclearelectrica sau complexurile

energetice Craiova, Rovinari sau Turceni. Pe Bursa de energie nu pot face


248

tranzacţii decât actorii de pe piaţa liberă de energie (producători,

distribuitori, furnizori sau consumatori eligibili, care au un prag minim de

consum stabilit de către Autoritatea de reglementare sectorială). Piaţa va fi

deschisă începând cu 2007 şi consumatorilor casnici, care pot tranzacţiona

prin intermediul unor societăţi de brokeraj specializate [8]. România are de

fapt o piaţă en-gros de energie electrică încă din 2005, aceasta fiind

formată din contracte reglementate, care reprezintă 45% din cantitatea

totală de energie tranzacţionată, şi din piaţa concurenţială, respectiv

contracte bilaterale negociate şi licitaţie (piaţă spot) pentru restul de 55%.

Succesul regional al acestei burse, luând în considerare experienţa

din Europa occidentală, va putea fi atins doar prin reuşita de a atrage

jucători de pe pieţele vecine şi nu numai pe cei din România. Un scenariu

fezabil la o primă analiză ar fi cel de a încerca dezvoltarea unui parteneriat

sau a oricărei forme de cooperare cu operatorul de sistem din Iugoslavia sau

Bulgaria.

Firmele româneşti din sectorul petrolier: noi jucători regionali?

Sectorul petrolier are o tradiţie îndelungată în România. Epuizarea

resurselor interne după cel de-al Doilea Război Mondial a făcut însă ca, încă

din perioada socialistă, firmele româneşti (întâi cele de stat dar, după 1989,

şi cele private) să se orienteze către operaţiuni pe plan extern.

România produce intern 119.000 de barili de petrol pe zi şi consumă

25.000 de barili pe zi.

După paşi şovăitori şi lenţi, sectorul petrolier din România se

cristalizează prin consacrarea a doi actori naţionali (PETROM şi

ROMPETROL), ca şi a unuia străin (LUKOIL) precum şi a unei serii de

actori locali orientaţi către piaţa naţională.

Firme pe piaţa petrolieră din România

Tabelul 7.1

Nr.

crt.

Companie Capacitate

(mil. t/an)

Cotă de piaţă

(%)

1 PETROM (Arpechim şi Petrobrazi) 8 35,25

2 Rompetrol (Petromidia şi Vega) 4,4 19,38

3 RAFO Oneşti 3,5 15,42

4 Astra Română 1 4,4

5 Steaua Română 0,4 1,76


249

Nr.

crt.

Companie Capacitate

(mil. t/an)

Cotă de piaţă

(%)

6 Petrolsub 0,4 1,76

7 Petrotel LUKOil 2,4 10,58

8 Dărmăneşti 2,6 11,45

9 TOTAL 22,7 100%

LUKOIL este o companie care şi-a propus să joace un rol major în

Europa de Sud-Est (dar şi la nivel global). Firma dispune, ca urmare a

proceselor de privatizare din ţările din regiune, de facilităţi de procesare în

România (Petrotel în 1998), Bulgaria (Neftokhim) şi Ucraina (Odessa). Este

de menţionat faptul că în 2006, LUKOIL a înfiinţat împreună cu compania

slovenă Petrol o societate mixtă care se ocupă cu distribuţia de produse

petroliere în zona balcanică.

Conform analizelor de pe piaţa regională, firmele româneşti par a se

confrunta cu aceiaşi jucători, respectiv Lukoil şi Mol, alături de companiile

naţionale. Acesta reprezintă un motiv suficient de bun pentru

internaţionalizare în măsura în care modalităţile de a concura cu succes pe

piaţa românească pot fi aplicate şi pe celelalte pieţe din regiune.

PETROM este cea mai mare companie din sectorul petrolier din

România. În 1991, se înfiinţează regia autonomă a petrolului PETROM R.A.

care devine societate comercială în 1997 (Compania Naţională a Petrolului

PETROM S.A.). După privatizarea din anul 2004, firma este deţinută în

prezent de grupul austriac OMV (51%), Ministerul Economiei şi Comerţului

(30,862%), Fondul Proprietatea (9,887%), Banca Europeană de

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD, 2,026%) şi de investitorii de pe piaţa de

capital (6,214%) [9]. Este de menţionat că, privit integrat, grupul OMV este

cel mai mare producător din sectorul petrolier din Europa Centrală şi de

Est.

Înainte de momentul preluării PETROM, grupul austriac OMV şi-a

manifestat interesul deosebit pentru piaţa românească atât prin prezenţa

directă (în momentul achiziţiei PETROM, OMV dispunea de 73 de staţii de

benzină sub propriul brand), cât şi pe cea indirectă, sub forma

participaţiilor la alte companii româneşti din acest sector (este vorba de

25% din acţiunile ROMPETROL, principalul concurent PETROM, încă din

2002) [10]. Preluarea PETROM a necesitat retragerea participaţiei OMV în

Rompetrol, conform deciziei Consiliului Concurenţei din România [11].


250

Internaţionalizarea activităţilor PETROM

Strategia de extindere a prezenţei societăţii româneşti pe piaţa

regională a precedat cu mult momentul privatizării. Firma a ales pieţele

Ungariei şi Republicii Moldova pentru a demara acest proces, motivaţia

principală a acestei opţiuni fiind cel mai probabil cea de a capta

consumatorii de origine română care călătoreau în ţările vecine.

În Republica Moldova [12], PETROM este prezentă din 1998 şi a

construit 80 de staţii de benzină, căpătând o poziţie dominantă pe piaţă

datorită politicii de a acoperi întregul teritoriu al republicii. În Ungaria,

prezenţa este cu mult mai modestă, deşi PETROM este prezentă din acelaşi

an: firma deţine doar două staţii de alimentare (Bekescsaba şi Nagylak) şi

un depozit (Telekgerendas). Prezenţa pe piaţa Serbiei este, de asemenea,

mai puţin semnificativă.

Extinderea companiei pe piaţa regională capătă o nouă valenţă în

2005 prin anunţul făcut de către grupul OMV prin care acesta relevă faptul

că doreşte transformarea brandului PETROM în „brand internaţional

pentru Europa de Sud-Est”.

Printr-o tranzacţie intragrup la începutul anului 2006, OMV vinde

PETROM participaţiile pe care le deţinea la o serie de filiale din cele mai

importante pieţe din zona Europei de Sud-Est, respectiv România (OMV

România Mineraloel s.r.l.), Bulgaria (OMV Bulgarien EOOD) şi Iugoslavia

(OMV Yugoslavija). După cum aprecia săptămânalul BUSINESSMagazin

[13], tranzacţia "poate fi un plus, un minus sau un egal cu zero" pentru

companiile implicate. Plătind 234,4 milioane euro, PETROM îşi creşte cifra

de afaceri pe piaţa regională cu aproximativ 500 de milioane de euro pe an.

PETROM devine astfel proprietara a încă 178 de staţii de alimentare,

care se adaugă celor aproximativ 600 deja deţinute (73 în România, 74 în

Bulgaria şi 31 în Serbia).

Tranzacţia poate fi "un plus" dacă grupul OMV urmăreşte cu

adevărat întărirea poziţiei companiei româneşti pe piaţa regională, obiectiv

declarat al managementului grupului: "vrem să dezvoltăm PETROM

dintr-un producător de ţiţei şi gaze de top într-o companie total integrată de

petrol şi gaze în Europa de Sud-Est." [14].

Tranzacţia poate fi un minus dacă singurul obiectiv al acesteia a fost

cel fiscal sau financiar, grupul austriac dorind să realoce riscul de ţară la

nivelul european prin cedarea către PETROM a unor filiale care activează


251

pe pieţe relativ mici, cu o concurenţă acerbă, care – în cazul Iugoslaviei – se

confruntă şi cu un oarecare risc politic.

Dilema care planează asupra tranzacţiei derivă din faptul că staţiile

operate de către respectivele filiale îşi vor păstra brandul OMV, PETROM

neapărând decât în acte. Această dilemă trebuie însă privită într-un cadru

mai larg, deoarece chiar PETROM trece printr-un proces de rebranding

[15], care se poate finaliza la un moment dat cu dispariţia propriului brand

de pe piaţa românească. Mai mult, fără a însoţi această strategie de

distribuţie cu o strategie în ceea ce priveşte producţia şi logistica la nivel

regional, ea poate avea o valoare adăugată minimă.

Rompetrol este o companie înfiinţată în 1974 ca interfaţă către

exterior a sectorului petrolier din România. Experienţa internaţională a

companiei include diferite servicii în Iordania, Yemen, Egipt,

Turkmenistan, Ecuador ş.a.m.d. Privatizată prin MEBO în 1994, compania

este preluată în 1998 de către oamenii de afaceri români Dinu Patriciu şi

Sorin Marin.

În ceea ce priveşte activitatea internaţională în regiunea Europei de

Sud-Est, Rompetrol a demarat operaţiuni pe două pieţe, respectiv cea a

Bulgariei şi cea a Albaniei.

Prezentă pe piaţa Bulgariei din 2002, activităţile companiei

Rompetrol sunt concentrate în regiunea Ruse, acolo unde deţine 88% din

piaţă [16]. În anul 2003, firma românească a atins o cotă de 9% din

întreaga piaţă bulgărească a produselor albe (benzină şi motorină).

Strategia companiei este de a atinge o cotă de 15% din piaţa naţională,

motivaţiile principale ale pătrunderii pe această piaţă fiind proximitatea

geografică faţă de facilităţile de rafinare din România (vezi rafinăria

Petromidia), dar şi satisfacerea de către produsele sale a unor standarde de

mediu mai ridicate faţă de cele ale concurenţilor locali [17].

În anul 2005, Rompetrol a pătruns şi pe piaţa Albaniei. Conform

declaraţiilor companiei [18], principalele motivaţii au ţinut de "potenţialul

acestei pieţe şi profitabilitatea afacerii. Este un tărâm aproape virgin, marile

companii nefiind prezente aici." Pe această piaţă, Rompetrol mizează pe

atingerea unei cote de 10% la nivel naţional. În acelaşi timp, se doreşte ca

Albania să servească drept cap de pod pentru desfacerea produselor

companiei pe pieţele din Kosovo, Macedonia şi Muntenegru. Firma

operează un depozit de 14.000 de tone în Durres, prin care aprovizionează

10 staţii de benzină, 40 de benzinării particulare şi 10 mici operatori

en gros.


252

Conductele de petrol în Europa de Sud-Est: între balcanism

şi europenism

Dacă realizarea interconectivităţii reţelelor de energie electrică nu a

ridicat probleme speciale, consensul fiind general, nu aceeaşi cooperare se

manifestă în ceea ce priveşte dezvoltarea de rute de transport al petrolului.

După cum se ştie, Uniunea Europeană este puternic dependentă de petrolul

importat (sub 10% este asigurat din resursele ţărilor membre), ceea ce

expune întregul bloc continental unei dependenţe ridicată faţă de furnizorii

de pe pieţele internaţionale. După cum se ştie, riscul politic are un rol major

de jucat în cazul acestui produs, toate ţările dezvoltate depunând eforturi

semnificative în vederea diversificării surselor de aprovizionare şi a

reducerii dependenţei de unul sau altul dintre principalii producători la

nivel global. În acest context, zona Mării Caspice reprezintă o astfel de sursă

alternativă, principala sa problemă rezidând însă în dificultatea de a duce

acest petrol pe pieţele globale. Federaţia Rusă şi Turcia joacă un rol critic în

această problematică. Uniunea Europeană, ca şi Statele Unite, au încurajat

alternativele la sistemul de conducte rusesc Drujba care traversează Europa

Centrală şi de Nord (Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus). Proiectul susţinut

de către Statele Unite (Baku – Tbilisi – Ceyhan) este deja operaţional din

25 mai 2006, având deja un impact asupra atât peisajului geopoliticii

regionale, cât şi asupra pieţei globale a energiei. Între aceste două conducte,

însă „imaginaţia” ţărilor balcanice s-a manifestat la maxim.

În lipsa existenţei unui acord între ţările din Europa de Sud-Est, mai

multe iniţiative au luat amploare, fiecare într-o fază diferită de finalizare.

Motivaţia fundamentală constă în legislaţia adoptată de Turcia după

accidentul din 1994 al petrolierului Exxon – Valdez, legislaţie care impune o

procedură extrem de complexă pentru tranzitarea Strămtorii Bosfor şi care

costă, după unele aproximări, companiile petroliere circa 1 miliard de dolari

pe an.

1. Conducta Burgas – Adrianopolis: o conductă de 285 de kilometri,

care face legătură între Bulgaria şi Grecia. Interesul primordial al

dezvoltării acestei conducte rezidă în dorinţa companiilor ruseşti de a evita

„aglomerarea” din Strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi controlul posibil al

Turciei. Controlată de companiile ruseşti, ideea acestei conducte a apărut

încă din 1993, dar nu a înregistrat un progres real decât în 2006 când

preşedintele rus Vladimir Putin s-a implicat personal. Costul este apreciat

la 1 miliard de euro.


253

2. Conducta Burgas – Skopje – Flore: promovată de către concernul

AMBO (Albania – Macedonia – Bulgaria) cu sprijin american încă din 1994,

a prins contur în 2004 prin semnarea unei declaraţii de susţinere politică

de către prim-miniştrii ţărilor implicate. Costul este apreciat la 1,3 miliarde

de euro.

3. Constanţa – Trieste: ruta promovată de România şi companiile

româneşti a recepţionat, se pare, şi cel mai redus sprijin internaţional, în

ciuda unor speranţe iniţiale. Datorită distanţei, este şi proiectul cel mai

costisitor (între 4 şi 5 miliarde euro), deşi traversează mai multe ţări şi

poate servi mai multe industrii energetice locale. Proiectul are susţinere din

partea unor companii din sectorul energetic (ENI, Chevron Texaco şi

British Petroleum), iar preluarea PETROM de către concernul austriac

OMV a trezit şi interesul Austriei şi al grupului respectiv. Studiul tehnico-

economic a fost realizat de către compania britanică Hill International [19],

următorul pas urmând a fi – în cazul menţinerii interesului – cel al

semnării unei declaraţii politice de către ţările traversate. Este proiectul

aflat în cea mai îndepărtată fază de realizare în ciuda atractivităţii sale – cel

puţin din punctul de vedere al României – tehnice şi economice. Una dintre

părţile care se opun acestui proiect este Slovenia, care nu doreşte existenţa

unui oleoduct în apropierea litoralului său (redus) de la Marea Adriatică.

Cu toate acestea, se pare că Uniunea Europeană are o atitudine

pozitivă faţă de toate aceste iniţiative, interesul său fiind cel de a promova

cât mai multe rute alternative de energie.

Dacă pentru multe ţări miza constă îndeosebi în tarifele de tranzit –

şi speranţa dezvoltării viitoare a unei industrii conexe –, în cazul României

speranţa principală constă în asigurarea accesului ieftin al sectorului

petrolier şi chimic românesc la o sursă de petrol care să îi permită operarea

la maxim de capacitate.

La aceste proiecte se adaugă marele proiect european din sectorul

gazului Nabucco, care vizează construcţia unei conducte de gaz care să

străbată Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Austria ş.a.m.d., prin

care gaze naturale din zona Caspică, dar şi Iran să fie aduse pe pieţele

europene.


254

Concluzii

Astfel, privit în ansamblul său, sectorul energetic este manifestarea

unor mecanisme de cooperare formidabile aşa cum este cazul pieţei şi

infrastructurii energiei electrice, fapt ce a permis prin intermediul

Procesului de la Atena integrarea întregii regiuni în Piaţa Energetică

Internă a Uniunii Europene, dar şi a manifestării unui „individualism”

geopolitic care este reminiscenţa tipică balcanismului. Existenţa diferitelor

iniţiative de conducte petroliere este însă, în final, un fapt pozitiv în măsura

în care va favoriza concurenţa pe piaţa regională şi eficienţa. Transelectrica

poate juca un rol major pe piaţa energetică regională, în a susţine prezenţa

producătorilor români de energie electrică pe pieţele externe.

Companiile româneşti PETROM şi Rompetrol şi-au făcută simţită

deja prezenţa la sudul Dunării, principalele argumente în acest sens fiind:

- excesul de capacitate de procesare care le permite obţinerea unor

economii de scară printr-o prezenţă mai puternică pe alte pieţe regionale;

- cunoaşterea deja, de pe piaţa românească, a principalilor concurenţi – în

speţă Lukoil şi Mol, fapt care le poate permite concurarea cu succes şi pe

pieţele externe;

- dispariţia diferitelor bariere în calea acestei prezenţe şi conştientizarea că

au de-a face cu o piaţă din ce în ce mai integrată;

- percepţia că unele din aceste pieţe încă nu au trezit interesul major al

companiilor de talie mare, având deci la dispoziţie un „window of

opportunity” care să le permită consolidarea pe pieţele locale.

Dilema cea mai importantă pentru viitorul industriei petroliere

româneşti este politica pe care o va adopta grupul OMV faţă de PETROM.

Aceasta poate fi integrată deplin în operaţiunile internaţionale ale grupului

(strategiile fiind apoi realizate la Viena) sau, aşa cum sunt unele semnale în

acest sens, se va încuraja menţinerea acestui brand ca reprezentant al

grupului austriac în regiunea Europei de Sud-Est, permiţând o autonomie

mai mare a filialei de la Bucureşti pe piaţa regională, cel mai probabil "teren

de joacă" pe care îl va avea la dispoziţie.


255

Note

[1] Cu excepţia Sloveniei, care este membră a Uniunii Europene

[2] Bernard Snoy, Director, Working table II, Stability Pact – „The Development of

National and egional Energy Policies in South East Europe”, Keynote Speach at the

Conference „Restructuring the Energy Sector in Transition Countries”, Leipzig, 27

aprilie, 2004

[3] Cu excepţia Serbiei şi a Muntenegrului, pentru care nu există date complete. Au

fost adăugate Austria, Ungaria şi Moldova pentru a avea o imagine şi despre ţările

vecine.

[4] CIA World Factboook 2006, datele culese sunt ultimele disponibile (uneori

pentru ani diferiţi)

[5] Roxana Petrescu – „Proiect energetic România – Turcia în valoare de 300 mil.

euro”, Ziarul Financiar, 9 februarie 2006

[6] Damjan, Medimorec – „Towards Reconnection of UCTE Synchronous Zones”,

prezentare cu ocazia Mesei de Lucru II din cadrul Pactului de Stabilitate de la

Portoroz, iunie 2004

[7] Iuliana Roibu – „Marile speranţe”, BUSINESSMagazin, 24-30 august, p. 22

[8] Adrian Mârşanu – „Bursa de energie a început să prindă viaţă”, Ziarul

Financiar, 6 ianuarie 2005

[9] Este interesant de menţionat că în anul 2005, capitalizarea companiei

(calculată pe baza preţului acţiunilor tranzacţionate pe Bursa de valori Bucureşti)

depăşise 8 miliarde de euro, fiind chiar mai mare decât cea a grupului OMV

calculat pe piaţa austriacă de capital. Se pare că această valoare s-a datorat

puseului speculativ de pe piaţa românească, capitalizarea scăzând ulterior la

aproximativ 4,5 miliarde de euro.

[10] Adrian Mârşanu – „Jocurile de putere din triunghiul PETROM – OMV –

Rompetrol”, Ziarul Financiar, 16 august 2004. OMV se aproviziona cu combustibili

de pe piaţa românească în exclusivitate de la Rompetrol.

[11] Decizia 299 din 1 noiembrie 2004, cu privire la concentrarea economică

realizată de către OMV prin achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni la

Societatea Naţională a Petrolului PETROM S.A.

[12] Datele despre prezenţa companiei pe piaţa internaţională au fost luate de la

adresa de Internet http://www.petrom.ro/romana/marketing.htm

[13] Iuliana Roibu – „Tranzacţie în familie”, BUSINESSMagazin, 25-31 ianuarie

2006, p. 20-21

[14] Declaraţia lui Wolfgang Ruttenstorfer, preşedintele OMV din Ziarul Financiar,

19 ianuarie 2006

[15] Logo-ul „PETROMv”

[16] Conform informaţiilor oferite de către companie,

http://www.rompetrol.com/oil_gas/bulgaria/index.html


256

[17] Conform aprecierile companiei, impunerea unor standarde UE în ceea ce

priveşte combustibilii a determinat o creştere importantă pentru produsele sale pe

această piaţă.

[18] Afirmaţia lui Bogdan Costache, directorul Rompetrol Albania, în Adrian,

Mârşanu – „Rompetrol îşi extinde activităţile în Albania”, Ziarul Financiar, 10

februarie 2005

[19] A se vedea Oana Gherasim – „România va acoperi ....”, Ziarul Financiar, 23

februarie 2005

CAPITOLUL 8

COMPETITIVITATEA PIEŢEI AERIENE

ÎN ZONA EUROPEI DE SUD-EST

Alina Popescu

În Europa de Sud-Est (SEE) există o reţea extinsă de rute aeriene,

care include aeroporturi internaţionale în fiecare ţară. Regiunea joacă un

rol deosebit de important în ceea ce priveşte zborurile de tranzit pe rutele

către Orientul Apropiat şi mai departe. Din motive politice sau financiare,

sau datorită vremurilor de război şi nelinişti, multe ţări din SEE nu au fost

în stare să urmeze prevederile acordurilor internaţionale, traficul aerian

având de suferit şi o presiune deosebită a fost pusă pe infrastructura şi

capacitatea statelor învecinate. Aducerea infrastructurii la un nivel

comparativ cu cel din Uniunea Europeană determină beneficii atât pentru

statele individuale, cât şi pentru regiunea SEE şi pentru întreaga

comunitate.

Evenimentele din Balcani au adus schimbări în fluxurile de trafic

aerian şi în consecinţă în fluxurile veniturilor din această activitate.

Scăderea veniturilor a determinat o scădere a calităţii serviciilor aeriene

oferite în această zonă, dar situaţia tinde să se schimbe.

În condiţiile maturizării pieţelor aeriene din Uniunea Europeană,

zona Europei de Sud-Est prezintă un potenţial uriaş de dezvoltare. Traficul

aerian dintre Uniunea Europeană şi Europa de Sud-Est a crescut

semnificativ recent, şi cu 121% faţă de 2001. Deoarece restricţiile de trafic

aerian dintre UE şi regiunea balcanică sunt îndepărtate prin integrarea

acestei zone în Spaţiul Aerian Unic European, ritmul de creştere se va

accelera. Turismul, un domeniu cu potenţial uriaş de creştere în zona

Europei de Sud-Est şi numărul mare de aeroporturi subutilizate vor

determina oportunităţi pentru creşterea susţinută, vor spori

competitivitatea şi vor crea oportunităţi de investiţii.

Analizând aeroporturile din Europa de Sud-Est se poate afirma că

Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” din Otopeni – Bucureşti va deveni

un hub pentru regiunea centrală şi sud-est europeană, în contextul în care,

marile hub-uri europene nu se mai pot extinde prea mult, capacitatea lor


258

fiind limitată.

Oportunităţile pe care le oferă instituţiile UE pentru dezvoltarea

durabilă naţională, regională şi globală, bazate pe propagarea unui nou

model de funcţionare, centrat pe un grad ridicat de participare şi implicare

în viaţa societăţii şi comunităţilor, caută să ofere un răspuns adecvat

sfidărilor începutului de mileniu, acordând o şansă în plus reunificării

continentului.

Aportul instituţional comunitar la edificarea proiectului "Wider

Europe" are o importanţă majoră pentru extinderea securităţii şi stabilităţii,

accelerarea construcţiei şi consolidarea identităţii comune europene,

prosperitatea regiunilor şi a zonelor geografice rămase în urmă. Din această

perspectivă, au fost realizate aranjamente regionale şi subregionale în zona

Europei Sud-Est, care se bazează, în primul rând, pe cooperarea politică,

economică şi militară. Acest proces stă la baza realizării unei continuităţi în

zonele Mediteranei şi Mării Negre, cu extindere spre spaţiul Orientului

Mijlociu, Caucazului şi Asiei Centrale. [1]

Planuri regionale pentru dezvoltarea transportului aerian

în Europa de Sud-Est

În ultimii 10 ani, atenţia acordată de comunitatea internaţională

zonei balcanice a crescut extraordinar. După căderea regimurilor comuniste

şi apoi criza Kosovo, Uniunea Europeană a lansat împreună cu alte

organizaţii internaţionale iniţiative comune având drept scop aducerea în

regiune a stabilităţii şi prosperităţii.

Piaţa aeriană unică (S.A.M.) se extinde către Europa de Sud-Est

Un aspect important al sporirii competitivităţii zonei Europei de

Sud-Est îl reprezintă integrarea acestei zone în Spaţiul Aerian Unic al

Uniunii Europene. Comisia Europeană şi opt parteneri din sud-estul

Europei: Albania, Bosnia şi Herţegovina (BiH), Bulgaria, Croaţia şi Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei, România, Serbia şi Muntenegru şi

Misiunea Naţiunilor Unite în Kosovo, precum şi Norvegia şi Islanda au

ajuns la un acord privind crearea unei zone comune europene de aviaţie.

„Crearea Zonei Aeriene Comune Europene va impulsiona

integrarea politică şi economică a Europei, pentru care transportul aerian

Competitivitatea pieţei aeriene în zona Europei de Sud-Est

259

joacă un rol-cheie. Acest acord va deschide oportunităţi de piaţă pentru

industria aviaţiei şi va oferi cetăţenilor europeni posibilităţi mai bune de a

călători” (Jacques Barrot, vicepreşedintele Comisiei Europene pe probleme

de Transport).

Uniunea Europeană şi Miniştrii de Transport din ţările Europei de

Sud-Est (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia,

România, Serbia, Muntenegru şi misiunea Naţiunilor Unite în Kosovo),

Islanda şi Norvegia au creat Spaţiul Aerian Comun European (ECAA) [2].

Acordul ECAA reprezintă primul acord european din domeniul aviaţiei

realizat de la adoptarea ghidului de dezvoltare a Politicii Externe în

domeniul Aviaţiei a Uniunii Europene.

Acordul recunoaşte statutul companiilor aeriene din Uniunea

Europeană, care nu mai sunt companii naţionale, ci companii aeriene

comunitare. „Acest lucru reprezintă un pas important în politica externă

de aviaţie a Uniunii Europene şi în mod special în politica de aviaţie

externă a ţărilor din zona de sud-est a Europei”, după cum afirmă Jacques

Barrot, vicepreşedinte al Comisiei Europene.

Acordul elimină restricţiile naţionale din acordurile aeriene

bilaterale încheiate la nivel internaţional între Statele Membre ale Uniunii

Europene şi aceste state, demonstrând că există o dimensiune externă a

Pieţei Aeriene Unice din Uniunea Europeană.

Printre principalele beneficii ale Acordului se pot menţiona:

Crearea unor noi oportunităţi de piaţă datorită înglobării

populaţiei regiunii Europei de Sud-Est, de aproximativ 53 milioane

de oameni şi creând o piaţă unică pentru aviaţie cuprinzând 35 de

ţări şi aproximativ 500 milioane de oameni. Traficul aerian dintre

Uniunea Europeană şi Europa de Sud-Est a crescut semnificativ în

ultima perioadă, - cu 121% din 2001 până în zilele noastre, iar acest

curent se va accelera prin integrarea deplină a acestei zone în Piaţa

Aeriană Unică.

Asigurarea de oportunităţi pentru industrie şi consumatori, în

special deoarece turismul este în plină dezvoltare în regiunile de

coastă. Previziunile de trafic aerian în zona Europei de Sud-Est

prevăd o rată medie anuală de creştere de peste 6% pe an între 2006

şi 2011, după cum se poate observa din Tabelul 8.1 şi Figura 8.1.


260

Creşterea traficului aerian în Europa de Sud-Est

Tabelul 8.1

Ţara Creşterea de trafic aerian prognozată

2007/2006

Albania 8,8%

Bosnia & Herţegovina 21,4%

Bulgaria 3,2%

Croaţia 13,5 %

Macedonia 18,9%

România 5,7%

Serbia & Muntenegru 13,4%

Sursa: EUROCONTROL, Short-term forecast, 27 September 2006

În comparaţie cu pieţele aeriene mature din Uniunea

Europeană, zona Europei de Sud-Est de abia acum începe să îşi

dezvăluie adevăratul potenţial de dezvoltare. Această zonă va înregistra

rate uriaşe de creştere, conform ultimelor statistici EUROCONTROL

pentru Europa. Datorită închiderii spaţiului aerian al provinciei

Kosovo, traversat de patru rute civile care fac legătura sud-estului

Europei cu Uniunea Europeană, traficul aerian înregistrat până în

prezent nu exprimă adevăratul potenţial al acestei zone.


261

Sursa: EUROCONTROL, Short-term forecast, 27 Sep. 2006

Figura 8.1. Rata de creştere a traficului aerian

estimată pentru anul 2007

Caracteristicile zonei Europei de Sud-Est sunt:

Numărul mare de aeroporturi din regiune indică un potenţial

ridicat de dezvoltare. Această zonă dispune de infrastructură

adecvată, dar folosită în prezent de către aviaţia militară.

Obligând ţările partenere ECAA să continue armonizarea

legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar vor rezulta standarde

înalte şi uniforme referitoare la siguranţă, securitate şi concurenţă

corectă de-a lungul continentului european.

Îndepărtarea ultimelor restricţii de acces pe piaţa zborurilor

dintre Uniunea Europeană şi zona Europei de Sud-Est creează un

spaţiu de acţiune pentru transportatorii aerieni comunitari.


262

Îndepărtarea blocajelor existente în sistemele de management al

traficului aerian, rămase din timpul războaielor mondiale, care au

determinat închiderea spaţiilor aeriene.

ECAA obligă ţările din regiunea Europei de Sud-Est să coopereze

între ele şi cu Uniunea Europeană, să dezvolte relaţii interregionale

în beneficiul viitoarei integrări în Uniunea Europeană.

ECAA stabileşte un Comitet Comun responsabil pentru

rezolvarea problemelor legate de interpretarea sau aplicarea

Acordului.

Creează oportunităţi de investiţii şi asigură fluxuri de capital

între părţile semnatare ale Acordului, ca urmare a relaxării regulilor

referitoare la proprietate şi control prezente în reglementările

bilaterale internaţionale.

Scopul principal este reprezentat de lărgirea Spaţiului Aerian

Comun prin cuprinderea ţărilor învecinate până în 2010. Prima acţiune

realizată pentru îndeplinirea acestui obiectiv a fost integrarea Europei de

Sud-Est în Piaţa Aeriană Unică Europeană (SAM) şi continuarea

expansiunii către regiunile vecine Uniunii Europene.

Acordul ECAA asigură implementarea unor standarde de securitate

şi siguranţă a zborului ridicate şi uniforme pe tot cuprinsul Europei,

precum şi aplicarea comună a reglementărilor în domeniul concurenţei şi

drepturilor consumatorilor. Armonizarea standardelor, în special în

domeniul siguranţei şi securităţii aviaţiei asigură îndeplinirea

corespunzătoare a creşterii cererii de servicii aeriene, limitând şi chiar

eliminând incidentele şi întârzierile. Uniunea Europeană asistă ţările din

zona Europei de Sud-Est în implementarea standardelor, prin finanţarea a

peste 30 de sesiuni de pregătire, vizite de studii şi experţi în vederea

realizării unei integrări depline a acestor ţări în Piaţa Aeriană Comună până

în 2010.

Crearea Coridorului de Transport Europa – Caucaz – Asia

(TRACECA)

Cu ocazia desfăşurării Conferinţei internaţionale pentru refacerea

istoricului drum al mătăsii care a avut loc la Baku (Azerbaidjan), la data de

8 septembrie 1998, a fost semnat Acordul multilateral de bază privind


263

transportul internaţional pentru dezvoltarea Coridorului de Transport

Europa – Caucaz – Asia, denumit TRACECA. Acordul s-a semnat între

următoarele state: Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Kazahstan,

Kîrghistan, Republica Moldova, România, Tadjikistan, Republica Turcă,

Ukraina şi Uzbekistan.

Acest acord multilateral de bază înlesneşte transportul internaţional

între ţările respective, evidenţiind rolul strategic al zonei Europei de Sud-

Est, ca liant între Uniunea Europeană şi Asia. Prin aderarea României şi

Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, Coridorul TRACECA va

conţine două ţări din Uniunea Europeană, sporind competitivitatea acestei

zone. Activitatea de secretariat este asigurată de Secretariatul Permanent al

Comisiei Interguvernamentale TRACECA, cu sediul la Baku.

Activitatea depusă de-a lungul proiectelor TRACECA a creat calea

pentru o abordare simplificată: „Facilitarea comerţului” şi „trecerea

frontierei” - aceste proiecte s-au concentrat pe aspectele comerciale ale

armonizării tranzitului şi creşterii competitivităţii. În acest sens, multe

proceduri au fost deja simplificate şi permit utilizarea mai uşoară a

Documentaţiei de Expediţie TRACECA.

Cu toate acestea, multe probleme încă în curs de rezolvare sunt

legate de tranzitul pasagerilor, mai ales al persoanelor a căror activitate este

direct legată de tranzitul mărfurilor, cum sunt şoferii camioanelor în

transportul rutier sau însoţitorii de maşini în transportul feroviar. Un al

doilea obiectiv specific al proiectului va fi elaborarea unui set de proceduri

care vor simplifica şi vor face mai puţin costisitoare trecerea frontierelor de

către cetăţenii statelor semnatare ale acordului.

Statele participă încă de pe acum la acordurile internaţionale vamale

şi la cele privind vizele, dar niciunul din acestea nu acoperă întreaga arie.

Un subobiectiv specific al proiectului va fi de a asigura faptul că vizele

TRACECA vor fi compatibile cu cerinţele uniunilor vamale şi de viză.

Linia TRACECA reprezintă crearea unei reţele telefonice sigure la

punctele desemnate TRACECA de trecere a frontierei, prin utilizarea fie a

unei linii telefonice obişnuite/terestre, fie prin GSM sau comunicaţii media

prin fibre optice şi conectarea acesteia la un birou de asistenţă în cadrul

diferitelor Secretariate Naţionale care vor fi în funcţiune 24 de ore pe zi şi

365 de zile pe an.

Uniunea Europeană a sprijinit financiar acest proiect, acordând

asistenţă prin Programul TACIS de cooperare transfrontalieră ţărilor


264

implicate în Coridorul TRACECA: 62 de proiecte de asistenţă tehnică în

valoarea de 105 milioane de euro, 14 proiecte de investiţii (52 milioane

euro), 4 proiecte de investiţii în 2006 (13,5 milioane euro), pregătirea

administraţiei aviaţiei civile şi a personalului implicat în transportul aerian

(2 mil. euro) etc.

Alte iniţiative de cooperare internaţională în Europa de Sud-Est

cu implicaţii asupra competitivităţii acestei regiuni

În iunie 1999, la iniţiativa UE, a fost adoptat Pactul de Stabilitate

pentru Europa de Sud-Est. Aceasta a fost prima tentativă a comunităţii

internaţionale, cuprinzând peste 40 de state şi organizaţii partenere, "de a

cultiva pace, democraţie, respectarea drepturilor omului şi prosperitate

economică pentru a asigura stabilitatea în întreaga regiune."

Industria transportului aerian este o industrie sensibilă la mediul

extern. La iniţiativa statelor din Europa de Sud-Est sau chiar la iniţiativa

Uniunii Europene, au fost încheiate o serie de acorduri menite să

promoveze cooperarea, pacea, securitatea şi stabilitatea în zonă.

Printre cele mai semnificative se numără iniţiativele prezentate în

Anexă.

Analiza pieţei de transport aerian din Europa de Sud-Est

Infrastructura de transport aerian şi evoluţia traficului aerian în Europa

de Sud-Est

Zona Europei de Sud-Est deţine o reţea extinsă de infrastructură

aeriană, care cuprinde aeroporturi internaţionale în fiecare ţară.

Datorită conflictelor militare, traficul aerian s-a redus substanţial la

mijlocul anilor 1990, dar în prezent are un potenţial ridicat de creştere.

Regiunea joacă un rol important din punctul de vedere al rutelor către

Orientul Mijlociu şi Asia. Sistemele de control al traficului aerian sunt

esenţiale pentru Uniunea Europeană.

Din raţiuni politice sau financiare, sau datorită conflictelor

sociale şi militare, multe dintre aceste ţări nu au fost capabile să pună

în aplicare angajamentele internaţionale, şi astfel, traficul aerian a avut

de suferit sub presiunea statelor vecine cu infrastructură şi capacitate


265

de transport. Acest lucru a fost alimentat şi de distanţele geografice

relativ reduse dintre ţările acestei regiuni, transportul aerian fiind

adeseori substituit de celelalte modalităţi de transport.

Principalul element de infrastructură aeriană - aeroporturile - au un

impact puternic asupra dezvoltării economiei locale şi regionale. Acestea

atrag afaceri şi reduc şomajul, deschizând pieţele locale şi regionale şi

reprezintă hub-uri importante de transport, în special de logistică. Multe

aeroporturi acţionează ca puncte de concentrare pentru zone „cluster” de

afaceri. Oferind potenţialul pentru livrarea rapidă a produselor şi acces la

pieţele internaţionale prin disponibilitatea zborurilor pentru călătoriile de

afaceri, acestea atrag investiţii în regiunea Europei de Sud-Est.

România

În România există în prezent 17 aeroporturi, din care numai 11 sunt

integrate în Reţeaua de Transport Trans-Europeană (TEN-T): Bucureşti

"Henri Coandă", Bucureşti "Aurel Vlaicu", Timişoara "Traian Vuia", Arad,

Oradea, Sibiu, Cluj Napoca, Suceava, Iaşi, Bacău, Constanţa. Dintre acestea

numai cinci au înregistrat un trafic de peste 100.000 pasageri pe an în

2005, patru au înregistrat între 10.000 şi 50.000 pasageri în acest an, în

timp ce celelalte opt au înregistrat sub 5.000 pasageri pe transport aerian în

2005. [3]

Reţeaua de aeroporturi TEN-T este constituită din aeroporturi de

interes comun situate pe teritoriul comunitar sau pe teritoriul statelor

învecinate cu rol strategic, cum este cazul statelor din Europa de Sud-Est,

deschise traficului aerian comercial. Componenta regională a reţelei TEN-T

facilitează accesul la centrul reţelei prin integrarea şi relaţionarea regiunilor

periferice sau izolate.

În tabelul 8.2 se prezintă clasificarea principalelor aeroporturi

româneşti integrate în Reţeaua de Transport Trans-Europeană, în funcţie

de numărul de pasageri. Aeroporturile T.E.N.-T. reprezintă 99% din traficul

aerian total de pasageri din România, cu peste 80% din pasageri

concentraţi în cele două aeroporturi din Bucureşti.


266

Clasificarea principalelor aeroporturi româneşti

după numărul de pasageri înregistraţi în 2005

Tabelul 8.2

Aeroport Număr pasageri, în 2005

Bucureşti „Henri Coandă” 2.973.000

Bucureşti „Aurel Vlaicu” 380.000

Timişoara „Traian Vuia” 336.000

Cluj Napoca 199.000

Constanţa „Mihail Kogălniceanu” 111.000

Sibiu 49.000

Iaşi 42.000

Bacău 39.000

Oradea 29.000

Suceava „Ştefan cel Mare” 8.000

Arad 4.000

Total aeroporturi TEN-T 4.170.000

Total aeroporturi România 4.192.000

Sursa: MTCT, Statistica aeroporturilor, 2006

Traficul aerian în România, 2000-2005

Tabelul 8.3

Indicatori 2000 2001 2002 2003 2004 2005

ATM 59.464 62.082 66.030 72.648 81.563 105.781

Număr pasageri:

Trafic

internaţional

2.089.000 2.197.000 2.276.000 2.550.000 3.008.000 3.727.000

Trafic

domestic

274.000 294.000 334.000 351.000 384.000 466.000

Total 2.363.000 2.491.000 2.609.000 2.901.000 3.392.000 4.192.000

Marfă şi

poştă (tone)

82.967 68.607 16.803 16.179 19.553 21.330

Sursa: MTCT, Statistica aeroporturilor, 2006

Traficul aerian de pasageri a crescut începând cu anul 1998 (Tabelul

8.3), cu o rata medie depăşind 10% pe an. Această creştere a fost

înregistrată atât în sectorul intern, cât şi în cel internaţional şi s-a accelerat

în ultimii ani în urma unei refaceri masive a economiei naţionale şi a

proliferării unor alternative de transport mai ieftin. Călătoriile interne

reprezintă puţin peste 11% din traficul de pasageri în aeroporturile


267

româneşti, o mare parte transferându-se către/dinspre destinaţiile

internaţionale.

Piaţa transportului aerian de mărfuri din România nu este

semnificativă din punctul de vedere al volumelor transportate şi implică în

cea mai mare parte terminalul din aeroportul Henri Coandă, care

deserveşte cca. 80% din totalul cargoului aerian din România. Creşterea

transportului aerian de mărfuri a fost fluctuantă din cauza diferitelor

influenţe externe, însă s-a evidenţiat un trend general pozitiv începând cu

1997.

După integrarea României în UE, se estimează o creştere rapidă şi

continuă a transportului aerian internaţional, aşa cum s-a putut vedea în

majoritatea noilor statelor membre UE. Factorii principali în ceea ce

priveşte creşterea traficului de pasageri pot fi următorii:

Oportunităţi îmbunătăţite de a lucra în străinătate şi o mobilitate

crescută a forţei de muncă;

Creştere mare a economiei şi a veniturilor disponibile;

Un interes crescut privind România pentru turism şi investiţii de

dezvoltare;

Competiţia crescută în sectorul transportului aerian, conducând la

frecvenţe crescute şi game variate de destinaţii şi preţuri de

transport mai scăzute pentru clienţi.

1.598.689

1.678.187

1.902.366

2.016.086

2.118.000

2.347.217

2.644.305

3.035.551 3.700.000

4.600.000

5.300.000 6.100.000

7.000.000

0

2000000

4000000

6000000

8000000

1998199920002001200220032004200520062007200820092010

Nr. pasageri înregistraţi Nr. pasageri previzonaţi

Sursa: Date statistice A.I.H.C.B.

Figura 8.2. Evoluţia traficului de pasageri pe Aeroportul Internaţional

„Henri Coandă” din Bucureşti (1998-2010)


268

În condiţiile actuale de creştere, Aeroportul Internaţional Henri

Coandă-Otopeni va deveni hub pentru regiunea centrală şi sud-est

europeană, în contextul în care marile hub-uri europene nu se mai pot

extinde prea mult, capacitatea lor fiind limitată. Investiţia în noul hub se va

ridica la peste 300 milioane euro, pentru construirea unui nou terminal şi a

unei platforme cargo multimodale. În ultimii ani, Aeroportul Internaţional

Henri Coandă a înregistrat o creştere anuală a traficului de pasageri de 15%,

determinată în principal de creşterea numărului de curse a companiilor

aeriene care efectuează curse regulate (tradiţionale şi low-cost) şi a

traficului neregulat indus de cursele charter. Până în 2015, aeroportul

intenţionează să ajungă la un trafic anual de 20 milioane pasageri, în

comparaţie cu anul trecut când a înregistrat 3 milioane de pasageri.

În prezent există un proiect de lege de fuziune a Aeroporturilor

Internaţionale „Aurel Vlaicu” - Băneasa şi „Henri Coandă” Bucureşti, şi

crearea Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti. Acest lucru va

amplifica şi mai mult rolul acestui aeroport în regiunea Europei de Sud-Est.

O altă iniţiativă în stadiu de proiect o reprezintă construirea unui nou

aeroport în localitatea Adunaţii Copăceni (Giurgiu), la sud de Bucureşti.

Amplasarea unui viitor aeroport în dreptul localităţii Adunaţii Copăceni va

completa necesităţile de transport aerian sau va prelua din sarcinile

actualelor aeroporturi „Henri Coandă” şi „Aurel Vlaicu” la nivel naţional şi

se va putea realiza un nod de transport combinat de pasageri şi marfă,

terestru aerian şi naval.

Cele mai importante aeroporturi pentru traficul intern din România

sunt „Henri Coandă” Bucureşti Otopeni, Timişoara şi Cluj. În 2005 faţă de

2004, traficul intern a crescut în medie cu 20-30%, acelaşi procentaj cu

care s-a dezvoltat întreaga piaţă.

În regiunea de Nord-Vest (Transilvania de Nord) exista un număr de

patru aeroporturi: Cluj-Napoca, Oradea, Baia-Mare şi Satu-Mare. Dacă la

nivel naţional aeroportul Otopeni este principala poartă de intrare aeriană,

reprezentând peste 75% din traficul anual total, aeroportul Cluj, cu un

procent de aproape de 5%, ocupă locul 3 din cele 17 aeroporturi româneşti.

Este de remarcat că ritmul de creştere al traficului aerian de pasageri pe

aeroporturile din regiune este mai mare decât cel înregistrat la nivel

naţional.


269

Bulgaria are zece aeroporturi civile, dintre care cinci (Sofia,

Plovdiv, Burgas, Varna, Gorna Oryahovitsa) sunt internaţionale.

Transportul aerian este concentrat în prezent în Sofia, Burgas şi Varna, ce

deservesc în cea mai mare parte traficul internaţional. Cele mai mari

probleme sociale şi de mediu în ceea ce priveşte aeroporturile sunt ridicate

de aeroportul Sofia.

Aeroportul Sofia este situat foarte aproape de o serie de localităţi,

presupunând probleme serioase de mediu şi de sănătate pentru

comunităţile locale. Aeroportul a atras însă atenţia instituţiilor financiare

internaţionale, precum şi a Pactului de Stabilitate, devenind astfel un

proiect prioritar pentru programele de investiţii.

În 1997 a început implementarea unui proiect “Reconstrucţia,

Dezvoltarea şi Extinderea Aeroportului Sofia”. Acesta presupune în

construirea unui nou terminal LOT B1 şi a facilităţilor aferente şi a unui nou

sistem de piste LOT B2, construirea unor căi de acces taxi şi alte lucrări.

Proiectul face parte din Coridoarele de Transport Trans-European IV şi

VIII. Costul total este estimat la circa 210 milioane de euro, din care:

un împrumut de 60 milioane euro de la BEI;

un împrumut de 40 milioane euro de la Kuweit Fund for Arab

Economic Development;

asistenţă financiară de 50 milioane euro prin Programul ISPA;

asistenţă tehnică PHARE de 7,6 milioane euro.

Volumul de trafic de pasageri nu a atins estimările de trafic, traficul

aerian înregistrând o scădere cu 11% după ce linia aeriană bulgară Balkan a

dat faliment. Este improbabil să atingă nivelul anual preconizat de 2,5

milioane pasageri. Dimensiunile extinderii aeroportului corespund noilor

studii ce conţin prognoze de trafic realiste. Banii publici din fondurile de

aderare şi de la băncile publice precum BEI sprijină proiecte cu impact

pozitiv social şi de mediu şi sustenabile economic.

În vederea privatizării aeroporturilor bulgare a fost înfiinţată

Agenţia de Implementare “Administraţia Aviaţiei Civile”, în subordinea

MTC. Până în prezent, 87% din companiile din sectorul aviatic au fost

restructurate. Procedura de privatizare a Liniei Aeriene Bulgare Balkan a

fost finalizată prin vânzarea a 75% din acţiunile companiei. După colapsul

Liniei Aeriene Bulgare, în 2003, a fost înfiinţată o nouă companie

naţională, “Bulgaria Air”. Urmează să fie privatizate un număr de companii

mai mici din acest sector pentru a putea finaliza procesul de privatizare a


270

aviaţiei utilitare agricole. Unele active ale aeroporturilor civile, precum şi

unele activităţi legate de serviciile de la sol, urmează să fie concesionate.

Macedonia

Principalul aeroport din Macedonia este Aeroportul Internaţional

Skopje. Al doilea, aeroportul Ohrid, este de asemenea destinat traficului

internaţional, dar în principal pentru turişti. Aeroportul Internaţional

Skopje şi Aeroportul Ohrid sunt active proprietate de stat administrate de

întreprinderi publice. Înainte de a deveni aeroporturi regionale în 1992,

aeroporturile erau sub jurisdicţie iugoslavă şi erau operate de armată.

Infrastructura aeroportuară este administrată parţial de Autoritatea

Aviatică Civilă (de exemplu, pistele) şi parţial de “Întreprinderea Publică de

Servicii Aeroportuare” (IPSA). IPSA este responsabilă de operarea

aeroportuară integrată, inclusiv toate operaţiunile la sol, serviciile pentru

pasageri, parcările pentru autoturisme, alimentele şi băuturile şi serviciile

de administrare a terminalelor în ambele aeroporturi, iar aceste operaţiuni

sunt finanţate de guvern. Au fost acordate două concesiuni pentru serviciile

de realimentare cu combustibil (una cu Makpetrol). Se estimează că 75%

din venitul IPSA provine din operaţiunile pentru pasageri şi cargo şi 25%

din servicii şi concesiuni.

Numărul de pasageri este în prezent scăzut, însă există un potenţial

de extindere odată cu redresarea economică în regiune. Deşi se consideră că

pistele sunt adecvate pe termen mediu, facilităţile terminalelor, construite

iniţial pentru armata iugoslavă, sunt limitate. Spaţiile pentru pasageri sunt

inadecvate şi au loc aglomeraţii dimineaţa şi seara, când este cel mai mare

număr de zboruri. Aeroportul are puţină influenţă asupra liniilor aeriene în

ceea ce priveşte planificarea zborurilor, acestea preferând intervale

dimineaţa devreme şi seara târziu, pentru o mai bună corelare cu

operaţiunile lor regionale.

Independenţa Macedoniei a schimbat total utilizarea aeroportului

Skopje. Traficul de pasageri a crescut cu un factor de 2,3. De aceea,

guvernul a luat în considerare reconstrucţia şi extinderea lui, iar BERD şi-a

arătat interesul în finanţarea acestui proiect. Principalul obiectiv al acestei

iniţiative este pregătirea unor propuneri pentru modernizarea aeroportului

Skopje, în special terminalele de pasageri, prin construirea unei noi clădiri a

terminalului, îmbunătăţirea operării şi a eficienţei IPSA.


271

Sursa: EUROCONTROL, Forecast monitor, August 2006

Figura 8.3. Creşterea traficului aerian pe perioada

mai-iunie-iulie 2006

Din figura 8.3 se observă creşterea susţinută înregistrată în perioada

mai-iunie-iulie 2006 de Bulgaria (17%), dar şi de către celelalte ţări din

zona Europei de Sud-Est, în comparaţie cu pieţele mature din vestul

Uniunii Europene. Practic, această zonă dă trendul de creştere al activităţii

de transport aerian din Europa şi îi conferă o vigoare deosebită.

Companiile aeriene locale de pe piaţa Europei Centrale şi de Est s-au

confruntat cu numeroase probleme, depăşite prin restructurare. Astăzi,

această piaţă devine din ce în ce mai competitivă şi dinamică, antrenată de

companiile tradiţionale vest-europene care efectuează rute către această

zonă, dar şi de extrem de energicele companii aeriene low-cost.

Piaţa este într-o dezvoltare continuă, fiind disputată de un număr

mare de actori, prezentaţi în tabelul următor:


272

Principalele companii aeriene din zona Europei de Sud-Est

Tabelul 8.4

Ţara Companii aeriene tradiţionale

Albania

Adria Airways, Albanian Airlines, Alitalia, Alpi Eagles,

Austrian Airlines, Austrian Arrows, Belle Air, British

Airways, Club Air, Hemus Air, Jat Airways, Malev

Hungarian Airlines, Olymplic Airlines, Turkish

Airlines

Bosnia şi

Herţegovina

Air Srpska, Arnoro, B&H Airlines, Bosnia Airlines,

FlyBosnia

Bulgaria Air Sofia, Air Via, BH Air, Bulgaria Air, Bulgarian Air

Charter, Hemus Air, Inter Trans Air, Viaggio Air

Croaţia Air Adriatic, Croatia Airlines, Dubrovnik Airlines,

Trade Air, Zadar Airlines

Macedonia Air Vardar, MAT Macedonian Airlines, Palair

Muntenegru Di Air, Montenegro Airlines

România TAROM, Blue Air, Romavia, Ion Ţiriac Air

Serbia

Aeronais, Air Pink, Aviogenex, Centavia, Jat Airways,

Kosmas Air, Kosova Airlines, Master Airways, Prince

Aviation

Expansiunea companiilor low-cost vest-europene către

Europa de Sud-Est

La data de 1 mai 2004, încă zece ţări din Europa Centrală şi de Est

au devenit membre ale Uniunii Europene. În acest context, o Europă

extinsă a avut nevoie de mai multe legături de comunicare şi de mai multe

rute de transport aerian. A apărut astfel o oportunitate extraordinară

pentru câteva companii aeriene low-cost să dezvolte aceste noi pieţe. Easy

Jet şi Germanwings deja operau zboruri către Praga, iar Germanwings şi

către Budapesta.

Transportatorul irlandez Ryanair a decis că nu va opera curse către

ţările Europei Centrale şi de Est până în momentul aderării lor la Uniunea

Europeană. Era de părere că multe companii aeriene se vor grăbi spre

Europa Centrală şi de Est şi vor pierde. Ryanair a stat în aşteptarea unei

primiri călduroase din partea aeroporturilor din regiune, care sunt

renumite pentru politicile de preţuri inflexibile. În schimb, rivalul său

britanic, Easy Jet a avut o cu totul altă abordare, făcând oferte tuturor

aeroporturilor din noua piaţă. Dintre toate cele 10 ţări nou intrate în

http://en.wikipedia.org/wiki/Air_Srpska

http://en.wikipedia.org/wiki/Arnoro

http://en.wikipedia.org/wiki/B%26H_Airlines

http://en.wikipedia.org/wiki/Bosnia_Airlines

http://en.wikipedia.org/wiki/FlyBosnia

http://en.wikipedia.org/wiki/Air_Sofia

http://en.wikipedia.org/wiki/Air_Via

http://en.wikipedia.org/wiki/BH_Air

http://en.wikipedia.org/wiki/Bulgaria_Air

http://en.wikipedia.org/wiki/Bulgarian_Air_Charter

http://en.wikipedia.org/wiki/Bulgarian_Air_Charter

http://en.wikipedia.org/wiki/Hemus_Air

http://en.wikipedia.org/wiki/Inter_Trans_Air

http://en.wikipedia.org/wiki/Viaggio_Air

http://en.wikipedia.org/wiki/Air_Adriatic

http://en.wikipedia.org/wiki/Croatia_Airlines

http://en.wikipedia.org/wiki/Dubrovnik_Airlines

http://en.wikipedia.org/wiki/Trade_Air

http://en.wikipedia.org/wiki/Zadar_Airlines

http://en.wikipedia.org/wiki/Aeronais

http://en.wikipedia.org/wiki/Air_Pink

http://en.wikipedia.org/wiki/Aviogenex

http://en.wikipedia.org/wiki/Centavia

http://en.wikipedia.org/wiki/Jat_Airways

http://en.wikipedia.org/wiki/Kosmas_Air

http://en.wikipedia.org/wiki/Kosova_Airlines

http://en.wikipedia.org/wiki/Master_Airways

http://en.wikipedia.org/wiki/Prince_Aviation

http://en.wikipedia.org/wiki/Prince_Aviation


273

Uniune, ea şi-a concentrat atenţia asupra Cehiei, Ungariei, Poloniei şi

Sloveniei, fiind totodată deschisă la discuţii şi cu toate aeroporturile

interesate.

Această abordare nu este nouă pentru companiile de transport low-

cost, mai ales că multe aeroporturi sunt nerăbdătoare să încheie afaceri.

Southwest, arhetipul tuturor companiilor low-cost, a făcut acelaşi lucru în

Statele Unite ale Americii. Astfel, transportatorul aerian a reuşit să încheie

afacerile dorite.

Deoarece procesul de extindere al Uniunii Europene este încă

deschis, poate izbucni un război al preţurilor între companiile aeriene.

Creşterea ofertei poate determina o scădere a venitului unitar şi poate

ascuţi competiţia prin preţ. Capacitatea de transport dintre statele membre

şi noile ţări membre este în creştere datorită companiilor aeriene low-cost.

Preţurile scăzute se potrivesc de minune cetăţenilor din Europa de Est, ţări

în care PNB pe locuitor este mult sub media europeană.

Companiile low-cost din Europa Centrală şi de Est au pătruns pe

piaţa europeană, concurând direct cu companiile aeriene de acelaşi fel din

spaţiul vest-european. Sky Europe (Slovacia), Air Polonia, Wizz Air

(Polonia), Getjet (Polonia), Smart Wings (Cehia) au pătruns pe piaţa

franceză în mai 2004. Aceşti noi intraţi vor explora piaţa deoarece cererea

în ţările est-europene este mai mare decât în cele vestice.

Spre exemplu, Sky Europe, compania aeriană low-cost slovacă, a

deschis pe 14 iunie 2004 ruta dintre Varşovia şi Paris. Sky Europe a folosit

în beneficiul său diferenţa de două-trei ori mai mică dintre costurile

salariale de pe cele două pieţe şi avantajul locaţiei geografice (Bratislava

este la o distanţă de doar 60 de km de Viena), pentru a transforma

Bratislava în aeroportul secundar al capitalei austriece.

Companiile aeriene low-cost de pe piaţa

Europei de Sud-Est

Tabelul 8.5

Ţara Companii aeriene low-cost

Albania Alpi Eagles, Club Air

Bosnia şi Herţegovina Scand Jet, Snowflake

Bulgaria Condor, Sky Europe, Wizz Air, bexxAir

Croaţia Germanwings, Hapag Lloyd Express, Norwegian,

ScandJet, Sky Europe, Snowflake

Kosovo Club Air, Snowflake


274

Ţara Companii aeriene low-cost

Macedonia Helvetic

România Blue Air, Alpi Eagles, Club Air, My Air, Sky Europe

Serbia şi Muntenegru Snowflake, Air Maxi

Sursa: http://www.attitudetravel.com/lowcostairlines/europe/byairline.html

În prezent, ţările din Europa de Sud-Est sunt avute în vedere în mod

sistematic de către investitorii internaţionali şi inter-regionali pentru

diferite proiecte de investiţii. Nivelul record de investiţii străine directe în

regiunea Europei de Sud-Est demonstrează clar atractivitatea climatului de

afaceri din regiune. Provocarea căreia trebuie să-i facă faţă regiunea în acest

moment este de a menţine acest avânt şi de a profita pe deplin de avantajele

locurilor de muncă nou create, ale ritmului mai mare de creştere şi de

dezvoltare a resurselor umane.

Regiunea are multe de oferit prin forţa de muncă instruită şi

oportunităţile de investiţii în domenii precum telecomunicaţiile şi

tehnologia informaţiei, turism, minerit, energie, construcţii, sănătate şi

agricultură. Pe măsură ce se va dezvolta un climat de investiţii mai

favorabil, companiile vor fi tot mai interesate de explorarea posibilităţilor.

Dezvoltarea afacerilor în această zonă a Europei determină creşterea cererii

pentru transportul aerian de afaceri, precum şi dezvoltarea infrastructurii

de transport aerian.

Concluzii

Regiunea Europei de Sud-Est are un potenţial ridicat de dezvoltare,

fapt ce antrenează creşterea competitivităţii sectorului transportului aerian.

Principalul avantaj îl reprezintă încă necongestionarea traficului aerian,

cum este cazul ţărilor Uniunii Europene. Regiunea dispune de un număr

mare de aeroporturi, multe dintre ele fiind anterior utilizate în scopuri

militare şi reintrând în ultima perioadă în circuitul civil. Trebuie de

asemenea remarcată poziţia strategică a acestei zone, liant între Uniunea

Europeană şi Orientul Mijlociu şi Asia, şi dorinţa Uniunii Europene de

integrare a acesteia în Spaţiul Aerian Unic European.


275

Note

[1] Informaţiile care stau la baza acestui caz au fost preluate, în principal, din: Air

France, 2002: Les low-cost en Europe; Grigore Alexandrescu Alexandra, Sarcinschi

Modalităţi şi posibilităţi de amplificare a cooperării în zona Mării Negre, Editura

Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005; EUROCONTROL, 2006: Low-

cost carrier market update May 2006; O.A.G., 2006: European Low-Cost Carriers

White Paper; Stability Pact Watch Group, 2004: Modele ale sectorului de transport

în Balcani; Stability Pact, www.stabilitypact.org;

[2] Acest material foloseşte următoarele notaţii din engleză mai importante: SAM –

Single Aviation Market; ECAA – European Common Aviation Area; TACIS –

Technical Aid to the Commonwealth of Independent States; TEN-T – Trans

European Network – Transport; ATM – Aircrafts Movements (Mişcările de

aeronave); A.I.H.C.B.: Aeroportul Internaţional Henri Coanda Bucureşti;

[3] Guvernul României, M.T.C.T, Programul Operaţional Sectorial de Transport

2007, 2006

Anexa. Iniţiative de cooperare internaţională în Europa de Sud-Est cu

implicaţii asupra competitivităţii acestei regiuni

Nr.

crt.

Denumirea

organizaţiei

Data

înfiinţării Membrii Scop

1.

Iniţiativa de

Cooperare în

Sud-Estul

Europei

(SECI)

Dec. 1996

Geneva

Albania, BiH,

Bulgaria, Croaţia,

Grecia, Moldova,

Macedonia,

România, Serbia,

Muntenegru,

Slovenia, Turcia,

Ungaria

Încurajarea

cooperării între

statele participante

pentru a facilita

integrarea acestora

în structurile

europene.

2.

Procesul de

Cooperare

Sud-Est

Europeană

(SEECP)

Iunie 1996

Sofia

Albania, Bulgaria,

Grecia, Macedonia,

România, Serbia,

Muntenegru, Turcia,

(BiH şi Croaţia –

statul de observator)

Transformarea

regiunii într-un

spaţiu al

cooperării, păcii,

securităţii şi

stabilităţii. Pune

bazele viitoare ale

integrării statelor

din regiune în

structurile

europene şi

euro-atlantice.


276

Nr.

crt.

Denumirea

organizaţiei

Data

înfiinţării Membrii Scop

3.

Pactul de

Stabilitate

pentru Europa

de Sud-Est

(SPSEE)

1999,

creată la

iniţiativa

UE

Ţările Europei de

Sud-Est

Instaurarea păcii,

democraţiei,

respectului pentru

drepturile omului

şi a prosperităţii

economice.

4.

Brigada

Sud-Est

Europeană

(SEEBRIG)

Sept. 1999,

iniţiată de

Turcia

Albania, Bulgaria,

Grecia, Italia,

Macedonia,

România, Turcia,

(S.U.A. şi Slovenia –

statut de observator)

Întărirea stabilităţii

şi securităţii

regionale, creşterea

încrederii politice

şi militare,

dezvoltarea

cooperării în zonă,

a unor relaţii de

bună vecinătate

între ţările din

Sud-Estul Europei.

5.

Forţa

Multinaţională

de Pace din

Europa de

Sud-Est

Sept. 1998,

Skopje

Albania, Bulgaria,

Grecia, Italia,

Macedonia,

România, Turcia

Misiuni de pace

sub egida ONU şi

OSCE

CAPITOLUL 9

ROMÂNIA: PLATFORMĂ REGIONALĂ A GRUPULUI

RENAULT - NISSAN

Alina Popescu

Dacia reprezintă "polul de dezvoltare" al Grupului Renault în

Europa de Sud-Est. Misiunea sa este de a produce modele moderne,

robuste şi economice, destinate noilor pieţe şi adaptate aşteptărilor,

necesităţilor şi resurselor noilor clienţi. În centrul acestei strategii se află

proiectul Logan, vehicul total nou care iese din tiparul automobilelor

derivate din vechile modele Renault. Investiţiile Renault au contribuit la

instalarea unor linii noi de asamblare a motoarelor şi a cutiilor de viteze

Renault, la renovarea clădirilor şi la înnoirea echipamentului informatic.

Dacia este atât un vector de integrare a României în Uniunea

Europeană, cât şi un vector al prezenţei internaţionale a Grupului Renault.

În anul 2005, Renault, Nissan şi Dacia au comercializat în România

aproape 140.000 de vehicule, dintre care 113.276 marca Dacia, 23.800

marca Renault şi aproape 3000 marca Nissan.

Primul constructor de automobile român a luat fiinţă în anul 1966,

odată cu crearea Uzinei de Autoturisme de la Mioveni. În anul 1999,

Renault achiziţionează 51% din capitalul societăţii în urma procesului de

privatizare, iar în prezent deţine 99,43% din capitalul Dacia. Compania a

parcurs un amplu program de modernizare care a constat în refacerea

instalaţiilor industriale, reconstrucţia reţelei comerciale, reorganizarea

reţelei de furnizori. Fundalul este creat de existenţa a şapte ţări cu unităţi

de asamblare Logan: România, Rusia, Maroc, Columbia, Iran (2006), India

(2007), Brazilia (2008).

Logan, o provocare naţională

Proiectul Logan constituie o reală provocare naţională prin care

Dacia îşi materializează ambiţiile de a deveni o marcă de vocaţie

internaţională. Logan a fost lansat pentru a răspunde nevoii Grupului


278

Renault de a dispune de o ofertă de produs complementară celei din gama

Renault actuală, pentru a putea dezvolta volume de vânzări în cele 49 de

ţări de comercializare până la sfârşitul anului 2006. Reţeaua comercială

numără astăzi 88 agenţi autorizaţi Dacia şi 15 puncte service. La fabricarea,

distribuţia şi exportul vehiculelor îşi dau concursul peste 12.400 de

persoane, ceea ce reprezintă numărul total al efectivului Dacia. Pentru

pregătirea personalului, Renault a investit 1 milion de ore de formare.

Dacia este a doua marcă a Grupului Renault, iar România reprezintă

a şasea piaţă a Grupului. După unele aprecieri, Dacia contribuie la

modificarea imaginii României în lume, sprijinind procesul de integrare a

acesteia în Uniunea Europeană.

Potenţialul foarte mare de dezvoltare al pieţei auto din România i-a

determinat pe francezii de la Renault să creioneze planuri măreţe pentru

Dacia. Mâna de lucru specializată şi ieftină, capacităţile de producţie foarte

mari, dar şi ultimul succes de răsunet obţinut cu modelul Logan i-au

motivat pe francezi. Astfel, conform lui Francois Fourmont, manager

general la Dacia, platforma de la Mioveni va deveni, până în 2008, cel mai

mare centru industrial al alianţei Renault - Nissan, grup care se află pe locul

cinci în topul mondial al producătorilor auto.

Încurajat de previziunile conform cărora România va urca în acest

an pe locul al doilea, după Polonia, în clasamentul ţărilor cu cele mai bune

vânzări de automobile din zonă, Fourmont este foarte optimist în ceea ce

priveşte capacitatea de producţie a uzinelor Dacia. El a anunţat în mod

oficial ca, în 2008, pe platforma de la Mioveni se vor produce nu mai puţin

de 300.000 de automobile, 400.000 de motoare şi un milion de cutii de

viteza. În 2006, pe porţile uzinei piteştene vor ieşi, în total, 175.000 de

automobile, 214.000 de motoare şi 206.000 cutii de viteză.

După ce a fost preluată de Renault, Dacia s-a dezvoltat rapid în toate

direcţiile. Investiţiile considerabile făcute în uzină au dat randament. În

plus, Dacia produce pentru export colecţii de componente pentru modelul

Logan, care este asamblat în mai multe ţări. În 2005, Dacia exporta colecţii

de piese pentru 35.000 de automobile. Conform graficului de dezvoltare, în

numai trei ani, uzina va ajunge să livreze la export componente pentru

650.000 de maşini, ceea ce reprezintă o creştere impresionantă.

România: platformă regională a grupului RENAULT-NISSAN

279

Dezvoltarea platformei din România

După preluarea Uzinelor Dacia, Renault a investit 843,4 milioane de

dolari, faţă de angajamentul iniţial de a investi 270 milioane de dolari. Prin

aceste investiţii s-au reînnoit principalele secţii, de la caroserie la finisaj, au

fost îmbunătăţite condiţiile de muncă şi a fost redusă mult poluarea.

În 2004, Renault a lansat Dacia Logan, cu obiectivul de a

comercializa la orizontul anului 2010 un milion de vehicule de acest tip. În

următoarele luni vor mai fi realizate investiţii de peste 300 milioane de

euro, sumă destinată diviziilor caroserie-montaj, mecanică, logistică. În

prezenţa preşedintelui grupului Renault a fost inaugurat centrul de export

CKD Logan. Colecţiile de piese şi componente executate în acest centru sunt

livrate în Maroc, Rusia şi Columbia, iar din 2006 şi în Iran. Aşa cum se

arată într-un comunicat al reprezentanţei Dacia - Renault, în acest an vor fi

fabricate circa 30.000 de colecţii CKD (Completely Knocked Down).

Sistemul asamblării producţiei este divizat pe următoarele

componente:

1. Centrul Internaţional Logistic Network

Centrul I.L.N. (International Logistic Network) de la Mioveni

livrează piese pentru uzinele de montaj Logan din Maroc, Columbia, Rusia

şi este prevăzut să se extindă în următorii ani în Iran, India şi Brazilia. Anul

acesta, centrul I.L.N. a livrat piese pentru circa 120.000 de vehicule Logan.

2. În 2008 va fi inaugurată la Mioveni o uzină de cutii de viteze

pentru Alianţa Renault - Nissan.

3. Înfiinţarea în 2008 a Centrului complet de proiectare, dezvoltare

şi testare.

Renault îşi mută în România o parte din activităţile de proiectare a

noilor modele. Compania franceză va face în România un centru complet de

proiectare, dezvoltare şi testare. Construcţia demarează în 2007. O parte

din viitoarele modele din gama Renault vor fi concepute şi testate de

ingineri români. Valoarea investiţiei va fi pentru început de 100 de milioane

de euro. Alte două astfel de centre vor fi construite în Coreea de Sud şi în

Brazilia.


280

Înfiinţarea celor trei Centre de proiectare, dezvoltare şi testare în

România, Coreea de Sud şi Brazilia sunt realizate în concordanţă cu

obiectivele Strategiei globale de dezvoltare a Grupului Renault.

Privind pe harta lumii, se poate observa poziţia strategică a celor trei

locaţii alese pentru dezvoltare. Producătorul francez doreşte ca în următorii

câţiva ani să proiecteze şi să industrializeze nu mai puţin de 26 de modele

noi, dintre care 13 vor înlocui modele care există în prezent, iar alte 13 vor fi

complet noi.

"Strategia Renault pentru anii următori prevede o dezvoltare fără

precedent a gamei de automobile. Pentru a îndeplini acest program

nemaiîntâlnit, departamentele de proiectare existente nu ar fi făcut faţă", a

declarat Constantin Stroe, vicepreşedintele Dacia.

La nivel mondial numărul salariaţilor angrenaţi în acest proiect va

creşte cu 3.000 de oameni, care vor fi angajaţi în cele trei centre de

proiectare. Dintre aceştia, până la 1.400 vor lucra în centrul din România.

Obiectivul industrial va fi amplasat în triunghiul delimitat de

centrele urbane Bucureşti, Piteşti şi Târgovişte. Decizia de amplasare va fi

influenţată de doi factori. În primul rând, este vorba de găsirea spaţiului

necesar - 500 de hectare - şi, în al doilea rând, de posibilitatea de a recruta

forţa de muncă. Recrutarea inginerilor se va dovedi o adevărată provocare

întrucât România nu „produce” decât aproximativ 300-400 de ingineri auto

pe an. Având în vedere parteneriatul dintre UPB şi Dacia, „Universitatea

Politehnica Bucureşti” (UPB) este dispusă să mărească cifra de şcolarizare

dacă Dacia o va cere.

4. Extinderea capacităţii de producţie din România

Oficialii Dacia Renault au anunţat decizia de a extinde capacitatea

de producţie a fabricii din Colibaşi. Pasul a fost generat de creşterea

vânzărilor la modelul Logan peste capacităţile actuale de producţie ale

fabricii din Piteşti. Purtătorul de cuvânt al Uzinelor Dacia a declarat că:

"Noi vindem practic tot ceea ce producem, iar faptul că nu putem pentru

moment să producem mai mult, ne împiedică să vindem mai multe unităţi."

După ce lucrările vor fi finalizate la termenul stabilit pentru ianuarie 2008,

uzina va avea o capacitate de 350 de mii de unităţi asamblate pe an. Pentru

finele lui 2006 Dacia şi-a propus să producă 200 de mii de Loganuri.


281

5. Primul Business Center din România

Renault Nissan România a inaugurat la dealerul SERUS primul

Business Center - un serviciu specializat, dedicat clienţilor care deţin flote şi

vehicule utilitare. Pentru a răspunde cât mai bine aşteptărilor clienţilor

corporativi şi pentru atingerea obiectivelor ambiţioase pe care Renault,

marca numărul 1 în Europa pe segmental utilitarelor, şi le-a propus, a fost

dezvoltată în 18 ţări o reţea de afaceri specializată numită “Business

Center”, o reţea internaţională care numără în acest moment peste 630 de

Renault Business Center.

Existenţa unui astfel de serviciu în România arată că piaţa auto a

atins un anume grad de maturitate, iar clienţii care deţin flote sau utilitare

şi pentru care vehiculele reprezintă un instrument de lucru foarte preţios au

nevoie de soluţii specifice domeniului lor de activitate. Business Center-ul

asigură:

o legătură permanentă cu clienţii prin intermediul unor interlocutori

specializaţi - consilieri comerciali şi tehnicieni post-vânzare;

expoziţie permanentă şi posibilitatea efectuării de drive-teste cu

vehiculele utilitare Kangoo Express, trafic, Master;

vehicul de înlocuire, în caz de imobilizare în atelier a vehiculului

utilizat;

vehicul de asistenţă pentru transportul vehiculului afectat la cel mai

apropiat service Renault;

orare de atelier extinse;

programare prioritară la service pentru clienţii de flote şi vehicule

utilitare.

6. Construirea unei fabrici de cutii de viteze

Grupul francez Renault îşi va extinde în continuare activităţile în

România prin investirea a 215 milioane de euro pentru construirea unei

fabrici de cutii de viteze la Piteşti. Până în 2008, fabrica va produce 2.000

de cutii de viteze pe zi. O echipă mixtă de 50 de specialişti francezi şi 80 de

specialişti români sunt responsabili de acest proiect de investiţii. Mai mult,

se vor crea 650 de locuri noi de muncă, pentru 550 de operatori şi 100 de

ingineri. Cutiile de viteză vor fi montate nu doar pe automobilele Dacia, ci

sunt destinate tuturor mărcilor grupului Renault – Nissan şi vor fi

exportate în Franţa, Japonia, Mexic, Turcia, Marea Britanie şi Coreea de

Sud.


282

Noua fabrică de la Piteşti este a doua cu astfel de destinaţie

construită de către Renault, după cea din Sevilia, care a început producţia

în aprilie 2005. De altfel, presa spaniolă şi-a manifestat deja îngrijorarea

faţă de construirea acestei fabrici la Piteşti, care ar putea determina pe

viitor transferarea producţiei cutiilor de viteze în România şi desfiinţarea

fabricii spaniole.

Fabrica de cutii de viteze va beneficia de o subvenţie din partea

statului român de aproximativ 17% din valoarea investiţiei totale. Subvenţia

acoperă patru mari domenii:

dezvoltarea regională;

protecţia mediului;

pregătirea angajaţilor;

cercetare şi dezvoltare.

Reprezentanţii Agenţiei Române pentru Investiţii Străine (ARIS)

sunt de părere că Renault a ales România ca locaţie a investiţiilor viitoare

datorită tradiţiei îndelungate a ţării noastre în producţia de automobile, dar

şi a stimulentelor oferite de către stat.

Vânzări Dacia Logan (unităţi)

Tabelul 9.1

2004 2005 2006 (6 luni) Total

România 20.274 88.275 49.803 158.352

Export 2.594 46.612* 47.199* 96.405*

Total 22.868 134.887 97.002 254.757

* inclusiv unităţile produse în Maroc

Sursa: www.dacia.ro

În 2007, Loganul va fi produs în 230 de mii de unităţi – întreaga

capacitate a fabricii – pentru ca de la finele lui 2006 producţia Pick-up-ului

Dacia să fie sistată. Un nou vehicul utilitar va fi produs la Piteşti începând

cu ianuarie 2008, când capacitatea fabricii va fi mărită.

Dincolo de mărirea capacităţii de producţie, Dacia intenţionează să

renunţe la o parte din furnizorii de subansamble în schimbul producerii lor

„in-house”. În prezent Dacia produce 60 % din totalul pieselor necesare la

asamblarea unui vehicul, iar după 2009 va deţine controlul asupra a 80 %

dintre acestea.

Modelul break, prezentat în toamna lui 2006 la Paris, va fi asamblat

de către Renault în alte două facilităţi de producţie: Iran şi Rusia. Însă


283

kiturile vor fi exportate de uzina din Piteşti către aceste două locaţii. În

plus, Dacia trebuie să facă faţă şi cererii venite din partea a alte două unităţi

de asamblare a Loganului care se află în Maroc şi Columbia.

Top 10 ţări destinaţii de export, în prima jumătate a anului 2006

Tabelul 9.2

Nr.

crt. Ţara

Unităţi vândute

(Logan)

1. Franţa 11.385

2. Turcia 4.140

3. Algeria 4.101

4. Spania 3.726

5. Germania 2.860

6. Serbia 2.470

7. Ucraina 2.269

8. Ungaria 1.007

9. Polonia 829

10. Bulgaria 810

* Maroc (centru de producţie Logan) 7.033

Sursa: www.dacia.ro

Top 10 ţări destinaţii de export (cumul 2004 - 30.06.2006)

Tabelul 9.3

Nr.

crt. Ţara

Unităţi vândute

(Logan)

1. Franţa 21.183

2. Turcia 12.474

3. Serbia 7.575

4. Algeria 6.920

5. Spania 5.317

6. Ungaria 5.102

7. Germania 4.912

8. Republica Cehă 3.694

9. Ucraina 3.303

10. Polonia 3.248

* Maroc (centru de producţie Logan) 9.544

Sursa: www.dacia.ro


284

Succesul modelului Logan a permis constructorului Dacia să

realizeze în 2005 cele mai mari vânzări din istoria sa. În 2005, Dacia a

depăşit toate recordurile sale de vânzări de până acum, atât pe piaţa din

România, cât şi la export (tabelul 9.2 şi tabelul 9.3).

În anul 2005, Renault a realizat în România o cifră de afaceri de

1,2 miliarde de euro, aproximativ 1,5% din PIB-ul României. Rezultatul net

a fost de 57 milioane euro. Investiţiile realizate de Renault la Dacia până la

sfârşitul anului 2005 s-au ridicat la 650 de milioane de euro. Întinsă pe o

suprafaţă de 2 900 000 m², platforma de la Mioveni produce modelul

Logan în diferite versiuni şi o gamă de utilitare.

Grupul Renault şi parteneriatul Dacia

Grupul Renault numără peste 350 de situri industriale şi comerciale

în peste 40 de ţări, şi peste 125.000 de colaboratori. Deţinător a trei mărci,

Renault, Samsung şi Dacia, Grupul concepe, dezvoltă şi comercializează

vehicule de persoane şi vehicule utilitare.

În 2005, Grupul Renault a vândut 2.533.000 vehicule, în creştere cu

1,7% în raport cu anul 2004, deţinând o cotă de 4% din piaţa auto

mondială. Marca şi-a conservat poziţia de lider pe piaţa vest-europeană a

autoturismelor şi a utilitarelor, cu o cotă de piaţă de 10,3%. Datorită Logan,

Dacia a reuşit performanţa de a exporta 30.425 de vehicule în Europa în

2005. Marca Renault a ocupat poziţia a doua pe piaţa românească de

automobile, după Dacia, fiind prima marcă de import pentru al şaselea an

consecutiv.

Dacia este a doua marcă a Grupului Renault, care, împreună cu

Nissan, formează din 1999 Alianţa, clasându-se în rândul primilor patru

constructori mondiali de automobile din lume. Şi Dacia se bucură de o

prezenţă internaţională tot mai accentuată beneficiind pe deplin de

apartenenţa la Grupul Renault, bazându-se pe expertiza şi organizarea

companiei-mamă atât la nivel industrial, cât şi la nivel comercial.

Distribuţia vehiculelor şi a pieselor de schimb Dacia va fi asigurată de

reţeaua comercială Renault în majoritatea ţărilor. Acţiunile producătorului

francez de automobile Renault s-au apreciat cu peste 5%, la cel mai înalt

nivel după privatizarea parţială a companiei în 1996, pe fondul creşterii

peste aşteptări a veniturilor în primele trei luni ale anului.


285

Renault a raportat pentru primul trimestru 2006 venituri în creştere

cu 5,8% comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, la 10,53 miliarde de

euro, în pofida scăderii vânzărilor de automobile în Europa. Vânzările de

automobile au scăzut la nivel global cu 2,6%, dar impactul a fost compensat

de efectele benefice ale creşterii vânzărilor de piese de schimb şi servicii,

precum şi de evoluţia cursului de schimb.

Vânzările în Europa s-au redus cu 7,1% în primul trimestru 2006,

dar au fost contrabalansate de cererea ascendentă pentru automobilele

Renault de pe pieţele în curs de dezvoltare din afara Europei, precum Rusia,

Comunitatea Statelor Independente, Turcia şi statele din Maghreb, unde

vânzările au avansat cu 12,1%. Aprecierea acţiunilor Renault a fost susţinută

de asemenea şi de majorarea cu 19% a profitului înainte de impozitare

consemnat de Volvo, al doilea mare producător mondial de camionete, la

care Renault deţine 20% din acţiuni.

În luna februarie 2006, Renault a lansat o strategie de dezvoltare pe

patru ani, care va contribui, până în 2009, la creşterea ratei profitului

operaţional la 6%, şi implică lansarea a 26 noi modele de automobile,

implementarea unor metode noi de reglare a costurilor şi creşterea

volumului vânzărilor cu 800.000 de unităţi anual.

În cadrul unei conferinţe organizate pentru publicarea rezultatelor

producătorului nipon de automobile Nissan Motor, directorul general al

Renault, Carlos Ghosn, care deţine aceeaşi funcţie şi în cadrul Nissan, a

atras atenţia asupra obiectivului principal al Renault, care se referă la

majorarea profitului şi creşterea valorii companiei, indiferent de evoluţia

vânzărilor.

Alianţa Renault - Nissan

Alianţa Renault - Nissan este un grup total nou, format din două

companii mondiale legate prin participări încrucişate la capital. Conform

obiectivele anunţate, ele s-au unit pentru a atinge performanţe, având o

strategie coerentă, obiective şi principii comune, sinergii orientate către

rezultat şi împărtăşind cele mai bune practici, dar îşi respectă şi îşi întăresc

identităţile şi mărcile proprii.

În 2005, vânzările totale ale Renault şi Nissan în lume reprezentau

6,1 milioane, adică 9,8% din piaţa mondială. Alianţa se situează în rândul

primilor patru constructori de automobile şi are cinci mărci comerciale:


286

Nissan şi Infinit pentru grupul Nissan; Renault, Dacia şi Samsung pentru

Grupul Renault.

Alianţa defineşte şi pune în aplicare o strategie de dezvoltare

rentabilă. Cele trei obiective ale sale sunt:

să fie recunoscută de clienţi ca unul dintre cele mai bune grupuri

producătoare de automobile la nivel mondial în ceea ce priveşte

calitatea şi atractivitatea produselor şi serviciilor în fiecare regiune a

lumii şi pe fiecare segment de gamă;

să se situeze între primele trei grupuri constructoare de automobile

la nivel mondial în ceea ce priveşte tehnologiile-cheie, fiecare

partener fiind lider în domenii specifice de excelenţă;

să realizeze în mod constant un rezultat operaţional care să claseze

Alianţa în rândul primelor trei grupuri de automobile din lume,

datorită unei marje operaţionale înalte şi unei creşteri susţinute.

Vânzările Renault pe plan global se află într-un punct de cotitură, pe

multe pieţe înregistrând regrese. Salvarea companiei vine însă de la

modelul Logan, fabricat de Dacia Renault. Cifra de vânzări a luat prin

surprindere chiar şi producătorul, acesta schimbându-şi strategia iniţială,

modelul fiind considerat acum un factor central al creşterii cifrei de

vânzări a companiei. Dacia Logan va fi astfel promovată pe pieţele din

Rusia, Maroc, Africa şi în opt ţări vest-europene. Impactul modelului Clio 3,

considerat modelul anului de către Renault, va fi umbrit de Dacia Logan.

Rolul şi evoluţia zonei Europei de Sud-Est

Filosofia Renault este să ofere produse cât mai apropiate de

cerinţele clienţilor din diferite zone ale lumii şi pentru aceasta are nevoie de

centre de dezvoltare în zonele ce au un potenţial ridicat de creştere.

O astfel de zonă este Europa răsăriteană, plus Rusia şi Turcia, pe

care Renault vrea să o exploateze. România este localizată ideal în această

zonă, ceea ce explică parţial amplasarea centrului în ţara noastră.

După dinamicul an 2003, piaţa automobilelor din Europa de

Sud-Est a stagnat în 2004. Vânzările au scăzut spectaculos în trei ţări din

această zonă. Investiţiile strategice în acest sector au continuat, confirmând

apariţia unui nou pol automobilistic la nivel european, bine integrat. Este

aceasta o creştere susţinută sau doar extinderea geografică a sectorului


287

automobilelor cum a fost cazul în Spania? Având în vedere că pe termen

lung, între 2015 şi 2020, cererea şi oferta se vor egaliza în această regiune în

jurul a 4 milioane de unităţi, dezvoltarea acestei industrii va reprezenta un

aspect pozitiv al întregului continent european. Pentru producători, acest

lucru depinde de abilitatea lor de a se adapta la noile modele europene de

consum şi de costuri de producţie.

Două fenomene importante au atras atenţia asupra ţării noastre. În

primul rând, România a devenit prima piaţă din regiunea Europei de Sud-

Est. Având în vedere o rată moderată de proprietate de automobile în

această ţară şi dinamica creşterii economice, experţii locali se aşteaptă la

volume de vânzări în creştere în anii următori. În al doilea rând, aderarea

României şi Bulgariei la Uniunea Europeană în 2007 va determina

schimbări de taxe cu impact puternic asupra importurilor de maşini şi nu

numai.

La nivel regional are loc dezvoltarea unui pol automobilistic datorită

investiţiilor străine directe. Aproximativ 20 de miliarde de euro au fost

investiţi în această regiune, fapt ce a determinat reînvierea vechii industrii

automobilistice comuniste. Încă din 1998, productivitatea sectorului a

început să se apropie sau chiar să depăşească (în Ungaria) pe cea a UE-15,

chiar dacă modelele produse în această regiune nu sunt la fel ca cele

produse în Europa de Vest.

Strategiile actorilor din acest sector determină specializarea ţărilor

din acest pol automobilistic, foarte integrat în zona Europei de Vest.

Specializarea pe segmentul autovehiculelor cu preţ mediu sau scăzut a creat

o alternativă cu potenţial deosebit de creştere pentru producătorii mondiali

de autovehicule. Analizând situaţia la nivelul Europei Centrale şi de Est,

Grupul Volkswagen a investit peste 5 miliarde de euro şi a achiziţionat

Skoda (Cehia) şi BAV (Slovacia), fiind prezent de asemenea în Ungaria şi

Polonia. Fiat s-a axat pe investiţii de peste 2 miliarde de euro în Polonia şi

reprezintă al doilea mare investitor în acest sens. Locul trei este ocupat de

Renault (Dacia, România şi Revoz, Slovenia), urmat de Peugeot – Citroën

(Cehia şi Slovacia) şi Toyota (Cehia şi Polonia).

Aşadar, pe lângă principala investiţie a Grupului Renault – Nissan

din zona Europei de Sud-Est din România, Grupul profită de situaţii

similare controlând producătorul Revoz din Novo Mesto, Slovenia. Acesta a

înregistrat un record în 2005, an în care a produs 177.945 automobile

modelul Clio 2 compact, cu 46.184 unităţi mai mult decât în anul anterior.


288

Producţia a crescut după ce fabrica franceză Renault de la Flins a început să

producă noua generaţie Clio 3 la mijlocul anului 2005, lăsând Revoz

singura fabrică producătoare de modele Clio pentru piaţa europeană.

Se poate constata tendinţa de delocalizare a producţiei spre Est,

lucru de care profită şi industria automobilistică din ţara noastră. Astăzi,

Revoz are în jur de 2.600 de angajaţi şi se pregăteşte să lanseze producţia

unei noi generaţii a modelului Twingo. Acesta va intra pe linia de producţie

în 2007, până atunci fabrica Revoz continuând să fabrice modelul Clio 2.

Subsectorul de subansamble şi accesorii se dezvoltă în paralel, toate

ţările în care există producători de autovehicule înregistrând un surplus,

devenind exportatoare.

Competitivitatea regiunii Europei de Sud-Est este determinată în

principal de patru factori:

forţă de muncă calificată cu un cost scăzut;

apropierea geografică faţă de centrele europene cu cerere înaltă

şi cerere regională puternică aşteptată pe termen lung;

sprijinul acordat de către State investitorilor, în special pentru

pregătire şi calificare profesională;

economii de scară mai multe, prin prezenţa industriilor din

amonte (plastic, metale, electronice) deplin interconectate, care

îmbunătăţesc câştigurile de productivitate. Acest lucru facilitează

absorbţia tendinţei de creştere a salariilor, în special în contextul

îmbătrânirii populaţiei şi scăderii demografice chiar mai mare decât

în Europa de Vest.

Figura care urmează (figura 9.1) arată costul mediu al forţei de

muncă al principalelor ţări producătoare de autovehicule, faţă de Uniunea

Europeană.


289

Figura 9.1 Costul mediu al forţei de muncă (euro/oră)

Cererea previzionată pentru anul 2010 reprezintă un factor esenţial

pentru atractivitatea regiunii Europei de Sud-Est. Aceasta este determinată

pe de o parte de rata scăzută de proprietate de autovehicule faţă de

Uniunea Europeană, şi pe de altă parte de scăderea perioadei de deţinere a

unui autovehicul de la 12-13 ani în prezent spre mai puţin de 8 ani, cât se

înregistrează în Uniunea Europeană, determinând o cerere de înlocuire în

creştere. Majoritatea experţilor estimează o cerere regională pentru

autovehicule noi de 2,4 milioane de unităţi pe an în 2010, ceea ce reprezintă

peste 15% din cererea prognozată pentru ţările UE-15. Pe termen lung,

considerând populaţia acestor ţări, potenţialul regiunii se ridică la

4 milioane de înmatriculări de autovehicule noi, determinând aspectul

strategic al regiunii pe termen mediu, când cotele de piaţă sunt volatile.

Procesul de ajungere din urmă se poate dovedi ciclic:

astfel, în Spania rata de proprietate de autovehicule a crescut de

la 71 de vehicule la 1000 de loc în 1970 (39% din media UE-15) la

459 în 2002 (92% din media UE-15), dar stocul de autovehicule

deţinute a îmbătrânit, 35% din acesta având o vârstă mai mare

de 10 ani;

scăderea de aproape 50% a cererii din Polonia dintre 1999 şi

2001, care a urmat unei creşteri de peste 71% între 1996 şi 1999

indică sensibilitatea acestui produs la ciclurile economice.


290

În ceea ce priveşte natura cererii, aceasta se concentrează pe

segmentele cu preţuri scăzute (FIAT Seicento, Daewoo Matiz şi VW Lupo),

scăzute spre medii (Renault Clio şi Thalia, Peugeot 206, FIAT Punto, Skoda

Fabia şi VW Polo) şi medii (VW Golf, Renault Mégane, Skoda Felicia, Opel

Astra, Peugeot 307 şi Citroen Xsara).

Pentru a profita de acest potenţial pe termen mediu, producătorii

mondiali de autovehicule au realizat achiziţii strategice de companii locale,

investind în general în acele companii cu care aveau acorduri de cooperare,

cum este cazul VW, Renault şi Fiat. Pe aceste pieţe înguste, investiţiile

semnificative pe loc gol nu erau justificate, iar achiziţionarea mărcilor locale

le-a dat posibilitatea dobândirii de cote importante de piaţă. La nivel de

grup, mărcile locale explică diferenţa de cote de piaţă dintre ţările Uniunii

Europene şi ţările regiunii Europei răsăritene. Astfel, cota de piaţă a

companiei Volkswagen a crescut datorită mărcii Skoda, care deţine 40% din

piaţa Cehiei şi 31% în Slovacia. Dacia (Renault) deţine 45% din vânzările de

automobile din România. În ţările în care nu există mărci autohtone,

supremaţia vânzărilor este deţinută de primul producător străin sosit, ca de

exemplu în Ungaria de către Suzuki.

România: platformă pentru expansiunea viitoare a Renault

Folosirea României drept platformă pentru expansiunea viitoare a

Renault reprezintă o strategie aplicată în momentul achiziţionării

pachetului majoritar al producătorului autohton Dacia şi lansarea

modelului Logan. Automobilul, produs de către Renault, a avut în vedere

iniţial satisfacerea nevoilor consumatorilor din Europa Centrală şi de Sud-

Est. Datorită forţei de muncă ieftine şi costurilor reduse de transport, costul

total este scăzut. Astfel, preţul de vânzare este adaptat la puterea de

cumpărare a populaţiei din această regiune.

Ca o caracteristică generală, destinaţia preferată pentru

delocalizările externe din România este reprezentată de ţările vecine din

Europa Centrală şi de Sud-Est ( Bulgaria, Ungaria, Serbia şi Muntenegru,

Croaţia, Bosnia, Macedonia, Albania, Turcia) şi ţările fostei Uniuni

Sovietice (Moldova, Georgia, Kazahstan). În ceea ce priveşte delocalizarea

activităţilor spre interiorul României, principalele motive invocate sunt:

forţa de muncă ieftină şi înalt calificată, cu o bună cunoaştere a

limbilor străine;


291

costurile operaţionale se încadrează printre cele mai scăzute din

zonă;

România este prima piaţă din regiunea Europei de Sud-Est după

criteriul populaţiei şi este locul ideal pentru accesul către pieţele

Europei Centrale şi de Est;

o porţiune extinsă din piaţa internă nu este încă acoperită,

permiţând rate crescute de vânzări care depăşesc previziunile

iniţiale;

inflaţia în scădere continuă, stabilitatea politică şi dezvoltările

macroeconomice favorabile, cu o rată de creştere economică anuală

de peste 5% în ultimii 5 ani;

servicii financiar-bancare îmbunătăţite;

rata impozitului pe profit de 16% începând cu ianuarie 2005,

scăderea fiscalităţii etc.;

aderarea la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană.

Delocalizările sunt percepute în general ca având tendinţa de

multiplicare automată, cu dezvoltarea grupurilor de companii care creează

reţele variate pentru suport reciproc, cu specializări orizontale şi verticale.

Spre exemplu, achiziţia de către Renault a Dacia, principalul producător de

autovehicule din România a influenţat decizia Grupului Mittal Steel de a

achiziţiona Combinatul de la Galaţi, care şi-a extins curent producţia şi

asigură uzinei Dacia materia primă. Multe companii vest-europene care au

legătură cu producţia de autovehicule (cauciucuri, componente etc.) au

înfiinţat ulterior unităţi de producţie locale şi au anunţat intenţia de a

relocaliza producţia în România. Printre acestea se pot menţiona producţia

şi distribuţia de combustibil, care ocupă un loc important în preferinţele de

relocalizare. Astfel de grupuri s-au dezvoltat în funcţie de criteriul ţării de

origine şi putem observa că Franţa este exemplul cel mai des întâlnit.

Grupul Renault a fost urmat de către alte companii franceze (Michelin,

Lafarge, Carrefour, Arcelor, Air Liquid etc.). Grupări de acest gen tind să se

dezvolte regional, printre regiunile favorite numărându-se regiunile

Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Arad.


292

Concluzii

Proiectul Logan face parte din strategia internaţională de dezvoltare

a Grupului Renault, care intenţionează să producă anual peste 700.000 de

unităţi din acest model până în 2010. Sintetizând, cifrele cheie ale acestui

proiect sunt: 350 de milioane de euro au fost investiţi pentru realizarea şi

dezvoltarea modelului Logan, vânzări în 35 de ţări în anul 2005, 42 de

furnizori de prim-rang.

Renault a adoptat o strategie de creştere profitabilă pentru a atinge

ţinta anuală de vânzări de 4 milioane de autoturisme până în 2010, din care

50% în interiorul Europei de Vest. Strategia Grupului este de a fi prezent pe

noi pieţe, profitând de principalii factori de creştere din deceniul următor.

Renault a atribuit Daciei sarcina de a acţiona ca o bază de producţie

integrată, cu costuri reduse, capabilă de a produce maşini din segmentul

mediu moderne, cu o calitate înaltă şi robuste, care să îndeplinească nevoile

consumatorilor în ţările în care deţinerea unei maşini mai reprezintă un vis

pentru mulţi oameni. Acest proiect a angajat Dacia într-un proces de

modernizare pe termen lung.

Anul 2006 a reprezentat o nouă etapă în cadrul Proiectului Logan.

Conceptul Logan Steppe, prezentat pentru prima dată la Salonul Auto de la

Geneva, a demonstrat intenţia Dacia de a lărgi gama Logan.

Strategia de marcă a Daciei Logan implică dezvoltarea unei culturi

de calitate la nivelul furnizorilor şi al producţiei. Includerea Daciei în

Grupul Renault a atras deja furnizori străini de calitate în România, cum ar

fi Michelin, Cabléa, Continental, Johnson Controls, Magnetto şi Ficosa.

Acest lucru a determinat transformarea Văii Argeşului într-o „Vale a

Automobilelor” („Automobile Valley”).

Note

[1] Acest caz se bazează pe informaţia furnizată de www.dacia.ro; www.mt.ro;

www.iccr-international.org; Colecţia ziarului „Capital”, 2004-2006; Colecţia

„Ziarului Financiar”, 2004-2006;

CAPITOLUL 10

FORMAREA IMAGINII DE FIRMĂ ŞI PRODUS

LA TERAPIA CLUJ

Sebastian Ceptureanu

Industria produselor farmaceutice

Deşi medicamente au existat întotdeauna, iar primele companii

farmaceutice au apărut încă din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al

XX-lea, industria farmaceutică a luat avânt începând cu anii '60 ai

precedentului secol. La ora actuală există peste 200 de companii

farmaceutice majore în lume. Ca şi în alte domenii, presiunile economice

forţează companiile farmaceutice spre o mai mare eficienţă. Costurile

cercetării şi producerii medicamentelor - din ce în ce mai complexe - cresc

de la an la an, ceea ce duce la problema comparării efectelor cu resursele

necesare, în condiţiile în care procesul de obţinere a medicamentelor este

extrem de lung şi costisitor, industria farmaceutică fiind considerată printre

cele mai reglementate din lume. [ 1 ]

Obţinerea medicamentelor este un proces extrem de complex,

costisitor şi îndelungat, ce urmează, ca regulă, următoarele etape:

1. Crearea medicamentelor

Generarea de noi medicamente este procesul prin care fie se

descoperă, fie se proiectează acestea. În trecut, numeroase medicamente au

fost create prin identificarea ingredientelor active din leacuri tradiţionale,

sau chiar din întâmplare. Abordarea modernă se bazează pe înţelegerea

modului în care boala sau infecţia se comportă la nivel molecular şi

proiectarea de medicamente bazate pe această înţelegere.

2. Dezvoltarea medicamentului

Dezvoltarea medicamentului este considerat un proces scump şi

intensiv. Dintre toate amestecurile de substanţe analizate, doar o mică parte

sunt în final aprobate, şi numai după investiţii mari în dezvoltare preclinică,

testări clinice şi monitorizarea siguranţei pentru a le determina siguranţa şi

eficacitatea compuşilor. Costul total al obţinerii unui nou medicament este

estimat la circa 1 miliard dolari, dar această valoare nu este acceptată de toţi


294

specialiştii întrucât cel care a emis-o (di Masi) nu a făcut publică

modalitatea de calcul, precum şi datorită faptului că, de regulă, jumătate

din această valoare o reprezintă costurile de oportunitate, iar o altă parte o

reprezintă costuri cu eşecul dezvoltării de medicamente.

Procesul prin care o companie îşi protejează un nou medicament se

numeşte patentare. O companie din domeniu poate cere patentarea unui

nou medicament pentru 20 de ani. Numai după studii riguroase şi testare,

ce pot dura 12 ani, autorităţile acordă dreptul de comercializare pentru

respectivul medicament. Excepţia o reprezintă situaţiile speciale (de regulă

asociate cu boli extrem de grave, cum ar fi SIDA), în care se acceptă şi

perioade mai reduse de testare (fast-tracking).

Dezvoltarea medicamentului este asociată cu testarea clinică a

acestuia, constând dintr-o serie de teste. În fiecare din aceste teste, un

număr din ce în ce mai mare de pacienţi (subiecţi) sunt testaţi. Procesul a

devenit atât de complex, încât există firme specializate – altele decât cea

care dezvoltă medicamentul – ce realizează aceste teste pentru firmele

farmaceutice.

3. Patentarea şi medicamentele generice

Medicamentele sunt produse patentabile. Un patent tipic durează de

obicei 20 de ani. Cu toate acestea, în general aprobarea unui medicament

pentru uz umane durează 12 ani. Protecţia prin patentare permite

proprietarului patentului să ceară preţuri mari pentru produsul său de

marcă. Atunci când un patent expiră, companiile concurente lansează un

medicament generic, ceea ce determină o scădere semnificativă a preţului.

Pentru a se proteja, deţinătorii de patente lansează propria variantă

generică înainte ca patentul să expire pentru a beneficia de avantajul de a fi

primii pe piaţă cu acel produs.

Industria farmaceutică din România

Despre industria farmaceutică românească se poate discuta cu

adevărat după anii ’50 ai secolului trecut, când încep să se dezvolte mari

firme de profil. Economia centralizată a presupus ca sectorul să satisfacă

aproape în întregime necesarul intern de medicamente, acceptându-se doar

mici importuri din statele CAER. Deşi deţineau portofolii importante,

fiecare producător trebuia să se specializeze în fabricarea anumitor produse

farmaceutice pentru a evita duplicarea, şi, prin urmare, competiţia.

Formarea imaginii de firmă şi produs la Terapia Cluj

295

Amplasaţi în oraşe diferite, producătorii erau toţi sub un management

centralizat, cu centrul coordonator stabilit la Sicomed. Activităţile de

cercetare-dezvoltare erau concentrate la Institutul de Cercetare Chimică şi

Farmaceutică (ICCF), cu subcentre în Bucureşti, Iaşi şi Cluj.

După 1990, odată cu liberalizarea comerţului exterior, producătorii

străini au început să îşi arate interesul pentru potenţialul în domeniu al

României, o ţară cu o populaţie de 22 milioane de locuitori şi cu un consum

de medicamente/cap de locuitor scăzut. Aceştia au intrat pe piaţă prin

importuri directe, acorduri de licenţiere, achiziţii (SmithKline Beecham a

cumpărat 65% din acţiunile Europharm; Lek 90% din PharmaTech;

Zentiva a cumpărat Sicomed la un preţ estimat la 85 milioane euro, Actavis

a achiziţionat Sindan pentru 150 milioane euro, în timp ce firma indiană

Rambaxy a achiziţionat Terapia Cluj pentru aproximativ 270 milioane

euro) şi prin privatizări (Gedeon Richter a devenit acţionar majoritar în

Armedica).

România nu fabrică produse medicamentoase inovatoare, ci doar

generice, care le reproduc pe acestea. Potrivit Agenţiei Naţionale a

Medicamentului (ANM), dezvoltarea unui medicament inovator

presupunea cheltuieli majore, care se situează, cu aproximaţie, în jurul

valorii de 800.000.000 de euro. "În lume sunt foarte puţine companii care

produc medicamente inovatoare (de ordinul zecilor), din cauza costurilor

extraordinar de mari", a declarat ofiţerul de presă al ANM.

Mai multe companii româneşti şi mixte, care activează pe teritoriul

ţării noastre, deţin departamente de cercetare-dezvoltare care nu se ocupă

cu cercetarea fundamentală, în sensul descoperirii de noi molecule. Cu toate

acestea, reproducerea unui produs medicamentos, pe care l-au inventat

alţii, este o adevărată provocare. Producătorul iniţial nu vinde niciodată

"formula magică" de fabricaţie, fiindcă va comercializa în continuare

produsul inovator şi după 20 de ani, deşi într-o proporţie mult diminuată,

din cauza concurenţei medicamentelor generice.

Agenţia Naţională a Medicamentelor (ANM), instituţie publică

subordonată Ministerului Sănătăţii, este organismul responsabil pentru

autorizarea producţiei, importului, înregistrării şi distribuţiei

medicamentelor. Procesul de înregistrare durează în medie 12-18 luni, fiind

mult mai scurt (3 luni) pentru medicamentele ce au certificarea EMEA

(European Medicine Evaluation Agency). Medicamentele trebuie

reînregistrate şi procesul durează până la 10 luni. Procedurile actuale sunt


296

compatibile cu cele folosite la nivelul UE. Departamentul de Control din

cadrul ANM este responsabil cu monitorizarea calităţii medicamentelor,

inspectând zonele de producţie şi eliberând Certificatul de Bune practici de

producţie (GMP). GMP trebuie re-obţinut anual.

La momentul actual, sectorul farmaceutic românesc este în plină

expansiune. Estimat la 1 miliard de dolari în 2005, pentru 2006 se

estimează o dublare a acestuia. Deşi unul din cele mai reglementate

sectoare, a reuşit să depăşească dificultăţile privatizărilor şi, odată cu

obligativitatea introducerii standardelor GMP (bună practică de fabricaţie),

s-au creat premise favorabile pentru export.

Consumul de medicamente în România este de trei ori mai mic

decât al altor ţări vecine, ca de exemplu Ungaria. La nivelul anului 2002, în

România cheltuielile cu medicamentele erau de 20 de dolari, în Polonia,

Ungaria şi Slovacia 93, în Croaţia 80 şi în Cehia 102 dolari. Trei ani mai

târziu, românii cheltuiau aproximativ 56 de dolari pe cap de locuitor pe

medicamente. Mizând pe îmbătrânirea populaţiei şi pe creşterea economică

printre altele, companiile farmaceutice aproximează că în 2010 aceste

cheltuieli vor creşte aproape de trei ori, adică la 150 de dolari. Piaţa este

împărţită în medicamente Rx (eliberate pe bază de prescripţie medicală) şi

OTC-uri (over the counter - medicamente eliberate fără prescripţie

medicală).

În acelaşi timp, piaţa este puternic segmentată, existând 350 de

producători, 300 de producători străini şi 50 autohtoni. Dintre ultimii, 10

acoperă 50% din consumul total, exprimat în unităţi fizice. Între 2000 şi

2004, piaţa farmaceutică românească a crescut cu 24,5% în medie în dolari,

atingând un vârf de 1057 milioane dolari în 2004. Piaţa românească de

medicamente ar putea atinge valoarea de 2,5 miliarde de euro în următorii

5 ani, că urmare a angrenării principalelor firme de pe piaţă într-o

concurenţă în creştere. În momentul de faţă producţia internă acoperă

aproximativ 30% din totalul pieţei farmaceutice româneşti. Din totalul

producţiei interne puţin peste 5% este destinat exportului. În 2005,

România a exportat produse farmaceutice în valoare de aproape 20 de

milioane de euro, reprezentând o creştere de 20% faţă de anul anterior,

conform datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică.

Producătorii autohtoni au încercat să crească exporturile, dar

barierele standardelor GMP au făcut dificilă intrarea pe pieţe noi.

Exceptând Terapia Cluj şi Antibiotice Iaşi care exportă şi către ţări vestice,


297

ceilalţi producători interni tradiţionali exportă în principal către Rusia,

Moldova şi ţările CSI.

Conform datelor din 2004 exportatorii actuali sunt doar câteva

companii mari. Intrarea pe piaţă este dificilă pentru noi producători

deoarece această industrie implică investiţii pe termen lung şi recuperări cu

greutate ale acestora. Dintre cei trei producători români principali, Sicomed

Bucureşti şi Antibiotice Iaşi sunt listate la Bursa de Valori Bucureşti, în

vreme ce Terapia Cluj Napoca a fost delistată în ultima parte a lui 2003

după ce a fost preluată de către fondul de investiţii Advent.

În ceea ce priveşte distribuţia de medicamente, GlaxoSmithKline

este cel mai mare vânzător de pe piaţă din România, cu vânzări de peste

100 milioane euro, urmat de Hoffmann La Roche cu 74 milioane euro. "În

prezent sunt mai mult de 50 de jucători activi pe piaţa din România, dar în

următorii 5 ani nu mai mult de 10. Este cea mai segmentată piaţă şi evoluţia

va fi spre consolidarea companiilor de distribuţie", afirmă Dragoş Dinu,

director general A&D Pharma. Cele mai importante companii distribuitoare

sunt Mediplus – membru A&D Pharma Group, Montero, Relad, Fildas

Trading, Medimfarm, Farmexim, Farmexpert. La nivelul anului 2005,

România avea aproximativ 4500 farmacii, multe operând în reţele de

farmacii precum Sensiblu – cea mai importantă, cifra de afaceri 63,7

milioane euro, Help Net, Catena, Remedio şi Dona.

Din punctul de vedere al abordării sectoriale strategice, industria

farmaceutică este dominată de câteva companii puternice, care sunt şi

exportatorii curenţi. Ţintele principale ale acestora sunt:

crearea unui centru colectiv de logistică pentru a se asigura o

furnizare mai ieftină de materii prime;

crearea de canale de distribuţie proprii în străinătate capabile să facă

faţă procedurilor de certificare necesare pentru a fi acceptate pe piaţă

şi operaţiunilor de marketing local pentru exportatorii de

medicamente;

marketing şi brand building mai agresiv pentru exportatorii principali

actuali: Sicomed,Terapia şi Antibiotice;

creşterea proporţiei investiţiilor proprii în activităţi de cercetare şi

dezvoltare pentru a îmbunătăţi tehnologiile de producţie pentru

medicamente existente, precum şi pentru a introduce produse noi;

ţintirea în principal a pieţelor tradiţionale cum ar fi Moldova şi Rusia,

dar şi UE;


298

raţionalizarea şi realocarea vânzărilor şi a sprijinului în marketing

către produse care oferă valoare adăugată mai mare.

Principalii actori ai pieţei

Potrivit datelor din septembrie 2005, liderul de piaţă este

GlaxoSmithKline şi subsidiara sa din România, Europharm, cu 9,5% cotă

de piaţă. Hoffman La Roche este challenger-ul, cu 6,9% cotă de piaţă,

urmată îndeaproape de Novartis cu 6,5% şi Sanofi-Aventis cu 6,1%.

Producătorul autohton Sicomed se clasează pe locul 5, cu 5,5%, urmat de

alţi producători români, Antibiotice şi Terapia, cu 3,8% şi 3,1%.

În termeni de unităţi vândute, Sicomed domină piaţa, cu o cotă de

piaţă de 24,1%. Compania este beneficiara, alături de ceilalţi producători

autohtoni, de o nouă legislaţie ce permite compensarea medicamentelor la

nivelul produsului celui mai ieftin cu aceleaşi ingrediente active.

GlaxoSmithKline este pe locul doi, cu 8,7%, Terapia şi Antibiotice cu 7,5%.

Închiderea definitivă a capitolului de negociere cu Uniunea

Europeană intitulat Libera circulaţie a mărfurilor, din care face parte

subcapitolul produse farmaceutice, înseamnă cel puţin teoretic accesul

liber al medicamentelor româneşti pe pieţele europene.

Terapia SA ocupa primul loc între exportatorii de medicamente cu

7,3 milioane euro din totalul exporturilor de medicamente, urmată de

Antibiotice SA cu 6,7 milioane euro, Sindan cu 2,6 milioane euro şi Sicomed

SA cu 1,6 milioane euro.

Zentiva SA (fosta Sicomed SA)

Înfiinţată în 1962, ca un centru coordonator pentru industria

farmaceutică, Sicomed este cel mai mare producător naţional de

medicamente cu o cotă de piaţă de 25% ca volum şi 5% ca valoare la

mijlocul anului 2005. Destinată iniţial atât pentru procesare primară, cât şi

secundară, firma a renunţat la procesarea primară după 1990 datorită

costurilor mari de producţie rezultate din folosirea unor echipamente

învechite. La momentul actual, firma produce o gamă variată de

medicamente din toate ariile terapeutice majore. Deşi majoritatea

produselor sunt generice, produce şi anumite produse patentate. În 2006,

numele companiei s-a transformat în Zentiva SA, ca urmare a preluării de

către firma cehă Zentiva NV. De remarcat că Zentiva nu deţine procentul


299

necesar (95%) din acţiuni pentru a demara delistarea companiei de la

bursă. Potrivit managementului Zentiva, achiziţia acesteia se încadrează în

strategia grupului, de a se extinde pe noi pieţe în regiunea Europei Centrale

şi de Est.

Producţia primară a Sicomed este destinată consumului uman. Cu

un portofoliu ineficient de peste 400 de reţete în 1990, firma a început să îşi

restrângă gama de produse renunţând la cele puţin cerute sau neprofitabile.

Astăzi, Sicomed are un portofoliu de 100 de tipuri de medicamente în peste

200 de reţete, dar se mai poate raţionaliza portofoliul. Brandul Sicomed

este cunoscut şi apreciat în ţară, iar preţurile sunt competitive în raport cu

alte produse romaneşti sau cu cele externe. Concomitent cu introducerea de

noi produse în portofoliu, conducerea companiei urmăreşte şi păstrarea

acelor produse, mai vechi, capabile să genereze lichidităţi.

În 2004, Sicomed a devenit prima companie farmaceutică

românească care a obţinut certificatul ISO 9000:2001 pentru sistemul său

de management al calităţii. Acesta este un pas important în implementarea

unui sistem integrat calitate-mediu-securitate. Sicomed a fost şi prima

companie farmaceutică românească care a primit de la Lloyd’s Register

România certificatul pentru sistemul de management al calităţii ISO

9001:2000. Următorii paşi vor fi ISO 14001 (sistem de management al

mediului) şi ISO OHSAS (sistem de management al securităţii muncii).

Sicomed a primit statutul GMP pentru toată producţia sa.

În anul 2000, Sicomed a început un program de investiţii pe 5 ani ce

viza obţinerea certificării GMP şi creşterea calităţii produselor sale. Până în

anul 2004, compania cheltuise 27 milioane dolari pentru modernizări

tehnologice şi programe de pefecţionare a angajaţilor. În plus, Sicomed a

mai utilizat 10 milioane dolari în raţionalizarea fabricii sale, proces în urma

căruia aceasta s-a redus ca suprafaţă de la 45 la 5 hectare, a crescut eficienţa

muncitorilor şi a modernizat tehnologia în toate secţiile de producţie.

Antibiotice SA Iaşi

Înfiinţată acum 45 de ani în Iaşi, Antibiotice a produs iniţial

substanţe active ce urmau a fi folosite de ceilalţi producători interni. În

1990, compania a început să investească în procesarea secundară, care

acum reprezintă majoritatea vânzărilor sale. Compania a dezvoltat şi

producţia de medicamente veterinare, care momentan reprezintă cam 6%

din cifra de afaceri.


300

Activităţile de producţie sunt împărţite în două mari sectoare:

biosinteza şi semi-sinteza în masă a substanţelor active (Vitamina B12 şi

Nystatin, care este înregistrat la autorităţile SUA şi canadiene) şi producţia

şi condiţionarea produselor finale sub diferite forme (prafuri suspendate,

injectabile, capsule, tablete, unguente şi supozitoare). Antibiotice îşi asumă

o cotă de 25% din piaţa mondială pentru Nystatin, fiind al doilea

producător ca mărime din Europa şi o cotă de 10% din piaţa pentru

Vitamina B12. Substanţele active (Nystatin şi Vitamina B12) reprezintă

circa 85% din totalul exporturilor. În 2005 managementul firmei a luat

decizia de renunţa la exportul vitaminei B12, nefiind profitabil, şi la

focalizarea pe Nystatin. Pentru a-şi întări activităţile de export, recent

compania a anunţat deschiderea a două reprezentanţe comerciale în

Polonia şi Ungaria.

Conform companiei, aproximativ 60% din exporturi sunt exporturi

directe, în vreme ce restul se face prin intermediari (Romferchim). În prima

jumătate a lui 2004, 20% din vânzările Antibiotice au venit din exporturi şi

80% de pe piaţa internă. În 2004, Antibiotice a înregistrat un venit de

8,3 milioane USD din exporturi, împărţit după cum urmează: ţări membre

UE - 4 milioane USD, SUA şi Canada - 2 milioane USD, China (unde s-a

deschis o nouă piaţă în 2003) - 1 milion USD, altele - 1,3 milioane USD.

În privinţa medicamentelor, firma are cvasi-monopolul pe piaţa

internă pentru injecţii şi înregistrează o creştere a cotei de piaţă pentru

produsele solide de uz oral. Antibiotice este lider de piaţă pentru antibiotice

injectabile (80% cota de piaţă), ca şi pentru unguenţi şi supozitoare (90%

cota de piaţă). Cu un portofoliu de circa 180 de medicamente, Antibiotice

are concurenţă pentru circa 20 de produse, în special medicamente

administrate oral, cei de la Zentiva fiind principalii concurenţi.

În 1998, Antibiotice a înfiinţat propriul departament de cercetare-

dezvoltare, ce viza îmbunătăţirea tehnologiilor existente şi generarea de noi

produse. Eforturile de cercetare ale companiei vizează următoarele clase

terapeutice: anti-infecţii, cardiovascular, sistem nervos central, sistem

digestiv, sistem muscular-osos şi dermatologie. Activităţile de cercetare-

dezvoltare s-au concretizat în introducerea de noi forme terapeutice pentru

uz pediatric.

Compania a investit în modernizarea echipamentelor şi fluxurilor

tehnologice la standarde internaţionale. Datorită unor investiţii cifrate la

circa 45 milioane dolari pe mai mulţi ani, Antibiotice a primit certificarea


301

GMP pentru toate diviziile sale şi aprobarea FDA (Food and Drugs

Administration, USA) pentru vitamina B12 şi Nystatin. Parte din

profitabilitate asociată cu Nystatin este datorată recentei investiţii în noi

echipamente, ceea ce duce la reducerea costurilor de producţie cu 40%.

Pentru anul 2006, compania şi-a propus investirea a circa

3 milioane dolari într-o nouă linie de fabricaţie pentru a creşte producţia de

cephalosporin la 20 milioane unităţi pe ani. Managementul companiei se

aşteaptă ca piaţa autohtonă să continue să evalueze rapid (s-a dublat în

ultimii trei ani), precum şi să crească ponderea exportului la acest produs.

O altă investiţie de 1,5 milioane dolari este prevăzută pentru un incinerator

cu o capacitate de 25-300 kg pe oră. Până acum, Antibiotice a cheltuit mai

mult de 3,5 milioane dolari pe protejarea mediului, un element obligatoriu

din perspectiva integrării în UE.

Statul roman încă deţine 53,02% din firmă. Antibiotice a fost oferită

de trei ori la privatizare, dar nu au existat candidaţi. Compania a fost

transferată în subordinea Ministerului Sănătăţii şi privatizarea a fost

amânată pe moment.

Compania a fost listata la bursa de valori Bucureşti în aprilie 1997.

Ponderea cea mai mare a acţiunilor o deţine statul, sub umbrela

Ministerului Sănătăţii, fiind folosită ca un instrument de control al

preţurilor pe piaţa naţională.

Pieţele regionale

Descentralizarea şi orientarea către o economie de piaţă au fost

fenomenele-cheie în sectorul farmaceutic din ţările Balcanilor. Deşi

reorganizarea s-a făcut pornind din puncte diferite, etapele critice pentru

tranziţia de succes şi sustenabilitatea pe termen lung au fost relativ identice

în toate ţările din regiune. Speranţa de viaţă este ridicată, ceea ce face ca în

viitor presiunea asupra sectorului de servicii de sănătate să crească datorită

creşterii ponderii populaţiei în vârstă. Se constată o înmulţire rapidă a

numărului produselor farmaceutice licenţiate pentru vânzare – în Bulgaria

şi România acestea s-au dublat în 10 ani. Lipsa de fonduri este o problemă

în ţările ce şi-au dezvoltat noi sisteme de asigurări de sănătate – cazul

României şi Bosniei-Herţegovina, în timp ce în Bulgaria şi Macedonia

principala problema este capacitatea administrativă. Serbia se confruntă cu

ambele probleme.


302

Pentru a ţine ritmul cu rapidele schimbări economice şi cu

presiunile pieţei, legislaţia în domeniu este în continuu proces de

îmbunătăţire, dar se constată în ţările din regiune lipsa unei viziuni

strategice în ceea ce priveşte realizarea unui echilibru între privat şi public.

Trei factori critici afectează procesul de realizare a legislaţiei:

1. Proprietatea şi procedurile de licenţiere. Ministerele de resort

emit licenţe, cu excepţia Bosniei-Herţegovina, unde autorităţile regionale

sunt cele care le acordă. Licenţele sunt date după prezentarea

documentaţiei cerute, dar în cazul în care capacitatea de inspecţie este

scăzută, cum se întâmplă în toate ţările din regiune, licenţa nu poate

garanta respectarea strictă a legislaţiei relevante. Rolul proprietarului nu

este precizat foarte clar în legislaţie sau nu este supus controlului.

2. Obţinerea medicamentelor în sectorul public. Cu excepţia Serbia,

toate celelalte ţări din regiune presupun licitaţii pentru asigurarea

medicamentelor pentru spitale. Din nefericire, în toate aceste ţări, sistemul

este bazat pe reglementări valide pentru tot sectorul public, şi nu adaptate

specificului. Legislaţia sanitară relevantă nu are reglementări specifice

pentru licitaţia medicamentelor. În România spre exemplu, obligativitatea

legală de a declara câştigătoare oferta de preţ cea mai avantajoasă (preţul

cel mai mic) face abstracţie de calitatea produselor furnizate, repercutându-

se negativ asupra calităţii actului medical în sine.

3. Politica preţurilor. Toate ţările par să se bazeze mai degrabă pe

reducerea preţurilor decât pe stabilirea unor masuri de control al preţurilor

eficiente. Medicamentele compensate au stabilite preţuri mai mici decât

preţul maxim de retail – situaţie valabilă în toate ţările, cu excepţia

Macedoniei. Datorită lipsei de resurse şi capacităţii administrative limitate,

lista preţurilor compensate se schimbă des, astfel încât accesul pacienţilor

la medicamente nu este garantat.

Bulgaria

Industria farmaceutică este văzută ca un sector economic important,

având potenţial de a stimula exporturile ţării, pe baza avantajelor

competitive deţinute – forţa de muncă ieftină şi calificată şi experienţa de

vânzări pe piaţa fostei Uniuni Sovietice. Schimbări importante au avut loc

prin privatizarea celor doi mari producători autohtoni – Balkanpharma şi

Sopharma, ceea ce a contribuit la creşterea pieţei autohtone de profil.

Vânzările de produse locale sau străine au crescut cu 53% între 2000 şi


303

2003, la 318 milioane euro. Această creştere se datorează în special creşterii

consumului medicamentelor străine, care reprezentau 66% din piaţa

internă în 2003. Procentul relativ redus de piaţă al companiilor autohtone

poate fi explicat prin apetenţa lor pentru export. De exemplu, al treilea

producător naţional, Biovet, a obţinut 98% din exportul în peste 50 de ţări.

Majoritatea vânzărilor sunt pe pieţe pe care produsele lor se poziţionează ca

produse generice cu cost redus şi cu o calitate relativ bună. La ora actuală,

Rusia, Ucraina şi alte state CSI sunt ţintele acestor produse. Recentele

investiţii în sectorul farmaceutic au ajutat producătorii locali să obţină

certificarea GMP pentru majoritatea liniilor de producţie şi se pregătesc

pentru export. Peste 100 milioane de euro au fost investite în 2005 în acest

scop, principalii patru producători – Actavis (fosta Balkanpharma),

Sopharma, Biovet şi Liga Comerciala – au strategii investiţionale focalizate

pe introducerea GMP în fabricile lor. În ciuda ritmului de investire rapidă,

multe companii se plâng de reglementările din domeniu, ce ar putea

stânjeni dezvoltarea industriei.

Polonia

Cu o populaţie de 38,5 milioane locuitori, Polonia este o piaţă foarte

interesantă pentru firmele producătoare de medicamente. Cheltuielile în

sistemul de sănătate au însemnat 5,5% din PIB, adică aproximativ

8,9 miliarde dolari. Cheltuielile cu produsele farmaceutice sunt echivalente

cu 85 dolari/cap de locuitor, ceea ce face ca industria farmaceutică poloneză

să fie unul din cei 10 vectori de creştere naţionali.

Regiunile Silezia şi Mazovia reprezintă 46% din industria

farmaceutică poloneză. Regiunile beneficiază de instituţii medicale

academice – 4 în prima, 2 în a doua, majoritatea unităţilor spitaliceşti sunt

tot aici şi majoritatea distribuitorilor de medicamente au sediile aici.

La sfârşitul anului 2002, s-a realizat deplina armonizare cu legislaţia

UE. S-a instaurat un directorat pentru a accelera implementarea GMP.

Existau 12.000 de produse farmaceutice înregistrate în Polonia,

fabricate de 450 de companii străine sau multinaţionale. 2000 de produse

sunt fabricate de firme autohtone. Între 1993 şi 2002, producătorii polonezi

au investit un total de 0,7 miliarde dolari în noi tehnologii, unii deţinând

linii de producţie certificate GMP. Principalii producători interni sunt

Polpharma SA Starogard Gdanski – companie privatizată în 2000, cu

2000 de angajaţi, exportator în Rusia, UE, SUA, a medicamentelor numai


304

cu prescripţie; GlaxoSmithKline Poznan – prin cumpărarea în 1998 a 80%

din Polfa Poznan cu 220 milioane dolari, cea mai mare privatizare a unui

investitor strategic în Polonia, specializată pe produse cu regim de vânzare

liber şi planuri de creştere de cinci ori a capacităţii de producţie; Polfa

Tarchomin – cel mai mare producător de antibiotice din Polonia, singurul

producător autohton de insulină, 2400 de angajaţi, încă în proprietatea

statului; Pliva Kraków – deţinută în proporţie de 60% de firma croată

Pliva, 1100 angajaţi, producătoare a 79 de reţete în 158 variante, produce şi

sub licenţă; Polfa Kutno – a fost fondată în 1936, produce în special

morfină, a fost privatizată total; produce peste 60 de medicamente şi 22 de

tipuri de infuzii, fiind principalul producător din ţară, produce şi produse

de uz veterinar; deţine compania ucraineană Most-Polpharm.

Rusia

Cu o populaţie de 140 milioane de locuitori, Rusia este o piaţă vastă.

Cheltuielile de sănătate sunt în general foarte reduse, în comparaţie cu

ţările occidentale. Peste jumătate din populaţie nu îşi poate permite

medicamentele necesare şi foarte puţini din cei care au dreptul la

medicamente compensate sau gratuite le şi primesc. Ţara are o industrie de

produse generice de dimensiuni mari, dar nu există companii de

dimensiuni mari. Producătorii autohtoni sunt mici şi subcapitalizaţi,

deseori posedând echipament învechit. Multe din produsele farmaceutice

locale sunt considerate învechite în afara ţării. Piaţa naţională este puternic

penetrată de importuri străine. Germania şi Franţa sunt principalii

furnizori – aproximativ 30% din importuri la nivelul anului 2003, dar se

manifestă din ce în ce mai puternic şi firme din regiune – România,

Bulgaria etc.

Mediul de afaceri a rămas nefavorizant, principalele probleme

raportate de firmele străine fiind corupţia, birocraţia, falsificarea şi lipsa

confidenţialităţii. Oficialităţile guvernamentale şi politicienii adesea

favorizează companiile locale, iar punerea în aplicare a legilor este redusă.

În ianuarie 2005, noi reglementări vizând compensarea medicamentelor au

intrat în vigoare presupunând un sistem ce implică distribuirea a peste

2500 de medicamente diferite, produse de peste 400 de producători.

Guvernul a alocat pentru acest program 1,7 miliarde dolari. În ciuda acestor

schimbări legislative, finanţarea din surse publice a sectorului farmaceutic

nu se aşteaptă să crească.


305

Ungaria

Industria farmaceutică este una importantă în ansamblul economiei

maghiare, asigurând piaţa internă şi exportând pe pieţele fostei Uniuni

Sovietice. Odată cu liberalizarea importurilor însă, cota de piaţă a industriei

autohtone a scăzut dramatic, la ora actuală fiind sub 25%. Concomitent,

scăderea exporturilor a afectat firmele autohtone, astfel că în prezent 6 din

7 firme sunt deţinute de multinaţionale. Peste 90% din totalul desfacerilor

en-gros este deţinut de cinci companii private şi una de stat, în timp ce

sectorul de desfacere cu amănuntul a fost privatizat. Cheltuielile cu

medicamentele au crescut de 10 ori faţă de începutul anilor '90, dar sunt în

continuare mult mai mici decât în Occident.

O comisie guvernamentală poartă negocieri cu producătorii, după

consultări cu organismele profesionale de profil. În stabilirea preturilor, se

ia în considerare nivelul acestora de pe piaţa internaţională şi situaţia din

Ungaria, atât în stabilirea preţului de import, cât şi al cotei de compensare.

Toate noile preţuri sunt făcute publice în publicaţia oficială a Ministerului

Sănătăţii. Actualul sistem de compensare a fost introdus în 1995,

presupunând procente gradule – 0/50/70/90%. Politica guvernamentală

este de a sprijini folosirea medicamentelor generice mai ieftine. Ungaria

respectă prevederile convenţiilor Uniunii Europene în privinţa înregistrării

medicamentelor, prin introducerea standardelor de Bună Practică de

Laborator (Good Laboratory Practice), Bună Practică de Producţie (Good

Manufacturing Practice) şi Bunei Practici Clinice (Good Clinical Practice).

Terapia Cluj SA

Înfiinţată în Cluj-Napoca în 1921, Terapia este al treilea producător

intern că mărime, având o cotă de piaţă de 8,5% în termeni de volum şi

3,9% în termeni de valoare. Fiind la început un mic laborator de produse

farmaceutice, Terapia Cluj a devenit societate comercială pe acţiuni în

septembrie 1991, toate instalaţiile şi utilajele precum şi patrimoniul

intelectual şi mărcile de fabricaţie fiind deţinute în acea perioadă de stat.

Ulterior, a trecut în proprietate privată în anul 1996 prin procesul de

privatizare în masă. Din 1 aprilie 1997 acţiunile companiei (TRP) au

fost cotate la Bursa de Valori Bucureşti, categoria I. În perioada 1997 -

2003, acţiunile s-au concentrat în portofoliile unor fonduri de investiţii. În

luna august 2003, SC Terapia Holding SA Bucureşti - deţinută integral de


306

un consorţiu incluzând Advent International şi BERD, printre alţii - a

cumpărat 90,73 % din acţiunile Terapia Cluj, pentru o valoare estimată la

40 milioane dolari, devenind astfel acţionarul majoritar, calitate în care a

lansat oferta publică de cumpărare de acţiuni în perioada noiembrie 2003 -

ianuarie 2004. La 31 martie 2004 acţiunile societăţii au fost delistate de la

cota Bursei de Valori Bucureşti, iar Terapia Cluj a devenit societate de tip

închis.

Ulterior, compania a fost preluată de Ranbaxy Laboratories

Limited, o companie farmaceutică internaţională integrată, cu sediul în

India. Cel mai mare producător indian de medicamente, compania

activează în peste 125 de ţări şi produce în 7 dintre acestea. Ranbaxy a

plătit în jur de 400 milioane dolari, de 12 ori mai mult decât profitul

operaţional al Terapia, o companie cu o rată a profitului mai mare de 35%.

Indienii intenţionează sa facă din România centrul regional de producţie

pentru Europa şi fostele ţări CSI şi să dezvolte capacităţile de producţie

pentru a profita de costurile de producţie mai reduse.

Terapia produce aproximativ 100 de tipuri de medicamente

împărţite în 10-12 clase. Zonele terapeutice principale acoperite sunt

sistemele cardiovascular, respirator şi nervos. Medicamentele generice

reprezintă majoritatea medicamentelor pentru uz uman, însă există şi

medicamente nongenerice produse în cooperare cu producători străini

bine-cunoscuţi. Din totalul vânzărilor realizate de grup în 2004,

medicamentele pentru afecţiuni cardiovasculare au o pondere de 45%, cele

pentru maladii ale sistemului nervos 15%, iar cele pentru sistemul osos-

muscular 12%. Pentru anul 2004, cele mai bune produse prescrise fără

reţetă au fost Paduden, Aspacardin, Faringosept, Artroflex, Aspenter.

Exporturile companiei au început să scadă începând cu anul 2001.

Acest lucru a fost cauzat de creşterea ofertei pe piaţă a unuia dintre

produsele principale exportate de Terapia, Racemic Calcium Panthotenate

(RCP), un aditiv pentru furaje animale. Terapia a fost singurul producător

intern de RCP care prezenta şi avantajul că producătorul nu avea nevoie de

un certificat GMP pentru a-l exporta. Totuşi, vânzările de RCP au fost

supuse unor presiuni puternice venite din partea producătorilor asiatici,

aceştia vânzând un produs mai eficient (D-Calpan), la preţuri mai mici. Prin

urmare, Terapia a fost forţată să îşi închidă departamentul RCP în aprilie

2002.


307

Pentru a compensa pierderile din vânzările RCP compania şi-a

intensificat eforturile de a diversifica exporturile. Astfel în 2002, Terapia a

depus documentaţia pentru înregistrarea a 41 de produse (inclusiv

suplimente alimentare) în 16 ţări (membre CSI, dar şi Ungaria, Polonia şi

Cehia). Pe lângă aceasta, compania şi-a deschis o reprezentanţă la Moscova

şi în Ucraina (pieţe importante pentru medicamentul cel mai bine exportat

al Terapia: Faringosept). Paşi înainte au fost făcuţi şi în 2003, când

compania a depus documentaţia de înregistrare pentru alte 11 produse.

De remarcat faptul că Terapia SA este cel mai mare exportator

autohton de produse farmaceutice şi cea mai mare companie românească

producătoare de medicamente generice, cu vânzări de 80 milioane de dolari

în 2005. Portofoliul grupului include peste 150 de produse, atât bazate pe

reţete, cât şi OTC. Dintre acestea, 25 sunt exportate, în special Faringosept,

exportat în Rusia, Ucraina şi Polonia. De asemenea exportă produsele sale

în 15 ţări europene şi ale CSI şi are filiale externe în Rusia şi Ucraina, cu 28

de angajaţi în aceste ţări. În 2004, volumul exportului a crescut cu 31%,

atingând 11,5 milioane dolari. Din acest total, medicamentele generice

reprezintă majoritatea acestora, dar sunt şi o serie de medicamente non-

generice produse în cooperare cu producători externi reputaţi. Exporturile

au atins 20% din cifra de afaceri, în timp ce exportul de produse

farmaceutice pe pieţele tradiţionale - Rusia, Polonia, Ucraina - a crescut cu

145% faţă de sfârşitul anului trecut. În 2004, compania desfăcea 11% din

producţie pe piaţa Rusiei, dar a început să se focalizeze şi pe piaţa Poloniei,

promovând agresiv Faringosept, un produs de altfel bine vândut pe alte

pieţe. Vedeta la export este Faringoseptul, marcă înregistrată Terapia, care,

conform lui Dragoş Damian, directorul comercial al companiei, este unul

dintre cele mai importante branduri de export ale României.

Strategia Terapia pe termen mediu vizează raţionalizarea

portofoliului de produse şi realocarea suportului de vânzări şi marketing

spre produse ce oferă o rată marginală mai mare. Pentru a sprijini creşterea

vânzărilor, firma a construit o echipă de agenţi de vânzări ce acoperă

principalele oraşe din România şi şi-a crescut activităţile de marketing.

În 2005, Terapia a achiziţionat companiile bucureştene

Pharmaplant şi Promedic, extizându-şi portofoliul de produse concomitent

cu urmărirea creşterii cotei de piaţă cu 15%. Cele două companii au o cifră

de afaceri cumulată de peste 6 milioane dolari şi peste 100 de angajaţi.

Promedic este o companie mixta româno-franceză înfiinţată în 1992, în


308

timp ce Pharmaplant, înfiinţată în 1997, era integral privată românească,

producând medicamente generice lichide. "Terapia urmăreşte să-şi

consolideze poziţia pe piaţa românească şi pe pieţele-cheie de export.

Suntem convinşi că achiziţia acestor două companii va aduce o creştere

vizibilă a veniturilor şi un portofoliu mai larg, ce va fi promovat în mod

eficient prin programe complexe de marketing. Achiziţionarea celor două

companii se înscrie în strategia companiei spre o puternică dezvoltare

organică, iar prin completarea portofoliului cu produsele celor două

companii estimăm o creştere de aproximativ 7 milioane USD pentru anul

2005, în plus faţă de ceea ce era prognozat", a declarat directorul general al

Terapia. În urma achiziţionării Pharmaplant şi Promedic în 2005, Terapia

a devenit Terapia Grup.

Pentru 2006, Terapia vizează investiţii de 10 milioane dolari într-un

nou depozit şi o clădire pentru ambalarea produselor. Mai mult, potrivit

managementului acesteia, compania vizează lansarea de noi produse din

patru zone terapeutice, concomitent cu concentrarea pe creşterea

exporturilor pe pieţele-cheie.

Succesul pe pieţele regionale este rezultanta unei serii de factori de

generare a avantajului competitiv - în cazul companiei unul focalizat - prin

accentuarea diferenţierii prin imagine în condiţiile oferirii unor produse cu

cost redus.

Din punct de vedere al activităţilor primare, se constată că Terapia

obţine avantaj competitiv din două zone: activităţile de producţie şi

marketing şi vânzări.

Activităţile de producţie

Datorită specificităţii producţiei de medicamente, firmele

producătoare sunt obligate să îndeplinească o serie de condiţii obligatorii.

Terapia Cluj a fost primul producător naţional ce a obţinut certificatul GMP

pentru producţia farmaceutică din România în 1999 ca rezultat al unui

proces intensiv de îmbunătăţire a proceselor de producţie, ce a constat

într-un re-engineering complet al zonei de producţie şi implementarea unui

sistem modern de asigurare a calităţii (QAS). Terapia este primul

producător român de medicamente care a înfiinţat un centru de

bioechivalenţă în anul 2002, iar în iulie 2003 a obţinut Certificatul de Bună

Practică de Laborator (Good Laboratory Practice - GLP) pentru unitatea

analitică a centrului de producţie clinică şi bioechivalenţă, fiind şi primul


309

centru românesc de acest fel. Iar în 2004 a obţinut reînnoirea certificării

GMP pentru producţia de tablete solide.

În ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologică, Terapia este unicul

producator al ambazonei, substanţă activă din care este fabricat

Faringosept, care are o eficacitate dovedită împotriva principalelor infecţii

ale tractului respirator superior. "Faringosept se află în topul preferinţelor

românilor, fiind cel mai bine vândut medicament fără prescripţie medicală

recomandat afecţiunilor aparatului respirator", spune directorul Diviziei

Farmaceutice la Terapia Cluj-Napoca.

Din 2002, compania a investit peste 1,3 milioane de dolari în primul

şi singurul centru integral de studii clinice de bioechivalenţă din România.

Acesta este autorizat de Ministerul Sănătăţii şi inspectat şi certificat de

către Agenţia Naţională a Medicamentului. Are o bază de date de peste

300 de voluntari sănătoşi, în majoritate studenţi, care participă la studii

pentru a demonstra echivalenţa terapeutică dintre produsul original şi cel

generic.

După achiziţionarea companiei de către Ranbaxy a început

reorganizarea acesteia. O ţintă de cotă de piaţă la 6,2% şi vânzări de 81

milioane euro au fost stabilite pentru echipa de conducere. Departamentul

comercial a fost restructurat şi divizat în şapte unităţi de afaceri, fiecare

condusă de un manager. Pentru a face posibilă atingerea obiectivelor

stabilite, un accent deosebit s-a pus pe întărirea forţei de vânzări, prin

creşterea de la 250 la 350 de persoane a acesteia, precum şi prin creşterea

portofoliului de produse.

Marketing-ul şi vânzările

Această zonă este sursa principală de avantaj competitiv pentru

Terapia. Compania s-a orientat pe formarea şi sprijinirea câtorva branduri

puternice, dintre care se detaşează cel al Faringosept. În acelaşi timp,

crearea brandului companiei a fost un obiectiv strategic pentru

managementul firmei. Însăşi decizia de cumpărare a Terapia de către

Ranbaxy s-a bazat pe capacitatea acesteia de a vinde mărci, aşa cum

afirmau surse din cadrul companiei indiene.

Faringosept este unul dintre cele mai valoroase branduri ale

Terapia-Ranbaxy. În acelaşi timp, este unul dintre cele mai cunoscute şi

apreciate produse româneşti la nivel mondial. Faringosept este


310

comercializat cu succes în ţări precum Rusia, Ucraina, Polonia, Kazakhstan

şi alte ţări din Comunitatea Statelor Independente.

Produsul pentru calmarea infecţiilor la nivelul tractului respirator a

primit de curând aprecierea specialiştilor la nivel internaţional din partea

companiei Superbrands (UK). "Includerea Faringoseptului în acest top

include de fapt brandul Terapia-Ranbaxy în clubul exclusivist al mărcilor

recunoscute şi de succes" a spus Simona Mihai, director de marketing şi

vânzări la Terapia-Ranbaxy.

În ultimii ani, Faringosept a facut faţă unui "face lift" la nivel

comercial când ambalajul a fost înnoit, modificările de imagine finalizate,

iar produsul a fost relansat. Înnoirea ambalajului este deja un proces

finalizat în România, în timp ce pe pieţele externe produsul apare în

ambalajele deja consacrate acolo. "Faringosept este lider de piaţă în

categoria sa" a spus Simona Mihai, persoana direct implicată în conducerea

echipei care a relansat produsul. "Studiul de notorietate a brandului realizat

de către noi pe piaţa românească prin companii specializate, în mai 2005,

ne arată că este cel mai popular brand în categoria sa, cu o rată a

notorietăţii de 52%", a adaugat Mihai.

Compania se arată extrem de atentă cu acest brand, încercând să

elimine orice tentativă de imitare a acestuia. Astfel, Terapia a acţionat în

justiţie societatea Ozone Laboratories, în legătură cu un nou produs al

acesteia, Go-Sept, ce avea o denumire asemănătoare şi aceleaşi indicaţii

terapeutice. Valoarea vânzărilor anuale de Faringosept este de circa două

milioane de dolari.

Faringosept, unul dintre cele mai cunoscute medicamente de pe

piaţa autohtonă, e în acelaţi timp un brand românesc cu mare căutare la

export, în ţările din fostul bloc estic: aduce Terapiei 10 milioane de dolari

din vânzari în Rusia, Ucraina, Polonia şi alte state foste comuniste.

"Faringosept este foarte popular în Rusia şi Ucraina", spune

directorul general al Terapia. Iar notorietatea pe piaţa rusă este foarte

ridicată, 80% dintre consumatori recunoscând acest brand, potrivit unui

studiu citat de conducerea companiei. Şi în Romania, Faringosept este unul

dintre cele mai importante medicamente vândute de fabrica clujeană,

aducând circa 5% din vânzările Terapia de pe piaţa autohtonă.

La baza Faringosept stă un ingredient activ numit ambazonă, care

are acţiune antiseptică şi antibacterială. Ambazona a fost dezvoltată de

compania germană Bayer - inventatoarea aspirinei - care a şi utilizat-o în


311

diverse medicamente. În Romania, ambazonei i s-a adăugat aroma de

ciocolată şi a rezultat Faringosept, care a intrat în producţie începând din

1967. Aproape 40 de ani mai târziu, Terapia este singura companie din

regiune care mai produce şi comercializează medicamente pe bază de

ambazonă.

Principalul concurent al Faringosept este Strepsils, marcă a

companiei britanice Boots. După rezultatele foarte bune înregistrate anul

trecut pe piaţa din Rusia, unde societatea vinde aproximativ 11% din totalul

produselor, Terapia urmăreşte consolidarea poziţiei şi pe piaţa din Polonia.

În acest sens compania clujeană a angajat deja acolo un reprezentant direct

care coordonează şi conduce campaniile de marketing.

Structura vânzărilor Terapia din 2004, după piaţa de destinaţie,

indică o extindere treptată pe pieţele fostei Uniuni Sovietice şi din ţările din

jurul României, în special Ucraina şi Polonia. Faringosept este cel mai bine

vândut medicament românesc din Rusia: "Rusia este cea mai importantă

piaţă de export pentru Terapia, ceea ce ne-a determinat să deschidem … un

birou de reprezentanţă la Moscova, format din zece persoane. Pe piaţa rusă

vânzările depăşesc 4 milioane dolari, diferenţa faţă de cifra de 3 milioane

dolari reprezentând adaosul distribuitorului şi al farmaciilor din Rusia", a

declarat directorul Diviziei de farmaceutice la Terapia. Faringosept este

lider pe piaţa produselor de profil din Rusia ca număr de unităţi vândute,

cu o cotă de 21%, situându-se pe poziţia a doua ca valoare a vânzărilor, cu o

cotă de 23% pe o piaţă estimată la 20 milioane dolari. Un studiu de piaţă

realizat recent de societate la Moscova arăta că din 100 de persoane

intervievate, peste 80 au auzit de Faringosept şi în jur de 75 îl cumpără.

Terapia colaborează pe piaţa rusă cu mai multe companii, printre

care Akrihin, cu care a început colaborarea în 1999, cele două companii

realizând o cifră de afaceri de 589.000 de dolari anul trecut. Akrihin, care

realizează ambalarea tabletelor de Faringosept venite din România, deţine

30% din vânzările de Faringosept din Rusia.

În sprijinirea brandului Faringosept, Terapia a lansat numeroase

campanii, ultima vizând promovarea Faringosept L, varianta cu gust de

lămâie, sub sloganul "Când te doare gâtul, ia Faringosept". "Prin lansarea

noului produs, Terapia Cluj-Napoca a reuşit să-şi consolideze imaginea

mărcii şi să impulsioneze vânzările într-o perioadă în care afecţiunile

faringiene erau frecvente", spune reprezentantul firmei. Prin apariţia


312

formulării „cu aromă de lămâie”, vânzările au crescut semnificativ depăşind

un milion de USD în Romania, cele mai ridicate din ultimii patru ani.

O altă campanie majoră este de comunicare – "Reţetă pentru

Sănătate". Acesta vizează un dialog constant la nivel de iniţiative

profesionale şi programe sociale menite a promova calitatea drept element

cheie pentru sănătatea şi viaţa românilor. În acelaşi timp, ca o dovadă a

responsabilităţii sociale corporative, compania a lansat programul de

ajutorare a sinistraţilor din zona de est a României "Terapia – Pentru

suflete" în valoare de peste 22.000 USD. "Este un gest firesc pe care am

simţit că trebuie să îl facem şi ne-ar bucura să ştim că prin acest ajutor

aducem speranţa pe chipurile oamenilor", a declarat directorul general al

Terapia SA.


313

Note

[1] Documentaţia din acest capitol are al bază următoarele surse:

"Advent International scores biggest deal of the year", The Diplomat Bucharest,

2006

"Hainele cele noi ale faringoseptului", Business Magazin

"Faringosept şi Strepsils se luptă la Bucureşti şi Moscova", Ziarul Financiar, 2003

"Ozone continuă Terapia prin tribunale", Curierul National, 2005

"Medicamente cu tratament de imagine", Jurnalul Naţional, 2005

http://www.adventinternational.com/News/Article.aspx?PageID=7.1&NewsID=106

http://www.chemicalinfo.com/informer/archives/feb2004.htm

"Noul Faringosept L îşi comunică atributele", AdMaker.ro, Revista online, 2002

"Pharmaceutical Industry Overview", Romanian Business Digest, Raiffeisen Capital

& Investment

"Pharmaceuticals", Business Romania, www.businessromania.com

"Ranbaxy concludes purchase of pharma producer Terapia", HotNews.ro, 2006

"Ranbaxy starts reorganising Terapia Cluj", Ziarul Financiar, 23.6.2006

"Romania: Country Overview", SigmaBleyzer, 2003.

"Romanian Pharmaceuticals Market Might Reach 2.5 Billion Euros",

http://news.softpedia.com/news/Romanian-pharmaceuticals-market-might-each-

2-5-billion-euros-22583.shtml

"Terapia-Ranbaxy face din Faringosept cea mai puternică marcă românească",

Curierul Naţional, 2006

"Terapia iniţiază programul de ajutorare a sinistraţilor 'Terapia – Pentru suflete'",

MediaInterview, 2005

"Terapia: campanie de cucerire a Poloniei cu Faringosept", Ziarul Financiar

Transilvania, 2005

"Vânzări de Faringosept de 3 mil. $ in Rusia", www.biz.ro, 2002

www.terapiacluj.ro

www.advent.com

http://www.hotnews.ro/

CAPITOLUL 11

DEZVOLTAREA ÎN EUROPA DE SUD-EST: LECŢII

DESPRE COMPETITIVITATE

Valentin Cojanu

Zona Europei de Sud-Est (ESE) sau Balcanii reprezintă pentru

Uniunea Europeană o regiune critică pentru securitatea pe continent.

Războaiele care şi-au avut aici originea de-a lungul istoriei, standardul de

viaţă precar, multi-etnicitatea care reverberează de multe ori conflictele

internaţionale, tradiţiile incipiente în ceea ce priveşte organizarea

democratică a societăţii sunt tot atâtea motive de îngrijorare pentru

păstrarea siguranţei politice şi social-economice în Europa.

Astfel de preocupări par să fi dominat şi în alte timpuri agenda

politică, chiar în România. "Mica Antantă", "Antanta Balcanică", sau un

proiect masonic românesc [1] din 1943, apărut ca o reacţie în faţa

pericolului ocupaţiei sovietice şi a instaurării de către aceasta a regimului

comunist, sunt câteva exemple în care personalităţi româneşti erau

implicate în plan regional. Iniţiativa din urmă, de exemplu, cunoscută ca

planul Noradunghian-Bellu de Uniune Sud-Est Mediteraneană viza o

uniune vamală, economică şi politică sub egida Statelor Unite, mai mult ca

o replică la ideea lui Winston Churchil de confederalizare europeană, sub

egidă britanică. Aria noii uniuni, în fapt un conglomerat de state balcanice

şi riverane sud-estului Mediteranei era: România, Bulgaria, Grecia,

Iugoslavia, Albania, Turcia, Siria, Transiordania şi Palestina.

Deşi dimensiunea economică este evident unul dintre factorii

determinanţi ai securităţii, analiza combinată a problemelor de dezvoltare

şi integrare este rareori circumscrisă la regiunea ESE în această formulare.

Balcanii ies mai degrabă în evidenţă prin dificultăţile pe care le pun,

deopotrivă oamenilor politici, oamenilor de afaceri şi cetăţenilor obişnuiţi.

Există din partea acestora motive de nemulţumire privind riscul conflictelor

militare, acţiunea forţelor paramilitare şi a grupărilor mafiote sau libertatea

de mişcare îngreunată de regimurile de viză şi vamale. Mai degrabă

identificarea acestei zone ca fiind una problematică la multe capitole este

motivul cel mai important pentru care astăzi se vorbeşte de Balcani.

Dezvoltarea în Europa de Sud-Est: Lecţii despre competititvitate

315

Capitolul 1 a încercat să justifice că istoria şi geografia zonei ar fi motive

suficiente pentru ca atenţia să cadă cu prioritate asupra particularităţilor

dezvoltării în ESE.

Analiza din capitolele 2 şi 3 a arătat că lipsa unor repere economice

mai solide este oarecum de aşteptat. De ce se justifică, de exemplu, o

strategie de afaceri pentru Balcani sau de ce schimburile economice în

cadrul zonei ar putea sta la originea unei dezvoltări competitive sunt

întrebări care de obicei se iau de-a gata în analizele existente. Oficiul

statistic al Naţiunilor Unite (United Nations Statistical Office, UNSO) a

trecut la reclasificarea unor ţări, iniţiativă preluată şi pentru elaborarea

altor analize economice, cum ar fi raportul anual privind investiţiile străine

al UNCTAD. Acest lucru se întâmpla în 2004, anul în care primele opt ţări

din Europa de Est deveneau membre UE. Restul ţărilor din această zonă,

împreună cu cele din grupul Asia Centrală au primit titulatura de Europa

de Sud-Est.

Este evident că şi chiar existenţa unei pieţe unice, care ar elimina

cele mai multe obstacole în calea mişcării factorilor, ar fi o sursă de creştere

economică prin faptul că investiţiile sunt stimulate. Acesta este şi

raţionamentul unor proiecte internaţionale importante, cum ar fi cel al

Băncii Mondiale de îmbunătăţire a procedurilor vamale ("Trade and

Transport Facilitation in South-East Europe Project"), iniţiativa SUA de

cooperare regională ("South-East Europe Cooperative Initiative", SECI) sau

grupul de consultanţă al Pactului de Stabilitate, care toate converg în a

susţine o libertate mai mare a pieţei prin iniţiativă economică. Când

observatorii zonei încearcă să ofere detalii pentru promovarea imaginii sau

construcţiei economice a întregii regiuni primul şi cel mai important lucru

de la care pornesc este că o astfel de iniţiativă ar duce la eradicarea necesară

a asociaţiilor negative care se fac pe seama acestor ţări în ceea ce priveşte

conflictele recente [2]. Iată din nou întoarcerea la problema securităţii.

Familiaritatea cu mediul de afaceri al zonei urmează de regulă pentru a

explica o viziune regională, în locul uneia pe ţări, şi pe bună dreptate,

pentru motive care au fost discutate pe larg în volum.

Aparent, analiza capătă mai multă credibilitate prin evaluările

macroeconomice. Punctul comun de vedere este acela că indicatorii

economici diferă substanţial între ţările aflate în stadiile iniţiale ale

procesului de tranziţie şi cele mai avansate. Comparaţia este valabilă pentru

a separa grupuri de ţări, dar şi ţări în cadrul aceleiaşi regiuni. Cu alte


316

cuvinte, omogenitatea economică este una a capacităţii de administrare a

politicilor economice. Dacă pentru grupuri largi de ţări observaţia pare

valabilă, pentru a explica însă identitatea economică a unei regiuni

argumentele sunt insuficiente. De exemplu, se afirmă într-o astfel de

cercetare [3], ţările din Balcani aflate în primele faze ale tranziţiei sunt pe

drept încă departe de momentul aderării la UE. Două observaţii sunt

importante aici. Pe de o parte, deşi este de evidenţa statisticilor că spaţiul

economic al fostei Iugoslavii era cel mai avansat economic înainte de 1989

faţă de majoritatea ţărilor foste comuniste, este cumva o exagerare să fie

analizat acum, în general, simplu ca un spaţiu al înapoierii. Şi aceasta

datorită războaielor care au urmat dezintegrării etnice şi politice a acelui

spaţiu. Numai războiul din Kosovo se pare că a contribuit doar în 1999 la

declinul produsului intern brut cu 40 puncte procentuale (p.p.) în Serbia şi

Muntenegru, cu 18 p.p. în Macedonia şi cu o variaţie de la 5 p.p. (Bosnia-

Herţegovina) la 0.3 p.p. (Ungaria) în ţările învecinate [4]. Pe de altă parte, o

discuţie asupra câtorva indicatori ai tranziţiei – indicele BERD, ponderea

sectorului privat în PIB sau refacerea producţiei la nivelul 1989 – arată că

ţări precum Albania, Macedonia sau Croaţia pot la fel de bine, pe criterii

macroeconomice, să se numere printre candidaţii la calitatea de membru ai

UE. Se ştie însă, motive politice au făcut ca acest proces să fie întârziat.

Pentru o zonă de peste 130 milioane de oameni, cu Grecia şi Turcia,

o astfel de abordare este totuşi insuficientă. Tocmai din acest motiv,

volumul este dedicat evidenţierii construcţiei teoretice a unei zone

competitive optime şi probelor empirice care să o susţină prin aplicaţia

asupra ţărilor care compun ESE.

Identificarea identităţii regionale economice a Europei de Sud-Est

este un proces în formare, dar sunt semne că există elemente puternice de

reper, mai ales atunci când este vorba de mersul afacerilor. Cel mai puternic

dintre acestea este evaluarea egală a ţărilor din zonă în ceea ce priveşte

oportunităţile de câştig. În afară de România, Alcatel-Lucent se uită spre

Serbia sau Moldova pentru a deschide noi centre de dezvoltare. Similar, alte

firme mari precum Unilever indică direcţia de interes a afacerilor. Când

firma a decis externalizarea serviciilor logistice, unul dintre principalii

distribuitori – Aquila Group – îşi propune consolidarea pe această piaţă în

Balcani [5]. Cu firme componente în Serbia, Moldova şi Bulgaria,

distribuitorul s-a diversificat pe produse înrudite (dulciuri, cafea, băuturi


317

alcoolice) şi pare să acumuleze un important know-how pe această piaţă, pe

acest segment al formării valorii pe piaţă.

O privire insistentă la scară mică geografică, dar politic importantă,

cum este cea asupra Balcanilor de Vest, readuce ideea că integrarea este

încă văzută ca singurul proces care contează pentru ţările din regiune, de

vreme ce acestea "nu sunt pieţe suficient de mari încât să poată să-şi susţină

bunăstarea economică fără un înglobant (sic) de talia UE".[6] Totuşi,

integrarea nu este neapărat un reper în dezvoltarea planurilor de afaceri.

Un reprezentant Erste Bank declara, în toamna lui 2006, la un forum al

investiţiilor pentru ESE, că Ucraina şi România vor fi pieţele de pe

continent care în următorii ani se vor dovedi cele mai atractive pentru

investitori. [7] Această opinie apare pe fondul în care nu există în nicio

formă intenţia de a discuta aderarea Ucrainei la UE.

În general, procesul de construire a unei identităţi economice este

confuz şi nu este asociat de la bun început cu o arie de dezvoltare, adică

altfel definită decât politic. O agenţie de ştiri anunţă dorinţa BERD de a

participa la un fond de investiţii pe piaţa energetică "din Europa de Est", iar

un ziar aminteşte în titlu despre dorinţa câtorva firme (de exemplu Danone,

Hamé, Coca-Cola HBC sau Tuborg) de a transforma activitatea din

România în "bază de export pentru UE", dar lista ţărilor ţintă se suprapune

identic cu cea a componenţei zonei ESE. La fel, despre Wizrom se aminteşte

că este operaţională în Europa Centrală şi de Est cu filiale la Chişinău, Sofia

şi Istanbul. [8] Există, prin urmare, o percepţie confuză între

competitivitate şi integrarea în UE, chiar dacă este vorba exclusiv de aria

geografică a ESE.

În general, se pare că pentru oamenii de afaceri lucrurile sunt mai

clare decât pentru publicul general sau oamenii politici. Reprezentatul

firmei româneşti Totalsoft explică decizia de a alege Serbia pentru achiziţii

externe de firme prin faptul că "strategic este mai bine să fii prezent într-o

piaţă care începe să crească, decât să intri în momentul în care principalii

jucători pe diverse domenii s-au cristalizat şi au împărţit piaţa." [9] La fel,

Pirelli (Italia) ştie că piaţa românească de anvelope poate înghiţi pentru

moment doar 5% din producţia de la Slatina, dar interesul ei este pentru

ţări precum Rusia, Ucraina şi Bulgaria. [10]

Dar aşa cum este important pentru firmele din România, la fel este

de important pentru investitori din orice altă regiune. Mai mult, mai

degrabă firmele din afara ţării au pregătit terenul pentru o competiţie pe


318

baze regionale. Aşa cum a fost menţionat, marile firme îşi formează

parteneri dedicaţi ESE, deşi nu întotdeauna pe motivaţii explicite, iar restul

de firme se ramifică local, de regulă prin vânzări sau distribuţie. Firma

petrolieră rusă Lukoil este proprietara unor rafinării din Bulgaria,

România, Ucraina şi îşi creează în acelaşi timp staţii de benzină în ţările

fostei Iugoslavii, Grecia şi Turcia. Producătorul grecesc de profile din

aluminiu Alumil se extinde cu filiale într-o arie bine conturată de

oportunităţile egale de câştig, precum Albania, Egipt, Macedonia,

Moldova, Serbia, Polonia, Ucraina şi Ungaria, desigur, pe lângă România.

Drumul marii finanţe este acelaşi. Mari investitori instituţionali precum

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) sau Banca de

Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BSTDB) se alătură mediului privat

pentru a investi în proiecte promiţătoare exclusiv în ESE, după propria

exprimare "pieţe cu mare potenţial de dezvoltare." [11]

Mai este un argument în sprijinul faptului că piaţa consfinţeşte prin

tranzacţii acest tip de orientare a analizei. Foarte legată de spaţiul est-

european, Bursa din Viena, găzduită emblematic chiar de o clădire

administrativă de pe timpul monarhiei habsburgice, a lansat un indice

bursier – SETX, South East Europe Traded Index – care să reflecte sintetic

evoluţiile de pe bursele din România, Slovenia, Bulgaria şi Croaţia.

Iniţiativa conectează în modul cel mai direct interesul investitorilor la

aceste pieţe şi se adaugă exploziei de fonduri de investiţii în căutarea

creşterilor "de două cifre", dacă nu trei, pe aceste pieţe.

Ideea centrală a acestui volum, desigur, trebuie înţeleasă în sens mai

larg şi anume împreună cu alte trei perspective complementare. În primul

rând, este vorba despre arii economice, suficient de apropiate geografic, dar

omogene din punct de vedere al surselor de câştig. Deschiderea

DaciaRenault către ţări din Orientul Mijlociu, planurile Romgaz de a

participa la o companie mixtă cu firme din Egipt şi Turcia, înfiinţarea în

România de către Hewlett-Packard a unui centru de suport al afacerilor

pentru clienţii din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa sau decizia firmei

Tehnoton (Iaşi) de a pune bazele unei fabrici de aragazuri în R.D. Congo

(Tehnoton Africa International), toate aceste iniţiative vorbesc despre

căutarea unor surse de avantaje într-o competiţie în care firmele româneşti

au capacitatea să domine pieţele. În cuvintele reprezentantului firmei

ieşene, "Africa este o soluţie … Am văzut ce au păţit majoritatea firmelor din

Polonia şi Cehia după integrare. Au dat faliment, fiind îngenuncheate de


319

companiile din Vest. Africa e un teren virgin unde se pot face afaceri." [12]

După cum este uşor de înţeles, aceste tendinţe se autoîntreţin prin

implicarea unor firme ca furnizori de materiale, a unor bănci, case de

avocatură (de ex. Clifford Chance) sau transportatori ca furnizori de

servicii. Se estimează că mai mult de 3.500 de companii din Grecia îşi

desfăşoară activitatea în ţări din Europa de Sud-Est [13], ceea ce explică de

fapt şi legătura directă cu sprijinul financiar al băncilor din acea ţară.

Pe de altă parte, este la fel de limpede că această sursă regională de

ameliorare a avantajelor competitive nu este o soluţie universală, pentru

toate industriile. Construcţiile de nave sau industria aeronautică, de

exemplu, se înscriu pe alte reţele de comerţ şi investiţii care au foarte puţin

de-a face cu ESE. Deşi argumentele expuse până acum stau în picioare şi

pentru astfel de cazuri, implicaţia este totuşi aceea că natura competiţională

a industriei poate determina şi o altă strategie, nu neapărat regională.

În fine, discuţia asupra ESE este la fel de validă ca orice altă referire

la situaţia competitivă a industriilor din ţări mai puţin avansate. Firmele

din aceste ţări, constată şi Banca Mondială [14], au capacitatea de a obţine o

performanţă mai bună pe pieţe de acelaşi tip în comparaţie cu rivalii lor din

ţări mai dezvoltate. Distanţa culturală este mai ales factorul dominant,

adică faptul că există o capacitate de adaptare mai rapidă la nevoile pieţii

sau o cunoaştere mai bună a moravurilor şi a riscurilor. Unde altundeva ar

fi posibil succesul unor telenovele româneşti, realizate de Media Pro

Pictures din Buftea, decât în ţări ca Bulgaria, Croaţia, Slovenia sau Serbia,

primele pieţe de export pentru acest produse?

Tiparele mentale depreciative vor însoţi probabil încă o bună

perioadă orice asociere cu Europa de Sud-Est sau Balcanii. Un tânăr

manager român, responsabil de această zonă, crede că popoarele din

regiune suferă, printre altele de "tendinţa de a da vina pe altul pentru

propriile greşeli, tendinţa de a nu te concentra asupra a ceea ce poţi să faci

tu mai bine, ci mai degrabă asupra a ceea ce face celălalt sau tendinţa de a

judeca oamenii şi faptele lor" [15], dar uită poate că aceste trăsături, dacă se

acceptă, şi altele au făcut ca oameni ca el să realizeze lucruri aproape

imposibile pe alte spaţii de competiţie. Departe de a reprezenta un alt tip de

capitalism, aceste conexiuni între competitivitate şi integrare sunt doar o

expresie a unui mediu mai favorabil de formare a valorii adăugate în

economie.


320

Note

[1] Informaţiile despre acest proiect au fost preluate din Horia, Nestorescu-

Bălceşti "Un proiect masonic românesc din 1943: Uniunea Sud-Est

Mediteraneană", http://www.masonicforum.ro/en/nr15/horia.html

[1.07.2006]

[2] Liz Barrett, "Business in the Balkans: The case for cross-border cooperation",

Centre for European Reform, London, July 2002

[3] Piritta Sorsa, "Macroeconomic Challenges with EU Accession in Southeastern

Europe: An Overview", IMF Working Paper WP/06/40, February 2006

[4] Datele sunt evocate de Ivan, Krastev et al., "Human Security in South-East

Europe", Special Report commissioned by the United Nations Development

Programme, August 1999, Tabel 5, p. 43

[5] "Obiectivul Aquila este să devină furnizor de servicii logistice în Balcani", Ziarul

Financiar, 9.11.2006

[6] Citat din "Integrare. Europa de Sud Est", Business Magazin, 1-7 nov. 2006

[7] Idem

[8] "BERD ar putea investi 60 mil. euro pentru proiecte energetice în Europa de

Est", Mediafax, 2006; "Cehii de la Hame îşi fac la Caracal bază de export pentru

UE", 02.10.2006; "Wizrom obţine venituri de 6 mil. $ din softul de business",

Ziarul Financiar, 10.03.2006

[9] "Totalsoft se uită după achiziţii în Serbia", Ziarul Financiar, 01.11.2006

[10] Ziarul Financiar, 01.11.2006

[11] "Balkan Accession Fund are 110 mil. euro de plasat", Ziarul Financiar,

06.10.2006

[12] "Tehnoton asamblează aragazuri în Congo", Ziarul Financiar, 25.01.2006

[13] "Băncile din Grecia îşi extind activitatea în Europa de Sud-Est", Ziarul

Financiar, 5.10.2006

[14] Informaţia este prezentată de The Economist, "Globalisation with a a third-

world face", 9 aprilie 2005

[15] "Interviu: Vlad Bog", Profesii, 20.03.2006

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Alesina, Alberto, Barro, Robert J., "One country, one currency?", Currency Unions, Edited by Alberto Alesina and Robert J. Barro, Hoover Institution, Hoover Institution Press Publication, 2001, 11-20. Allen, Tim, "The 13 candidate countries’ trade with the EU in 2000", Eurostat, Statistics in Focus, 6(8), 2001. Asheim, Bjørn, Dunford, Michael, "Regional Futures", Regional Studies, July, 1979, 445-455. Aturupane, C., Djankov, S. şi Hoekman, B., "Determinants of Intra-Industry Trade between East and West Europe." World Bank Policy Research Working Papers, Working Paper No. 1850, 1979. Retrieved November 26, 2005 http://www.worldbank.org/html/dec/Publications/Workpapers/WPS1800 series/wps1850/wps1850.pdf. Babanassis, S., "Long-Term Economic Development Trends in South-Eastern Europe", South Eastern Europe Journal of Economics 1:1, 2003, 19-40. "Balkan", The Free Dictionary.Com, http://encyclopedia.thefreedictionary.com/Balkan [7.3.2005]. Broadman, H. G. (Ed.), From Disintegration to Reintegration: Eastern Europe and the Former Soviet Union in International Trade, Washington D.C., The World Bank, 2005. Capital, numere diverse, 2004-2005. "Coalition for Micro-Finance in Romania", <www.micro-finance.ro> [Martie 2005]. Cojanu, Valentin, The Integration Game. Strategic Negotiations in the Process of the EU Enlargement, Bucuresti: Economica, 2005. Cojanu, Valentin, "Regional Policy and Development in an Enlarged Europe: A Survey of Theoretical Arguments", Review of International Comparative Management, 2005.


322

Cojanu, Valentin, Dima, Alina, Muşatescu, Radu, Pâslaru, Dragoş, Stănculescu, Manuela, Specific Requirements of the EU Structural Instruments and Policy Implications for Romania, Bucuresti: Institutul European din Romania, 2004. Cojanu, Valentin, Râmniceanu, Irina, A Workbook in International Trade. Exercises, Problems and a Research Guide. Bucureşti: Editura ASE, 2003. Curzon-Price, Victoria, Landan, Alice, Whitman, Richard G. (coord.), The Enlargement of the European Union. Issues and Strategies, London: Routledge, 1999. Dangerfild, Martin, "Is There a Revival of Regional Integration in Eastern Europe?" European Business Review, 95:1, 1995, 4-12. Zdenek, Drabek, "Regionalism and Trade Discipline", în Zdenek Drabek, (Coord.), Can Regional Integration Arrangements Enforce Trade Discipline?, Palgrave Macmillan, 2005, 19-68. Dyker, David, "The Dynamic Impact on the Central-East European Economics of Accession to the European Union", Working Paper 06/00, Sussex European Institute, University of Sussex, 2000. Economic Panorama, Quarterly Review of the Chamber of Commerce and Industry of Romania and Bucharest, 3, 2004. Enright, Michael, "Regional Clusters: What we know and what we should know", Paper Prepared for the Kiel Institute International Workshop on Innovation Clusters and Interregional Competition, Nov, 2001. Enright, Michael, "The Geographic Scope of Competitive Advantage", Working paper 93-060, Division of Research, Harvard Business School, 1993. European Bank for Reconstruction and Development (EBRD), Transition Report 2004, London: EBRD, 2004. European Commission, "Regional Clusters in Europe", Observatory of European SMES (3), 2002. Gabrish, H., Segnana, M.L., "Vertical and Horizontal Patterns of Intra-Industry Trade between EU and Candidate Countries", Report, Institut für Wirtschaftsforschung Halle – IWH, Halle, April, 2003.

Bibliografie

323

Gacs, Janos, Wyzan, Michael, "The European Union and the Rest of the World: Complements or Substitutes for Central and Eastern Europe?", Interim Report IR-98-020, IIASA, Laxenburg, Austria, Aprilie, 1999. Garelli, S., "Competitiveness of Nations: the Fundamentals", în World Competitiveness Yearbook 2005, Lausanne: IMD [ http://www.imd], 2005. Gligorov, Vladimir, (coord.), Balkan Reconstruction. Economic Aspects, The Vienna Institute for International Economic Studies, 2000. Ghemawat, Pankaj, "Distance Still Matters: The Hard Reality of Global Expansion", Harvard Business Review, September, 2001. Henriot, Alain, "Prospects for the Location of Industrial Activities after EU Enlargement", Centre d'observation économique, Paris Chamber of Commerce, Documents de travail, January, 2003. Institutul Naţional de Statistică, Anuarul de comerţ exterior al României 2004, Bucureşti, 2004. International Trade Centre, "National Business Roundtable. International Market Prospects for Information and Communications Technology Industries from Romania." Background paper, Bucharest, 8-9 March, 2002. Kaitila, V., "Convergence of Real GDP per Capita in the EU 15; How Do the Accession Countries Fit in?" European Network of Economic Policy Research Institutes, Working Paper no. 25. [September 30, 2005] [http://www.enepri.org/], 2004. Kaminski, B., Ng, F., "Trade and Production Fragmentation: Central European Economies in EU Networks of Production and Marketing", World Bank Policy Research Working Papers, Working Paper No. 2611. [October 15, 2005] [www.wds.worldbank.org/servlet/WDSContentServer/WDSP/IB/2001/06/29/000094946_01061505074811/Rendered/PDF/multi0page.pdf], 2000. Kaufmann, D., Mastruzzi, M., "Governance Matters III: Governance Indicators for 1996-2002", Working paper no. 3106, World Bank, Washington D.C. [Retrieved June 30, 2005 from www.worldbank.org], 2003. Krugman, Paul, "Competitiveness: A Dangerous Obsession", Foreign Affairs, March/April, 1994, 28-44.

http://www.imd/

http://www.worldbank.org/


324

Martin, Ron, Sunley, Peter, "Paul Krugman's Geographical Economics and Its Implications for Regional Development Theory: A Critical Assessment", Economic Geography, July, 1996, 259-292. Nicolescu, L., Cojanu, V., Muşetescu, R.C., "Dezvoltarea competitivă în spaţiul integrării europene: o privire asupra României în Europa de Sud Est", comunicare ştiinţifică ASE, Catedra de Economie Politică, 26 mai 2006. Organisation of Economic Co-operation and Development (OECD), OECD Investment Policy Reviews. Romania, Paris, OECD Publications Service, 2005. OECD, Entrepreneurship and Local Economic Development, Paris:, OECD Publications Service, 2003. OECD, Redefining Territories. The Functional Regions, Paris, OECD Publications Service, 2002. Paelinck, Jean, H., Polèse, Mario, "Modelling the Regional Impact of Continental Economic Integration, Lessons from the European Union for NAFTA", Regional Studies 33:8, 1999, 727-738. Pelkmans, Jacques, Integrare europeană. Metode şi analiza economică, Bucureşti, Institutul European din România, 2003. 43. Peschel, Karin, "Perspectives of regional development around the Baltic Sea", Ann Reg Sci, 32, 1998, 299-320. Petkoski, Djordjija, A Vision of the Future and Country Competitiveness An Integrated Approach, World Bank Institute, The World Bank Group, Washington D.C, 1999. Petrakos, George, "Peripheral European Transitions: Performance, Structure and Trade Relations in the Balkan Region", South Eastern Europe Journal of Economics 1, 2003, 41-64. Porter, Michael, The Competitive Advantage of Nations, New York: Free Press, 1990. Puga, Diego, Venables, Anthony J., "Trading Arrangements and Industrial Development", Discussion Paper No. 319, Centre for Economic Performance, London, December, 1996.

Bibliografie

325

"Report of the Select Committee of the House of Lords and Overseas Trade", Londra [http://www.imd], 1985. Rodriguez-Pose, Andres, "Socioeconomic restructuring and regional change: Rethinking growth in the European Community", Economic Geography, Vol. 70: 4, 1994, 325-336. Rotariu, T., (coord), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Iaşi, Polirom, 2000. Sachs, Jeffrey, Zinnes, Clifford, Eilat, Yair, "Benchmarking Competitiveness in Transition Economies", Harvard Institute for International Development, CAER II Discussion Paper 62, February, 2000a. Sachs, Jeffrey, Zinnes , Clifford, Eilat, Yair, “Patterns and Determinants of Economic Reform in Transition Economies: 1990-1998”, Harvard Institute for International Development, CAER II Discussion Paper 61, February, 2000b. Sala-i-Martin, Xavier, "Sources of Growth" în Macroeconomic Management: Programs and Policies, coord. de Mohsin S. Khan, Saleh M. Nsouli şi Chorng-Huey Wong (Washington: International Monetary Fund), Chapter 4, 2002, 58-97. Salvatore, Dominick, International Economics, 3rd Edition, New York: Macmillan Publishing Company, 1990. Scott, B. R., Lodge, G. C., "US Competitiveness in the World Economy" [http://www.imd], 1985. Sohinger, J., "Growth and Convergence in European Transition Economies: The Impact of Foreign Direct Investment." Eastern European Economics 43:2 (March-April), 2005, 73–94. Sparke, Matthew, "Cascadia and the End of the Nation-state: Interrogating the Bases of Transborder Boosterism", University of Washington, http://www.geog.ubc.ca/iiccg/papers/sparke_m.html [16 march 2006]. Special Coordinator for the Stability Pact for South Eastern Europe, "Annual Report 2004", <http://www.stabilitypact.org/rt/041122-annualreport.pdf > [31 March 2005], 2004. Tondl, Gabriele, Goran, Vuksic, “What Makes Regions in Eastern Europe Catching Up? The Role of Foreign Investment, Human Resources and


326

Geography", Working paper B-12, Center for European Integration Studies, University of Bonn, 2003. Trăistaru, Iulia, "Sectoral Specialization, Trade Intensity and Business Cycles Synchronization in an Enlarged EMU", University of Bonn, Center for European Integration Studies (ZEI), Bonn, 2004. Trăistaru, Iulia, von Hagen, Jürgen,"South-East Europe: Economic Performance, Perspectives and Policy Challenges", ZEI Working Papers, Working Paper B16 [October 25, 2005] [http://www.zei.de/download/zei_wp/B03-16.pdf], 2003. United Nations Conference for Trade and Development (UNCTAD), Trade and Development Report, Chapter III "Openness, Integration and National Policy Space", United Nations, New York and Geneva, 2004a, 79-154. UNCTAD, UNCTAD Handbook of Statistics 2004, New York, United Nations, 2004b. United Nations Economic Commission for Europe (UNECE), Economic Survey of Europe, 2005 No. 1, New York, United Nations, 2005. United Nations Development Program (UNDP), Human Development Report 2004 [http://www.undp.org], 2004. Vickerman, Roger, Spickermann, Klaus, Wegener, Michael, "Accessibility and Economic Development in Europe", Regional Studies, 33:1, 1999, 1-15. von Hagen, Jürgen, "The Political Economy of Eastern Enlargement of the EU", Coming to Terms with Accession, CEPR & Institute for East West Studies, London, 1996, 1-41. Ziarul Financiar, numere diverse, (2003-2005). World Bank, From Disintegration to Reintegration: Eastern Europe and the Former Soviet Union in International Trade, Washington D.C., 2006. World Economic Forum, The Global Competitiveness Report 2004-2005. Geneva, Palgrave MacMillan, 2004.