Instrumente de aplicare a politicii de mediu

Scurt istoric

În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu – „Strategia Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi 2002.

Strategia este structurata în doua parti:1. trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind

starea economică şi calitatea factorilor de mediu;2. strategia propriu-zisa, adica principile generale de protectie a mediului,

prioritatile, obiectivele pe termen scurt, mediu si lung. Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naţionale cu cea

comunitară în ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi obiectivele . Astfel, principiile urmărite sunt:

conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor; dezvoltarea durabilă; prevenirea poluării; conservarea biodiversităţii; conservarea moştenirii culturale şi istorice; principiul „poluatorul plăteşte”; stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de

subventii, credite dobânda mică, etc.). În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai

nevoile naţionale, dar şi tendinţele şi iniţiativele existente pe plan global, ele fiind:

menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi calităţii vieţii; menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii; apărarea împotriva calamităţilor şi accidentelor naturale; raportul maxim cost-beneficiu; respectarea programelor şi convenţiilor internaţionale privind protecţia

mediului. Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărţite în obiective pe

termen scurt (până în anul 2000), mediu (până în anul 2005) şi lung (până în anul 2020).

Strategiile din 1992 şi 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica naţională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Naţional de Aderare la UE. Începând cu anul 1999 şi continuând

1

anual, până în 2003, strategia naţională de mediu este completată de o serie de documente adiţionale, cum ar fi „Raportul privind starea mediului în România”, care corespunde primei părţi a „Strategiei de Protecţia Mediului” şi o completează, printr-o analiză detaliată a calităţii principalilor factori de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitaţiilor atmosferice, starea apelor de suprafaţă şi subterane, starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deşeurilor, situaţia poluării sonore, etc.

Strategiei Naţionale de Protecţia Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu şi care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a facut prin transpunerea Directivei Cadru privind deşeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislaţia română prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată şi completată în 2001 prin Legea 426/2001. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în:

analiza situaţiei existente; identificarea problemelor; stabilirea obiectivelor strategice; evaluarea opţiunilor de atingere a obiectivelor; elaborarea unui „Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor”. Acest plan,

elaborat de un grup de lucru format din reprezentanţi ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor şi ICIM , cuprinde două părţi distincte: 1. acţiuni cu caracter general: identifică tipurile de acţiuni necesare implementării strategiei, precum şi entităţile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate şi posibilele surse de finanţare; 2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

Planul se ajustează în funcţie de propunerile incluse în planurile regionale, locale şi sectoriale şi propune măsuri pentru următoarele tipuri de deşeuri:

deşeuri municipale; deşeuri de producţie; deşeuri periculoase; deşeuri reglementate prin acte legislative specifice.

Negocierile de aderare

Odată cu anul 2000 şi cu începerea negocierilor de aderare, politica de mediu se dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru ţările candidate în cadrul Agendei 2000. Astfel, pentru a alinia politicile naţionale de mediu la standardele şi obiectivele politicii comunitare, ţările candidate trebuie să identifice arii prioritare de acţiune, să stabilească obiective cheie ce trebuie realizate până la data aderării şi să stabilească termene de adoptare, transpunere şi implementare a acquis-ului de mediu.

2

Priorităţile identificate de către Comisie pentru ţările candidate se referă la poluarea aerului, poluarea apei şi gestionarea deşeurilor.

În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22- Protectia Mediului, pe care România speră să îl închidă în cursul anului 2004. Tot în anul 2002, Comisia Europeană elaborează un document special pentru a ajuta România şi Bulgaria în eforturile lor de aderare la UE în 2007 şi pentru a suplimenta asistenţa financiară acordată - respectiv „Foaia de parcurs pentru România şi Bulgaria”. Foaia de parcurs pentru România este centrată pe aspectele administrative şi juridice, pe reforma economică şi pe adoptarea unor capitole ale acquis-ului comunitar ce au la bază „Raportul anual asupra progreselor înregistrate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană - 2002 ”.

Aspectele de mediu menţionate în Foaia de parcurs au în vedere dezvoltarea capacităţilor de implementare a legislaţiei de mediu adoptate, precum şi coordonarea inter-ministerială în problemele de mediu, în scopul promovării dezvoltării durabile şi transformării politicii de mediu în politica transversală. În acest sens, sunt subliniate obiective pe termen mediu şi lung ce răspund unor probleme specifice.

Astfel, pe termen scurt, principalele probleme identificate sunt: realizarea unui evaluări generale pentru identificarea nevoilor existente; dezvoltarea de planuri de implementare completate de strategii de

finanţare; îmbunătăţirea capacitatii administrative de implementare a acquis-ului,

prin creşterea şi formarea personalului corespunzător, la nivel central, regional şi local;

pregătirea legislaţiei de mediu prin consultarea părţilor interesate şi evaluarea amănunţită a costurilor de implementare;

adoptarea legislaţiei orizontale pentru evaluarea impactului asupra mediului şi accesul la informaţie;

întărirea structurilor şi mecanismelor implicate în implementarea aspectelor de mediu în cadrul altor politici sectoriale. Pe termen lung, aspectele avute în vedere se referă la continuarea

transpunerii legislaţiei comunitare, implementarea celei deja adoptate şi la întărirea structurilor administrative necesare implementării complete a acquis-ului de mediu. Aceste recomandări sunt analizate detaliat în Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003, care cuprinde evaluarea progresului făcut în direcţia realizării lor în anul imediat următor.

Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care reglementează politica de mediu a Uniunii Europene. Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:

calitatea aerului;

3

gestionarea deşeurilor; calitatea apei; protecţia naturii; controlul poluării industriale şi managementul riscului; substanţe chimice şi organisme modificate genetic; poluarea sonoră; protecţia civilă şi siguranţa nucleară.

Un aspect particular al transpunerii legislaţiei sectoriale îl reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziţie, cu durate între 3 şi 5 ani şi necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează:

perioada de tranziţie în domeniul calităţii aerului; 3 perioade referitoare la gestionarea deşeurilor; 4 perioade privind calitatea apei; 3 perioade în domeniul poluării industriale şi al managementului

riscului.

Cadrul instituţional

Principalii factori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt:1. Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului

(M.A.P.A.M.);2. Ministerul Integrării Europene (M.I.E.);3. Parlamentul României.

M.A.P.A.M. este direct responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din 3 directii generale: a. Direcţia „Agricultură şi Păduri”;b. Direcţia „Ape”;c. Direcţia „Mediu”.

Dintre acestea numai ultimele două sunt de interes major pentru politica naţională de mediu. În subordinea acestor direcţii se află Inspectoratele de Protecţia Mediului (IPM), unităţi locale (la nivel de judeţ) ce semnalează nevoile locale, facilitează ţi monitorizează implementarea politicii la acest nivel. Tot în subordinea MAPAM se află şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării (ARBDD) şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare ( CNCAN) care au, de asemenea, rol de sprijin în dezvoltarea politicii de mediu.

Coordonate de MAPAM şi furnizând o serie de date şi analize necesare adoptării de noi măsuri, sunt patru institute de cercetare:

1. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (INCDM - ICIM);

4

2. Institutul Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare Marină (INCDM);

3. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunării” – (INCDD);

4. Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie. Un rol important în direcţionarea procesului legislativ îl are MIE, prin

responsabilitatea care îi revine în cadrul procesului de negociere şi care se manifestă prin funcţionarea Sub-comitetului de Asociere România - UE Nr. 6 „Transporturi, Reţele Trans-Europene, Energie şi Mediu”, ce analizează şi evaluează progresele înregistrate.

Alte ministere implicate în politica de mediu sunt Ministerul Transporturilor, Lucrărilor Publice şi Locuinţei şi Ministerul Economiei şi Comerţului, care sprijină procesul de consultare al părţilor interesate pentru adoptarea de noi măsuri legislative. Propunerile legislative astfel iniţiate merg spre aprobare la Parlament, unde fac obiectul dezbaterii în cadrul diverselor comisii de specialitate.

POLITICI DE MEDIU

Un domeniu atât de marcat de incertitudine, cum este mediul, nu putea să scape preocupărilor de elaborare a politicilor globale şi sectoriale; cu atât mai mult se justifică apariţia şi dezvoltarea politicilor de mediu cu cât realizarea unor obiective de ordin economic şi social reflectă natură stohastică a evoluţiei mediului ca sistem aflat în interdependenţă cu sistemele antropice. La aceasta se adaugă şi faptul că mecanismul pieţei, gândit şi promovat în termenii economiei neoclasice, este implicat de o manieră secvenţială şi nesemnificativă în reglarea relaţiei “mediu – sistem socio-economic”, ceea ce reclamă intervenţia directă a puterii publice printr-un ansamblu de măsuri constituite ca parte componentă a politicii de mediu.

În condiţiile adâncirii şi globalizării ecocrizei, la care se adaugă multiplicarea interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţări, politica de mediu tinde să devină o dimensiune permanentă a politicii generale a unui stat în raporturile sale cu celelalte state, bunăstarea unei naţiuni fiind tot mai greu de asigurat pe principiul preponderenţei efortului propriu.

Conţinutul şi dinamica politicilor de mediu

Politica de mediu poate fi definită ca un ansamblu coerent de măsuri şi mijloace prin care se urmăreşte conservarea capacităţii de suport a sistemelor naturale.

Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementărilor (generale şi specifice), dar şi modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în ansamblul sau, inclusiv prin mijloace

5

financiare şi economice, la toate acestea adaugându-se problema transferului de informaţie, a comunicării în domeniul mediului.

Politica reglementărilor este un exercitiu prin care se oficializează un nivel minim acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării economico-sociale, dar şi intervenţia statului menită să depăşească (nu să substituie) unele din limetele economiei de piaţă în reflectarea costurilor sociale reale, respectiv asigurarea funcţionării în regim optimal a sistemului socio-economic, restricţionată de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de mediu.

Politica reglementărilor cuprinde: legea mediului; standarde şi norme de mediu; condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu; legea planificării fizice; termenii de referinţă pentru elaborarea studiului de impact; evaluarea propriu-zisă a impactului de mediu.

Deoarece unele activităţi prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic, sunt necesare unele reglementări cu caracter specific:

nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase; precizarea condiţiilor de producţie, manipulare, depozitare, consum; termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de accident

ecologic; termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în conformitate cu

dreptul societăţii civile de a fi informată curent şi în situaţii de urgenţă. Măsurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de

stimulare financiară şi economică – componenta a politicii de mediu – în legatură cu care se manifestă o anumită opoziţie din raţiuni politice şi economice private.

Fără îndoială, componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii de mediu o reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificarea comportamentulului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în ansamblu, într-un sens favorabil mediului.

Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie să devină o preocupare permanentă ţi coerenţă, născută din recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor biologice, a legilor ecologice a căror efecte sunt mai puţin perceptibile la scara timpului economic.

Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de mediu – politica de reglementare, politica economico-financiară şi politica educaţională – se află într-o evidenţă dependenţa de o a patra componentă: politica surselor de informaţie şi comunicării.

În mod curent, principalele surse de informare sunt:1. rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi

indicatori de mediu, dar care prezintă un grad ridicat de generalitate;

6

2. bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul sistemelor de informaţie geografică (S.I.G.);

3. studii de impact de mediu; 4. bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi,

administraţie publică, activităţi în derulare);5. rapoartele de evaluare prealabilă şi de fezabilitate (pentru proiecte sau

politici ce urmează a fi realizate); 6. lucrări de cercetare ştiinţifică.

Politica surselor de informare şi a comunicării trebuie să răspundă la două cerinţe :

calitatea datelor şi informaţiilor ( de unde obţinem datele ); costul informaţiei.

Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practică tot mai frecventă transferul estimărilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care constă în a utiliza într-o situaţie, total diferită, un ansamblu de date generale pentru cerinţele unui caz particular.

Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilităţilor” la “mediu – factor limitativ” pentru activitatea economico-socială a însemnat şi schimbarea filozofiei în politicile de mediu, centrate pe două direcţii complemetare:

a. modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode directe, indirecte);

b. finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului, reconstrucţie ecologică, etc.

Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea unor probleme legate de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide urbane şi conservarea spaţiilor naturale. Această primă trăsătură era rezultatul direct al mesajului de conservare a resurselor naturale, (regenerabile şi neregenerabile), recepţionat de sistemul socio-economic. O a doua trăsătură constă în abordarea fragmentară, sectorială a problemelor mediului şi fără a se urmări armonizarea cu politicile economico-sociale sectoriale şi globale.

În timp, căutarea soluţiilor de relansare economică a condus la amplificarea conţinutului politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea raţională a resurselor naturale, conservarea patrimoniului natural – cultural şi îmbunătăţirea calităţii vieţii (mediul apare, astfel, ca una din variabilele tot mai importante ale funcţiei bunăstării economico-sociale).

Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea economică şi conservarea capacităţii de suport a mediului a fost exprimată, de altfel, cu ocazia unor studii concrete, între care cel efectuat de Institutul de Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA .

Sfârşitul anilor ’70 marchează pasul spre o nouă filozofie a politicilor de mediu, concepută în jurul noţiunii de dezvoltare durabilă. Politicile de mediu devin preponderent anticipative, implicând într-o măsură sporită

7

societatea civilă; de asemenea, devin evidente tendinţele de globalizare a politicilor de mediu şi integrare a acestora în sistemul celor social-economice.

Cel de-al cincilea Program Comunitar de Politică şi acţiune în favoarea Mediului şi dezvoltării durabile, lansat de Comisia Comunităţii Europene, reprezintă o nouă strategie în domeniu, apărută ca reacţie la realitatea actuală, aceea a puţinilor paşi concreţi făcuţi în direcţia asigurării funcţionalităţii sistemelor naturale.

Noua stategie propune, deci, calea dezvoltării durabile, respectiv: a. recunoaşterea calităţii şi conservării corespunzătoare a mediului, a

resurselor naturale, ca fundamente perene ale activităţilor umane şi dezvoltării economico-sociale;

b. gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie, consum, utilizare), de o manieră încât, ţinând cont de caracterul limitat al resurselor de materii prime şi materiale, să faciliteze şi să încurajeze reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim, pentru a evita pierderile şi epuizarea resurselor naturale;

c. modificarea comportamentului societăţii civile în concordanţă cu caracterul limitat al resurselor naturale, astfel încât consumul sau utilizarea acestora de către un individ să nu se facă în detrimentul altuia, aşa cum exploatarea resurselor naturale de către o generaţie nu trebuie să limiteze posibilităţile de consum ale generaţiilor viitoare.

Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea a cinci etape:

1. identificarea şi delimitarea problemelor de mediu; 2. evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioara; 3. formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu; 4. definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.

Actuala evoluţie a economiilor naţionale ţi a economiei mondiale, departe de a se stabiliza accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor de intervenţie pentru păstrarea anumitor poziţii pe piaţa resurselor naturale, sunt elemente care generează discontinuităţi în ceea ce priveţte performanţa activităţii economice, discontinuităţi care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de finanţare a costurilor ecologice. Cerinţele politicilor de mediu

Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de mediu numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi : - abordarea holistă a problemelor mediului;

8

- reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi aplicate; - integrarea cu politicile sectoriale şi globale; - reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi internaţională a problemelor de mediu; - armonizarea diverselor interese faţă de bunurile şi serviciile de mediu;- compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de măsuri şi mijloace având ca scop conservarea capacităţii de suport a mediului. Operaţionalizarea politicilor de mediu

Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilităţile de aplicare şi de control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea politicii de mediu sunt atribute de reţinut, dar se pot transforma în simple speculaţii dacă din motive obiective şi/sau subiective ansamblul măsurilor şi mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu pot fi aplicate într-o proporţie suficient de mare.

Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru asigurarea eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor distributive, etapa a cărei parcurgere presupune satisfacerea următoarelor condiţii:

asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză cât mai dezvoltate;

existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre particular şi general (pentru a putea acoperi căzuistica oferită de activitatea practică) şi să se bazeze pe un transfer informaţional consistent. Efectele politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu şi

lung, motiv pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi valorificarea exigentă a rezultatelor cercetării şi practicii interne şi internaţionale, trecută şi prezentă; realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se utiliza în aplicarea politicii de mediu şi baza tehnico-materiala, ţinând cont de posibilităţile de extindere şi modernizare a acesteia; proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul aplicării politicii de mediu.

Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor tipuri de măsuri:

măsuri directe (punctuale); măsuri indirecte şi de susţinere; măsuri economice generale;

Primul tip de măsuri se va concretiza în : instrumente legislative - trebuie să asigure un nivel ridicat de protecţie a

sănătăţii publice şi a mediului, precum şi respectarea obligaţiilor cuprinse în acordurile şi convenţiile internaţionale şi pe probleme de mediu.

9

instrumente economice - acţionând în direcţia internalizării costurilor corectează nivelul preţurilor şi contribuie la o utilizare responsabilă a resurselor naturale, la diminuarea nivelului poluării şi la o gestiune activă şi eficientă a deşeurilor.

instrumente pentru sprijin orizontale – vizează: ameliorarea bazei de date despre mediu; promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia creării unor tehnologii mai puţin poluante sau corective, ş.a.

promovarea proiectelor de mediu exprimă necesitatea armonizării politicilor economice cu cele de mediu, în contextul programelor de ajustare, structurală şi sectorială prin politici monetare, bugetare, în domeniul pieţelor de capital, a energiei, etc. Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a

politicilor de mediu, se conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a instrumentelor indirecte (economice) de protecţie a mediului.

În ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în mod direct restricţiile ecologice de desfăşurare a unei activităţi, principalele limite se manifestă prin :

caracterul dual – normele şi standardele exprimând în acelaşi timp atât interdicţia de a depăşi un anumit nivel al emisiilor cât şi “autorizarea” de a polua până la acest nivel fără a suporta cel puţin o parte din pagubele asfel provocate;

caracterul uniform – ceea ce face ca, în condiţiile unor ecobilanţuri diferite de la zonă la zonă, să apară posibilitatea înregistrării de “fraude ecologice” atât în relaţiile dintre regiunile aceloraşi ţări cât şi în relaţiile dintre ţări;

caracterul static – normele şi standardele riscând să se transforme într-un factor de blocaj în raport cu funcţionalitatea relaţiei “mediu-activitate economico-socială”;

favorizarea intervenţionalismului în economie, ceea ce poate diminua şansele evoluţiei economiei spre starea de optimalitate. Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice

pentru protecţia mediului se pot clasifica în : - instrumente de finanţare; - instrumente de incitare (incitative);

Instrumentele de finanţare au ca obiectiv principal alimentarea unor fonduri necesare finanţării proiectelor de mediu, sau asimilate, dacă nu, alimentarea bugetului de stat central sau a bugetelor de stat locale, din care pot fi finanţate, total sau parţial şi proiecte de mediu.

Instrumentele incitative au ca obiect principal descurajarea creşterii fondului şi stocului de capital tehnic activ în domeniile poluante sau a promovării de tehnologii “agresive” faţă de mediu.

10

Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot clasifica în : - instrumente pentru protecţia ecosistemelor; - instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.

Ţinînd cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot clasifica în : - instrumente pentru protecţia resurselor naturale; - instrumente pentru reducerea volumului emisiilor;- instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante. Evaluarea politicilor de mediu

Evoluţia, cu accente dramatice pentru anumite zone, a calităţii mediului, tendinţa evidenţa de globalizare a fenomenelor şi proceselor de degradare a naturii demonstrează însă urgenţa unor politici active, asumate nu numai de drept ci şi de fapt, la nivel naşional şi global.

Instrumente de aplicare

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul - în continua creştere - al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.

1. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare

de protecţie a mediului şi sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente şi decizii) adoptate începand cu anul 1970 (acestea constituie aşa numitul acquis comunitar).

2. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant şi utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:

Standarde şi limite de emisii etc.; Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT); Denominarea „eco” (eco-etichetarea); Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM.

Standardele şi limitele de emisii sunt incluse în legislaţia specifică şi au menirea de a limita nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori.

11

Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT); legislaţia de prevenire şi control a poluării industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat.

Instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale (energie, metalurgie, chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie.

Denominarea „eco” este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din acelasi grup. În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opţiunile. Această denominare are rolul evidenţierii produselor comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, criterii stabilite şi revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco- responsabil de altfel şi pentru evaluarea şi verificarea cerinţelor referitoare la acestea. Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei”(logo-ul specific).

Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura conformitatea cu legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate SM.

Alte două instrumente sunt reprezentate de reţelele de măsură şi control a poluării aerului, solului, apei etc. şi de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează permanent situaţia mediului şi oferă informaţiile necesare iniţerii de acţuni cu scop reparatoriu şi preventiv.

Un rol important în implementarea politicii de mediu a UE îl are Sistemul financiar de management şi audit al mediului -EMAS (Eco-Management and Audit Scheme), creat în vederea îmbunătăţirii performanţei de mediu a organizaţiilor europene şi a furnizării de informaţii publicului şi părţilor interesate.

Aderarea organizaţiilor la acest sistem este una voluntară şi bazată pe îndeplinirea unor criterii specifice; odată acceptate, aceste organizaţii pot folosi logo-ul EMAS în declaraţiile publice, în antet şi în reclamele publicitare ale produselor, serviciilor sau activităţilor lor (dar nu îl pot aplica pe produsele sau pe ambalajele produselor lor şi nu îl pot folosi pentru compararea cu alte produse).

3. Instrumente financiare ale politicii de mediu.Principalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE şi de

Fondul de Coeziune.

12

Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie a mediului in ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are deja trei faze de implementare: •prima faza: 1992 - 1995, cu un buget de 400 mil.Euro; •a doua faza: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro; •a treia faza: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.

LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE – Natura; LIFE – Mediu; LIFE- Ţări terţe.

Toate trei urmăresc îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător dar fiecare dintre ele avînd buget şi priorităţi specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o subcategorie a acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune practici.

Toate componentele sunt supuse condiţiei co-finanţării de către state eligibile, cu excepţia componentei Măsuri însoţitoare - care beneficiază de finanţare 100% din partea UE.

LIFE - Natura

LIFE - Mediu

LIFE – Tari terte

Masuri însotitoare

Buget 47%din bugetul total LIFE

47%din bugetul total LIFE

6%din bugetul total LIFE

5%din fondurile disponibile

Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:

să fie de interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;

să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;

să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi cost-eficacitate. Componenta LIFE – Natura finanţează în proporţie de 50%-70% din

cheltuielile eligibile - proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice (conform directivelor păsărilor şi habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000 a Uniunii Europene.

Componenta LIFE – Mediu finanţează în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile - acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi

13

legislaţiei comunitare referitoare la protecţia mediului, atât în SM cât şi în ţările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode şi tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin co-finanţarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanţa deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE - Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare:

1. dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor; 2. managementul apelor; 3. reducerea impactului activităţilor economice asupra mediului; 4. gestionarea deşeurilor;5. reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare

integrata a procesului de productie. Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică

(70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în SM, în unele ţări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice.

Pentru a fi finanţate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să indeplinească următoarele criterii:

să fie de interes comunitar; să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internaţional, naţional sau

regional; să propună soluţii de rezolvare a problemelor majore de mediu.

14