institutul european din românia -...

Institutul European din România

Studiul nr. 7

Studiu suport pentru elaborarea Planului de Acţiune privind depozitarea deşeurilor industriale în vederea

conformării cu legislaţia europeană

Autori:

Dr. Victor Platon - coordonator Prof. univ. dr. Rodica Stănescu Drd. Brînduşa Petroaica

Institutul European din România, Bucureşti, 2004

Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II)

ii

CUPRINS INTRODUCERE ......................................................................................................... 5

1 Evoluţia sectorului industrial în România (1990-2002).................................... 7

2 Cadrul instituţional şi legislativ în domeniul gestiunii deşeurilor................ 15

3 Deşeurile industriale în contextul armonizării legislaţiei de protecţia mediului din România cu legislaţia europeană; definiţii şi arie de cuprindere . 22

4 Elemente de impact asupra mediului ambiant ............................................... 26

5 Clasificarea depozitelor de deşeuri industriale conform Directivei 1999/31/EC............................................................................................................... 29

6 Deşeuri industriale generate în România pe ramuri industriale; tipuri, cantităţi şi structura acestora................................................................................ 33

7 Modalităţi de depozitare a deşeurilor industriale .......................................... 37

8 Evaluarea ponderii principalelor tipuri de deşeuri industriale periculoase 42

9 Estimarea structurii depozitelor industriale care se supun cerinţelor Directivei IPPC ........................................................................................................ 46

10 Situaţia deşeurilor/depozitelor de deşeuri industriale care nu se supun Directivei 1999/31 EC.............................................................................................. 50

11 Asumarea responsabilităţilor pentru îndeplinirea cerinţelor de mediu privind depozitarea deşeurilor industriale ........................................................... 61

12 Concluzii şi recomandări............................................................................. 67

Bibliografie.............................................................................................................. 72


iii

LISTA TABELELOR Tabelul 1.1: Dinamica producţiei industriale şi evoluţia personalului angajat în industrie (1990-

2001)......................................................................................................................................... 9 Tabelul 1.2: Evoluţia cantităţilor de deşeuri industriale generate în România (1995-2000)............. 11 Tabelul 1.3: Cantitatea de deşeuri industriale generate în România, în anul 1999, pe activităţi ...... 12 Tabelul 1.4: Cantitatea de deşeuri industriale generate în România, în anul 2001, pe activităţi ...... 13 Tabelul 5.1: Situaţia depozitelor de deşeuri industriale în România în 2002 .................................... 31 Tabelul 5.2. Principalele depozite de deşeuri industriale ................................................................. 32 Tabelul 9.1: Încadrarea depozitelor de deşeuri industriale din perspectiva Directivei IPPC............. 48 Tabelul 9.2: Termenele de conformare pentru depozitele de deşeuri care se supun cerinţelor

Directivei IPPC, potrivit Legii 645/2002.................................................................................. 49 Tabelul 10.1: Capacităţi de extracţie a minereurilor, în România (2001) ......................................... 52 Tabelul 11.1 Obligaţii şi responsabilităţi pentru depozitarea deşeurilor industriale ce decurg din HG

162/2002 ................................................................................................................................ 62 Tabelul 11.2: Obligaţii şi responsabilităţi pentru depozitele de deşeuri industriale ce se supun

prevederilor din OUG 34/2002 aprobată de Legea 645/2002.................................................. 64

LISTA FIGURILOR Figura 1-1: Evoluţia producţiei industriale în România....................................................................... 8 Figura 1-2: Evoluţia producţiei fizice a unor produse industriale care generează cantităţi mari de

deşeuri .................................................................................................................................... 10 Figura 3-1: Schema clasificării deşeurilor după principalele activităţi generatoare de deşeuri ........ 23 Figura 3-2: Aria de cuprindere a categoriei „deşeuri industriale” şi celelalte tipuri de deşeuri ........ 24 Figura 5-1: Schemă de principiu a unei staţii centrale (centru) de tratare şi depozitare a deşeurilor

industriale ............................................................................................................................... 30 Figura 6-1: Structura deşeurilor de producţie generate în anul 2002............................................... 33 Figura 6-2: Structura deşeurilor industriale generate în anul 2002.................................................. 34 Figura 6-3: Distribuţia geografică a principalelor depozite de deşeuri industriale în România, în 2002

................................................................................................................................................ 36 Figura 7-1: Structura depozitelor de deşeuri industriale în funcţie de tipul acestora (2002) ........... 38 Figura 7-2: Structura suprafeţelor depozitelor de deşeuri industriale în funcţie de tipul acestora

(2002) ..................................................................................................................................... 38 Figura 7-3: Repartiţia numărului depozitelor de deşeuri industriale în funcţie de tipul deşeurilor

depozitate................................................................................................................................ 40 Figura 8-1: Structura cantităţilor de deşeuri industriale periculoase, generate în anul 2002........... 42 Figura 8-2: Distribuţia regională a cantităţilor de deşeuri industriale periculoase generate în anul

2002 ........................................................................................................................................ 44 Figura 10-1: Încadrarea deşeurilor din minerit potrivit viitoarei Directive privind deşeurile miniere

................................................................................................................................................ 53


iv

LISTĂ cu ACRONIME

ACPM Autoritatea competentă pentru protecţia mediului

ANPM Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului

ARPM Agenţie Regională pentru Protecţia Mediului

ATPM Autoritatea teritorială pentru protecţia mediului

APM Agenţie de Protecţia Mediului

CAEN Clasificarea activităţilor economice naţionale

HG Hotărâre de Guvern

ICIM Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului – Bucureşti

IER Institutul European din România

OUG Ordonanţă de urgenţă

MMGA Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor

MEC Ministerul Economiei şi Comerţului

MoF Monitorul oficial

SNGD Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor

BREF Documente de referinţă pentru cele mai bune tehnici disponibile

BAT Cea mai bună tehnică disponibilă

LLAW Deşeuri radioactive apoase cu activitate redusă

LLSW Deşeuri radioactive solide cu activitate redusă

PADDI Planul de Acţiune privind depozitarea deşeurilor industriale

RAAN Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare

SCTDD Staţie centrală de tratare şi depozitare deşeuri

UE Uniunea Europeană


5

INTRODUCERE

Problemele aderării României la UE au fost documentate în numeroase rapoarte şi studii individuale precum şi de analizele cuprinzătoare şi pertinente din rapoartele de ţară ale Comisiei UE în privinţa progreselor înregistrate în procesul de aderare. În acest context, a apărut cerinţa unor lucrări care să dea o privire de ansamblu a domeniului şi să facă propuneri de soluţii, nu numai de a aborda strict tehnic anumite probleme specifice. Pentru a răspunde acestor cerinţe, în anul 2003 IER a lansat un nou proiect de studii1 privind politicile de pre-aderare şi de evaluare a impactului aderării României la UE, „Pre-Accession Impact Studies II” (PAIS II).

Lucrarea intitulată “Studiul suport pentru elaborarea Planului de acţiune privind depozitarea deşeurilor industriale in vederea conformării cu legislaţia europeană” este a şaptea în seria PAIS II. Această lucrare nu are scopul de a dubla eforturile celor implicaţi în procesul de elaborare a documentelor de negociere ci de a constitui un suport pentru aceste activităţi precum şi pentru a face mai bine cunoscute factorilor de decizie, eforturile şi problemele extrem de dificile care trebuie rezolvate într-un timp foarte scurt. Studiul ilustrează buna conlucrare a specialiştilor din domeniul gestiunii deşeurilor cu societatea civilă, cu institutele de cercetări, cu forurile academice existând o reală dezbatere a problematicii şi a soluţiilor propuse.

Consideraţii generale Transpunerea acquis-ului comunitar referitor la protecţia mediului în legislaţia naţională şi implementarea sa reprezintă una din principalele provocări cu care se confruntă România în procesul de aderare la Uniunea Europeană. În acest context deşeurile industriale reprezintă una din problemele importante în cadrul politicii de protecţie a mediului, eforturile făcute regăsindu-se în sfera armonizării prevederilor naţionale cu cele ale Uniunii Europene.

Obiectivele studiului Principalele obiective acestui studiu sunt de a oferi o perspectivă mai clară asupra problematicii privind “deşeurile industriale” şi de a veni în sprijinul elaborării Planului de Acţiune privind depozitarea deşeurilor industriale in România cu propuneri şi recomandări. Beneficiarii studiului Instituţiile direct interesate de concluziile acestui studiu sunt: Ministerul Economiei şi Comerţului, Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului (actualmente Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor), Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, RENAR – Asociaţia de Acreditare din România. Institutul European din România are rolul de coordonator al acestui program.

Probleme relevante potrivit termenilor de referinţă Potrivit termenilor de referinţă, acest studiu îşi propune să trateze următoarele subiecte:

•℘ cadrul instituţional şi legislativ al gestiunii deşeurilor industriale;

•℘ definirea deşeurilor industriale în contextul armonizării legislaţiei de protecţia mediului din România cu legislaţia europeana;

•℘ deşeurile industriale generate în România pe ramuri industriale; tipuri si cantităţi, structura acestora;

1 Cele 12 teme care fac obiectul cercetării au fost convenite în prealabil de către IER cu Ministerul Integrării Europene


6

•℘ modalităţi de depozitare a deşeurilor industriale generate

•℘ elemente de impact asupra mediului a depozitelor de deşeuri industriale;

•℘ clasificarea depozitelor industriale existente conform Directivei 1999/31/EC;

•℘ estimarea structurii depozitelor industriale care se supun cerinţelor Directivei IPPC;

•℘ situaţia depozitelor de deşeuri industriale care nu se supun Directivei 1999/31/EC;

•℘ evaluarea la nivel naţional a ponderii principalelor tipuri de deşeuri industriale periculoase;

•℘ asumarea responsabilităţilor pentru îndeplinirea cerinţelor de mediu privind depozitarea deşeurilor industriale conform calendarului de implementare a cerinţelor Directivei 1999/31 EC si Directivei 96/61;

•℘ concluzii şi recomandări;

•℘ ANEXE, figuri, grafice.

Metodologia studiului Studiul a fost elaborat pe baza metodologiei sugerate de IER şi care a presupus parcurgerea mai multor etape de documentare, redactare, consultări şi discuţii, refacerea şi corectarea materialelor etc.

Metodologia a presupus elaborarea unor versiuni intermediare ale studiului care au fost discutate şi analizate în Grupul de Interese, special constituit.

Astfel a fost organizat un Grup de Interese relevant, format din reprezentanţii ministerelor şi instituţiilor cu preocupări în domeniul gestiunii deşeurilor industriale. În Grupul de Interese au fost incluşi specialişti făcând parte din Ministerul Economiei şi Comerţului, Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Ministerul Integrării Europene, institute de cercetări (Institutul de Economie Naţională, ICIM etc.), reprezentanţi ai patronatelor din industrie (COGEN, FEPACIM, UniRomSider), universităţi etc.

Pe parcursul elaborării studiului au avut loc două întâlniri ale Grupului de Interese (în luna ianuarie 2004 şi în luna mai 2004) în care s-au discutat două versiuni intermediare ale studiului. Aceste întâlniri au fost extrem de utile deoarece s-au primit multe sugestii de îmbunătăţire şi completare a studiului. Toate sugestiile şi comentariile au fost analizate şi incluse în versiunea finală a lucrării. Pe această cale autorii doresc să mulţumească doamnei Liliana Nichita (MEC), doamnei Nicoleta Chiriac (MMGA) precum şi celorlalţi membri ai Grupului de Interese pentru ajutorul real acordat la elaborarea şi finalizarea acestui studiu.

De asemenea, autorii doresc să mulţumească reprezentanţilor IER cu care au avut contacte directe - doamna dr. Gabriela Drăgan şi domnul Mihai Moia – pentru profesionalismul dovedit şi sprijinul acordat pe parcursul elaborării studiului.


7

1 Evoluţia sectorului industrial în România (1990-2002)

Din anul 1990 a început un lung şi dureros proces de restructurare industrială care a influenţat direct cantitatea de deşeuri industriale generate în România, precum şi conţinutul acestora. În acest capitol va fi analizată, pe scurt, evoluţia producţiei industriale şi corelaţia existentă cu volumul şi cantitatea deşeurilor industriale generate.

În România, ca şi în celelalte ţări foste socialiste, planificarea centrală a restricţionat şi denaturat serios funcţia pieţelor. Controlul costurilor şi al preţurilor a asigurat profit pentru întreprinderile industriale deoarece nu exista riscul de a fi înlocuite de competitori mai puţin costisitori sau mai inovatori. Managementul ineficient şi operarea activelor productive sub presiunea unor obiective irealizabile a condus la funcţionarea cu întreruperi a producţiei şi la gestiunea inadecvată a resurselor, contribuind la nivele de poluare excesive precum şi la generarea unui volum impresionant de deşeuri industriale. Dezvoltarea susţinută a industriilor grele combinată cu energia subvenţionată intens şi preţurile materialelor prime nejustificat de joase a condus la o eficienţă foarte scăzută a utilizării energiei, folosirea extensivă a resurselor naturale şi generarea unor cantităţi mari de deşeuri2. Pentru a sprijini dezvoltarea industrială locală, a fost introdusă o protecţie ridicată la importuri iar preţurile externe nu au avut influenţă asupra deciziilor economice. Sistemele financiare erau subdezvoltate fiind bazate pe o bancă centrală dominantă care, ca agent al guvernului, a alocat credite conform planurilor centrale.

Tranziţia de la planificarea centrală la economia de piaţă a introdus reforme macroeconomice complexe care au generat schimbări pozitive ale structurii industriei cu consecinţe directe în reducerea nivelului de deşeuri generate.

i. Reformele sectorului public au scăzut dominanţa întreprinderilor publice şi au redus intervenţia statului în autonomia întreprinderilor publice; s-a început eliminarea monopolurilor mari ale statului şi s-a promovat competiţia care îmbunătăţeşte practicile manageriale şi folosirea resurselor;

ii. Reformele monetare au urmărit introducerea unui control mai bun asupra masei monetare şi s-a eliminat subvenţionarea dobânzii; rezultatul a fost reducerea investiţiilor industriale capital intensive, evaluarea mai realistă a resurselor şi schimbări în structura economică pe termen lung (îndeosebi declinul cotei industriei grele);

iii. Reformele politicii fiscale au redus subvenţiile şi au eliminat controlul preţurilor, ceea ce a permis folosirea mai eficientă a resurselor şi introducerea de practici productive cu poluare mai puţin intensă;

iv. Reformele privind cursul de schimb au transformat politica protectoare a comerţului extern prin eliminarea supra-evaluării ratelor de schimb şi reducerea restricţiilor comerciale; drept rezultat a crescut eficienţa datorită concurenţei precum şi a avut loc reducerea poluării prin importul de tehnologii ecologice.

2 Nu trebuie pierdut din vedere nici politica de reducere drastică a importurilor care a condus la o activitate impresionantă de reciclare a materialelor refolosibile cum ar fi: hârtia, sticla, penele, deşeurile textile, anvelopele uzate, uleiurile uzate, acumulatorii auto uzaţi, masele plastice etc. Deoarece nu toate activităţile de colectare-reciclare erau conduse pe baze economice, odată cu eliminarea subvenţiilor, deşeurile cu valoare economică negativă nu au mai fost colectate şi nici reciclate. S-a continuat doar reciclarea deşeurilor cu valoare economică pozitivă cum ar fi fierul vechi, deşeurile din metale neferoase etc. pentru care cererea a crescut exploziv, mai ales la export.


8

Nu toate efectele restructurării economice şi ale schimbărilor macroeconomice din România sunt pozitive pentru mediul ambiant. Efectele măsurilor macro-economice asupra mediului ambiant depind foarte mult de coerenţa ajustării structurale. Influenţe negative asupra mediului apar atunci când reformele nu sunt complet coordonate3 şi când disfuncţiile mecanismului de piaţă nu sunt rezolvate corect - de exemplu, clarificarea drepturilor de proprietate ce privesc resursele naturale cum ar fi pădurile şi resursele piscicole etc.

1.1 Dinamica industrială în perioada 1990-2002

1.1.1 Evoluţia principalelor ramuri industriale Evoluţia producţiei industriale din România a cunoscut mai multe etape. Dacă se analizează cum a evoluat valoarea producţiei, în valori constante4, se pot identifica trei perioade distincte (vezi Figura 1-1 şi Anexa 1):

•℘ în primă perioadă (1990 - 1992) a avut loc un declin accentuat al producţiei industriale;

•℘ în a doua perioadă (1993 - 1999), s-a înregistrat o uşoară revenire urmată de scăderea producţiei;

•℘ în a treia perioadă, (1999 - 2001) producţia industrială reia un trend crescător.

Figura 1-1: Evoluţia producţiei industriale în România

3 Dacă subvenţiile sunt eliminate, de exemplu, la hidrocarburi dar nu şi la cărbuni, pot apare efecte adverse asupra poluării şi generării de deşeuri. 4 La conversia în preţuri constante s-a utilizat dolarul american deoarece EURO a fost introdus de abia în anul 2001. În anul 1989 nu exista moneda europeană iar o bună perioadă s-a utilizat denumirea de ECU (Error! Reference source not found.).

0,0

10,0

20,0

30,0

40,0

50,0

60,0

70,0

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 20011

10

100

1000

10000

Total industrie (Miliarde $) Industrie prelucrătoare (Miliarde $)Energie electrică şi termică, gaze şi apă (Milioane $ - Scara Secundara (Logaritmica))Industrie extractivă (Milioane $ - Scara Secundara (Logaritmica))


9

Este interesant de observat tendinţa industriei prelucrătoare de a urma îndeaproape tendinţa generală a industriei pe când producţia din minerit, după ce a înregistrat o tendinţă clară de scădere, s-a stabilizat, din punct de vedere valoric. Pe de altă parte, industria energiei electrice, termice, gaze şi apă arată o tendinţă constantă de creştere uşoară.

În perioada analizată au avut loc schimbări structurale profunde în cadrul industriei româneşti, cu impact direct asupra generării de deşeuri industriale. Vom vedea că ramurile industriale au evoluat diferit ceea ce ar fi trebuit să influenţeze şi volumul deşeurilor generate.

Astfel, la finele anului 2001, producţia industrială reprezenta doar 62% din valoarea anului 1990 sau o diferenţă de 20 miliarde USD, în valori absolute.

Industria extractivă a suferit cea mai mare reducere (de 60%) pe când industria prelucrătoare a înregistrat o reducere de doar 43%. Singura ramură care, aşa cum am mai arătat, a înregistrat o creştere constantă este industria energiei electrice şi termice (un plus de 2,02 miliarde $) (vezi Tabelul 1.1 şi Error! Reference source not found.). Din punctul de vedere al personalului, industria a pierdut 1,945 milioane locuri de muncă, din care 1,862 milioane locuri de muncă din industria prelucrătoare. Industria extractivă a pierdut 126 mii locuri de muncă pe când industria energiei electrice şi termice a creat 43 mii noi locuri de muncă (vezi Tabelul 1.1).

Tabelul 1.1: Dinamica producţiei industriale şi evoluţia personalului angajat în industrie (1990-2001)

Producţia industrială Personal % Miliarde $ % Mii persoane 2001/1990 Diferenţa

(2001-1990) 2001/1991 Diferenţa

(2001-1990) Total industrie, din care 62 -20,69 49 -1945 Industrie extractivă 40 -2,91 53 -126 Industrie prelucrătoare 57 -19,80 46 -1862 Energie electrică şi termică, gaze şi apă

171 2,02 134 43

Sursa: Prelucrări date din Error! Reference source not found.

1.1.2 Evoluţia industriilor cu potenţial mare de generare a deşeurilor După cum vom vedea, câteva industrii sunt responsabile cu generarea celei mai mari părţi de deşeuri industriale. Dintre acestea se numără: extracţia şi prepararea minereurilor, extracţia şi prepararea cărbunilor, producerea de energie, industria chimică, metalurgia etc.

În industria extractivă, pe perioada analizată, situaţia se prezintă diferit pe cele trei mari componente (vezi şi Error! Reference source not found.):

�� în domeniul extracţiei şi preparării cărbunelui, producţia valorică a scăzut cu doar 19% dar a pierdut 55% din personal;

�� în domeniul extracţiei petrolului şi gazelor naturale, producţia valorică din anul 2001 este doar 25% din cea a anului 1990;

�� alte activităţi miniere care cuprind extracţia minereurilor feroase şi neferoase au înregistrat scăderi ale producţiei de 34%.

În industria prelucrătoare, se pot identifica următoarele evoluţii:

�� prelucrarea ţiţeiului, cocsifierea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari şi-a redus foarte puţin producţia valorică (scădere cu 3%);


10

�� industria chimică şi a fibrelor sintetice şi artificiale si-a redus producţia la jumătate şi a pierdut 38% din personal;

�� industria de prelucrare a cauciucului şi a maselor plastice şi-a diminuat producţia la 41% din cea avută în anul 1990 şi a pierdut 63% din personal;

�� industria metalurgică, în anul 2001, practic şi-a menţinut valoarea producţiei avută în anul 1990, dar aceasta s-a realizat cu un număr de personal mult redus faţă de cel avut anterior (55%).

Analizele privind evoluţia valorică a producţiei industriale şi a personalului trebuie completate şi cu analiza producţiei fizice deoarece aceasta are implicaţii directe şi cele mai importante asupra volumului şi cantităţii de deşeuri generate.

Dacă analizăm evoluţia principalelor produse industriale, cu potenţial mare de generare a deşeurilor, observăm o evoluţie oscilantă în cazul cărbunelui extras iar la alte produse se constată o tendinţă clară de scădere şi stabilizare la un nivel mai scăzut (vezi Figura 1-2 şi Error! Reference source not found.). Principalul minereu extras în România, din punctul de vedere al cantităţii este cărbunele. Cantitatea de cărbune extras a scăzut cu peste 45% în perioada 1989-1991, după care a urmat o redresare. Cantitatea maximă de cărbune a fost extrasă în anul 1996 (44,77 milioane tone), după care a scăzut la un minim de 24,5 milioane de tone în anul 1999, iar apoi a început să crească.

Figura 1-2: Evoluţia producţiei fizice a unor produse industriale care generează cantităţi mari de deşeuri

Sursa: Prelucrări date din Error! Reference source not found.

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

70000

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Mii tone

Cărbune Cocsificarea cărbunelui Prelucrarea ţiţeiului Fontă brută Oţel brut


11

În cazul prelucrării ţiţeiului, scăderea cantităţilor a fost semnificativă şi constantă. De la 30 milioane tone în anul 1989 s-a ajuns la puţin peste 10 milioane tone în anul 2001.

Pentru produse industriale a căror fabricaţie implică generarea unor cantităţi mari de deşeuri, cum ar fi cărbunele cocsificabil, fonta brută şi oţelul brut, producţia fizică a avut o tendinţă generală de scădere. La aceste produse se constată o tendinţă de stabilizare a producţiei la niveluri de aproximativ 30% din cel înregistrat în anului 1989.

Din punct de vedere teoretic, volumul deşeurilor industriale generate depinde în mod direct de volumul producţiei fizice (mai puţin de valoarea acesteia). După cum vom vedea, cantităţile de deşeuri industriale ce apar raportate în diverse publicaţii şi studii nu se corelează foarte bine cu volumul fizic al producţiei industriale din România.

1.2 Dinamica generării deşeurilor industriale în România Evoluţia cantităţii de deşeuri industriale generate în România nu este uşor de calculat sau analizat. Se pot menţiona mai multe cauze dintre care cele mai importante sunt: lipsa unor date statistice viabile, existenţa mai multor surse de date, definiţiile şi clasificările s-au schimbat în decursul timpului etc. De aceea vom face o analiză a principalelor surse de date pentru a identifica tendinţele şi cantităţile de deşeuri generate.

1. Lucrarea Managementul deşeurilor industriale şi periculoase în ţările candidate5, prezintă o evoluţie descendentă a cantităţilor de deşeuri industriale (vezi Tabelul 1.2). Astfel de la aproape 342 milioane de tone de deşeuri industriale, în anul 1995, se ajunge la 44, 4 milioane de tone în anul 2000 sau o scădere de 297 milioane de tone (87%). Potrivit studiului, cea mai importantă pondere o avea industria minieră care, în perioada 1995-2000, şi-a redus cantitatea de deşeuri generate cu 289 milioane tone adică cu 93%. Aceste valori par puţin plauzibile dacă avem în vedere, spre exemplu, cantitatea de cărbune extras care a fost de 43,98 milioane tone în anul 1995 şi de 30,1 milioane tone în anul 2000. O scădere a producţiei de cărbune de 31,5% (cărbunele are şi ponderea cea mai mare în totalul minereurilor extrase), nu explică scăderea cu 93% a deşeurilor industriale generate chiar dacă se are în vedere şi diminuarea semnificativă a volumului altor minereuri extrase.

Tabelul 1.2: Evoluţia cantităţilor de deşeuri industriale generate în România (1995-2000)

Mii tone 2000/1995

Diferenţa

1995 1996 1997 1998 1999 2000 % Mii tone Industria prelucrătoare

15145 25607 19514 14485 11795 12596 83% - 2549

Minerit 310230 61099 171326 506111 48050 21214 7% - 289016 Producerea de energie

11573 16031 12485 7428 6811 4977 43% - 6596

Alte sectoare 5036 5834 3904 2592 5198 5622 112% 586 TOTAL deşeuri industriale

341984 108571 207229 530616 71854 44409 13% - 297575

Deşeuri periculoase

5710 3203 2757 2299 2174 897 16% -4813

Sursa: Hazardous and Industrial Waste Management in Accession Countries., PHARE The project was entrusted for execution to Land Statistical Information Systems g.e.i.e. ISBN 92-894-6220-5., © European Communities,

2003., www.europa.eu.int/comm/eurostat/

5 Hazardous and Industrial Waste Management in Accession Countries., PHARE The project was entrusted for execution to Land Statistical Information Systems g.e.i.e. ISBN 92-894-6220-5., © European Communities, 2003., www.europa.eu.int/comm/eurostat/


12

În industria prelucrătoare, cantitatea de deşeuri generate a avut o evoluţie descendentă care pare plauzibilă (scădere de 17% în şase ani).

Conform lucrării menţionate, deşeurile industriale periculoase generate au scăzut de la 5710 mii tone la 897 mii tone, în perioada 1995-2000. Şi această cifră ridică unele semne de întrebare deoarece este extrem de greu de redus deşeurile industriale periculoase cu 84% fără a face investiţii semnificative. Este posibil ca închiderea unor capacităţi industriale să fie explicaţia acestei evoluţii.

2. Lucrarea Mediul Înconjurător în România, editată de Institutul Naţional de Statistică cuprinde o secţiune referitoare la deşeuri.

Ediţia din anul 2001 a lucrării Mediul Înconjurător în România prezintă următoarele valori privind deşeurile industriale: 69 milioane tone deşeuri industriale generate în anul 1999 (vezi Tabelul 1.3). Valoarea totală de 69 milioane de tone este apropiată de valoarea din studiul anterior (71,8 milioane tone). Singura discrepanţă este la deşeurile provenite de la termocentrale care sunt mai mari ca valoare în raportul Institutului Naţional de Statistică. De fapt doar la această categorie există posibilitatea unei comparaţii.

Tabelul 1.3: Cantitatea de deşeuri industriale generate în România, în anul 1999, pe activităţi

Activitatea industrială Cantitatea (milioane tone) Industria extractivă 48

Producerea energiei electrice şi termice 8,1

Metalurgia 3,6

Rafinarea ţiţeiului 2,2

Industria chimică 2,1

Alte activităţi 5,0

TOTAL 69 Sursa: Mediul Înconjurător în România 2001, pag. 72, editată de Institutul Naţional de Statistică

În anul 2002 a fost publicată o nouă ediţie a lucrării Mediul Înconjurător în România. În această nouă versiune nu mai sunt date detalii cu privire la structura deşeurilor industriale ci este doar menţionată cantitatea de deşeuri industriale generate în anul 2000. Această valoare este tot de 69 milioane tone, identică cu cea din anul 1999. Lucrarea nu explică această coincidenţă surprinzătoare.

3. Raportul6 privind Starea Mediului în România, în anul 2001 a fost elaborat în conformitate cu dispoziţiile art. 65, lit. j) din Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului republicată, şi a avut ca scop informarea autorităţilor publice, a factorilor de decizie politică şi economică şi a populaţiei cu privire la o serie de aspecte ale stării mediului care au o semnificaţie majoră din punct de vedere economic, social şi ecologic. În acest raport se menţionează că datele care au stat la baza raportului sunt rezultatul investigaţiilor şi studiilor realizate în cadrul sistemului naţional de monitorizare integrată a stării mediului, la care au participat un număr mare de instituţii specializate, aflate în sfera de coordonare a Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

In Raport sunt prezentate aspecte semnificative cu privire la starea atmosferei, starea apelor de suprafaţă şi subterane, starea solurilor, a pădurilor, starea mediului în aşezările urbane,

6 Sursa: www.mappm.ro


13

situaţia gestionării deşeurilor industriale şi urbane, radioactivitatea, poluări accidentale, zone critice etc.

În Capitolul opt al raportului este analizată situaţia privind deşeurile industriale. Raportul arată că, în cursul anului 2001, cantitatea de deşeuri generate de industrie, agricultură şi construcţii a fost de 65,6 milioane tone, ceea ce înseamnă o scădere cu 18,6 milioane tone faţă de 1999. Practic nu este dată o cifră exactă a cantităţii de deşeuri industriale deoarece valoarea de 65,6 milioane tone cuprinde, în afară de industrie două alte ramuri: agricultura şi construcţiile.

Raportul menţionează activităţile economice în cadrul cărora s-au generat cele mai mari cantităţi de deşeuri în anul 2001 (vezi Tabelul 1.4). Deşi nu este menţionată o valoare totală, din adunarea valorilor expuse în raportul MAPM, rezultă 49,2 milioane de tone deşeuri industriale, cu 20 de milioane de tone mai puţin faţă de cantităţile generate în anul 1999 sau 2000 (potrivit Institutului Naţional de Statistică). Pe ramuri industriale, valorile din anul 2001 sunt apropiate de cele din raportul Institutului Naţional de Statistică pentru anul 1999.

Tabelul 1.4: Cantitatea de deşeuri industriale generate în România, în anul 2001, pe activităţi

Activitatea Cantitatea (milioane tone) Extracţia şi prepararea minereurilor 17,5

Extracţia şi prepararea cărbunilor 11,0

Producerea de energie 8,7

Industria chimică 7,0

Metalurgie Peste 5

TOTAL 49,2 Sursa: Raport privind Starea Mediului în România, în anul 2001, www.mappm.ro

Este neclar ce înseamnă formularea “peste 5”, în cazul metalurgiei.

Scăderea cantităţii de deşeuri industriale în anul 2001 (- 20 milioane de tone) este extrem de surprinzătoare dacă ţinem seama că, faţă de anul 2000, cantitatea de cărbune extras a crescut cu 3,8 milioane tone, cantitatea de minereu de fier a crescut de la 116 mii tone la 221 mii tone, cantitatea de zinc în concentrate a crescut de la 27,4 mii tone la 46,6 mii tone, cantitatea de minereu de cupru şi concentrate a crescut de la 16 mii tone la 289 mii tone. Această dinamică ascendentă a industriei extractive ar fi trebuit să genereze mai multe deşeuri, nu mai puţine.

Potrivit acestor cifre se poate trage concluzia că, începând cu anul 2000, a avut loc o stagnare şi chiar o reducere a cantităţii totale de deşeuri industriale generate pe fondul unei relansări notabile a producţiei industriale. 4. Proiectul Strategiei Naţională de Gestionare a Deşeurilor (SNGD) a fost elaborat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, în conformitate cu responsabilităţile ce îi revin ca urmare a transpunerii legislaţiei europene în domeniul gestionării deşeurilor şi conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi aprobată prin Legea 426/2001. Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de gestionare a deşeurilor, eficient din punct de vedere ecologic şi economic. Acest document va fi aprobat prin Hotărâre de Guvern şi se va revizui periodic.

Prevederile SNGD se aplică pentru toate tipurile de deşeuri definite conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi aprobată prin Legea


14

426/2001. Strategia a luat în considerare deşeurile de producţie definite ca totalitatea deşeurilor generate din activităţile industriale (cu excepţia celor din minerit, radioactive etc.); pot fi deşeuri de producţie nepericuloase şi deşeuri de producţie periculoase. Pe baza analizei şi prelucrării chestionarelor primite7, în anul 2002 a rezultat o cantitate totală de 24,5 milioane tone deşeuri de producţie8 (doar tipurile de deşeuri care sunt sub incidenţa prevederilor Directivei Cadru – conform definiţiei de mai sus). De asemenea, tot pe bază de chestionar, a fost estimată o cantitatea de 581,7 mii tone deşeuri periculoase.

Datele rezultate din chestionare sunt valoroase dar este posibil ca unele chestionare să fie completate defectuos de cei care au completat chestionarele din cauza neînţelegerii unor cerinţe de încadrare sau a lipsei de pregătire a acestora. Din 1999, colectarea şi procesarea informaţiilor referitoare la tipurile şi cantităţile de deşeuri s-a făcut în conformitate cu Hotărârea de Guvern 155/1999; această hotărâre a introdus obligativitatea agenţilor economici de a-şi ţine evidenţa deşeurilor, de a le raporta la cererea autorităţilor judeţene de protecţia mediului (APM) şi de a le clasifica conform cerinţelor europene de clasificare (Catalogul European al Deşeurilor). În anul 2002 această hotărâre a fost abrogată prin Hotărârea de Guvern 856/2002, care a introdus totodată noua Listă de deşeuri, inclusiv deşeurile periculoase. De asemenea, din anul 1995 România raportează date privind cantităţile de deşeuri generate prin sistemul de raportare la EUROSTAT şi la Agenţia Europeană de Mediu (prin reţeaua EIONET).

* * *

Din analizele cele arătate se pot trage două concluzii importante:

1. există o divergenţă considerabilă între volumul fizic al producţiei industriale şi cantitatea de deşeuri industriale generată;

2. cantităţile de deşeuri industriale raportate variază semnificativ de la un studiu la altul şi de la an la altul fiind dificilă determinarea valorilor reale.

Unele din motive acestei situaţii sunt următoarele:

•℘ au avut loc modificări în activităţile firmelor industriale cu efecte directe asupra cantităţilor de deşeuri industriale generate;

•℘ s-a schimbat metodologia de raportare (înregistrarea sau neînregistrarea ca deşeu a sterilului de la extragerea minereurilor) precum şi modificarea periodică a chestionarelor de anchetă în vederea îmbunătăţirii acestora (mai ales în 2000 şi 2002).;

•℘ s-a schimbat modul de evaluare a cantităţilor raportate de către fiecare generator (cântărire sau estimare volumetrică);

•℘ calificarea redusă a generatorilor de deşeuri în activitatea de colectare şi raportare a datelor este;

•℘ controlul insuficient, din partea autorităţilor locale de protecţia mediului, privind îndeplinirea obligaţiilor legale de colectare şi raportare a datelor de către generatorii de deşeuri;

7 Cantităţile de deşeuri de producţie generate anual sunt înregistrate de către agenţii economici şi raportate, pe baza chestionarelor de anchetă statistică, elaborate de MAPAM împreună cu Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului – ICIM Bucureşti (în conformitate cu Hotărârea de Guvern 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase). Pentru anul 2002 a fost înregistrată o rată de răspuns de 86%, din care 82% reprezintă unităţile generatoare de deşeuri. 8 Sursa: Baza de date privind deşeurile - ICIM


15

2 Cadrul instituţional şi legislativ în domeniul gestiunii deşeurilor

2.1 Cadrul legislativ în domeniul gestiunii deşeurilor În România, în ultimii ani, a avut loc o transformare totală a cadrului legislativ de gestiune a deşeurilor. Spre deosebire de alte ţări membre ale UE care şi-au adaptat cadrul legislativ în perioade de peste 20 de ani, România a trebuit să facă acest lucru într-o perioadă extrem de scurtă.

Practic principalele directive ale UE privind deşeurile au fost transpuse aproape în totalitate în perioada 2000 – 2003. Începând cu anul 2004 România are un cadru legislativ de gestiune a deşeurilor modern şi adaptat acquis-ului comunitar. Tabelul de mai jos ilustrează progresele făcute până în prezent:

Directiva UE Modul de Transpunere Legea nr. 426/2001 (M. Of. 411 din 25 iulie 2001) pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenta nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor

Directiva Cadru privind Deşeurile nr. 75/442/EEC, amendată de Directiva nr. 91/156/EEC

Hotărârea de Guvern 123/2003 privind aprobarea Planului naţional de gestionare a deşeurilor – plan naţional de etapa (M. Of. 113 din 24 februarie 2003)

Directiva nr. 91/689/EEC privind deşeurile periculoase

Legea nr. 426/2001 (M. Of. 411 din 25 iulie 2001) pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenta nr. 78/2000 privind gestiunea deşeurilor

Directiva nr. 75/439/EEC privind uleiurile uzate, amendata de Directiva nr. 87/101/EEC şi de Directiva nr.91/692/EEC

Hotărârea de Guvern nr. 662/2001 (M. Of. 446 din 8 august 2001) privind gestionarea uleiurilor uzate, completata şi modificata de hotărârea de Guvern 441/2002 (M. Of. 325 din 16 mai 2002) şi modificată prin HG 1159/2333 (MO 715/2003)

Directiva nr. 91/157/EEC privind bateriile şi acumulatorii care conţin anumite substanţe periculoase şi Directiva nr. 93/86/EC privind etichetarea bateriilor

HG nr.1057 /2001 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor care conţin substanţe periculoase (M. Of. 700 din 5 noiembrie 2001)

Hotărârea de Guvern nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor (M. Of. 164 din 7 martie 2002)

Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţiei Mediului nr. 867/2002 privind definirea criteriilor care trebuie îndeplinite de deşeuri pentru a se regăsi pe lista specifica a unui depozit şi lista naţionala de deşeuri acceptate in fiecare clasa de depozit de deşeuri 2002 (M.Of. 848 din 25 noiembrie 2002)

Directiva nr. 99/31/EC privind depozitarea deşeurilor

Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţiei Mediului nr. 1147/2002 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor – construirea, exploatarea, monitorizarea şi închiderea depozitelor de deşeuri (M. Of. 150 din 7 martie 2003)

Hotărârea de Guvern nr.128/2002 privind incinerarea deşeurilor (M. Of. 160 din 6 martie 2002)

Directiva nr. 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor

Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţiei Mediului nr.1215/2003 pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea deşeurilor – (M. Of. 150 din 7 martie 2003)

Directiva nr. 94/62/EC privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje

Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje (M. Of. 269 din 23 aprilie 2002);


16

Directiva UE Modul de Transpunere Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţiei Mediului nr. 1190/2002 privind

procedura de raportare a datelor referitoare la ambalaje şi deşeuri de ambalaje (M. Of. 2 din 7 ianuarie 2003);

Directiva nr. 96/59/EC privind eliminarea bifenililor şi trifenililor policlorurati (PCB şi PCT)

Hotărârea de Guvern 173/2002 pentru reglementarea regimului special privind gestiunea şi controlul bifenililor policloruraţi şi ale altor compuşi similari;

Ordinul MAPM nr. 279/2002 privind înfiinţarea Secretariatului tehnic pentru gestionarea şi controlul compuşilor desemnaţi in cadrul Direcţiei de gestiune a deşeurilor şi substanţelor chimice periculoase (M. Of. 459 din 27 iunie 2002).

Decizia nr. 2000/532/CE, amendata de Decizia nr. 2001/119 privind lista deşeurilor (ce înlocuieşte Decizia nr. 94/3/CE privind lista deşeurilor şi Decizia nr. 94/904/CE privind lista deşeurilor periculoase).

Hotărârea de Guvern nr. 856/2002 privind evidenta gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase (M. Of. 659 din 5 septembrie 2002).

Regulamentul nr. 259/93 privind controlul transportului deşeurilor in, dinspre şi înspre Comunitatea Europeana

Hotărârea de Guvern nr. 1357/2002 pentru stabilirea autorităţilor publice responsabile de controlul şi supravegherea importului, exportului şi tranzitului de deşeuri (M. Of. 893 din 10 decembrie 2002).

Sursa: R A P O R T asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003., - GUVERNUL ROMÂNIEI., Iunie 2003

Cerinţele specifice de autorizare a depozitelor de deşeuri, prevăzute în Normativul tehnic, completează actele normative deja adoptate, referitoare la evaluarea impactului de mediu şi emiterea acordului de mediu. În decursul anului 2004 este prevăzută închiderea Documentului de Poziţie pentru Capitolul 22 şi finalizarea planurilor de implementare.

2.2 Capacitatea instituţională La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează activitatea de gestiune a deşeurilor este Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (MMGA). Acesta s-a înfiinţat în anul 2004.

In conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 408/2004 privind organizarea şi funcţionarea MMGA (M.Of. nr. 285/31.03.2004), acest minister este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului României. MMGA aplica strategia şi Programul Guvernului, în vederea promovării politicilor în domeniile mediului şi gospodăririi apelor. MMGA realizează politica în domeniul mediului şi gospodăririi apelor , la nivel naţional, elaborează strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale guvernamentale şi coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective, îndeplinind rol de autoritate de stat, de sinteza, coordonare şi control în aceste domenii. În structura MMGA, Ministrul mediului şi gospodăririi, apelor este ajutat în activitatea sa de trei secretari de stat, şi un secretar general. Cei trei secretari de stat coordonează activitatea în domeniile:

•℘ protecţia mediului;

•℘ gospodărirea apelor;

•℘ integrare europeană şi relaţii internaţionale.


17

Structura de personal În România, numărul maxim de posturi la nivel central în domeniul activităţii de protecţie a mediului, gospodărirea apelor, integrare europeana în domeniul mediului este de 270 de persoane (exclusiv posturile de demnitari şi cabinetul ministrului).

Secretarul de Stat care coordonează activitatea în domeniul protecţiei mediului are în subordine Direcţia Generala pentru Protecţia Mediului şi Direcţia pentru Gestiunea Deşeurilor şi Substanţelor Chimice Periculoase.

În baza prevederilor art. 11 al Hotărârii Guvernului nr. 408/2004, în cadrul MMGA se organizează Autoritatea de Implementare a fondurilor structurale şi de coeziune economico-sociala pentru proiecte de infrastructură de mediu la nivel de direcţie generală, în subordinea Secretarului de Stat pentru integrare europeana. Această unitate va funcţiona începând cu anul 2004 şi va funcţiona cu un număr de 100 de posturi, din care 50 de posturi în anul 2004.

Conform Art. 12, MMGA are în subordine, sub autoritate sau în coordonare următoarele unităţi: In subordine - Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului

- 8 Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului

- 34 Agenţii Judeţene pentru Protecţia Mediului

- Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” – Tulcea

- Unităţi de management al proiectului (UMP)

- Unităţi de implementare a proiectului (UIP)

Sub autoritate - Administraţia Naţională “Apele Române”

- Compania Naţională “Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” – SA

In coordonare - Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului – ICIM Bucureşti

- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore Antipa” – INCDM Constanţa

- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunării” – INCDDD Tulcea

- Administraţia Fondului pentru Mediu

Prin HG nr. 297/2003, privind înfiinţarea Gărzii Naţionale de Mediu ca instituţie publică cu personalitate juridică, datorită preluării de către aceasta instituţie a activităţii de control al aplicării legislaţiei de mediu (inclusiv a personalului aferent), numărul total de posturi la nivelul APM-urilor este de 1486, din care 1179 funcţionari publici. Conform prevederilor HG nr. 739/2003, APM-urile existente la nivelul fiecărui judet şi al Municipiului Bucuresti, sunt instituţii publice finanţate integral din bugetul de stat, aflate în subordinea MMGA.

În urma reorganizării structurii administrative a Guvernului, în baza prevederilor art. 16 alin. 5 litera a) din Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 64/2003, Garda Naţionala de Mediu s-a reorganizat ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridica, prin preluarea în subordine a Inspectoratelor Teritoriale de Regim Silvic şi Cinegetic - instituţii cu personalitate juridica din subordinea fostului Minister al Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. În baza prevederilor art.1 alin.2 al HG nr. 761/2003 pentru reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu (M.Of. nr. 499/10.07.2003), aceasta


18

funcţionează în subordinea Autorităţii Naţionale de Control, finanţată de la bugetul de stat prin bugetul Autorităţii, cu un număr maxim aprobat de 903 posturi, repartizate astfel: 644 de posturi pentru aparatul propriu şi 259 de posturi pentru inspectoratele teritoriale de regim silvic şi cinegetic din subordinea sa.

În conformitate cu legislaţia în vigoare, MMGA asigură coordonarea activităţii Administraţiei Fondului pentru Mediu, unitate care funcţionează în subordinea acestuia, fiind finanţată din venituri proprii. În prezent, în cadrul Administraţiei Fondului pentru Mediu sunt angajate un număr de 14 persoane. Trebuie menţionat că primele proiecte solicitate pentru finanţare, la începutul anului 2003, au fost din domeniul gestiunii deşeurilor.

Conform prevederilor art.1, alin. 1 litera n) al OUG nr. 64/2003, Comisia Naţionala pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN) funcţionează în coordonarea directa a Primului-ministru, fiind instituţie publica de interes naţional, cu personalitate juridica, finanţată integral din venituri proprii. Numărul total de posturi este de 80 de persoane (fără postul de demnitar).

În anul 2004 au luat fiinţă Agenţia Naţională de Protecţia Mediului (în curs de organizare) şi opt agenţii de protecţia mediului au devenit agenţii regionale. Activitatea ANPM şi a celor opt ARPM este reglementată prin următoarele acte normative:

- HG 1625/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ANPM;

- HG 1626/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ARPM.

Alte instituţii cu responsabilităţi în domeniul gestiunii deşeurilor Ministerul Economiei şi Comerţului are următoarele structuri care se ocupă de problema gestiunii deşeurilor:

•℘ Comisia Naţională pentru de Reciclarea Materialelor Refolosibile;

•℘ Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale;

•℘ Agenţia Naţională pentru Substanţe Chimice Periculoase;

•℘ Agenţia Naţională pentru Deşeurile Radioactive.

2.3 Planuri şi programe de management al deşeurilor; progrese înregistrate In conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 78/2000, aprobată şi completată prin Legea 426/2001, autoritatea competentă în domeniul gestionării deşeurilor este Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului9. Printre alte autorităţi publice centrale cu atribuţii pentru gestionarea deşeurilor se numără şi Ministerul Industriei şi Resurselor10 care are următoarele responsabilităţi principale în ceea ce priveşte deşeurile industriale:

- elaborează strategii şi programe sectoriale de gestionare a deşeurilor industriale;

- participă la elaborarea reglementărilor specifice pentru gestionarea diferitelor tipuri de deşeuri industriale;

- coordonează şi supraveghează activitatea de reciclare a deşeurilor industriale11.

9 In prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor 10 In prezent Ministerul Economiei şi Comerţului 11 În această situaţie, noţiunea de deşeu industrial se referă la deşeurile ce pot fi sursă de materii prime pentru industrie.


19

Actul normativ menţionat anterior prevede şi obligativitatea elaborării Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor, pe baza planurilor judeţene. La rândul lor, planurile judeţene se întocmesc pe baza informaţiilor şi a planurilor specifice elaborate de consiliile locale (pentru deşeurile municipale) şi agenţii economici generatori de deşeuri (pentru deşeurile de producţie).

In acest cadru legal a fost elaborat Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, aprobat apoi prin Hotărârea de Guvern 123/2003.

Acest plan naţional descrie situaţia existentă privind generarea şi gestionarea deşeurilor pe baza datelor şi informaţiilor colectate şi prelucrate în perioada 1995 – 2000 şi conţine prevederi importante pentru gestiunea deşeurilor de producţie (implicit deşeuri industriale). Aceste prevederi sunt următoarele:

•℘ identifică principalele probleme existente în domeniul gestionării deşeurilor de producţie;

•℘ prognozează o creştere a cantităţilor deşeurilor de producţie generate, aproximativ până în anul 2010; apoi este de aşteptat o scădere a cantităţilor specifice generate, ca urmare a introducerii tehnologiilor curate şi a practicilor de gestionare care pun accentul pe evitarea generării deşeurilor şi minimizarea cantităţilor generate;

•℘ indică activităţile de reciclare a deşeurilor de producţie ce se vor dezvolta şi utilizarea instrumentelor economice pentru crearea şi susţinerea pieţei de materii prime secundare;

•℘ identifică obiective strategice generale pentru gestionarea deşeurilor şi obiective strategice specifice anumitor fluxuri de deşeuri (deşeuri de la producerea energiei termice, uleiuri uzate şi deşeuri de combustibili lichizi, nămoluri de la epurarea apelor uzate industriale etc.).

Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului12, actualizat în anul 2003, conţine o serie de prevederi privind gestiunea deşeurilor. Printre acestea se numără:

- obiective privind gestionarea deşeurilor;

- acţiuni preconizate pentru gestionarea deşeurilor;

- proiecte prioritare care, în domeniul deşeurilor industriale, vizează în principal reabilitarea instalaţiilor de tratare şi eliminare existente, construirea instalaţiilor zonale, creşterea gradului de recuperare materială şi energetică a deşeurilor, aplicarea celor mai bune tehnici disponibile.

La momentul actual sunt în curs de elaborare alte două documente în domeniul gestionării deşeurilor, în cadrul unui grup de lucru coordonat de MMGA şi cu asistenţă tehnică din partea guvernului german în cadrul proiectului PHARE RO 2001 “Proiect de înfrăţire instituţională pentru sprijinirea în continuare a României pentru transpunerea şi implementarea legislaţiei în domeniul gestionării deşeurilor”:

- Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor;

- Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor.

Cele două documente menţionate au fost supuse dezbaterii publice la sfârşitul lunii martie 2004 şi, după înglobarea observaţiilor şi comentariilor, vor fi aprobate prin hotărâre de guvern.

12 MAPAM – Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, Proiect PHARE 2000 – RO 0006.14.02, octombrie 2003


20

In domeniul gestionării deşeurilor industriale, proiectele Strategiei Naţionale, respectiv al Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor conţin următoarele elemente13:

- principiile care stau la baza activităţilor de gestionare a deşeurilor industriale;

- opţiunile de gestionare a deşeurilor industriale;

- obiective strategice generale şi specifice;

- activităţi necesare în scopul îndeplinirii obiectivelor.

Se poate menţiona că sunt în curs de elaborare, tot în cadrul proiectului PHARE RO 2001 “Proiect de înfrăţire instituţională pentru sprijinirea în continuare a României pentru transpunerea şi implementarea legislaţiei în domeniul gestionării deşeurilor”, Ghidul pentru elaborarea planurilor judeţene de gestionare a deşeurilor şi Ghidul pentru elaborarea planurilor regionale de gestiune a deşeurilor.

În paralel, a început activitatea de elaborare a unui Planului Regional de gestiune a deşeurilor pentru Regiunea de Dezvoltare Centru.

Inventarul instalaţiilor de incinerare14 şi coincinerare a fost finalizat, identificându-se societăţile comerciale care îşi incinerează propriile deşeuri şi cele care au ca obiect de activitate incinerarea deşeurilor şi societăţile care sunt autorizate să coincinereze.

Pentru implementarea Directivei 75/439/CEE privind uleiurile uzate, amendată de Directiva 87/101/EEC şi de Directiva 91/692/CEE s-au pus bazele unui sistem de colectare a uleiurilor uzate în vederea valorificării acestora, monitorizat de fiecare APM. Pe baza raportărilor transmise de câtre APM-uri a fost analizata cantitatea de uleiuri colectate şi valorificate şi a fost alcătuită lista naţională15 a agenţilor economici colectori valorificatori de uleiuri uzate.

Conform prevederilor HG nr. 173/2000 (MO nr. 131/28.03.2000) ce transpune Directiva 96/59/CE privind eliminarea bifenililor şi trifenililor policlorurati (PCB şi PCT) a fost aprobat inventarul naţional al echipamentelor şi materialelor ce conţin PCB/PCT; de asemenea, agenţii economici au întocmit şi au transmis APM-urilor planurile de eliminare a echipamentelor şi materialelor contaminate cu PCB.

În anul 2002, au avut loc consultări cu reprezentanţi ai importatorilor de baterii portabile în vederea stabilirii modului de implementare a Directivei 91/157/CEE privind bateriile şi acumulatorii care conţin anumite substanţe periculoase. De asemenea, a fost alcătuită şi transmisă către APM-uri lista naţională16 a agenţilor economici colectori şi valorificatori şi a fost întocmită, pe baza raportărilor transmise de către inspectorate, situaţia bateriilor şi acumulatorilor uzaţi pentru autovehicule.

În perioada 2003-2004, a fost realizată identificarea şi clasificarea preliminară a depozitelor de deşeuri municipale şi industriale care intră sub incidenta prevederilor Directivei 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor, urmând sa fie identificate depozitele care sunt exceptate de la anumite prevederi ale Directivei (aşezări izolate). Astfel, la nivel naţional, din cele 265 de depozite municipale identificate:

•℘ 3 depozite de deşeuri municipale (clasa b) sunt conforme cu prevederile Directivei 1999/31/EC;

•℘ 11 depozite de deşeuri municipale (clasa b) vor deveni conforme în totalitate cu prevederile Directivei 1999/31/EC până la sfârşitul anului 2006;

13 MMGA – Proiectul Strategiei Naţionale şi proiectul Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor 14 În anul 2003, a fost aprobat Ordinul MAPM nr. 1215/10.01.2003 pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea deşeurilor (MO nr. 150/7.03.2003). 15 Vezi Error! Reference source not found. 16 Vezi Error! Reference source not found.


21

•℘ 251 de depozite de deşeuri municipale nu sunt şi nu se pot conforma cu prevederile Directivei 1999/31/EC şi se vor închide etapizat, odată cu asigurarea capacităţilor de depozitare conforme.

De asemenea, s-a realizat inventarierea instalaţiilor de incinerare/coincinerare, pentru implementarea cerinţelor Directivei 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor. Pentru centralizarea datelor raportate de agenţii economici care introduc pe piaţă ambalaje şi produse ambalate, a fost realizată o bază de date atât la nivelul Agenţiilor de Protecţiei a Mediului judeţene cât şi la nivelul Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului. Pentru implementarea Directivei 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje a fost estimata valoarea de 242,9 milioane Euro. Evaluarea costurilor s-a efectuat în cadrul proiectului de Twinning cu Franţa (PHARE 2000).


22

3 Deşeurile industriale în contextul armonizării legislaţiei de protecţia mediului din România cu legislaţia europeană; definiţii şi arie de cuprindere

După cum am văzut, nevoia de a defini şi delimita clar noţiunea de deşeu industrial este extrem de importantă pentru România. Cu toate acestea noţiunea de deşeu industrial nu este explicit definită în legislaţia europeană sau naţională. HG 162/2002 transpune Directiva 1999/31/EC definind diversele tipuri de deşeuri în articolul 6 şi Anexa 1:

•℘ deşeurile periculoase – sunt deşeurile definite în Anexa nr. I C, I D şi I E la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001 şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute în Anexa nr. 3; deşeurile periculoase includ atât deşeuri periculoase rezultate din activităţi de producţie cât şi din activităţi casnice.

•℘ deşeurile municipale - deşeuri menajere şi alte deşeuri care, prin natură sau compoziţie, sunt similare cu deşeurile menajere şi care sunt generate pe raza localităţilor;

•℘ deşeurile nepericuloase de orice altă origine, sunt deşeurile care îndeplinesc criteriile de acceptare a deşeurilor la depozitul pentru deşeuri nepericuloase stabilite în anexa nr. 3 şi care nu sunt incluse în categoria deşeurilor periculoase conform lit. j) (Anexa 1 menţionată mai sus);

•℘ deşeurile periculoase stabile, nereactive, cum sunt cele solidificate, vitrificate, care la levigare au o comportare echivalentă cu a celor menţionate la lit. b) şi care îndeplinesc criteriile relevante de acceptare stabilite în anexa nr. 3; aceste deşeuri periculoase nu se depozitează în celule destinate deşeurilor biodegradabile nepericuloase, ci în celule separate.

•℘ deşeurile inerte sunt, conform Anexei 1, „deşeurile care nu suferă nici o transformare semnificativă fizică, chimică sau biologică, nu se dizolvă, nu ard ori nu reacţionează în nici un fel fizic sau chimic, nu sunt biodegradabile şi nu afectează materialele cu care vin în contact într-un mod care să poată duce la poluarea mediului sau să dăuneze sănătăţii omului. Levigabilitatea totală şi conţinutul de poluanţi ai deşeurilor, ca şi ecotoxicitatea levigatului trebuie să fie nesemnificative şi, în special, să nu pericliteze calitatea apei de suprafaţă şi/sau subterane”.

Hotărârea de guvern nr. 856 din 16 august 2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase, stabileşte categoriile de deşeuri generate de diverse activităţi. In Art.8 deşeurile periculoase sunt definite ca fiind „deşeurile clasificate ca periculoase - deşeurile marcate cu asterisc (*)” care „prezintă una sau mai multe dintre proprietăţile periculoase din anexa nr. IE la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată de Legea nr. 426/2001.” Principalele ramuri industriale considerate de „Anuarul statistic”17 al României drept generatoare de deşeuri industriale sunt următoarele:

•℘ industria extractiva (cod CAEN: C);

•℘ industria prelucrătoare (cod CAEN: D);

•℘ energie electrică şi termică, gaze şi apă (cod CAEN: E);

17 Publicat anual de Institutul Naţional de Statistică al României


23

o producţia, transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice, gaze şi apă caldă (cod CAEN: E 40);

o gospodărirea resurselor de apă, captarea, tratarea şi distribuţia apei (cod CAEN: E 41).

Deşeurile generate de aceste ramuri industriale, care nu sunt de natura deşeurilor municipale, pot fi considerate deşeuri industriale. Încadrarea deşeurilor industriale faţă de celelalte tipuri de deşeuri este schematic prezentată în Figura 3-1.

Figura 3-1: Schema clasificării deşeurilor după principalele activităţi generatoare de deşeuri

LISTA publicată în Hotărârea de Guvern nr. 856 din 16 august 2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase clasifică deşeurile în 20 de categorii de deşeuri între care deşeurile industriale pot fi identificate ca făcând parte din categoriile 01, 03-12, şi parţial 02, 13-15, 19 (vezi Error! Reference source not found.). Procesul industrial este definit în lucrarea „CAEN REV.1, prezentare, interpretare, principii de utilizare”18 ca fiind „un proces de transformare (fizic, chimic, manual sau de orice natura) utilizat în fabricarea de noi produse (fie ele bunuri de consum, intermediare sau de investiţii), în prelucrarea produselor uzate sau pentru furnizarea de servicii industriale, aşa cum sunt ele definite în secţiunea C (Industria extractivă), D (Industria prelucrătoare), E (Producţia şi distribuţia electricităţii, a gazului şi a apei) şi F (Construcţii)”. Din termenii acestei definiţii, ar rezulta încadrarea deşeurilor provenite din construcţii în categoria deşeurilor industriale.

O clasificare clară a tipurilor de deşeuri industriale, după activitatea generatoare, nu există în legislaţia naţională. Astfel încât deşeurile reciclabile provenite din utilizarea bunurilor şi servicii sunt definite de Legea nr. 465/2001 pentru aprobarea „OUG nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industrial reciclabile” ca fiind „deşeuri industriale reciclabile” deşi ele nu provin dintr-o activitate industrială (deşeuri metalice feroase şi neferoase, deşeuri 18 Institutul National de Statistică, "CAEN REV.1, prezentare, interpretare, principii de utilizare", Ed. ALL BECK, 2003


24

de hârtie, carton, sticlă, mase plastice, cauciuc, textile). În acest caz, termenul “industrial” se referă la faptul că deşeurile respective pot fi folosite drept sursă de materii prime pentru industrie.

Legislaţia românească, prin O.U. 78/2000 introduce noţiunile de „deşeuri periculoase” şi „deşeuri de producţie” fără a le defini pe acestea din urmă. Potrivit legislaţiei UE, în Directiva 75/442/EEC amendată de Directiva 91/156/EEC (transpuse de L426/2002//OU 78/2000) nu apare noţiunea de deşeu de producţie.

Deşeuri

Figura 3-2: Aria de cuprindere a categoriei „deşeuri industriale” şi

celelalte tipuri de deşeuri

P – periculoase,

NP – nepericuloase,

I – inerte,

Ind – industriale,

M – municipale,

C&D – construcţii şi demolări,

A – agricole,

M – medicale

Încadrarea categoriei deşeurilor industriale faţă de celelalte categorii de deşeuri este sugerată de schema din Figura 3-2; această schemă ţine seama de criteriile de la clasificare a depozitelor de deşeuri conform HG 162/2002 care transpune Directiva 1999/31/EC: periculoase (P), nepericuloase (NP) şi inerte (I).

In accepţiunea lucrării „CAEN REV.1, prezentare, interpretare, principii de utilizare”19, producţia este o „activitate care are drept rezultat un produs”, termenul nefiind „exclusiv pentru sectorul agricol, extractiv sau de prelucrare, el este folosit, de asemenea, şi pentru sectorul serviciilor”. In acest context şi deşeurile provenite din servicii ar putea fi considerate ca fiind deşeuri de producţie.

Deşeurile industriale sunt reprezentate de deşeurile de producţie mai puţin cele rezultate din agricultura, horticultură, acvacultură, silvicultură, vânătoare şi pescuit (parţial categoria 02 din LISTĂ). In contextul acestei lucrări deşeurile industriale vor fi definite ca fiind deşeurile de producţie rezultate dintr-o activitate industrială cu excepţia celor prevăzute în Art.3 (2) Directiva 1999/31/EC (Art. 3, HG 162/2002).

19 Institutul Naţional de Statistică, "CAEN REV.1, prezentare, interpretare, principii de utilizare", Ed. ALL BECK, 2003


25

Pentru deşeurile care nu prezintă pericol pentru mediu, sunt exceptate următoarele activităţi de la această directivă:

a) împrăştierea pe sol, în scopul ameliorării calităţii sau fertilizării, a nămolurilor de la staţiile de epurare orăşeneşti, a nămolurilor de dragare sau a altor tipuri de nămoluri similare;

b) folosirea unor deşeuri inerte la lucrări de reamenajare/restaurare, umplere sau pentru construcţii în depozite de deşeuri;

c) depunerea nămolurilor de dragare nepericuloase în lungul apelor din care au fost extrase sau în albia râurilor;

d) depozitarea solului necontaminat sau a deşeurilor inerte rezultate în urma activităţilor de prospectare şi extracţie, a tratării şi stocării resurselor minerale, precum şi a celor din exploatarea carierelor.

Managementul deşeurilor din industria minieră urmează a fi reglementat la nivel european de o nouă directivă aflată în acest moment sub formă de propunere.


26

4 Elemente de impact asupra mediului ambiant

Impactul depozitelor de deşeuri industriale asupra mediului ambiant constă în principal în eliberarea în mediu unor substanţe chimice toxice existente în deşeuri sau formate în timpul depozitării, a prafului şi pulberilor rezultate din activităţile desfăşurate în amplasamentul depozitului.

Conform Directivei 1999/31/EC deşeurile care urmează a fi depozitate trebuie să fie în prealabil tratate (Art.6(a)) pentru reducerea cantităţii sau a pericolului prezentat de acestea faţă de sănătatea populaţiei sau a mediului. Chiar şi în aceste condiţii există totuşi un potenţial risc de contaminare a mediului ca urmare a eliberării de compuşi toxici în aer, prin gazele degajate în procesele de tratare din apropierea depozitului sau chiar din depozit, sau în sol şi ape (subterane şi de suprafaţă) prin levigatul format în depozite ca urmare a contactului dintre deşeuri şi apa din precipitaţii.

La nivel mondial, depozitele sunt amplasate în interiorul unei staţii complexe de tratare şi depozitare, care deserveşte mai mulţi generatori, unde exista diverse instalaţii de tratare care pot emite la rândul lor în mediu alţi contaminanţi.

Din depozitele de deşeuri au loc scăpări de gaze şi compuşi volatili în atmosferă ca urmare a:

•℘ manipulării deşeurilor;

•℘ apariţiei unor fisuri în sistemul de acoperire;

•℘ difuziei prin membranele de acoperire;

•℘ dizolvării în levigatul care părăseşte depozitul pentru tratare;

•℘ volatilizării înaintea închiderii;

•℘ evacuării gazelor prin sistemul de ventilare.

In cazul co-depozitării deşeurilor industriale şi a celor municipale, ca urmare a apariţiei incendiilor datorită unei operări defectuoase a depozitului, pot fi generate cantităţii foarte mari de „dioxine” (dibenzodioxine policlorurate) şi „furani” (dibenzofurani policloruraţi) care depăşesc cu mult cantităţile ce s-ar putea forma pe toată durata de viaţă a unui incinerator de deşeuri în condiţiile unei exploatări normale. De asemenea în aceste incendii se formează şi cantităţi mari de NOx, pulberi, compuşi de ardere incompletă.

Scăpări de compuşi volatili se pot produce şi ca urmare a tratării şi stocării deşeurilor înaintea depozitării, operaţii ce au loc, în general, în spaţii aflate în vecinătatea depozitelor.

Levigatul format în depozite este de multe ori tratat în incinta amplasamentului depozitului pentru reducerea conţinutului în compuşi organici prin procese biologice. Ca urmare acestor procese în atmosferă sunt eliminaţi compuşi volatili existenţi iniţial sau formaţi în timpul proceselor de tratare.

Multe din activităţile care se desfăşoară în apropierea unui depozit elimină în atmosferă pulberi; astfel de activităţi sunt: transportul şi manipularea, depozitele deschise, operaţiile de tratare a solului contaminat, bazinele de tratare a deşeurilor.

Drumurile neasfaltate de acces la depozit generează mari cantităţi de praf care pot să depăşească 1kg/km/vehicul (La Grega şi alţii, 1994). De asemenea încărcarea şi descărcarea solului necontaminat necesar acoperirilor sau solului contaminat tratat în amplasament conduc la eliminarea unor mari cantităţi de praf în aer. Estimarea cantităţilor de praf ridicate de la suprafaţa amplasamentelor ca urmare a antrenării de către vânt (eroziune) se face cunoscând date privind caracteristicile solului şi vântului pentru zona respectiva.


27

Prin contactul apei din precipitaţii cu deşeurile din depozit se formează levigatul care este evacuat din depozit şi supus unui proces de tratare. In cazul apariţiei unor fisuri în izolaţia cu care este prevăzut fundul depozitului, levigatul se poate infiltra în până la contaminarea acviferului.

Apele meteorice care se colectează de pe întregul amplasament (staţia de tratare-depozitare) sunt epurate separat de levigat. Aceste ape pot constitui o sursa importantă de contaminare a apelor de suprafaţa din apropiere şi a apelor subterane în cazul în care colectarea este defectuoasă.

Zgomotul produs de echipamentele care deservesc depozitul şi de autovehiculele care asigură transportul deşeurilor reprezintă un factor disturbator de mare impact asupra vecinătăţilor depozitului, iar traficul propriu-zis al autovehiculelor conduce la o uzură excesivă a drumurilor publice de acces.

In condiţiile unor depozite exclusive de deşeuri industriale, apariţia păsărilor, paraziţilor sau insectelor este puţin probabilă, acestea apărând mai ales în cazul co-depozitării în depozitele de deşeuri municipale.

Datorită activităţilor complexe ce se desfăşoară într-un depozit de deşeuri, în cazul unei exploatări incorecte apar elemente suplimentare de risc legate de formarea de aerosoli, izbucnirea incendiilor, exploziilor, apariţia alunecărilor de teren.

Conform OU 244/1999 un baraj este definit ca fiind „baraj - orice lucrare hidrotehnică având o structură existentă sau propusă, care este capabilă să asigure acumularea, permanentă sau nepermanentă, de apă, de deşeuri industriale lichide sau solide depuse subacvatic (din industria chimică, industria energetică şi din iazurile de decantare din industria minieră), a căror rupere poate produce pierderea necontrolată a conţinutului acumulat, cu efecte negative deosebit de importante asupra mediului social, economic şi/sau natural” (Legea 466/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 244/2000 privind siguranţa barajelor. In această categorie sunt incluse şi barajele şi digurile care realizează depozite de deşeuri industriale.

Aceeaşi ordonanţă clasifică barajele în una dintre următoarele categorii de importanţă:

•℘ A: baraj de importanţă excepţională;

•℘ B: baraj de importanţă deosebită;

•℘ C: baraj de importanţă normală;

•℘ D: baraj de importanţă redusă. Barajele şi digurile realizează depozite pentru deşeurile aflate sub formă lichidă sau semisolidă (nămoluri, şlamuri, suspensii). Proiectarea lor (bataluri, iazuri de decantare) trebuie realizată astfel încât, în primul rând, să asigure siguranţa în exploatare chiar şi în condiţii critice care ar putea produce pierderea necontrolată a conţinutului acumulat. In acest sens trebuie alese condiţiile de realizare a fundaţiei (materialele de construcţie – rocă, sediment; grad de compactare etc.). Construcţiile neadecvate pot conduce la:

�� poluarea apelor subterane datorită infiltraţiilor;

�� infiltraţiile prin pereţii barajului (digului);

�� surparea pereţilor.

Pentru evitarea acestor accidente, barajul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de rezistenţă şi stabilitate la solicitări statice şi dinamice, inclusiv la cele seismice. In exploatarea barajelor trebuie să se reducă infiltrarea apei, să se colecteze infiltraţiile prin baraj şi prin straturile de permeabilitate joasă de la fundul depozitelor şi să se evite supraîncărcarea lor.


28

Pe lângă formele de impact şi de risc menţionate mai sus mai pot fi considerate şi: modificările de peisaj şi disconfortul vizual cauzate de depozitele de deşeuri, modificarea fertilităţii solurilor, modificarea compoziţiei biocenozelor în zonele învecinate, generarea de gaze cu efect de seră, scoaterea din circuitul natural sau economic a unor terenuri

Multe din practicile actuale de colectare, transport, tratare şi depozitare a deşeurilor şi neaplicarea principiilor sistemului de gestiune integrată a acestora, dar şi existenţa „depozitelor istorice” de deşeuri industriale, au un impact negativ asupra mediului şi asupra sănătăţii populaţiei, deşeurile industriale reprezentând prin conţinutul lor surse de risc deosebit de grav pentru floră şi faună, afectând calitatea factorilor de mediu.

In scopul reducerii impactului depozitelor de deşeuri asupra mediului şi sănătăţii umane, HG 162/2002 prevede în Anexa 2 „Cerinţe generale pentru toate clasele de depozite de deşeuri” acestea incluzând: criteriile de care se ţine cont la alegerea amplasamentului depozitului, cerinţele constructive care să conducă la reducerea impactului asupra mediului (ape subterane, sol, ape de suprafaţă, aer), cerinţele generale de control şi protecţia factorilor de mediu. Punctul 2.6 al Anexei 2 prevede obligativitatea încadrării în peisaj a depozitului prin amenajări pentru reducerea impactului vizual realizate, printre altele, prin realizarea unei perdele vegetale de protecţie şi prin „înierbarea cu plante ierboase – graminee - şi plantarea unor specii rezistente la poluanţi pe suprafeţele acoperite ale depozitului care au ajuns la cota finală”.


29

5 Clasificarea depozitelor de deşeuri industriale conform Directivei 1999/31/EC

Conform Art.2(g) al Directivei 1999/31/EC „depozitul” este definit ca fiind un amplasament unde sunt depozitate deşeurile pe sau în sol incluzând amplasamentele din incinta unităţii producătoare a deşeurilor şi pe cele permanente (peste 1 an vechime) care sunt utilizate pentru stocarea temporară. Se exclud instalaţiile la care deşeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea pentru transportul ulterior în scopul recuperării, tratării sau eliminării finale în altă parte, stocarea înainte de recuperare sau tratare (mai puţin de 3 ani) sau înainte de depozitarea finală (mai puţin de 1 an). Directiva 1999/31/EC impune ţărilor membre să ia măsuri împotriva depozitării ilegale şi necontrolate a deşeurilor.

Depozitele de deşeuri pot fi clasificate conform Directivei 1999/31/EC în:

a) depozite de deşeuri periculoase;

b) depozite de deşeuri nepericuloase;

c) depozite de deşeuri inerte.

Conform directivei 1999/31/EC Art.6 (transpus în Art. 7(1) HG 162/2002) numai deşeurile care au fost în prealabil tratate pot fi eliminate prin depozitare. Acest articol reprezintă prevederea cea mai importantă a directivei, reprezentând forţa motrice a reducerii cantităţilor de deşeuri eliminate prin depozitare finală. Responsabilitatea deşeurilor industriale aparţine producătorului putând fi transferată către un operator de deşeuri. In acest sens depozitele pot fi amplasate „in situ” în apropierea instalaţiilor generatoare de deşeuri, in proprietatea producătorului, sau „ex situ”, depozit ca făcând parte sau nu într-o staţie centrală de tratare şi depozitare deşeuri (SCTDD) care să deservească mai mulţi producători de deşeuri, proprietatea depozitului aparţinând unui operator specializat. O staţie centrală (centru) de tratare şi depozitare a deşeurilor industriale este un amplasament complex care include instalaţii diverse de tratare şi eliminare a deşeurilor. Figura 5-1 prezintă o schemă de principiu a principalelor instalaţii şi activităţi dintr-o astfel de staţie.

Pretratarea deşeurilor în scopul reducerii volumului, reactivităţii şi a altor proprietăţi care ar putea periclita transportul către SCTDD se realizează, de obicei, de către producător (generatorul de deşeuri).

Mărimea unui depozit depinde, în principal, de cantităţile de deşeuri produse şi de timpul de funcţionare alocat. Producerea unor cantităţi mici de deşeuri va face ca producătorul să aleagă varianta de depozitare „ex-situ”. In cazul în care nu există SCTDD (cazul României) producătorul va fi obligat să îşi construiască un depozit propriu, pentru care costurile de amplasare, construire, operare, închidere şi postînchidere s-ar putea să depăşească capabilitatea financiară a acestuia.

Depozitele propriu-zise care aparţin unor SCTDD sunt deservite de secţii/zone anexe ca: secţia de recepţie, zona de stocare, laborator, utilităţi, infrastructură de transport vehicule, administraţie. In incinta SCTDD pot să existe diverse alte instalaţii pentru eliminarea sau tratarea deşeurilor: incinerator de deşeuri periculoase şi/sau medical, staţie de compostare, instalaţie de prelucrare uleiuri uzate, instalaţie de separare emulsii hidrocarburi petroliere-apă etc.


30

Figura 5-1: Schemă de principiu a unei staţii centrale (centru) de tratare şi depozitare a deşeurilor industriale

Sursă: adaptată după UNEP, Landfill of Hazardous Industrial Waste – A Training Manual, Technical Report No.17, 1993

Proprietarul depozitului poate fi chiar generatorul de deşeuri, cazul fiind frecvent întâlnit atunci când depozitul deserveşte exclusiv o unitate industrială şi este amplasat în apropierea acesteia.

Într-un depozit de deşeuri industriale pot fi eliminate un singur tip de deşeu sau mai multe tipuri. Încadrarea depozitelor într-o anumită clasă se va face şi după acest criteriu.

Depozite simple Depozite mixte Depozit de deşeu unic periculos

Depozit de deşeu unic nepericulos

Depozit de deşeu unic inert

Depozit de deşeuri mixte periculoase

Depozit de deşeuri mixte nepericuloase

Depozit de deşeuri mixte inerte

Utilizarea deşeurilor inerte sau nepericuloase pentru amenajarea şi construirea depozitului este considerată ca fiind operaţie de recuperare şi nu de depozitare conform Directivei 75/442/EEC. Anumite tipuri de deşeuri pot fi folosite la construcţia depozitelor în amestec cu alte materiale (cenuşi, zguri etc.).

Depozitele trebuie să respecte cerinţele generale din Anexa 2 a Directivei 1999/31/EC legate de: amplasare; controlul calităţii apelor de suprafaţă şi gestionarea levigatului; protecţia solului şi a apelor subterane (impermeabilizare); controlul gazelor; stabilitate; sisteme (împrejmuiri) de siguranţă. Directiva 1999/31/EC stabileşte criteriile şi procedurile preliminare de acceptare a deşeurilor în cele trei tipuri de depozite. Decizia Comisiei 2000/532/EC (transpusă de H.G. 856/2002) stabileşte lista deşeurilor inclusiv a celor periculoase conform cu Art.1(a) al Directivei 75/442/EEC. Aceasta stă la baza stabilirii criteriilor de acceptare a deşeurilor în depozite.


31

Pentru majoritatea depozitelor de deşeuri industriale existente în România nu poate fi realizată o încadrarea strictă şi corectă în categoriile de depozite descrise de Directiva 1999/31/EC, acestea nerespectând cerinţele Directivei 1999/31/EC respectiv HG 162/2002 atât din punct de vedere constructiv, cât şi a deşeurilor acceptate în depozit. Multe din depozitele industriale conţin amestecuri de deşeuri periculoase şi/sau nepericuloase şi/sau inerte, fiind operate în condiţii necorespunzătoare. Depozitele care conţin preponderent deşeuri nepericuloase sau inerte, dar în care au fost depozitate şi deşeuri periculoase, în cazul în care acestea nu sunt supuse procedurii de închidere, trebuie înregistrate ca fiind depozite de deşeuri periculoase şi considerate în consecinţă la solicitarea acordului şi autorizaţiei de mediu.

Datele privind depozitele de deşeuri industriale obţinute de la agenţii economici sunt incomplete, raportarea făcându-se în pe baza unor tabele de raportare periodice necorelate cu Directiva 1999/31/EC. Terminologia folosită de HG 856/2002 nu este corelată cu cea folosită de legea 426/2001 //OU nr. 78/2000. Conform Art.1 din HG 856/2002 „agenţii economici care generează deşeuri au obligaţia să ţină o evidenţă a gestiunii acestora”. Conform anexei 1, Capitolul II, în tabelul pe care agentul economic trebuie să îl completeze în legătură cu „stocarea provizorie, tratarea şi transportul deşeurilor” sunt enumerate modalităţile de tratare, iar destinaţia deşeurilor care urmează a fi depozitate putând fi:

DO - depozitul de gunoi al oraşului/comunei

HP - halda proprie

HC - halda industrială comună

In aceasta recentă reglementare, apar termeni care nu sunt corelaţi cu definiţiile depozitelor din directiva 1999/31/EC (HG 162/2002). Prelucrarea informaţiilor furnizate prin completarea tabelelor de raportare nu oferă date pertinente privind clasele de depozite aşa cum sunt ele stabilite de Directiva 1999/31/EC.

Modificările privind clasificarea şi încadrarea depozitelor apărute ca urmare a noilor reglementări au condus la apariţia unor situaţii neclare. Astfel, lucrarea „Starea Mediului în România în 2002”, elaborată de Ministerul Apelor Pădurilor şi Mediului în 2003, prezintă două seturi de date pentru descrierea situaţiei depozitelor industriale, folosind un tip de încadrare a acestora (vezi Tabelul 5.1) care nu este conform cu Directiva Depozitării. Această situaţie a apărut probabil ca urmare atât a cerinţelor de raportare ale HG 856/2002 cât şi a vechilor denumiri utilizate pentru încadrarea depozitelor ale deşeurilor.

Tabelul 5.1: Situaţia depozitelor de deşeuri industriale în România în 200220

Depozite industriale

Iazuri de decantare

Depozite de steril

Depozite de zguri şi cenuşi

Depozite simple

Depozite subterane Total

Număr 189

(209) 203

(251) 77

162

(354) 45 676

Suprafaţa ocupată (ha) 1608 5409 3102 179 2 10300

Sursa: MAPM, „Starea Mediului în România în 2002”, 2003 (varianta în limba engleză)

20 MAPM, "Starea Mediului în România în 2002", 2003 (varianta în limba engleză)


32

Cele mai mari depozite de deşeuri industriale sunt deţinute de marile termocentrale, fostele şi actualele mari combinate ale industriei chimice anorganice şi industriei metalurgice (vezi Tabelul 5.2).

Tabelul 5.2. Principalele depozite de deşeuri industriale

Depozit Suprafaţă (Ha)

Tip de deşeuri

Depozit de zgură şi cenuşă CET I şi II Isalniţa 290 DNP Depozit de zgură şi cenuşă Termocentrala Turceni 250 DNP Iazuri de decantare UZINELE SODICE S.A. Govora 168 DP Depozit de zgură şi cenuşă Termocentrala Mintia Deva 101 DNP Iaz de decantare TRANSGOLD S.A. Baia Mare 93 DP Iazuri de decantare UPSOM S.A. Ocna Mureş 92 DP Depozit de zguri SIDEX S.A. Galaţi 90 DP Depozit de fosfogips ROMFOSFOCHIM S.A. Valea Călugăreasca (conform „Starea mediului – 2002 Jud. Prahova”21: batale de fosfogips 52 ha si halde de cenuşi pirita 15,3 ha)

90 DP

Depozit de zguri SIDERURGICA S.A. Hunedoara 80 DP Depozit de fosfogips TURNU S.A. Turnu Măgurele 64 DP Depozite de fosfogips, cenuşă de pirită şi nămoluri acide MARWAY-FERTILCHIM S.A. Năvodari

48 DP

Depozit de nămoluri chimice AZOMURES S.A. Târgu Mureş 30 DP Depozit deşeuri din industria metalurgica neferoasă SC Sometra SA Copşa Mică

19.6 DP+DI

Iazuri de decantare DOLJCHIM S.A. Craiova 15.8 DP Sursa: MAPM, „Starea Mediului în România în 2002”, 2003 (varianta în limba engleză)

DP – deşeuri periculoase

DNP – deşeuri nepericuloase

DI – deşeuri inerte

Pentru facilitarea raportărilor generatorului de deşeuri cât şi pentru încadrarea corectă de către autorităţile competente a depozitelor de deşeuri industriale existente în România, este necesară o corelare a terminologiei utilizate în legislaţia deşeurilor şi însuşirea acesteia de către agenţii economici.

21 Starea mediului 2002– Judeţul Prahova


33

6 Deşeuri industriale generate în România pe ramuri industriale; tipuri, cantităţi şi structura acestora

Tipurile şi cantităţile de deşeuri generate de agenţii economici, precum şi modul de gestionare a acestora sunt înregistrate în Baza de date pentru deşeuri, a cărei actualizare anuală se realizează de către ICIM Bucureşti sub coordonarea MMGA – Direcţia Gestiunea Deşeurilor şi Substanţelor Chimice Periculoase.

In perioada 1995 – 2001, clasificarea deşeurilor s-a realizat în conformitate cu Catalogul European de Deşeuri iar din anul 2002, prin Hotărârea de Guvern 856/2002, a fost introdusă Lista deşeurilor, inclusiv a deşeurilor periculoase, prin care se modifică modul de identificare a deşeurilor periculoase.

Prin HG 856/2002 s-a introdus obligaţia agenţilor economici de a ţine evidenţa gestiunii deşeurilor pe care le generează şi de a transmite anual datele centralizate către autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului. Pentru anul 2002, a fost raportată o cantitate totală de 372,4 milioane tone deşeuri de producţie din industrie şi agricultură, din care 344,5 milioane tone reprezintă deşeuri din activităţi miniere (în cea mai mare parte deşeuri/steril de la excavarea minereurilor nemetalifere şi metalifere) (vezi Figura 6-1).

92%

8%

deseuri din activitatiminieredeseuri din celelalteactivitati

Figura 6-1: Structura deşeurilor de producţie generate în anul 2002 Sursa: Proiectul Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor, ianuarie 2004

Aşa cum s-a arătat într-un capitol anterior, deşeurile de producţie sunt generate în cadrul tuturor ramurilor de activitate, şi anume: agricultură şi silvicultură; industrie extractivă; industrie energetică; industrie prelucrătoare; construcţii; comerţ; transport şi depozitare.

Din totalul deşeurilor de producţie generate, constituie deşeuri industriale cele generate din următoarele activităţi economice:

•℘ industrie extractivă; •℘ industrie energetică; •℘ industrie prelucrătoare (alimentară, textilă şi confecţii, pielărie şi încălţăminte,

prelucrarea lemnului, celuloză şi hârtie, chimică şi petrochimică, cauciuc şi mase plastice, alte produse minerale nemetalice, metalurgică, construcţii metalice, maşini şi echipamente, mijloace de transport, mobilier, recuperarea deşeurilor);

•℘ construcţii22. 22 Trebuie menţionat faptul că, în proiectul SNGD şi al PNGD, deşeurile din construcţii intră în categoria deşeurilor municipale.


34

Potrivit acestei clasificări, rezultă că din totalul cantităţii de deşeuri de producţie generate, pot fi considerate deşeuri industriale numai 368 milioane tone (Figura 6-2), din care:

•℘ 344,5 milioane tone deşeuri din industria extractivă;

•℘ 11,4 milioane tone deşeuri din industria prelucrătoare;

•℘ 11,7 milioane tone deşeuri din industria energetică;

•℘ 0,4 milioane tone deşeuri din activităţile de construcţii.

94%

3%3%

0%industria extractiva

industria energetica

industria prelucratoare

constructii

Figura 6-2: Structura deşeurilor industriale generate în anul 2002 Sursa: Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional din anul 2002., ICIM

Bucureşti 2003

Activităţile industriale în cadrul cărora au fost generate cele mai mari cantităţi de deşeuri industriale, cu excepţia activităţilor miniere, sunt23 următoarele (anul 2002):

•℘ industria energetică 11,7 milioane tone;

•℘ industria metalurgică 4,8 milioane tone;

•℘ industria alimentară 1,2 milioane tone;

•℘ industria chimică şi petrochimică 1,1 milioane tone. Din totalul cantităţii de deşeuri de producţie generate, inclusiv deşeuri din activităţi miniere, circa 2,5 milioane tone reprezintă deşeuri periculoase 24. Având în vedere că din agricultură şi din activităţi comerciale şi de transport sunt generate cantităţi foarte mici de deşeuri periculoase, se poate considera că întreaga cantitatea de deşeuri de producţie periculoase reprezintă deşeuri industriale periculoase.

La momentul actual, depozitarea reprezintă principala metodă de eliminare a deşeurilor industriale. Conform informaţiilor înregistrate pentru anul 2002, din totalul cantităţii de deşeuri de producţie generate (exclusiv deşeuri din activităţi miniere), aproximativ 69 % a fost eliminată25 / depozitată, după cum urmează:

- deşeurile generate din industria prelucrătoare sunt depozitate în proporţie de circa 38 %;

- deşeurile generate din industria energetică sunt depozitate practic în totalitate.

23 Sursa: Proiectul Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor, www.mappm.ro 24 Sursa: Proiectul Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor, www.mappm.ro 25 Sursa: Proiectul Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor, www.mappm.ro


35

Trebuie menţionat că, potrivit datelor statistice disponibile la nivel european, cantităţile relative de deşeuri industriale generate în România (Kg/locuitor) nu sunt semnificativ mai mari decât în ţările din Europa Centrală şi de Est26 (vezi Error! Reference source not found.). Spre exemplu, pentru România sunt raportate 1979 Kg deşeuri/loc ceea ce nu este foarte departe de valoare de 3204 kg/loc. în Polonia sau de 3333 kg/loc în Cehia dar este mult diferită de cifra menţionată pentru Bulgaria (11003 kg/loc). Această situaţie se datorează anumitor particularităţi ale fiecărei ţări precum şi modalităţilor foarte diferite de măsurare şi raportare a cantităţilor de deşeuri industriale generate27:

•℘ cantităţile de deşeuri declarate de agenţii economici generatori se bazează de obicei pe estimări, iar nu pe determinarea precisă prin cântărire sau măsurare a volumului;

•℘ există situaţii în care deşeurile generate de acelaşi agent economic, indiferent de natura lor, sunt colectate şi depozitate împreună;

•℘ există deficienţe în modul de clasificare a deşeurilor generate conform cu Lista deşeurilor.

Aspectele enumerate au mai multe cauze, dintre care sunt important de amintit:

•℘ legislaţia existentă în domeniul gestionării deşeurilor nu este suficient respectată şi aplicată;

•℘ nu sunt utilizate instrumente financiare (stimulente şi penalităţi) care să ajute la aplicarea prevederilor legale în vigoare;

•℘ lipsa unor campanii de informare. O dată cu intrarea în UE această situaţie se va normaliza şi valorile vor deveni comparabile.

Din punct de vedere geografic, depozitele de deşeuri industriale sunt localizate în apropierea zonelor industriale, a carierelor, minelor etc. (vezi Figura 6-3). Spre exemplu, cele mai importante cantităţi de deşeuri de producţie generate (cantităţi mai mari de un milion de tone cu excepţia deşeurilor din activităţi miniere) au fost înregistrate în judeţele Galaţi, Gorj, Arad, Timiş, Hunedoara, Vâlcea, Mureş, Dolj. În aceste judeţe, deşeurile industriale generate au reprezentat mai mult de 50 % din total28.

26 Sursa: Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, HG 123/2003 27 Spre exemplu cantităţile de deşeuri declarate de agenţii economici generatori se bazează de obicei pe estimări, iar nu pe determinarea precisă prin cântărire sau măsurare a volumului. 28 Sursa: Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional pentru anul 2002, ICIM Bucureşti, iunie 2003


36

Figura 6-3: Distribuţia geografică a principalelor depozite de deşeuri industriale în România, în 2002

Sursa: Studiul privind Strategia pentru Gestiunea Deşeurilor Periculoase în România, Proiect JICA, 2003


37

7 Modalităţi de depozitare a deşeurilor industriale

7.1 Depozitele industriale existente Aşa după cum s-a menţionat anterior, depozitarea reprezintă metoda cea mai utilizată pentru eliminarea deşeurilor industriale în România.

In funcţie de caracteristicile deşeurilor, depozitarea se realizează în două moduri principale:

- deşeurile industriale nepericuloase sunt eliminate, de obicei, pe bază de contract, la depozitele de deşeuri municipale, aflate în gestionarea administraţiei publice locale;

- deşeurile industriale periculoase sau cele care nu sunt acceptate pe depozitele municipale sunt eliminate în depozite proprii agenţilor economici generatori.

In funcţie de natura deşeurilor depozitate, depozitele de deşeuri industriale au fost clasificate, până la transpunerea Directivei 1999/31/EC, după cum urmează:

i. halde de steril minier – suprafeţe de teren pe care este depus materialul rezultat de la excavarea minereurilor nemetalifere şi metalifere;

ii. halde de zgură şi cenuşă – suprafeţe de teren pe care este depus materialul rezultat din procese termice (arderea cărbunilor în centralele termo-electrice, procese metalurgice);

iii. bataluri – suprafeţe de teren excavate în care sunt depuse, în general, deşeuri lichide; termenul este folosit atât pentru deşeurile periculoase generate din activităţile de rafinare a petrolului şi prelucrare a produselor petroliere, cât şi pentru nămoluri, deşeuri din industria chimică, deşeuri generate din activităţile de creştere a animalelor;

iv. iazuri de decantare – suprafeţe de teren excavate în care sunt depuse deşeuri lichide cu un conţinut ridicat de suspensii, în vederea sedimentării acestora; termenul este folosit atât pentru deşeurile semi-lichide din activităţi miniere, cât şi pentru deşeuri lichide generate în industria chimică, industria alimentară etc.;

v. paturi de uscare – reprezintă instalaţiile aferente unei staţii de epurare a apelor uzate industriale unde este depus nămolul şi unde are loc deshidratarea naturală a acestuia;

vi. depozite industriale simple – reprezintă suprafeţele de teren amenajate la suprafaţa solului pentru depunerea deşeurilor solide;

vii. depozite subterane – amenajare subterană pentru depozitarea deşeurilor.

Pentru anul 2002, au fost înregistrate ca fiind în funcţiune 687 depozite29 pentru deşeuri industriale. Dintre acestea, mai mult de 50 % reprezintă haldele de steril minier, batalurile şi depozitele industriale simple (vezi Figura 7-1).

29 Sursa: Proiectul PNGD, martie 2004


38

Figura 7-1: Structura depozitelor de deşeuri industriale în funcţie de tipul acestora (2002) Sursa: Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional pentru anul 2002, ICIM

Bucureşti, iunie 2003

Suprafaţa totală ocupată de depozitele de deşeuri industriale a fost estimată la circa 10300 ha, din care aproximativ 50 % reprezintă suprafeţele ocupate de haldele de steril minier30 (vezi Figura 7-2).

53%

30%

5%

10%1%1% Halde de steril minier

Halde de zgura si cenusa

Bataluri

Iazuri de decantare

Depozite industriale

Alte instalatii pentru depozitare (paturi deuscare, depozite subterane, neprecizat)

Figura 7-2: Structura suprafeţelor depozitelor de deşeuri industriale în funcţie de tipul acestora (2002)

Sursa: Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional pentru anul 2002, ICIM Bucureşti, iunie 2003

In afară de haldele de steril minier, cele mai mari suprafeţe de teren sunt ocupate de haldele de zgură şi cenuşă aferente centralelor termice şi electrice (Işalniţa, Turceni, Mintia) şi industriei metalurgice (Hunedoara, Galaţi) şi de depozitele de deşeuri industriale din procese chimice (Govora, Tr. Măgurele, Tg. Mureş). Aceste depozite ocupă 30% din suprafaţa totală ocupată de depozitele de deşeuri industriale.

Conform informaţiilor existente în cadrul MAPAM, cele mai multe dintre depozitele de deşeuri industriale existente nu sunt dotate cu amenajările, instalaţiile şi echipamentele

30 Sursa: Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional pentru anul 2002, ICIM Bucureşti, iunie 2003

29%

11%

17%

10%

8%

16%

7% 2%Halde de steril minier

Halde de zgura si cenusa

Bataluri

Iazuri de decantare

Paturi de uscare

Depozite industriale simple

Depozite subterane

Neprecizat


39

necesare pentru conformare cu cerinţele UE. Dintre tipurile de depozite enumerate, haldele de zgură şi cenuşă aferente centralelor termice şi electrice dispun de cele mai multe amenajări pentru protecţia mediului – impermeabilizare cu argilă, sistem de colectare a levigatului, diguri pentru stabilitate, foraje pentru urmărirea calităţii apei subterane31.

Directiva 1999/31/EC, respectiv HG 162/2002 privind depozitarea deşeurilor, defineşte depozitul ca fiind un amplasament pentru eliminarea finală a deşeurilor prin depozitare pe sol sau în subteran şi prevede că nu sunt acceptate într-un depozit deşeurile lichide, explozive, deşeurile periculoase netratate etc. De asemenea, depozitarea subterană este definită ca fiind modul de depozitare permanentă a deşeurilor într-o cavitate geologică adâncă, precum minele de sare.

Conform acestor prevederi, batalurile, iazurile de decantare (altele decât cele aferente industriei extractive) şi paturile de uscare nu pot fi considerate depozite de deşeuri în accepţiunea UE. Aceste tipuri de spaţii pentru eliminarea deşeurilor industriale vor trebui să fie închise o dată cu accesul României în UE, iar pentru deşeurile respective va trebui să se găsească o altă metodă de gestionare. Depozitele subterane înregistrate în România nu corespund definiţiei din legislaţia UE, ci sunt de fapt construcţii subterane utilizate în principal pentru stocarea anumitor tipuri de deşeuri pentru care generatorul nu a găsit altă metodă de recuperare sau eliminare.

La începutul anului 2004, MMGA a actualizat inventarul depozitelor de deşeuri industriale care se supun prevederilor Directivei 1999/31/EC privind depozitarea deşeurilor, în vederea finalizării planului de implementare pentru această directivă. In urma analizării informaţiilor primite de la autorităţile locale pentru protecţia mediului s-a constatat faptul că o parte dintre suprafeţele înregistrate ca “depozite de deşeuri industriale” erau de fapt alte tipuri de amenajări pentru stocarea deşeurilor în vederea recuperării sau eliminării (exemplu: platforme betonate, rezervoare etc.).

Actualizarea şi analizarea inventarului nu a cuprins şi informaţii referitoare la depozitele de deşeuri care nu se supun prevederilor Directivei 1999/31/EC – halde de steril şi iazuri de decantare pentru deşeurile generate din industria extractivă.

Astfel, a fost înregistrat un număr de 169 de depozite pentru deşeuri industriale care se supun prevederilor Directivei 1999/31/EC32, din care:

- 66 depozite pentru deşeuri solide;

- 52 halde de zgură şi cenuşă;

- 40 bataluri (altele decât cele pentru deşeuri din industria extractivă);

- 11 iazuri de decantare (altele decât cele pentru deşeuri din industria extractivă).

Cele 169 de depozite înregistrate ocupă o suprafaţă de circa 2765 ha.

După cum s-a menţionat în capitolele anterioare, Directiva 1999/31/EC clasifică depozitele de deşeuri în:

- depozite pentru deşeuri periculoase – clasa “a”;

- depozite pentru deşeuri nepericuloase – clasa “b”;

- depozite pentru deşeuri inerte – clasa “c”.

31 Sursa: Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, HG 123/2003 32 Studiu suport pentru completarea planului de implementare a Directivei 1999/31/EC cu informaţii referitoare la depozitele de deşeuri industriale inerte şi periculoase, ICIM Bucureşti, martie 2004


40

Clasificarea depozitelor existente pentru deşeuri industriale, în acord cu prevederile Directivei 1999/31/EC, s-a realizat în funcţie de:

- tipul de activitate a unităţii economice căreia îi aparţine depozitul;

- tipul şi cantitatea deşeurilor depozitate.

Proporţia cea mai mare, atât ca număr (108), cât şi ca suprafaţă (2384 ha) o reprezintă depozitele pentru deşeuri nepericuloase - clasa “b”.

Figura 7-3: Repartiţia numărului depozitelor de deşeuri industriale în funcţie de tipul deşeurilor depozitate

Sursa: Studiu suport pentru completarea planului de implementare a Directivei 1999/31/EC cu informaţii referitoare la depozitele de deşeuri industriale inerte şi periculoase, ICIM Bucureşti, martie

2004

7.2 Situaţia juridică a depozitelor pentru deşeuri industriale Toate depozitele industriale inventariate, aflate în funcţiune, sunt în proprietatea agentului economic generator de deşeuri.

Trebuie menţionat faptul că în afară de depozitele în funcţiune inventariate pentru anul 2002, există un număr de depozite considerate “închise”, care nu mai sunt utilizate fie pentru că au capacitatea epuizată, fie pentru că generatorul de deşeuri în proprietatea căruia se află şi-a încetat activitatea. În marea majoritate a cazurilor, închiderea acestor depozite nu s-a realizat în conformitate cu normele europene şi naţionale în vigoare.

Închiderea unor depozite de deşeuri industriale, potrivit cu cerinţele legale europene şi naţionale, este o activitate ce necesită fonduri financiare relativ mari. Unităţile economice viabile vor fi obligate să investească astfel încât să rezolve problemele depozitelor de deşeuri neconforme cu cerinţele UE. În multe cazuri situaţia se va complica deoarece răspunderea pentru unele depozite este incertă:

- unele depozite de deşeuri industriale au aparţinut şi au fost utilizate de unităţi economice la care statul este acţionar majoritar şi în prezent şi-au încetat activitatea;

- o serie de depozite de deşeuri industriale, cu capacitatea epuizată, au fost utilizate de unităţi economice care ulterior s-au privatizat, dar noul proprietar nu a preluat şi obligaţiile legate de depozitul de deşeuri;

- depozitul a fost abandonat şi/sau a avut loc falimentul proprietarului.

35%

64%

1%

clasa aclasa bclasa c


41

Cazurile menţionate anterior sunt reprezentate, de cele mai multe ori, de depozite de dimensiuni destul de mari şi care conţin diferite tipuri de deşeuri (inclusiv periculoase). Clarificarea situaţiei juridice a acestor tipuri de depozite, precum şi închiderea lor conform cu cerinţele UE va fi, cel mai probabil, o acţiune care va necesita atât implicarea, cât şi un sprijin financiar din partea statului.

�

� � In ceea ce priveşte numărul şi suprafaţa depozitelor de deşeuri industriale existente în România, sunt de remarcat următoarele:

- datele furnizate de diferite surse sunt relativ neuniforme şi indică variaţia mare, de la un an la altul a situaţiei existente la nivel de ţară; cum este puţin probabil ca depozitele să se închidă sau să se deschidă cu o frecvenţă atât de mare, cauza pare a fi modul de raportare şi colectare a datelor;

- agenţii economici nu cunosc în suficientă măsură legislaţia existentă şi, în multe cazuri, nu deţin informaţii clare în legătură cu depozitele de deşeuri pe care le gestionează;

- lipsa resurselor financiare, precum şi personalul insuficient existent în cadrul autorităţilor de mediu judeţene şi centrale nu permit verificarea periodică a informaţiilor furnizate de agenţii economici, astfel încât datele centralizate să reflecte cu o eroare cât mai mică situaţia existentă la nivel naţional.


42

8 Evaluarea ponderii principalelor tipuri de deşeuri industriale periculoase

După cum s-a menţionat anterior, deşeurile periculoase sunt definite conform Ordonanţei de Urgenţă 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată şi completată prin Legea 426/2001. De asemenea, tipurile de deşeuri considerate periculoase sunt enumerate în cadrul HG 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea Listei deşeurilor, inclusiv a deşeurilor periculoase.

Potrivit datelor disponibile, în anul 2002 a fost generată o cantitate de aproximativ 2,5 milioane tone deşeuri periculoase33 (vezi Figura 8-1). Având în vedere că din agricultură şi din activităţi comerciale şi de transport sunt generate cantităţi foarte mici de deşeuri periculoase, se poate considera că întreaga cantitatea de deşeuri de producţie periculoase reprezintă deşeuri industriale periculoase. Creşterea faţă de anii anteriori, când s-a înregistrat o tendinţă descendentă de generare a deşeurilor periculoase (0,9 milioane tone în anul 200034 - vezi şi Tabelul 1.2) se datorează apariţiei Listei deşeurilor, care a înlocuit Catalogul European şi care a introdus un tip nou de deşeu periculos generat din activităţile miniere pentru care, în anul 2002, au fost înregistrate circa 1,9 milioane tone. Prin diferenţă, rezultă că din industria energetică şi din industria prelucrătoare au fost generate în anul 2002 circa 600 mii tone deşeuri periculoase.

77%

23%deseuri periculoase dinactivitati miniere

deseuri periculoase dinindustria prelucratoare si dinindustria energetica

Figura 8-1: Structura cantităţilor de deşeuri industriale periculoase, generate în anul 2002 Sursa: Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional pentru anul 2002, ICIM

Bucureşti, iunie 2003)

Cu excepţia industriei extractive, activităţile industriale (cu excepţia industriei extractive) care generează cele mai mari cantităţi de deşeuri industriale periculoase sunt35:

- industria chimică şi petrochimică (inclusiv rafinarea petrolului);

- industria metalurgică;

- industria constructoare de maşini;

- industria echipamentelor electrice şi electronice.

33 MMGA – Proiectul Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor, ianuarie 2004 34 Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, HG 123/2003 35 Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, HG 123/2003


43

Tipurile de deşeuri industriale periculoase care sunt generate în cantităţile cele mai mari, cu excepţia deşeurilor din industria extractivă, sunt36:

- deşeuri din industria chimică anorganică;

- deşeuri de la rafinarea petrolului, din industria petrochimică şi de la epurarea apelor uzate cu conţinut de produse petroliere;

- deşeuri din industria chimică organică;

- deşeuri din industria metalurgică;

- deşeuri de la epurarea apelor uzate cu conţinut de metale grele şi / sau cianuri.

Cantitatea de deşeuri industriale periculoase generată în România a scăzut continuu în ultimii ani, acest fapt datorându-se în primul rând încetării activităţii unor mari unităţi economice37.

In perioada 2002 – 2003, MAPAM a beneficiat de sprijin financiar din partea Agenţiei de Cooperare Internaţională a Japoniei, pentru derularea Studiului privind Planul General pentru Gestionarea Deşeurilor Periculoase în România. Studiul a avut ca rezultat principal elaborarea, de către o echipă de experţi români şi străini, a Strategiei şi Planului de Acţiune privind Gestionarea Deşeurilor Periculoase în România.

Studiul menţionat cuprinde următoarele capitole principale38:

- Deşeuri periculoase – caracteristici, principii, gestionare şi definiţii

- Cantităţile de deşeuri periculoase

- Prevenirea generării şi reciclarea deşeurilor

- Colectarea şi transportul deşeurilor periculoase

- Tratarea şi eliminarea deşeurilor periculoase

- Gestionarea zonelor contaminate

- Aspecte administrative, legislative şi instituţionale

- Aspecte economice

- Rezumatul Strategiei şi al Planului de Acţiune

In cadrul studiului amintit, s-a realizat o estimare a cantităţii de deşeuri industriale periculoase generate pentru anul 2002 (cu excepţia deşeurilor din activităţile miniere), pe baza următoarelor criterii:

i. ancheta realizată la 80 de întreprinderi din diferite sectoare de activitate (vizitarea întreprinderilor şi completarea unui chestionar cuprinzând informaţii despre numărul de angajaţi în sectorul productiv, materiile prime utilizate, produsele şi deşeurile generate, instalaţiile de epurare a apelor uzate, instalaţiile pentru purificarea emisiilor atmosferice etc.; informaţiile au fost centralizate şi prelucrate la ICIM Bucureşti);

ii. ancheta realizată la 600 de întreprinderi din diferite sectoare de activitate (trimiterea prin poştă a unor chestionare cuprinzând întrebări specifice, completarea acestora de către unităţile economice, centralizarea şi prelucrarea informaţiilor la ICIM Bucureşti);

iii. estimarea unor rate unitare de generare a deşeurilor periculoase în funcţie de numărul de angajaţi în sectorul productiv şi de tipul de activitate economică (s-a presupus că

36 Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, HG 123/2003 37 EC, EUROSTAT – Hazardous and Industrial Waste Management in Accession Countries, 2003 38 Studiul privind Planul General pentru Gestionarea Deşeurilor Periculoase în România, Raport final, august 2003


44

este mai relevant pentru situaţia din România, decât dacă s-ar fi estimat rata unitară de generare pe cantitatea de produs).

Conform acestor estimări, cantitatea de deşeuri industriale periculoase generate în România în anul 2002 este de circa 1,2 milioane tone39, din care 48 % reprezintă deşeurile petroliere (de la rafinarea petrolului şi de la utilizarea uleiurilor industriale şi de motor). Această valoare este de două ori mai mare faţă de cantitatea efectiv înregistrată, dar este recomandabil să fie utilizată ca ipoteză de lucru pentru dezvoltarea sistemului de gestionare a deşeurilor periculoase pe termen scurt (2007 – 2010), ţinând cont de următoarele aspecte:

a. privatizarea marilor unităţi economice va conduce la revigorarea activităţii industriale, implicit la creşterea cantităţilor de deşeuri periculoase generate;

b. activităţile de îmbunătăţire a tehnologiilor, care să conducă la reducerea cantităţilor de deşeuri periculoase generate nu vor putea fi realizate decât într-o perioadă de timp relativ lungă.

Din punct de vedere al distribuţiei regionale, în anul 2002, generarea deşeurilor periculoase a fost relativ uniformă situându-se între o valoare minimă de 9 % în Regiunea 4 Sud-vest şi o valoare maximă de 16 % în Regiunea 7 Centru40 (vezi Figura 8-2).

Figura 8-2: Distribuţia regională a cantităţilor de deşeuri industriale periculoase generate în anul 2002

Sursa: Studiu privind Planul General pentru Gestionarea Deşeurilor Periculoase în România, Raport final, august 2003

Având în vedere impactul asupra mediului şi riscurile pe termen lung pe care le implică depozitarea deşeurilor periculoase, este evident faptul că obiectivul principal trebuie să fie aplicarea altor metode de recuperare / eliminare a deşeurilor periculoase.

Potrivit studiilor efectuate de către producătorii de ciment, două categorii mari de deşeuri pot fi co-procesate în cuptoarele de ciment41:

i. deşeuri cu potenţial energetic ce pot fi utilizate pentru substituirea parţială a combustibililor tradiţionali – deşeuri petroliere (inclusiv uleiuri uzate), compuşi

39 Studiu privind Planul General pentru Gestionarea Deşeurilor Periculoase în România, Raport final, august 2003 40 Studiu privind Planul General pentru Gestionarea Deşeurilor Periculoase în România, Raport final, august 2003 41 Oana Dinu - Implicarea industriei cimentului în gestionarea deşeurilor din România, Salubritatea nr. 3(7)/2003

14%

11%

14%

9%10%

13%

16%

13%Nord-EstSud-EstSud-EstSud-VestVestNord-VestCentruBucuresti


45

organici din industria chimică şi industria produselor farmaceutice, şlamuri şi nămoluri de la epurarea apelor uzate industriale, lemn şi hârtie contaminate cu substanţe periculoase, materiale plastice, deşeuri solidificate în urma stocării etc.;

ii. deşeuri cu conţinut mineralogic similar materiilor prime tradiţionale (calcar, gips, argilă) sau produselor intermediare (clincher) – zgură şi cenuşă de la termocentrale şi din metalurgie şi siderurgie, nisipuri uzate etc.

Având în vedere situaţia concretă din România, metoda de tratare / recuperare cea mai eficientă pare a fi co-incinerarea în cuptoare de ciment, aplicabilă pentru mai mult de 50 % din deşeurile periculoase generate. Acest lucru presupune crearea cadrului legislativ, administrativ, instituţional şi financiar necesar pentru:

•℘ dezvoltarea sistemului de colectare, transport şi tratare a deşeurilor periculoase astfel încât acestea să poată fi recuperate material şi / sau energetic în cuptoarele de ciment;

•℘ modificarea / îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricare a cimentului şi materialelor de construcţie, astfel încât această industrie să poată co-procesa deşeurile periculoase, asigurându-se, în acelaşi timp, standardele necesare pentru protecţia mediului.

Dezvoltarea unui sistem eficient de gestionare a deşeurilor periculoase cuprinde următoarele etape principale:

i. instruirea unităţilor economice generatoare în scopul îmbunătăţirii sistemului de raportare a datelor (încadrarea corectă a tipurilor de deşeuri generate conform cu HG 856/2002);

ii. crearea cadrului legislativ, administrativ, instituţional şi financiar pentru dezvoltarea unei reţele de colectare, transport şi tratare a deşeurilor periculoase;

iii. procesarea cu recuperare materială şi / sau energetică;

iv. asigurarea capacităţilor de incinerare conforme cu cerinţele UE, pentru acele tipuri de deşeuri periculoase care nu pot fi co-incinerate (exemplu: deşeuri cu conţinut de PCB);

v. asigurarea capacităţilor de depozitare conforme cu cerinţele UE, pentru acele tipuri de deşeuri periculoase pentru care nu există o altă metodă fezabilă de tratare / recuperare sau tratare / eliminare.

Va fi necesară asigurarea capacităţilor de depozitare pentru următoarele tipuri de deşeuri periculoase: a) deşeuri cu conţinut de azbest şi b) deşeuri cu conţinut de substanţe chimice anorganice (deşeuri lichide cu acizi, baze, metale, cianuri, halogeni etc.).

De asemenea, stabilirea amplasamentului / amplasamentelor pentru depozitele de deşeuri industriale periculoase va fi posibilă numai după evaluarea exactă şi corelarea următoarelor informaţii la nivel regional şi naţional:

•℘ tipurile şi cantităţile de deşeuri periculoase generate;

•℘ tehnicile de tratare / recuperare existente sau care pot fi dezvoltate. Realizarea acestor etape necesită atât implicarea unităţilor economice, cât şi o coordonare din partea autorităţilor (economice şi de mediu), deoarece asigurarea capacităţilor de tratare / depozitare la nivelul cerinţelor UE nu poate fi abordată decât la nivel zonal sau regional.


46

9 Estimarea structurii depozitelor industriale care se supun cerinţelor Directivei IPPC

In acest capitol se va analiza situaţia depozitelor de deşeuri industriale care se vor supune cerinţelor Directivei IPPC. Această directivă a fost transpusă prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 34 din 21 martie 2002 şi aprobată prin Legea nr. 645/2002.

9.1 Cadrul legal In vederea realizării cadrului legal pentru implementarea prevederilor directivei IPPC, au fost emise mai multe acte normative complementare (vezi Error! Reference source not found.). Una dintre cele mai importante reglementări secundare este Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor si mediului nr. 818/2003 ce creează cadrul legal pentru autorizarea instalaţiilor aflate sub incidenţa Directivei IPPC.

Potrivit Directivei IPPC, instalaţiile de eliminare a deşeurilor care intră sub incidenţa sa sunt cele menţionate în Anexa 1 a directivei la Categoria 5. Gestiunea deşeurilor, cu următoarele sub-componente:

�� 5.1. Instalaţii pentru eliminarea sau recuperarea deşeurilor periculoase, aşa cum au fost definite în lista menţionată în Articolul 1 (4) al Directivei 91/689/EEC, şi în Anexa IIA şi IIB (operaţiile R1, R5, R6, R8 şi R9) ale Directivei 75/442/EEC şi Directiva 75/439/EEC din 19 iunie 1975 privind eliminarea uleiurilor uzate, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi;

�� 5.2. Instalaţii pentru incinerarea deşeurilor municipale aşa cum au fort definite de Directiva 89/369/EEC din 8 iunie 1989 privind reducerea poluării aerului provocate de incineratoarele de deşeuri municipale (5), cu o capacitate mai mare de 3 t/h;

�� 5.3. Instalaţii pentru eliminarea deşeurilor nepericuloase, aşa cum au fost definite în Anexa IIA a Directivei 75/442/EEC la paragrafele D8 şi D9, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi;

�� 5.4. Depozite de deşeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25.000 t, cu excepţia depozitelor controlate de deşeuri inerte.

Potrivit Ordonanţei de Urgenţă 34/2002, care a transpus directiva IPPC, activităţile industriale echivalente celor din Directiva IPPC sunt următoarele:

�� 5.1. Instalaţii pentru depozitarea sau recuperarea deşeurilor periculoase, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi;

�� 5.2. Instalaţii pentru incinerarea deşeurilor municipale, cu o capacitate mai mare de 3 t/h; cum în România nu există instalaţii pentru incinerarea deşeurilor municipale, această categorie nu va fi analizată în studiul nostru.

�� 5.3. Instalaţii pentru depozitarea deşeurilor nepericuloase, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi;

�� 5.4. Depozite controlate de deşeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25.000 t, cu excepţia depozitelor controlate de deşeuri inerte.


47

Autorii studiului consideră că OU 34/2002 interpretează în mod discutabil sub-componentele categoriei 5. După cum se poate observa din prezentarea de mai sus a Categoriei 5 de activităţi IPPC, la transpunerea Directivei IPPC prin OU 34/2002 interpretarea Anexei 1 a fost realizată parţial şi cu lacune ceea ce dă naştere la confuzii importante în procesul de încadrare a instalaţiilor/depozitelor care intră sub incidenţa IPPC. Astfel se impun următoarele precizări:

1. la activităţile de tip 5.1 operaţiile de eliminare a deşeurilor periculoase sunt considerate numai prin acţiuni de depozitare, fără să se menţioneze încadrările acestor operaţii din OU 78/2000 (Anexa II A - OPERAŢIUNI de eliminare a deşeurilor). In acest mod sunt excluse activităţi cu impact puternic asupra mediului cum ar fi incinerarea deşeurilor periculoase.

2. tot la activităţile de tip 5.1 nu sunt menţionate instalaţiile de eliminare şi recuperare a uleiurilor uzate;

3. la activităţile de tip 5.3, OU 34/2002 prevede depozitarea deşeurilor nepericuloase în timp ce Directiva IPPC consideră operaţiile de eliminare definite în Anexa IIA a Directivei 75/442/EEC la paragrafele D8 şi D9, adică:

�� D8. tratament biologic nespecificat la alt punct din prezenta anexă (Anexa IIA), din care rezultă, în final, compuşi sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operaţiuni enumerate la pct. 1-12;

�� D9. tratament fizico-chimic nespecificat la alt punct din prezenta anexă (Anexa IIA), din care rezultă, în final, compuşi sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operaţiuni enumerate la pct. 1-12 (de exemplu: evaporare, uscare, calcinare etc.);

4. în cadrul instalaţiilor de tipul 5.4, OU 34/2002 prevede "depozitele controlate", termen care nu se regăseşte în alte acte normative cum ar fi HG 162/2002.

La acţiunea de autoîncadrare a depozitelor de deşeuri de către agenţii economici deţinători apar situaţii confuze. Pentru încadrarea corectă a activităţilor de gestiune a deşeurilor sub OU 34/2000 aprobată de L 645/2002 este necesară modificarea definiţiilor în conformitate cu textul Directivei IPPC.

Este important de precizat că apar o serie de deosebiri importante între depozitele ce cad sub incidenţa directivei IPPC şi restul depozitelor de deşeuri industriale. Cele mai importante deosebiri, cu efecte economice extrem de importante, vor fi analizate în continuare.

Depozitele sub incidenţa Directivei IPPC sunt asimilate cu instalaţii industriale şi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii deosebite de celelalte depozite. Cea mai importantă condiţie este obţinerea autorizaţiei integrate de mediu care permite funcţionarea instalaţiilor respective. O a doua mare deosebire este divizarea depozitelor în două categorii: depozite existente şi depozite noi. Depozitele existente trebuie să se conformeze sau să fie închise iar cele noi vor trebui să se conformeze de la început.

Deoarece s-a solicitat reconsiderarea perioadei de tranziţie prevăzuta in documentul de poziţie CONF-RO 37/01, pentru Directiva IPPC s-a trecut la perioade de tranziţie eşalonate pe fiecare depozit de deşeuri până la 31 decembrie 2014. Toate depozitele de deşeuri pentru care se solicită perioadă de tranziţie sunt considerate instalaţii « existente » atât din punct de vedere al Directivei cât şi al prevederilor reglementarilor naţionale care transpun directiva, fiind puse in funcţiune înainte de 1999.


48

Pe de altă parte, autorităţile de protecţia mediului trebuie să revizuiască autorizaţiile acordate “instalaţiilor-depozitelor noi” (in interesul Directivei), care au început sa funcţioneze intre 30 octombrie 1999 si data apariţiei OUG 34 /2002 care transpune Directiva IPPC.

Încă de la primele consultări, Comisia UE a confirmat faptul ca nu va fi elaborat un document BREF pentru depozitarea deşeurilor, deoarece Anexa 1 a Directivei 99/31/EC include toate cerinţele tehnice necesare (DEFRA, 2001), iar „European Technical Adaptation Committee” va amenda directiva în conformitate cu cele mai noi progrese in domeniul tehnic şi ştiinţific.

Depozitele ce deservesc simultan mai multe instalaţii, vor fi încadrate la activităţile ce fac parte din Categoria nr. 5 (Anexa I 96/61/EC) (vezi Tabelul 9.1). Pentru un depozit existent care este parte a unei instalaţii IPPC ce cuprinde mai multe activităţi, autorizaţia integrată va include şi activitatea de depozitare. În cazul în care instalaţia nu intră sub incidenţa directivei 96/61/EC, depozitul va fi autorizat numai conform Directivei Depozitării.

Tabelul 9.1: Încadrarea depozitelor de deşeuri industriale din perspectiva Directivei IPPC

Tip depozit Încadrarea instalaţiilor după

categoriile de activităţi conform cu Anexa I 96/61/EC

Tipul autorizaţie de mediu

Depozit deservind o instalaţie IPPC categoria instalaţiei integrata (IPPC)

5.1, 5.3, 5.4 integrata (IPPC) Depozit deservind o instalaţie care nu este IPPC nu este activitate IPPC Depozitare

5.1, 5.3, 5.4 integrata (IPPC) Depozit deservind mai multe instalaţii

nu este activitate IPPC Depozitare

9.2 Depozite care se supun prevederilor Directivei IPPC (inventar preliminar) Pe lângă cerinţele Directivei depozitarii, titularii activităţilor (inclusiv depozitarea care intră sub incidenţa directivei IPPC ca activitate încadrată la Categoria 5 al Anexei 1 a directivei sau o instalaţie tehnică staţionară, în care se desfăşoară inclusiv activităţi de depozitare, încadrată la alt punct al Anexei 1 a directivei) vor trebui să asigure informarea şi participarea publicului la eliberarea autorizaţiei integrate de mediu conform, Art. 15 al Directivei 96/61/EC. De asemenea, conform Anexei III a aceleiaşi directive vor trebui să fie monitorizate anumite emisii în aer şi apă (levigat).

Procesul de emitere a autorizaţiilor integrate de mediu, în general şi implicit şi pentru depozitele de deşeuri, în conformitate cu Ordinul nr. 818/2003 şi Ghidul Tehnic General, a început în anul 2004 şi se anticipează ca până la termenul limita prevăzut Ordonanţa de Urgenţă nr. 34 din 21 martie 2002 şi aprobată prin Legea nr. 645/2002, vor fi supuse procesului de autorizare integrată toate depozitele de deşeuri aflate sub incidenţa Directivei IPPC, inclusiv depozitele considerate instalaţii “noi” definite conform Directivei.

Termenul limită pentru finalizarea aplicării programelor pentru conformare, în conformitate cu cerinţele Directivei IPPC, este ilustrat în Tabelul 9.2.

După expirarea acestui termen, depozitele care nu îndeplinesc condiţiile impuse prin Legea nr. 645/2002 pentru aprobarea OUG nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea si controlul integrat al poluării, îşi vor înceta activitatea.


49

Tabelul 9.2: Termenele de conformare pentru depozitele de deşeuri care se supun cerinţelor Directivei IPPC, potrivit Legii 645/2002

Nr. Tip depozit Termen de conformare 1. Depozite existente I (construite înainte

de 30/10/1999) Termen de conformare 30/10/2007 sau la termenul fixat prin negociere

2. Depozite existente II (construite între 30/10/1999 şi 03/04/2004

Termen de conformare la 31/12/2006

3. Depozite noi (construite după 30/04/2002)

Conformare la data punerii în funcţiune

In programul pentru conformare pentru depozitele de deşeuri vor fi incluse măsurile tehnice care să conducă la respectarea cerinţelor prevăzute la art. 11 al Directivei IPPC şi anume utilizarea celor mai bune tehnici disponibile (BAT). După aprobarea programului pentru conformare de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, acesta devine obligatoriu pentru deţinătorul depozitului.

Autorizaţiile de mediu pentru depozitele care funcţionează în baza unui program pentru conformare aprobat se emit cu termen de valabilitate pe perioada realizării fiecărei măsuri cuprinse în acest program.

Nerespectarea termenelor şi măsurilor cuprinse în programul pentru conformare conduce la încetarea valabilităţii autorizaţiei de mediu şi la suspendarea activităţii depozitului până la realizarea măsurilor cuprinse în programul de conformare.

Ultimul inventar42 (martie 2004) al depozitelor de deşeuri industriale realizat de MMGA, a pus in evidenţă existenţa a 108 depozite de deşeuri industriale (din totalul de 169) care intră sub incidenţa IPPC dintre care 67 solicită perioadă de tranziţie pentru directiva IPPC, iar 41 nu solicită perioadă de tranziţie. Majoritatea depozitelor care nu solicită perioadă de tranziţie (circa 85%) vor fi închise până în 2007 (vezi Error! Reference source not found.). Pentru o evaluare corectă a numărului de depozite de deşeuri industriale care cad sub incidenţa cerinţelor Directivei IPPC, Agenţiile de Protecţia Mediului trebuie să verifice autoîncadrările pe care titularii de activitate le-au făcut pentru depozitele pe care le deţin bazându-se pe declaraţiile acestora, inspecţii în teren, bilanţuri tehnologice şi de mediu. De asemenea este necesar de a fi identificate şi inventariate şi stocurile de deşeuri existente pe amplasamentele industriale.

42 vezi Anexa 12


50

10 Situaţia deşeurilor/depozitelor de deşeuri industriale care nu se supun Directivei 1999/31 EC

Directiva 1999/31/EC, transpusă prin Hotărârea de Guvern 162/2002 privind depozitarea deşeurilor, se aplică tuturor acelor tipuri de deşeuri care intră sub incidenţa prevederilor Directivei cadru privind deşeurile (75/442/EEC).

Ordonanţa de Urgenţă 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi completată prin Legea 426/2001 (prin care s-a realizat transpunerea Directivei 75/442/EEC), nu se aplică pentru următoarele tipuri de deşeuri:

- deşeuri radioactive;

- roci şi deponii de sol, precum şi depozite de resurse minerale rezultate de la foraje, din prospecţiuni geologice şi operaţiuni de exploatare subterană a bogăţiilor subsolului, inclusiv din cariere de suprafaţă;

- carcase de animale şi următoarele deşeuri din agricultură: dejecţii şi alte materiale naturale, substanţe nepericuloase utilizate în agricultură;

- efluenţi gazoşi emişi în atmosferă;

- ape uzate, mai puţin deşeuri în stare lichidă;

- deşeuri de explozibili expiraţi.

Dintre toate tipurile de deşeuri menţionate anterior, singurele care pot fi considerate depozitate, conform definiţiei acceptate la nivel european, sunt deşeurile din industria extractivă şi deşeurile radioactive.

10.1 Deşeurile din industria extractivă

10.1.1 Cadrul legislativ De la bun început, trebuie menţionat faptul că nici legislaţia europeană în domeniul deşeurilor apărută până în prezent, nici actele normative româneşti prin care s-a realizat transpunerea, nu definesc în mod foarte clar ce înseamnă deşeuri din industria extractivă. Mai mult, formularea din Legea 426/2001, Art. 2 referitoare la deşeurile din activităţi miniere este relativ ambiguă şi introduce termeni care nu fac parte din terminologia consacrată – “Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică rocilor şi deponiilor de sol, precum şi depozitelor de resurse minerale rezultate de la foraje, din prospecţiuni geologice şi operaţiuni de exploatare subterană a bogăţiilor subsolului, inclusiv din cariere de suprafaţă”.

In Lista deşeurilor, inclusiv a deşeurilor periculoase, introdusă în legislaţia română prin Hotărârea de Guvern 856/2002, deşeurile din industria extractivă se regăsesc la codul 01 – Deşeuri de la explorarea minieră şi a carierelor şi de la tratarea fizică şi chimică a mineralelor, fiind clasificate după cum urmează:

- 01 01 - deşeuri de la excavarea minereurilor;

- 01 03 - deşeuri de la procesarea fizică şi chimică a minereurilor metalifere;

- 01 04 - deşeuri de la procesarea fizică şi chimică a minereurilor nemetalifere;

- 01 05 - noroaie de foraj şi alte deşeuri de la forare.

Activitatea în cadrul sectorului extractiv din România este reglementată prin Legea minelor 85/2003. Principalele prevederi ale acestui act normativ se referă la:


51

- cadrul general şi semnificaţia termenilor specifici;

- dobândirea folosinţei şi accesul la terenurile pe care se efectuează activităţi miniere;

- regimul de punere în valoare a resurselor minerale;

- drepturile şi obligaţiile titularului licenţei / permisului de exploatare / explorare;

- procedura de autorizare;

- taxe, redevenţe miniere şi tarife;

- procedura de închidere a minelor;

- sarcinile şi atribuţiile autorităţii competente;

- responsabilităţile ministerului de resort.

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) este autoritatea competentă căreia îi revin sarcini şi atribuţii pentru aplicarea prevederilor Legii 85/2003. De asemenea, ANRM va realiza transpunerea şi implementarea legislaţiei europene în domeniul deşeurilor din activităţi miniere.

La data elaborării studiului de faţă, la nivel european există o propunere de Directivă privind gestionarea deşeurilor din industriile extractive - 2003/0107 (COD), care se doreşte a fi un act complementar Directivei cadru privind deşeurile (75/442/EEC). Domeniul de aplicare a directivei îl reprezintă “deşeurile miniere”, adică deşeurile generate din activităţile de extracţie, tratare şi stocare a resurselor minerale şi din exploatarea carierelor. Pentru scopurile prezentului studiu sunt importante următoarele definiţii:

- resursă minerală (minereu) – depozit (aglomerare de materiale, produs) de natură minerală sau organică existent în mod natural în scoarţa terestră (cum ar fi ţiţeiul, şisturile bituminoase, cărbunele, lignitul, metalele, piatra, şisturile, argila, pietrişul sau nisipul, inclusiv gazele naturale, dar exclusiv apa);

- tratare – procesul sau combinaţia de procese mecanice, fizice sau chimice desfăşurate asupra resurselor minerale în scopul extragerii compuşilor utili, inclusiv reducerea dimensiunilor, sortarea, separarea şi reprocesarea deşeurilor evacuate anterior, dar exclusiv procesele termice;

- haldă – instalaţie construită pentru eliminarea supraterană a deşeurilor solide;

- iaz de decantare – instalaţie naturală sau construită pentru eliminarea deşeurilor cu granulaţie fină, de obicei reziduuri de la separare, împreună cu cantităţi variabile de apă, rezultate din tratarea resurselor minerale şi din epurarea şi recircularea apelor de proces.

Propunerea de directivă stabileşte cerinţele minime care trebuie respectate în scopul prevenirii sau reducerii la minimum posibil a oricărui efect negativ asupra mediului sau asupra sănătăţii umane care poate fi determinat de activităţile de gestionare a deşeurilor miniere. Sunt de menţionat următoarele aspecte principale:

- instalaţiile pentru gestionarea deşeurilor miniere vor fi supuse unei proceduri specifice de autorizare;

- informarea publicului şi participarea sa la luarea deciziei;

- criterii tehnice pentru amplasarea, construcţia, operarea, închiderea şi monitorizarea instalaţiilor pentru eliminarea deşeurilor.


52

Atât Legea 85/2003, cât şi propunerea de act normativ la nivel european, stabilesc obligaţia titularului activităţii miniere de a asigura o serie de activităţi legate de protecţia mediului şi gestionarea deşeurilor, printre care:

− elaborarea unui plan de gestionare a deşeurilor şi a unui plan de refacere a mediului în timpul şi după încetarea activităţii;

− elaborarea unui plan de acţiune în caz de accidente care pot afecta mediul; − depunerea unei garanţii financiare pentru refacerea mediului în timpul şi după

încetarea activităţii;

− elaborarea şi punerea în aplicare a unui program pentru monitorizarea calităţii factorilor de mediu după încetarea activităţii şi închiderea obiectivului minier.

10.1.2 Date generale privind activitatea minieră43 în România Conform informaţiilor existente la Ministerul Economiei şi Comerţului, La nivelul anului 2001, situaţia unităţilor miniere din România este cea din Tabelul 10.1.

La momentul actual, este aprobată închiderea pentru un număr de aproximativ 340 de obiective miniere. Conform prevederilor Legii 85/2003 (Capitolul 7, Art. 52, paragraful 3), activităţile de închidere a minelor şi refacere a mediului pentru obiectivele miniere oprite înainte de intrarea în vigoare a actului normativ (şi care nu fac obiectul unei licenţe) sunt finanţate de la bugetul de stat.

Pentru minele care fac obiectul unei licenţe, responsabilitatea închiderii revine titularului acesteia. Încetarea activităţii se realizează numai după aprobarea de către autoritatea competentă a unui program tehnic de dezafectare sau conservare a exploatării, program care include şi programul de monitorizare post-închidere a calităţii factorilor de mediu. Autoritatea competentă are obligaţia de a urmări aplicarea planului de încetare a activităţii şi îndeplinirea obligaţiilor rezultate din acesta.

Tabelul 10.1: Capacităţi de extracţie a minereurilor, în România (2001)

Sector minier Număr mine Active In conservare Închise

(reabilitate) Cărbune 70 64 48 (7) Metale neferoase, feroase şi preţioase 44 47 85 (6) Sare 10 1 4 (0) Uraniu 3 8 12 (0) Alte minereuri nemetalifere 22 5 22 (4) TOTAL 149 125 171 (17) Sursa: Evaluarea Sectorială de Mediu a Sectorului Minier din România, septembrie 2001 (Wardell

Armstrong, IWACO)

43 Cu excepţia extracţiei de ţiţei şi gaze naturale.


53

10.1.3 Deşeuri generate de industria extractivă şi modul de depozitare Încadrarea deşeurilor din industria extractivă se poate face conform diagramei de mai jos. Această schemă dă o imagine a efectelor potenţiale pe care le poate avea noua Directivă privind deşeurile din minerit. Această nouă directivă poate exclude sau include anumite tipuri de deşeuri miniere, ceea ce va afecta semnificativ operatorii din acest sector.

DEŞEURI din MINERIT Caracteristica

materialelor �� Mai puţin periculoase Mai periculoase ��

Tipul deşeurilor

Materiale care nu sunt considerate deşeuri

Deşeuri inerte Deşeuri

nepericuloase şi non-inerte

Deşeuri periculoase

Implicaţii potenţiale ale Directivei privind Deşeurile Miniere

Pot fi excluse din prevederile Directivei privind Deşeurile

Miniere Pot fi incluse în prevederile Directivei

privind Deşeurile Miniere

Figura 10-1: Încadrarea deşeurilor din minerit potrivit viitoarei Directive privind deşeurile miniere

Conform informaţiilor înregistrate la autoritatea centrală pentru protecţia mediului, în anul 2002 au fost generate 344,5 milioane tone deşeuri din activităţile miniere44. Din această cantitate totală, cea mai mare parte o reprezintă deşeurile de la excavarea minereurilor de cărbune, metalifere şi nemetalifere, aşa-numitul “steril minier”.

Având în vedere caracteristicile lor specifice, deşeurile generate din activităţile miniere sunt depozitate în instalaţii proiectate special în acest scop, după cum urmează:

- deşeurile de la exploatarea şi procesarea minereurilor metalifere şi nemetalifere sunt depozitate în halde de steril şi iazuri de decantare;

- deşeurile de la exploatarea ţiţeiului şi a gazelor naturale sunt depozitate în bataluri.

Informaţiile privind generarea şi gestionarea deşeurilor pentru anul 200245 arată că există aproximativ 200 halde de steril şi 70 iazuri de decantare în funcţiune. In ceea ce priveşte numărul batalurilor aferente industriei extractive, acesta nu poate fi estimat în cadrul studiului de faţă, deoarece denumirea “batal” este utilizată şi pentru alte spaţii de eliminare a altor tipuri de deşeuri.

Haldele de steril O haldă de steril poate fi definită ca fiind “locul de depozitare la suprafaţă şi depozitul de steril extras din mină sau de steril rezultat din operaţiile de preparare mecanică” 46.

Haldele de steril conţin o mare varietate de roci şi sol depinzând de geologia şi tipul minei. In mod formal, deşeurile depozitate în haldele de steril pot fi clasificate după cum urmează:

1. material steril şi roci eliminate din carierele de suprafaţă;

44 MMGA - Proiectul Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor, martie 2004 45 Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional pentru anul 2002, ICIM Bucureşti, iunie 2003 46 Dicţionar Politehnic, Editura tehnică, Bucureşti, 1967


54

2. material steril şi roci din minele subterane, minereuri foarte sărace care nu sunt procesate;

3. deşeuri de proces – deşeuri uscate din procesarea iniţială, cum ar fi material de dimensiuni mari sau mici, material grosier din procesarea umedă, alte reziduuri.

Cantitatea şi caracteristicile deşeurilor depozitate în haldele de steril variază în funcţie de tipul minereului exploatat şi de modul specific de desfăşurare a activităţii.

De obicei, activitatea în cariere de suprafaţă generează o cantitate de deşeuri mai mare decât în cazul minelor subterane, deşi adesea acestea pot fi reintroduse direct în carieră/mină după încetarea exploatării şi de aceea nu ar trebui să fie depozitate în afară.

Din punct de vedere calitativ, deşeurile depozitate cuprind o mare varietate de roci şi materiale – argile, nisip, aluviuni, săruri şi alţi compuşi metalici.

Depozitarea deşeurilor din activităţi miniere în halde de steril generează diferite forme de impact asupra mediului, dintre care cele mai importante sunt:

- afectarea unor suprafeţe întinse de teren care nu mai pot fi utilizate în alte scopuri pentru o perioadă foarte lungă de timp;

- poluarea solului, a apelor subterane şi a celor de suprafaţă cu diferiţi compuşi solubilizaţi prin acţiunea apelor meteorice;

- în cazul exploatării materialelor cu conţinut de sulfuri este amplificat fenomenul drenării acide;

- impactul vizual.

O problemă de importanţă deosebită o constituie stabilitatea haldelor de steril, ţinând cont de caracteristicile lor constructive şi de tipul materialelor depozitate şi mai ales de faptul că, în unele cazuri, pe haldele de steril sunt depozitate şi alte tipuri de deşeuri generate în cadrul unităţii economice respective, în afara celor provenite strict din activităţi miniere.

Impactul asupra mediului generat de depozitarea anumitor tipuri de deşeuri miniere în halde de steril poate fi diminuat prin acţiuni specifice privind alegerea amplasamentului, proiectarea, construcţia şi operarea, acordându-se o atenţie deosebită aspectelor legate de controlul stabilităţii (prevenirea pătrunderii apei în corpul depozitului, compactare şi exploatare în trepte etc.).

Iazurile de decantare Iazurile de decantare constituie structuri construite “pe sol” (în mod obişnuit nu sunt necesare excavaţii, ci sunt folosite caracteristicile naturale ale reliefului). Acestea sunt folosite pentru a separa fracţia sedimentabilă din apa folosită în procesele tehnologice. După decantare, apa este recirculată sau este epurată în vederea evacuării. In aceste iazuri de decantare ajung în mod obişnuit deşeuri de proces (de la separare gravitaţională, flotaţie etc.). In unele cazuri, aceste iazuri de decantare sunt folosite şi pentru descărcarea altor tipuri de ape care nu provin direct din procesele de producţie (ape de drenare, ape colectate de pe versanţi).

Cantitatea şi caracteristicile deşeurilor descărcate în iazurile de decantare variază în funcţie de tipul minereului exploatat şi de modul specific de desfăşurare a activităţii. Fracţia solidă conţine material inert, săruri şi alţi compuşi metalici. Fracţia lichidă conţine diferite tipuri de substanţe chimice dizolvate, dintre care unele au caracter toxic (exemplu: cianurile de la exploatarea metalelor preţioase) sau pot avea acţiune negativă asupra mediului (exemplu: pH acid sau bazic, conţinut de sulfaţi sau carbonaţi).


55

Descărcarea deşeurilor din activităţi miniere în iazuri de decantare generează diferite forme de impact asupra mediului, dintre care cele mai importante sunt:

- afectarea unor suprafeţe întinse de teren care nu mai pot fi utilizate în alte scopuri pentru o perioadă foarte lungă de timp;

- poluarea solului, a apelor subterane şi a celor de suprafaţă cu diferiţi compuşi care se infiltrează din fracţia lichidă sau sunt solubilizaţi prin acţiunea apelor meteorice;

- în cazul exploatării materialelor cu conţinut de sulfuri este amplificat fenomenul drenării acide;

- impactul vizual.

O problemă de importanţă deosebită o constituie riscurile de avariere a diferitelor instalaţii aferente iazurilor de decantare, riscuri care pot fi amplificate şi prin apariţia unor fenomene naturale neobişnuite (cutremure, inundaţii, alunecări de teren).

Impactul asupra mediului determinat de descărcarea anumitor tipuri de deşeuri miniere în iazuri de decantare poate fi diminuat prin acţiuni specifice, clasificate în două categorii principale:

i. măsuri de prevenire a generării deşeurilor respective (utilizarea tehnologiilor “curate”, tratarea deşeurilor printr-o altă metodă şi aplicarea unei alte căi de eliminare);

ii. măsuri privind alegerea amplasamentului, proiectarea, construcţia şi operarea, acordându-se o atenţie sporită riscurilor care pot apărea.

O concluzie care se desprinde din Raportul Final al studiului47 privind Evaluarea Sectorială de Mediu a Sectorului Minier din România este că iazurile de decantare reprezintă un risc major pentru mediul înconjurător, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, din cauza nivelului relativ redus al conştientizării şi experienţei în domeniu în România (şi în mod special la nivel local, acolo unde măsurile trebuie efectiv aplicate).

Bataluri de deşeuri petroliere Batalurile reprezintă construcţii amenajate prin excavare sau utilizând caracteristicile naturale ale terenului în scopul depozitării deşeurilor şi reziduurilor provenite din activităţile de extracţie a ţiţeiului. In funcţie de tipul zăcământului şi de modul de exploatare, în batalurile aferente schelelor de extracţie sunt depozitate de obicei, în amestec, deşeuri pe bază de apă dulce, deşeuri cu conţinut de ţiţei, deşeuri cu conţinut de săruri sau substanţe periculoase.

Modul de amplasare, construcţie şi operare al batalurilor de deşeuri petroliere provenite din activitatea de extracţie pune deseori probleme de impact asupra mediului, manifestat prin:

- infiltrarea componenţilor toxici în sol şi în apa subterană;

- poluarea apelor de suprafaţă prin apariţia scurgerilor dinspre zona batalurilor;

- emisiile în atmosferă ale compuşilor organici toxici;

- impactul vizual.

O problemă deosebit de importantă o reprezintă riscul de incendiu, ţinând cont de caracterul specific al deşeurilor depozitate, precum şi riscurile de accidente cauzate de pătrunderea persoanelor neautorizate în imediata vecinătate a zonelor de depozitare.

47 Wardell Armstrong, IWACO – 2001


56

In ultimii ani au apărut diferite unităţi economice furnizoare de servicii în domeniul gestionării deşeurilor, care colectează deşeurile petroliere generate din activitatea curentă şi, treptat, şi deşeurile deja depozitate, asigurând tratarea lor preliminară, urmată de co-incinerare.

x x x La nivelul anului 2001, Raportul Final al studiului privind Evaluarea48 Sectorială de Mediu a Sectorului Minier din România propunea un Plan de Acţiune pentru Mediu în Sectorul Minier, conţinând acţiuni şi măsuri necesare pe termen scurt, mediu şi lung, în următoarele domenii:

i. cadrul legislativ: elaborarea reglementărilor, procedurilor şi ghidurilor tehnice;

ii. cadrul administrativ şi instituţional: instruirea personalului din unităţile miniere şi din autorităţile de mediu în domeniul BAT, sisteme de management de mediu, managementul riscului etc.;

iii. implementare: actualizarea şi îmbunătăţirea bazelor de date existente, elaborarea procedurilor pentru sistemele de management de mediu, planificarea investiţiilor şi bugetelor pentru Planurile de Acţiune pentru Mediu aferente fiecărei unităţi miniere, realizarea unui Plan de Acţiune pentru Mediu pilot pentru fiecare sector minier, evaluarea impactului asupra mediului pentru fiecare unitate minieră, implementarea planurilor de acţiune pentru mediu.

Realizarea unui astfel de plan, ca element principal în dezvoltarea unui sistem coerent de gestionare a deşeurilor din industria extractivă, presupune, în primul rând, îmbunătăţirea sistemului de raportare şi prelucrare a datelor. Conform informaţiilor statistice49, cantităţile de deşeuri din industria extractivă înregistrate în ultimii ani variază foarte mult (de la zeci până la sute de milioane de tone); ţinând cont de faptul că producţia aferentă nu a înregistrat variaţii atât de mari, este evident faptul că problema rezidă atât în modul de definire şi de clasificare a deşeurilor de către titularii de activitate, cât şi în capacitatea autorităţii de mediu de a impune respectarea legislaţiei la nivelul unităţilor economice.

De asemenea, va fi necesară o colaborare eficientă între ANRM şi autoritatea de mediu pentru transpunerea şi implementarea actelor normative europene în domeniul gestionării deşeurilor din industria extractivă. Deşi aceste tipuri de deşeuri nu sunt acoperite de prevederile Legii 426/2001, principiile şi obiectivele strategice generale stabilite prin Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor sunt valabile şi în acest caz, ele trebuind să stea la baza dezvoltării oricărui sistem de gestionare a deşeurilor eficient economic şi ecologic.

48 Wardell Armstrong, IWACO – 2001 49 Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, HG 123/2003


57

10.2 Deşeurile radioactive

10.2.1 Legislaţie şi responsabilităţi în domeniul gestionării deşeurilor radioactive

Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi Planul de acţiune pentru implementarea acestei strategii (HG 1259/2002) fixează printre obiectivele derivate din cadrul capitolului: “Premize şi condiţii pentru dezvoltarea domeniului nuclear” strategiile asociate “managementului deşeurilor radioactive şi a combustibilului ars în conformitate cu cerinţele internaţionale”:

i. “implementarea prevederilor legislaţiei naţionale în vigoare privind managementul deşeurilor radioactive şi combustibilului ars până la depozitarea finală;

ii. depozitarea deşeurilor cu radioactivitate redusă, respectiv intermediară, rezultate din operarea şi scoaterea din funcţiune a reactorilor CANDU la finele perioadei de funcţionare;

iii. selectarea amplasamentului depozitului final de combustibil ars;

iv. participarea la programele internaţionale axate pe selectarea amplasamentelor depozitelor şi evaluărilor de securitate;

v. identificarea şi aplicarea soluţiilor optime de trecere la cicluri de combustibil avansate, care permit descărcarea unei mase anuale mai mici de combustibil ars, pentru aceeaşi cantitate de energie electrică furnizată“.

Planul de acţiune enunţă acţiunile legate de managementul deşeurilor radioactive atât cu caracter permanent cât şi de perspectivă având în vedere că după 2040 va trebui asigurată depozitarea finală a combustibilului epuizat (ars) provenit de la reactoarele nucleare.

Legea nr. 111/1996 republicată (1998) privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, reglementează desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare în scopuri paşnice, cu riscuri minime şi în condiţiile respectării convenţiilor şi acordurilor internaţionale semnate de România şi stabileşte Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare din subordinea Guvernului, ca fiind autoritatea naţională competentă în domeniul nuclear.

Legea nr. 320/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 11/2003 privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală, care reglementează responsabilităţile privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, precum şi depozitarea finală a acestora în condiţii de siguranţă, defineşte în Articolul 5 termeni legaţi de gestionarea deşeurilor radioactive precum:

“c) gestionarea combustibilului nuclear uzat - toate activităţile legate de manipularea combustibilului, inclusiv controlul efluenţilor rezultaţi, stocarea intermediară şi/sau depozitarea definitivă;

d) gestionarea deşeurilor radioactive - toate activităţile, inclusiv cele de dezafectare, legate de manipularea, pretratarea, tratarea, condiţionarea, stocarea intermediară şi/sau depozitarea definitivă, transportul şi controlul efluenţilor rezultaţi;

f) combustibil nuclear uzat - combustibil nuclear iradiat în interiorul unui reactor şi care a fost îndepărtat definitiv din acesta;”


58

“g) deşeuri radioactive - materiale radioactive sub formă gazoasă, lichidă sau solidă, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin ori sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare;”

“ i) stocare intermediară - păstrarea combustibilului nuclear uzat sau a deşeurilor radioactive într-o instalaţie ce asigură izolarea, controlul şi monitorizarea acestora şi care ulterior pot fi tratate în vederea depozitării definitive sau pot fi direct depozitate definitiv;

j) depozitare definitivă - amplasarea definitivă a combustibilului nuclear uzat sau a deşeurilor radioactive într-o instalaţie nucleară adecvată;”

“m) durată de viaţă utilă - timpul în care instalaţia de gestionare a combustibilului nuclear uzat sau a deşeurilor radioactive este folosită în scopul pentru care a fost proiectată; în cazul unei instalaţii de depozitare definitivă, înseamnă timpul calculat din momentul depozitării combustibilului nuclear uzat sau a deşeurilor radioactive până la închiderea şi sigilarea acesteia;

n) închiderea unei instalaţii de depozitare definitivă - finalizarea tuturor operaţiunilor subsecvente depozitării definitive a combustibilului nuclear uzat sau a deşeurilor radioactive care cuprind şi ultimele lucrări ori alte acţiuni necesare pentru a asigura pe termen lung siguranţa instalaţiei;”

“p) generator de combustibil nuclear uzat şi de deşeuri radioactive - persoana juridică ce desfăşoară activităţi din care rezultă deşeuri radioactive;”

“s) strategie naţională - documentul pe baza căruia se realizează gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea definitivă, şi dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice.”

Articolul 9. (1) al Legii 320/2003 stabileşte autoritatea naţională competentă în domeniul coordonării la nivel naţional a procesului de gestionare în siguranţă a combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea definitivă. Aceasta este Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive (ANDRAD). Conform articolului 15 ANDRAD lit. f “elaborează proceduri şi norme tehnice specifice pentru toate etapele gestionării combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea definitivă, şi dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice; de asemenea “g) coordonează elaborarea studiilor de fezabilitate şi de amplasament, proiectarea, construcţia, punerea în funcţiune şi exploatarea depozitelor definitive de combustibil nuclear uzat şi de deşeuri radioactive; h) coordonează toate etapele procesului de dezafectare a instalaţiilor nucleare şi radiologice; i) asigură direct sau prin terţi protecţia fizică a depozitelor definitive de combustibil nuclear uzat şi de deşeuri radioactive.” Articolul 21 al aceleiaşi legi stabileşte că “răspunderea directă pentru gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, până la depozitarea definitivă a acestora, revine titularilor de autorizaţie, pe toată durata de viaţă utilă, inclusiv în timpul dezafectării instalaţiilor nucleare şi radiologice.”

In prezent la nivelul UE nu există legislaţie specifica pentru stocarea şi depozitarea deşeurilor radioactive şi cerinţele privind eliminarea surselor radioactive uzate. Propunerea de directivă (Euratom) prezentată de Comisie privind gestiunea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive încearcă să creeze cadrul necesar asigurării în toate ţările membre a unor programe pe termen lung pentru gestiunea deşeurilor radioactive cu respectarea principiilor fundamentale şi internaţionale ale gestiunii deşeurilor. De asemenea, defineşte termeni ca „eliminare finală”, „gestiunea deşeurilor radioactive”, „stocare”. Propunerea de directiva solicită statelor membre (Art.5, paragraf 2) să includă în programele naţionale de management al deşeurilor radioactive:

•℘ eliberarea de autorizaţii pentru depozite de eliminare finală corespunzătoare până cel târziu 2008;


59

•℘ pentru depozitele de eliminare finală care depozitează deşeuri cu izotopi radioactivi cu timpi scăzuţi de dezintegrare şi cu nivel de radiaţii scăzut şi intermediar, autorizaţiile de operare vor fi emise până în 2013;

•℘ pentru depozitele de eliminare finală care depozitează deşeuri cu izotopi radioactivi cu timpi mari de dezintegrare şi cu nivel de radiaţii ridicat, autorizaţiile de operare vor fi emise până în 2018.

Reglementările europene care se referă stocarea şi eliminarea finală a deşeurilor radioactive sunt:

•℘ normative de bază pentru protecţia împotriva radiaţiilor 2000 care aplică standardele de siguranţă („Basic Safety Standards” - 96/29 Euratom);

•℘ Directivele 96/29/EURATOM, 92/3/EURATOM, 85/337/EEC, 97/11/EEC;

•℘ Recomandarea Comisiei privind sistemul de clasificare a deşeurilor radioactive (SEC(1999) 1302 final, 1999/669/EC, Euratom).

Principalele clasificări şi definiţii ale deşeurilor radioactive sunt prezentate în Error! Reference source not found..

10.2.2 Capacităţi de stocare pentru deşeuri radioactive Potrivit lucrării “EC Nuclear Safety and the Environment” (1999) stocarea deşeurilor radioactive la Centrala Nucleară de la Cernavodă CANDU se face într-o instalaţie temporară proiectată pentru 15 ani de operare per reactor care conţine trei sisteme de stocare şi unul în construcţie:

•℘ stocare intermediară deşeuri solide (capacitate de 18 ani per reactor);

•℘ stocare răşini uzate schimbătoare de ioni (două rezervoare îngropate din beton, de capacitate 200 m3 - suficientă pentru timpul de viaţă al uzinei - pentru stocarea în apă demineralizată a răşinii);

•℘ stocare combustibil uzat (bazin de stocare cu o capacitate de 49 mii bare – circa 5 mii pe an);

•℘ stocare uscată pentru combustibilul uzat este prevăzută a fi dat in folosinţă în anul 2005.

In cadrul Regiei Autonome pentru Activităţi Nucleare (RAAN), Institutul de Cercetări Nucleare – Piteşti deţine două reactoare TRIGA, un reactor în puls şi unul în stare staţionară în care se testează combustibilul de tip CANDU. Combustibilul uzat de la reactoarele TRIGA este stocat într-un bazin amplasat lângă reactor. RAAN preia şi stochează în celule blindate sursele uzate cu activitate ridicată. Institutul a semnat un contract finanţat parţial de Comunitatea Europeană pentru preluarea, stocarea temporară şi depozitarea a 10 surse vechi de radioterapie (care conţin fiecare câte 700 kg uraniu sărăcit) care vor fi înlocuite de surse noi. Pentru realizarea acestui contract RAAN trebuie să pună la punct un proiect de stocare şi eliminare finală a celor 7000 kg de uraniu sărăcit.

In cadrul Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (IFIN) – Măgurele sunt depozitate deşeuri radioactive provenite din spitale, agricultură, cercetare, industrie şi de la reactorul de cercetare al institutului. Capacităţile de stocare pentru deşeuri radioactive sunt pentru:

− stocare LLAW (capacitate 2x300 m3 cu un grad de ocupare de 60% în 1999);

− stocare LLSW (capacitate 20 m3 cu un grad de ocupare de 25% în 1999);


60

− stocare ILW (capacitate 200 m3 containere blindate cu un grad de ocupare de 15% în 1999);

− stocare umedă a surselor uzate (capacitate 3000 bucăţi cu un grad de ocupare de 16,7% în 1999);

− detectoare de fum (capacitate de stocare 100.000 cu un grad de ocupare de 7.5% în 1999);

− surse de neutroni (capacitate de stocare 100); − stocare deşeuri condiţionate (capacitate 3000 containere50 cu un grad de ocupare de

26,7% în 1999) ().

Sursele uzate sunt pretratate la IFIN Măgurele pentru depozitarea finală la DNDR Băiţă-Bihor. S-a estimat că în aprilie 2001 circa 2500 de surse uzate au fost trimise la pentru depozitare finală, iar 20.634 surse uzate erau stocate temporar la Măgurele51. Deşeurile lichide sunt tratate cu fosfaţi, hexacianoferat şi clorură ferică pentru formarea unui precipitat de hidroxid feric cu activitate specifică redusă. Acesta este stabilizat prin solidificare cu ciment Portland si transportat pentru depozitare finală la Băiţa-Bihor.

In 1985 a fost dat în funcţiune Depozitul Naţional de Deşeuri Radioactive (DNDR) de la Băiţa-Bihor care are o capacitate de depozitare de circa 20.000 containere (în 1999 era ocupat în proporţie de 25%) şi poate fi extinsă până la 150.000 -200.000 containere52. In acest depozit LLW şi ILW nu sunt separate.

Depozitul de la Băiţa-Bihor, fostă mină de exploatare a minereului de uraniu, este amplasat la 840 m sub nivelul mării şi are 11 galerii (800 m) de-o parte şi de alta unei galerii principale. Volumul total al galeriilor este de circa 5000 m3 şi se consideră a fi suficient pentru o perioadă de depozitare de 50 ani pentru deşeuri provenite din industrie şi cercetare. capacitatea acestui depozit poate fi extinsă pentru a putea prelua şi deşeurile cu grad mediu şi scăzut de radioactivitate provenite de la centrala nucleară Cernavodă53.

In “Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii” (HG 1259/2002) este menţionat faptul că, ţinând cont că anul punerii în funcţiune a primei unităţi nucleare a fost 1996, “statul român are la dispoziţie încă patru decenii pentru a selecta o soluţie de depozitare finală a deşeurilor înalt active”.

Deşeurile radioactive rezultate în industria extractivă sunt depozitate în apropierea exploatărilor miniere.

50 Sursa: EC Nuclear Safety and the Environment, 1999; EC Nuclear Safety and the Environment, 2003 51 Sursa: EC Nuclear Safety and the Environment, 1999; EC Nuclear Safety and the Environment, 2003 52 Sursa: EC Nuclear Safety and the Environment, 1999; EC Nuclear Safety and the Environment, 2003 53 Sursa: S.Webster, 1999; EC Nuclear Safety and the Environment, 2003


61

11 Asumarea responsabilităţilor pentru îndeplinirea cerinţelor de mediu privind depozitarea deşeurilor industriale54

Conform SNGD şi PNGD, activităţile de gestionare a deşeurilor industriale periculoase trebuie să urmărească următoarea ordine descrescătoare a priorităţilor:

− prevenirea generării – prin aplicarea “tehnologiilor curate” în activităţile care generează deşeuri;

− reducerea cantităţilor – prin aplicarea celor mai bune practici în fiecare domeniu de activitate generator de deşeuri;

− valorificarea – prin reciclare şi recuperarea energiei; − eliminarea – prin incinerare şi depozitare.

Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor conţine obiective specifice pentru gestionarea deşeurilor periculoase, sintetizate în cadrul următoarelor domenii principale:

− politica şi cadrul legislativ;

− cadrul instituţional şi organizatoric (inclusiv crearea unui sistem informaţional specific care să permită “urmărirea traseului” deşeurilor periculoase de la sursa de generare până la punctul de eliminare);

− resurse umane;

− prevenirea generării şi minimizarea cantităţilor de deşeuri periculoase generate;

− recuperarea materială şi energetică a deşeurilor periculoase; − colectarea şi transportul deşeurilor periculoase; − tratarea şi eliminarea deşeurilor periculoase;

− gestionarea terenurilor contaminate în urma gestionării necorespunzătoare a deşeurilor periculoase;

− finanţarea sistemului de gestionare a deşeurilor periculoase; − creşterea gradului de conştientizare la nivelul generatorilor de deşeuri periculoase şi

al autorităţilor de mediu, precum şi la nivelul publicului larg, asupra impactului determinat de gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor periculoase.

Responsabilitatea gestionării deşeurilor industriale revine generatorilor. Având in vedere necesitatea alinierii la standardele UE, va fi necesară colaborarea unităţilor economice şi a asociaţiilor profesionale şi patronale in scopul gestionării corespunzătoare a deşeurilor generate.

Pentru a facilita dezvoltarea unui sistem viabil, autorităţile cu atribuţii în domeniu trebuie să se implice in următoarele activităţi principale:

i. crearea şi aplicarea unui cadru legislativ coerent şi conform cu cerinţele UE;

ii. crearea unui sistem naţional de raportare şi centralizare a datelor pentru deşeurile periculoase;

54 Conform calendarului de implementare a cerinţelor Directivei 1999/31 EC şi Directivei 96/61


62

iii. crearea cadrului economico-financiar (stimulente şi penalităţi) pentru dezvoltarea unui sistem coerent de gestionare a deşeurilor periculoase şi pentru dezvoltarea unei pieţe a serviciilor în acest domeniu;

iv. gestionarea acelor deşeuri periculoase pentru care generatorii nu mai există sau nu pot fi identificaţi;

v. creşterea gradului de conştientizare la nivelul generatorilor de deşeuri periculoase;

vi. creşterea gradului de conştientizare la nivelul societăţii civile cu privire la impactul gestionării deşeurilor periculoase asupra mediului şi sănătăţii umane.

Responsabilităţile şi obligaţiile ce le revin actorilor implicaţi în depozitarea deşeurilor sunt reglementate prin HG 162/2002 şi OUG 34/2002 aprobată de L 645/2002 şi sunt centralizate în tabelele Tabelul 11.1 şi Tabelul 11.2. Tabelul 11.1 Obligaţii şi responsabilităţi pentru depozitarea deşeurilor industriale ce decurg din

HG 162/2002

Generatorii şi deţinătorii de deşeuri Art. 9 –

(1) suportă costurile aferente activităţii de depozitare

Operatorul depozitului depozite noi Art. 10 la solicitarea acordului de mediu pentru un depozit de deşeuri nou, trebuie să facă

dovada depunerii unei garanţii bancare de bună execuţie. Art. 11.

- (1) obligat să constituie un fond pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitului, denumit "Fond pentru închiderea depozitului de deşeuri şi urmărirea acestuia postînchidere"

Art. 15. - (1)

obligat să respecte, la primirea deşeurilor în depozit, următoarele proceduri de recepţie: a) verificarea documentaţiei privind cantităţile şi caracteristicile deşeurilor, originea şi natura lor, inclusiv a buletinelor de analiză pentru deşeuri industriale periculoase şi pentru deşeuri urbane unde există suspiciuni, precum şi privind identitatea producătorului şi/sau a deţinătorului deşeurilor; b) inspecţia vizuală a deşeurilor la intrare şi la punctul de depozitare şi, după caz, verificarea conformităţii cu descrierea prezentată în documentaţia înaintată de deţinător, conform procedurii stabilite la pct. 3 nivelul 3 din anexa nr. 3; c) păstrarea cel puţin o lună a probelor prelevate pentru verificările impuse conform prevederilor pct. 3 nivelul 1 sau 2 din anexa nr. 3, precum şi înregistrarea rezultatelor determinărilor; d) păstrarea unui registru cu înregistrările privind cantităţile şi caracteristicile deşeurilor depozitate, originea şi natura, data livrării, identitatea producătorului, a deţinătorului sau, după caz, a colectorului - în cazul deşeurilor municipale, iar în cazul deşeurilor periculoase, localizarea precisă a acestora în depozit. Pentru depozitele zonale sau municipale datele se introduc şi pe suport informatic tip bază de date.

Art. 15. - (2)

obligat la controlul efectuat de ACPM să elibereze celui care predă deşeurile o confirmare scrisă a recepţiei fiecărei cantităţi livrate acceptate la depozit.

Art. 16 să demonstreze cu documente că deşeurile au fost acceptate în conformitate cu condiţiile cuprinse în autorizaţia de mediu şi că îndeplinesc criteriile prevăzute în anexa nr. 3 pentru clasa de depozit respectivă.

Art. 17 să instituie un sistem de automonitorizare a depozitului de deşeuri şi să suporte costurile acestuia. Procedurile de control şi monitorizare în faza de exploatare a unui depozit de deşeuri cuprind: a) automonitorizarea tehnologică; b) automonitorizarea calităţii factorilor de mediu;

Art. 20. obligat să raporteze ATPM a) semestrial, datele acumulate în urma monitorizării, pentru a demonstra conformitatea cu prevederile cuprinse în autorizaţia de mediu, precum şi stadiul îndeplinirii măsurilor de remediere din programul pentru conformare; b) în maximum 12 ore, orice efecte ecologice negative semnificative constatate prin programul de monitorizare.

Art. 25. (1)

responsabil de întreţinerea, supravegherea, monitorizarea şi controlul postînchidere al depozitului, conform autorizaţiei de mediu.

Art. 25. să păstreze rezultatele determinărilor postînchidere într-un registru pe toată perioada


63

(3) de monitorizare. Art. 25.

(4) obligat să anunţe în mod operativ ATPM despre producerea de efecte semnificativ negative asupra mediului, relevate prin procedurile de control, şi să respecte decizia autorităţii teritoriale pentru protecţia mediului privind măsurile de remediere impuse în perioada postînchidere.

depozite vechi

Art. 26. - (1)

obligaţi a) să întocmească bilanţul de mediu nivel II şi, dacă este cazul, evaluarea de risc, conform prevederilor legale în vigoare; b) să prezinte ATPM programul pentru conformare al depozitului, inclusiv sursele de finanţare pentru realizarea obiectivelor propuse, dacă în urma evaluărilor de mediu ATPM stabileşte că depozitul poate continua să funcţioneze.

Art. 27. după primirea autorizaţiei de mediu, obligaţi să îşi constituie un fond pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitului, denumit "Fond pentru închiderea depozitului de deşeuri şi urmărirea acestuia postînchidere"

depozitele de deşeuri periculoase existente

Art. 30 – (1)a

au interdicţia de a primi la depozitare deşeurile enumerate la art. 5 şi operatorii acestora respectă procedura de primire a deşeurilor în depozit, conform prevederilor art. 15 şi anexei nr. 3, în maximum 2 ani de la data intrării în vigoare a HG 162/2002

Art. 30 – (1)b

acceptă la depozitare doar deşeuri periculoase tratate conform prevederilor art. 6 şi 7, în maximum 8 ani de la data intrării în vigoare a HG 162/2002

Art. 30 – (2)

elaborează un program pentru conformare, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1)

Autoritatea teritorială pentru protecţia mediului Art. 13 inspectează depozitul înainte de începerea exploatării, pentru a stabili conformitatea

cu datele prevăzute în acordul de mediu, în vederea emiterii autorizaţiei de mediu. Art. 14 prezintă, la cerere, informaţiile cuprinse în autorizaţiile de mediu emise pentru

depozitele de deşeuri Institutului Naţional de Statistică. Art. 21. decide măsurile de remediere ce se impun în urma analizei informărilor prezentate de

operatorul depozitului, iar costul acestora este suportat de operator. depozite vechi

Art. 26. - (2)

avizează lucrările din programul pentru conformare necesare pentru remedierea deficienţelor, precum şi termenele prevăzute pentru realizarea lor şi stabileşte o perioadă maximă, de la data acordării autorizaţiei de mediu, pentru realizarea acestui program.

Art. 26. - (3)

comunică autorităţii administraţiei publice locale, în funcţie de concluziile evaluărilor de mediu pentru un depozit, decizia de continuare sau de încetare a activităţii de depozitare a deşeurilor la acel depozit.

Art. 28 în cazul în care depozitele aflate în exploatare nu primesc autorizaţie de mediu, hotărăşte ca acestea să îşi înceteze activitatea

Autorităţile administraţiei publice locale Art. 9 – (2) să ia măsuri ca toate costurile implicate în organizarea şi exploatarea unui depozit de

deşeuri, precum şi costurile estimate ale închiderii şi urmăririi postînchidere a depozitului să fie acoperite de preţul practicat de operator pentru depozitarea fiecărui tip de deşeu în acel depozit.

Art. 11 – (7)

controlează alimentarea şi utilizarea fondului postînchidere

Art. 11 – (8)

asigura transparenţa informaţiei privind costul depozitării deşeurilor şi al implicaţiilor realizării depozitului de deşeuri.

Art. 28. vor lua măsuri pentru realizarea unui nou depozit, în cazul în care depozitele aflate în exploatare nu primesc autorizaţie de mediu

Art. 29. vor iniţia acţiuni pentru deschiderea unui nou depozit în situaţia în care depozitul existent atinge circa 75% din capacitatea proiectată

Autorităţile centrale şi teritoriale pentru protecţia mediului, autorităţile administraţiei publice centrale sau locale Art.33 Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor


64

Tabelul 11.2: Obligaţii şi responsabilităţi pentru depozitele de deşeuri industriale ce se supun

prevederilor din OUG 34/2002 aprobată de Legea 645/2002

Titularul activităţii (în cazul instalaţiilor din categoria 5 a Anexei I acesta este deţinătorul sau operatorul depozitului) Art. 10. are obligaţia să obţină de la autorităţile competente pentru protecţia mediului, încă din etapa de

proiectare acordul integrat de mediu pentru toate activităţile prevăzute în anexa nr. 1, pe care intenţionează să le desfăşoare, şi să obţină autorizaţie integrată de mediu pentru activităţile aflate în desfăşurare la data intrării în vigoare a OUG 34/2002;

Art. 11.

a) are obligaţia să ia toate măsurile de prevenire eficientă a poluării, în special prin recurgerea la cele mai bune tehnici disponibile; b) are obligaţia să ia măsurile care să asigure că nici o poluare importantă nu va fi cauzată; d) are obligaţia să utilizeze utilizarea eficientă a energiei; e) are obligaţia să ia măsurile necesare pentru poluările accidentale şi limitarea consecinţelor acestora; f) are obligaţia să ia măsurile necesare, în cazul încetării definitive a activităţilor, pentru evitarea oricărui risc de poluare şi pentru aducerea amplasamentului şi a zonelor afectate într-o stare care să permită reutilizarea acestora.

Art. 12. - (1) solicită eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu la schimbarea modului de exploatare a instalaţiei; (2) este obligat să informeze autorităţile competente pentru protecţia mediului despre orice schimbare pe care doreşte să o aducă instalaţiei sau procesului tehnologic.

Art. 13. este obligat să respecte condiţiile din acordul şi/sau din autorizaţia integrată de mediu în desfăşurarea activităţii din instalaţie.

Art. 14. să informeze la termenele stabilite prin autorizaţia integrată de mediu ACPM despre rezultatele monitorizării emisiilor din instalaţie şi, în termen de maximum 24 de ore, despre orice incident sau accident care afectează semnificativ mediul."

Art. 15. este obligat să asiste şi să pună la dispoziţie autorităţii competente pentru protecţia mediului toate datele necesare pentru desfăşurarea controlului instalaţiei şi pentru prelevarea de probe sau culegerea oricăror informaţii pentru respectarea prevederilor autorizaţiei integrate de mediu.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului Art. 3. - (1) a) coordonează şi controlează modul de aplicare şi respectare a dispoziţiilor OUG 34/2002 în

vederea obţinerii acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu b) elaborează, avizează şi, după caz, aprobă procedurile şi măsurile necesare pentru asigurarea aplicării unitare pe teritoriul României a dispoziţiilor OUG 34/2002 c) coordonează elaborarea şi actualizarea reglementărilor privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării; d) asigură luarea măsurilor necesare pentru ca acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu să fie eliberată cu respectarea dispoziţiilor OUG 34/2002 şi a celorlalte prevederi legale în vigoare; e) asigură luarea măsurilor pentru informarea permanentă privind evoluţia BAT în structurile sale; f) asigură cadrul legal şi instituţional necesar pentru liberul acces la informaţie şi pentru participarea publicului la procedura de autorizare; g) pune la dispoziţie publicului rezultatele supravegherii emisiilor în mediu şi modul de respectare a condiţiilor de autorizare; h) publică anual inventarul principalelor emisii şi surse responsabile de poluare; i) comunică şi pune la dispoziţie în cadrul relaţiilor bilaterale, pe bază de reciprocitate şi în condiţii de echivalenţă, toate datele cuprinse în cererea prin care a fost solicitată eliberarea autorizaţiei, la cererea statelor vecine. Pune la dispoziţie datele respective şi pentru informarea propriilor cetăţeni; j) verifică respectarea dispoziţiilor legale; k) verifică luarea măsurilor necesare pentru a se evita orice poluare semnificativă; l) verifică luarea măsurilor de eliminare ăi valorificare a deşeurilor; m) verifică aplicarea măsurilor de utilizare eficientă a energiei; n) verifică luarea măsurilor pentru prevenirea accidentelor şi limitarea consecinţelor acestora; o) verifică luarea tuturor măsurilor necesare pentru evitarea oricăror riscuri de poluare şi a celor pentru aducerea amplasamentului, după încetarea activităţii, într-o stare care să permită reutilizarea acestuia.

Art. 5.

ia măsurile necesare pentru ca: a) orice instalaţie IPPC nouă să fie dată în funcţiune numai cu autorizaţia integrată de mediu;


65

b) să nu se producă nici o poluare semnificativă; c) autorizarea instalaţiilor existente să fie în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3). d) să fie respectate prevederile art. 17 la aplicarea măsurilor din programul pentru conformare pentru instalaţiile existente.

Art. 6. - (1) emite acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu, cu respectarea abordării integrate a elementelor şi factorilor de mediu.

Art. 7. - (1) reexaminează periodic şi actualizează, dacă este necesar, condiţiile de autorizare. Art. 8. - (1) dispune măsurile necesare pentru ca titularul activităţii să îndeplinească, la instalaţia pe care o

exploatează, toate condiţiile prevăzute în autorizaţie. Art. 9.

asigură şi garantează accesul liber la informaţie al publicului şi participarea acestuia la luarea deciziilor prin: a) aducerea la cunoştinţă publică a tuturor cererilor de autorizare a noilor instalaţii sau de modificare substanţială a instalaţiilor existente; b) aducerea la cunoştinţă publică a deciziei luate şi a unei copii de pe autorizaţia eliberată, precum şi de pe fiecare actualizare ulterioară a acesteia; c) punerea la dispoziţie publicului a rezultatelor supravegherii emisiilor.

Responsabilitatea pentru amplasamente abandonate şi închiderea exploatărilor miniere În România ca şi în alte ţări din Europa există numeroase amplasamente miniere şi iazuri abandonate care prezintă pericole pentru sănătate şi mediu. O serie de documente enumără douăzeci şi trei de amplasamente periculoase din sectorul minier şi al prelucrării minereurilor, ca şi măsurile adoptate de guvernele maghiar, român şi slovac pentru a le ţine sub permanentă observaţie şi pentru a efectua orice lucrări de remediere necesare. Pe acea listă nu sunt incluse şi amplasamentele abandonate.

În plus, problema va fi tot mai complicată în viitor datorită ritmului mare în care exploatările existente în sectorul extracţiei şi prelucrării minereurilor vor ajunge la finalul existenţei lor utile şi vor fi închise. Este o problemă pan-europeană, ce va trebui rezolvată. Se ştie că în cazul amplasamentelor miniere deschise cel mai recent în Europa, acest aspect al autorizării de deschidere al exploatării a fost foarte serios luat în considerare. Spre exemplu, în cazul din Lisheen, Irlanda, al uneia din cele mai mari instalaţii din lume de prelucrare a minereurilor, care produce anual 1.500.000 tone minereu, autorizaţia eliberată în 1997 stipulează crearea, menţinerea la zi şi revizuirea unui Sistem de Management al Mediului, a unui Plan de Închidere a Minei, a unui Plan de Protecţie Perpetuă, ca şi a dezvoltării unui proiect paralel de cercetare şi demonstrare pe durata de exploatare a minei, pentru validarea soluţiilor de închidere. Titularului i s-a cerut să depună un titlu de 12,2 milioane € pentru finanţarea Planului de Închidere şi unul de 1,7 milioane € pentru Planul de Protecţie Perpetuă. Autorii sunt de părere că în cazul autorizaţiilor viitoare de exploatare pentru activităţi miniere/de prelucrare a minereurilor vor trebui să fie prevăzute măsurile de închidere şi protecţie după închidere.

În ceea ce priveşte activităţile în curs, pentru care nu au fost prevăzute planuri de închidere şi nu s-au alocat fonduri, autorităţile vor trebui să ia măsuri imediate de asigurare a unor mecanisme adecvate de protecţie a mediului, iar pentru finanţarea acestor planuri de închidere şi protecţie va trebui să se ţină seama de Principiul Poluatorul Plăteşte.

Adevărata problemă o reprezintă însă amplasamentele pe care au încetat orice fel de activităţi productive şi unde "închiderea" nu a fost făcută în mod corespunzător. Pentru aceste amplasamente abandonate, mai ales cele pentru care nu există "proprietar" sau unde proprietarul nu poate fi identificat sau proprietarul nu poate fi considerat capabil să achite costurile unei bune închideri şi scoateri din funcţiune, se ridică o problemă reală de stabilire a răspunderii de management. În asemenea situaţii, costul remedierii va trebui achitat din alte surse. Sugerăm de aceea în mod insistent să se abordeze urgent aceste probleme precum şi soluţiile posibile de regularizare a situaţiei.


66

Întrebarea este cine ar trebui să răspundă şi cine să finanţeze remedierea necesară pe astfel de amplasamente? Primul lucru care trebuie făcut este un inventar al amplasamentelor şi o prioritizare a acestora în funcţie de risc pentru mediu şi sănătate, pe baza unei metodologii de evaluare a riscurilor convenite în prealabil.

Abia după ce va exista o listă comună şi o prioritizare a acestor amplasamente se vor putea cu adevărat planifica lucrările urgente de remediere şi finanţarea acestora.


67

12 Concluzii şi recomandări

12.1 Concluzii Din analiza datelor şi informaţiilor prezentate în capitolele anterioare se pot trage următoarele concluzii.

1. În urma unui efort extraordinar, în perioada 2000 – 2004 s-a reuşit transpunerea în totalitate a acquis-ul comunitar privind gestiunea deşeurilor; în prezent se desfăşoară faza de elaborare a planurilor de implementare;

2. Deoarece transpunerea s-a realizat cu viteză foarte mare există un decalaj important între prevederile legale şi implementarea efectivă a legislaţiei; de asemenea, transpunerea cu viteză mare a documentelor comunitare a făcut ca unele acte normative (hotărâri de guvern, ordonanţe etc.) să necesite mai multe revizuiri şi completări, după publicarea acestora;

3. Structura instituţională este coagulată şi importantă ca mărime; au fost create instituţii noi cum sunt Agenţia Naţională de Protecţia Mediului, Agenţiile regionale de protecţia mediului, Agenţia Naţională pentru Substanţe Chimice Periculoase; Agenţia Naţională pentru Deşeurile Radioactive etc.; la aceste instituţii noi se adaugă alte instituţii cu mai multă experienţă cum ar fi Comisia Naţională pentru Valorificarea Materialelor Refolosibile; Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, ICIM etc.; în aceste condiţii coordonarea între structurile existente este absolut necesară deoarece, în prezent, coordonarea este puţin vizibilă;

4. Se constată o lipsă de personal calificat la nivel central; în cadrul MMGA - Direcţia pentru Gestiunea Deşeurilor şi Substanţelor Chimice Periculoase şi în cadrul MEC sunt angajate un număr mic persoane. Spre exemplu, la nivelul Agenţiei Naţionale s-a început angajarea de personal dar acest proces va dura;

5. Integrarea redusă a politicii de protecţia mediului cu celelalte politici (industrială, agricolă, transporturi etc.); există o mare problemă care nu a putut fi rezolvată şi aceasta este la nivelul capacităţii de a formula o politică coerentă de protecţia mediului şi implicit de gestiune a deşeurilor industriale, în corelare cu alte politici, strategii sau programe (politica industrială mai ales, politica transporturilor, agriculturii etc.). Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă instituţiile de protecţia mediului în România este dificultatea includerii criteriilor şi necesităţilor de protecţia mediului în alte politici şi strategii; este încă foarte răspândită ideea că problemele de mediu trebuie rezolvate de către autorităţile de protecţia mediului iar implicarea celorlalte ramuri – industrie, energie, agricultură, transport etc. – trebuie să fie minimă.

6. Dinamica volumului deşeurilor industriale generate în România nu poate fi stabilită cu exactitate datorită lipsei unei baze de date consistente şi a schimbării definiţiilor; această problemă este deosebit de serioasă deoarece nu poate fi aflat volumul total de deşeuri industriale generate; fără a cunoaşte evoluţia cantităţilor de deşeuri industriale, în corelaţie cu dinamica industrială, nu va fi posibilă elaborarea unor politici coerente (obiective, criterii, măsuri, costuri investiţionale etc.);

7. Definiţia deşeurilor industriale lipseşte din legislaţia naţională ceea ce conduce la valori divergente ale cantităţilor generate, în funcţie de instituţia care face


68

raportarea; în acelaşi context se poate menţiona şi transpunerea discutabilă a unor texte comunitare (Anexa 1,Categoria 5 a Directivei IPPC) care creează dificultăţi mari de încadrare cu efecte semnificative asupra măsurilor şi programelor de implementare;

8. În ultimii ani s-au raportat cantităţi din ce în ce mai mici de deşeuri industriale deşi producţia industrială a avut o pantă ascendentă; nu se poate vorbi de fenomenul de “decuplare” manifestat în economiile avansate ci mai degrabă de lipsa unor informaţii corecte privitoare la cantităţile de deşeuri industriale generate;

9. Cantităţile de deşeuri industriale generate anual sunt mari chiar dacă cifra totală nu este foarte precisă; în timp s-au acumulat cantităţi de sute de milioane de tone de deşeuri industriale, o mare parte fiind deşeuri inerte ceea ce face foarte stringentă problema refolosirii/reutilizării acestora în diverse domenii cum ar fi construcţiile de autostrăzi;

10. Operatorii industriali nu sunt în totalitate informaţi de evoluţia legislativă şi de necesitatea de a lua din timp măsuri de conformare la legislaţia transpusă (necunoaşterea legilor nu scuză lipsa de acţiune) şi au probleme financiare deosebite pentru realizarea investiţiilor necesare; din discuţiile avute cu reprezentanţii patronatelor a rezultat nevoia unui instrument financiar de sprijinire a investiţiilor private în scopul conformării la noua legislaţie;

11. Reprezentanţii patronatelor au evidenţiat lipsa unor stimulente financiare pentru reintroducerea în circuitul economic a deşeurilor industriale;

12. Completarea legislaţiei europene cu o directivă privind deşeurile miniere va complica şi mai mult situaţia existentă prin impunerea unor cheltuieli importante operatorilor minieri;

12.2 Recomandări Autorii studiului consideră că, la elaborarea Planului Naţional de acţiune privind depozitarea deşeurilor industriale, trebuie să ţină seama de următoarele recomandări:

1. Măsuri pentru completarea urgentă cu personal a instituţiilor existente şi pregătirea corespunzătoare a acestuia;

2. Crearea unui mecanism de coordonare între numeroasele instituţii şi agenţii cu atribuţii în gestiunea deşeurilor industriale;

3. Revizuirea şi consolidarea legislaţiei privind deşeurile industriale, inclusiv revizuirea traducerii unor texte comunitare;

4. Definirea clară a noţiunii de „deşeu industrial” şi îmbunătăţirea sistemului de raportare, colectare şi prelucrare a datelor;

5. Revizuirea şi refacerea bazei de date privind deşeurile industriale;

6. Instruirea/pregătirea agenţilor economici, în vederea cunoaşterii şi respectării legislaţiei de protecţia mediului cu privire la:

i. obligativitatea reducerii cantităţilor de deşeuri depozitate;

ii. tratarea deşeurilor industriale pentru reducerea conţinutului periculos până la limita acceptabilităţii la depozitare;

iii. închiderea etapizata a depozitelor industriale existente, si


69

iv. realizarea depozitelor de deşeuri conform cerinţelor legislative armonizate cu legislaţia europeana;

v. ca urmare a închiderii unui număr mare de depozite din cauza neconformării la directiva depozitării sau IPPC, vor trebui construite noi depozite care să intre în funcţiune la data închiderii celor vechi; se recomandă informarea clară şi specifică a agenţilor economici aflaţi în această situaţie, având în vedere intervalul de timp mare necesar parcurgerii tuturor etapelor din faza de proiectare până la finalizarea construcţiei unui depozit.

7. Producerea de manuale şi broşuri cu cele mai bune practici de reciclare şi reutilizare a deşeurilor industriale;

8. Programe de pregătire profesională a personalului ce va lucra în sistemul de gestionare a deşeurilor industriale, în special la nivel judeţean şi municipal;

9. Crearea unui mecanism de integrare a cerinţelor acquis-ului comunitar de protecţia mediului (privitor la deşeurile industriale) în celelalte politici şi strategii sectoriale (mai ales în politica şi strategia industrială);

10. Promovarea mecanismelor de finanţare a măsurilor de reducere a cantităţii de deşeuri industriale sau reintroducerea acestora în circuitul economic; în acest context operaţionalizarea Fondului pentru Mediu din România ar fi benefică;

11. Clarificarea situaţiei juridice a depozitelor de deşeuri industriale închise sau părăsite, cu proprietar necunoscut, precum şi închiderea lor conform cu cerinţele UE;

12. Măsuri pentru închiderea exploatărilor/depozitelor miniere:

− titularul drepturilor de extracţie trebuie să pregătească şi să ţină la zi un Plan General de Închidere a activităţii, care să includă măsuri de reabilitare şi protecţie perpetuă a iazurilor de decantare;

− titularul drepturilor de extracţie trebuie sa demonstreze autorităţii de reglementare validitatea şi eficacitatea soluţiilor de reabilitare propuse;

− titularul drepturilor de extracţie trebuie să asigure un fond sau titlu de garanţie pentru asigurarea implementării măsurilor de închidere şi reabilitare a minei şi instalaţiei de preparare a minereurilor/iazului;

− cadrul de reglementare trebuie aplicat uniform de la proiectare până la închidere precum şi măsuri de protecţie după închidere.

Alte recomandări pentru elaborarea PADDI. 1. Obiectivele PADDI ar trebui să fie următoarele:

a. stabilizarea sau reducerea cantităţii de deşeuri industriale destinate depozitării finale într-un interval de timp dat;

b. îmbunătăţirea procedurilor de estimare a cantităţii de deşeuri industriale generate pentru a putea formula politici coerente de minimizare a volumului de deşeuri utilizând instrumente economice şi de reglementare;

2. PADDI ar trebui să propună programe care să reducă cantitatea de deşeuri generată, atât în valori absolute cât şi în valori relative (pe locuitor);

3. Măsuri ce trebuie incluse în PADDI:

a. Management:


70

i. dezvoltarea capacităţilor naţionale de C&D în scopul utilizării tehnologiilor curate (cu impact direct în reducerea cantităţilor de deşeuri industriale generate);

ii. furnizarea de stimulente pentru a reduce activităţile de producţie şi consum care generează cantităţi mari de deşeuri industriale;

b. Date şi informaţii:

i. dezvoltarea şi aplicarea metodologiilor de monitorizare a deşeurilor generate;

ii. stabilirea de mecanisme eficiente de colectare şi analiză a datelor; urmărirea progreselor făcute în atingerea obiectivelor propuse;

iii. utilizarea bazelor de date pentru a estima eficacitatea politicilor de reducere a deşeurilor industriale şi de a propune măsuri corective;

c. Încurajarea şi susţinerea reciclării prin măsuri cum ar fi:

i. dezvoltarea sistemului naţional de reciclare şi reutilizare a deşeurilor industriale;

ii. punerea la dispoziţie a informaţiilor privitoare la tehnologii, instrumente şi politici care să încurajeze activităţile de reciclare şi reutilizare a deşeurilor industriale;

iii. analiza eficienţei economice a programelor de reciclare şi reutilizare a deşeurilor industriale;

4. Promovarea tehnologiilor de eliminare a deşeurilor industriale: obiectivul trebuie să fie eliminarea în siguranţă a deşeurilor industriale;

a. stabilirea criteriilor de depozitare şi tratare a deşeurilor industriale precum şi a obiectivelor şi standardelor bazate pe capacitatea mediului de a absorbi deşeurile;

b. dezvoltarea capacităţii de monitorizare a impactului pe care deşeurile industriale le au asupra mediului ambiant şi a sănătăţii oamenilor;

5. Dezvoltarea capacităţii instituţionale şi de elaborare a politicilor/strategiilor

a. elaborarea politicilor naţionale şi a stimulentelor de reducere a deşeurilor industriale;

b. descentralizarea măsurilor la nivel regional, judeţean şi local pentru a permite autorităţilor să mobilizeze resursele necesare pentru punerea la punct a planurilor regionale şi judeţene de management al deşeurilor industriale;

c. asigurarea independenţei autorităţilor de control şi monitorizare;

d. asigurarea mijloacelor financiare şi administrative necesare autorităţilor de control şi monitorizare pentru ca acestea să-şi ducă la bun sfârşit mandatul;

6. Dezvoltarea resurselor umane; programe speciale de pregătire vor fi necesare pentru a reorienta practicile curente de gestionare a deşeurilor industriale, reciclarea şi reutilizarea acestora:

a. includerea unor tematici de management al deşeurilor industriale, reutilizarea şi reciclarea lor în programele curente de perfecţionare a funcţionarilor publici din aparatul central şi judeţean/local;


71

b. dezvoltarea unor programe de pregătire în domeniul monitoring-ului deşeurilor industriale precum şi al tehnologiilor de depozitare sau tratare;

c. implicarea asociaţiilor profesionale şi de ramură în rezolvarea problemelor specifice legate de deşeuri (informare, instruire, promovarea investiţiilor comune ale agenţilor economici interesaţi în eliminarea deşeurilor etc.).

7. Dezvoltarea cooperării internaţionale

a. elaborarea de analize periodice a celor mai bune tehnici şi metode aplicate în alte ţări;

b. analiza în comun a efectelor a depozitării deşeurilor industriale asupra factorilor de mediu (sol, apa freatică, aer);

c. acordarea de granturi pentru programe comune de cercetare şi dezvoltare tehnologică, programe pilot, schimb de experienţă etc.;

8. Investigarea posibilităţii construirii cel puţin a unei staţii centrale de eliminare a deşeurilor periculoase care să poată prelua şi trata deşeurile de la generatorii mici şi care să includă şi un incinerator performant de tip BAT (studiu de fezabilitate).

9. Considerarea exportului de deşeuri periculoase în vederea tratării ca soluţie alternativă pentru eliminarea deşeurilor industriale.


72

Bibliografie

1. Proiectul Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor, www.mappm.ro

2. Directiva 1999/31/EC privind depozitarea deşeurilor

3. Directiva 75/442/EEC cadru a deşeurilor

4. DOCUMENTUL DE POZITIE AL ROMANIEI - CAPITOLUL 22 - PROTECTIA MEDIULUI INCONJURATOR., www.mie.ro

5. European Commission, Environment Directorate-General, Nuclear Safety and the Environment, Schemes for Financing Radioactive waste Storage and Disposal, Annex, Final report, EUR 18185, 1999

6. European Commission, Nuclear Safety and the Environment, Management of Spent Sealed Radioactive Sources in Bulgaria, Latvia, Lithuania, Romania and Slovakia, EUR 20654, 2003

7. Hazardous and industrial waste management in accession countries., European Commission., Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities., 2003, 74 pp. - 21 x 29.7 cm., Theme 8: Environment and energy ISBN 92-894-6220-5

8. HG nr. 739/2003 privind organizarea şi funcţionarea MAPAM - M.Of. nr. 495/09.07.2003

9. Hotărârea de Guvern nr. 856 din 16 august 2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase

10. Institutul Naţional de Statistică, „CAEN REV.1, prezentare, interpretare, principii de utilizare”, Ed. ALL BECK, 2003

11. Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare publicată în Monitorul Oficial nr. 267 din 10/29/96

12. Legea nr. 193 din 13 mai 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 343 din 20 mai 2003 Hotărâre nr. 1259 din 7 noiembrie 2002 privind aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 851 din 26 noiembrie 2002

13. Legea nr. 320 din 8 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 11/2003 privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 527 din 22 iulie 2003

14. Managing Risk in the Mining Industry – Cyanide., SRK Consulting Engineers and Scientists., 2002

15. MAPAM – Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, Proiect PHARE 2000 – RO 0006.14.02, octombrie 2003

16. Ordin nr. 192 din 26 septembrie 2002 pentru aprobarea Normelor de securitate radiologică privind gospodărirea deşeurilor radioactive provenite de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 2 decembrie 2002


73

17. Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor – plan naţional de etapă, HG 123/2003

18. R A P O R T asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003., - GUVERNUL ROMÂNIEI., Iunie 2003

19. RAPORT privind STAREA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN ANUL 2001 MINISTERUL APELOR ŞI PROTECŢIEI MEDIULUI., 2003

20. Studiu privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean şi naţional pentru anul 2002, ICIM Bucureşti, iunie 2003

21. Studiul privind Planul General pentru Gestionarea Deşeurilor Periculoase în România, Raport final JICA, august 2003

22. UNEP, Landfill of Hazardous Industrial Waste – a Training Manual, Technical Report No.17, 1993

23. Webster S., Radioactive Waste Management in the Central and eastern European Countries, European Commission, Directorate-General for Environment, Nuclear Safety and Civil Protection, 1999

24. Implementation of Council Directive 1999/31/EC on The Landfill of Waste: Second Consultation Paper, DEFRA London, June 2001

25. INTERNATIONAL ATOMIC ENERGY AGENCY, Classification of Radioactive Waste, Safety Series No. 111-G-1.1, IAEA, Vienna (1994)

26. Commission Recommendation 1999/669/EC, Euratom

institutul european din românia -...

Documents