inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/legi-impotriva-legii-iii/

Legi împotriva Legii (III)

continuare a articolelorLegi împotriva Legii ILegi împotriva Legii II

Problema organizațiilor supranaționaleCampaniile ecologiste evidențiază riscurile asociate cu funcționarea inst ituțiilor t ransnaționale.Înf iințate în scopuri nobile, organizate, în multe cazuri, de către idealișt i dezinteresați, sealienează rapid și încep să lucreze în interesul polit ic și material al grupurilor din care suntconst ituite. Marile campanii, precum cele ecologiste, sunt pentru ele metoda ideală de a-șiext inde sferele de inf luență și de a obține noi resurse. Lupta contra emisiei de CO2 oferă maimult decât suf iciente exemple în acest sens. Sub lozinci nobile, are loc o luptă nemiloasăîmpotriva adversarilor, diverse lobby-uri își aranjează interesele etc.

Problema privește nu numai campaniile individuale, ci natura însăși a act ivității unor ast fel deinst ituții.

Funcționarea Organizației Națiunilor Unite furnizează o mulțime de dovezi ale degenerăriiacestei organizații, care a deviat în mod fundamental de la ideea ce const ituia rațiunea ei de aexista. Încredințarea conducerii Comisiei ONU pentru Drepturile Omului Libiei lui MuammarGaddaf i, despotul sângeros, sprijinitor al terorismului global și persecutor al opoziției din țara lui,a fost numai o demonstrație, poate cea mai spectaculoasă, a acestui fapt . Un alt exemplu estemodul de funcționare al UNESCO (Organizația ONU pentru pentru Educație, Șt iință și Cultură),care nu doar consumă cea mai mare parte a fondurilor pentru nevoi interne, dar, în repetaterânduri, sub st indardul apărării țărilor Lumii a Treia, a încercat să introducă un fel de cenzurăglobală.

Aceste procese rapide de degenerare a organizațiilor internaționale sunt legate probabil de lipsade supraveghere asupra lor din partea opiniei publice care, în privința inst ituțiilor statale, de bine,de rău, funcționează totuși. Foarte probabil, un lucru atât de puțin concret ca „opinia publicămondială” este mult mai ușor de manipulat de către lobby-urile puternice decât opinia publicădintr-o țară anume, mult mai conșt ientă de rolul ei (și de interesele ei), ceea ce nu înseamnă căaceastă opinie publică nu este, în prezent, manipulată, chiar şi în țările care se bucură delibertate. Trăim într-o eră a relaxării standardelor, care ne este vândută drept rod al progresuluimoral și civilizațional. Totuşi, opinia publică este mult mai ușor de manipulat în mod arbit rar,dacă ea nu are fundamentul unei comunităţ i conșt iente de interesele sale.

În situația în care nu există reguli tari, care să facă posibilă evaluarea at itudinilor șicomportamentelor, și nu există nici vreo comunitate, care să poată verif ica funcționareagrupurilor și ent ităţ ilor, este mai ușor să se dezvolte corupţ ia, înţeleasă în sens larg, aceasta

găsindu-și, în plus, şi o argumentare ideologică, doar este vorba de ţeluri vrednice de laudă, lascară globală. Acțiunile umane, în lipsa unui control extern, au fost întotdeauna mult maiexpuse la ispite, ceea ce s-a văzut în diferitele excese ale colonialismului, probabil, cel mai binecuprinse art ist ic în Inima Întunericului de Joseph Conrad. Astăzi, din fericire, t ipul de oportunitățicare se deschideau în fața lui Kurtz, nu există, dar asemănarea at itudinii noilor stăpâni aidest inelor noastre cu personajul de f icţ iune al lui Conrad este uimitoare.

Reprezentanții inst ituțiilor internaționale, prin natura lucrurilor, intră în conf lict cu autoritățilestatelor suverane. Desigur, ei au o altă at itudine față de aceia care sunt capabili să prof ite deaceste organizații pentru a-şi realiza interesele lor. Cel mai bun exemplu al acestui fenomeneste, de ceva t imp, funcționarea UE. Inst ituțiile europene, în prezent, lucrează împotrivasuveranității statelor mai slabe, adesea în interesul duetului dominant, germano-francez.

Uitarea legii naturaleOrganizațiile internaționale și dreptul internațional sunt privite și promovate ca reprezentând unnou nivel al progresului. Ele ar t rebui să depăşească egoismele naționale, asociate epociidominaţ iei statelor-națiune, și conf lictele produse de acestea, nu arareori terminate în războaie.Și să ne conducă în împărăţ ia „păcii veşnice.”

Această utopie contemporană a rezultat atât dintr-un diagnost ic unilateral în ce priveştesursele răului secolului XX, numit secolul totalitarismelor și al războaielor, precum şi dintr-oevaluare prin prismă ideologică a vremurilor noastre. Af irmația că doar datorită comunităţ iieuropene s-a asigurat pacea pe cont inent, t imp de aproape șaptezeci de ani, este un abuz deinterpretare t ipic, ce permite ca orice element al realităţ ii, selectat arbit rar, să f ie considerat a f icauza acelei stări de lucruri. Chiar dacă suntem de acord că procesul de integrare europeană afacilitat depășirea unor animozităţ i de lungă durată, totuşi, la aceasta au contribuit mulți alțifactori, și, cu siguranță, UE, în forma sa actuală, nu numai că nu este necesară pentru aceasta,ci provoacă, în plus, noi conf licte naționale, părând să trezească la viaţă tensiuni latente.

Excesele naționalismelor au fost doar una dintrecauzele conf lictelor internaționale și nu au avut oinf luență mare asupra apariției totalitarismelor.Formele atât de extreme ale naționalismelor,precum şi totalitarismele, sunt opera modernității,în special a acelei evoluții, care a dus lacontestarea legii naturale. Acceptarea sa formalănu protejează împotriva degenerării ordinii polit iceși nici împotriva mult iplelor manifestări alenedreptăţ ii, dar respingerea sa ne lasă expuşi lacontestarea ordinii et ice elementare.

Dacă et ica și categoria ei fundamentală care este dreptatea le considerăm derivate din istorie şidin condițiile culturale, adică drept expresie variabilă a specif icului local, atunci nu vom șt i cum sămai apărăm drepturile universale ale omului, și nici pe ce să mai sprijinim judecarea chiar şi a celui

mai criminal regim. Însă, dacă presupunem că demnitatea omului este înnăscută, ident ică,indiferent de diversitatea culturală, atunci acceptăm prin aceasta, cel puțin, un oarecareminimum antropologic ce face referire la natura umană.

Diferitele concepţ ii asupra legilor naturii se situează între doi poli: unul le t ratează ca f iindordinea lumii, proiectată de Creator, ordine din care face parte şi omul; celălalt le reduce laprincipiile elementare ale rațiunii umane. În f iecare dintre acestea, însă, există fundamentuldreptăţ ii, universal, independent de voinţa omului, dar ident if icabil de către acesta, pe bazacăruia el poate nu atât crea, cât descoperi et ica, de care suntem obligaţ i să ţ inem seama. Dinaceasta ar t rebui să rezulte dreptul pozit iv.

Dacă punem sub semnul întrebării orice lege naturală, așa cum s-a întâmplat în pozit ivism,devenim o jucărie af lată la voia grupurilor dominante, ceea ce au arătat experienţele noastre dinsecolului XX. Nu statul-națiune a fost sursa exceselor de naționalism, ci respingerea de către elea legii naturale, și, prin urmare, a principiului universal al dreptăţ ii, care împiedică reducereaomului la un element dintr-un ansamblu mai mare sau nerespectarea demnității sale inerente.

Noua utopieInterpretările ideologice ale răului din secolul XX au închis ochii asupra faptului că totalitarismula fost rezultatul separării legii de moralitate și contestării fundamentului natural al dreptului. Auvăzut sursa răului în funcționarea unor state naţ ionale puternice. Prin urmare, au considerat căremediul faţă de acestea ar f i independența legii de structurile de stat , atât prin dezvoltareanormelor supranaționale, cât și prin încercarea de a înf iinţa organizații internaționale, care le-arputea supraveghea.

În acest fel, răspunsul la încercarea utopică, reprezentată de pozit ivism, de a face legea„științifică”, a devenit o altă utopie. Versiunea ei contemporană constă în presupunerea călegea trebuie să ordoneze def init iv lumea umană. Unul dintre aspectele acestei utopii audevenit drepturile omului, t ratate ca proiectul unui nou model de sistem. Pentru a îndepliniaceastă sarcină, ele sunt dezvoltate și ext inse după bunul plac, ceea ce a dus la îndepărtarealor de fundamentul dreptului natural, deschizând drumul pentru creat ivitatea arbit rară,ideologică, și conducând la risipirea totală a ideilor inițiale pe care acestea se bazau.

În măsura în care drepturile omului au o dimensiune universală, ele t rebuie să se reducă la unminimum evident. În prezent, avem de-a face cu opusul acestei situaţ ii. Deci, în locul unuifundament al dreptului pozit iv, avem o cârpeală ideologică incoerentă, adesea intrinseccontradictorie. Aceasta este efectul la care duce, cu necesitate, t ratarea lor drept omodalitatea de a pune în ordine realitatea socială. În această versiune, ele vor t rebui săinterfereze cu specif icul național.

Legea naturii, sau drepturile clasice ale omului, ce rezultă din aceasta, nu exclud diferențeleculturale reprezentând diferite variante de raționalitate. Ident itatea universală a naturii umane șidemnitatea umană înnăscută, ce rezultă din ea, nu contestă posibilitatea unor modalitățidiferite de organizare a lumii umane. Diversele culturi, împreună cu tradițiile lor, crează diferite

forme ale ordinii umane și este suf icient să adere la principiile dreptății ca să nu existe nici unmotiv pentru a le contesta. Premiza imperfecțiunii omului, și, prin urmare, a civilizației sale,înseamnă că ar t rebui să acceptăm posibilitatea unei rezolvări alternat ive a multor problemeumane. Aceasta implică posibilitatea de a forma în feluri variate diferite inst ituții. O legiferarerațională t rebuie să presupună că nu este în măsură să prevadă toate accidentele sau toateîmprejurările.

În schimb, gândirea utopică acceptă posibilitatea soluționării def init ive a tuturor problemelor și,deci, ia în considerare răspunsuri uniforme la toate întrebările de bază și proiectează un singurmodel al ordonării def init ive a lumii. Paradoxul vrea ca ideologia liberală de stânga, dominantăastazi, promovând egalitatea în drepturi a diferitelor modele de existență individuală și,respingând orice posibilități naturale de a le evalua, construiește în același t imp singurul modelacceptabil de funcționare a comunității, guvernat de o lege cu ambiții de-a dreptul totalitare.„Eliberat”, în sfera moravurilor, omul este închis într-o cușcă tot mai strâmtă de regulibirocrat ice, care sunt raționale numai din puncul de vedere al proiectanților lor.

Optând declarat iv pentru pluralism, utopia contemporană încearcă să impună un model perfect ,deci unic, de organizare a societății. Lovește în culturile existente în mod real, și, deci, inevitabil,în culturi part iculare. Deosebit de semnif icat iv stau ast fel lucrurile în cazul proiectului actual alUE și, mai ales, al felului în care funcționează în ea raportarea la lege.

Un singur modelDe la început, sloganul „armonizării legislației” ar t rebui să ridice îndoieli serioase. Statele Uniteale Americii sunt o țară unică, iar cetățenii lor au un puternic simț al ident ității naționale, aceastadeși există diferențe între legile statelor individuale – legi care, în pof ida tendinței spreuniformizare, rămân dist incte chiar și în chest iuni fundamentale, cum ar f i pedeapsa cu moartea.Pretenția armonizării legislat ive a UE rămâne un exemplu de inginerie socială, condusă de unimpuls ideologic.

Este izbitoare discrepanța dintre just if icările unorastfel de acțiuni, față de efectele lor reale. Acestase manifestă cel mai bătător la ochi în ceea ceprivește economia. „Necesitatea”, adesea reiteratăîn UE, a construcției unor reglementări uniforme,cu scopul de a îmbunătăți funcționarea pieței,reprezintă un oximoron evident, iar faptul că nueste demascată și ridiculizată peste tot , îldatorăm în exclusivitate inf luenței dominante aapărătorilor conf igurației actuale a uniunii.

Esența unei piețe libere este spontaneitatea acesteia. Desigur, piața trebuie să f ie inclusă înstandarde legale larg înțelese, dar supravegherea lor funcționărească și controlul detaliat cucare avem de-a face în UE în prezent este negarea modelului pieței. Încă o dată, merită săamint im de SUA, care, în ciuda faptului că sunt o singură țară, își supraveghează incomparabil

mai puțin economia, fapt pentru care le merge mult mai bine.

Această contradicție între obiect ivele declarate și acțiunile reale nu se datorează simpleiipocrizii, sau nu numai ei. Ca toți ideologii, susținătorii noii conf igurații a Europei (și a lumii, dardeocamdată cel mai mare potențial găsindu-l în UE) cred în caracterul mântuitor al act ivitățilorlor și în competențele lor deosebite, care ar t rebui să le confere puteri și poziții speciale, pentrurealizarea modelului perfect al realității umane. Așa precum Hrușciov declara că, în 1980,Uniunea Soviet ică va depăși economic SUA, proiectanții Strategiei de la Lisabona credeau că învirtutea decretelor lor, rata de creștere a PIB-ului statelor membre ale UE va depăși America în2010. Conform modelului ideologic, pentru lipsa de succes în acest sens, ei învinuiescrămășițele lumii vechi ce blochează progresul. Una dintre principalele ast fel de rămășițe estestatul-națiune și atașamentul cetățenilor acestuia față de ident itatea lor, adică față dediversitatea lor culturală.

De aici tentat iva de a le impune un model unic, compat ibil cu ideologia dominantă astăzi înEuropa. Această campanie are două dimensiuni. Una dintre ele este reducereasuveranității statelor și reducerea drepturilor polit ice a cetățenilor lor. A doua este, sublozinca progresului, cruciada împotriva culturilor naționale tradiționale, care, conformgândirii noilor legislatori europeni, ar t rebui să f ie reduse la folclor. Desigur, nu mulți dintre ei au oconșt iință clară a scopului act ivităților lor. Cei mai mulți acționează fragmentar, găsindu-și locul întrendul actual, și, fără ref lexii mai profunde asupra lui, îi acceptă consecințele.

Legea împotriva polit iciiPolit ica este o artă acțiunii, care se bazează pe conșt iința variabilității provocărilor cu caretrebuie să se confrunte comunitatea umană. Tocmai de aceea, este o artă care nu poate f iîncadrată într-o rețetă def init ivă. Dreptul pozit iv are un caracter diferit . El ar t rebui să creeze uncadru larg, pe care să-l umple libertatea umană. Legislația europeană, înțeleasă ideologic,îngustează tot mai mult sfera polit icului. Ast fel, le răpește societăților autodeterminarea.

Încercarea de a impune polit ica egalității, menită a lupta împotriva discriminării: de „gender”,sexuale, etnice, culturale, sau cum o mai f i, este încă un act de imixt iune în ordinile interne alestatelor, tot mai puțin suverane.

În cont inuare avem de a face cu aceeași abuz. Pentru combaterea just if icată a discriminării, ar f isuf iciente drepturile elementare ale omului, care interzic t ratarea mai rea a acestuia, din mot ivede rasă, sex sau religie. Dar campania ant i-discriminare a UE este o formă de inginerie socială,care pătrunde în toate domeniile vieții sociale, și le supune unui control birocrat ico-juridic.Scopul său este remodelarea at itudinilor și moravurilor; face, deci, din instanțe și judecători,autoritatea ult imă în toate problemele. â

Proiectele de prevederi cum ar f i „interdicția discriminării în privința accesului la bunuri și servicii,educație, asistență medicală și socială” sunt extrem de arbit rare și în contradicție cu sensult radițional al legii, dar încredințează puteri extraordinare în mâinile arbit rului, care vor f ijudecătorii. Un caracter similar îl are proiectul privind paritatea sexelor în organismele de

reprezentare polit ice, sau consiliile directoare ale companiilor, inclusiv a celor private.

Ideologia de stânga poartă în sine neîncrederea față de orice formă de putere. A rezultat dinconvingerea perfecțiunii potențiale, moral-cognit ive, a omului, iar răul îl situa în condiționărilesociale sau civilizaționale pe care, nu se șt ie de ce, omul și le-a produs pentru sine, spre propriapagubă. Poate cea mai grăitoare în acest sens este propoziția inițială a Contractului Social a luiJean-Jacques Rousseau: „Omul se naște liber, și, peste tot, el este în lanțuri.”

Comunismul pret indea că va duce la dispariția statului și a puterii, sub orice formă a acestora.Punerea sa în aplicare a fost o t iranie fără precedent în istoria omenirii. Interpretarea liberală destânga a acestui dezastru ne poruncește să vedem în el o consecință a „gândirii dogmatice”, pecare, chipurile, ar f i moștenit -o marxismul din t radiția occidentală. În locul unei ref lecții asupranihilismului revoluționar care a respins legea naturală, a distrus fundamentele unei civilizațieiconstruite de milenii și a permis experimente arbit rare pe om, avem din nou de-a face cu„combaterea răului dominației” care, chipurile, ar sta ascuns în modelul patriarhal al culturiinoastre. Din nou, în numele libertății, este distrus fundamentul cel mai natural al inst ituțiilorumane și este creată arbit rar o nouă ordine, ai cărei supraveghetori dobândesc puteri aproapenelimitate în ceea ce privește restul speciei umane.

Legiuitorilor stângii liberale li se pare că, împiedicând și limitând statul-națiune, reduc la neput ințădemonul puterii ce sălășluiește în el. În realitate, în loc să îi elibereze pe locuitorii acestuia, ei lerăpesc drepturile, încredințându-le în mâinile unei noi oligarhii, care devine o putere cu atât maimare, cu cât este necontrolată.

Împotriva democrațieiRiscurile asociate cu forma democrat ic-republicană a statului național sunt recunoscute. Tiraniamajorității, despre care a scris Tocqueville, se manifestă mai ales în extrapolarea unor at itudinidemocrat ice asupra unor inst ituții care, prin natura lucrurilor, sunt ierarhice, cum ar f i familia saubiserica, deci în distrugerea ordinii t radiționale a virtuților și valorilor. Paradoxal, t răim astăzi într-o lume în care revolta maselor a obținut victoria și, conform profețiilor lui Ortega y Gasset,elitele lumii noastre întruchipează cel mai deplin mentalitatea gloatei. În această realitate, bunulsimț este păstrat mai mult în mentalitatea omului „obișnuit”, care, în pract ică vieții lui, seîntâlnește mult mai îndeaproape cu condiționările acesteia.

De alt fel, democrația modernă a absorbit , din fericire, și elemente ale t radiției republicane, adicăsent imentul că suntem formați de către o comunitate, care nu se limitează la aici și acum, cieste un lanț de generații care se moștenesc una pe cealaltă. Astfel, deci, comunitatea naționalăse caracterizează printr-un sent iment al înrădăcinării și durabilității, nemaiîntâlnit astăzi în alteorganisme, și depășind modelul contractual al inst ituțiilor contemporane. Acest aspect al eieste, ca și în cazul familiei, cel care creează tensiune între ea și tendințele ideologice dominanteastăzi deoarece democrația republicană are, de asemenea, caracter natural (națiunea estecomunitatea mai largă cu care oamenii pot să se ident if ice) și, ca atare, este mai puținsuscept ibilă la operațiunile construct iviste ale creatorilor lumii noi.

Este semnif icat iv faptul că astăzi este numită „societate civilă” rețeaua de ONG-uri af lateadesea în conf lict cu autoritățile democrat ice. În mod tradițional, se vorbea de societate civilă cureferire la integrarea societății, manifestată în colaborarea și crearea de asociații care să umplespațiul dintre inst ituțiile naturale și domeniul statului. Acestea erau diferite forme de auto-organizare, asociații de întrajutorare sau de ocrot ire, create de jos în sus, în general, în mediileunor persoane care se cunoșteau între ele.

Astăzi sunt organizații birocrat izate, inst ituite cel mai adesea pentru a supraveghea îndeplinireade către stat a unor obligații ideologie. Adesea, deci, sunt create împotriva lui, deși îi folosescfondurile, deoarece se dovedește că întreg acest sector de ONG-uri (organizații non-guvernamentale) devine o perfectă industrie și rampă de lansare pentru cariere, și, deasemenea, o sursă de venituri, dacă, desigur, acționează conform curentului ideologic al UE. Eleste acela care se ocupă în cea mai mare măsură de promovarea minorităților create ad-hoc.

Accentul aproape obsesiv pus asupra drepturilor acestora t rebuie să se întoarcă împotrivademocrației, care constă în faptul – ca să cităm un clasic – că majoritatea conduce. Dușmanii deastăzi ai democrației proclamă adâncirea acesteia punând, de fapt, sub semnul întrebăriiprincipiul de bază al acestui sistem. Această inversare a sensului este o regulă a realitățiinoastre ideologizate.

Putem f i de acord că drepturile majorității își au limitele lor, cuprinse chiar în dreptul natural, și îndrepturile clasice omului, derivate din acesta, însă accentuarea nemăsurată a drepturilorminorităților, alături de dezvoltarea unor noi drepturi ale omului, ajungându-se la un sistem dereglementare amănunțită a vieții sociale, reduce democrația la o formă lipsită de semnif icație.

Amorf ismul ideologicCu un proces similar de „democratizare” avem de-a face în cazul legislației. Conform acestuislogan, ar t rebui să lăsăm ca aceasta să f ie stabilită și aplicată de „reprezentanții societățiicivile”, adică cele mai diverse grupuri și organizații, de obicei create pentru apărarea anumitorgrupuri de interese.

Unul dintre conceptele democrat izării legislației este proiectul lui Jürgen Habermas de a ointroduce într-un sistem de comunicație și de a o t rata ca pe un dialog. Această idee provine dinobservația corectă că mecanismele, raționale în intenție, de organizare a societății s-au alienat șiși-au subordonat-o (au „colonizat” societatea). Sistemele raționale nu mai slujesc astăzi atâtlumii omeneșt i, cât o instrumentalizează și o t ransformă într-un obiect . Legea încetează să maif ie o inst ituție, și devine tot mai mult un mediu, un mijloc pentru at ingerea anumitor obiect ive.Rețeta pentru această problemă ar f i un alt fel de raționalitate, o raționalitate de comunicare,adică o făurire a lumii umane pe baza interacțiunii.

Este caracterist ic faptul că, atât în cazul lui Habermas, cât și al altor crit ici stângișt i, înrudiți cuacesta, ai actualului status quo, recunoașterea părții întunecate a t ruf iei raționaliste, care ducela perspect iva mecanicistă asupra lumii (și omului, care face parte din ea) și la instrumentalizareaei, nu este însoțită de gândul la o eventuală eroare care să f i condus la această situație. Nu

întâlnim printre ei vreo ref lecție asupra limitărilor raționalității omeneșt i și necesității unor principiide nezdruncinat pe care ea să se sprijine și să creeze fundamentul sistemelor umane. Cu altecuvinte, ei nu își pun problema consecințelor respingerii legii naturale, care ar f i const ituit granițaexperimentelor noastre, iar răspunsul îl caută în fuga spre și mai ambițioase acte de transgresieși spre noi proiecte construct iviste.

Proiectul legiferării prin dialog, al neîncetatei negocieri a punctelor de controversă, este realizatîn prezent în UE. Problema este că acest dialog este dominat de către cei mai puternici, caresunt capabili să exercite o inf luență atât de mare asupra opiniei publice, încât să-i impunăsoluțiile avantajoase pentru ei. În prezent, cea mai tare nu este puterea polit ică a statelorsuverane – adică emanația majorității, care, într-un anumit sens, în sistemul democrat ic, t rebuiesă țină cont de at itudinile și voința cetățenilor -, ci grupurile puternice de inf luență: marile medii deafaceri, mass-media, corporațiile puternice, printre care și casta jurișt ilor.

Trăim într-o lume a închipuirilor, care adesea au foarte puțin de-a face cu realitatea. Una dintreele este scoasă din ideea lui Montesquieu asupra separării celor t rei puteri. În democrațiacontemporană, nu există în mod real o separare între puterea execut ivă și cea legislat ivă –majoritatea parlamentară conformează guvernul, aparținând aceluiași part id, și const ituie șiorganismul legislat iv – iar puterea judecătorească, în prezent, nu are legătură cu aceea pe careo concepea autorul Spiritului Legilor. El considera că agenții puterii judecătoreșt i t rebuie să f iejurii, alese pe termen scurt și că încredințarea „unei puteri atât de mari, cum este judecata” uneianumite corporații poate să conducă la cea mai rea t iranie. Elemente ale acestei stări de faptîncepem să le vedem încă de astăzi.

Deși în lumea occidentală, deja de mult t imp magistrații const ituie o corporație profesională, întrecut ei erau totuși legați de un sistem de norme sociale tari, a căror contestare era, pentru ei,greu de imaginat. Chiar și în țările dreptului cutumiar, unde ei nu erau limitați de coduri, iarcompetențele lor erau, aparent, mai mari, ei acționau nu numai pe baza normelor dreptuluinatural, evidente pentru toți, ci și în contextul moralității și convențiilor sociale în vigoare, careconst ituiau patrimoniul cultural al comunității.

Astăzi, după respingerea dreptului natural, și contestarea, în numele ideologiei progresului, aident ităților culturale, magistrații sunt legați mai ales de prejudecățile mediului lor social. Mai mult ,nef iind îngrădiți de nimic, se străduiesc să-și lărgească în permanență autoritatea. Statul dedrept este astăzi înțeles ca statul jurișt ilor.

În dezbaterea publică, este adesea ridicată chest iunea crizei et icii și a educației, adică, îngeneral, a crizei vremii noastre. Ea se manifestă în creșterea criminalității, mai ales juvenile,inclusiv sub forme extrem de brutale, în prăbușirea familiei și anomia socială. Răspunsul laacestea este, de obicei, adâncirea acțiunilor care au dus la această criză. Adică sunt introdusenoi legi, tot mai amănunțite, care ar t rebui să înlocuiască orice alte sisteme de norme sociale, șisă ne planif ice viața în detaliu. Detașate de legea naturală, deci de ideile de dreptate generalacceptate, reglementările umflate necontrolat pătrund în toate sferele vieții.

Pe măsură ce, în mod inevitabil, se bucură de tot mai puțină autoritate, începe să se șteargă totmai mult diferența dintre lege și oricare altă reglementare. În mod deosebit , la aceasta acontribuit funcționarea UE.

Legea vine astăzi în contradicție cuorice principii care const ituiaodinioară cadrul său. Ea ar f i t rebuitsă f ie generală, ast fel încât săîngăduie funcționarea altor ordinisociale ca moralitatea, obiceiurile, și,de asemenea, polit ica sau altesisteme de organizare. În prezent,legea se străduiește să leînlocuiască și se caracterizeazăprintr-o absurdă amănunțime.Oamenii t rebuie să f ie conșt ienți delege, ceea ce în cazul zecilor de miide pagini ale reglementărilor UE și permanentei producții în această ramură sună ca o glumă îndiferitele țări ale Europei. Legea trebuie să f ie clară, lucru de care nu poate f i vorba în cazulhipertrof iei sale și caracterului său ideologic. Nu poate f i nici contradictorie, ceea ce nu se poateevita în situația de față.

Aceste principii de bun-simț, pe care le-am citat , au fost formulate de Lon Fuller în Morality ofLaw, la jumătatea anilor 60, și considerate atunci drept evidente. A fost suf icientă o jumătatede veac pentru ca ele să poată f i așezate în muzeul unui t recut de neconceput.

În culturile arhaice, moralitatea și legea nu erau separate. Legea însemna ordinea lumii. Conțineainterdicții și porunci fundamentale, norme morale, dar și uzanțe și reguli estet ice. Aparițiadreptului pozit iv a marcat diferențierea dintre ordinea polit ică, pe de o parte, și moralitate șisfera obiceiului, de cealaltă. Rămânând în cont inuare puternic înrădăcinată în acestea, legea aînceput să însemne structura-cadru care susținea coeziunea marilor unități organizaționale,adică a țărilor.

În prezent, putem avea impresia că are loc un proces invers. Legea, care în permanență îșilărgește domeniul, își pierde specif icul, devine tot mai mult o reglementare socială arbit rară caredislocă toate celelalte sisteme de reglare socială, moralitatea, et ica, obiceiul. În acest fel, reducerolul inst ituțiilor t radiționale, de ex. al familiei, nereușind să le înlocuiască autoritatea. În plus, înforma actuală, subminează fundamentele statului național, deci modelului prezent de republică,singurul care îi apără pe cetățeni împotriva acțiunilor arbit rare ale celor mai puternici jucători dinrealitatea globală și locală.

(traducere de Anca Cernea)