inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/legi-impotriva-legii-ii/

Legi împotriva Legii (II)

cont inuare a art icolului Legi împotriva Legii I

Clientul, membru al colect ivuluiÎn cazul așa-numitelor drepturi sociale, se schimbă de asemenea, fundamental, modul în careeste considerată persoana umană. Drepturile clasice ale omului îl consideră pe acesta drept unsubiect a cărui demnitate t rebuie protejată împotriva intervenţ iei puterii. Drepturile sociale îlreduc la rolul de client imatur, care t rebuie luat în grijă. Într-adevăr, aceasta este o problemăconstantă a statelor bunăstării, care creează at itudini de pasivitate şi de revendicare.Subminează legăturile t radiţ ionale ale comunităţ ii, care, la scară socială, se st ing, dacă nu au șirațiuni materiale. Înainte, obligația de a se îngriji de cei inapți de muncă revenea familiei,comunității religioase sau vecinilor. Odată cu preluarea acestor angajamente de către stat ,aceste inst ituţ ii sociale de bază își pierd una dintre rațiunile majore ale existenței lor, ceea ce nupoate să nu le inf luențeze situația.

Pentru ca statul să poată îndeplini îndatoriri sociale, el t rebuie să se ext indă radical şi să creezeun larg aparat de control, care să permită verif icarea status-ului cetăţenilor. Trebuie să leverif ice situația reală a proprietății, precum și posibilitățile de câșt ig. Această supraveghere, carepret inde tot mereu noi și noi competențe, înseamnă că statul îi ia pe cetățeni sub tutelă. Relaţ iadintre tutore și persoana af lată în grijă nu este una simetrică. Într-un ast fel de sistem, putereatrebuie să adopte o at itudine paternalistă.

Indicarea acestor dependențe nu înseamnă că ar t rebui să renunţăm la toate elementelestatului bunăstării. Trebuie totuși să f im conşt ienţ i de costurile şi de consecinţele sale. Probabil,o parte considerabilă a acestor funcţ ii poate f i preluată de inst ituţ ii neguvernamentale. Şi, maiales, chiar considerând ca legit ime unele revendicări sociale, t rebuie să ne dăm seama că eleaparţ in sferei polit icii, şi nu const ituie drepturi naturale.În același t imp, mediile formatoare de opinie dominante astăzi se străduiesc, din păcate cusucces, să mai impună o generaţ ie de drepturi ale omului, încă și mai îndoielnică, reprezentatăde drepturile colect ive.

În realitate, drepturile comunității f ie pot f i derivate din drepturile fundamentale ale omului, f ievor începe să intre în conf lict cu acestea, iar uneori chiar în contradicţ ie directă.

Un caracter diferit îl are dreptul naţ iunii la auto-determinare. Comunitatea care locuiește într-unanumit teritoriu are dreptul de a-și crea propriul stat . Dar chiar şi în acest caz, putem vedeapotenţ ialele conf licte dintre diferite grupuri care aspiră la aceleaşi ținuturi. Mai mult decât atât ,acest drept, cel mai natural dintre drepturile colect ive, este în ult imul t imp tot mai subminat dealte revendicări din același val, mai ales de acelea care scot în relief , la scară tot mai largă,drepturile minorităţ ilor. Drepturile clasice ale omului nuanțau, într-o anumită măsură, aceste

tensiuni, considerând persoana umană ca subiect cu o natură ident ică, indiferent de sex, rasăsau de cultura în care se formează. Din acest mot iv, în chest iunile fundamentale, el t rebuie săf ie t ratat în același fel. Drepturile colect ive se îndepărtează de la aceste principii şi, de laînceput, creează germenii unor potenţ iale tensiuni.

Ele rezultă din premiza că persoana umană este determinată de apartenența la colect iv, care,prin aceasta, începe să joace rolul subiectului. Conform acestei abordări, omul t rebuie să f ieconsiderat în primul rând ca reprezentant al unui anumit grup: de gender, rasial sau sexual.Contradicţ ia față de drepturile clasice ale omului este, în acest caz, izbitoare.

Acţ iunile în favoarea minorităţ ilor dezavantajate (uneori, aceste minorități sunt convenţ ionale,ca atunci când feministele încearcă să plaseze în acest rol totalitatea femeilor) sunt numite„discriminare pozitivă”. Deja acest termen trebuie să trezească întrebări din punctul de vedere aldrepturilor naturale, doar este vorba de o t ratare inegală, adică de privilegii pentru un anumegrup, numai din rațiunea apartenenței la acesta. Am putea să le acceptem ca soluţ ii polit icetemporare care să reducă inegalităţ i statornicite în t imp, totodată fără a uita caracterul lorfundamental nedrept. A vorbi în acest caz de „drepturi” este un abuz ieșit din comun. Şi,chipurile, acestea ar t rebui să f ie drepturi universale.

Egalitatea în faţa legii, care decurge din drepturile clasice ale omului, nu impune puterii niciun felde obligaţ ii suplimentare. Drepturile colect ive pret ind acțiuni specif ice, croite la scară largă, adicăo inginerie socială, care să ducă la depășirea situației de până acum a grupurilor dezavantajate(ca să nu mai discutăm aici cât de just if icată este această evaluare şi cât de reală este aceastăident if icare de grup). În acest caz, ca şi în cazul revendicărilor sociale, limbajul „drepturiloromului” devine un abuz ideologic evident.

La fel de evident este caracterul ideologic în cazul unor noi „drepturi”: reproduct ive, ecologice,sau drepturi ale copilului.

Împotriva familieiDrepturile copilului, ce se găsesc, printre altele, în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale,pot f i luate ca studiu asupra felului cum este concepută astăzi legea. „Ei [copiii] pot să-şiexprime opiniile în mod liber. Aceste opinii vor fi luate în considerare în problemele care îiprivesc, în conformitate cu vârsta şi maturitatea lor.”

Ce înseamnă această recomandare şi ce relație are cu legea? De ce un lucru de o asemeneanaivitate şi, în același t imp, opacitate, se găsește într-un document int itulat atât de pompos şide obligatoriu? Această prevedere aparent lipsită de sens (cine şi pe ce bază stabilește „gradulde maturitate” şi „ia în considerare” ?), reprezintă o bună ilustrare a tendinţei de a reglementa desus în jos totalitatea realității umane, precum şi de a impune ca drepturi puncte de vedereideologice. În plus, această formă caracterist ică, impersonală, t ipică documentelor cu coloraturăideologică, lasă puterii uriașe oportunităţ i de acţ iune arbit rară.

Recunoaşterea unui drept al copiiilor de a se pronunța în problemele lor şi a faptului că aceastăpronunțare, în funcţ ie de maturitatea copilului, ar t rebui să f ie luată în considerare, pare să f ie o

poziție concordantă cu bunul simţ, care, mai mult sau mai puţ in, este acceptată în cele maimulte familii. Presiunea pentru a face din ea un drept legiferat îi schimbă caracterul.

Aceasta nu este o schimbare nevinovată. Chiar dacă, precum în cazul Cartei Europene, aparerezerva că aceste dispoziţ ii se vor aplica „în conformitate cu legile naționale ce reglementeazăexercitarea acestui drept”. Ne putem întreba: atunci, de ce mai apar, de vreme ce în toatesistemele juridice aceste chest iuni sunt, într-un fel sau altul, reglementate? În realitate însă, eledeschid uşa pentru impunerea unui anumit standard întregii Europe. Această metodă sepract ică în UE încă de la înf iințarea ei.

Prevederea din Cartă introduce un arbit ru ipotet ic între părinţ i şi copii. Dreptul copiiilor de a-şiexprima opiniile, şi obligaţ ia de a le lua în considerare, impun o îndatorire în primul rândocrot itorilor lor naturali. Puterea primește ast fel autoritatea ingerinței în relaţ ia dintre părinţ i şicopii, ceea ce înseamnă încălcarea esenţei relaţ iilor de familie şi caracterului lor primordial. Într-odirecție asemănătoare se îndreaptă toate tentat ivele juridice de „combatere a violenţei înfamilie.”

Pentru că nu este vorba, în acest caz, de patologie. În cazul patologiei, adică faţă de încălcăriale unor norme de bază, legea trebuie să intervină în orice inst ituţ ie, inclusiv în familie.Prevederea din Carta Europeană (sau cele din alte legi pentru combaterea violenţei în familie)se îndepărtează totuși de această concepție, şi este un exemplu de abordare utopică a legiicare, dorind să reglementeze totul, începe să distrugă toate celelalte inst ituţ ii sociale, în specialpe acelea care, f iind cele mai primare, ar t rebui să const ituie pentru ea o restricţ ie naturală.Autoritatea părinților este înlocuită cu autoritatea legii. Acesta este un nou pas ideologic pecalea diminuării rolului inst ituţ iei de bază, care este familia, în lumea contemporană.

Această stare de fapt atrage după sine anumiteconsecinţe. Una dintre ele este pract ica, astăzi mult maiușor aplicată de către instanțe, de a lua copiii de la părințiilor. Iată un exemplu semnif icat iv. A avut loc în Polonia,dar ref lectă procese mai largi.

Cu mai puţ in de trei ani în urmă, unei familii de la țară,care își crescuse deja t rei copii, instanța i-a luat f iica nou-nascută. A mot ivat aceasta prin faptul că părinţ ii nu suntcapabili să aibă grijă în mod corespunzător de un noucopil, căruia îi va f i mai bine într-o familie de plasament. Decizia instanţei a fost menţ inută dupăprimul proces şi abia valul de indignare care a cuprins Polonia a avut ca rezultat revenirea, dupădouă luni, a copilului la părinţ ii săi.

Cu ocazia naşterii, fără a i se cere permisiunea, mama copilului a fost sterilizată. Ea a af lat deacest lucru din biletul de ieșire pe care l-a primit când a părăsit spitalul.

Decizia de a lua copilul de la părinți a fost luată de instanţă la cererea unui asistent social, care adeclarat că în casă este dezordine, mama nu se descurcă, şi, probabil, este retardată psihic, iar

tatăl are deja 63 de ani, se ocupă de fermă și nu o ajută prea mult . Alţ i observatori, printre careautoritățile şi reprezentanţ i ai unor inst ituţ ii locale (direcția şcolii, preotul paroh) spuneau altcevaşi, mai ales, subliniau grija părinţ ilor pentru copii şi puternicele legături emoționale reciproce.Nimeni nu a susţ inut că familia, căreia i s-a luat copilul, ar f i patologică. Instanța a cântărit dacăîn casă ordinea este „corespunzătoare” şi dacă îngrijirea copilului va f i „adecvată”. A consideratcă are competența de a decide cu cine îi va f i mai bine copilului. A decis că t rei copii în aceafamilie sunt deajuns, iar micuței Róża îi va f i mai bine într-o familie cu un standard material mairidicat . Se poate considera că făcut apel la singurul criteriu măsurabil ce îi stătea la dispoziție.

Mai t rebuie oare să căutăm alte dovezi ale patologiei funcţ ionării sistemului de just iţ iecontemporan sau, în general, mai t rebuie să comentăm cazul? Se pare că trebuie.

În discuţ ia care s-a creat în jurul cazului, au apărut uimitor de multe opinii care cereau ca el să f ietratat pragmatic, adică să se ia în considerare dacă decizia instanţei nu este cea mai favorabilăpentru micuța Róża. Erau opinii ale unor oameni educați, const ituind clasa superioară. Nu arerost să intri în polemici cu ast fel de judecăți, care conduc la af irmația că orice copil ar t rebuiîntotdeauna dat unora mai bogați. Este important de remarcat câtă devastare a produs dejaîndepărtarea de la legea naturală, adică de la norma evidentei și indiscutabilei funcții primordialea familiei. Acesta este reversul ingineriei sociale, care încearcă să ordoneze întru totul realitateasocială. Normele şi inst ituţ iile naturale t rebuie să f ie înlocuite cu ceva. Acest ceva întotdeaunava f i atotputernicia autorităților. În acest caz, a judecătorilor, care nu văd nimic nepotrivit în a-șiasuma atribuții divine.

Este semnif icat iv faptul că apărarea acestei familii de la țară, apărare care în cele din urmă i-areadus copilul, nu a fost o campanie organizată de către cele mai vocale medii ale opinieipublice din Polonia de astăzi. Societatea a reuşit să se opună arbit rariului judecătoresc, în mareparte datorită „lipsei de modernitate” a Poloniei, adică atașamentului relat iv puternic pentrufamilie şi rolului Bisericii Catolice din această țară. În alte împrejurări, judecătorii, probabil, ar f ireușit să-şi apere poziţ ia de arbit ru cvasi-dumnezeesc.

Ciocanul ideologicDe alt fel, nu numai judecătorii aspiră la un ast fel de rol. Doctorii care, fără să o întrebe, austerilizat-o pe mama copilului, au considerat că o nouă sarcină ar putea f i periculoasă pentru eași, nef iind siguri că ea înțelege importanța riscului, au luat decizia cu de la sine putere. Instanțanu a văzut în aceasta nicio încălcare a legii, deși fusese comisă în mod clar, iar dezbatereapublică s-a concentrat în cea mai mare măsură asupra întrebării: avea oare rost să f ie întrebatămama când lucrurile erau atât de clare? Că doar de o parte se af la profesionalismul unorautorități medicale, iar de cealaltă – mama, nu foarte înzestrată intelectual.

Cu acest prilej, s-a manifestat încă un aspect al tendinței cultural-ideologice dominante înOccidentul contemporan. Utopica închipuire că realitatea socială ar putea f i planif icată t rebuiesă presupună existența unor specialișt i, care ar deține algoritmi pentru soluționarea problemelorumane, și, prin urmare, ar t rebui să aibă autoritatea de a le aplica.

Regulile nescrise ale moralității și obiceiurilor, ce s-au statornicit de multe generații, prin naturalor, sunt plast ice, și pot reacționa la schimbarea condițiilor realității. Dreptul natural indică numaiprincipiile la care facem referire atunci când construim, sau, mai degrabă descoperim, normeledreptului legiferat , ce au în mod necesar un caracter larg.

Gândirea utopic-ideologică încearcă să planif ice lumea în detaliu. Ea trebuie să se subst ituielegii naturale și ordinii morale rezultate din aceasta, dar și regulilor ce țin de cutumă, șiconvențiilor culturale, care sunt deja mult mai part iculare.

Nu este de mirare deci că apărătoarea deciziei sterilizării mamei a fost o feministă vocală,profesor de et ică. Nu a deranjat-o evidenta încălcare a demnității vict imei. Catolică, mamă cumulți copii, nu se potrivea idealului feminist al feminității, și deci mut ilarea ei de către medici,privarea ei de demnitate și de libertate, feminista în chest iune a considerat-o ca pe o acțiune îndirecția „eliberării” femeii de „constrângerea” nașterii. Conform ideologiei feministe, femeile catreoptează pentru vocația de mamă sunt vict ime ale presiunii sociale. În scopul de a le elibera deaceasta, după cum se vede, pot f i acceptate măsuri extreme.

Conceptul de demnitate, de care de asemenea seabuzează în noul jargon ideologic – detașat de sensulsău clasic, înrădăcinat în legea naturală – încetează sămai aibă semnif icație și devine o formulă ideologicăarbit rar construită.

În acest caz concret , vedem cât de ușor este ca într-olume lipsită de punctele tari de referință pe care leconst ituie legea naturală și recunoașterea roluluiprimordial al unei inst ituții cum este familia, să se producăabateri în direcția unor acțiuni care amintesc de eugenie.Numărul de copii care au fost luați de la părinți în Polonia este mare. Legea, care în aceastăchest iune ar t rebui să-i ocrotească pe cei mai vulnerabili, adică pe copii, se întoarce de regulăîmpotriva mediilor mai slabe, mai sărace, care nu șt iu să se apere, acelora care „nu pot avea grijăîn mod corespunzător”, după cum apreciază, din poziția lor atotșt iutoare, judecătorii. Contraraparențelor, aceasta este regula experimentelor stângiste, al căror scop declarat iv esteapărarea celor mai săraci și mai slabi.

Tot prin apărarea celor mai slabi sunt mot ivate legile privind „mobbing-ul” sau „molesting-ul” –este semnif icat iv faptul că în limba poloneză, ele funcționează în cópiile lor groteșt i din limbaengleză. Primele sunt menite să apere angajatul împotriva abuzului din partea angajatorilor sausuperiorilor. Este evident că ast fel de acțiuni, în cazul în care depășesc o anumită limită, suntpenalizate de legile t radiționale care interzic ofensa și ult rajul. Ext inderea lor și repetarea înversiune amănunțătă, cu referire la o relație socială concretă, este o expresie a tendinței utopic-ideologice de a reglementa riguros toate domeniile vieții. Nu suntem capabili să eliminăm înacest fel formele mai perf ide de violență, dar cu siguranță acționăm spre distrugerea moravurilorcare apără împotriva ei, dereglăm modalitățile specif ice întreprinderilor de a organiza lucrul și

stricăm legislația.

Chiar și mai izbitor, se manifestă aceste fenomene în cazul normelor care vizează molest ing-ul,adică un comportament inadecvat, mot ivat sexual. În mod tradițional, ele erau reglementate înprincipal prin convenții morale, și numai încălcarea lor radicală putea f i considerată ca f iind oinsultă inclusă în codul penal – nu este vorba aici de violența sexuală comună, care eraconsiderată o infracțiune gravă. Încercarea de cuprindere juridică a acestei materii cât se poatede complexe a relațiilor interumane distruge spontaneitatea și creează un nou t ip de violență,întrucât devine cu ușurință un instrument de șantaj. Pune sub semnul întrebării, de asemenea,unul dintre principiile fundamentale ale dreptului: prezumția de nevinovăție.

Aceste reguli sunt expresia concepției utopice a eliminării din lumea umană, cu ajutorul legii, aoricăror forme ident if icate cu dominația și cu violența. Ca de obicei, aceast t ip de acțiune duce laconsecințe inverse celor plănuite: nu reduce cant itatea de violență, dar în schimb deregleazămodalitățile, structurate de generații, prin care ea putea f i atenuată; în plus, generează noiforme de violență, și adâncește anomia ce afectează societatea contemporană.

Legea ar t rebui să intervină în situații specif ice și în cazul conf lictelor pentru a cărorreglementare nu sunt suf iciente morala și obiceiurile. Legea înțeleasă utopic încearcă să elimineorice rău, și, prin urmare, în mod necesar, t rebuie să adopte o formă ideologică. Deoarecelumea tradițională este plină de violență și de comportamente umane inadecvate, atunci eatrebuie respinsă, sau, cel puțin, t ransformată radical, iar inst ituțiile sale cheie t rebuietransformate ast fel încât să devină de nerecunoscut.

Iată un exemplu al unui ast fel de proiect , convenția „cu privire la prevenirea și combatereaviolenței împotriva femeilor și a violenței domestice” (așa numita CAHVIO), pe care la 11 mai2011 a adoptat-o Consiliul Europei. Af lăm din ea că sexul este un construct social și stateletrebuie să promoveze schimbări în modelele sociale și culturale de comportament al bărbaților șifemeilor, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, t radițiilor și tuturor celorlalte pract icibazate pe rolurile stereot ipe ale bărbaților și femeilor.

În acest caz, considerarea legislației drept un instrument al revoluției este declarată de-a dreptul.La o ast fel de funcție a acesteia fac apel, de asemenea, toate normele derivate din regulile așa-numitei corect itudini polit ice. Principiile acesteia alcătuiesc corpusul noii ideologii, care t rebuie săf ie impusă de sus ca normă obligatorie.

Interesele ecologiceLa rândul lor, drepturile ecologice se trag din dorul utopic de a t ransfera totalitatea problemelorumane pe terenul unor norme de drept clare, legiferate, și de a le rezolva juridic, odată pentrutotdeauna. Ele par să facă referire, din nou la lucruri evidente. Cu toții ne dorim să trăim într-unmediu ecologic curat , nedegradat. Se pare, totuși, că până și examinarea stării acestuia, ca sănu mai vorbim de abordarea amenințărilor reale la adresa lui, provoacă tot felul de probleme.

De câteva decenii suntem bombardați cu rapoarte alarmiste și apeluri privind starea mediuluinostru înconjurător. Probabil primul ast fel de raport , int itulat Limitele creșterii, alcătuit de către

grupul de experți al Clubului de la Roma în 1972, prevedea că toate resursele importante de pepământ vor f i epuizate până în 1995. Membrii clubului susțin că aceasta nu s-a întâmplat ,datorită faptului că prognozele lor au fost luate în considerare – dar argumentul este greu deluat în serios.

În anii ’80 am fost asigurați, și în general am crezut, că gaura de ozon cauzată de ut ilizarea decătre noi a f reonilor va duce la distrugerea atmosferei și la un dezastru ecologic. Ca urmare aacestor convingeri, a fost semnată în 1985 Convenția de la Viena privind protecția stratului deozon. Occidentul a oprit ut ilizarea freonilor pentru fabricarea de frigidere, care au fost t rimise înChina. Din perspect iva de astăzi, putem avea îndoieli serioase cu privire la validitatea acestorrapoarte alarmiste, dar nu există nici o îndoială că unele companii, care invest iseră în luptaîmpotriva găurii de ozon, au câșt igat o mulțime de bani din adoptarea noilor soluții tehnologice.

Astăzi t răim în epoca luptei împotriva încălzirii globale. Toate datele, și mai ales bunul simț, carene permite să le analizăm, indică faptul că impactul uman asupra fenomenelor climat ice are oimportanță minimă. E suf icient să comparăm fapte necontestate: CO2 reprezintă doar câtevaprocente din gazele cu efect de seră, iar omul emite doar câteva procente din totalul de dioxidde carbon din atmosferă. Ca să nu mai vorbim de faptul că mulți oameni de șt iință pun subsemnul întrebării, în general, orice inf luență decisivă a gazelor cu efect de seră asupratemperaturii pământului. Au fost dovedite o serie de fraude, de care s-au folosit luptătoriiîmpotriva emisiilor de CO2. Faimosul graf ic sub forma „bățului de hockey”, care era menit săarate creșterea în salt , nemaiîntâlnită anterior, a emisiei acestui gaz în ult ima vreme, s-adovedit a f i o manipulare, pentru că nu ținea cont de alte t impuri, în care, fără intervenție umană,cant itatea de dioxid de carbon din atmosferă era mult mai mare decât în prezent.

În ciuda acestora, și multor altor zeci de mot ive de îndoială, UE a adoptat măsuri drast icepentru reducerea emisiilor de CO2, care au lovit mai ales țările sale recent intrate (în specialPolonia) și aduc mult câșt ig f irmelor din vechea Europă, crescând compet it ivitatea țărilor lor pepiața internă.

Desigur, ecologia nu înseamnă numai benef icii pentrucorporațiile prevăzătoare, și minunate poziții și apanajepentru indivizii și grupurile care se angajează în ea. Eaeste, de asemenea, o ideologie contemporană de oextraordinară intensitate a angajamentului credincioșilor,care dovedește încă o dată că, acolo unde religia este pemoarte, încep să domnească superst ițiile. Ca oriceideologie, este un excelent vehicul al luptei pentru putere,ca și un instrument pentru a face afaceri, lucruri care suntposibile numai prin implicarea fanat ică a unei mulțimi decredincioși. Ea inițiază și aprinde toată industria ideologică, ce devine trambulina carierei multorpersoane și grupuri, ceea ce nu exclude câtuși de puțin sinceritatea at itudinilor lor.

Cel mai mult ne place să credem în ideile care ne aduc un anumit avantaj. Această stare de

lucruri t rebuie luată în considerare și de către oamenii polit ici raționali și oneșt i, care pot f i cuușurință compromiși sub sloganul at itudinii ant iecologice și acuzațiilor că ar acționa în interesulmarilor afaceri. Cumva, informația despre felul cum marile afaceri se folosesc de eco-amoc, nuajunge să f ie conșt ient izată de opinia publică.

(va urma)

traducere de Anca Cernea