inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/legislatia-impotriva-legii-i/

Legi împotriva Legii (I)

Uniunea Europeană, în forma sa actuală, poate f i considerată aproape ca împlinirea unei utopiijuridico-administrat ive. Juridică, ceea ce nu înseamnă justă. Rețeta pentru orice neajuns este onouă reglementare – care, de obicei, nu poate f i deosebită de lege – iar jurișt ii devin doctoriirealității noastre betege, şi totodată, ult ima instanță, adică suveranii regimului postdemocrat ic.

Se înmulțesc noile generaţ ii de drepturi ale omului, ce se bat cap în cap unele cu celelalte, iarlegiuitorii europeni se îngrijesc într-atâta de noi, încât se străduiesc să cuprindă în paragrafetoate domeniile vieții umane. Legislația are pretenția să reglementeze viaţa int imă şi de familie,totalitatea relaţ iilor dintre angajator şi angajat , toate comportamentele noastre, exprimările șiat itudinile noastre. Ea devine sinonimă unei polit ici cu ambiţ ii din ce în ce mai totalitare şi setransformă în instrument de inginerie socială, pentru construirea Europeanului, adică a OmuluiNou.

Pentru a realiza acest lucru, legislația t rebuie să distrugă formele t radiţ ionale de existență alelocuitorilor cont inentului nostru, precum şi orice ident itate mai puternică ce le def ineștestatusul, cum ar f i naţ iunea, religia, şi chiar familia şi sexul; deconstruieşte cultura clasicăeuropeană şi principiile acesteia.

Legislația ajunge să înlocuiască obiceiul, et ica, precum şi piaţa, și să devină singurul sistem dereglementare al comportamentelor umane. În acelaşi t imp, prin forța lucrurilor, se desprinde deideea de dreptate și de intuițiile et ice universale. În veșmintele unui pragmatism liber def init ,devine domeniul unor inițiat ive complet arbit rare, care fac apel la noi drepturi ale omului,înf iințate ad hoc, și a căror principală preocupare ar f i grija de minorităţ i create arbit rar. O ast felde legislație devine instrument al noii ideologii a stângii liberale, căreia, deşi nu posedă un canonof icial, i se pot deduce cu ușurință principiile, atât din teoria cât şi din pract icile curentului polit icşi cultural dominant în Europa de astăzi.

Concepută ast fel, legislația are ambiţ ia de a înlocui, sau cel puțin de a reduce în mare măsurăpolit ica, deci sfera auto-determinării comunităţ ilor reale, naţ ionale, ceea ce înseamnă, deasemenea, lichidarea democraţ iei sub forma care ne este cunoscută. În locul acesteia suntcreate f icţ iuni de t ipul democraţ iei europene, adică al consensului prin dialog, care, paradoxal,conduce la dominaţ ia celor mai puternice grupuri de inf luenţă, al căror teren de vânătoaredevine în prezent UE. În acest fel sunt realizate interese, atât materiale, cât şi ideologice, care,întrepătrunse, const ituie conf igurația actuală a Europei.

Dar, ca de obicei, proiectele utopice sunt puse în aplicare sub forma caricaturii lor – un paravan,în spatele căruia, cei mai puternici preiau puterea. Reacţ ia puterilor cont inentale, în special aGermaniei, a făcut ca polit ica acestor țări să f ie cea care stabilește în prezent direcţ ia deacţ iune a UE. Polit ica reală se împleteşte însă cu ideologia stângii liberale, care își pune

amprenta asupra ei.

Naţiunea și statul național luate la ochiSe poate considera că acest proces a luat amploare începând cu Tratatul de la Maastricht ,adică de la apariția UE la începutul anilor ’90 din secolul care a t recut, dar noile conceptelegislat ive deja apăruseră mai devreme şi s-au dezvoltat odată cu formarea comunităţ iieuropene. Proiectul acesteia este un răspuns față de cel de-al Doilea Război Mondial şi, în sensmai larg, față de criza europeană 1914-1945, care aproape că a dus la sinuciderea cont inentuluinostru.

În acest context , ideea înf iințării unei comunități europene mai profunde, care ar putea depăşianimozităţ ile t radiţ ionale, era, din toate punctele de vedere, rezonabilă. Dar, la crearea ei aupart icipat și unele fobii care, în t imp, au apăsat extrem de greu asupra conf igurației viitoareiUniuni Europene şi au devenit un element esențial al noii ideologii. Ele provin din diagnost iculcare punea responsabilitatea pentru criza europeană, culminând în cel de-al Doilea RăzboiMondial, pe seama naţ ionalismului, și considera naţ ional-socialismul, echivalat cu fascismul,drept o cont inuare directă a naționalismului.

Prima af irmaţ ie este doar parţ ial adevărată; cea de a doua, care ext inde în mod nejust if icatconceptul de fascism, are caracter ideologic, și mai mult mist if ică decât clarif ică. Ea a făcuttotuși o carieră remarcabilă şi cont inuă să f ie una dintre abordările canonice de interpretare anaţ ional-socialismului. În cadrul ideologiei de stânga, devine o just if icare pentru luptaîmpotriva patrimoniului cultural al Europei, al cărui moştenitor, mai mult sau mai puținlegit im, ar f i hit lerismul.

Putem f i de acord că, într-o anumită măsură, el a rezultat din t radiţ ia europeană, care conţ inenumeroase curente de idei, ce se ciocnesc între ele, iar la marginea ei a funcţ ionat întotdeaunaun curent revoluționar ce o contesta. Din acesta s-a născut naţ ional-socialismul, pe dreptcuvânt numit de unul dintre adepții săi, devenit mai târziu un crit ic, Herman Rauschning, „orevoluţie a nihilismului”. El era îndreptat împotriva fundamentelor culturii occidentale, împotrivaîntregului ei raţ ionalism clasic şi împotriva creşt inismului. Metaforic, putem considera căprincipalii dușmani ai lui Hit ler şi ai echipei sale au fost cele două surse ale t radiţ iei noastre:Atena şi Ierusalimul. Nazișt ii urau și capitalismul, ident if icat cu „spiritul evreiesc”. Cu toateacestea, în lupta pentru putere, nazismul, ca și leninismul de alt fel, nef iind legat de niciun fel dereguli, de nicio lege primordială sau naturală, s-a dovedit a f i foarte pragmatic şi a jonglat cuuşurinţă cu diferite idei.

În jargonul şi erist ica stângistă, denumirea de „fascist”, sau, și mai neclară şi arbit rară, cea de„fascizant”, au devenit epitete curente, îndreptate împotriva unor at itudini şi credinţe diverse,care nu numai că nu au avut nimic de-a face cu fascismul, ci dețin un loc binemeritat în t radiţ iaeuropeană, cum ar f i: et ica eroică și categoria sublimului, etc.

Experienţa nazismului a provocat suspiciuni față de un stat puternic, ce se folosește de legepentru a impune o ordine et ică. Trauma războiului a declanșat teama de majoritate și a sugerat

o grijă specială pentru minorităţ i care, prin natura lucrurilor sunt mai slabe.De fapt, acestea au fost mai degrabă ref lexe rezultate din luarea în serios a propagandeinaziste.

Hit lerismul a instrumentalizat categoriile de „stat” şi „lege”, şi se poate dovedi că a acționatîmpotriva ideilor fundamentale ale acestora. Nazişt ii au fost doar o minoritate bine organizată,care are întotdeauna un avantaj faţă de majoritatea neorganizată şi reușește să-i impunăvoința sa. Acest lucru nu înseamnă că temerile de t irania unui stat puternic şi de despot ismulmajorității sunt nefondate. Acestea trebuie totuși să f ie privite în contextul altor pericole.

Experienţa nazismului în Europa a dus la impunerea de constrângeri legale asupra voinţeidemocrat ice a majorităţ ii. Au slujit pentru aceasta Curțile Const ituţ ionale, care aveau rolul de asupraveghea democraţ ia, ca să nu comită suicid, aşa cum s-a întâmplat în cazul Republicii de laWeimar. Cu t impul, acestea au început să t reacă dincolo de rolul ce le fusese încredințat, şi săinterpreteze nu numai litera, ci și „spiritul” Const ituţ iei, ceea ce le-a făcut să t reacă mult dincolode atribuțiile prevăzute de creatorii lor.Putem observa un proces similar în Statele Unite, unde întregul sistem judecătoresc, în specialCurtea Supremă, încearcă în permanență să-și ext indă competenţele în dauna reprezentăriipolit ice şi polit icii ca atare. Legislația care pierde fundamentul puternic al normelor generalacceptate, def inite drept lege naturală, se lipsește, în același t imp, de restricţ iile care rezultă dinaceasta. Autoritatea sa suferă o atrof ie, față de care răspunsul ei este ext inderea cont inuă asferelor sale de acţ iune şi asumarea de noi și noi competențe.

Pericolele pozit ivismului juridicExperienţa celui de-al Doilea Război Mondial a impus contestarea dogmei pozit ivismului juridic,ce domnea înainte pe cont inent. Teza sa principală spunea că legea este voinţa suveranului, iarsistemul moral şi cel juridic operează în ordini complet diferite. Adoptând o jurisprudenţă ast felconcepută, nu era posibilă judecarea criminalilor nazișt i, care acționaseră în conformitate culegislația celui de-al Treilea Reich, şi nici ca această legislație să f ie supusă unei crit icifundamentale.

Mai mult decât atât , procesul de la Nüremberg părea să încalce o normă sacră de drept, „lexretro non agit” (legea nu este retroact ivă). Acestor îndoieli le-a răspuns f ilosoful juridic germanGustav Radbruch, introducând categoria de „fărădelege legiferată”. Acest lucru nu înseamnădoar o lege nedreaptă, ci o lege care este făcută cu contestarea conșt ientă a ideii de just iţ ie.

Cel de-al Doilea Război Mondial a t rebuit să ducă la respingerea pozit ivismului juridic dur, carefuncţ ionase înainte, de la John Aust in, t recând prin Hans Kelsen. Noile sale versiuni, în ediția luiHerbert Hart sau Joseph Raz, s-au îndepărtat de la dogmele pozit iviste, nu au subliniatimportanţa dominantă a voinţei suveranului, nici diferenţe radicale între sistemul juridic şi celmoral. Hart este cel care a spus că dacă societatea nu se vrea a f i un club de sinucigași, atuncisistemul ei normat iv t rebuie să ref lecte un minim de drept natural.

Se poate considera că pozit ivismul juridic t radiţ ional a fost o tentat ivă, t ipică pentru acele

vremuri, de a construi un sistem șt iințif ic de reglementări, şi prin urmare, închis şi auto-suf icient ,care respingea legea naturală ca pe relicva unei concepții pre-șt iințif ice, religios-mitologiceasupra lumii. În urma experienței devastatoare a nazismului, unii gânditori anterior favorabilipozit ivismului, cum ar f i Radbruch, au înţeles că trebuie să se revină la o anumită formă de dreptnatural. În general însă, a domnit convingerea că apărarea împotriva despot ismului puteriiconstă în independenţa sistemului judiciar, având drept element Curțile Const ituţ ionale, dar și înnormele universale cuprinse în drepturile omului şi în crearea unei legislații supra-naționale pebaza acestora.

În mare măsură a dispărut conşt ient izarea faptului că, atât normele const ituţ ionale, cât mai alescele supra-naţ ionale, garantate în drepturile omului, t rebuie să aibă un anumit fundament, şi sărezulte dintr-o anumită concepţ ie asupra omului şi a lumii. Se pare că nimeni nu se preocupaatunci de aceasta, peste tot dominând spiritul pragmatismului.

Drepturile omului şi evoluţ ia lorNu întâmplător, drepturile omului sunt numite astăzi „religia seculară a timpurilor moderne.” Şi,așa cum se întâmplă cu Ersatz-urile (înlocuitorii, n.t .) religiei, se încurcă în contradicţ ii.

Drepturile omului pot f i deduse din legea naturală. Ele sunt atunci un element dintr-o ordine mailargă, şi derivă din ideea de dreptate. Expunerea lor a fost un efect al apariţ iei liberalismului, carea redirecționat gândirea juridică şi polit ică asupra subiectului uman individual, iar ordinea polit icăa dedus-o dintr-un contract social, adică dintr-un acord ipotet ic al tuturor pentru crearea unuianumit sistem de putere.

Această schimbare a avut un caracter fundamental. De la dreptul obiect iv, care indica regulilefuncționării lumii, şi deci și a omului integrat în ea, şi, în același t imp, considera pedeapsa drept oreacție adecvată față de încălcarea acestora, accentul a fost mutat pe dreptul subiect iv,subliniindu-se drepturile individului uman. În general, însă, clasicii liberalismului nu au contestatordinea din lume, adică legea naturală.Termenul „drepturile omului” a apărut pentru prima dată în Codul de Legi al Statului Virginia înanul 1776. Astfel de drepturi i se cuvin f iecărui om, prin naştere, şi se af lă mai presus de polit ică.John Locke, cel care a scris despre acestea în Două tratate despre cârmuire (1690), le-adenumit „drepturi naturale” şi a arătat că ele t rebuie să ocrotească viaţa, sănătatea, libertatea şiproprietatea. În Const ituţ ia Americană, acestora li se adaugă și dreptul la „căutarea fericirii”. Defapt, până la mijlocul secolului al XX-lea domnea un consens general cu privire la domeniul lor deaplicare.

În anul 1945, încă în umbra celui de-al Doilea Război Mondial, organizaţ ia care a fost creată cao încercare de răspuns față de tragedia lui, adică ONU, subliniază necesitatea acestora îndocumentul său const itut iv, Carta Națiunilor Unite. Trei ani mai târziu, adoptă Declaraţ iaUniversală a Drepturilor Omului. Ea se compune din 30 de art icole. Primele 20 pot f i consideratedrepturi naturale ale omului, înscrise în reglementări concrete. Art icolul 21 este un fel demanifest democrat ic, ce ident if ică drepturile civile cu sistemul democrat ic. Următoarele nouăsunt un ansamblu de largi revendicări ținând de economie, polit ică şi cultură.

Noile generaţ ii de drepturi ale omului au apărut ca o consecinţă a evoluţ iei pe care a parcurs-ogândirea polit ică occidentală, inclusiv liberalismul însuși. Creşterea predispozițiilor de stânga adus la considerarea drepturilor clasice ale omului ca f iind „abstracte” şi chiar ca „apărătoare aleordinii exploatării capitaliste”. Adepții unor ast fel de opinii au susţ inut că nu se poate benef iciade adevărata libertate, şi nici chiar de viaţă, fără sat isfacerea nevoilor elementare economice şisociale. Făcând abstracție de gradul de îndreptățire al acestei abordări, t rebuie să atragematenţ ia asupra diferenţei fundamentale, calitat ive, dintre drepturile clasice ale omului şi „noilegeneraţii” ale acestora: revendicări economice şi drepturi colective.

Primii care au ext ins drepturile omului la drepturile sociale au fost iacobinii. În anul 1793,ei au introdus „Declaraţiei Drepturilor Omului și Cetățeanului” în versiunea lor (prima proveninddin anul 1789), ce garanta, printre altele: dreptul la muncă – şi la îngrijire, în cazul incapacității dea munci. Aceasta se întâmpla în momentul apogeului terorii revoluţ ionare.

În 1961, statele membre ale Consiliului Europei au adoptat Carta Socială Europeană. În 1966,Adunarea Generală ONU a adoptat două acorduri internaţ ionale privind drepturile: PactulInternat ional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale şi Pactul Internațional cuprivire la Drepturile Civile și Polit ice, care au intrat în vigoare în 1976. În plus, a promulgat unnumăr mare de convenţ ii în această privință.

În prezent, sunt propuse noi generaţ ii ale acestora, chiar şi în Carta Europeană a DrepturilorFundamentale, parte integrantă a Tratatului Const ituțional UE, care, după respingerea acestuia,a fost anexată – ca non-obligatorie, deşi semnată de aproape toate ţările – la Tratatul de laLisabona, de fapt, introducând propunerile const ituţ iei eșuate. Proliferează noi și noi „drepturi”:reproduct ive, ecologice, drepturi ale copiiilor, și chiar ale animalelor.

Revendicarea ca dreptDrepturile t radiționale ale omului erau menite să-lapere împotriva despot ismului puterii şi să-iimpună acesteia limitări. Prin urmare, au uncaracter negat iv şi relat iv uşor de determinat. Potf i considerate norme universale. Viaţa, libertatea,un anumit nivel de garantare a proprietății asupraa ceea ce s-a dobândit în conformitate cu legea,sunt indispensabile pentru funcţ ionarea şidezvoltarea omului, indiferent de civilizaţ ia în caretrăiește.

Acestea sunt reguli condiţ ionate. Oricine le încalcă şi, în sens mai larg, încalcă regulile de drept,poate f i lipsit de proprietate, de libertate, iar în cazuri speciale, de viaţă. De asemenea, în situațiiexcepționale, comunitatea polit ică are dreptul de a le limita.

Drepturile civile au un caracter diferit . Cele recunoscute la art icolul 21 din Declaraţia Universalăadoptă drept normă sistemul democrat ic, prevăzând dreptul de a part icipa la alegeri regulate,

universale şi secrete. Se poate considera că, în cultura noastră, aceasta este o regulă polit icăce funcţ ionează, deci este just if icată. Aceasta presupune, însă, o serie de condiţ ii prealabile,fără de care ea se poate t ransforma în propria-i parodie, și poate duce la efecte radical diferitede cele scontate. Alegerile în ţări fără o ident itate civică au devenit o ocazie pentru ca unanumit grup (naţ iune, t rib) să-și impună voința comunității generale, şi, sub pretextul aplicăriiformale a democraţ iei, care în sistemul social respect iv funcționează defectuos, au fost demulte ori distruse structurile sociale t radiţ ionale, care acționau acolo.

Revendicările sociale t rebuie să f ie, prin natura lucrurilor, arbit rare. Care este nivelul de t raiadecvat? Ce înseamnă asistenţă medicală, sau învăţământ gratuit? Şi ce înseamnă „drept lamuncă” şi cum ar t rebui ca statul să îl asigure tuturor? Aceste aşa-numite drepturi suntpart iculare, iar tentat iva de a le universaliza este utopică. Unul este standardul decent de traiîn Sudan şi altul în Elveţ ia. Nu pentru că sudanezii ar f i o specie inferioară de oameni, cipentru că standardul de viață al elvețienilor, acumulat de-a lungul secolelor, le-a creatacestora alte aşteptări şi alte posibilități de a le pune în aplicare.

Se poate, într-adevăr, considera că foamea fără vină este un scandal moral-polit ic şi lumea artrebui să facă tot posibilul pentru a o elimina, dar nu există pentru aceasta vreo reţetă. Ajutorulextern t rebuie să treacă prin inst ituțiile locale, într-o oarecare măsură responsabile pentrustarea ţării în care domnește foametea. Un ast fel de ajutor poate, prin urmare, servi laconsolidarea acelei polit ici dezastruoase, care a cauzat nenorocirea. Cunoaștem, din secolulXX, câteva exemple de ajutor internaţ ional, care a consolidat regimuri criminale. Controlulexercitat de către donatori asupra distribuției pe plan național ar însemna subordonarea ţăriirespect ive față de aceșt ia. Inst ituţ iile internaţ ionale funcţ ionează prost , etc.

Revendicările sociale se raportează la situația cant ității limitate de bunuri în care omulfuncționează, şi ridică întrebarea privind regula redistribuției. Se vor dedica mai mulţ i bani îngrijiriisănătăţ ii, sau poate educaţ iei, sau just iţ iei, sau armatei? Puterii i se pot impune anumiterestricţ ii, dar nicio reglementare nu o poate dota cu mijloace materiale. Cineva trebuie săplătească pentru aşa-numitele benef icii „gratuite”, alt fel spus: t rebuie ca mai întâi să f ie luate dela cetățeni resursele, pentru ca, mai apoi, ele să f ie redistribuite. Întotdeauna, aceasta se leagăde întrebări ca: în ce măsură statul poate dispune de proprietatea privată şi interveni în viaţacetăţenilor, pentru a duce o polit ică redistribut ivă ef icientă? Ref lectând la gradul aplicăriiacesteia, t rebuie să cântărim, de asemenea, consecinţele negat ive inevitabile pe care t rebuie săle declanșeze, printre altele, ext inderea inst ituţ iilor birocrat ice, care au tendinţa de a deveniindependente, şi de a înghiți tot mai multe resurse.

Toate acestea, mai ales într-un sistem democrat ic, se af lă în domeniul polit icii, adică alpreocupării pentru binele comun. Comunitatea cade de acord asupra metodelor opt ime deauto-organizare, în condiții care se schimbă. Intervenţ iile legislat ive în polit ică duc la limitareaacesteia, şi, ast fel, la lipsirea de autodeterminare a cetăţenilor, în locul cărora cineva vrea sădecidă, odată pentru totdeauna, şi să le planif ice viaţa.

Pentru apărarea autonomiei persoanei umane pot f i – şi, probabil, t rebuie – impuse

constrângeri permanente şi universale oricărei guvernări (chiar democrat ice). Apărareademnităţ ii umane, într-o anumită măsură, t rebuie exclusă din domeniul polit icii. Totuși, aceastaeste o abordare model şi şt im că, în cazuri speciale (stare excepțională), ast fel de norme trebuiesă f ie, de asemenea, reduse. Cu toate acestea, în general, ele sunt relat iv evidente.

Revendicările sociale sunt contrariul unei ast fel de evidențe. Drepturile social-economice sunt oîncercare de a impune modelul de stat social-democrat, ceea ce vine în contradicţ ie cuconvingerile democrat ice declarate în altă parte de către susţ inătorii acestuia. Acesta este unatac la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, o limitare a libertăţ ii lor polit ice şi o încercare dea decide în locul lor chest iuni fundamentale din acest domeniu.

(va urma)

traducere de Anca Cernea