inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/fuga-de-frumusete/

Fuga de frumuseţeDezbinătorul, insultătorul şi tulburătorul sunt sărbătorite de arta vremii noastre, f rumuseţea f iindadeseori privită drept ceva prea dulceag, prea escapist şi prea departe de realitate pentru a meritaîntreaga noastră atenţ ie.

Caracterist ici care mai înainte t rădau eşecul estet ic sunt citate acum ca indicii ale succesului, înt imp ce urmărirea frumuseţ ii este adesea considerată o retragere de la menirea adevărată acreaţ iei art ist ice, aceea de a provoca ortodoxia şi de a elibera de constrângerile convenţ ionale.Arthur Danto a susţ inut chiar că f rumuseşea este atât înşelătoare ca scop, cât şi ant itet ică misiuniiartei moderne. (The Abuse of Beauty)

Repudierea frumuseţ ii derivă dintr-o viziune aparte a artei moderne şi a istoriei ei. Conform multorcrit ici contemporani, o operă de artă se just if ică prezentându-se ca un vizitator din viitor. Nucontează că unii oameni consideră noile opere goale, urâte sau pornograf ice. Valoarea artei este ovaloare-şoc: arta există pentru a ne salva din ananghia noastră istorică şi pentru a ne reamint i deschimbarea neîncetată, singurul lucru constant în natura umană.

Această viziune asupra artei se hrăneşte dintr-un singur t ip de exemple. În pictură, ni se readuceaminte în mod constant de arta salonului din mijlocul secolului al 19-lea, artă care nu era defel artă,tocmai pentru că era derivată dintr-un repertoriu de gesturi epuizate, şi de calomnierea necesară alui Manet ca „le peintre de la vie moderne” („pictorul vieţ ii moderne”). Ni se reaminteşte de mareaforţă care a fost dezlănţuită în lume de iconoclasmul lui Manet şi de şocurile succesive pe care le-asuferit sistemul pe măsură ce s-au desfăşurat , unul câte unul, experimentele, până când picturaf igurat ivă a devenit un obiect al t recutului.

În muzică ni se aduce aminte de ult ima simfonie şi ult imele cvartete ale lui Beethoven, în careconstrângerile formei par a f i aruncate în aer de o putere t itanică; ni se reaminteşte de Tristan şiIsolda, ale cărei armonii cromat ice oscilante t ind să înt indă tonalitatea până la limită şi de muzica luiStravinsky, Bartók şi Schoenberg, muzică care iniţ ial a şocat lumea şi a fost just if icată în termenifolosiţ i pentru a lămuri abolirea tabloului f igurat iv. S-a spus că vechiul limbaj a fost epuizat: dinîncercarea de a-i prelungi ut ilizarea n-ar putea rezulta decât clişee. Noul limbaj este dest inat aplasa muzica în contextul ei istoric, recunoscând prezentul ca f iind ceva detaşat de trecut, oexperienţă nouă pe care o putem pătrunde numai ca „altceva” decât ce a fost înaintea lui. Dartocmai în momentul în care înţelegem prezentul, îl conşt ient izăm ca atrecut şi îl depăşim.

În arhitectură şi literatură întâlnim aceeaşi poveste, a artei af late în război cu t recutul ei, forţate săprovoace domnia clişeelor şi de a porni pe un drum al depăşirii lor. Totuşi, există şi o alta, oneglijată istorie a art istului modern, cea care a fost povest ită cu adevărat de mulţ i dintre cei mai

mari modernişt i. Este istoria povest ită de T.S. Eliot în eseurile sale şi în The Four Quartets, de EzraPound în Cantos, de Schoenberg în scrierile lui importante şi în Moses und Aron, de Pf izer înPalestrina. Ea consideră că scopul artei moderne nu este acela de a rupe legăturile cu t radiţ ia, ci dea o recaptura în circumstanţe pentru care moştenirea art ist ică a luat puţ ine măsuri sau chiar nu afăcut-o. Această istorie nu vede trecutul momentului din prezent, ci realitatea lui prezentă ca loccătre care t rebuie să ne îndreptăm şi a cărui natura t rebuie înţeleasă în termeni de cont inuitate.Dacă, în circumstanţe moderne, formele şi st ilurile artei t rebuie refăcute, aceasta nu se săvârşeştespre a repudia vechea tradiţ ie, ci spre a o restaura. Strădania art istului modern este aceea de aprezenta lumea modernă, de a exprima realităţ ile care nu au mai fost întâlnite înainte şi sunt înmod deosebit dif icil de cuprins. Dar asta nu se poate face decât prin revigorarea tradiţ iei pentru aface în aşa fel încât capitalul spiritual al culturii noastre să îşi pună amprenta asupra momentuluiactual şi să îl arate aşa cum este în realitate. Din acest mot iv, pentru Eliot şi colegii lui nu poateexista o artă modernă care să nu f ie în acelaşi t imp o căutare a ortodoxiei: o încercare de acaptura natura experienţei moderne, punând-o în relaţ ie cu cert itudinile unei t radiţ ii.

Puteţ i considera rezultatul ca f iind de nepătruns, neinteligibil ori chiar urât – aşa cum le paremultora, în cazul lui Schoenberg -, dar în mod sigur nu asta este intenţ ia. Schoenberg, asemenealui Eliot , a căutat să înnoiască tradiţ ia, nu să o distrugă, dar să o înnoiască ca mijloc pentru carefrumuseaţea, şi nu banalitatea, va f i redevenit standardul. Nu e nimic absurd în a considera că liniiletransparente ale operei Erwartung a lui Schoenberg au mai mult adevăr în ele decât texturilegroase ale unei simfonii a lui Vaughan Williams. E adevărat , această mică melodramă are o calitatede coşmar care este departe de frumuseţ ile mângâietoare ale unui cântec de Schubert , dar idiomullui Schoenberg trebuie înţeles ca tentat ivă atât de a înţelege coşmarul, cât şi de a se lăsa în voialui, de a-l închide într-o formă muzicală ce dă catastrofei sens şi f rumuseţe într-un modasemănător celui în care Eschil acorda sens şi f rumuseţe furiilor răzbunătoare ori Shakespeareîngrozitoarei morţ i a Desdemonei.

Modernişt ii s-au temut că strădania estet ică s-ar detaşa de completa intenţ ie art ist ică şi ar devenigoală, repet it ivă, mecanică şi împilată de clişee. Pentru Eliot , Mat isse şi Schoenberg era de la sineînţeles că asta avea loc peste tot în jurul lor şi de aceea s-au pornit să apere un ideal estet ic decoruperea lui de către cultura populară. Acest ideal a legat ideea frumuseţ ii de imboldul de a sf inţ iviaţa umană şi a o înzestra cu mai mult decât o importanţă lumească. Pe scurt , modernişt ii auîncercat să reaunească întreprinderea art ist ică cu cauza ei fundamental spirituală.

Nu vreau să insinuez că arta s-a af lat întotdeauna în slujba religiosului ori a fost animată de vreunscop doctrinar sau sacerdotal, departe de aşa ceva. Vreau să spun că arta occidentală s-a inspiratdin şi a intensif icat t răirile care formează baza religiei şi prin asta a oferit o apărare seculară a uneiimagini sacre despre viaţă. Aceasta este adevărul despre arta modernă a Renaşterii, a Iluminismuluişi a mişcării romant ice. În spatele unor lucrări precum Wild Strawberries a lui Bergmann sau PeterGrimes a lui Brit ten se af lă aceeaşi viziune care izbucneşte înveşmântată religios în The St.Matthew Passion şi Divina Comedie – viziunea vieţ ii umane ca posesor al unei valori ce nu poate f i

t radusă în întregime în termeni temporali. Şi chiar şi atunci când arta îşi propune să se subst ituieviziunii religioase, să ne arate, asemenea lui Rilke şi Lawrence, aici şi acum, mântuiţ i în mortalitate,acelaşi fond de emoţ ie animă expresia art ist ică, t rimiţând dincolo de senzorial şi ireversibil, către unînţeles care ne separă într-un fel de restul naturii şi ne dezvinovăţeşte t recerea prin ea.

Aşadar, modernismul a fost o tentat ivă susţ inută de a recaptura t radiţ ia şi, dimpreună cu ea,vechiul ideal al f rumuseţ ii, o valoare care stă alături de sacru şi care mântuieşte viaţa umană într-unmod asemănător celui prin care obiectele sacră mântuie – arătând că viaţa este mai mult decâtsimpla valoare senzorială. Modernismul nu a fost conceput ca un atac, ci ca o recuperare: o căraredif icil de urcat către greu-câşt igata moştenire a sensului. Nu asta vedem în arta „dezbinătoare” şi„provocatoare” a zilelor noastre, artă care ilustrează mai degrabă o fugă de frumuseţe decâtdorinţa de a o recupera. Putem vedea lesne asta studiind un exemplu recent şi intens.

Una dintre cele mai fermecătoare lucrări ale lui Mozart este opera comică Die Entführung aus demSerail care spune povestea Konstanzei, naufragiată, separată de logodnicul ei Belmonte şi luată săservească în haremul Paşei Selim. În urma unor diverse unelt iri, Belmonte o salvează, ajutat declemenţa paşei, care, respectând cast itatea Konstanzei şi dragostea loială a cuplului, refuză să oaibă cu forţa. Această intrigă neverosimilă îi permite lui Mozart să îşi exprime convingerea iluministăcă mila este o virtute universală, la fel de reală în imperiul islamic al turcilor ca şi în imperiul creşt in aliluminatului Iosif al II-lea (el însuşi abia creşt in). Chiar dacă viziune inocentă a lui Mozart este înmare lipsită de fundament istoric, credinţa lui în dragostea dezinteresată este exprimată peste totşi sprijinită de muzică. Die Entführung promovează o idee morală şi melodiile ei împărtăşescfrumuseţea acelei idei şi o prezintă convingător ascultătorului.

În ediţ ia din 2004 a Die Entführung de la Comic Opera din Berlin, directorul catalan Calixto Bieito af ixat acţ iunea din operă într-un bordel din Berlin, cu Selim ca peşte şi Konstanze una dintreprost ituate. Chiar şi în t impul celei mai delicate muzici, sunt împrăşt iate pe scenă cupluri care seîmperechează şi nu este ratată nici o ocazie pentru violenţă, cu sau fără apogeu sexual. La unmoment dat, o prost ituată este torturată şi sfârcurile îi sunt tăiate, sângeros şi realist , înainte de af i ucisă. Cuvintele şi muzica vorbesc despre dragoste şi compasiune, dar mesajul este înecat înscene de profanare, crimă şi sex narcisist .

Acela este un exemplu de fenomen al culturii noastre cu care suntem toţ i familiarizţ i. Dar art işt ii,directorii, muzicienii şi alţ ii legaţ i de arte nu doar fug de frumuseţe – există o dorinţă de a eliminafrumuseţea, de a o şterge. De f iecare dată când ne aşteaptă f rumuseţea, intervine dorinţa de aminimaliza apelul ei, asigurându-se că vocea ei nu va putea f i auzită din spatele scenelor deprofanare, căci f rumuseţea este un apel la renunţarea la narcisism şi privirea lumii cu reverenţă.(Iago despre Cassio: ‘He hath a daily beauty in his life/ Which makes me ugly’.)

A profana înseamnă a distruge ceea ce altminteri ar putea f i separat în sfera lucrurilor sf inte.Putem profana o biserică, un cimit ir, un mormânt, o imagine sfântă, o carte sfântă sau o ceremonie

religioasă. Putem profana un corp, o imagine preţuită, chiar şi o altă f iinţă umană vie – în măsura încare acestea conţ in (aşa cum şi este) o minune dintr-o sf inţenie originară. Frica de profanare esteun element esenţ ial al tuturor religiilor. Ba chiar asta desemna iniţ ial cuvântul religio, un cult sau oceremonie dest inată protejării de sacrilegiu a unui loc sacru.

Cred că nevoia noastră pentru f rumuseţe nu este o adăugare inut ilă la lista preocupărilor umane.Nu este ceva de care putem duce lipsă şi rămâne încă împliniţ i ca oameni. Este o nevoie ce răsaredin condiţ ia noastră metaf izică de indivizi liberi ce îşi caută locul într-o lume obiect ivă şi împărţ ită.Putem rătăci prin lume, alienaţ i, resent imentari, plini de suspiciune şi neîncredere sau ne putem găsiaici casa, venind să ne odihnim în armonie cu ceilalţ i şi cu noi înşine. Experienţa f rumuseţ ii neghidează de-a lungul acestei a doua cărări: ne spune că în lume suntem acasă, că lumea este dejaordonată în percepţ iile noastre ca loc potrivit pentru f iinţe asemenea nouă. Dar f iinţele asemeneanouă devin acasă numai când respectă condiţ ia noastră „decăzută”. De aceea experienţafrumuseţ ii t rimite în afara acestei lumi, către o „împărăţ ie a scopurilor” în care dorurile noastrenemuritoare şi dorinţa noastră de perfecţ iune îşi găsesc, în sfârşit , răspunsul. După cum au înţelesPlaton şi Kant, sent imentul pentru f rumuseţe este apropiat de cadrul religios al minţ ii, răsărind dinsimţul smerit al armoniei dintre lumea din jurul nostru şi năzuinţele interioare, aspirând către cea maiînaltă unitate cu t ranscedentul.

Priviţ i orice tabloul al marilor pictori de peisaje – Poussin, Guardi, Turner, Corot , Cézanne – şi veţ ivedea acea idee de frumuseţe celebrată şi f ixată în imagini. Arta pictării peisajului, ce a apărut însec. al XVII-lea şi rezistă până în vremea noastră, este devotată moralizării naturii şi prezentăriilocului libertăţ ii umane în ordinea lucrurilor. Pictorii de peisaje nu au închis ochii în faţa suferinţeisau imensităţ ii şi ameninţării universului din care ocupăm un colţ atât de mic, departe de aşa ceva.Pictorii de peisaje ne arată moartea şi decăderea în însăşi inima lucrurilor: lumina de pe deal sepierde; pereţ ii de ghips ale caselor lui Guardi sunt pet iciţ i şi pe cale de a se prăbuşi, dar imaginile lort rimit către bucurii care se af lă inerent în decădere şi către eternul implicat în vremelnic.

Profanarea este un soi de apărare împotriva sacrului, o tentat ivă de distrugere a pretenţ iiloracestuia. În prezenţa sacrului, vieţ ile noastre sunt judecate şi pentru a scăpa de aceea judecatădistrugem lucrul care pare că ne acuză. Cu toate acestea, în opinia multor f ilosof i şi antropologi,experienţa sacrului este o t răsătură universală a condiţ iei umane şi de aceea una ce nu poatelesne evitată. Cea mai mare parte a vieţ ilor noastre gravitează în jurul unor obiect ive efemere.Puţ ine dintre ele sunt memorabile sau ne mişcă în vreun fel. Din când în când, suntem zdruncinaţ idin automulţumire şi ne simţ im a f i în prezenţa a ceva mult mai important decât interesele şidorinţele noastre din prezent. Simţ im realitatea a ceva preţ ios şi misterios care ajunge la noi cu ocerinţă care, într-un fel, nu este din această lume. Aceasta se întâmplă în prezenţa morţ ii, înspecial a morţ ii cuiva drag. Ne uităm cu înfricoşare la corpul uman din care viaţa a fugit . Nu maireprezintă o persoană, ci „rămăşiţele” pamanteşt i ale unei persoane şi acest gând ne umple cu unsent iment de nef iresc. Ezităm să at ingem un corp mort ; îl vedem, într-un fel, ca nefăcând parte dinlumea noastră, de parcă ar f i un vizitator dintr-o altă sferă.

Această experienţă este un exemplu al întâlnirii noastre cu sacrul şi ne cere un t ip de recunoaştereceremonială. Corpul mort este obiectul unor ritualuri şi acte de purif icare, dest inate nu numai să îlt rimită în lumea de dincolo pe fostul ocupant al corpului – căci part icipă la ele chiar şi cei care nucred in viaţa de apoi -, ci să depăşească ciudăţenia, calitatea supranaturală, a formei umanemoarte. Prin ritualuri care recunosc că este diferit de ea, corpul este recîşt igat pentru lumea asta.Punând alt fel problema, ritualurile sf inţesc corpul şi îl purif ică de miasmele sale. În acelaşi mod,corpul poate f i profanat şi acesta este în mod evident unul din actele fundamentale de profanare,unul la care oamenii oamenii s-au dedat din vremuri străvechi, precum a fost atunci când Ahile atârât în t riumf, de-a lungul zidurilor Troiei, corpul lui Hector.

Există şi alte prilejuri cu care suntem în mod asemănător zdruncinaţ i din preocupările noastre de zicu zi. În mod deosebit , experianţa îndrăgost irii. Şi aceasta este o universală umană şi este o t răirede cel mai ciudat t ip. Faţa şi corpul celui iubit sunt impregnate cu cea mai intensă viaţă, dar sub unaspect crucial sunt asemenea corpului cuva mort : nu par să aparţ ină lumii empirice. Iubita îl priveştepe îndrăgost it aşa cum Beatrice îl privea pe Dante, dintr-un punct din afara cursului lucrurilortemporale. Obiectul îndrăgit cere să îl preţuim, să ne apropiem de el cu o reverenţă aproaperitualică şi din acei ochi, acele membre şi acele cuvinte radiază un t ip de împlinire a spiritului careînnoieşte totul.

Forma umană este sacră nouă pentru că poartă t imbrul întrupării noastre. Desacralizarea voită aformei umane, f ie prin pornograf ia sexului sau pornograf ia morţ ii şi violenţei, a devenit , pentru mulţ ioameni, un soi de obligaţ ie. Şi această profanare, care pradă experienţa libertăţ ii, este în acelaşit imp o negare a iubirii. Este o tentat ivă de a reface lumea de parcă dragostea nu ar mai face partedin ea, ceea ce este, desigur, cea mai importantă t răsătură a culturii postmoderne, exemplif icată înproducţ ia lui Bieito a Die Entführung: o cultură lipsită de iubire care se teme de frumuseţe pentru căeste tulburată de dragoste.

Dar nu suntem obligaţ i să aderăm la această cultură lipsită de iubire. Putem, în orice moment, sărenunţăm la profanare şi să ne întrebăm, în loc, ce ne inspiră şi ce t rebuie să venerăm. Ne putempune pe un drum de-a lungul căruia f rumuseţea străluceşte – aşa cum facem când ascultăm operalui Mozart în liniştea casei noastre, salvând-o ast fel din strânsoare acelor care ar vrea să o prade.Ne putem îndrepta atenţ ia către lucrurile pe care le iubim – podurile şi râurile patriei noastre,prietenii şi familia, „raiul înstelat de deasupra” – şi ne putem întreba ce ne spun ele despre viaţa depe pământ şi cum trebuie t răită. Şi după aceea putem privi lumea artei, poeziei şi muzicii şt iind căeste o diferenţă reală între sacrilegiu, cu care toţ i suntem singuri şi tulburaţ i, şi f rumos, cu care toţ isuntem împreună şi acasă.

În original: The f light f rom beauty (t raducere Vlad M.)