Cuvântul informaţie este deseori folosit pentru a denumi ştirea, adică relatarea succintă, lapidară a evenimentelor, a faptelor de actualitate sau a afla un adevar.Termenul de informaţie are însă un înţeles mai larg decât cel de ştire. « Într-un prim sens, informaţia numeşte un element particular de cunoaştere sau de judecată, accesibil oricui, sub orice formă. În altă accepţie, informaţia delimitează o nevoie socială de comunicare între membrii unei colectivităţi sau între diversele grupuri ale societăţii. În fine, termenul de informaţie vizează ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni .

Comunicarea reprezintă una din trăsăturile definitorii ale omului, modalitatea primară prin care oamenii interacţionează în spaţiul social, care este un spaţiu inter-subiectiv construit prin intermediul comunicării.

Comunicarea este procesul prin care un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra celui din urmă anumite efecte. Acest proces se realizează în mai multe feluri, de unde şi diferitele tipuri de comunicare.

METODELE PSIHOLOGIEI

1. Metoda observaţiei. Observaţia ca metodă constă într-o urmărire atentă şi sistematică a unor reacţii psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale. în psihologie există două feluri de observaţii, după cum urmărim reacţiile psihice exterioare ale unei persoane sau propriile noastre procese psihice.

3. Metoda convorbirii. Pentru ca o convorbire să se ridice la rangul de metodă ştiinţifică ea trebuie să fie premeditată în vederea obţinerii unor date cu privire la o persoană. Premeditată în sensul de a fi pregătită, gândită dinainte cu scopul îndeplinirii unor condiţii care să garanteze obţinerea unor date valabile, importante pentru cercetarea ce o întreprindem.

4. Chestionarele Convorbirea necesită mult timp. De aceea, când vrem să cuprindem o populaţie mai largă se recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate în scris. Mai exact, am putea defini un chestionar ca fiind un sistem de întrebări elaborat în aşa fel încât să obţinem date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social. Există chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede el de cuviinţă, şi altele cu răspuns închis, în care i se dau mai multe răspunsuri posibile din care el alege pe cel considerat convenabil.

5. Metoda biografică. Metoda biografica este denumită si anamneză după termenul folosit in medicină, unde ea desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. în psihologie, metoda biografică implică o analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Acest studiu al

trecutului e foarte important, fiindcă în primii ani ai vieţii, îndeosebi în familie, se pun bazele caracterului, ale personalităţii.

6. Experimentul. Experimentul este considerat cea mai importantă metodă de cercetare, având posibilitatea de a ne furniza date precise şi obiective. înţelegem prin experiment provocarea unui fenomen psihic, în condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză. Valoarea experimentului derivă din aceea că modificăm una din condiţii şi urmărim ce transformări rezultă; mărimea acestora ne indică ponderea factorului influenţat în producerea efectului.

7. Testele- Unii autori dau o definiţie foarte largă testului, vorbind de test oricând intervine o măsurare (L. Cronbach, 1970). Credem că e mai bine să restrângem caracterizarea, altfel nu vom putea delimita o categorie (şi aşa foarte largă) de probe. Considerăm testul ca fiind o probă standardizata, vizând determinarea cât mai exactă a gradului de dezvoltare a unei însuşiri psihice sau fizice. Am adăugat şi însuşirile fizice pentru că medicii ori antrenorii sportivi utilizează şi ei teste, vizând determinarea performanţelor de care sunt capabile unele persoane. Standardizarea constă în obligaţia de a aplica exact aceeaşi probă, în exact aceleaşi condiţii psihologice, utilizând un consemn identic pentru toţi subiecţii. în majoritatea cazurilor se urmăreşte şi standardizarea interpretării rezultatelor, elaborându-se criterii precise de apreciere şi chiar etaloane (unităţi de măsură).

Pe linga toate metodele psihologice pentru stabilirea adevarului si a colectarii informatiei o contributie deosebita o au declaratiile martorilor ,banuitului invinuitului, ascultarea persoanelor constituie o activitatea cea mai frecventă, căreia îi sunt consacrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul examinării cauzei în instanţa de judecată, cea mai mare parte din timp şi prezintă cel mai mare volum de muncă cum a ofiţerului de urmărire penală, aşa şi a instanţei. Totodată această activitate este o modalitate de obţinere a probelor pe cauza cercetată, o modalitate de aflare a adevărului. Importanţa declaraţiilor persoanelor rămâne nealterată deoarece mijlocul material de probă nu prezintă valoare în sine: considerat izolat, nu dovedeşte nimic dacă nu este integrat în ansamblul împrejurărilor cauzei, dacă nu se cunoaşte provienenţa lui.

Problematica psihologică şi tactică a declaraţiilor (depoziţiilor) într-o cauză penală este deosebit de complexă şi ridică anumite dificultăţi în activitatea organelor de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti.

Se cunoaşte bine că, procesul psihologic de formare a depoziţiilor, este constituit din patru etape (faze) şi anume:

1. percepţia (recepţia) informaţiei;2. prelucrarea acesteia;3. memorarea (reţinerea în memorie) şi reactivarea (reproducerea) informaţiei

la solicitare.[5]

Momentul iniţial al formării depoziţiilor victimei ca act de cunoaştere, îl reprezintă momentul perceptiv, momentul senzorial prin intermediul căruia

persoana ia cunoştinţă de evenimentul infracţional asupra căruia, mai târziu, va face relatări în faţa organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti. Deseori partea vătămată nemijlocit vine în contact cu obiectele, acţiunile şi fenomenele din scena infracţiunii prin intermediul organelor sale de simţ, iar reflectarea lumii materiale dă naştere unor procese psihice a victimei:senzaţiile şi percepţiile.

Senzaţiile reprezintă cele mai simple procese psihice si constau în reflectarea în creierul victimei a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii reale, care acţionează nemijlocit asupra receptorilor. Senzaţiile pot fi auditive, vizuale, de durere, gustative, olfactive etc.

Percepţiile reprezintă procesul psihic de reflectare a obiectelor în complexitatea însuşirilor lor. În acest proces obiectele şi fenomenele acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ şi se reflectă în conştiinţă. Gradul de percepţie în mare măsură depinde de starea psihică şi morală a victimei în momentul săvârşirii infracţiunii şi după aceasta.

Procesul şi rezultatul perceptiv al fiecărui om este influenţat de particularităţile psihofiziologice generale şi particulare (speciale) ale individului concret, trăsăturile temperamentului, structura aptitudinilor şi orientării personalităţii acestuia. Complexitatea şi exactitatea perceperii mai sunt influenţate de experienţa de viaţă, cunoştinţele, interesele şi scopurile persoanei care percepe, precum şi de anumiţi factori obiectivi cum ar fi: condiţiile de timp şi loc, durata percepţiei, distanţa şi vizibilitatea existentă în momentul percepţiei etc.

Un rol deosebit la formarea depoziţiilor îi revine etapei de prelucrare a informaţiei percepute despre infracţiunea concretă. Aici se are în vedere informaţia referitor la evenimentul (fenomenul) ilicit şi anume: ce s-a petrecut, când, unde, în ce mod, cine este făptuitorul, care au fost consecinţele acţiunilor ilegale, care a fost comportamentul persoanelor implicate în infracţiunea dată.

Prelucrarea informaţiei despre infracţiune presupune analiza proprie sau explicarea, expunerea (în formă verbală sau scrisă) imediată ori peste un scurt timp de către victimă a conţinutului acestui act infracţional unor persoane (oficiale, neoficiale, rude, colegi, vecini) şi a consecinţelor parvenite sau aşteptate, inclusiv şi pentru dânsul. În acest mod informaţia obţinută, senzaţiile şi percepţiile personale, apărute în urma comiterii actului infracţional se interpretează şi se completează de către victimă din punctul său de vedere.

Interpretarea informaţiei constă în explicarea, comentarea celor percepute de victimă în legătură cu săvârşirea infracţiunii care a atins interesele lui. În aceste cazuri, în mod obişnuit, partea vătămată conştient sau inconştient poate denatura careva fapte, circumstanţe, scăpa careva date sau detalii ale infracţiunii ori infractorului. Uneori el poate completa singur anumite goluri în informaţia percepută, reieşind din inspiraţia proprie şi experienţa profesională ori de viaţă, sau prezenta unele erori prin substituirea datelor autentice cu cele dorite, inventate.

Toată informaţia percepută despre infracţiune şi prelucrată de victimă în mod normal se memorează în conştiinţa ei voluntar sau involuntar şi poate fi prezentată de acesta la necesitate, la solicitarea organelor de urmărire penală şi instanţa de judecată.

Durata de păstrare a informaţiei este determinată, de regulă, de particularităţile individuale şi de vîrstă, precum şi de predominarea genului de memorizare la victimă. Este ştiut totodată, că cu trecerea timpului, mai devreme sau mai târziu, în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării care constituie reversul păstrării şi se manifestă sub forma neputinţei reamintirii unor date memorate ori în imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite, la o nouă confruntare cu acestea, sau în reproducerea ori recunoaşterea lor eronată.

Meditînd asupra întrebărilor puse de către ofiţerul de urmărire penală în faţa lui la ascultare, partea vătămată se întoarce imaginar în trecut, străduindu-se să-şi amintească exact cum a avut loc evenimentul infracţional, apelează în aşa caz la informaţia stocată în conştiinţa sa. În mod normal organul de urmărire penală aşteaptă de la victimă declaraţii veridice şi depline pe cauza cercetată.

Adeseori emoţiile retrăite de victimă în timpul infracţiunii se repetă şi la ascultarea lui în calitate de parte vătămată. Acestea influenţează negativ asupra memoriei şi împiedică ca el să-şi amintească faptele care în alte circumstanţe se reproduc fără multe eforturi. La fenomenul de uitare contribuie şi starea generală (fizică şi psihică) sau surmenajul victimei ca rezultat al ascultării neiscusite.

Experienţa organelor de urmărire penală arată că o audiere reuşită şi realizată la momentul oportun a victimelor constituie un mijloc destul de eficient de descoperire calificată şi rapidă a infracţiunii, de demascare şi de tragere la răspundere penală a persoanelor vinovate.

Trebuie remarcat că în afară de toate criteriile tactice generale de audiere a victimelor, munca cu aceşti participanţi ai activităţii de procedură penală are şi anumite particularităţi tactice, condiţionate de statutul procesual al victimei şi de starea ei psihică în momentul în care a perceput evenimentele.

O importanţă esenţială pentru audierea eficientă a victimelor o are dexteritatea persoanei care audiază să stabilească cu ele contactul psihologic necesar. Obţinerea mărturiilor depline şi verosimile de la victime, imediat după săvârşirea infracţiunii, deseori este dificilă din cauza stării psihice de oprimare a acestora, cauzată de suferinţele, de groaza sau de leziunile corporale suportate etc. În cazul în care pătimitul îi cunoaşte pe infractori este necesar ca victima să fie lăsată un anumit timp pentru a-şi reveni.

În cazul în care s-a comunicat despre o infracţiune ai cărei autori nu sunt cunoscuţi, când toate acţiunile funcţionale ale membrilor grupei operative sunt determinate, limitate în timp şi orientate spre căutarea infractorului „pe urme calde“, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul trebuie să realizeze imediat audierea victimelor, fără a aştepta stabilizarea completă a stării lor psihice. Aceasta îl obligă pe cel care audiază să ia în calcul starea psihică a victimei,

urmările prejudiciului care i s-a adus prin infracţiunea dată şi să aleagă procedeele tactice adecvate de a obţine de la ea informaţii obiective şi depline despre cele întâmplate. În asemenea cazuri este necesar mai întâi de toate să se afle datele care caracterizează măcar sumar personalităţile infractorilor, cauzele care au condus la săvârşirea infracţiunii şi modul concret în care ea a fost săvârşită.

În procesul convorbirii preliminare cu victima şi la înregistrarea datelor corespunzătoare în procesul-verbal, ofiţerul de urmărire penală trebuie să studieze atent starea psihică a celui audiat, caracterul lui, temperamentul, intelectul, cerinţele spirituale, atitudinea faţă de muncă etc. În acelaşi timp victimei trebuie să i se explice că ofiţerul de urmărire penală ca reprezentant al organului de drept este obligat în conformitate cu legea să-i asigure protecţia intereselor sale. De regulă, aceasta contribuie în mare măsură la stabilirea rapidă a unei înţelegeri reciproce între cel care audiază şi victima. Pe parcursul întregii audieri ofiţerul de urmărire penală trebuie să menţină contactul psihologic care s-a stabilit cu victima, manifestând atenţie şi răbdare faţă de ea, iar în unele cazuri chiar caritate şi compătimire.