Tema:GESTIUNEA

CAPITALULUI PROPRIU AL

ÎNTREPRINDERII

PLAN1.Noţiunea şi conceptul de capital propriu.

2.Tipologia elementelor capitalului propriu.

3.Politica şi principiile constituirii capitalului propriu al întreprinderii

4.Costul capitalului propriu

Obiective de referinţă:1.să definească conceptul de capital propriu2.să formuleze scopurile politicii formării capitalului;3.să identifice elementele componente a capitalului propriu;4.să puncteze principalele caracteristici ale acţiunii;5.să descrie etapele de elaborare a politicii constituirii surselor

financiare proprii;6.să expună procedura determinării necesarului în mijloace

financiare,7.să posede principalele reguli şi principii ce stau la baza

gestionării capitalului propriu;8.să argumenteze necesitatea asigurării coraportul optim dintre

sursele interne şi externe de constituire ale capitalului propriu;

9.să caracterizeze costul explicit şi implicit al capitalului propriu.

1.NOŢIUNEA ŞI CONCEPTUL DE

CAPITAL PROPRIU

Capitalul propriu se compune din capitalul social care se formează din sumele puse la dispoziţia întreprinderii cu caracter permanent de către proprietari – acţionari sau asociaţi – sub forma aportului în numerar sau în natură, din creşteri ulterioare de capital, din diferite pozitive din reevaluări, beneficii nedistribuite, rezultate pozitive ale exerciţiului curent înainte de repartizare, şi, eventual, pe seama subvenţiilor primite.

Capitalul propriu participă, alături de elementele de pasiv exigibile, la finanţarea întreprinderii.

El este supus riscului de rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate.

Capitalul propriu nu este rambursabil, remuneraţia lui depinzând de performanţele întreprinderii şi nefiind în nici un fel de garantată.

În cazul unei întreprinderi individuale cuantumul capitalului propriu poate varia prin voinţa proprietarului. În cazul unei societăţi pe acţiuni capitalul social este suma valorilor nominale a acţiunilor şi părţilor sociale aduse în întreprindere în virtutea unui contract şi nu poate fi retrasă oricând. Capitalul propriu participă la finanţarea întreprinderii nu este rambursabil, remuneraţia lui depinzând de performanţele întreprinderii şi nefiind în nici un fel de garantată.

Orice întreprindere individuala sau sub forma de societate nu poate fi înfiinţata daca nu dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie sa angajeze un minim de aport care sa constituie capitalul social al firmei. Fiecare asociat in schimbul aportului sau va primi un număr de părţi sociale/acţiuni care reprezintă dreptul lor asupra capitalului. Acţiunea – titlu de participare care conferă posesorului sau calitatea de asociat/acţionar dându-i dreptul la o parte proporţionala din beneficiile nete.

În cazul unei întreprinderi individuale cuantumul capitalului propriu poate varia prin voinţa proprietarului. În cazul unei societăţi pe acţiuni capitalul social este suma valorilor nominale a acţiunilor şi părţilor sociale aduse în întreprindere în virtutea unui contract şi nu poate fi retrasă oricând. Capitalul propriu participă la finanţarea întreprinderii nu este rambursabil, remuneraţia lui depinzând de performanţele întreprinderii şi nefiind în nici un fel de garantată.

Orice întreprindere individuala sau sub forma de societate nu poate fi înfiinţata daca nu dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie sa angajeze un minim de aport care sa constituie capitalul social al firmei. Fiecare asociat in schimbul aportului sau va primi un număr de părţi sociale/acţiuni care reprezintă dreptul lor asupra capitalului. Acţiunea – titlu de participare care conferă posesorului sau calitatea de asociat/acţionar dându-i dreptul la o parte proporţionala din beneficiile nete.

Acţiunile sunt valori mobiliare, certificate, care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat şi îi dă dreptul să participe la rezultatele financiare ale societăţii în cauză. Aceasta este forma cea mai utilizată pentru constituirea şi majorarea capitalului social al unei persoane juridice în ţările cu economie de piaţă. Aşadar, acţiunile sunt titluri de valoare negociabile la bursă şi reprezintă o parte din capitalul unei societăţi comerciale, dând dreptul deţinătorului de a participa cu vot deliberativ la adunarea generală a acţionarilor, de a lua parte la administrarea şi controlul societăţii, de a participa la împărţirea profitului.

În ceea ce priveşte clasificarea acţiunilor, ele pot fi:•după modul de identificare a deţinătorului acţiunii: nominative şi la purtător;•după drepturile pe care le generează: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale.Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau

în formă dematerializată, prin înscrieri în cont. Înscrisurile trebuie să îndeplinească anumite standarde referitoare la imprimare, înscriere, securitate, pentru a se evita falsificarea lor. Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative.

Acţiunile la purtător sunt acţiunile pe care nu se specifică numele deţinătorului, iar acestea se materializează în formă fizică. Ele se transmit fără nici o formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.

Acţiunile sunt valori mobiliare, certificate, care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat şi îi dă dreptul să participe la rezultatele financiare ale societăţii în cauză. Aceasta este forma cea mai utilizată pentru constituirea şi majorarea capitalului social al unei persoane juridice în ţările cu economie de piaţă. Aşadar, acţiunile sunt titluri de valoare negociabile la bursă şi reprezintă o parte din capitalul unei societăţi comerciale, dând dreptul deţinătorului de a participa cu vot deliberativ la adunarea generală a acţionarilor, de a lua parte la administrarea şi controlul societăţii, de a participa la împărţirea profitului.

În ceea ce priveşte clasificarea acţiunilor, ele pot fi:•după modul de identificare a deţinătorului acţiunii: nominative şi la purtător;•după drepturile pe care le generează: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale.Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau

în formă dematerializată, prin înscrieri în cont. Înscrisurile trebuie să îndeplinească anumite standarde referitoare la imprimare, înscriere, securitate, pentru a se evita falsificarea lor. Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative.

Acţiunile la purtător sunt acţiunile pe care nu se specifică numele deţinătorului, iar acestea se materializează în formă fizică. Ele se transmit fără nici o formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.

Acţiunile comune (ordinare) sunt emise la înfiinţarea şi majorarea capitalului unei societăţi, în timp ce acţiunile preferenţiale se emit numai cu ocazia majorării capitalului social. Ele dau drept de proprietate, de participare la luarea hotărârilor în cadrul adunărilor generale şi la distribuirea profitului sub formă de dividende în funcţie de cota de participare la capitalul social, principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt dreptul la vot şi dreptul la dividend.

Fiecare acţiune ordinară îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot. Concentrarea unui mare număr de voturi în mâna unui singur acţionar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia se poate, în ultimă instanţă, dicta politica societăţii.

Acţionarul primeşte un dividend, dupa ce din beneficiile brute s-au efectuat scăzăminte pentru plata impozitelor si constituirea rezervelor legale. In caz de lichidare a societăţii, acţionarul va primi sumele cu care a contribuit la crearea capitalului, insa numai dupa ce au fost achitate datoriile câtre ceilalţi creditori. Deţinătorul unei acţiuni care doreşte sa-si recapete fondurile imobilizate nu poate sa ceara intreprinderii contravaloarea lor, dar le poate negocia pe pieţele de acţiuni.

Acţiunile comune (ordinare) sunt emise la înfiinţarea şi majorarea capitalului unei societăţi, în timp ce acţiunile preferenţiale se emit numai cu ocazia majorării capitalului social. Ele dau drept de proprietate, de participare la luarea hotărârilor în cadrul adunărilor generale şi la distribuirea profitului sub formă de dividende în funcţie de cota de participare la capitalul social, principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt dreptul la vot şi dreptul la dividend.

Fiecare acţiune ordinară îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot. Concentrarea unui mare număr de voturi în mâna unui singur acţionar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia se poate, în ultimă instanţă, dicta politica societăţii.

Acţionarul primeşte un dividend, dupa ce din beneficiile brute s-au efectuat scăzăminte pentru plata impozitelor si constituirea rezervelor legale. In caz de lichidare a societăţii, acţionarul va primi sumele cu care a contribuit la crearea capitalului, insa numai dupa ce au fost achitate datoriile câtre ceilalţi creditori. Deţinătorul unei acţiuni care doreşte sa-si recapete fondurile imobilizate nu poate sa ceara intreprinderii contravaloarea lor, dar le poate negocia pe pieţele de acţiuni.

Schimburile care au loc pe piaţa se fac in funcţie de cererea si oferta de acţiuni potrivit unor estimări subiective ale pietei asupra valorii intreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominala, in funcţie de rezultatul activității, rezultatele care sunt obţinute din bilanţurile si conturile de profit si pierdere care trebuie sa fie publicate. Acţiunile nu aduc in principiu venituri certe.

Acţiunile pot fi de doua feluri: comune si preferenţiale. Acţiunile comune reprezintă o asociere deplina la câştigurile sau pierderile intreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali care controlează conducerea acesteia, au drept de vot si îşi asuma riscul. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor in momentul emiterii, posibilitatea ulterioara de convertire a acestora in acţiuni comune, răscumpărarea prioritara de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului in caz de lichidare. Pe parcursul activităţii se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului social.

Schimburile care au loc pe piaţa se fac in funcţie de cererea si oferta de acţiuni potrivit unor estimări subiective ale pietei asupra valorii intreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominala, in funcţie de rezultatul activității, rezultatele care sunt obţinute din bilanţurile si conturile de profit si pierdere care trebuie sa fie publicate. Acţiunile nu aduc in principiu venituri certe.

Acţiunile pot fi de doua feluri: comune si preferenţiale. Acţiunile comune reprezintă o asociere deplina la câştigurile sau pierderile intreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali care controlează conducerea acesteia, au drept de vot si îşi asuma riscul. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor in momentul emiterii, posibilitatea ulterioara de convertire a acestora in acţiuni comune, răscumpărarea prioritara de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului in caz de lichidare. Pe parcursul activităţii se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului social.

Schimburile care au loc pe piaţa se fac in funcţie de cererea si oferta de acţiuni potrivit unor estimări subiective ale pietei asupra valorii intreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominala, in funcţie de rezultatul activității, rezultatele care sunt obţinute din bilanţurile si conturile de profit si pierdere care trebuie sa fie publicate. Acţiunile nu aduc in principiu venituri certe.

Acţiunile pot fi de doua feluri: comune si preferenţiale. Acţiunile comune reprezintă o asociere deplina la câştigurile sau pierderile intreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali care controlează conducerea acesteia, au drept de vot si îşi asuma riscul. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor in momentul emiterii, posibilitatea ulterioara de convertire a acestora in acţiuni comune, răscumpărarea prioritara de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului in caz de lichidare. Pe parcursul activităţii se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului social.

Schimburile care au loc pe piaţa se fac in funcţie de cererea si oferta de acţiuni potrivit unor estimări subiective ale pietei asupra valorii intreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominala, in funcţie de rezultatul activității, rezultatele care sunt obţinute din bilanţurile si conturile de profit si pierdere care trebuie sa fie publicate. Acţiunile nu aduc in principiu venituri certe.

Acţiunile pot fi de doua feluri: comune si preferenţiale. Acţiunile comune reprezintă o asociere deplina la câştigurile sau pierderile intreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali care controlează conducerea acesteia, au drept de vot si îşi asuma riscul. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor in momentul emiterii, posibilitatea ulterioara de convertire a acestora in acţiuni comune, răscumpărarea prioritara de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului in caz de lichidare. Pe parcursul activităţii se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului social.

Schimburile care au loc pe piaţa se fac in funcţie de cererea si oferta de acţiuni potrivit unor estimări subiective ale pietei asupra valorii intreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominala, in funcţie de rezultatul activității, rezultatele care sunt obţinute din bilanţurile si conturile de profit si pierdere care trebuie sa fie publicate. Acţiunile nu aduc in principiu venituri certe.

Acţiunile pot fi de doua feluri: comune si preferenţiale. Acţiunile comune reprezintă o asociere deplina la câştigurile sau pierderile intreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali care controlează conducerea acesteia, au drept de vot si îşi asuma riscul. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor in momentul emiterii, posibilitatea ulterioara de convertire a acestora in acţiuni comune, răscumpărarea prioritara de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului in caz de lichidare. Pe parcursul activităţii se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului social.

Schimburile care au loc pe piaţa se fac in funcţie de cererea si oferta de acţiuni potrivit unor estimări subiective ale pietei asupra valorii intreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominala, in funcţie de rezultatul activității, rezultatele care sunt obţinute din bilanţurile si conturile de profit si pierdere care trebuie sa fie publicate. Acţiunile nu aduc in principiu venituri certe.

Acţiunile pot fi de doua feluri: comune si preferenţiale. Acţiunile comune reprezintă o asociere deplina la câştigurile sau pierderile intreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din fiecare an. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali care controlează conducerea acesteia, au drept de vot si îşi asuma riscul. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.

Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor in momentul emiterii, posibilitatea ulterioara de convertire a acestora in acţiuni comune, răscumpărarea prioritara de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la răscumpărarea capitalului in caz de lichidare. Pe parcursul activităţii se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului social.

2 .TIPOLOGIA ELEMENTELOR

CAPITALULUI PROPRIU

Capitalurile proprii se compun din capitalul social care se formează din sumele puse la dispoziţia întreprinderii cu caracter permanent de către proprietari – acţionari sau asociaţi – sub forma aportului în numerar sau în natură, din creşteri ulterioare de capital, din reevaluări, beneficii nedistribuite, rezultate pozitive ale exerciţiului curent înainte de repartizare, şi, eventual, pe seama subvenţiilor primite.

Dacă din capitalul propriu se deduc subvenţiile primite pentru echipament şi rezervele reglementate, se obţine situaţia netă a capitalului propriu care reprezintă măsura contabilă a patrimoniului juridic ala întreprinderii.

Elementele componente ale acestuia sunt:

•capitalul individual sau social, constituit la înfiinţarea întreprinderii si sporit pe parcurs reflectat intr-un anumit număr de acţiuni, reprezintă, in general, partea preponderentă din capitalul întreprinderii, reprezintă valoarea aportului de capital al întreprinzătorului, la începutul activităţii, precum şi modificarea acestuia în cursul exerciţiilor. La finele unui exerciţiu, capitalul individual este egal cu diferenţa dintre totalul activelor fixe şi curente şi suma datoriilor. Acesta este egal cu valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, adică cu va1oarea aportului în natură şi/sau numerar, a rezervelor încorporate şi profitului repartizat pentru majorarea capitalului. Capitalul social este sursa de capital cu exigibilitatea cea mai îndepărtată, practic nedefinită, pană la lichidarea întreprinderii;

•primele legate de capital reprezintă fonduri proprii create cu ocazia emisiunii, fuziunii sau aportului la capital. Ele constituie excedentul dintre valoarea de emisiune nominală sau valoarea bunurilor primite ca aport în natură şi valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale. Acestea se formează cu ocazia emiterii a unei noi serii de acţiuni, în scopul creşterii capitalului social, a fuziunii întreprinderilor, precum şi în cazul includerii unui asociat. Prezentarea primelor de capital, ca structuri ale capitalurilor proprii, derivă din faptul că acestea se constituie pe seama măririi capitalului social, iar în timpul desfăşurării activităţii, în cadrul procesului de capitalizare. În funcţie de situaţiile în care apar primele, se evidenţiază trei categorii de prime, şi anume: de emisiune, de fuziune şi de aport;

•diferenţele din reevaluare reprezintă soldul diferenţelor între valoarea actuală şi valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ supuse reevaluării în condiţiile legii. Acestea reprezintă plusuri create prin reevaluarea imobilizărilor materiale şi a celor financiare. Cu ocazia reevaluării, valoarea activelor materiale şi financiare creşte faţă de valoarea anterioară. Diferenţele din reevaluare se transferă la capitalul social sau la rezerve. La capitalul social se transferă plus valorile rezultate pentru imobilizările financiare ce nu fac obiectul amortizării, iar la rezerve plus valorile înregistrate asupra imobilizărilor corporale supuse amortizării, dar nu se exclude şi posibilitatea majorării capitalului social;

Rezervele - surse constituite din profit şi din alte surse prevăzute de lege, în funcţie de categoria din care fac parte (legale, statutare, contractuale, şi alte), în mod obligatoriu sau opţional, şi păstrate o perioadă mai îndelungată.

•rezervele legale se constituie în virtutea legii, din beneficiul anual, până atinge o anumită pondere faţă de capitalul social (c.c. 5% - 20%), în scopul protejării capitalului social în situaţia în care exerciţiul financiar s-ar încheia cu pierdere. Se folosesc pentru creşteri de capital sau pentru acoperirea unor pierderi. În orice caz, acest fond de rezervă nu se distribuie acţionarilor;

•rezervele statutare şi contractuale se constituie în virtutea prevederilor statutare sau contractului de cesionare, pe seama profitului net obţinut anual, imediat după constituirea rezervelor legale şi înaintea oricărei alte distribuiri. Constituirea lor devine obligatorie numai dacă este prevăzută expres de statut. Utilizarea are ca scop fie acoperirea pierderilor din anul sau anii precedenţi, fie creşterea capitalului social, deci capitalizarea lor;

•rezervele reglementate se constituie în cazul unor amânări ale plăţii impozitului pe profit, într-o anumită proporţie; se pot constitui şi de către întreprinderile care primesc subvenţii de la buget şi care-şi constituie treptat o rezervă până la mărimea subvenţiei fără a fi vărsată la buget;

•rezerve diverse se constituite facultativ pe seama beneficiilor nete şi din alte surse şi sunt utilizate pentru acoperirea pierderilor din răscumpărarea propriilor acţiuni, finanţarea unor investiţii relansate, acordarea de dividende în exerciţiile încheiate cu pierderi. Adunarea generală a acţionarilor poate hotărî crearea şi altor rezerve în vederea acoperirii unor riscuri specifice, care nu sunt asigurate sau sunt asigurate parţial. Este cazul rezervei pentru creşterea preţurilor de cumpărare, pentru fluctuaţii de curs valutar, pentru acoperirea riscului la creditele-clienţi, pentru deprecierea stocurilor etc.;

•rezultatul reportat din exerciţiile financiare precedente sau curente (profitul nerepartizat) la sfârşitul anului, a căror repartizare a fost amânată de adunarea generală a asociaţilor, precum şi beneficiile nete din exerciţiul financiar încheiat sunt incluse în categoria capitalurilor proprii până în momentul repartizării pe destinaţiile legale sau prin statutul societăţii;

•subvenţii pentru investiţii sunt sume nerambursabile primite de la buget sau alte întreprinderi în scopul finanţării unor investiţii cu echipamente provenite din import şi crearea de noi locuri de muncă. Resurse sunt evidenţiate ca structuri de pasiv urmând a fi decontate din venit, pe măsura uzurii sau realizării activelor imobilizate finanţate pe această cale. Acestea figurează în bilanţ o perioadă mai îndelungată, iar efectele utilizării se eşalonează pe mai multe exerciţii;

•provizioanele reglementate constituie rezerve pentru activitatea viitoare permise a se constitui pe seama cheltuielilor excepţionale, chiar în absenţa profitului, pentru finanţarea fluctuaţiilor de curs valutar, creşterea preţurilor etc. Ele sunt create prin aplicarea dispoziţiilor legale şi mai ales fiscale, urmând a acoperi anumite riscuri previzibile prin fiscalitate sau iniţierea unor măsuri suplimentare de prudenţă. Provizionul este o stare contabilă a diminuării valorii unui element de activ sau creşterea pasivelor exigibile într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă. Provizioanele reglementate sunt facultative şi sunt integral deductibile;

•fondurile proprii a1e întreprinderii. În categoria capitalurilor proprii se cuprind şi fondurile care satisfac necesităţile de finanţare a investiţiilor, de creştere a surselor proprii de finanţare, de stimulare a personalului, ori a celor cu caracter special. În principiu, aceste fonduri nu pot fi utilizate decât pe destinaţia pentru care au fost create, însă, în intervalul de timp de la constituirea lor şi până la utilizare reprezintă surse de finanţare a activităţii curente;

•provizionul este constatarea contabilă a unei pierderi suferite de un activ circulant (neamortizabil). Această pierdere nu este determinată de uzura în timp, se poate rezulta din deprecierea unui fond de comerţ. Provizioanele se prezintă ca resurse ale întreprinderii – deşi ele reprezintă o depreciere a patrimoniului. Acestea sunt constatări ale pierderilor din valoare fără consecinţe directe asupra nevoilor şi resurselor întreprinderii. Se cunosc diverse tipuri de provizioane: pentru deprecieri de active, pentru pierderi şi cheltuieli, provizioane reglementate sau speciale, provizioane pentru riscuri generale sau excepţionale.

•provizioane pentru deprecieri de active se pot constitui atât pentru unele active imobilizate neamortizabile precum terenurile sau titlurile din portofoliu, cât şi pentru active curente. În cazul terenurilor, pentru ca provizionul să fie fiscal deductibil trebuie ca el să fi suportat o depreciere efectivă; titlurile din portofoliu fac obiectul provizioanelor la nivelul diferenţei dintre cursul mediu din ultima lună (dacă sunt cotate la bursă) sau valoarea probabilă de negociere şi valoarea contabilă a titlului. Pentru activele curente, provizioanele pot consemna deprecierea stocurilor (se poate constitui din momentul când valoarea contabilă a acestora, din momentul inventarului, este mai mică decât valoarea economică reală) sau creanţelor – clienţi. Pentru creanţele dubioase ele sunt deductibile fiscal numai dacă riscul aferent este bine precizat;

•provizioanele pentru pierderi şi cheltuieli apare în pasivul bilanţului şi se constituie pentru cheltuieli a căror sumă nu este cunoscută cu exactitate şi care va face obiectul unor reluări în cursul exerciţiului următor, dar care în prezent au fost înregistrate, pentru anumite cheltuieli importante care vor fi efective în exerciţiile viitoare, pentru acoperirea unor riscuri, adică a unor cheltuieli previzibile a căror sumă şi moment al producerii sunt încă incerte;

•provizioanele cu caracter fiscal, constituie un instrument de politică economică a statului cu scopul de a favoriza anumite investiţii, decizii sau sectoare economice. Dacă aceste provizioane au un caracter definitiv, ele constituie beneficii scutite de impozite; dacă trebuie reintegrate în beneficiul exerciţiului următor, ele prezintă totuşi un avantaj de trezorerie considerabil pentru întreprindere întrucât provizionul semnifică o plată încetinită a impozitului, o ieşire de trezorerie latentă pentru impozite datorate statului.

Semnificaţia financiară a provizioanelor – ele au o triplă influenţă: asupra rentabilităţii, lichidităţii şi fiscalităţii. Dacă provizioanele constituite nu reprezintă deprecieri efective, ele reflectă o creştere a rentabilităţii.

A constitui un provizion înseamnă a constata o diminuarea a valorii unor active, fără flux financiar negativ fiind că deprecierea unor active poate fi fără consecinţe negative asupra lichidităţii financiare. Aceste două tipuri de incidenţă (asupra lichidităţii şi rentabilităţii) se vor concretiza în diminuarea profitului cu suma provizioanelor numai când se constată o depreciere efectivă a activelor sau o creşterea datorii viitoare.

Capacitatea de autofinanţare se va diminua numai cu provizioanele care constată o ieşire efectivă monetară din întreprindere sau diminuarea unor încasări previzionate. Incidenţa asupra fiscalităţii are în vedere caracterul deductibil al provizioanelor, respectiv micşorarea bazei impozabile.

3. POLITICA ŞI PRINCIPIILE CONSTITUIRII

CAPITALULUI PROPRIU AL ÎNTREPRINDERII

Nevoia de capital a întreprinderii apare chiar din momentul înfiinţării, iar asigurarea ritmică a activităţii operaţionale, realizarea unor investiţii rentabile, precum şi susţinerea unor activităţi speculative amplifică nevoia de capital.

În funcţie de cauza apariţiei cererii de capital aceasta poate fi:1.Cerere structurală, când ea urmează să acopere finanţarea de

investiţii productive în bunuri şi servicii, crearea de noi firme, extinderea celor existente;

2.Cerere conjuncturală - apariţia unor factori conjuncturali așa ca:•nivelul limitat al volumului de credite pe piaţa financiară;•deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi;•operaţiunile de export-import etc.Mărimea nevoii de capital este determinată de amploarea capacităţii

de producţie pe care o solicită piaţa produselor şi de momentul în care aceasta se află. Lipsa capitalului la momentul oportun şi în suma necesară conduce atât la pierderea unor oportunităţi în afaceri, cât şi la afectarea poziţiei pe piaţă sau chiar la faliment.

Factorii obiectivi care determină mărimea capitalurilor angajate la nivel de întreprindere sunt:

•capacitatea de producţie rezultată din proiectul tehnic,

•capacitatea efectivă de produse şi servicii cerute pe piaţă;

•evoluţia preţurilor;

•factorii economici, care contribuie la uzura morală a utilajului;

•factorii naturali care atacă însuşirile fizice ale mijloacelor fixe şi ale produselor finite.

Criteriile de selectare a surselor de finanţare: costul mediu ponderat al capitalului; impactul asupra rentabilităţii; criteriul destinaţiei fondurilor.

Principalele metode de constituire a fondurilor la nivelul întreprinderilor: metoda aportului în bani lichizi şi în natură; metoda autofinanţării; metoda creditării; metoda finanţării bugetare.

Procedura gestionării capitalului propriu a întreprinderii ţine de formarea mecanismului de constituire a le resurselor financiare proprii. În scopul asigurării gestionării eficiente a acestui proces, întreprinderea este impusă să elaboreze politica financiară de atragere a resurselor financiare proprii din diverse surse pentru a satisface nevoile de dezvoltare în perioada următoare. Politica de formare a lor resurse financiare proprii sunt o parte a unei strategii financiare globale a companiei, care constă în asigurarea nivelului necesar de autofinanţare de dezvoltare industrială.

Principiile formării capitalului întreprinderii:•Evidenţa perspectivelor dezvoltării activităţii de antreprenoriat;•Asigurarea concordanţei dintre volumul capitalului atras şi mărimea

activelor întreprinderii;•Asigurarea structurii optimale a capitalului din punct de vedere a

eficienţei funcţionării lui;•Minimizarea cheltuielilor privind formarea capitalului din diferite surse;•Asigurarea eficienţei utilizării capitalului în procesul activităţii de

antreprenoriat;

Politica constituirii capitalului propriu se formează pe baza următoarelor etape:

1. Analiza procesului de constituire a capitalului propriu în perioada precedentă și corespunderea lui strategiei de dezvoltare:

- studiul: volumului de resurse financiare; corespunderea ritmului creșterii capitalului propriu, ritmului creșterii activelor și volumului de vânzări; dinamica ponderii capitalului propriu în total pasiv;

- studiul surselor de constituire a resurselor financiare proprii, coraportul dintre surse financiare interne și cele externe, costul formării resurselor din diferite izvoare;

- evaluarea suficienței capitalului propriu, din punct de vedere a autonomiei financiare, dinamica indicatorului determină tendința dezvoltării întreprinderii prin resurse financiare proprii.

2. Determinarea necesarului de surse financiare proprii.3. Evaluarea cheltuielilor de constituire a capitalului propriu din

diferite izvoare (surse externe și interne),cu formularea deciziilor privitor la selectarea variantelor alternative de finanțare.

4. Constituirea capitalului propriu preponderent din surse interne, ceea ce impune, ca în procesul planificării lor, să fie luate în considerație posibilitățile creșterii din contul diferitor rezerve. Ca o direcție de creștere poare servi metodă accelerată a uzurii;

5. Asigurarea volumului necesar de resurse financiare externe. Se determină ca diferența dintre mărimea totală a capitalului propriu şi volumului de finanțare din surse interne.

6. Optimizarea coraportului dintre surse interne și externe de finanțare, ținând cont de criteriile următoare:

- atingerea unui nivel minimal a costului capitalului. În caz când costul surselor externe depășește valoarea surselor împrumutate e necesar de apela la împrumuturi;

- eficiența politicii constituirii capitalului propriu se determină prin coeficientul autofinanțării.

4. COSTUL CAPITALULUI PROPRIU

Într-o economie concurenţială, capitalul necesar derulării ritmice şi eficiente a activităţii întreprinderii se poate procura din diverse surse, accesibile prin intermediul pieţei de capital şi/sau a celei monetare. Dar, întrucât capitalul are un cost, posibilitatea de a alege între capitalul împrumutat şi cel propriu se corelează cu nevoia de a măsura costul fiecăreia dintre ele. Estimarea costului este necesară pentru fiecare sursă de finanţare, având în vedere variabilitatea acestuia în funcţie de riscul pe care-l implică fiecare resursă atât pentru utilizator, cât şi pentru creditor.

Costul capitalului, la orice moment de timp, depinde de tipul investiţiei care urmează să fie finanţată. Costul capitalului este rata de rentabilitate cerută de cei care pun la dispoziţia întreprinderii capitaluri, care pentru întreprindere reprezintă, în speţă, efortul financiar pe care trebuie să-l depună aceasta pentru aprovizionarea sa cu capitaluri. În ultimă instanţă, costul capitalului este rata randamentului minim obţinută de investitori, în măsură să garanteze un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe piaţă în aceeaşi clasă de risc.

Costul capitalului exprimat în mărime absolută reprezintă plata pe care trebuie să o facă firma pentru capital, respectiv datorii (plata dobânzilor), acţiuni preferenţiale şi acţiuni comune (plata dividendelor), capital utilizat la finanţarea noilor investiţii. Costul fiecărei surse de finanţare se numeşte cost component al fiecărui tip de capital (propriu sau împrumutat).

Costul capitalului propriu este, de fapt, costul pe care firma îl suportă pentru plata dividendelor către acţionari. Costul capitalului propriu este destul de dificil de măsurat deoarece angajamentele faţă de proprietari, sunt formale, ceea ce face măsurarea costurilor destul de dificilă.

Finanţarea întreprinderii din fonduri proprii cuprinde finanţarea din surse proprii interne şi din surse proprii atrase. În acest context, costul capitalului propriu trebuie tratat ca un cost explicit, care presupune un flux monetar de ieşire (toate aporturile de capital din afara întreprinderii ocazionează costuri explicite – dividende) dar şi ca un cost implicit (sau cost de oportunitate), care nu presupune un flux monetar de ieşire (surse de finanţare care se formează în întreprindere).

Chiar dacă sursele de finanţare care se formează în întreprindere par gratuite, ele au un cost, deoarece aparţin tot acţionarilor, iar aceştia ar putea să le plaseze cu remuneraţie pe piaţa financiară.

Estimarea costului implică fixarea ratei de rentabilitate solicitate de furnizorii de capital în vederea asigurării finanţării. Această rentabilitate reprezintă un cost de oportunitate aferent fondurilor interne. Estimarea lui poate fi realizată prin examinarea ratelor de piaţă ale rentabilităţilor aferente titlurilor de valoare similare din punctul de vedere al riscului şi maturităţii cu cele pe care întreprinderea doreşte să le emită.

Asfel, costul capitalului reprezintă:•rata minimă a rentabilităţii solicitată / aşteptată de furnizorii de

capital (acţionari şi creditori) pentru a finanţa proiectele unei firme;•plata pe care trebuie să o facă firma pentru capitalul propriu şi

împrumutat, utilizat la finanţarea activităţii.Costul capitalului total cuprinde:•costul capitalului propriu, care se măsoară, în principal, prin

dividende;•costul capitalului propriu, care se măsoară, în principal, prin dobânzi.Costul elementelor de capital este diferit datorită riscurilor pe care le

implică: riscului mai mare i se determină un cost de atragere mai mare.În general: costul capitalului propriu > costul capitalului împrumutat.

• costul capitalului propriu ( r)

• costul capitalului propriu reprezintă rata minimă a rentabilităţii de venit solicitată / aşteptată de acţionari şi pe care firma ar trebui sa o realizeze pentru a menţine satisfacţia acţionarului şi a atrage investiţia acestuia.

• metode de estimare a costului capitalului propriu:

• ca raport procentual între profitul (Pr ) previzibil, disponibil pentru distribuire acţionarilor sub formă de dividende şi capitalul propriu (CP):

• ca sumă a ratei dobânzii fără risc (d ) şi a primei de risc (p):

• pe baza randamentului dividendului actual, la care se adaugă creşterea aşteptată a dividendului.

Costul capitalului:

Cost implicit

Cost explicit

Costul implicitCostul implicit se referă la costul capitalului propriu, fiind denumit şi se referă la costul capitalului propriu, fiind denumit şi cost d oportunitate, cost d oportunitate, se caracterizează prin faptul că nu provoacă fluxuri financiare negative sau de ieşire, şi care pare atunci când există variante alternative de acţiune pentru acţionari. Acesta este legat de existenţa unor resurse de finanţare ce se formează şi se folosesc în întreprindere (fond de uzură, beneficiul nedistribuit, fondul de rezervă etc.). Astfel de resurse apar ca „gratuite” dar, ele au un cost întrucât aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora ei ar putea să le plaseze cu remuneraţie. Acest cost, existent la un moment dat, este costul la care întreprinderea ar putea să obţină o resursă identică cu aceasta. El reprezintă deci rentabilitatea pe care o pretinde actualmente aducătorii de fonduri, dacă întreprinderea ar recurge la ei pentru reînnoirea resurselor sale.

Costul de oportunitate prezintă o mare importanţă pentru întreprinderile cotate la bursa de valori, pentru că el este costul la care ar putea să-şi sporească volumul mijloacelor sale de finanţare. La întreprinderile cotate costul este determinat de oscilaţiile cursului acţiunilor. Conceptual, costul de oportunitate stă în atenţia tuturor întreprinderilor (nu numai a celor cotate ) pentru care el este costul marginal al resurselor suplimentare identice cu resursele deţinute.

Costul explicit a capitalului propriu exprimă un flux financiar negativ. Toate aporturile de capital din afara întreprinderii ocazionează costuri explicite întrucât investitorii nu-şi plasează lichidităţile lor decât contra remuneraţii care, pentru întreprindere, este cost explicit. El se identifică cu rata de actualizare care determină egalitatea între valoarea prezentă a încasărilor şi valoarea actualizată a plăţilor viitoare implicate de utilizarea surselor de finanţare respective.

Calculul lui necesită identificarea exactă a nivelului încasărilor şi plăţilor aferente unei anumite surse de finanţare precum şi a periodicităţii efectuării acestora. Costul explicit se poate exprima sub forma de: dividend pe acţiune, rata distribuirii dividendelor.