9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

8 ( 22) / 20143

Oana En chescuîn dialog cu

Dan H ulic

ă

ă ă

Eugen Simion, Alexandru Zub, Caius Traian Dragomir

In Memoriam Dan H ulică ă

Evoc riăVirgil T nase,

Dacian Andoni,Grigore Ilisei,

Constantin Flondor,Silvia Radu,

Neculai P duraru,Horea Pa tina

ă

ăş

Nr. 8 ( 22) / 20143

Mihai CIMPOI

Jacques De DECKER (Belgia)

Serge FAUCHEREAU (Franţ

Valeriu IOAN-FRANC

Jaime GIL ALUJA (Spania)

Klaus HEITMANN (Germania)

Mihail METZELTIN (Austria)

Thierry de MONTBRIAL (Franţ

Maurice NADEAU (Franţ

Basarab NICOLESCU

Dumitru ŢEPENEAG

a)

Radivoje KONSTANTINOVIC (Serbia)

Evanghelos MOUTSOPOULOS (Grecia)

a)

a)

ISSN (on-line): 2285-5041

Eugen SIMIONdirector

Simona GALAŢCHIsecretar de redacţie

Mihaela PINTICĂ

E-mail: edituraexpert gmail.com@

Revistă indexată CNCS în categoria B

Oana En chescuîn dialog cu

Dan H ulic

ă

ă ă

Eugen Simion, Alexandru Zub, Caius Traian Dragomir

In Memoriam Dan H ulică ă

Evoc riăVirgil T nase,

Dacian Andoni,Grigore Ilisei,

Constantin Flondor,Silvia Radu,

Neculai P duraru,Horea Pa tina

ă

ăş

CUPRINS

1

8/2014

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: G. Ibrăileanu (I)

G. Ibrăileanu (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPAMichael METZELTIN: Diplomaţia culturală – cultura dialogului (I)

The Cultural Diplomacy – The Culture of Dialogue (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

IN MEMORIAM DAN HĂULICĂEugen SIMION: Dan Hăulică: Schiţă de portret

Dan Hăulică: A Sketch of His Portrait . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21Alexandru ZUB: Acad. Dan Hăulică – în amintire

Academician Dan Hăulică – In Our Memory . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23Caius Traian DRAGOMIR: Dan Hăulică – De cealaltă parte a orizontului

Dan Hăulică – On the Other Side of the Horizon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

INTERVIUOana ENĂCHESCU în dialog cu Dan Hăulică: Ultima călătorie…

Last Journey . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31

EVOCĂRIVirgil TĂNASE: Talentul de a­ţi depăşi frontierele

The Talent to Go Beyond Your Own Frontiers . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36Dacian ANDONI: Istoria unei întâlniri fondatoare

The History of a Founding Encounter . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38Grigore ILISEI: Aristocrat al spiritului

An Aristocrat of the Spirit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40Constantin FLONDOR: O prezenţă fascinantă prin aură şi sens

A Fascinating Presence Due to His Aura and Meanings. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42Silvia RADU: Puternic şi fragil, elegant, dar fără pedanterie

Strong and Fragile, Elegant, But with No Pedantry . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44

Neculai PĂDURARU: Era în 1988...It Was In 1988... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

Horea PAŞTINA: Un Om, parcă al altor vremiA Man As If From Other Times . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

IN MEMORIAM TIBERIU AVRAMESCUIordan DATCU: La despărţirea de Tiberiu Avramescu

At the Death of Tiberiu Avramescu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52

CRONICI LITERAREPaul CERNAT: Dosarul ca un scrin negru (I)

The File as a Black Chest of Drawers (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55Lucian CHIŞU: De la Frigul înstrăinării la „căldura globală”

From The Cold of Estrangement to “The Global Warming” . . . . . . . . . . . . . . . . . 60Ancuţa GURBAN­DINU: Romanul îndumnezeirii prin credinţă, iubire şi jertfă

The Novel of Deifying by the Means of Belief, Love and Sacrifice . . . . . . . . . . . . . . . 66Petre Gheorghe BÂRLEA: Forme ale urii: Imaginaţia bântuită a filosofiei şi literaturii

moderne Forms of Hatred: The Troubled Imagination in Modern Philosophy and Literature . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71

CULTURĂ ŞI ECONOMIEViorella MANOLACHE: Ménage à trois: argumentul HEKATE­ISMELOR

Ménage à trois: The Argument of HEKATE­ISMS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plasticMircia Dumitrescu

2

Acest numãr a apărut cu sprijinulPrimăriei Sector 2 ­ Bucureşti,

primar Neculai Onţanu

3

Fragmentecritice

EEuuggeenn SSIIMMIIOONN

G. Ibrăileanu (I)

Prima parte a articolului scris de Acad. Eugen Simion analizează stilul literar şi criteriile ce aufost utilizate de G. Ibrăileanu în critica sa literară. G. Ibrăileanu este perceput ca un critic aflat laconfluenţa sociologiei cu psihologia, ce judecă literatura în funcţie de specificitate şi veracitate,precum determiniştii. Fiind şi un iubitor al impresionismului, G. Ibrăileanu a încercat să extragăcalitatea cea mai proeminentă a unui scriitor, definitorie pentru originalitatea acestuia. G.Ibrăileanu îşi începe analizele prin reconstituirea dosarului sociologic şi psihologic al autoruluianalizat. El judecă literatura după criteriul principal al unui ideal de discreţie, moderaţie şimodestie. Calitatea observaţiilor sale dau fineţe stilului său, în detrimentul frumuseţii literare.Stilul său este marcat de aglomeraţie. Concluziile criticului Eugen Simion sunt susţinute prinexemple. G. Ibrăileanu este analizat în comparaţie cu alţi critici literari, precum Maiorescu, Lovinescu. Maimult, este prezentată receptarea lui Lovinescu. Acad. Eugen Simion apreciază Spiritul critic – studiu de referinţă şi astăzi – ca fiind binedocumentat şi motivat de o dorinţă pentru adevăr. Totuşi, din iubirea sa pentru moderaţie, G.Ibrăileanu îl nedreptăţeşte pe Titu Maiorescu prin minimalizare şi îl laudă excesiv pe CostacheNegruzzi. Sunt prezentate punctele de vedere ale lui G. Ibrăileanu asupra lui M. Eminescu şi I.L.Caragiale, ca venind de sub influenţa specificului idealurilor sale politice.Cuvinte­cheie: Ibrăileanu, analiză sociologică şi psihologică, ideal, stil, moderaţie.

The first part of Academician Eugen Simion’s article analyzes G. Ibrăileanu’s literary style and cri­teria that have been used in his literary criticism. G. Ibrăileanu is perceived as a critic standing atthe confluence of sociology and psychology, judging literature by specificity and veracity, the waydeterminists did. As a lover of impressionism though, G. Ibrăileanu tried to draw a writer’s mostprominent quality that defined the author’s originality. G. Ibrăileanu starts commonly by compilingthe sociological and psychological file of each author he analyzes. He judges literature by the maincriterion of an ideal of discretion, moderation and modesty. The quality of his observations marks hisstyle by finesse to the detriment of literary beauty. His style is also marked by agglomeration.Examples are given to sustain Acad. Eugen Simion’s conclusions. G. Ibrăileanu is further scrutinized by comparison to other literary critics such as Maiorescu,Lovinescu. On this occasion, E. Lovinescu’s point of view on G. Ibrăileanu is also presented.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorulInstitutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philologyand Literature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e­mail:eugensimion@fnsa.ro.

4

Eugen Simion

G. Ibrăileanu este un critic care stă laconfluenţa sociologiei cu psi hologia, jude­când literatura în funcţie de conceptele despecificitate şi veracitate, întâlnite şi la Taineşi, în genere, la determiniştii de la sfâr şitulsecolului trecut. Mai puţin se ştie căIbrăileanu preţuia pe impresionişti şi că înanaliza critică el se bizuie adesea pe noţiu­nea de „calitate eminentă” pentru a definioriginalitatea unui scriitor. „Calita tea ceamai eminentă” a prozei lui Sadoveanu ar fi,de pildă, senti mentul de comuniune cunatura (Studii literare). În comentariul laKyra Kyralina dăm şi peste ideea de „dife­renţă specifică”, noţiune esenţială în siste­mul de lectură al lui E. Lovinescu. Calitateaesenţială şi diferenţa specifică a lui PanaitIstrati ar fi lipsa totală de „literaturism” şi„naturalul” stilului său epic. Însuşiri careatârnă mult în balanţa critică a luiIbrăileanu, adversar, înaintea lui CamilPetrescu, al calofiliei.

Preţuia cu toate acestea pe Proust şi„romanul epic al unei stări de suflet” îipărea a fi una dintre marile cuceriri ale lite­raturii moderne. Interesul manifestat faţăde acest prozator neintrat încă la acea datăîn conştiinţa literară românească arată că„Taine al nostru” (cum 1­a numit G.Călinescu), apostolul specificului naţional şicomentatorul lui N. N. Beldiceanu şiGheorghe din Moldova, are şi alte antenecritice şi că, în genere, G. Ibrăileanu este uncritic complex, interesat de speculaţia mora­lă şi de analiza stărilor de conştiinţă. În stu­diul ideologic (Spiritul critic în cultura româ­nească) el introduce corectivul psihologic,observând în spatele unui sistem politic un„temperament” ce se poate diseca şi clasa caorice specie naturală. Oamenii, susţineIbrăileanu, au ideile temperamentului lor(sau temperamentul ideilor pe care le

îmbrăţişează). În orice act spiritual esteimplicată o structură morală.

Când e vorba de opera literară, criteriilede analiză nu diferă: criticul întocmeşteîntâi fişa socio­psihologică a autorului, apoianalizează scrierea în funcţie de idealulsocial şi al mediului din care provine. Unpersonaj, pentru a fi remarcabil, trebuie săilustreze psihologia clasei din care vine şi săse exprime într­o limbă ce poate fi identifi­cată. Jupân Dumitrache este memorabilpentru că are „fizio nomia obişnuită, am ziceclasică, a micului burghez de mahala”(Scriitori români şi străini). Nae Ipingescu,Tipătescu, Caţavencu sunt autentici dinpunct de vedere literar pentru că sunt repre­zentativi, gândesc şi vorbesc ca exponenţi aiunei categorii. „Psihicul” ar fi, dar, o sumăde raporturi interne – „paralele cu raportu­rile externe” – iar cele din urmă se identifi­că cu ceea ce numim îndeobşte „natură”. Cucât un individ este mai apropiat de natură(cu alte vorbe: de mediul lui firesc), cu atâteste mai complex. Ţăranul este primitiv, darşi „com plect”, în timp ce târgoveţul, în con­tact cu lucrurile artificiale (în înţeles etimo­logic), poate fi o fiinţă superioară, nu însă şicomplexă. Din acest unghi este judecatăopera lui Creangă: Creangă este scriitorbun, reprezentativ cât rămâne în mediul luiţărănesc, târgoveţul Creangă îşi pierde ori­ginalitatea, talentul...

Teoria este discutabilă, E. Lovinescu şiCamil Petrescu cred, dimpotrivă, că oraşuladuce cu sine psihologia şi, deci, posibilitateaunei literaturi moderne, sincronice, însă,lăsând la o parte justeţea sau injusteţea teze­lor, să observăm că opera în viziunea criticăa lui G. Ibrăileanu intră într­o reţea dedeterminări multiple, ca un corp ce resc însistemul unei galaxii. Drumul spre înţelege­rea ei trece prin aceste straturi de cauzali­

Academician Eugen Simion appreciates Spiritul critic – a study of contemporary reference – as welldocumented and motivated by a desire for truth. Yet, in his attempts for moderation, G. Ibrăileanudiminishes the importance of Titu Maiorescu, upraising Costache Negruzzi, for example. G.Ibrăileanu’s perceptions of M. Eminescu and I.L. Caragiale are interpreted as specific to his politicalviews.Keywords: G. Ibrăileanu, sociological and psychological analysis, ideal, style, moderation.

tăţi. Spiritul critic defineşte întâi specificul,autenticitatea socială, idealul moral, unnumăr, cu alte cuvinte, de con cepte sociolo­gice, pentru a putea trece, împăcat, la anali­za romanului sau a poemului. În aceastăsferă mai restrânsă G. Ibrăileanu foloseşte şialte criterii ce ţin seama de temperamentul(pentru a­i folosi for mula) şi de particulari­tăţile gustului său. Mi se pare a distinge, înacest plan, o constantă: oroarea lui G.Ibrăileanu pentru ostentaţie şi individua­lism în literatură. Nu­i plac imitatorii, scrii­torii reci, ab stracţi, închişi în orgoliul arteilor. Poezia lui Macedonski este respinsăpentru lipsa ei de realism, adică de căldurăumană şi discreţie: „Macedonski, cu toatesubiectele şi situaţiile pasionate din multebucăţi în versuri şi în proză, cu toată sforţa­rea sa de a da o culoare strălucită stilului, afost un scriitor abstract şi rece, între el şi rea­litate s­a interpus etern o pătură izolatoare.El a fost lipsit cu totul de acel realism, deacea posibilitate de contact imediat al sufle­tului cu lucrurile, fără care nu există litera­tură – nici clasică, nici romantică, nici sim­

bolistă. Avea arta, avea ştiinţa artei, avea, şimai mult, cultul pentru artă, dar era lipsitde substanţă. Se zice că era un causeurminu nat, că răspândea cu profuziune ideidespre artă, că încânta şi subjuga pe ucenici– ca mai toţi scriitorii abstracţi, lipsiţi deputerea de creaţie, ca toţi şefii de cenacluri,ca toţi iniţiatorii de curente nouă minorita­re”. Realism? Fiind vorba de poezie, noţiu­nea trezeşte suspiciuni. „Contact imediat alsufletului cu lucrurile” – se poate spune,dar ce înseamnă acest fapt într­un lirismobsedat de himere, de simboluri mari şiabsolut, cum este lirismul lui Macedonski?

Am putea conchide, văzând şi alte exem­ple, că G. Ibrăileanu judecă literatura înfuncţie de un ideal al discreţiei şi modestiei.Veridic, specific, cu simpatie pentru lucruri­le naturale, scriitorul trebuie să trăiască dis­cret în spatele operei lui. „Stăpânit desubiect şi de pro blemă, şi nu de dorinţa, răs­pândită azi ca o molimă urâtă, de a se ilus­tra, d. Jean Bart captivează cu aceeaşi pute­re cu care captivează viaţa” – scrie criticul înScriitori români şi străini. Calitatea dominan­tă a artei lui Codreanu ar fi „fineţea de tuşeu– combinaţie de măsură şi delicateţe înimaginaţie, de distincţie, în sentiment, şi dearmonie discretă în expresie” (vol. cit.) etc.

Curioasă această preferinţă pentru discre­ţie, moderaţie şi modestie la un critic care punecu atâta ascuţime problema rolului social(viril) al artei. Nu este unica disonanţă însistemul critic al lui G. Ibrăileanu, spirittipic de tranziţie, format în cultul ştiinţelorpozitive, moralist fin în acelaşi timp, des­chis spre speculaţie, disociator de idei însensul lui Anatole France şi Faguet, pe careîi preţuia. Unele din noţiunile cu care ope ­rează criticul ne par azi confuze, depăşite,de pildă „realismul psiho logic”, „psiholo­gismul obiectivat”, folosite în analiza poe­ziei, altele sunt fine, surprinzătoare pentruepoca în care sunt formulate. A intui casemn al timpului modern „supremaţia fap­tului asupra efuziunilor lirice” în epică esteun indiciu de perspicacitate. A pune roma­nul sub semnul observaţiei obiective şi acondiţiona viitorul lui de adâncirea proble ­maticii sociale arată o orientare esteticăbună şi, am zice, un bun­simţ care întăresc

5

G. Ibrăileanu (I)

6

Eugen Simion

marca unui critic. Aprehensiunile faţă depoezia nouă („nespecifică”, zice el) fixeazăînsă limitele percepţiei lui critice. G.Ibrăileanu este, în acest caz, prizonierulconceptelor în care crede. Spiritul secoluluial XIX­lea, care trăieşte puternic în el, îlîmpiedică de multe ori să lase deoparte teo­riile pentru a primi, cum se cuvine, opera deartă răsărită în alt spaţiu spiritual. Din feri­cire, intuiţia o ia în acele cazuri înaintea sis­te mului socio­psihologic (cazul lui Proustnu este izolat), şi atunci criticul sare dincolode umbra obsesiilor sale.

Stilul lui este lipsit de frumuseţe (în înţe­les literar), nu însă şi de fineţe, care­i vinedin însăşi calitatea observaţiei. La început oîngră mădire de locuri comune, o deschiderelargă cu referiri la cadrul social şi la psiho­logia claselor (luăm exemplul studiului des­pre I.L. Caragiale din Scriitori români şi stră­ini) pentru a fixa ceea ce criticul numeştematerialul operei şi ipostazul scriitorului faţăde el. Ipostazul cere, la rândul lui, o determi­nare ideologică şi, după ce fişa a fost com­pletată şi la această rubrică, G. Ibrăileanutrece la ideologia şi psihologia eroilor,văzuţi, încă o dată, în corporalitatea cea maiplină. Trecerea de la speculaţia ideologică laanaliza exactă constituie secre tul şi farme­cul acestei critici oneste, încăpăţânate, obse­date de adevăr. Degajat, spiritul se lipeşte cao ventuză de obiectul observaţiei. Rică, Ziţa,Veta, Jupân Dumitrache, Conu Leonidacapătă o stare civilă precisă: o deplasare dinplanul artei în planul vieţii imediate sepetrecea sub ochii noştri, adică în paginacritică pe care tocmai o citim. Criticul vedepersonajele, dă indicaţii de vârstă, face con­sideraţii asupra „carac terului” lor (Veta nueste bătrână, e o femeie încă tânără, Ziţa e ofemeiuşcă nostimă, simpatică, Chiriac este,dimpotrivă, antipatic, sec, „chircit sufleteş­te”), judecă, pe scurt, ficţiunile cu pasiuneaşi realis mul cu care judecă fiinţele reale,văzute pe stradă, primite în familie, obser­vate îndelung: „Veta, deşi vinovată (dacăjupân Dumitrache ar fi, în adevăr, un odiosTitircă inimă­rea, ea ar fi mai puţin vinova­tă), e simpatică prin seriozitatea ei în mijlo­cul tipurilor «caragealiene» care o înconjoa­ră, e simpatică prin bunătatea ei cu Spiridon

şi cu Rică de care, cu toată preocuparea pen­tru propria­i primejdie, are grijă să­1 scapeşi milă că nu va putea scăpa – e simpaticăchiar şi prin romanţele ei”...

Se observă şi aici, ca peste tot în critica luiIbrăileanu, stilul desfăcut, normal prozaic(zice Călinescu), care îşi croieşte greu dru­mul prin îmbulzeala propoziţiilor explicati­ve. În comentariul asupra prozei lui JeanBart, Ibrăileanu scrie: „o îmbulzeală detipuri diverse, redate în trăsături cu nepu­tinţă de uitat, un caleidoscop de mediivariate, care se întregesc unele pe altele,dând aspectul sumar, dar complet al socie­tăţii noastre”... – şi mi se pare a desprinde,în acest paragraf, o definiţie admirabilă astilului său critic; îmbulzeala ideilor indică laG. Ibrăileanu o dorinţă de stăpânire com­pletă a obiec tului, o voinţă dârză de totalita­te. Pagina critică arată ca un şantier, scena­riul discursului este modificat pe măsură ceanaliza înaintează, demonstraţia este între­ruptă pentru a introduce o notă subiectivă acriticului, iar uneltele sunt totdeauna laîndemână; demersul nu s­a încheiat odată cuterminarea articolului şi nu se va încheianici în cel care urmează, căci cunoaşterea nueste finită, oricând o perspectivă nouă sepoate des chide asupra operei. Pentru ce,atunci, critica s­ar închide într­o for mulă,într­o singură judecată? Rămân totdeaunanuanţe necunoscute pe care spiritul critic, înhaine de lucru, trebuie să le primească şi săle explice.

*În raport cu T. Maiorescu, de care se

apropie în unele privinţe, dar se desparte înmai multe, îndeosebi atunci când este vorbade autonomia esteticului (esenţială în gân­direa lui Maiorescu), G. Ibrăileanu a scrismult, făcând cu pasiune, fidelitate şi meto­dă, critică de analiză. Comparat însă cuNicolae Iorga şi E. Lovinescu, contempora­nii săi, opera lui critică este restrânsă. G.Călinescu, Mihai Ralea, după ei Al. Piru auprimit­o favorabil, alţii – E. Lovinescu,Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu,adepţi ai modernismului – au manifestat tot­deauna rezerve faţă de poziţia ideologică acriticului ieşean (poziţie tradiţionalistă) şi­i

vor contesta gustul estetic. Am reconstituitîn altă parte1. războiul de 30 de ani al criticiiromâne, în faza deschiderii spre modernita­te a literaturii române, dus cu obstinaţie deE. Lovinescu şi G. Ibrăileanu şi adepţii lor. L­au comentat şi alţii înainte şi după mine. Măgândesc, întâi, la G. Călinescu, care i­a făcutun portret memorabil lui G. Ibrăileanu, şiapoi la elevul său, Al. Piru, care a publicatdouă studii decisive despre viaţa şi operacriticului ieşean. Al. Piru a publicat (împreu­nă cu Rodica Rotaru) şi scrierile critice şi lite­rare ale lui G. Ibrăileanu, reluate acum într­o ediţie integrală, critică, de Victor Durnea.Este prilejul de a le reciti, cu mai mare obiec­tivitate decât le­au citit contemporanii, dupăo sută de ani de la apariţia lor. Unele dintreele, citesc undeva, că n­au fost deloc recen­zate atunci când au fost tipărite, altele n­aufost consemnate, în recenzii elogioase şisuperficiale, decât de publiciştii din redacţia„Vieţii româneşti”...

E. Lovinescu a comentat favorabil doarromanul Adela, în rest n­a văzut în operaadversarului de la Iaşi decât „platitudine degândire”, confuzia esteticului cu eticul,„dialectică familiară până la vulgaritate”,„insuficienţa formei”, banalităţi de manual,„spirit de castă”, adică de bisericuţă literară,orgolii şi fatalităţi, obstinaţii regionaliste şi,în genere, mizeriile mediocrităţii critice... G.Călinescu crede, dimpotrivă, că „fineţeaeste calitatea dominantă a criticului” şi cătalentul lui este învederat de aceste „valuri,valuri de consideraţii, de asociaţii şi de dis­tincţii” pe care numai el le face, în fine,autorul Istoriei literaturii române de la originipână în prezent (1941) laudă „gustul infinitu­lui mic”, acolo unde alţii văd numai lipsă defineţe, absenţa gustului estetic şi mediocri­tatea expresiei. După 1945, G. Ibrăileanu aavut, graţie lui Mihai Ralea şi a scriitorilorformaţi la școala „Vieţii româneşti”, perioa­da lui de glorie. A fost reeditat, comentatelogios (uneori pe merit), s­au scris despreel cărţi în care era minimalizat, de dataaceasta, E. Lovinescu, „sensibilul criticcolibri”, vodevilistul, neseriosul E. Lovines ­

cu, cum îi zice, în notele umoristice, G. To ­pârceanu. Roata istoriei se învârte şi, odatăcu ea, injustiţiile îşi schimbă direcţia.Adevărul este că G. Ibrăileanu (mai în vâr­stă cu nouă ani decât adversarul său bucu­reştean) şi E. Lovinescu fac parte din aceeaşigeneraţie critică şi, în unele chestiuni litera­re, ei se întâlnesc, în altele – cum am preci­zat – se despart şi se confruntă. Spiritul criticîn cultura românească (1909), întâia carte a luiG. Ibrăileanu, susţine un punct de vedereasupra evoluţiei noastre pe care­l întâlnim,sub anumite forme, şi în Istoria civilizaţieiromâne moderne (1924­1928), studiul ideolo­gic fundamental al „beletristului” (cum îispun în deriziune, dar pe nedrept, filosofiişi sociologii de profesie din epocă) E.Lovinescu. De aici ideea, exprimată cuvehemenţă de simpatizanţii cercului ieşean,că E. Lovinescu n­a făcut decât să­l conspec­teze şi chiar să­l plagieze pe G. Ibrăileanu.Nu l­a plagiat, a reluat doar o idee justă, for­mulată, înaintea lui G. Ibrăileanu, de alţicomentatori ai fenomenului românesc.Informaţia teoretică a lui E. Lovinescu estemai largă şi mai solidă. Citeşte şi el, ca şi G.Ibrăileanu, pe Kogălniceanu, Xenopol,Iorga, dintre români, apoi pe Taine (Les ori­gines de la France contemporaine), dar şi peFaguet (Le libéralisme), Gabriel Tarde (Les loisde l’imitation), pe Gustave le Bon, Durkheim,Ernest Seillière, pe filosofii şi sociologii ruşiVladimir Soloviev, Alexinski şi Ciudaev, pegermanul Johann Kaspar Blutschili – pro­fessor de drept constituţional la Univer ­sitatea din Heidelberg (tradus în Franţa în1879 cu o carte intitulată La Politique), fun­damentând teoretic mai bine legea imitaţiei şia sincronismului… Ca şi Ibrăileanu, E. Lovi ­nescu introduce în ecuaţia formării culturiimoderne, în afară de imitaţia formelor dez­voltate (în esenţă, formele civilizaţiei şi cul­turii franceze!), factorul temperamental (ceeace Miron Costin numea firea, iar Cantemirfeldeinţa sau, ceea ce am numi, psihologia,structura, în fine, caracterul) provinciilorromâneşti. Un termen vag, folosit cu pru­denţă şi, am impresia, cu mai mare rigoare

7

G. Ibrăileanu (I)

1 În E. Lovinescu, scepticul mântuit, 1971.

critică decât G. Ibrăileanu. Îl şi caracterizea­ză (nuanţează) în ceea ce priveşte rolul tem­peramentului moldovenesc în procesul imita­ţiei culturii occidentale. Nuanţarea, reechili­brarea proporţiilor, în fine, privirea maiobiectivă asupra doctrinelor politice dinsecolul al XIX­lea nu trec neobservate la lec­tura Istoriei civilizaţiei române moderne.Modernistul E. Lovinescu, originar dinMoldova de Nord, acceptă rolul prioritar alMoldovei în procesul occidentalizării cultu­rii noastre, dar nu i se pare a fi unicul crea­tor al spiritului critic, ceea ce este, indiscuta­bil, corect. Nici rezistenţa faţă de radicalis­mul lingvistic n­ar fi o caracteristică exclu­siv moldovenească. Pe scurt, „criticismulcultural” nu este o creaţie integrală a spiri­tului moldovenesc, căci – dovedeşte just E.Lovinescu – lângă Negruzzi, Kogălniceanu,Alecsandri, Alecu Russo, stau pe poziţiiapropiate, uneori chiar în avangardă,Heliade Rădulescu şi Ion Ghica.

Sunt şi alte lucruri care apropie şi, maiales, despart pe cei doi critici moldovenisituaţi, ideologiceşte şi estetic, pe poziţiidiferite. Am analizat în amănunt acesteraporturi în E. Lovinescu, scepticul mântuit.Le­au comentat, evident, şi alţi critici. Inutilsă redeschidem, azi, dosarul acestei pole­mici în care s­au confruntat nu numai douăspirite critice cu modele şi sensibilităţi este­tice diferite, dar şi (dacă nu în primul rând)două poziţii ideologice şi estetice în culturaromână, în momentul în care ea, depăşindromantismul, întâmpină provocările mo ­der nităţii concomitent – să nu ignorăm – cuprovocările, insurecţia, mesianismul spiri­tului naţionalist reprezentat de Iorga şi,odată cu el, de o întreagă generaţie de inte­lectuali care pun creaţia lor în slujba idealu­lui naţional.

*Spiritul critic în cultura română este o

operă ideologică pusă în slujba acestui idealpe care întreg cercul „Vieţii româneşti” îlsusţine. O operă scrisă de un tânăr intelec­tual care prin „spirit critic” înţelege nu doarspiritul care analizează şi judecă literatura,ci spiritul care examinează şi judecă orientă­rile ideologiei, atitudinea personalităţilor,

manifestările opiniei publice, pe scurt, spiri­tul critic al societăţii româneşti din perioada1840­1880... Că este aşa dovedeşte în maimulte rânduri, în text, autorul însuşi, atră­gând atenţia că nu face analiza estetică aoperei literare (în cazul lui I.L. Caragiale sauEminescu), ci analiza poziţiei lor ideologice.Iar în privinţa mesajului pe care vrea să­ltransmită criticul prin cartea sa este de reţi­nut precizarea pe care o face în prefaţa de laediţia a II­a: „prin «naţionalism» înţeleg tre­zirea conştiinţei naţionale, determinată, pelângă alte cauze, de aceeaşi ideologie”...Spiritul critic vorbeşte tocmai despre acestproces provocat, legat, stimulat – cum să­ispunem mai bine – de pătrunderea, înPrincipatele României – de formele civiliza­ţiei europene. G. Ibrăileanu este, în esenţă,un spirit sincronic, ca şi E. Lovinescu, darmai rezervat, pe linia lui Costache Negruzzişi Kogălniceanu, un european care nu vreasă renunţe la tradiţiile spirituale, un orgoni­cist care observă cu nelinişte agitaţiile, dis­ponibilităţile, „modernismele” gălăgioaseale valahilor, spirite – zice el – mai pragma­tice şi mai cosmopolite.

Ceea ce este adevărat, dar acesta nuînseamnă că ele sunt fatal superficiale. Mairezervat, Ibrăileanu vrea progresul cumăsură, progresul care să nu strice ceea ceeste bine făcut şi să respecte specificul, artapopulară, mentalităţile pozitive. Este unliberal şi, ca liberal, ia apărarea „roţilor”,refuzând atitudinea radicală („reacţionară”,scrie el) a lui Eminescu. Neagă – şi aici seîntâlneşte cu E. Lovinescu – critica socialăextremă, anti­liberală a lui Caragiale, dar nuface eroarea de a­i respinge estetic operaliterară cum face E. Lovinescu. Poziţie bună,punct marcat de tradiţionalistul G. Ibrăi ­leanu în meciul cu modernistul Lovinescu,care, din motive, cred, ideologice, nu se re ­sem nează în faţa valorii estetice, aşa cum re ­co mandase. Este cea mai mare, cea mai ră ­su nătoare eroare pe care o face acest marecritic, arhitectul modernităţii româneşti. Mi­am pus întrebarea, când am scris studiuldespre el, îmi pun şi azi cum de un spiritcritic atât de cultivat şi de devotat pentruliteratură poate face asemenea erori. Leface, se va vedea, şi G. Ibrăileanu şi, dacă ne

8

Eugen Simion

gândim şi la Sainte­Beuve, ne resemnăm:erorile de gust, obnubilările, tăcerile, dera­pajele în judecata de valoare fac şi ele partedin ecuaţia criticului şi trebuie să le accep­tăm ca atare. Mai grav este atunci când cri­tica literară, în ansamblu, ignoră sau dăjudecăţi false despre marile opere ale litera­turii sau tace, culpabil, când ele sunt ataca­te. Ceea ce nu este cazul în situaţia pe care odiscutăm aici.

Revenim la Spiritul critic, un studiu dereferinţă şi azi, când este vorba de curenteleideologice din secolul al XIX­lea: o operădocumentată, plină de idei, scrisă în stildidactic, cu o mare voinţă de adevăr.Punctul de sprijin ideologic este Kogăl ­niceanu, omul providenţial al istoriei, litera­turii şi al politicii româneşti după 1840.Poziţia lui deschisă spre înnoire (citeşte:schimbarea formelor sociale, respect pentrutradiţiile naţionale, recuperarea trecutului,împrumuturi chibzuite din culturile străine– şi anume numai acelea care pot stimulacapacităţile româneşti) este şi poziţia pecare o adoptă Ibrăileanu, spirit, la rândullui, cumpănit, factor de echilibru, convins,ca şi înaintaşul său, că civilizaţia nouă nutrebuie să izgonească „ideile şi năravurilenaţionale”, ci numai să le îmbunătăţească.Demonstraţia ce urmează este bună, criticaîmpotriva „tendinţelor false, necumpătate”este, iarăşi, convingătoare, cu uşoara ten­dinţă – cum am observat toţi, începând cu E.Lovinescu – de a favoriza Moldova şi aminimaliza, dar nu prea mult, contribuţiaculturală a Munteniei. Când studiază, înacest proces, personalităţile culturale(Asachi, Negruzzi, Alecsandri, Maiorescuetc.), el face portrete ideologice, nu literare,cu observaţii, în genere, nepărtinitoare.Remarcabil este, de pildă, portretul luiAsachi, om vechi în politică, aşa cum zicecriticul, şi „om nou ca introducător al cultu­rii, deşi nehotărât, teoreticeşte, în privinţarolului ei la noi: era om absolut nehotărât înprivinţa curentelor lingvistice; un novatorlipsit de spirit critic, ca propagator al litera­turii europene; un poet care, în limba opereisale, e mai degrabă vechi”... Aşa este, por­tretul sintetizează trăsăturile acestui sone­tist instruit în atelierele artei italiene, îngră­

dit, împiedicat în talentul lui de limba grea,încâlcită pe care o foloseşte... Dar dacă G.Ibrăileanu remarcă deschiderea culturală agreoiului Asachi, nu era cazul să marchezeşi spiritul de înnoire, ardoarea universalistă,voinţa de a restructura totul şi credinţa luiHeliade Rădulescu că „literatura este politi­ca noastră cea mai bună”?... Este ceea ce i s­a reproşat mereu – şi pe drept – criticuluirespectuos, altfel, cu adevărul istoric...

Descoperim în această meticuloasă des­cripţie a confruntărilor ideologice din epoca1840­1880, când se formează spiritul criticromânesc, şi o corectă definiţie a criticii lite­rare, aşa cum o înţelege, la 1909, conducăto­rul „Vieţii Româneşti”:

„A face critică literară este a face anato­mia, fiziologia şi etiologia unei opere deartă, sau, ceea ce este acelaşi lucru, a spiri­tului unui scriitor. Aceşti termeni, împru­mu taţi de la ştiinţele naturale, nu vor să fiedecât nişte me tafore clarificatoare şi nimicmai mult. Când diseci opera de artă sau spi­ritul scriitorului – când faci anatomia opereisau a spiritului scriitorului – pentru a­i des­coperi însuşirile; când descoperi legăturadintre acele însuşiri şi condiţionarea lorreciprocă – când faci fiziologia operei sau aspiritului scriitorului; când descoperi legă­tura cauzală dintre opera sau spiritul scri ­itorului şi condiţiile cosmice, morale, inte­lectuale, sociale în care s­a produs aceaoperă sau s­a format acel spirit – când facietiologia operei de artă: atunci faci criticăşti inţifică, cât poate fi „ştiinţifică” criticaliterară, adică în tru cât i se pot aplica eimetodele ştiinţelor exacte ale naturii”.

O definiţie ce exprimă, în bună măsură,formula critică a autorului sau, cum scrie elîn altă parte, „ipostazul” său critic: o anato­mie, fiziologie şi etiologie a operei literare, adicăo încercare de a face „critică ştiinţifică” încare estetica să stea la un loc cu sociologia şipsihologia şi, împreună, să descopere „însu­şirile” operei şi calităţile (însuşirile) spiritu­lui scriitorului. Ecuaţie complicată, metodădificilă. Ibrăileanu îi va spune, mai târziu,într­o polemică amicală cu Paul Zarifopol,„critică estetică completă”, fără a lămuri for­mula ei ideală. Cert este că el nu va renunţaniciodată, în analiza operei şi a spiritului

9

G. Ibrăileanu (I)

10

Eugen Simion

autorului, la criteriul ideologic şi moral,urmând aici pe Gherea, nu pe Maiorescu. Otemă ce merită, în continuare, discutată,pentru că Ibrăileanu este, totuşi, cum amspus deja, un spirit al contrastelor şi a­lsocoti, cum s­a întâmplat, un spirit criticînvechit, în totalitate un om al secolului alXIX­lea rătăcit în epoca Proust este o gre­şeală. Ibrăileanu este un spirit complex şi,cum voi încerca să dovedesc, un admirabilcritic de proză care nu i­a înţeles bine pesimbolişti, deşi îl citise cu atenţie peBaudelaire şi, apărând spiritul naţional încultură, a sacrificat, uneori, competenţeleautonomiei esteticului...

Revenind la Spiritul critic şi la perfor­manţele sau, dimpotrivă, scăderile, limitelecriticii ideologice, ce mai putem observa îndemersul lui G. Ibrăileanu? Observăm,întâi, că laudă prea tare pe C. Negruzzi şi­idiminuează originalitatea lui Maiorescu,zicând, de pildă, că „nu e nimic de d.Maiorescu care să nu fi fost simţit şi spus deC. Negruzzi”. Cu alte vorbe, Negruzzi estejunimist (criticul îi zice „moderantism”)înainte de a fi Maiorescu, adică este un omnou, civilizat, „un om de cultură europea­

nă”, nu un „ruginit”, un spirit „moderat”ceea ce este adevărat. E. Lovinescu îi zice,mai bine, un „meliorist” sceptic, luminat,un spirit care vrea schimbarea, vrea maibinele în societate, dar fără să se distrugăbinele care există. Adevărat. Totuşi, într­oscriere, balzacianul C. Negruzzi îndeamnăun ţăran destoinic să nu­şi trimită copiii laşcolile din oraş, căci riscă să le strice minteaşi caracterul, să­i dea mai bine la dascăluldin sat ca să­i înveţe limba, pentru a citi peDumnezeu şi a deveni buni gospodari. Esteaceasta poziţia junimistă, cum spuneIbrăileanu? Comparaţie forţată. În rest,fizionomia lui Negruzzi este corect reconsti­tuită. Ca şi aceea a lui Alecsandri, combina­ţie de „parizianism” (patruzecioptist) şinaţionalism în marginile adevărului, adicăjunimism pe un fond vechi şi statornic depatriarhalitate...

În limbajul nuanţat, expresiv de dataaceasta al lui Ibrăileanu, ipostazul luiAlecsandri arată astfel: „a fost un boier epi ­cureu, un despreţuitor al ideilor născute dinfrământările, nevoile, năzuinţele populareşi îndrăzneţe. A fost un junimist. Aceastaeste tendinţa cealaltă. Când, mai târziu,

fiind şi apreciat, împăcându­se apoi şi cu«semiorientalismul», care nu mai era bătă­tor la ochi, încetând şi umilirea ţării, şi tem­perându­i­se cu vârsta şi idealismul, cândtoate motivele «liberalismului» său dispar,atunci rămâne aproape numai tendinţajunimistă, care, necombătută de cealaltă, seaccentuează din ce în ce.” Portretul nu este,evident, complet, definitiv, şi nici nu poatefi, pentru că lectura operei poate aduce ele­mente noi cu privire la omul care scrie.Omul sedentar Alecsandri, de exemplu,închis în iatac, are reveria voiajului, imagi­nea lui colindă continentele însorite când,afară, gerul este pustiitor şi nămeţii întune­că orizontul. Este, apoi, Alecsandri ostil,dispreţuitor chiar, faţă de ideile, năzuinţelepopulare îndrăzneţe, cum zice Ibrăileanu? Dear fi fost aşa, de ce ar mai fi cules poeziilepopulare şi le­ar fi îndreptat, rafistolat,făcând din ele veritabile capodopere ale spi­ritului artistic românesc? Observaţia dinain­te este fără sens...

Ca liberal, G. Ibrăileanu ia apărarea„roţilor” atunci când prezintă proza politicăa lui Eminescu şi are, până la un punct,dreptate câtă vreme în discuţie este progra­mul de înnoire socială, nu are însă dreptatecând vrea să stabilească „mai bine” fiziono­mia morală a lui Eminescu înainte de 1884.Partizan al Partidului Conservator, poetular manifesta în articolele din „Timpul” „unspirit simplist în chestiile sociale” şi ura luiîmpotriva liberalismului ar fi abisală.Criticul ieşean, care de regulă este un spiritdelicat, prudent când este vorba de omulcare scrie, fidel, astfel, faţă de îndemnul luiKogălniceanu, face acum consideraţii stra­nii despre filosofia de existenţă şi formulaideologică acceptată de Eminescu. Judecatacriticului este, la rândul ei, simplistă, bruta­

lă şi, în esenţă, injustă. „Xenofob” Emi ­nescu? „Xenofobia” lui „încă o însuşirecare­l deosebeşte de junimişti”? O surprin­zătoare lipsă de intuiţie şi o curioasă înde­părtare de esenţa problemei naţionale la unspirit în genere profund şi drept, caIbrăileanu. Injustiţia sa a făcut carieră: „Uralui Eminescu împotriva liberalismului, pecare el îl traduce prin „fanariotism”, e aşade mare, încât el, deşi antisemit, preferă peevrei grecilor, cu alte cuvinte, preferă peevrei liberalilor. Evreii, zice el, sunt de zeceori mai oneşti, mai morali, mai umani decâtroşii, urmaşii grecilor de la 1821!2.”

Iubirea pentru liberalism face din cum­pănitul, dreptul Ibrăileanu un critic vehe­ment, nu numai al ideologului Eminescu,dar şi – chiar într­o mai mare măsură – a luiI.L. Caragiale. Iată la ce concluzie ajunge eldupă ce examinează ideile antiliberale aledramaturgului, fără a ţine seamă că ideileintră într­o ficţiune şi că ficţiunea trebuiejudecată cu criterii estetice, nu politice. Dinperspectivă antiliberală, Caragiale n­ar fivăzut decât răul social şi moral din societa­tea românească şi n­a cultivat decât răul. Înconcluzie este un om rău. Ibrăileanu nu seteme să scrie aceste propoziţii:

„Desigur că marele nostru satiric nu e unom bun. O spun aceasta fără grijă, căci suntconvins că pentru el aceasta nu e un blam.Să mă explic în ce constă răutatea luiCaragiale. Pe Caragiale, în opera sa cucaracter so cial, nu­l inspiră decât răul. Muzasa este răutatea, vulga ritatea şi prostia con­temporanilor săi. Şi nu că vede lu crurile mairele decât sunt, dar el nu vede decât răul. Înopera sa socială el n­a zugrăvit decât stupi­ditatea ome nească. Dar se va zice: „Aşa esocietatea pe care a zugră vit­o. Fiind obiec­tiv, n­a putut s­o zugrăvească decât rea.”

11

G. Ibrăileanu (I)

2 Ibrăileanu dă şi o notă la subsol pentru a lămuri mai bine lucrurile în privinţa „antisemitismului” luiEminescu. Iat­o: „Fiindcă a venit vorba de antisemitismul lui Eminescu, tre buie să spunem că acest anti­semitism e şi civilizat, şi lipsit de excluzivism, şi nu e izvorât din consideraţii de rasă. Vorbind de oreprezentaţie a unei trupe evreieşti, el o laudă; vorbind ca revizor şcolar de o şcoală evreiască, el olaudă. E împotriva vio lenţelor faţă cu evreii. Să plece 99% în America, cu restul ne­am împăca uşor. Uniievrei merită drepturi. Evreii s­ar putea asi mila prin încrucişare. Îi pare rău de cei spanioli, care­s buni,că trebuie să fie puşi laolaltă cu ceilalţi. Într­un loc vorbeşte de nişte italieni de confesie „israelită”, care,zice el, sunt cu totul altceva decât «Itzig», «Şloim» etc.” (Scrieri politice şi literare. p. 122, 106—107, 109,116, 121).

12

Eugen Simion

Dar nu e aşa. Oare Miticii, Georgeştii şiProtopopeştii n­au nimic omenesc în ei? Săfie ei numai proşti, răi şi, în cazul cel maibun, sterilizaţi de adevăratele sentimenteomeneşti? Am putea răspunde, mai întâi, cănu se poate să existe oameni care să n­aibănimic omenesc. În opera cea mai naturalistăori realistă cu putinţă, în opera lui Tolstoi,nu e nici un om numai rău (după cum nu enici unul numai bun). Apoi, am putea săaducem ca mărturie – oamenii vii, din viaţareală. Există asemenea oameni, nu mai răi,cum ni­i zugrăveşte Caragiale?”

Şi, ca să dovedească faptul că nu existănumai oameni răi, criticul aduce exempluloamenilor buni din proza lui Brătescu­Voineşti. Exemplele sunt bune, dar ce justi­ficare critică avem să comparăm o prozăduioasă, minoră cu satira unui mare creatorpentru a dovedi că în lumea româneascăexistă şi oameni buni nu numai oameni răi?Am impresia că pasiunea ideologică a criti­cului şi opţiunea lui politică încurcă, încazurile citate, genurile literare şi criteriilede judecată. Îşi va recupera însă eroareaprin analiza pe care o face personajelor luiCaragiale: minuţioasă, la obiect, cu o fineţede moralist.

În concluzie: poporanistul G. Ibrăileanuacceptă legea imitaţiei, dar rămâne totdeau­na vigilent faţă de excesele ei; pune în caleaformelor străine „spiritul critic” (opera cuprecădere a Moldovei Culturale) – o pavăzăpe care E. Lovinescu o va numi mai târziufiltrul diferenţei. Trebuie, zice criticul ieşean,„o mare putere de discernământ” când îm ­prumutăm formele străine, trebuie să ţinemseama de împrejurările sociale ale ţării şi de„sufletul acestui popor”, trebuie – pe scurt –„un spirit critic luminat”, pe care nu­l potexersa decât „de acei oameni care au apucatpe calea adevărului”. Kogălniceanu esteunul dintre ei. În ciocnirea dintre sincroni­ştii şi conservatorii din epocă, Ibrăileanuocupă o poziţie de mijloc. Respinge spiritulcritic excesiv al junimiştilor, nu­i de acordnici cu liberalismul radical al muntenilor.„Această ruptură – scrie el în încheierea stu­diului – a fost o nenorocire pentru istoriacontemporană a României; unii merg fărădiscernământul trebuitor; ceilalţi neagă

necontenit utilitatea întregii opere a celordintâi; unii merg fără un plan bine definit;ceilalţi vor să rămână pe loc. […] Junimeavrea să stăm pe loc, dacă nu chiar să neîntoarcem puţin îndărăt. Eminescu vrea săne întoarcem îndărăt. Socialiştii vor să sărimcine ştie unde, în necunoscut. Dar nu putemsta nici pe loc, nici merge înapoi, nici facesărituri în necunoscut şi în imposibil”…

Este limpede: moldoveanul G. Ibrăileanueste un om de echilibru, vrea o înnoirelentă, organică, sub pavăza spiritului criticvigilent şi cu respectul tradiţiilor pozitive.Este şi el, în fond, un „monderantist” lumi­nat, ca Negruzzi, vrea progresul, dar nu cuorice preţ. Nu­i iubeşte pe ruginiţi, reacţio­nari, dar nici nu se leapădă de tradiţiile spi­rituale, visează doar o înnoire care să nustrice, vorba lui Kogălniceanu (mareleîndrumător, son maître à penser în materie degândire socială) „ideile şi năravurile naţio­nale”. Poziţie, în fond, bună, greu însă deînfăptuit. Ce s­o exprime mai clar, pe înţele­sul cititorilor săi, Ibrăileanu simplificăuneori teoriile adversarilor. Vor junimiştii săţină România pe loc, este Maiorescu un duş­man irecuperabil al progresului? Cine îiciteşte cu atenţie polemicile observă uşor căel este mai degrabă un spirit critic moderat,vrea înnoirea structurilor sociale, dar „înmarginea adevărului”, se opune invaziei deforme fără fond, dar nu visează ca societa­tea românească de la 1870 să se întoarcă lastructurile feudale. Nici Eminescu nu esteun reacţionar obstinat, gazetarul de serviciulal Partidului Conservator, este un gânditorpolitic cultivat, cu pregătire filosofică, unantimodern care a preconizat şi în bunăparte a înfăptuit, totuşi, modernitatea litera­turii române. În articolele vehemente împo­triva „roţilor” aflăm propoziţii care suge­rează europenismul său spiritual. Spiritulcritic şi cultura românească nu­i cea mai bună,cea mai reprezentativă scriere a luiIbrăileanu, cum crede E. Lovinescu (cea maiimportantă operă a lui Ibrăileanu este,totuşi, critica lui, în totalitate), dar este oscriere ideologică vibrantă, cu disocieri fine,şi cu convingeri ferme, formulate într­unstil direct, prozaic, demonstrativ, superiordidactic.

13

MMiicchhaaeell MMEETTZZEELLTTIINNDiplomaţia culturală ­ cultura dialogului*

(I)Abstract

Articolul îşi propune să discute despre diplomaţia culturală şi descrie discursul naţional statal ca peun instrument al diplomaţiei culturale. Dezvăluie faptul că prima greşeală o constituie lipsa decunoaştere reciprocă a ambientului cultural, economic, social, geografic, istoric al celorlalte ţări.Propunerea concretă a articolului constă în aducerea în atenţie a tuturor aspectelor legate decivilizaţie ce caracterizează dezvoltarea statelor naţionale şi care, în general, sunt prezentate ca dis­cipline separate. Principalele defecte ale discursului naţional se axează asupra subiectelorteritorialităţii şi istorizării – teritoriul şi istoria sunt permanent reinventate în beneficiul intereselornaţionale şi sunt date exemple referitoare la România. În mod obişnuit, discursul are rolul de aconştientiza poporul despre identitatea sa naţională, iar numele altor popoare sunt folosite în calitatede oponenţi ai acelui popor.Cuvinte­cheie: discurs naţional statal, teritoriu, istorie, permanentă reinventare, diplomaţie

culturală.

This article sets out to discuss on cultural diplomacy and describes the national state discourse asan instrument of cultural diplomacy. It reveals that the first mistake is the lack of mutual know ­ledge about the other countries’ cultural, economical, social, geographical, historical environment.The actual proposition consists of bringing into attention all the civilization’s aspects that are spe­cific to the development of national states and that generally are presented separately into differentsubjects. The main flaws of the national discourse stress on the topics of territory, history that arepermanently reinvented according to the national interests, and examples are given for Romania’scase. The discourse usually is meant to make the people aware of its national identity while otherpeoples names are pointed out as opponents of that people.Keywords: national state discourse, territory, history, permanent reinvention, cultural diplomacy.

Michael METZELTIN, Filolog, Austria, membru de onoare al Academiei Române, e­mail: michael.metzeltin@univie.ac.at.

* Discurs ţinut la Bucureşti, 21 aprilie 2012, Aula Academiei Române, Calea Victoriei nr. 125.

A gândiEuropa

Metadiscursul naţional­statal – un instrument pentru

diplomaţia culturală1. Cunoaşterea ţărilor străine

Într­un interviu pe care l­a dat pe 29februarie 2012 ziarului cotidian german DieWelt, premierul luxemburghez Jean­Claude

Juncker observa între altele cu referire laEuropa: „Europa suferă de faptul că nu ştimsuficient unii despre alţii” („Europa kranktdaran, dass wir übereinander nicht genugwissen.”).

Europa de astăzi este compusă de statenaţionale care toate prezintă anumite carac­tere geografice, economice, sociale, cultura­

le şi istorice deosebite. Caracterele acesteaatât din perspectiva internă, cât şi din per­spectiva externă pot fi conotate sau pozitiv,sau negativ. Dar procesul de formare al sta­telor naţionale se dezvoltă în general într­unfel asemănător. De aceea trebuie să fie posi­bilă o comparaţie care pune în evidenţă şiaspectele mai ales denotative comune. Dacăsistematizăm comparativ aspectele comuneşi diferite ale statelor naţionale putem insti­tui un metadiscurs civilizaţional care nedescoperă structura lor profundă deopotri­vă. Asemănarea civilizaţională de fond tre­buie să ne ducă la respect pentru deosebiri.

Europa actuală are nevoie de mai multăomogenizare, dar un anumit grad de deose­biri este necesar pentru dinamismul creativ.Faptul de a constata pe un temei comunanumite diferenţe ne sprijină să căutămdrumuri noi.

Metadiscursul pe care îl vom propunepoate oferi o sesizare cuprinzătoare a tutu­ror aspectelor civilizaţionale care caracteri­zează dezvoltarea statelor naţionale şi careîn general sunt prezentate separate în dife­rite discipline. Ne gândim că poate fi unghid pentru transmiterea diplomatică acunoaşterii ţărilor străine.

2. Dezvoltarea statalăStatul poate fi înţeles ca o legătură comu­

nitară, care serveşte spre a garanta binelecomunităţii. Această idee apare pentruprima oară la Aristotel (Politica I, 1) şi seregăseşte apoi în întreaga tradiţie aristoteli­că a teoriilor despre stat din evul mediuîncoace. Statele pot să se nască şi să creascăde­a lungul unor procese seculare, precumElveţia.

Pot fi însă detectate deopotrivă acţiunideliberate, săvârşite în scopul structurării şia ierarhizării statelor, ceea ce constituie, larândul său, baza întemeierii statelor moder­ne. Astfel, unele state încep să fie omogeni­zate administrativ şi religios în vremeaabsolutismului, fără a se pune însă întreba­rea, cine le reprezintă. Principii şi regii suntsuverani în mod esenţial. Statul este împăr­ţit în stări, stările au o anumită reprezentare(germ. Reichstag, it. Dieta, fr. Etats généraux,sp. Cortes, rom. Adunare de stări), însă nu

guvernează şi populaţia şi este privită maidegrabă ca o resursă decât ca esenţa statu­lui, încă nu constituie un popor sau o naţiu­ne. Aceste reprezentanţe au mai bine carac­ter consultativ. Ele au fost convocate înFranţa pentru prima oară de Philippe le Belîn 1302, pentru a­şi legitima puterea înraport cu pretenţiile teocratice ale papeiBonifaciu al VIII­lea. Stările încearcă în per­manenţă să controleze „guvernarea”. În1357, în timpul captivităţii lui Jean le Bon,les Etats, convocate de fiul cel mare al rege­lui, Charles, au încercat să introducă uncontrol asupra guvernării.

În Anglia, vasalii regelui Ioan­fără­de­Ţară, nemulţumiţi de obligaţiile cu carefuseseră împovăraţi, au izbutit să obţinăratificarea aşa­numitei Magna Charta (defapt: Concordia inter Regem Johannem etBarones pro concessione libertatum ecclesie etregni Anglie), un soi de contract care regle­menta raporturile dintre rege şi vasali, docu­ment care constituie temelia evoluţiei parla­mentare şi constituţionale ulterioare aAngliei. Sub domnia urmaşului Henric III,parlamentul, ca instanţă deliberativă şidecizională, şi­a impus dominaţia asupraregelui. Datorită poverilor financiare cauza­te de război (mărirea impozitelor pentru aacoperi nevoile de finanţare), acesta încear­că să­l supună pe rege unei decizii de impo­zitare prealabile a parlamentului. Carol Idizolvă parlamentul în 1629, din pricinaopoziţiei acestuia la lărgirea prerogativelorsale şi la împăcarea cu Roma, însă e nevoitsă îl reconvoace în 1640 (1640­1660„Parlamentul Lung”). Cu această ocazie,parlamentul îşi asigură controlul asupralegislaţiei fiscale: rege şi parlament potguverna doar împreună. Totuşi nu se poatevorbi încă de un parlament reprezentativ,dat fiind că acesta e cu totul în mâinile mariişi micii nobilimi (gentry). Adevărata repre­zentativitate se obţine abia în urma marilortransformări din Franţa, anume după pre­luarea puterii în 1789 de către Tiers Etat(„starea a treia”). Prin autoproclamareaacesteia ca „naţiune” şi prin dizolvarea stă­rilor începe propriu­zis dezvoltarea statuluinaţional modern în care poporul devinenaţiune statală, formată din indivizi care, în

14

Michael Metzeltin

principiu, ar trebui să fie cu toţii egali.Construcţia administraţiei absolutiste devi­ne, în principal prin ideile contractualisteale lui Rousseau, stat constituţional înteme­iat pe drepturile omului şi pe separareaputerilor.

3. Metadiscursul naţional­statalStatele naţionale europene – ca şi alte

state naţionale – sunt mai curând construc­te conştiente ale mentalităţii liberale şidemocratice din sec. XIX şi XX, cu rădăciniîn Revoluţia Franceză. Ele au fost concepu­te, inventate mai mult sau mai puţin inten­ţionat, pentru a gospodări anumite teritoriicentralist şi raţionalist şi totodată democra­tic. Statele sunt „făcute”, după cum suge­rează titlul scrierii The Making of Roumania.A Study of an International Problem, 1856­1866 a americanului T. W. Riker (London1931). Eric Hobsbawm şi Terence Rangervorbesc în acest context de The Invention ofTradition (1993), Benedict Anderson de

imagined communities (Imagined Communities.Reflections on the Origin and Spread ofNationalism, 1983), Richard White deInventing Australia (1981), Imman Fox deInvención de España (1997). Membrii grupu­lui sau ai grupurilor care formează statelenaţionale, cetăţenii şi cetăţencele, trebuie săfie pregătiţi mental şi semiotic pentru aces­te invenţii, pentru ca această nouă plăsmui­re să capete o anume unitate, fără de care nuar putea funcţiona. Pentru că, după cumsubliniază încă astăzi istoricul italianErnesto Galli della Loggia, identitatea naţio­nală nu este un „dat natural”: „come talil’identità nazionale e il suo sentimento nonesistono in natura. L‘una e l‘altro sono ilprodotto di élite ideologico­culturali, ingenere inserite nelle istituzioni dello Stato(...). È la doppia azione combinata di éliteideologico­culturali del genere e delle istitu­zioni statali – soprattutto di quelle preposteall’amministrazione concreta dell’interessegenerale (per esempio il fisco o la giustizia),

15

Diplomaţia culturală – cultura dialogului (I)

ovvero, specificamente, alla formazione diuna cultura dell’appartenenza collettiva(come sono la scuola e l’esercito) – è siffattaazione combinata che è all’originedell’identità nazionale e del relativo senti­mento“ (1998, 157­158). Antropologul ita­lian Tullio­Altan vorbeşte despre mitopoiesica proces simbolic al construcţiei identităţi­lor etnice (Tullio­Altan, 1995), iar filozofulromân Emil Cioran (1911­1995) scrie despreţara sa, la începutul anilor ’50: „Mon pays!(...) Je ne lui trouvais aucune réalité ni dansle présent, ni dans le passé. Par rage je luiattribuais un avenir, je le forgeais de toutespièces, je l’embellissais, sans y croire. (...) Jele voulais puissant, démesuré et fou,comme une force méchante, une fatalité quiferait trembler le monde, et il était petit,modeste, sans aucun des attributs qui con­stituent un destin.” (Mon pays)

Sistematizările sau modelele descriptivesunt produse întotdeauna pe baza observă­rii unor exemple similare, prin comparareacărora pot fi abstrase trăsăturile reiterante,considerate constitutive, ce urmează a fiinserate într­o ordine logică sau cronologi­că. Astfel se pot face vizibili factorii fenome­nelor complexe de care în viaţa zilnică nu nedăm seamă. Importanţa structurărilor abs­tracte ale unui metadiscurs este subliniatăde istoricii Ciro Cardoso şi Héctor PérezBrignoli (1986, 293): „Dicha noción deestructura reposa en la idea (…) de que loesencial no es aparente y que sólo el análisiscientífico puede revelar las relaciones signi­ficativas subyacentes, las que, además, noson conscientes para los hombres de unasociedad dada”.

Dacă observăm mai îndeaproape modulîn care a decurs formarea statelor naţionaleeuropene, în special din sec. al XIX­lea,putem conchide că invenţia semiotizantă astatelor naţionale moderne (fr. Etat­nation,sp. Estado­nación, it. Stato­nazione, rom.Statul naţional / statul naţiune, engl. nation­state: corelarea celor doi termeni semnalea­ză interdependenţa politică şi culturală) s­apetrecut prin înlănţuirea cronologică a unorprocese şi strategii mitizante, ce pot fi siste­matizate în următorul model proceduralsau, în sensul lui Foucault, „grille d’intelli­

gibilité” (Foucault 1997, 202):­ Conştientizare­ Teritorializare­ Istoricizare­ Standardizarea şi istoricizarea unei

limbi naţionale­ Canonizarea unor texte­ Instituţionalizare­ Medializare­ GlobalizareAceste procese au un puternic caracter

discursiv, desfăşurându­se prin intermediulunor tipuri variate de texte sau alte mijloacesemiotice. Trăirea sau retrăirea în comun aacestor procese generează identitatea naţio­nal­statală, menită să procure celor în cauzăun sentiment de siguranţă. Identitateanaţională duce la cetăţenie, prin care sedobândeşte acces la resursele statale (naţio­nale). Ca atare, se poate spune că creareastatelor naţionale se bazează pe concepţiaprivind modul în care resursele pot fi distri­buite către masele largi. Din perspectivăsemiotică, acest lucru se exprimă esenţial,abstract, în constituţie. Oamenii politici şiintelectualii de atunci şi­au alcătuit diverse­le lumi ale discursului într­un mod cores­punzător acestor cerinţe.

Pentru lămurirea schemei prezentate,vom discuta în continuare fiecare punct înparte, exemplificând cu referire la formareastatului naţional România. Românii repre­zintă un exemplu edificator al felului în careo populaţie îşi construieşte cu greu, prinluptă, un stat naţional. Formarea Românieica naţiune şi stat în secolul al XIX­lea aimplicat deci nevoia de a sublinia propriaidentitate şi dorinţa de independenţă.

4. ConştientizareaUn grup devine, prin acţiunea elitei sale,

conştient de sine însuşi ca „popor” sau„naţiune” în măsura în care se defineşte şise denumeşte pe sine şi alte grupuri ca„popor” sau „naţiune” (percepţie de sine,percepţie a celuilalt, stereotipizare) şi seafirmă pe sine atât în interior, cât şi în exte­rior pentru realizarea intereselor proprii(dezvoltarea unei voinţe politice comune şia unei conştiinţe naţionale). Conturarea per­cepţiei identificatoare a fost însoţită în evul

16

Michael Metzeltin

mediu european de îndelungate confruntărirăzboinice dintre grupuri adverse: franceziiîmpotriva englezilor (Tapisserie de Bayeux),castilianii împotriva maurilor, italieniiîmpotriva germanilor, românii împotrivaungurilor şi a turcilor, polonezii împotrivagermanilor etc. Contribuie la crearea conşti­inţei colective, încă din evul mediu, trans­miterea orală a unor texte precum chansonsde geste la francezi, cantares de gesta şi roman­ces la spanioli, baladele populare la români.

Exemplificare pentru RomâniaGrupurile vorbitoare de română din zona

carpatică este posibil să fi dobândit încă detimpuriu, prin intermediul transhumanţei,un sentiment al apartenenţei la o comunita­te mai largă şi o percepţie de sine distinctă înraport cu popoarele învecinate, diferite subaspectul limbii şi al ocupaţiilor. Autorul ano­nim al lucrării Gesta Hungarorum din secolulal XII­lea vorbeşte de pildă în capitolul Depace inter ducem et ruthenos despre „sclauj.bulgarij. et Blachij. Ac pastores romanorum.”Vechiul etnonim romanus este perpetuat înregiunea romanică a Carpaţilor sub formeca român sau rumân cu nuanţe semanticeînsă variate. În textele din sec. XVI­XVIIIpoate însemna „persoană care face parte dinpopulaţia de bază a României”, „valah” şi„iobag” (DLR, român). Apartenenţa comunăa românilor împrăştiaţi în diverse state estesubliniată în special în sec. al XIX­lea.Rândurile pe care Florian Aaron, profesor laColegiul Sf. Sava din Bucureşti, le dedică luiMihai Viteazul în lucrarea sa din 1837, Ideerepede de istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti,sunt un exemplu inspirat de chemare la uni­ficare a tuturor românilor:

„Dar rumânii toţi de obşte au trebuit cumai adâncă amărăciune să simţă pierderealui Mihai. El a trăit destul pentru sine, pen­tru a­şi face o slavă, un nume care niciodatănu va peri; dar a murit prea devreme pentruproiectele sale cele mari ce le formase pen­tru fericirea naţiei rumâneşti. De la mareleTraian şi până la el rumânii nu s­au noricitca din sânul lor să se nască alt om mai maredecât dânsul; cincisprezece veacuri aulucrat ca să facă mărirea lui. Vremile celegrele adusese pe toţi rumânii într­o stare de

suferiri amare; toţi aştepta un mântuitor.Arătarea lui Mihai în mijlocul lor a fost caun fulger strălucitor care dete duhuluirumânesc celui amorţit o lovitură electrică;rumânii se deşteptară; cunoscură trimiterealui din ceriu, şi alergară la glasul lui cel pro­povăduitor de mântuinţă.”

Iancu Văcărescu, întemeietor, împreunăcu G. Lazăr, al Colegiului Sf. Sava dinBucureşti, recomandă românilor, în poeziasa Buna vestire (1821) adresându­li­se explicitcu acest apelativ, să­şi slăvească numelesfânt: „Iubiţi mărirea de români, cinstiţiacest sfânt nume, / Şi a­l cinsti îndătoraţiprin fapte mari pe lume.” Dincolo de astfelde apeluri, nu trebuie totuşi uitat că locuito­rii obişnuiţi ai ambelor principate, până launificarea acestora, aveau mai degrabă ocoştiinţă identitară separată, după cum ates­tă contele F. v. Karaczay în lucrarea sa etno­grafică Die Moldau, Wallachey, Bessarabienund Bukowina. Neueste Darstellung dieserLänder, nebst Kupfern, verschiedene Trachtenderselben vorstellend (Wien 1818): „Locuitoriiţării se numesc pe sine «moldoveni» şi nu«rumuni», precum cei din Valahia, susţi­nând că n­ar fi urmaşii romanilor şi că ar filocuit provincia înainte de venirea acestora”.Abia Alexandru Ioan Cuza se putea adresapopulaţiei cu vocativul Româniloru! şi seputea referi la o Naţiune Română pe bazaunei reale şi depline, noi conştiinţe statale,aşa cum se întâmplă în proclamaţiile dom­nitorului din 1864.

Prima menţionare a limbii trebuie să fifost o indicaţie despre scriba literarum vala­chicarum între 1521­1554. Din secolul al XVI­lea, este întrebuinţată mereu denumirealimba rumânească, ca în Catehismul lui Coresi(1559­1560) sau în Palia de la Orăştie, o tra­ducere a primelor două cărţi biblice (1581­1582) sau în Letopiseţul cantacuzinesc dinsecolul al XVIII­lea. Cronicarul moldoveanGrigore Ureche vorbeşte, dimpotrivă, înLetopiseţul Ţării Moldovei despre limba noas­tră moldovenească. Denumirea limba românăapare doar în jur de 1848 în gramaticile luiNicolae Bălăşescu şi Sava BarcianuPopovici, care au participat amândoi la miş­cările revoluţionare din 1848.

17

Diplomaţia culturală – cultura dialogului (I)

5. TeritorializareGrupurile dotate cu o conştiinţă identita­

ră inventează / definesc pentru sine un teri­toriu, dându­i un nume general recunoscut,stabilesc aşa­numite „graniţe istorice” şi facelogiul unui anumit peisaj. Un text faimossub acest aspect este Loor de España, al rege­lui spaniol Alfons X cel Înţelept (1252­1284),text inclus în lucrarea sa Primera crónica gene­ral (cap. 311). În vremurile moderne au ofuncţie encomiastică albume ilustrate ca deexemplu, în cazul Spaniei, tipăritura anoni­mă Panorama Nacional. Colección de Láminas.Reproducción fiel de Esmeradas Fotografías querepresentan monumentos, templos y edificiosnotables, así antiguos como modernos, grandes

vistas panorámicas, paisajes, tipos, escenas decostumbres de la vida militar y marítima, mara­villas de la pintura y la escultura y cuanto con­stituye la riqueza artística, histórica é industrialde nuestra España y de sus provincias deUltramar con una breve descripción de cadalámina al pie (Barcelona, HermenegildoGiraldes, 1896­1898). Şi reprezentările carto­grafice contribuie la definirea teritorială, caşi stabilirea unor locuri emblematice, caMănăstirea Putna în Bucovina şi CatedralaReîntregirii din Alba Iulia pentru români,castelul Devín pentru slovaci, Pontida dinLombardia pentru italieni sau Covadongadin Asturia pentru spanioli. Elogiul ţăriipoate fi oricând extins, după cum procedea­ză, de exemplu, Joachim du Bellay în Lesregrets (1558): „France, mère des arts, desarmes et des lois“. Dat fiind că definireateritoriului depinde de diverse forme deocupare şi de convenţii, neputând fi, dinaceastă cauză, în mod automat stabilă, adu­nările legislative se preocupă să fixeze con­stituţional unitatea şi indivizibilitatea terito­riului. În constituţia franceză din 1791, deexemplu, se stipulează că „Le Royaume estun et indivisible” (II, 1), iar constituţia spa­niolă din 1978 stipulează „La Constituciónse fundamenta en la indisoluble unidad dela Nación española, patria común eindivisible de todos los españoles”(Artículo 2).

Exemplificare pentru RomâniaMilitarul şi profesorul bănăţean Moise

Nicoară (1785­1862) scria în 1815 că naţia seîntinde „de la Tisa până la Marea Neagră,din Dunăre până peste Nistru, de o parte înCrimeea, de o parte până la marginilePoloniei” (cf. V. Georgescu 1992, 128).Călugărul grec Daniel Philippides, care atrăit ani de zile în Basarabia, se referă, pen­tru prima oară într­un text tipărit la Lipsca,în lucrarea sa în limba greacă Ιστορία τήςΡουµουνίας (1816), la totalitatea celor treiprincipate istorice sub denumirea de«Rumunia». Gruparea din jurul patriotuluiIoan Câmpineanu vorbeşte într­un raportaproximativ din 1837 despre cele cinci pro­vincii, care ar trebui să refacă vechea Dacia:„Pour arrêter et combattre des armées autri­

18

Michael Metzeltin

chiennes il faut plus qu’une Valachie: il fautla Transylvanie, la Moldavie, la Bessarabie,la Boukovine, il faut en un mot ces cinqprovinces à la fois, qui toutes ont mêmelangue, même religion, même moeurs, quijadis ne faisaient qu’un, et qu’on pourraélectriser et conduire contre l’ennemi enleur rappelant leur commun passé et en leurfaisant espérer un même avenir, une mêmegrande patrie. (...) il ne s’agissait plus de res­ter les bras croisés et de voir faire d’autres,mais de prendre soi­même part, mais d’uniret de confondre cinq provinces, mais de lespréparer à un mouvement commun, maisde constituer l’ancienne et vieille Dacie”(Bodea 1982, I, 115). Francezul stabilit înRomânia Jean A.Vaillant publică în 1844 unstudiu etnologic detaliat privind întreagaromânitate, folosind denumirea „laRomânie” chiar în titlu: La Românie ou histoi­re, langue, littérature, orographie, statistique despeuples de la langue d’or, ardialiens, vallaques etmoldaves, résumés sous le nom de romans. Înacest studiu, el vorbeşte despre românii din„Dacia traiană” şi din „Vallaquie ... depuis leDniester jusqu’à l’Olto”, ca şi despre „richesproduits de son sol” şi „la beauté de son cli­mat”. Scriitorul Alecu Russo elogiază patriaîn poemul său Cântarea României (1850) cutonalităţi biblice:

„Care e mai mândră decât tine între toateţările semănate de Domnul pe pământ?Care alta se împodobeşte în zilele de vară cuflori mai frumoase, cu grâne mai bogate?

Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădu­rile şi dumbrăvile spânzurate de coasteledealurilor, limpede şi senin ceriul tău.Munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile,ca brăie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţiletale încântă auzul, ziua farmecă văzutul...Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mân­dra mea ţară?...”

O jumătate de secol mai târziu, Ţara estepictată literar de Alexandru Vlahuţa înRomânia pitorească (1901).

Puterile europene au încercat însă, dinraţiuni geostrategice egoiste, să împiedicediplomatic şi semiotic formarea unui statnaţional mai mare şi mai puternic în zonaCarpaţilor. Convenţiune pentru organisareadefinitivă a Principateloru­Unite­Române din

1858, având rolul primei constituţii a princi­patelor dunărene, stipulează în art. 1:„Principatele Moldaviei şi Valahiei consti­tuite d’acum înainte sub numirea de«Principatele­Unite Moldavia şi Valahia»remân puse sub suzeranitatea M. S.Sultanului.“ Numai în 1861, la 11 decembrie,a putut Alexandru Ion Cuza să vesteascăromânilor: „Alesul vostru vă dă astăzi o sin­gură Românie”, şi să folosească în ordonan­ţele sale, începând din 1862, România cadenumire oficială a statului. Teritorialitateaeste exprimată încă şi mai clar în constituţiadin 1866/1884 ca şi în constituţia actuală:„Principatele­Unite­Române constitue unsingur Stat indivisibile, sub denumire deRomânia.” (1866, Art. 1) „Regatul Românieicu judeţele sale din dreapta Dunărei consti­tue un singur Stat indivizibil.” (1884, Art. 1)„România este stat naţional, suveran şiindependent, unitar şi indivizibil.” (1991 /2003, Art. 1 (1))

Ca recunoaştere a noii realităţi geopoliti­ce, Heinrich Filek von Wittinghausen publi­că deja în 1869 o prezentare geografic­mili­tară a noului stat, cu titlul Das FürstenthumRomanien, dat fiind că, aşa cum menţionea­ză autorul în prefaţă, „cunoaşterea situaţieigeografic­militare a României este pentrunoi deosebit de importantă”. Românii înşişi– George Ioan Lahovari, Constantin I.Brătianu şi Grigore G. Tocilescu – publică în1898­1902 Marele Dicţionar Geografic alRomâniei în cinci volume. „Nucleul” terito­rialităţii româneşti – Transilvania – a trebuitînsă să fie cucerit şi apărat abia în sec. XX.Aşa se explică descrieri pline de patos, pre­cum cea a geografului Simion Mehedinţi,care, într­un studiu amplu din 1940, conchi­de: „Transilvania, stând în mijlocul cetăţiimuntoase, cu care se termină Europa în faţaistmului ponto­baltic, şi deci a Asiei, estecum s’a spus, «bastionul» răsăritean al con­tinentului nostru (das Bollwerk Europas). Dinpunct de vedere orografic, climatic, hidro­grafic, antropogeografic, preistoric, istoric şietnografic, ea este sâmburele Statului român,iar poporul român, înconjurat de neamurislavo­mongolice, împlineşte prin aşezareasa la capătul diagonalei Rin­Dunăre, o sarci­nă de interes geopolitic, asigurând libera

19

Diplomaţia culturală – cultura dialogului (I)

20

Michael Metzeltin

circulaţie prin gurile celui mai însemnat flu­viu european.”

6. IstoricizarePrin selectarea şi asamblarea conştientă a

faptelor istorice, fiecare grup inventează şireconstruieşte în permanenţă o istorie naţio­nală proprie. Pentru că, aşa cum se aratăîncă de pe prima pagină din Istoria generalăa Daciei, sau a Transilvaniei, Ţerei muntenescişi a Moldove, de Dionisiu Fotino, traducere deGeorge Sion (1859), „Este o konvingere gene­rală kă unu poporu fără istorie nu póteajunge la onorea de a konstitua, sau a senumi naţiune”. Istoricizarea aduce cu sineaccentuarea unor idei precum aceea a exis­tenţei unei naţiuni de sine stătătoare, unita­re, organizate şi independente, a unei istoriicomune măreţe şi vechi, a redeşteptăriinaţionale (cf. it. Risorgimento, slov. NarodneObrodenie, alb. Rilindja) şi a reunificării, aluptelor trecute şi prezente pentru libertateşi pentru unitate (ne putem aminti deînsemnătatea exemplului pe care l­a datlupta din Nordul Italiei dusă de Comuniîmpotriva lui Barbarossa în Risorgimento,aşa cum apare în La battaglia di Legnano deVerdi; sau la apeluri precum cel al luiGiuseppe Mazzini, în 1848: „Viva l’Italiauna, libera, indipendente”).

Atunci când luptele pentru libertate s­ausoldat cu eşecuri, iese în prim plan imagi­nea victimei. Se scriu din această perspecti­vă lucrări istoriografice, centrate asupracontinuităţii naţiunii, romane istorice saulibrete de operă având ca temă lupta pentrulibertate şi redeşteptarea, se picteazătablouri istorice în care sunt înfăţişate epi­soade cu semnificaţie naţională. Istorianaţională ia ca punct de plecare adeseamomente mult anterioare întemeierii statu­lui naţional respectiv: în cazul românilor,încă din vremea dacilor, la italieni începândcu etruscii sau cu romanii, la spanioli de laiberi încoace. O formă aparte a istoricizării oconstituie consemnarea, culegerea şi reac­tualizarea tradiţiilor folclorice.

Exemplificare pentru RomâniaÎnvăţatul transilvănean Petru Maior scrie

în 1812 o Istorie pentru începutul românilor în

Dachia, istoricul grec Daniil DimitriePhilippides, care a trăit mai mulţi ani înBasararabia, publică în 1816 la Lipsca, înlimba greacă, o istorie a românilor de lacucerirea romană până la întemeierea prin­cipatelor române în sec. al XIV­lea (Ιστορίατής Ρουµουνίας).

Dorinţa de a uni teritoriile româneşti şide independenţă este exprimată explicit celtârziu în Act de unire şi de independenţă, textprovenit din ambianţa Societăţii filarmonicedin Bucureşti, conduse de Ion Câmpineanu(1838). Mihail Kogălniceanu editează vechi­le cronici, bucovineanul EudoxiuHurmuzachi (1812­1874) iniţiază aşa­numi­ta Colecţie Hurmuzachi, în care sunt editatesursele istoriografice importante ale istorieiromâneşti (21 de volume, publicate între1876 şi 1942). În 1840 apare AlexandruLăpuşneanul lui Costache Negruzzi, primanuvelă istorică din literatura română. VasileAlecsandri scrie în 1848 oda patrioticăDeşteptarea României, George Creţeanu(1829­1887) compune o poezie de tinereţe cutitlul Patrie şi libertate (1879) şi scrie unroman istoric despre boierul LupulMehedinţeanu, care a organizat în sec. alXVI­lea o răscoală împotriva grecilor.Pictorul Theodor Aman (1831­1891) faceportretul eroului naţional TudorVladimirescu, pictează o unire alegorică aprincipatelor (Unirea Principatelor, 1857),înfăţişează o Hora Unirii la Craiova şi oînfrângere a turcilor de către oştile române(Izgonirea turcilor la Călugăreni, 1872);Constantin David Rosenthal picteazăRomânia revoluţionară (1850). IstoriculAlexandru D. Xenopol evocă în 1871, într­ocuvântare rostită la mormântul domnitoru­lui moldovean Ştefan cel Mare (1457­1504),exemplaritatea eroică a acestuia pentru toţiromânii. V. Alecsandri, menţionat anterior,editează în 1852 prima antologie importan­tă de literatură populară (Poezii poporale.Balade (Cîntece bătrineşti). Adunate şi îndrep­tate de V. Alecsandri. Partea I). O dată cuIstoria românilor din Dacia Traiana (1888­1893) de Alexandru Dimitrie Xenopol, isto­ria naţională românească atinge o dimen­siune monumentală.

21

In memoriam

DanHăulicăEEuuggeenn SSIIMMIIOONN

Dan Hăulică: Schiţă de portret

Portretul făcut de Acad. Eugen Simion lui Dan Hăulică este trasat în linii rafinate referitoare laintelectul, stilul şi gusturile umanistului. Dan Hăulică este un intelectual elegant, de rasă, un spi ­rit baroc. Stilul lui este preocupat să descopere metaforele absolutului, este înalt şi fastuos, ca unlabirint şi excesiv de livresc. Are un gust pentru perfecţiune, în detrimentul originalităţii, şitransformă negaţia artei într­o artă a negaţiei.Cuvinte­cheie: portret, intelect, artă, stil, Dan Hăulică.

The portrait Academician Eugen Simion draws for Dan Hăulică consists of refined lines that referto the humanist’s intellect, style and tastes. Dan Hăulică is mainly characterized by his true­bloodelegant intellect, his baroque spirit. His style is preoccupied with discovering the metaphors of theabsolute, and it is high and luxurious, like a labyrinth and excessively bookish. He has a taste forperfection to the detriment of originality, and transforms the negation of art into an art of negation.Keywords: portrait, intellect, art, style, Dan Hăulică.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e­mail:eugensimion@fnsa.ro.

Ca să fac acest portret, am răsfoit unadintre frumoasele lui cărţi, Nostalgia sintezei(1984). Frumoasă la propriu, o carte binealcătuită, cu ilustraţii bogate, cu litera marepe o foaie lucioasă, pe scurt: un obiect este­tic, şi la figurat: frumoasă prin conţinutul ei.Despre ce scrie Dan Hăulică, un intelectual –cum se spune – de rasă, un spirit cu precă­dere oral, cu o fantezie bogată şi o arie dereferinţe vastă – despre ce scrie, zic, omulacesta secret, cu ţinută: Scrie despre Grecia,despre Roma, despre clasicismul chinez,despre Dali şi Turner pe care îl numeşte „unhyperboreau Ulisse” – un spirit, adică, voia­jor prin furtunile şi ceţurile nordului – înfine, scrie şi despre românul Horia Damianstabilit la Paris – un sculptor despre care îmiamintesc că Dali a spus că are geniu.

Hăulică zice despre el că impune o poetică aobiectului şi că obiectele sale sunt nişte cata­petesme secţionate şi, apoi, reordonate, înaşa chip ele pot sugera unitatea mirifică alumii. Îi cercetează într­o zi ilustraţiile laGhilgameş şi descoperă surprins, printre„albastrurile coapte, magnific elogvente”,ecouri din frescele româneşti: „un galben degrâne româneşti”. Sunt surprins, la rândulmeu, de aceste apropieri, ca şi de altele pecare le face în comentariile sale plastice acestcritic cultivat, uşor preţios (dar nu până astrica normalitatea simetriilor), un spiritbarochist – mi s­a părut – care dă mereu onobleţe în plus subiectului pe care îl prezin­tă, „îl căftăneşte” – cum ar spune Ion Barbu.

I­am vizitat şi eu atelierul lui HoriaDamian din Montparnasse şi am notat

22

Eugen Simion

impresiile mele în Jurnalul parizian. Compar,acum, notele mele prozaice, rapide, cuînsemnările fastuoase, ceremonioase, ale luiDan Hăulică, menite, parcă, să glorifice untalent şi să descopere în creaţiile lui, cumzice de altfel în articolul la care mă refer,metaforele absolutului. Să reţinem această for­mulă. Ea defineşte bine, am impresia, spiri­tul lui Dan Hăulică şi modul lui de a citiobiectul artistic. Caută în el tocmai acestefatidice metafore ale absolutului, semne,cum zice tot el, din „noaptea albastră alumilor infinite”... şi, dacă se străduieşte săcaute, le găseşte, trebuie să­şi potriveascăstilul, să­i dea înălţime şi fast. Stilul înalt şifastuos – aşa poate fi numit stilul labirintic,excesiv livresc, matein, încărcat ca o carava­nă orientală în drum spre Mecca, al acestuieminent critic plastic care a păstorit camdouă, dacă nu trei generaţii de artişti plas­tici români.

Gustul lui, dacă îmi dau bine seama, eraacela al unui modern vegheat de clasicităţişi modelul lui, în critica literară şi, în gene­re, în atitudinea faţă de artă, este G.Călinescu, iar din cultura franceză, PaulValéry. Pe acesta din urmă îl citează demulte ori când e vorba de spiritul european.Amintesc celor care nu ştiu sau care au uitatcă ideea unui clasicism fundamental (un stil

deasupra tuturor şcolilor şi stilurilor litera­re) vine, la G. Călinescu, de la Paul Valéry.Nu ştiu dacă Dan Hăulică s­a revendicat închip expres de la această tradiţie estetică,dar mie aşa mi se pare când citesc comenta­riile sale în care culturile se încrucişează şimodernii se odihnesc, în text, la umbra cate­dralelor medievale...

Am recitit, cu această ocazie, şi micul săueseu despre Durata franceză, scris în mai1968. Este un elogiu al Franţei, o ţară – ziceel – reluând o metaforă din Curtius – a vâr­stei adulte. Se plimbă într­o zi de iarnă prinCartierul latin cu René Huyghe şi, ajungândpe strada Saint Jacques, îi pare că ea vine dedeparte, „din depărtări auguste ale isto­riei”... Franţa, mai zice, criticul plasticromân, are gustul lucrului „bine făcut”, ter­minat, gustul pentru perfecţiune. În locul ori­ginalităţii, ea optează pentru perfecţiune,chiar şi în curentele de avangardă care, seştie, „deparazitează” totul în artă. Nu chiartot, dovedeşte Hăulică, gândindu­se, proba­bil, la faptul că negaţia artei se transformăinevitabil, când este vorba de creaţia auten­tică, într­o artă a negaţiei, după vorba luiPaulhan...

Mă opresc aici. Schiţa de portret, pe carevroiam s­o fac acestui intelectual subţire,estetizant, a luat altă direcţie. L­am simpati­zat de la început pe Hăulică, de când l­amauzit prima oară într­o reuniune a tinerilorscriitori, pe la începutul anilor ’60. Vorbeaaltfel decât cei care dominau atunci cuvocea lor mânioasă, ameninţătoare aseme­nea reuniuni. Vorbea altfel, pentru că gân­dea altfel. Şi gândea bine, gândea în sensulartei. Discursul lui era în genere lung, bogatîmpodobit, cu trimiteri provocatoare, deru­tante şi cu imagini surprinzătoare. I­amurmărit de mai multe ori şi intervenţiile luila UNESCO, unde a stat mulţi ani ca amba­sador al ţării noastre, şi unde se bucura de omare stimă şi simpatie. Se simţea în largullui, „durata franceză” îl primise, îl adopta­se. În lunga bătălie pentru autonomia esteti­cului, periodic pusă în discuţie, abandona­tă, reprimată chiar (ultima oară în anii 90),Dan Hăulică n­a făcut eroarea – pe care aufăcut­o mulţi confraţi – să creadă că, dupărevoluţie, politicul ia locul esteticului.

23

AAlleexxaannddrruu ZZUUBB

Acad. Dan Hăulică − în amintire

Acest articol este un tribut adus Academicianului Dan Hăulică la moartea sa. El este una dintrefigurile emblematice ale celei de­a doua jumătăţi a secolului trecut. A murit tocmai când trebuia săse afle din nou la colocvii organizate în amintirea altei figuri de marcă, Zoe Dumitrescu­Buşulenga– colocvii ce trebuia să aibă loc la Mănăstirea Putna. Ne este prezentată cariera sa din anii deînceput, în Iaşi, până la succesul obţinut în străinătate. Ideile şi lucrările sale ca literat şi om alartelor sunt aşezate la baza acestui excurs.Cuvinte­cheie: Dan Hăulică, critic de artă, cultură, valori.

This article is a tribute to Academician Dan Hăulică’s memory on the occasion of his death. He isone of the emblematic figures of the latest half of century. He died as he was preparing for thematiccolloquia in Zoe Dumitrescu­Buşulenga’s memory – that were to be held at Putna Monastery. Hiscareer is presented from its start point in Iassy. He quickly gained success abroad. His ideas and hiswork as a philologist and a man of arts are taken as a basis for this exert.Keywords: Dan Hăulică, critic of arts, culture, values.

Abstract

Alexandru ZUB, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” – Academia Română, Filiala Iaşi, e­mail:alzub@xenopol.is.edu.ro.

Ne­a părăsit, de curând, cam odată cuschimbarea de crug calendaristic, una dinfigurile emblematice ale culturii române dinultima jumătate de secol, criticul de artă şicărturarul de elită Dan Hăulică. S­a stins peun pat de spital, după o lungă suferinţă,poate spre a­şi ajunge din urmă soţia pleca­tă nu demult pe acelaşi drum. A survenit„marea trecere” tocmai când trebuia să seafle din nou la Mănăstirea Putna, unde înultimii ani a organizat nişte colocvii temati­ce, în amintirea altei figuri de marcă, ZoeDumitrescu­Buşulenga, al cărei mormânt seaflă acolo, lângă Părintele Iachint al Putnei,fiind vorba de monahia Maica Benedicta. N­a fost să mai fie. Noua rundă de „exerci­

ţii spirituale” va avea loc în absenţa entu­ziastului şi savantului moderator, cel careştia atât de bine să nască impulsuri benefice,sub semnul interogaţiei, al cunoaşterii celui­lalt şi al autodepăşirii. E un veritabil sistemaxiologic ce se regăseşte, ingenios articulat,în Caietele de la Putna, ultima publicaţie decare Dan Hăulică s­a ocupat, în vremea dinurmă, cu pricepere şi nobilă pasiune.Entuziasmul său cărturăresc, născut dintr­omare devoţiune pentru valorile perene, neva lipsi mereu, de aici încolo, cărţile şi revis­tele sale păstrând abia nişte ecouri din trudapolihistorului. Ce aş putea spune, personal,la această despărţire, la una din formeledespărţirii?

24

Alexandru Zub

Între figurile de prim rang cu care mi­afost dat să­mi întretai semnificativ paşii,Dan Hăulică ocupă, neîndoielnic, un locaparte. L­am întâlnit, mai întâi, pe la mijlo­cul anilor 50, în Iaşul formării noastrecomune: el ca filolog, de curând licenţiat şiaflându­se la început de palmares didactic,la Alma Mater Iassiensis; eu ca proaspătabsolvent la Istorie şi cercetător la Institutulde resort. Ne vedeam, din întâmplare, peculoarele Universităţii şi mai des în săli delectură, îndeosebi la Biblioteca CentralăUniversitară, înainte de a se muta în capita­lă unde a făcut o specializare în IstoriaArtei, devenind iute un critic de vază. Untimp, a lucrat sub „bagheta” lui G.Călinescu, „divinul critic” sensibil la sintezamonumentală şi la dialogul modern al arte­lor. I­am pierdut însă urma, pe neştiute, înîmprejurări cu totul speciale pentru mine.Condamnat la o lungă recluziune silnică,am fost pus în libertate abia în 1964, cândregimul „democrat­popular” a iniţiat oanume relaxare, una plină de consecinţe şiîn plan cultural. Dan Hăulică a fost, dingeneraţia sa (n. 1932), unul din cei care auştiut să profite de noul context pentru a seîmplini profesional şi uman, vădind însuşiricare au stârnit destule animozităţi în epocă.

Filolog şi om al artelor, activând într­unmediu ce stimula performanţa şi autodepă­şirea continuă, acolo unde mai activau încăun I. Frunzetti sau un G. Oprescu, moldo­veanul care debutase în Iaşul literar (1953) aştiut să se impună în orice ipostază a trudeisale, ca un spirit de amplitudine, ingenios şientuziast, unul capabil a­şi pune în valoare,optim, marile însuşiri de umanist devotatcomunităţii sale. A profitat abil de şansele„deschiderii” socio­culturale şi politice dinanii 60, pentru a se împlini ca specialist înistoria artelor, domeniu vast, de necuprins,pe care înţelegea să­l integreze în ceea ceBraudel numea, în epocă, La Maison desSciences de l’Homme, adunând sub aceeaşicupolă „umanioarele” de altă dată. Extensiacontinuă de orizont cultural şi artistic sepotrivea cu spiritul său deschis, receptiv,integrator, manifestat ca atare în studiileproprii, ca şi în revista Secolul 20, de care s­a ocupat intens, imprimându­i un spirit

inconfundabil, din 1963, timp de câtevadecenii.

S­a impus repede şi peste hotare, prinlucrări de prestigiu (Peintres roumains, I­II,1963­1965; Brancusi ou l’anonymat dugénie,1967; Calder, variations sur le thèmeHomo faber, 1971; Picasso, célébration du cente­naire d’une naissance, 1982), ca şi prin activi­tăţi de coordonare pe plan mondial, ca pre­şedinte (apoi onorific) al Asociaţiei Interna ­ţionale a Criticilor de Artă, membru alAcademiei Europene de Ştiinţe, Litere şiArte, al Societăţii Europene pentru Culturăetc., organisme în cadrul cărora a ştiut săpromoveze, fără excese patriotarde, valorilespaţiului carpato­danubian. După abolireadictaturii comuniste, a ajuns chiar să repre­zinte România, ca ambasador, la UNESCO.Peste tot, în orice ipostază, el a reuşit să

25

Acad. Dan Hăulică – în amintire

1 Dan Hăulică, Critică şi cultură, Bucureşti, EPL, 1967, p. 374.2 Ibidem, p. 378.3 Ibidem, p. 344.4 Caietele de la Putna, V, 5, 2012, p. 11.

imprime acelaşi spirit, în care cunoaştereacât mai deplină a faptelor se îmbina deminune cu zborul înalt al ideilor, analizaminuţioasă cu sinteza integratoare.

Din variata şi greu definibila sa operă, secuvine a menţiona măcar Critică şi cultură(1967), Geografii spirituale (1973), Nostalgiasintezei (1981), Dimensiuni ale artei moderne(1992), cele mai la îndemână care îi definescorizontul ideatic, ambiţiile creatoare, stră­daniile adecvării la marile valori ale lumii.„Dialectica artei, observa într­un studiu detinereţe, vrea aceasta: cu cât mai mult artis­tul se reînnoieşte, inteligent şi acut, cu atâtmai adânc se împărtăşeşte din valorile cealcătuiesc fondul ireductibil de tradiţie şisensibilitate al unui popor.”1 Este spiritul încare afirma, tot pe atunci, că e nevoie să seţină seama totodată de „aspra exigenţă asintezelor moderne”2. Trecutul, valorizarealui înţeleaptă impune o atitudine activă,dinamică, de sincronie perpetuă, un dialogcontinuu între multele „veacuri de trude,suferinţe şi lucrare a poporului român asu­pra lui însuşi”, cum socotea la timpul săuBălcescu3, în acord cu marii corifei aipaşoptismului nostru, generaţie responsabi­lă de atâtea iniţiative benefice şi în planulculturii, una cu care distinsul critic vădeaanumite afinităţi. Se înrudea cu ei prin mul­titudinea iniţiativelor, însă şi printr­o dărui­re de sine aparte, ca om al cărţii şi ca iniţia­tor de vernisaje, dezbateri, mese rotunde,colocvii pe teme nespus de diverse. Nimicnu pare să fi rămas dincolo de curiozitatealui insaţiabilă şi de puterea lui de a se pune,cu modestie, în slujba comunităţii aparte­nente.

M­am bucurat eu însumi, de­a lungulanilor, de o certă simpatie intelectuală, peseama căreia m­a făcut să public, în Secolul20, câteva eseuri de specialitate, scriindanume despre Pârvan, Nietzsche, discursulistoric contemporan etc. Mi­a trimis, dincând în când, invitaţii la diverse expoziţii,însă şi felicitări la zile mari, distinsul critic

fiind în mod firesc şi un om pentru care ase­menea uzanţe nu erau deloc formale. L­amîntâlnit adesea în Aula Academiei (eramembru al corpului savant din 1993), undealocuţiile sale, mereu inspirate şi de efect,erau primite cu atâta interes, inclusiv laseria de colocvii francofone Penser l’Europe,de care şi­a legat numele ani de­a rândul.Emisiunile sale radiofonice sau de televiziu­ne erau evenimente pentru multă lume inte­resată de cultură, artă, istoria ideilor, ca şide elocinţa cu totul aparte a vorbitorului.

Ideile sale, riguros formulate şi expresii­le puse în circulaţie, adesea surprinzătoare,constituie deja un patrimoniu la care poste­ritatea e datoare să facă apel, cu gratitudi­nea cuvenită pentru un legat de o asemeneapondere. Mai presus de toate, trebui reţinutîndemnul său la o cunoaştere de sine câtmai deplină, condiţie necesară a oricăruiprogres real. În numele Fundaţiei Credinţă şiCreaţie Acad. Zoe Dumitrecu­Buşulenga­MaicaBenedicta, de ale cărei rosturi s­a ocupatmereu, Dan Hăulică a ţinut să remarce, pre­ţios testimoniu, la simpozionul din 22august 2011, că „ne­am învăţat cu o per­spectivă de perpetuă deschidere, care înso­ţeşte eforturile noastre şi aş spune chiar şiideaţia noastră, astfel încât nu am sentimen­tul că efectuăm un ritual astăzi, că ne găsimsub semnul unui protocol convenit, înmomentul acestui exordiu. Pentru că, într­adevăr truda noastră, respectuoasă faţăde valorile fundamentale ale tradiţiei,încearcă, în acelaşi timp, mereu, deschiderinoi de gândire şi relaţii noi între domeniicare uneori păreau pentru totdeauna dis­tante.”4

Să sperăm că un asemenea îndemn varodi, pe măsura eforturilor depuse, cu ştiin­ţă inegalabilă şi devotament civic, de ilus­trul defunct!

26

CCaaiiuuss TTrraaiiaann DDRRAAGGOOMMIIRR

Dan Hăulică – de cealaltăparte a orizontului

Abstract

Scriitorul, istoricul şi criticul de artă, publicistul, ambasadorul Dan Hăulică nu mai este printre noi.Opera sa are multiple dimensiuni şi aspecte – ea va rămâne pentru multă vreme un reper în toatedomeniile la care se raportează. El, însă, Dan Hăulică, a fost şi rămâne o prezenţă efectivă înromânism, decisivă pentru inserţia românismului în universalitatea culturii. Viaţa sa, iar de acummemoria sa, stau în continuitate sub două înfăţişări ale prezenţei sale: „Secolul 20” şi calitatea dereprezentant al României la UNESCO. Prin ambele s­a dovedit inconfundabil.Cuvinte­cheie: literatura română, diplomaţia culturală, personalitatea culturală, românismul,

prezenţa umană, distincţia.

The writer, the historian and critic of art, journalist and ambassador Dan Hăulică passed away. Hiscreation has multiple dimensions and aspects – it will remain, for long, a landmark in all thedomains to which it was referable. Dan Hăulică was and remains a real presence in the Romanianspirit and a decisive one for the insertion of the Romanian spirit in the universality of culture. Hislife – and from now forth, his memory – is continuously situated under two embodiments of hispresence: “Secolul 20” (the magazine for humanities, literature and arts) and mission as aRomanian ambassador to UNESCO. In the both of these he was unique.Keywords: Romanian literature, cultural diplomacy, cultural personality, Romanian spirit,

human presence, moral distinction.

Caius Traian DRAGOMIR, Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franţa, e­mail:ctdragomir@yahoo.com.

A fost, pentru mine, o prezenţă pecare nu o pot caracteriza cu niciunuldintre termenii utilizaţi curent înmomentele definirilor cruciale, marcândrelaţiile dintre oameni; termeni, cuvinteprecum prezenţă vie, importantă,remarcabilă, copleşitoare sau altele ase­menea acestora – ele nu mi se par decâtinsuficiente spre a fi atribuite dreptaprecieri unei personalităţi atât de liberşi nobil deschisă intuiţiei noastre. A fostpentru mine, întrucât era astfel şi pentruRomânia, pentru românism şi pentruuniversalitatea culturii, o prezenţă reală,

continuă, deci neafectată de eclipse, şidecisivă. Înţeleg prin aceasta o prezenţăcare trebuia, era obligatoriu să fie – iarfiind astfel, în spaţiul experienţei încer­cată de noi, cei care suntem încă doaraici, în simpla formă perceptivă a lui a fi,el rămâne acelaşi în memoria culturală aunui românism aparţinând existenţeieuropene, precum şi unor atente, subti­le, transcenderi în globalitatea intelectu­lui, care depăşeşte orice delimitări geo­culturale.

Sunt sigur că nu comit o eroare prinatenţia pe care o acord modului în care

folosesc ideea prezenţei, căci percepereaefectivă a prezenţei sale a fost caleacomunicării mele cu Dan Hăulică. Lui ise aplică perfect versul prin care WaltWhitman definea fiinţarea perfectă: „noinu convingem prin argumente şi niciprin fapte – noi convingem prin prezen­ţa noastră”. Vreau să mă pronunţ foarteclar: lui Dan Hăulică nici argumentele şinici faptele pe care să le citeze în favoa­rea sa nu îi lipseau, dar orice apel laargumente era pentru el inutil – convin­gea prin prezenţa sa, în sensul cel maispiritual, mai intelectual, deci maimodest şi mai distins cu putinţă, căci elpurta cu sine, absolut evident, întreagasa natură, plus ecoul tuturor împliniri­lor sale, ceea ce nu însemna excludereaîncercărilor şi suferinţelor care însoţescorice fiinţare umană. Continui încă săexplic folosindu­mă de un exemplu: înprezenţa efectivă a omului grec actual,cel nealterat de orgolii, ambiţii superfi­ciale, dar îndârjite, de tristeţea sau denedreptatea fatală, însă, de fapt, preapuţin importantă a actualităţii, se citeşteîntreaga civilizaţie, pentru el uitatăpoate, vie totuşi, care luminează lumeaîntre epoca lui Homer şi cea a lui Platon,renăscând nu demult în creaţiile unuiKazantzakis ori, mai ales, Kavafis şiElitis. Am întrebat cândva pe un foartemare scriitor român, care mi­a acordatonoarea şi bucuria prietenei sale în ulti­mii zece ani de viaţă ai lui, dacă nu asimţit niciodată tentaţia unei disidenţedeschise, aceasta deşi el avusese, îşi asu­mase, un rol de prim ordin în păstrareaîntregii speranţe, precum şi a unei limi­tate, dar autentice, demnităţi a culturiiromâne în comunism. Mi­a răspuns: „eufăceam disidenţă şi când mă aşezam înfotoliu, picior peste picior”. Am înţelesde îndată şi sunt convins că mulţi înţe­leg perfect chiar acum cât conta prezen­ţa, uneori aproape eroică – şi cât contea­ză încă – în relaţia personalitate ­ sistempolitic opresiv.

Până la Revoluţia noastră, până înacel decembrie 1989, prezenţa lui DanHăulică a însemnat cu toată complexita­

tea unei alese personalităţi ştim toţi, şiva fi, oricând, neîndoielnic pentru orici­ne „Secolul 20”. Se cer, aici, amintiteunele lucruri, eventual aşa detaliate, fieacestea, probabil uitate de către mulţi,fie omise intenţionat: comunismulsovietic, inclusiv în forma infiltrată,impusă, ori importată, în Româniavedea în cultura contemporană aOccidentului o primejdie enormă, ire­conciliabil adversă, absolută, pentrutotalitarismul stalinist, pur sau readap­tat. Comunismul se declara însă adevă­ratul continuator al dezvoltării culturaleclasice, în liniile ei tradiţionale şi, dreptconsecinţă, a promovat o vastă racorda­re a culturii moderne a Estului la clasi­cism. Ar fi cazul, pentru orice intelec­tual, în primul rând cel aparţinândgeneraţiilor tinere, să consulte listele detraduceri din marea literatură universa­lă publicată în România până în mijloculanilor 1960 – pentru mulţi surpriza arreprezenta un şoc. Unele dintre aceleopere au fost republicate, în generalretraduse, de editurile post­revoluţiona­re, dar mai noile personalităţi ieşiterecent din universităţi sau liceu, trecutede la îndoctrinarea forţată, dar şi insis­tentă, marxist­leninistă, în general rejec­tată, îndeosebi de primele serii luate înobiectivul propagandiştilor regimului,pe când încă erau activi profesorii for­maţi antebelic, generaţii trecute ulterior,la îndoctrinarea mai blândă, însă maiabilă şi mai perversă, a capitalismului, ainternaţionalismului lumpen­capitalistmai exact categorii umane înalt educate,dar care sunt departe de a mai cunoaşteoperele marilor scriitori ai tuturor cultu­rilor perioadelor clasice – post­renascen­tiste, ale Renaşterii sau Antichităţii – aşacum le­au cunoscut cândva, generaţiileieşite din şcolile şi universităţile decenii­lor V­VII ale secolului trecut. Din aceas­tă orientare dirijată ar fi putut rezulta unmare dezastru educativ. Cărţile literatu­rii scrise la comanda regimului totalitarerau prezentate drept continuare aleoperelor marii creaţii renascentiste, cla­sice şi romantice. Aproape toţi autorii de

27

Dan Hăulică ­ de cealaltă parte a orizontului

geniu ai Occidentului, activi în secolul alXX­lea au fost prezentaţi în lumea răsă­riteană, în aria de control sovietic, cafiind agenţi ai capitalului, intelectualiaserviţi intereselor financiare, autoridecadenţi. Perversitatea propagandeimarxist­leniniste era perversă ca oricepropagandă. Adevărul nu are nevoie depropagandă – prezenţa, din nou prezen­ţa, lui este suficientă. Un scriitor, viitoremigrant şi, din acel moment, disident –dacă termenul mai poate fi aplicat încondiţiile date –, probabil unul dintrecei mai buni cunoscători ai literaturiioccidentale ai acelei vremi a publicat uneseu polemic extins, o carte, sub titlulNoi şi neobarbarii, carte prea puţin, saudeloc, văzută, comentată, citată în vre­mea libertăţii noastre de expresie, încare cu greu mai vezi în librării volumeprecum Mizerabilii, romanele ciclului LesRougons­Macquart şi nici nu se pun înscenă piese ca Azilul de noapte, disparpoeme fabuloase precum Norul în panta­loni. Cum­necum, noi în titlul cărţiimenţionate, nu eram noi, eram autoriiaserviţi comunismului, sau noi doar încalitate de cititori exclusivi ai literaturiioccidentale suficient de vechi şi, chiarastfel, întrucâtva triate. Neobarbarii erautoţi marii scriitori ai Occidentului –Faulkner, James Joyce, Proust, Camus,Sartre şi, dacă îmi amintesc bine, EmilCioran, Eugen Ionescu; excepţie făceaudoar autorii vestici înscrişi în partidelecomuniste ale respectivei arii geo­politi­ce, precum un Theodore Dreiser, altmin­teri un romancier de geniu. Autorulpolemicii cu aproape singurii foarte mariscriitori ai respectivei epoci, în lume afăcut, pentru noi, tinerii de atunci unmare serviciu: ne­a pus la curent cuautorii pe care trebuia să îi aflăm şi obţi­nem prin operele lor, cu toate mijloacele,deci Faulkner, Joyce, Proust, Camus etc.El a mai produs ceva care avea să gene­reze efecte neaşteptate pentru regim: apublicat două­trei numere ale unei revis­te intitulată „Secolul 20”.

„Secolul 20”, adevăratul „Secolul 20”a fost, în fapt, o autentică operă naţiona­

lă datorată lui Dan Hăulică. Ce a făcut el– ce a făcut revista cu acest titlu – subconducerea lui: Hăulică a făcut să devi­nă clar tuturor că linia marilor scriitoriai Occidentului clasic a condus arta înansamblul ei, şi nu în ultimul rând lite­ratura, la inovaţiile Vestului european înrespectivul domeniu, de la sfârşitul desecol al XIX­lea şi apoi în întreg secolulal XX­lea; în aceasta consta valoarea tra­diţiei clasice şi nu în literatura de propa­gandă, chiar dacă şi din aceasta aurezultat unele opere strălucite, precumpărţi consistente din creaţiile aparţinândlui Gorki, Maiakovski sau Eugen Barbu.Alături de lucrările de comandă comu­nistă au reuşit uneori să apară şi remar­cabile opere sau, mai importante încăuneori, scrierile unei disidenţe curajoa­se. Nu despre aceasta este vorba acum,aici. România – şi fiecare dintre noi –datorează lui Dan Hăulică, publicaţieisale, imens din ceea ce a însemnat con­servarea unui anumit sincronism cultu­ral european­român. Este greu să maidetectăm acum ce a fost primordial: oanumită, limitată, dar reală, relaxare cea permis acţiuni precum a lui DanHăulică, exercitată prin revista sa, oripresiunea culturală tot mai înaltă, nutotdeauna explicită, ci implicită prinfoarte numeroase acte şi tendinţe inte­lectuale care a generat o relaxare a dog­matismului cultural foarte utilă, chiardacă insuficient avansată. Sunt convinscă Dan Hăulică a făcut pentru antico­munismul românesc mai mult decât afăcut anticomunismul însuşi.

Nu l­am întâlnit înainte de Revoluţiepe Dan Hăulică. Prezenţa lui efectivă înexistenţa mea culturală de atunci – deciobligativitatea prezenţei sale – era înain­te de toate prezenţa „Secolului 20”. Niciaceasta, însă, nu poate fi socotită ca undat simplu şi fericit al destinului, un gende cadou venit involuntar din parteaunui regim de dictatură. Cândva, înain­tea Revoluţiei, probabil cu destui ani, unscriitor, pe atunci relativ tânăr, care apărăsit şi el de vreun deceniu aceastălume – nu mai pot, deci, reconstitui

28

Caius Traian Dragomir

momentul exact al istoriei la care mărefer, fiind un colecţionar de manuscri­se, curiozităţi, obiecte mai rare, nefiindsuficient de avut pentru mari achiziţii,îmi arată un text manuscris, în cernealăneagră, caligrafiat abil, aparţinândunuia dintre cei mai importanţi oamenide litere ai secolului, trecut în eternitatela o vârstă ce acum nu mai pare avansa­tă, dar aflată la peste şaizeci de ani, nuînsă cu mult. Manuscrisul se referea lafoarte tânărul, pe atunci, Dan Hăulică şiconstituie o reclamaţie­denunţ. Mareleom afirma despre colegul său începătorceva în genul că nu ar susţine politicapartidului comunist din România.Faptul că acest manuscris exista – nuştiu unde îl găsise ori cum îl obţinuseprietenul meu – era unul execrabil, darceea ce m­a deziluzionat, în chip sever,era gestul unui scriitor aflat pe meritîntr­o poziţie socială de autoritate şi carenu ezita a emite acel document. Nimicnu i­ar fi stat în cale, la orice altă acuza­ţie, să zicem profesională, sau de carac­ter etic ar fi recurs. De ce a trebuit ca elsă se declare, fie şi indirect, dar subforma unui denunţ, ca un fidel al regi­mului, când aceasta nu avea la ce îiservi? Intră aici în joc o trăsătură umanăpenibilă, oarecum independentă de con­diţii, sau este o problemă de abjecţieexprimată cu mai multă uşurinţă deromâni? Nu am avut cum să ştiu în cemod a făcut faţă Dan Hăulică acesteiîntâmpinări oribile, dar în mod sigur amai fost pus la o încercare similară, însăîntr­o măsură mult mai dură în joc şiîncă într­un mod mult mai dur, cel puţinîncă odată. Una dintre persoanele femi­nine – nu ştiu care, pentru că au fost celpuţin două, iar eu nu mi­am închipuitniciodată că voi relata astfel de lucruri latrecerea în nefiinţă a lui Dan Hăulică pecare, în inconştientul unui psihic îngeneral foarte pozitiv, cred că îl conside­ram nemuritor – persoane care au con­dus un comitet al „culturii şi educaţieisocialiste” pur şi simplu l­au destituit peDan Hăulică de la conducerea„Secolului 20”. Răul făcut astfel părea

ireparabil. În comitetul de redacţie figu­rau însă personalităţi cel puţin impor­tante şi interesante: marele scriitor carea fost Geo Bogza, un spirit niciodată şide nimeni îmblânzit şi, sunt sigur,Zaharia Stancu, o personalitate ce sedeclara aderentă la comunism, dar căre­ia numai forţa de reacţie nu îi lipsea.Cred că mai erau, în respectiva poziţie la„Secol”, şi Alexandru Balaci, MihneaGheorghiu. La iniţiativa lui Geo Bogza,Comitetul de redacţie s­a întrunit şi, cuautoritatea, implicit recunoaşterea, pecare o aveau membrii săi, au respins dis­poziţia destituirii lui Dan Hăulică. El acontinuat să conducă publicaţia cu care,într­o importantă măsură, se identifica­se. Evenimentul arată nivelul de consi­deraţie pe care îl atinsese atât omul, câtşi opera sa literar­publicistică.

După Revoluţie, destul de curând,am făcut cunoştinţă cu Dan Hăulică.Ceva mai târziu mi­a spus că, de la celmai înalt nivel în stat, i s­a cerut să preiaad mi nistrarea Fondului Libertatea, acărei con ducere impunea a dispune de oire pro şabilă corectitudine. Exista con­vingerea că tocmai în acest sens ar fi fostomul po trivit pentru respectiva misiu­ne. A re fu zat, motivând că nu avea pre­gătirea ne cesară funcţiei; din nou însăpe Dan Hăulică îl însoţea încrederea ce ise acorda.

La sosirea mea în misiune în Amba ­sada României din Paris, unde fusesemnumit în 1994, recepţia după venirea dela aeroport, implicând întreg personalul– după cum este obiceiul, a avut loc înorganizarea protocolară datorată lui DanHăulică, reprezentantul permanent,având deci gradul de ambasador, alRomâniei la UNESCO, al cărui sediu seafla tocmai în marea capitală în careaveam să îmi desfăşor activitatea până în1997. Trebuie spus că, dacă pe teritoriulunui stat există mai mulţi ambasadori aiaceleiaşi ţări, reprezentând statul lor pelângă instituţii internaţionale, ordinea deprecădere situează în prima poziţie peambasadorul ce îşi reprezintă preşedin­tele ţării sale pe lângă şeful statului reci­

29

Dan Hăulică ­ de cealaltă parte a orizontului

piendar. După aproximativ o jumătatede oră de salutări, urări şi strângeri demâini, am trecut în biroul ce îmi era afec­tat spre a discuta pe rând cu diplomaţiiromâni în misiune pe teritoriul francez.Evident, primul invitat a fost ambasado­rul Dan Hăulică. Am avut o discuţie plă­cută, de o perfectă cordialitate – ulteriorcolaborarea noastră a fost, de asemenea,ireproşabilă. Am desfăşurat atât acţiuniîn comun, în relaţia cu instituţiile france­ze, cât şi în interiorul ambasadei, în cursul unor vizite în Franţa ale autorită­ţilor române ori în cadrul unor programeşi acţiuni culturale. Am avut unele parti­cipări împreună în remarcabilele, excep­ţionalele evenimente desfăşurate curentîn centrele de cultură ale Parisului. Dacăaş menţiona doar aniversarea a cincizecide ani de la constituirea UNESCO,decurgând cu participarea şefilor de stateşi guverne din întreaga lume, ori expozi­ţia internaţională, practic integrala lucră­rilor deplasabile Brâncuşi, precum şi des­chiderea sălilor dedicate operelor şi ate­lierului parizian Brâncuşi la Centrul„Georges Pompidou” şi se poate înţelegecă a fost vorba de manifestări unice. Înrealitate, s­ar putea scrie însă un întregvolum de memorii pe această temă.

Revin la problema prezenţei. În maimulte rânduri, în perioada mandatuluimeu ca ambasador la Paris, s­a solicitatdin ţară înlocuirea la UNESCO a repre­zentantului permanent al României. Amexprimat în această privinţă un aviznegativ, care a fost ascultat şi, în conse­cinţă, i s­a dat curs. Motivul meu a fostsimplu, absolut patriotic şi altruist: eragreu de aşezat în respectivul post o pre­zenţă românească mai demnă, mai dis­tinsă şi mai reprezentativă pentru capa­citatea culturală a naţiunii noastre.

Dan Hăulică a continuat să îşi exerci­te mandatul şi apoi, multă vreme dupăce eu am revenit la Bucureşti, la activită­ţile mele profesorale, medicale şi cultu­rale. Mă bucura faptul că în mod sigurcel puţin unul dintre reprezentanţiiRomâniei în Franţa se afla la nivelulcelor mai remarcabili ambasadori ai

marilor ţări – uneori poate că erau astfeldoi sau chiar mai mulţi (mă refer la fran­cofonie sau la reprezentarea culturală),dar unul ştiam sigur că este astfel. Nupot închide un demers astfel gândit cudorinţa expresă de a retrăi eu însumitraseul unei relaţii pe care o socotescatât fericită, cât şi deosebit de aleasă,căreia am reuşit eu însumi să îi dau omai extinsă durată, fără a menţiona fap­tul că, scriind şi publicând o serie deeseuri privitoare la artă, îndeosebi la ceastrăină, expusă în Paris, mi­a făcut plă­cere să port unele discuţii consultativecu Dan Hăulică. Mi­au folosit totdeau­na, mi­au făcut plăcere şi nu ne­am con­trazis niciodată.

Am fost puţin mirat să aflu cum lafoarte târzia sa retragere a fost oarecumîntristat, socotind­o nu foarte dreaptă.Nu cred că avea motive pentru o dezilu­zie, căci nimic nu este etern pe pământ.Aş dori să ştiu că a trecut într­o altălume cu un suflet împăcat, atât în virtu­tea a ceea ce a realizat el însuşi, cât şi peseama a ceea ce a primit de la ţara sa.

Îmi mai amintesc, totuşi, o participa­re a lui Dan Hăulică, într­un grup detrei, împreună cu alţi doi deosebiţioameni de creaţie, la nişte vechi alegeri,de la începutul democraţiei româneştireînfiripate. Prezenţa lor acolo, în aceaîncercare, părea produsul unei superbeinocenţe, ceea ce nu era deloc rău, pen­tru că nu încercau altceva decât să facă oofertă cinstită şi bună, în contrast cualtele mai puţin caracterizabile astfel.Este cu atât mai meritoriu, după acel act,cât de potrivit şi inspirat s­a poziţionatDan Hăulică în toate interferenţele sale,mai curând întâmplătoare, cu politica.Tocmai pentru că ştiu lipsa lui de interespentru o asemenea condiţie, mă întrebcum ar fi devenit lumea noastră dacăDan Hăulică ar fi ajuns preşedinteleRomâniei. Ar fi fost unul dintre foartepuţinii intelectuali de profesie care ar fiprimit votul meu; Platon spune că nutrebuie să alegem la conducerea statuluidecât oameni care nu doreau să obţinărespectiva funcţie.

30

Caius Traian Dragomir

31

Oana ENĂCHESCU în dialog cu

Dan HĂULICĂUltima călătorie…*

Abstract

La împlinirea vârstei de 82 de ani, Dan Hăulică a răspuns solicitării noastre de a purta un dialogdespre ideea de călătorie. Intervievatul a vorbit, în mod special, despre sensurile călătoriei în viaţaspirituală, evocând spaţii culturale și geografice, unele dintre ele cunoscute, alături de soţia sa,Cristina. Indiferent de locul evocat – muzeu, expoziţie, oraș, congres sau conferinţă –, confesiunealui Dan Hăulică despre ideea de călătorie, se transformă într­un autentic spectacol de erudiţie, încare valori spirituale românești și universale aparţinând trecutului sau prezentului, se integreazăformulei unui umanism de tip vizionar. Din păcate, printre pauzele de dialog ale acestui ultiminterviu se insinuează gânduri despre marea călătorie în care, la puţin timp dupa aceea, DanHăulica avea să plece.Cuvinte­cheie: Dan Hăulică, umanism, istorie și critică de artă, eseu, enciclopedism, călătorie.

At the age of 82, Mr. Dan Hăulică answered to our request for a dialogue about travel. Particularly,it was about his journey of life and the voyages in various geographical areas together with hisbeloved wife, Cristina Hăulică. Everywhere in the world he was – in museums, expositions ortowns –, at the congresses or conferences, the knowledge, the live erudition, the encyclopedicformation of Mr. Dan Hăulică integrated and highlighted, at the same time, the Romanian andworldwide spiritual values of the present and the past. The entire interview is a proof of the Mr.Dan Hăulică’s unic formula, in mind and soul.Keywords: Dan Hăulică, humanism, art history and criticism, essay, encyclopedic approach,

travel.

Oana ENĂCHESCU, Redactor la radio „România Cultural”, e­mail: oanaenachescu@yahoo.fr.* Ultimul interviu al criticului de artă Acad. Dan Hăulică, ambasador al României la UNESCO, preşedinte

de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, interviu difuzat la radio România Cultural, înemisiunea „Essentialia” de joi, 7 februarie 2014.

Interviu

Oana ENĂCHESCUStimate domule ambasador, în numărul

6 din revista „România literară”, aveţi uneseu foarte emoţionant, intitulat Luminaunei vieţi. Vă rugăm să ne spuneţi de ce v­aţioprit la acest titlu şi nu aţi ales cuvântul par­curs, călătorie.

Dan HĂULICĂ În primul rând aş vrea să spun că, din

punctul meu de vedere, textul acesta nu

încape într­o definiţie profesionistă. Sigurcă eram la largul meu în eseu, îmi făcea plă­cere, eram mândru de supleţea pe care opresupune termenul însuşi, dar în cazulacesta împrejurarea cerea o încadrare maigravă, adică trebuia să mă simt dincolo deorice cochetărie virtuozistică a scrisului, eraceva ce venea din adâncuri, eram aşa deurmărit de amintiri, de tot ceea ce se aduna­se în memorie la fulgerul acestei pierderi aCristinei mele dragi, încât simţeam un fel de

urgenţă interioară. Noaptea, de exemplu,îmi veneau în minte fraze cu un conturîntreg, precise până la virgule, care intrau înaceastă arhitectură posibilă a amintirii. Decinu un eseu, ci un text care să nu încapă înnici o aşteptare profesională, cam asta amsimţit. Erau lucruri care se cereau ieşite lalumină. Şi în sensul acesta al vârstei,Stephane Hessel unul din oamenii cei maidrepţi, mai nobili ai secolului care a trecut,unul din colaboratorii lui (René) Cassinpentru declaraţia drepturilor omului, cu oexistenţă extraordinar de curajoasă, – a tre­cut şi prin lagăre naziste şi multe alte difi­cultăţi –, şi care în ultimii ani de viaţă a scriso carte, o cărticică de treizeci şi ceva depagini, Indignez­vous!, un îndemn la indig­nare, la atitudine activă a oamenilor, la opu­sul resemnării. Şi întrebat în unul dintreultimele sale interviuri, aproape de 95 deani, cum se simte la acest prag de longevita­te, a răspuns: ,,Nu trebuie să trăieşti preamultă vreme, numai cât există plăcerea de­ate exprima”. A te exprima, adică a scoatedin adâncul sufletului unele lucruri care secer absolut rostite aduse la lumină. Aceastălumină, care este lumina esenţială a vieţii,pentru mine era lumina pe care o alcătuiadestinul Cristinei, luminozitatea ei, fizicvorbind, dar la ea era parcă emblematică şicare pentru mine constituia o orientare din­colo de egocentrism şi de indolenţele caremă asaltaseră altă dată. Era o lumină carevenea în sprijinul, dacă vreţi, a unei vocaţiiesenţiale de descoperitor. Pentru că, dacăeste vorba de această explorare pe care oîncearcă şi textul despre care vorbeaţi, este oexplorare prin domenii ştiinţifice, dar şiprin spaţii ale cunoaşterii şi ale civilizaţiei,şi această explorare dă un sens grav şi călă­toriei, şi întregii practici de cunoaştere prindeplasare, prin voiaj. Este o călătorie inte­rioară, în interpretări moderne putemmerge foarte departe, şi pe plan filozofic, şiliterar, dar este un sens mai grav al desco­peririi. Pentru mine această descoperire seaşează sub un semn mitologic care angajea­ză nespus puterile fiinţei umane şi mai alesresponsabilitatea ei.

Eu mă gândesc la argonauţi când vor­besc despre călătorie. Deci porniţi spre o

ţintă aparent inaccesibilă, înfruntând peri­cole infinite, având de­a face cu greutăţicare ies complet din aşteptările lor şi dinaşteptările epocii. Ei întâlnesc la un momentdat un paznic al Insulei Creta, Talos, careeste un fel de monstru de domeniul ştiinţifi­co­fantastic, de metal care se încinge bine,intră în foc, ca să­şi poată îmbrăţişa victime­le, adică nedoriţii care debarcă pe insulă.Scapă de Talos şi după aceea ambarcaţiuneaargonauţilor condusă de Iason porneşte maideparte şi se lasă o beznă cruntă, un fel deîntuneric ontologic care îi scoate completdin orice relaţie vitală şi se cred pierduţi şiatunci Iason îl imploră pe Apollo care arun­că o săgeată de aur. La capătul ei se iveşte oinsulă aproape de nava argonauţilor. Ei onumesc ,,Insula revelaţiei”, Anafe. Ei, camasta căutăm noi în călătorie... La capătulunui efort sau greutăţi câteodată insurmon­tabile, această ţâşnire a unei lumini care dăo direcţie de viaţă nu e doar un accident fe ­ri cit. În sensul acesta mi­am înscris şi euexis tenţa sub semnul descoperii pe varii me ­ridiane. Cristina m­a însoţit deseori şi eraîntre noi o extraordinară complementaritate.Îmi amintesc Veneţia, când am văzut­oîmpreună, ea era acolo pentru prima oară şi

32

Oana Enăchescu în dialog cu Dan Hăulică

mie mi­a făcut o imensă plăcere să i­o des­copăr cu minuţie şi cu un fel de bucuriereîmprospătată de ghid care nu oboseşte.Simetric, la câteva săptămâni după aceea,eram în Spania cu ea şi ea mi­a făcut bucu­ria extraordinară de­a mă conduce în grădi­nile Alhambrei, la Granada, pe care eu nu levăzusem încă şi era aşa parcă de un schimbsecret nu de cunoştinţe, dar de nevoi adânciale sufletului care se realizau în aceste cir­cumstanţe. Mergeam mai departe, MariusSala a povestit în chip mişcător cum, aflân­du­se împreună într­o călătorie la un con­gres la Ciudad de México de lingvistică his­panică, au vizitat bineînţeles marile monu­mente precolumbiene, Teotihuacan, auurcat, era dur urcuşul, şi Cristina era neobo­sită în a nota „detalii rare”, spune MariusSala, ca un fel de rezervă de informaţii pen­tru Dan, pentru mine. Am ajuns să revedemMexicul mai târziu împreună. Dar vreau săspun că era parcă ceva care ne sortea, dacăvreţi, unei vocaţii descoperitoare cu maridificultăţi, pentru că aceste călătorii nu erauniciodată lesnicioase la modul curent şi înfelul acesta s­au adunat în panoplia noastrănişte amintiri, o zestre incomparabilă. Ţineţiminte nuvela lui Hemingway, Zăpezile de peKilimanjaro, personajul care se stinge arecâteva imagini fundamentale care îl urmă­resc, Kilimanjaro, câteva privelişti fulgeră­tor de sesizante, dar nu în perspectivaaceasta, a ultimei viziuni, ci în perspectiva,n­aş spune unei încărcături, a unei secretefiole, dacă vreţi, de sacralitate inocentă pecare o punem în noi când descoperimlucruri care au într­adevăr o pecete milena­ră. De aici contiguitatea între călător şi pele­rin. În Evul Mediu s­a călătorit mult maimult decât se credea, pentru că mulţimilecare mergeau la cutare edificiu de rugăciu­ne, Santiago de Compostela de pildă, mulţi­mile acestea de pelerini răspundeau uneinevoi de cunoaştere şi de mişcare în sensulacesta, extraordinar. Ei, de altminteri, trebu­iau să lupte să refacă drumurile romane, casă ajungă acolo din nordul Europei până lacolţul extrem al Spaniei. Şi în felul acesta s­au reconstruit drumuri, s­au ridicathanuri pentru adăpostirea pelerinilor, spita­le şi era o asemenea secretă mândră solida­

ritate între oameni, încât, când ajungeau la odistanţă unde s­ar fi putut zări deja turnuri­le catedralei, cel care le vedea primul eradecretat regele pelerinilor. Şi era un titlucare se transmitea ereditar. Când mergi laSantiago şi vezi ce mulţime amestecată, pro­miscuă, pot să spun, era aceasta a pelerini­lor şi în acelaşi timp ce nobilă fervoare oanima, îţi dai seama că aici este vorba denişte componente interioare care explicăvitalitatea irezistibilă a unei civilizaţii. Suntlucruri care după aceea se concretizează înfascinaţia insulei. Ce a făcut Dumnezeu petema aceasta poetică a insulei... Insulareprezenta încă din antichitatea îndepărtatăun fel de rezumat al lumii definibile, auto­nome. Secole întregi, secolele marilor desco­periri geografice le­au înregistrat pe acestevitejii ale omului ca pe nişte adaosuri lacunoştinţa insulelor. Erau cărţi speciale, iso­larii, mai ales la Veneţia editate, care asimi­lau cu insule nu numai punctele traseelorspre India, până la Zanzibar, Goa şi aşa maideparte, Insulele Azore, insulele cu careluau contact întâi navigatorii, dar chiarAmerica toată era văzută ca o insulă. Pentrucă insula era definibilă, avea un statut onto­logic care, dacă vreţi, corespundea unei per­fectibilităţi a cunoaşterii, cum erau insuleleexotismului, insulele mitului, a refugiuluiîncă din antichitate, uneori maligne contraaşteptărilor, Insula lui Circe, dar şi insuleleprofund pozitive de pe parcursul luiOdiseu, Ogigia şi altele. Toate aceste lucruriarată că tema călătoriei, care este de fapt otemă a descoperirii, este încărcată cu nişteconotaţii extraordinare care duc până la ogravitate religioasă. Corul Pelerinilor, dinTannhäuser, de Wagner, este o piesă funda­mentală, un fel de aspiraţie a unui elan pira­midal în creaţie şi care de fapt sanctificănerăbdarea acestei curiozităţi de­a desco­peri. Toate aceste lucruri am încercat să letrăim, am descoperit peisaje rare împreună,Insulele Lérins, îmi amintesc despletirea deeucalipţi, în sudul Franţei, Bălcescu a ajunsacolo, Insula Bréhat, o mică insulă în faţasolului dur al Peninsulei Bretagne, care seînfăţişează ca o surpriză, ca o oază odihni­toare de căldură prielnică şi care este păzită,apărată de invazia automobilelor, are un

33

Ultima călătorie…

regim cu totul special, te scoate din timp şiprin definiţia geologică extraordinar deexpresivă, granitul roz, pietre eratice, de omare putere şi în acelaşi timp un fel de tan­dreţe secretă care se împrăştie în lumină, învecinătatea cu oceanul. Pe unul dintre aces­te promontorii îşi meditase paginileRenoux. Sunt asocieri de putere şi de visă­toare tandreţe care ne sunt date în acestedescoperiri. Insulele Borromee de pildă depe Lacul Maggiore, am fost la Stresa într­unan împreună şi vroiam să avem în faţăaceastă faimoasă insulă din secolul al XVII­lea care este un fel de teatru natural, nişteterase de grădini care coboară direct peîntinderea lacului şi era un fel de confrunta­re cu un apetit de exotism mitologic, dacăvă amintiţi şi în Craii de Curtea Veche este unfel de legănare visătoare înspre asemeneaorizonturi. Sunt deci lucruri care nu neîndepărtează de fapt de noi înşine, ci ne lăr­gesc puterea de a cuprinde şi de a aşeza lalocul lor lucrurile. Nu este un divertisment,ci este dimpotrivă un element de ordineinterioară.

OANA ENĂCHESCUAţi alcătuit o arheologie a sensurilor

călătoriei. Aţi călătorit imaginar în spaţiulculturii române şi universale. Cea mai ferti­lă, cea mai fructuoasă călătorie, credem noi,a fost aceea împlinită cu revista „Secolul20”. Într­un număr al acestei reviste (nr. 8­9­10 / 1984) aţi publicat eseul despre care ne­aţi amintit, Poetica insulei. De fapt, invi­taţi la călătorie în orizontul literaturii, alartei şi civilizaţiei universale pe toţi iubitoriirevistei, cititori din ţară şi din afară. Trebuiesă spunem că revista a fost premiată laParis, în 1987, ca cea mai bună, cea mai înal­tă, cea mai izbutită revistă de artă. Cum aînceput această călătorie la „Secolul 20”?

DAN HĂULICĂLa „Secolul 20” ştiţi că am avut numere

explicit legate de expansiunea spaţială, des­pre Mediterana, unul dintre cele mai reuşi­te, o sinteză admirabilă, unde am publicatîn deschidere un eseu al meu Milenii desoare, un fel de definiţie a civilizaţiei medi­teraneene şi unde aveam capitole întregi

despre insule, despre porturi, despre toatepunctele acestea în care ancorează visul şisperanţa, şi alte, alte numere care focalizea­ză descoperiri ale unor scriitori, (William)Golding de pildă, câştigător al PremiuluiNobel, care practicaseră în experienţa lor, înbiografia lor, dar şi în scrisul lor aceastănevoie de expansiune spaţială şi au găsit unloc larg şi o admiraţie bine îndreptăţită înpaginile „Secolului 20”. Pentru că „Secolul20” se considera el însuşi un explorator. Erao revistă care nu făcea un catalog de cunoş­tinţe, ci se structura întotdeauna în jurulunor axe de pătrundere într­o problematicăcu adevărat universală. De pildă marilenume, cele mai îndrăzneţe, raportul întreoriginalitatea creatoare şi epigonism în artamodernă, mai ales definiţia postmodernu­lui, noi l­am tratat acest raport într­unnumăr enorm de 500 de pagini, iar ZahariaStancu s­a uitat la mine când i l­am oferit:,,Voi sunteţi nebuni cu adevărat?“ mi­a zis.Dar era o consideraţie admirativă. Decitoate aceste moduri de a pune probleme, defapt, voiau să ne întărească într­o luciditatecontemporană, deci nu era nicicum o fugăcătre orizonturi care să ne consoleze, cireprezenta un instrument de cunoaştere.Cred că aici este o misiune pe care n­amputut să o duc până la capăt, totuşi este omare bibliotecă, aproape o sută de mii depagini, aceea pe care o înglobează „Secolul20”, în care se pot citi într­adevăr frânturirevelatorii în legătură cu aceste îndrăzneliale spiritului care proximizează ceea cepărea mult prea îndepărtat. Ştiţi că aşa s­aufăcut descoperirile. Columb a avut o hartă şio imagine a globului a lui Martin Behaim,unde distanţele erau cu totul altele decâtcele reale, păreau mult mai mici. Azoreleerau lângă Insula Cipan­guo, lângă Japonia.Asta i­a dat încrederea că poate atinge peacest drum Extremul Orient. Deci sunt eroridacă vreţi care dau putere, care ne ajută săfacem proxim ceea ce era îndepărtat şi inac­cesibil. Eu cred că asta este şi explorarea spi­rituală, că în fond acesta este mecanismulcare ne face să asimilăm şi să luăm în stăpâ­nire mari experienţe, dar tema este enormă.Rămâne însă mereu valabil imboldul de­acăuta lucruri cu adevărat semnificative, aş

34

Oana Enăchescu în dialog cu Dan Hăulică

35

Ultima călătorie…

spune chiar rare, în felul de­a ne apropia despaţiile pe care le abordăm. Îmi amintesc defilmările pe care le­am făcut la marele parcde la Sceaux, de lângă Paris, care este omare realizare a secolului raţionalismului şiîn care am făcut în aşa fel încât ne­a prinsceasul târziu când luna se reflecta în marilebazine, care au un desen imprevizibil, seîncrucişează pe kilometri întregi şi te obligăsă le faci înconjurul cu pasul. Şi era un lucrustraniu în introducerea aceasta puţin enig­matică, romantică, într­o structură aşezatclasică. Trebuie să ştii întotdeauna şi laturade imprevizibil a lucrurilor. Eu cred că subraportul acesta viaţa însuşi te pune în faţaunei inerenţe a surprizei. Aşa trebuie săcălătoreşti. Niciodată cu idei preconcepute.Trebuie întotdeauna să ştii cu braţele des­chise să accepţi darul acesta al descopeririisurprinzătoare. Eram la Delphi, unde amprezidat un congres al Asociaţiei Interna ­ţionale a Criticilor de Artă, şi­mi amintesccă ne aflam pe terasa unei vechi clădiri, aAcademiei de Belle Arte ateniene, şi era opetrecere extraordinară să te uiţi la cer dinacel punct, pentru că el comanda sunt douăieşiri ale acestei aşezări sacre: spre Greciacontinentală şi spre insule, spre GolfulCorint. Ne uitam la cer şi era o superstiţie căvulturii pe care­i vezi, numărul lor contea­ză, meneşte ceva în viitorul tău şi direcţia încare pornesc de asemenea. Era un sentimentextraordinar. Te găseai într­un fel de spaţiude profeţie, deci de descoperire, dacă vreţi,şi în câmpul iraţionalului, nu numai alcunoaşterii ghidate de instrumente conveni­te. În sensul acesta eu cred că trebuie să fimfoarte sensibili la capacitatea unor punctemarginale din orizontul nostru de a deveniadevărate revelaţii. O mică insulă, Mozia, înfaţa coastei vestice a Siciliei, ne­a procurat oextraordinară emoţie. Era o insulă mică,punică, care a rezistat mult asalturilor gre­ceşti de pe insulă, marea insulă siciliană, şiau rămas nişte vestigii de un straniu extra­ordinar. La o distanţă de un kilometru câtare depărtare insula de coasta mare aSiciliei, pe distanţa aceasta se străvede încă,la orele când apa are un mic reflux, o cărarede piatră, un drum pentru care cu roţi latecare puteau încăpea şi care duce în ape ca

un fel de ombilic straniu, de la realitate sprepoveste. Un britanic, (Joseph) Whitaker, s­aataşat aşa de mult de spaţiul acesta, deamintirile pe care le promitea, Schliemannexplorase şi el acolo în secolul al XIX­lea,dar acest britanic n­a ezitat să cumpere totsitul, dar nu pentru o plăcere egoistă, cipentru a organiza nişte prielnice explorăriarheologice, a pune într­un mic muzeu aflatacolo lucrurile găsite şi printre care este ocapodoperă absolută, un efeb din secolul Vî.e.n. care ascultă de canalele helenice, darîn acelaşi timp are o inflexiune care duceînspre rotunjimi puţin orientale. Este oamprentă a vecinătăţii cartagineze. Aşa deimportant ca revelaţie, încât, atunci când s­afăcut acum vreo 10 ani expoziţia la Veneţia,de mare anvergură, despre grecii înOccident, deci în Mediterana occidentală,cu descoperiri fabuloase de pe pământulitalic, s­a găsit drept emblemă a acesteivaste expoziţii această statuie care figura laetajul al treilea al atriului din palatul în careera adăpostită expoziţia şi veghea ca un felde surpriză, iată, venită dintr­un colţ neştiutal Mediteranei, ca să se constituie semnulunor întâlniri fabuloase. Eu cred că asta tre­buie noi să ne păstrăm, şi în ştiinţele spiri­tului, în toate demersurile: capacitatea de­adescoperi şi de­a meni descoperirea unuiviitor.

OANA ENĂCHESCUAm lăsat la sfârşit o mărturie sensibilă şi

graţioasă a domnului Dan Hăulică.

DAN HĂULICĂPentru că aţi vorbit de textul acesta, chiar

astăzi publicat, voiam să­mi îngădui oamintire personală, la orice oră, oricât detârzie, eu rămân pasăre de noapte, lucreztârziu, când mă apropiam de Cristina, ca sămă odihnesc şi eu, aveam o obişnuinţă, omângâiam pe frunte, cum se face cândînchini copiii. Ea zâmbea prin somn, îi făceabine şi stau şi mă gândesc dacă nu cumvavisa în clipele acestea un lucru pe care l­aspus unor prieteni apropiaţi, se despărţeauneori, după lungi conversaţii la ore târzii,spre miezul nopţii de ei, cu o veche urarespaniolă: ,,somn lin, sub veghea îngerilor”.

36

VViirrggiill TTĂĂNNAASSEE

Talentul de a­ţidepăşi frontierele

Abstract

Redăm în paginile următoare şase intervenţii, de varii dimensiuni, aparţinând unor scriitori,profesori, colegi de generaţie, artişti plastici a căror activitate şi creaţie s­a intersectat cu preocupărilelui Dan Hăulică. Unii dintre aceştia au avut privilegiul de a se număra printre apropiaţii celuievocat, alţii s­au bucurat de stima sau preţuirea lui Dan Hăulică. Din păcate, ele îmbracă formaunui ultim omagiu adus personalităţii inconfundabile a umanistului, scriitorului­eseist, criticuluişi istoricului de artă care a fost Dan Hăulică.Cuvinte­cheie: Dan Hăulică, omagiu, personalităţi din lumea culturii şi artei.

Here there are six interventions of various dimensions belonging to writers, professors, colleaguesof generation, plastic artists whose activity and creation interfered with Dan Hăulică’s preoccupa­tions. Some of them had the privilege to range among the closest persons of the evoked, others haveenjoyed Dan Hăulică’s esteem or cherishing. Unfortunately, they take the form of a last homagethat is brought to the prominent personality of the humanist, of the essay­writer, of the critic andart historian who was Dan Hăulică.Keywords: Dan Hăulică, homage, personalities from the world of culture and art.

Virgil TĂNASE, Scriitor, Paris ­ Franţa, e­mail: tanase.virgil@wandoo.fr.

Evocări

Din multele unghiuri de vedere pe carele­aş putea alege ca să vă vorbesc de DanHăulică, toate legitime şi de­o aceeaşi densi­tate, mă voi mărgini la cel care mă leagă celmai mult de acest bucureştean parizian năs­cut la Iaşi şi devenit mai apoi cel mai auten­tic parizian moldo­valah – de fapt acelaşi decând l­am cunoscut, acum mai bine depatruzeci de ani, unul din cei puţini pe careRevoluţia nu i­a schimbat, pentru că n­aveace schimba.

Ştiu de la bun început că voi da astfel oimagine sărăcită a unui om care, printremulte alte merite, îl are îndeosebi pe acela,înalt, de­a fi ştiut să călăuzească şi să impu­nă mai multe generaţii de artişti plastici,apărându­le autenticitatea de o seamă deagresiuni ideologice violente. Reuşind toto­

dată, lucru şi mai anevoios, să construiascăpunţi între generaţii, astfel încât moştenireauneia să poată trece nestânjenit la următoa­rea. Şi nu pot să nu adaug aici, tocmai pen­tru că este vorba de Dan Hăulică şi de rolullui în curgerea rodnică a generaţiilor, amin­tirea câtorva expoziţii pe care le­am plănuitîmpreună şi pe care le­a realizat, de la ceaînfiptă în chiar inima Parisului, la capelaSorbonei, cu operele sculptorului IonIrimescu care­şi sărbătorea atunci, în 2003, osută de ani de viaţă şi şaptezeci de la primasa expoziţie la Paris, până la cea a mult maitânărului său coleg de breaslă Doru Covrig.

Dintre multele calităţi strălucite ale luiDan Hăulică, cea care mi­a fost cea maiprielnică vine din talentul său de­a depăşifrontierele. Nimeni mai mult decât el n­a

37

Talentul de a­ţi depăşi frontierele

dat o mai mare importanţă, în eseurile saleculturale, frontierelor care despart culturile,distingându­le şi oferindu­le o identitate.Nimeni mai mult decât el, în eseurile saleculturale, nu trecea cu o mai mare uşurătatefrontierele, pentru a ne dovedi, practic, căceea ce numim cultură este un spaţiu vastcât lumea străbătut de mari fluvii subteranecătre care coborâm, ici şi colo, fântâni undene afundăm ciutura, ca să ne adăpăm ener­gia creatoare, cea a celui care clădeşte opera,dar şi cea a celui care­o întregeşte, citind­odin carte sau de pe pânză.

Opera lui Dan Hăulică nu este materială.Ea nu se află, sau numai atât de parţial, încărţile pe care le­a scris, în conferinţele pecare le­a rostit, în funcţiile pe care le­a avut,preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a

Criticilor de Artă, ambasador al Românieipe lângă UNESCO, câte şi mai câte. Ea esteîn noi, în cei care, ani de­a rândul, în timpulînchistării totalitare, i­am citit revista undecultura lumii respira liberă şi neîngrădită defrontiere. Opera lui Dan Hăulică este în noi,cei care l­am ascultat în atâtea rânduri vor­bind de operele artiştilor noştri care dintr­odată, pe nesimţite, în modul cel mai firesc,intrau în dialog cu statuile antice, cu gravu­rile japoneze sau cu Femeia cu cadiul a luiHanson.

Opera lui Dan Hăulică este în felul încare, datorită lui, am devenit cu toţii, artiştişi cititori de artă, mai români, pentru că maiprinşi în ţesătura artelor de pretutindeni şidintotdeauna.

38

DDaacciiaann AANNDDOONNII

Istoria unei întâlniri fondatoare

Dacian ANDONI, Pictor, membru UAP Timișoara, conferenţiar universitar Universitatea de Vest dinTimișoara, e­mail:dacianandoni@yahoo.com.

Este foarte greu să evoci personalitateacopleşitoare a celui care ESTE omul ferme­cător, compasiv şi de o mare delicateţe cuoamenii. Cuvintele nu pot cuprinde spiritulenciclopedic al celui care a făcut incursiunisavante şi fascinante în culturile majore aletuturor zonelor de pe glob cu pasiunea insa­ţiabilă a exploratorului. Este bine cunoscutăprofunda lui pedanterie şi răbdare îndecriptarea dialogurilor ascunse între arte,epoci, momente istorice sau evenimente.Personal, l­am iubit şi admirat fiindu­i pro­fund recunoscător pentru implicarea pecare a dovedit­o în formarea şi călăuzireamea pe drumul greu, sinuos, dar minunat alartelor plastice.

În acest sens voi încerca să evoc „istoriaunei întâlniri spirituale”, cum spunea dlAm basador Dan Hăulică, adică întâlnireamea cu Domnia Sa, prin cuvintele rostite cuocazia vernisajului expoziţiei pe care amavut­o la Muzeul de Artă din Timişoara înanul 2011, întâlnire care mi­a marcat deveni ­rea şi m­a apropiat definitiv de Domnia Sa.

„Eu l­am întâlnit la Paris, spunea domnulDan Hăulică. Mi­a atras atenţia asupra luicunoscutul cineast, Paul Barbăneagră. El îl des­coperise pe Dacian şi mi­a propus şi am făcutîmpreună o Masă Rotundă, în anul 2003, într­un loc foarte prestigios, Maison del’Europe. Era o expoziţie semnificativă a picto­rului nostru, întovărăşită de o Masă Rotundăunde s­au auzit vocile unor personalităţi impor­tante ale exilului românesc.”

Masa rotundă avea ca obiect de dezbate­re Redescoperirea sacrului în artele contempora­

ne. Moderator – Excelenţa Sa, DomnulAmbasador Dan Hăulică, iar participanţi,domnul Paul Barbăneagră, doamna SandaNiţescu, doamna Sanda Stolojan şi eu,Dacian Andoni. Aici a fost dezbătută pro­blema sacrului, în sensul actualităţii şimodernităţii acesteia.

Domnia Sa afirma că: „După o evoluţie care a simplificat, din ce în

ce mai mult, raportul omului cu dumnezeirea,adică întreaga problematică a situării omului înCosmos, avem de­a face, pe parcursul ultimelorsecole, cu o nevoie, profund resimţită, de a recu­pera înţelesuri prime, de a reflecta din nou asu­pra acestei vaste probleme, a raportului dintreom şi sacru. Este, astfel, o chestiune care nu­ipreocupă doar pe artiştii care s­au devotat ilus­trării sacrului, ci o nouă libertate de interpreta­re a acestuia, deloc lipsită de dificultăţi, tocmaipentru că este una complexă, şi care are capca­nele sale. Acesteia i s­au dedicat mari creatoricare, aparent, nu sunt credincioşi şi nici preocu­paţi, în mod deosebit, sub o formă sau alta, decredinţă, pentru a duce o activitate angajată înacest sens. Îndrăznesc să spun că toţi marii crea­tori ai ultimului secol au fost influenţaţi într­oanumită măsură de această problematică, s­ausimţit preocupaţi de sacru.”

Concluzionând la tot ceea ce s­a discutatîn cadrul acelei mese rotunde Domnia Saspunea:

„Eu cred că tocmai în acest sens creaţia noas­tră contemporană ajunge să găsească în sacrunoi libertăţi şi nu constrângeri, care să determi­ne un fel de sfinte suplicii limitative şi, îmi per­mit să spun, chiar peiorative, ca în atâtea cazuri

39

Istoria unei întâlniri fondatoare

1 Dinu Flămând, Un secol de secole, în revista „România literară”, nr. 36, 2014.

în decursul secolului al XVIII­lea. Avem de­aface, aşadar, cu o nouă libertate de exprimare.”

Aşa cum se observă din această scurtă şiesenţializată prezentare a acelui evenimentde la Paris, fiecare moment petrecut alăturide Domnia Sa reprezenta un moment alacumulării, o şcoală, o lecţie despre artă.Sunt fericit că sorţii mi­au făcut deschidereaspre bogăţia culturală şi sensibilitatea vie aDomnului Ambasador Dan Hăulică alăturide care am parcurs încă o şcoală, aceea amaturizării şi a maturităţii în lucrări, întematică, în abordarea imaginii. Şi acum măhrănesc din bogăţia spirituală a DomnieiSale, mă apropii de realitatea unui conţinutcu care Domnia Sa a ştiut să îmbogăţeascălucrările mele de pictură.

De atunci, de la acel moment din Paris,resimt mereu, cu bucurie şi recunoştinţă,efectele benefice şi stimulative ale acesteialese şi distinse prezenţe care a fost DomnulDan Hăulică. Ne va lipsi OMUL care a reu­şit să ţină la o cotă de înaltă valoare „con­strucţia” tuturor expozeurilor Domniei Saleşi a tuturor realizărilor sale deosebite, amin­tind aici faptul că a reprezentat o rezistenţăprin cultură în „acei ani trecuţi” (din ferici­re) prin conceperea şi editarea revistei„Secolul 20” percepută ca un adevărat mira­col luminos în plină glaciaţiune comunistă.A fost, el însuşi, un artist, dar, ca puţini dingeneraţia sa, a acţionat concret, construindceva autentic şi valoros în ciuda vitregiilortimpului. Ne lipseşte şi fiindcă aşa cum „s­aconstruit” în cultură prin Domnia Sa nu semai construieşte astăzi. Opera sa majorăconţine cărţi ce declină idei şi delicate nuan­ţe punându­şi pe toate semnătura ca un„geniu al oralităţii”1 care practica un ade­vărat protocol al scrisului. Ne rămâne înamintire figura chipului său luminos însoţitde un zâmbet larg când prezenta reuşitaunei izbânde artistice. Închei cu câteva afir­maţii care i­au definit existenţa:

„Nimic nu se poate obţine aşa repede, cieste o cale lungă, a cunoaşterii de sine, a sin­cerităţii în faţa lumii, a vieţii, care nu exclu­de deloc încercările.”1

40

GGrriiggoorree IILLIISSEEII

Aristocrat al spiritului

Grigore ILISEI, Realizator TVR Iași, e­mail: grigoreilisei@yahoo.com.

Dan Hăulică iese din plasma uneimodeste familii româneşti, cea care şi­a duszilele mai cu seamă într­o uliţă patriarhală aIaşilor, pe strada Octav Botez, capăt cuSărăria, adică în mahalaua Muntenimii,cum i se zicea acestei părţi de târg în Evulde Mijloc. Din acest mediu al „mulţimiităcute” ni s­a dăruit un savant şi un făuritoral spectacolului ideilor şi expresiei. Este înaceastă geneză a aristocraţiei spiritului oalchimie misterioasă, de vreme ce, din cea­laltă ramură a familiei, una încă mai de latalpa ţării, din neam de ţărani din Ipatele, s­a ridicat la treapta cea mai înaltă a ştiinţeivărul său, fiziologul Ioan Hăulică. Acestedouă vlăstare ale seminţiei au intrat în elitaelitelor intelighenţiei româneşti, în Aca ­demia Română.

Dacă Ioan Hăulică s­a îndreptat spre şti­inţele exacte, către medicină, Dan Hăulică s­a dedicat umanioarelor. A făcut­o originalşi roditor, în sensul că demersul său uma­nist şi­a tras întotdeauna sevele nu numaidin talent şi intuiţie, ci şi dintr­o deplină stă­pânire a temeiurilor teoretice, a legilor lăun­trice ale domeniului, precum şi o erudiţie cuîntinse deschideri, ramificaţii şi solidă teme­lie, mai ales clasică.

Acest înţelept ce ni s­a dat este rezultatulunui precoce şi statornic apetit pentru lectu­ră şi carte. În toamna anului 2010 am cute­zat a păşi, creionându­i un portret de televi­ziune, în grădinile semiramidice ale biogra­fiei acestui rasat intelectual român, expo­nent strălucit al culturii naţionale în lume,receptat ca o personalitate de răsunet inter­naţional prin alegerea sa în 1981 ca preşe­dinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilorde Artă şi al Uniunii Latine. Zugrăvindu­i

chipul pe micul ecran, am umblat prin IaşiÎn căutarea urmelor şi a sinelui, cum s­a inti­tulat filmul. Mi s­au revelat cu acest prilejunele din tainele alcătuirii acestei proteicefiguri spirituale româneşti.

Desigur, a fost întâi şi întâi ursita.Flanând în filmări pe uliţa copilăriei, pelângă Biserica Sfântul Haralambie, a căreisiluetă elansată i­a atras luarea aminte încădin acea vreme, Dan Hăulică reînvia în pri­virea şi rostirea lui figura lui Octav Botez,care­şi făcea tacticos pe aici plimbarea deseară, ori fuga de Bach a paşilor lui SergiuCelibidache, în drumul său spre casă sau întârg. Gândul lui Dan Hăulică nu zburaseîntâmplător înspre aceste plăsmuiri mitice,ce­i populaseră copilăria. Reîntoarcereanostalgică într­acolo tălmăcea de fapt aspi­raţia acelei vârste a începuturilor şi felul încare se croia drumul sub înrâurirea modele­lor.

Aşa cum unii oameni citesc în stele saudibuie dintr­o ochire adulmecătoare vânade apă de sub pământ, tot la fel Dan Hăulicăera subjugat din acea frăgezime a existenţeide literă şi de miezul său de înţeles. Totatunci, în toamna lui 2010, cu ocazia filmă­rilor ne­am dus cu Domnia Sa şi cu DoamnaCristina, distinsa sa soţie, la BibliotecaPolitehnicii, în somptuoasele interioare cegăzduiseră odinioară Biblioteca Univer si ­tăţii. Dan Hăulică a voit să­mi arate loculunde se scălda, licean fiind, în apele celeînmiresmate ale cărţii, iubirea sa sfântă, gra­ţie profesorului N.I. Popa, ilustrul compara­tist, cel care­i remarcase erudiţia neobişnui­tă şi setea de lectură şi venise în întâmpina­re acesteia, deschizându­i porţile tezauruluicărţilor, altfel inaccesibil elevilor de liceu.

41

Aristocrat al spiritului

N.I. Popa a fost unul dintre primii săi men­tori, cel care i­a încurajat zborul cutezătorpe meridianele culturii şi frenezia compara­tistă, ce prinsese aripi. Mai apoi s­a găsit subinfluenţa la fel de binefăcătoare a altui scân­teietor catalizator de spirit, a lui GeorgeCălinescu, căruia îi devenise, la Bucureşti,colaborator la Institutul de Istorie şi TeorieLiterară al Academiei. Lecţia călinesciană afost benefică şi a stimulat rostirea originală,sprinteneala inteligenţei, capacitatea asocia­tivă arborescentă, cu podoabe baroce. Subaceste înrâuriri şi prin neobosite strădaniiemancipatoare, discursul s­a construit fer­mecător, într­o nestăvilită seducţie a neros­titului, dar nutrit din zăcămintele cele boga­te şi pure al cunoaşterii.

Toate aceste originale caracteristici aucăpătat valoarea sintezei critice într­o cartede căpătâi, de studii şi eseuri, Critică şi cul­tură, 1967, care reprezintă o doctă pledoariepentru virtuţile creative ale criticii, pe carele pun în valoare însăşi ideaţia şi scriituraautorului. Critica, mai exact sinteza, e depărere Dan Hăulică, izbuteşte în misia sacând dă contur „fiinţei adânci a unei epoci”.Cu această zestre teoretică, cu darul şlefuiriidiamantine a expresiei, Dan Hăulică şi­aîncercat puterile şi în hermeneutica artisti­că. E marea sa contribuţie originală. A venitpe acest tărâm nu ca un descriptiv al clipei,

al pânzei de pe simeză, al statuii de pesoclu, ci ca un fin interpret al sincretismelor,desluşitor de adâncime al devenirilor, alcurgerilor şi înţelegerii filiaţiilor, fiind astfelîn stare a statua locul unei creaţii într­o isto­rie a artei şi a culturii. A dat în acest dome­niu cărţi fundamentale, Peintres roumaines, I­II, Paris, 1965, Brâncuşi ou l’Anonymat dugénie, Bucureşti, 1967, Dimensiunile arteimoderne, Bucureşti, 1992. Acestea pun înlumină o viziune şi abordare novatorii, ceintegrează artele frumoase în ansamblulcivilizaţiei umane, reliefând contribuţiileromâneşti particularizante.

Dan Hăulică îmi părea de la depărtare căare acea desprindere de lume, ce­i definito­rie multor savanţi ai omenirii. Apropiereadintre noi, produsă într­un moment tragic,pierderea unei făpturi dragi amândurora,Zoe Dumitrescu­Buşulenga, m­a făcut sădescopăr, pe lângă resursele sale umanisti­ce, ştiute şi admirate, impresionantele salerezerve de umanitate şi generozitate.Savantul şi­a consacrat energiile tinereştipână la vârstă patriarhală (s­a născut în 7februarie 1932), cauzelor nobile ale culturiiromâneşti. Le­a slujit exemplar ca ambasa­dor al României la UNESCO. A vibrat şi s­acheltuit până la ultima picătură de energiepentru crearea unui climat în care valorilesă respire, să fie preţuite şi aşezate la loculcuvenit. Organizarea impecabilă, vară devară, a Colocviilor de la Putna, patronate despiritul înalt al academicianului ZoeDumitrescu­Buşulenga, a mărturisit crezulîn vocaţia culturală a poporului nostru şidevoţiunea întru servirea lor. Şi pentru IaşiDan Hăulică a întreprins câteva gesturisemnificative în această privinţă. A conferitînălţime prin implicarea sa afectivă şi profe­sionistă în recuperările ce s­au săvârşit în2008 şi 2011 la Galeria „Dana”, cu prilejulretrospectivelor „Craiu” şi „Bouşcă”. Deasemenea l­a însoţit la ceas sărbătoresc, la85 de ani de viaţă, pe pictorul DanHatmanu, în a cărui prodigioasă carieră ajucat un rol însemnat.

Savantul, aristocratul spiritului au fost opildă vie a jertfirii la altarul culturii, de carese învrednicesc unii din fii aleşi ai naţiunii,aşa cum ne­o dovedeşte Dan Hăulică.

42

CCoonnssttaannttiinn FFLLOONNDDOORR

O prezenţă fascinantă prin aură şi sens

Constantin FLONDOR, Pictor, membru UAP Timișoara, profesor universitar Universitatea de Vest dinTimișoara, e­mail: flondor_c@yahoo.com.

Ne­amintim cum prin anii 60­70, căutammomente de respiro sau oaze de cultură şiuneori le găseam în rarele apariţii ale luiDan Hăulică pe micul ecran. Prezenţa dum­nealui, fascinantă prin aură şi sens, dar şiprintr­o neasemuită muzicalitate, reuşea săadune în faţa televizorului o lume dornicăde un concert privind istoria şi culturalumii. În anii dogmatici de atunci, acesteemisiuni erau pastile hrănitoare. Neumpleam de înţelesuri, de motivaţii, depoezie şi culoare pe acel ecran alb­negru.

Simultan, mai precis din 1963, o revistă,„Secolul 20”, devenea un dar. Aşteptamfebril, apariţia lunară, alteori la două sautrei luni, apariţia unui număr dublu sau tri­plu al revistei. Era unică în acel timp, prinsubstanţa conţinutului, prin confluenţeimprevizibile între poezie, muzică, ştiinţă,pictură, sculptură, literatură, teatru, memo­rie, eseu, dar mai ales prin puterea, plină decuraj, de a ne face părtaşi la principalele şiimediatele evenimente de cultură dinEuropa şi din lume. Cum de a fost posibil?...

Răsfoiesc la întâmplare din sutele dereviste ale „Secolului 20” şi încerc o simplăspicuire de titluri şi subiecte, picături...:

1976 / nr. 189, 190, 191 ­ A. Malraux şimuzeul imaginar ­ D.H.: Pureté et plénitude,Aniversările U.N.E.S.O., Brâncuşi; M.Eliade:Coloana nesfârşită; Brâncuşi fotograful;Brâncuşi ­ Satie; G. Charbonnier: Ansamblulde la Târgu­Jiu; 1965 / nr. 10 ­ Serghei Esenin,versuri, scrisori; Serghei Eisenstein: Regizorulde film şi compozitorul; Guido Aristarco:Cinematograful şi „dreptul de împrumut”;

Jean Negulesco: Magia şi misterele cinemato­grafului; 1970 / nr. 6 (114) ­ poeme şi prozăislandeză; Borges despre Kenningar; McLuhandespre Galaxia Guttenberg – Elsa Triolet; PaulNeagu şi Demarco Gallery; 1984 / nr. 8, 9, 10(284, 285, 286) ­ W. Golding, Nobelul din 1984;Corespondenţa P. Istrati cu A.M. De Jung,documente inedite; D. H.: Poetica insulei;Spiros Kakardakis, fotografii din insulaSantorin; 1984 / nr. 289, 290, 291 ­ D.H.: Omulca desen în spaţiu (Tiron Napoleon); NichitaStănescu, în pragul eternităţii; 1981 / nr. 251,252: Premiul de poezie Struga – Noduri şiSemne, N. Stănescu & Sorin Dumitrescu;Horia Bernea, Hrana, imagini şi un eseu deTheodor Enescu; 1976 / nr. 186, 187 ­ N. Stein ­hardt: Dealul universal şi românesc al luiBernea; 1979 / nr. 11­12 ­ D.H.: O instanţă acugetului, studiul; C. Babeţi: Studiu despreStudiu; R. Petrescu: Sensuri şi cercetare; 1970/ nr. 1 (109) ­ A. Gide: Tratatul despre Narcis,Teoria simbolului; Barbu Brezianu: O priete­nie exemplară (Matisse­Pallady); 1978 / nr.204 ­ Prieteni ai României, Isamu Noguchi;Andrei Pleşu: Întâlnire cu E.H. Gombrich.Cordialitatea erudiţiei – ş.a.m.d.

E greu acum, din partea unui pictor, de aîngâna ceva, de a se încumeta măcar, înmăsurarea teribilei dimensiuni a celui care afost deosebitul om de cultură Dan Hăulică,această coloană de susţinere a culturii noas­tre: un cuvântător special, dar şi un neobo­sit şi înţelept adept pentru cauza frumosu­lui şi a binelui.

Mulţi dintre confraţii mei, pictori şisculp tori, îşi amintesc de felul îndrăzneţ, şi

43

O prezenţă fascinantă prin aură şi sens

bine susţinut, a intervenţiilor domniei salela momentele critice prin care a trecut des­eori soarta culturii noastre. Domnia sa pro­punea, provoca şi proteja, cu o inconfunda­bilă strălucire, întâmplări legate de artă saucultură, prin prelegeri şi intervenţii la con­grese naţionale şi internaţionale, laAcademia Română sau UNESCO, princolocvii, prin organizări de expoziţii în ţarăşi în Europa, prin prezentări de carte sauprin propuneri şi susţineri de premii etc...

Privind organizarea expoziţiilor de artă,Dan Hăulică făcea parte din rarissimii cri­tici, istorici de artă la care apropierea de olucrare de artă se realizează prin raţiune şiminte, dar, mai ales, prin ochi şi inimă. Ţinminte apropierea atentă faţă de fiecare pic­tură, desen sau obiect de artă, deseori urma­te de notări într­un mic carneţel cu însem­nări, numai de dumnealui ştiute.

La fel, mi­amintesc – având şi şansa de afi uneori un martor imediat – de puterea sade dăruire, de nesfârşita energie izvorâtădin dragostea pentru obiectele de artă.

Bunăoară, venind de la Paris, de la aero­port, primul său drum era spre sala undeavea să se organizeze o expoziţie. Aici

urma, pentru noi ceilalţi, apropiaţi de dum­nealui, o adevărată lecţie.

Începea un mod inconfundabil de articu­lare şi dezorganizare a lucrărilor pe simeză.Se înfiripau sub ochii noştri un text, câtevafraze şi rime în imagini. Simeza se supuneaunor mişcări ce sunt dependente de ritmuri­le interioare ale uneia sau alteia dintrelucrări.

Rezultatul era de fiecare dată surprinză­tor. Un aparent joc dezvăluia, de fapt, ocoerenţă pe care nu o puteam prevedea laînceput şi care răspundea unor noi legităţiinterne ale lucrurilor.

Peste toate, acest travaliu meticulos, nude puţine ori dificil, se desfăşura cu untonus, cu o energie şi o prospeţime la carecei din jur, colaboratorii, chiar şi artistul încauză, cu greu putea ţine pasul. Se trecea cubine de miezul nopţii şi lucrarea nu era lăsa­tă din mână, până la izbânda finală şi depli­nă.

Acum, o coloană s­a frânt. Artele, sculp ­tura, pictura au intrat în doliu. Pustiulrămas poate fi acoperit doar prin lecţiilelăsate, prin amintiri şi dor.

44

SSiillvviiaa RRAADDUU

Puternic şi fragil, elegant, dar fără pedanterie

Silvia RADU, Sculptor, membru UAP București, e­mail: oanaenachescu@gmail.com.

S­a ivit la momentul potrivit. Pot spunecă era un dar, trimis de sus, ca să ne scapede platitudinea, de indiferenţa în care tră­iam, de cenuşiul „valorilor” impuse de unsistem incalificabil: comunismul.

Există o statuie a lui Apollo, cu care îmiplace să­l asemăn. Puternic şi fragil, elegant,dar fără pedanterie, darnic dar, în acelaşitimp, reţinut, avea în el harul divin. Reuşeasă trezească şi să întreţină în noi focul puri­ficator al artei. Pur şi simplu a schimbatbrusc arta în sens şi valoare.

Dan Hăulică era iradiant. Simpla lui pre­zenţă împrospăta, nu putea trece neobser­vat. Ne smucea, ne biciuia, trezindu­ne dinamorţeală. Ne impunea, reuşind să netransforme, din nişte cuminţi şi plaţi mar­tori ai distrugătoarei obedienţe impuse, înoameni capabili să se opună, ca o forţă deneoprit, în şuvoiul purtător de prospeţimeaînnoitoare a unei adevărate vieţi artistice.

Adevărata artă a primit sevă, s­a pututhrăni din entuziasmul lui ce rupea zăgazu­rile impuse. Dan Hăulică era iradiant, nuputeai să nu te împărtăşeşti de ceea ce el îţipropunea. Pur şi simplu ne­a schimbat, ne­a crescut, ne­a format.

Nu­mi pot închipui viaţa artistică dinRomânia anilor 1965­1989 fără el. Îmi placesă spun – şi o spun fără sfială – că DanHăulică este un dar ceresc oferit uneiRomânii schilodite de un sistem ce­i eraostil, impus unui neam cu totul străin deideea comunismului unificator.

Dan Hăulică a slujit arta românească şi aavut alături de el, în această totală dăruire,

o însoţitoare pe măsură, minunata Cristina.O intelectuală de mare ţinută, luminoasă,blândă, deschisă şi plină de dragoste, tot­deauna cu un cuvânt bun şi potrivit faţă denoi toţi. Au fost, amândoi, o ştiu prea bine,terorizaţi de securitatea acelor vremuri, darnu s­au lăsat intimidaţi. S­au bucurat, s­auîntristat, au trăit prin artă, fără a se desprin­de vreodată de ea.

Ceea ce rămâne de spus despre DanHăulică este în primul rând marea lui dra­goste faţă de artişti. El ne iubea cu o dra­goste ce hrăneşte, învie, inundă totul cu olumină ce nu poate să nu rodească. El, purşi simplu, se jertfea pe sine pentru noi.Respira prin ceea ce întrezărea în noi şi reu­şea să facă din cea mai vagă speranţă unmare succes, în sensul cel mai frumos alcuvântului. S­a dăruit artei şi oamenilorcare o înfăptuiau cum nu cunosc să o mai fifăcut altul... Compromisul, această plagă aunei societăţi bolnave, nu avea ce căuta înviaţa noastră artistică, iar acestui om fru­mos, din toate punctele de vedere, îi dato­răm lecţia de a nu­l accepta.

A fost un mărturisitor al luptei pentrudreapta credinţă, întru duh şi adevăr. Acestom unic s­a sacrificat permanent, nădăj­duind să redea artei poporului român res­pectul şi demnitatea contestate timp dedecenii. Nu a stat după gratii pentru că l­aajutat Dumnezeu să scape de acest calvar,dar a stat alături de noi şi s­a jertfit în fel şichip spre a nu ne pierde noi chipul deoameni.

Începând din anii ’65, expoziţiile organi­

45

Puternic şi fragil, elegant, dar fără pedanterie

zate de Dan Hăulică – simpozioaneleBrâncuşi, expoziţiile tematice de la SalaApollo – au fost mari demonstraţii de neîn­regimentare devenind adevărate momentede glorie ale artei româneşti. Aceste eveni­mente de înaltă ţinută intelectuală erau hră­nite nu numai cu elanul pe care el îl impu­nea, ci şi cu truda sa imensă. Era de o pute­re de sacrificiu nemaivăzută.

Nici după 1989 Dan Hăulică nu a încetatsă­şi mărturisească marea lui credinţă îndivinitatea artei. Nu s­a lăsat niciodatăcorupt de joasa speţă a celor ce acceptă săcedeze unor mode sau a altora, susţinând cuaceeaşi putere de sacrificiu spiritul sacru alartei. El a crezut în tradiţiile adevărateinoastre arte.

Pierderea Cristinei sale dragi i­a retezatforţele vitale. Îi spuneam: „Trebuie să văfaceţi bine! Avem nevoie de dumneavoas­

tră!”, iar dumnealui, zâmbind, îmi răspun­dea: „Dar aţi crescut şi voi, dragă Silvia!”.Noi ne consideram copiii lui, cu toate cădiferenţa de vârstă nu era deloc una care săne îndreptăţească gândul.

În ultima perioadă dădea semne că for­ţele fizice i se diminuaseră. Cu toate acestea,starea lui de permanentă veghe n­a încetat,fiindcă şi în aceste condiţii, nu­şi permiteadecât foarte rar momente de relaxare,dăruindu­se artei şi artiştilor. A făcut şi dinnoi posibili mărturisitori ai adevărului, pen­tru că, generaţii de artişti, am crescut, amînvăţat, ne­am format, sub fascinaţia uneiforţe ce are un nume: Dan Hăulică.

Nu putem decât să ne hrănim tristeţea cuîndemnul: Să nu­l uităm! Să încercăm săarătăm că suntem, cu adevărat, urmaşidemni ai unei lumini atât de mari. Simt că,din ea, renaşte ceva bun şi ne călăuzeşte.

46

NNeeccuullaaii PPĂĂDDUURRAARRUU

Era în 1988...

Neculai PĂDURARU, Sculptor, membru UAP București, e­mail: dela.sagna.1946@gmail.com.

Obţinusem aprobarea de la UAP şi de laCCES pentru a deschide o expoziţie perso­nală în Sala Dalles din Bucureşti. Pentrumine era cel mai mare examen pe careaveam să­l dau în faţa publicului bucureş­tean. Aşa cum era şi este obiceiul, expoziţiaeste prezentată de un critic de artă. Eu n­amsolicitat, niciodată, până la Domnul DanHăulică, unui critic de artă să prezintepublicului opera mea. Nu din infatuare, cidin credinţa că mi­am făcut datoria, aşacum am putut. Oricine trebuie să­şi facămeseria cu dăruire şi credinţă. Vă pot spunecă nu m­am înşelat în gândirea mea, con­statând că au fost critici care nu au vorbit ladeschiderea expoziţiilor mele, dar au scriscronici deosebite despre lucrările expuse,fără să­mi ceară ceva în schimb. M­ambucurat de fiecare dată de aprecierile făcuteşi le port recunoştinţă. În septembrie 1988am fost chemat la Oficiul de Expoziţii, ladomnul Mihai Oroveanu şi la domnulValeriu Giodâc, fiind întrebat ce critic deartă îmi va prezenta expoziţia. „Nimeni, amrăspuns eu”.

­ Nu se poate. Ministerul are reguli laSala Dalles. Trebuie să te gândeşti la unprestigios critic.

­ ,,Dacă nu ai vorbit cu nimeni, ţi­l reco­mandăm pe criticul Dan Grigorescu”, mi­aspus Valeriu Giodâc.

­ Am făcut patru expoziţii personale şi­am participat la mai multe Bienale naţio­nale şi câteva Bienale internaţionale în carelucrările mele au fost apreciate şi răsplătitecu premii, iar Dan Grigorescu n­a scrisniciun cuvânt. Refuz propunerea.

­ Cum vrei, dar gândeşte­te la cineva. N­am chemat atâţia ani pe nimeni şi

acum trebuie să chem pe cineva! Pe cine săchem ca să nu se supere nimeni. Am înce­put să mă gândesc şi apoi am îndrăznit să

merg la „Secolul 20” să­l întreb pe domnulDan Hăulică dacă ar vrea să­mi prezinte ex ­po ziţia pe care o voi deschide la Sala Dalles.Nu l­am găsit, dar i­am lăsat mai multefotografii după lucrările pe care le selecta­sem şi pentru care obţinusem aprobarea dela UAP şi de la CCES. Am aşteptat cam osăptămână şi apoi am sunat la „Secolul 20”.L­am găsit pe Domnul Hăulică care mi­avorbit, rar şi calm, cu vocea­i binecunoscu­tă, spunându­mi că nu poate fi prezent laexpoziţia mea deoarece este invitat laFestivalul de Film din Algeria. Mi­a părutrău, dar asta a fost. Nu m­am mai gândit laniciun critic. Eram foarte preocupat să pre­gătesc expoziţia. Mai erau două săptămânipână la deschiderea expoziţiei. Lucrărileerau gata, dar nu­mi ajungeau banii pentrurame şi mai trebuia să patinez sculpturile.Am ales să pun baghete la toate picturile. Petoată perioada de pregătire a expoziţiei nuam primit pe nimeni în atelier. Nici priete­nii nu puteau intra în atelier. Doar soţiacare­mi aducea mâncare şi multă apă toni­că. Nu doream să mă tulbure cineva. Decând am avut probleme cu Securitatea amdevenit prudent şi suspicios. Mi s­a părutciudat că, după ce s­a aflat că voi deschideo expoziţie la Sala Dalles, au fost mulţi dori­tori să ştie ce mai fac. Mă sunau acasă şi măîntrebau: „Ce lucruri frumoase mai faci?”Era formula prin care încercau să­mi câştigeîncrederea. Aveam atelierul în DealulMitropoliei, într­un demisolul întunecat încare îmi ţeseam gândurile şi­mi doream caele să se aşeze în lucrările mele. Speram caideile mele să capete viaţă, să atragă priviri­le oamenilor, să prindă aripi şi să zboare înţinuturi îndepărtate. Aveam în minte omidacare­şi construieşte coconul în care se retra­ge, pentru a se transforma într­un minunatfluture, cu aripi colorate şi cu fericirea zbo­

rului de o zi. Artistul face şi el la fel; devinefrumos în lumea lui şi apoi se înfăţişeazăpublicului. Viaţa sensibilă a artistului poatefi comparată cu fragilitatea fluturelui.

Într­o noapte cineva mi­a bătut, uşor, îngeam şi­am crezut că­i un fluture. A douaoară bătăile erau mai tari şi­am ieşit afară,iar în lumina difuză a unui bec îndepărtatchiar am avut impresia că văd un fluture.Era în faţa mea domnul Hăulică cu pelerinasa neagră şi cu o voce caldă mi­a spus:

­ „Eram prin preajmă, am văzut luminăşi­am vrut să văd ce faci.”

Emoţia mi­a tăiat respiraţia (cine măcunoaşte ştie că sunt foarte emotiv). Nu ştiudacă era bucurie sau era teamă. L­am invi­tat să intre, coborând scările la demisol,deschizând uşa atelierului. DomnulHăulică a făcut doi­trei paşi, apoi s­a oprit,s­a uitat în dreapta, s­a uitat în stânga, pejos şi pe pereţi încercând să găsească o cără­ruie printre lucrări ca printr­o pădure stu­foasă. Am remarcat că cel mai mare impactl­a avut „Marele Triunghi” care ocupaaproape toată lăţimea atelierului şi ajungeaaproape până în tavan. Aveam o bucuriereţinută, urmărindu­l atent pe domnulHăulică cum îmi privea lucrările acordân­du­le o atenţie deosebită. M­a întrebat:„Care este titlul expoziţiei tale?”.

­ „Etape”, i­am răspuns.­ „Cum vei intercala pictura cu sculptu­

ra?” ­ „M­am gândit la o grupare a «Semnelor

pentru eroi», iar pe pereţi vor fi imaginilepictate.

­ „Cum ai ajuns la aceste semne?” Am început să­i povestesc ce­am văzut

într­o zi, în asfinţit de soare, când mergeamla atelier.

Treceam pe lângă Biserica Sfânta Vinerişi­am văzut multă lume adunată, uimită şităcută, privind cu frică cum se înfăptuia ocrimă.

­ „Doar nu sunt nebuni să dărâme biseri­ca!” am spus eu şi lumea din jurul meu s­aîndepărtat. Am bănuit că le este frică. Cândam văzut cum leagă odgonul de oţel de cru­cea bisericii m­am înspăimântat şi eu.Trăgeau cu escavatorul de cruce şi ea selegăna ca o trestie bătută de vânt, în toatepărţile, încercând, parcă cu durere, să nu sedesprindă de cupolă şi de trupul bisericii.

Nu după mult timp, ca o rândunică lovităde uliu, crucea a căzut pe pământ.Dumnezeu mi­a dat lacrimi, dar nu mi­amai dat putere să mai rămân, iar după ceam văzut cum au smuls grilajele de la feres­tre am plecat. Nu puteam să văd aceastănelegiuire şi nici nu aveam putere s­oîmpiedic. Cu lacrimi în ochi l­am întrebatpe Dumnezeu cum de­l mai rabdă pepământ. Până noaptea târziu am rătăcit pestrăzi fiindu­mi greu să mai merg la atelier.Când am ajuns acasă, trist şi abătut, i­ampovestit Ioanei, soţiei îngrijorate, de ce mi­sochii lăcrimaţi. Am aprins candela şi ne­amrugat la Dumnezeu să ne aibă în pază. Deatunci candela arde în fiecare zi în casanoastră. Am înţeles că Dumnezeu m­a dusspre Biserica Sfânta Vineri ca să văd diavo­lul şi nelegiuirile sale şi să mă gândesc cepot să fac eu. Nu puteam să clădesc biseri­cile dărâmate, dar puteam să refac întregulsfărâmat. Printre dărâmături am căutat păr­ţile fărâmate ale întregului. Am aşezatbucată peste bucată şi­am refăcut semnulSfintei Treimi. Domnul Hăulică m­a lăsatsă­mi depăn gândurile fără să­mi întrerupătrăirile. „Triunghiurile acestea pe care levedeţi sunt legate de Sfânta Treime şi le­amintitulat «Semne pentru eroi». Marele tri­unghi este făcut din parchetul adunat dindemolările de lângă Biserica Sfânta Vineri”.Când am făcut o mică pauză a intervenitpropunându­mi să punem Marele Triunghiîn mijlocul sălii mari de la Dalles, pentru aavea un impact puternic. Cu bucurie, l­amîntrebat dacă vrea să­mi deschidă expoziţia.

­ „Sigur că dă. Nu mai plec în Algeria;acolo a izbucnit războiul civil.”

Împreună, am depănat multe gândurilegate de idei, de semne, de concepţii, deculori de spaţiu şi de vise. Se făcuse ora ununoaptea. Nu mai circulau autobuzele, tram­vaiele şi nici trenurile din metrou. Am co ­bo rât din Dealul Mitropoliei până în PiaţaUnirii sperând că vom găsi un taxi. Pe drumam mai vorbit despre expoziţie şi desprelucrările mele până când, prin întunericuloraşului, am văzut un taxi. Am şuierat şişuierul meu l­a îndreptat spre noi. Dom nulHăulică s­a urcat în taxi invitându­mă şi pemine, dar am preferat să merg pe jos, nefi­ind departe de casă. Prin uşa taxiului mi­a

47

Era în 1988...

spus să­l sun după ce duc lucrările la Dalles.Mergeam prin întunericul nopţii, dar însufletul meu era lumină, bucurându­mă căm­am întâlnit cu domnul Dan Hăulică. Aurmat o săptămână de foc. Am dus lucrări­le la Sala Dalles, l­am sunat pe domnulHăulică, aşa cum stabilisem şi eram nerăb­dător să aranjez lucrările în sală. Când avenit domnul Hăulică am mutat lucrărilede zeci de ori până am găsit cea mai potri­vită relaţie între lucrările de pictură, cu totfelul de balauri, pe care urma să le punempe pereţi, iar semnele reprezentând SfântaTreime, grupate central, în prima sală. Seştie, toată ţara trăia în frig. Sala n­a fostniciodată încălzită. În octombrie ­ noiem­brie era foarte frig. Paltonul, fularul, căciulaşi mişcarea noastră prin sală ne­au ajutat sănu îngheţăm. Căutam echilibrul între vio­lenţă şi credinţă. În timp ce mai aveam depanotat câteva desene au apărut tovarăşulHegheduş din partea Ministe rului Culturiîmpreună cu alţi doi tovarăşi. S­au plimbatprin sala de expoziţie fără să ceară vreoexplicaţie de la autor. Se vede că un turnă­tor le­a raportat ce lucrări erau în sală.Tovarăşul Hegheduş a început să ne spunăcă mai multe lucrări din sală nu pot fi expu­se. Au fost întrebări: de ce, cum şi ce?... etc.Impulsiv şi nervos am vrut să ies din sală,dar domnul Hăulică cu fineţe şi cu mânaîndreptată spre un tablou m­a chemat sămă întrebe ceva. S­a apropiat de mine şi,aproape şoptit, m­a întrebat ce am de gândsă fac.

­ „Ce să fac, le iau şi le duc acasă.”­ „Bine, dar ai investit atâta suflet şi atâta

energie.”­ „Doar n­am să­i las să­şi bată joc de

mine.” Domnul Hăulică, văzându­mă atât de

înverşunat (cred că i­a plăcut îndârjireamea) mi­a spus să mă liniştesc şi să­l las peel să vorbească. Eram furios şi­mi venea săle spun în faţă că au terminat de demolatbisericile şi s­au decis să mă demoleze pemine. Eram supărat, eram revoltat pentrucă vroiau să­mi strivească visele. Ca să potrespira, m­am urcat pe o scară şi­am înce­put să pun câteva tablouri cu susul în jos.Am coborât de pe scară, mă mişcam în toatedirecţiile, dădeam din mâini şi printre dinţiîl strigam pe bădiţa Ion să­l trimită pe

Dănilă ca să tragă dracii pe ragilă. Primeamun mare sprijin de la domnul Hăulică, îlrespectam mult şi nu voiam să­l dezamă­gesc. Trebuia să­l ascult. Eram în urma lui,cam la trei­patru metri, îndreptându­nespre acei tovarăşi. Vreme de aproximativ ojumătate de oră domnul Dan Hăulică a cău­tat cele mai convingătoare argumente, spu­nându­le că nu toate triunghiurile suntsemne masonice. Dacă a văzut că nu reu­şeşte să­i convingă, le­a spus mai apăsat:„Dacă vreţi să­l faceţi pe Păduraru celebru,închideţi expoziţia. «Europa Liberă» abiaaşteaptă.” Cei trei tovarăşi cred că s­au spe­riat puţin, pentru că i­am văzut şoşotindceva între ei, apoi au plecat, furioşi, fără săne mai zică măcar bună seara. Nu l­amvăzut niciodată pe Domnul Hăulică atât dehotărât să nu cedeze.

­ „Stai liniştit, lupta continuă” şi a conti­nuat. Ei n­au cedat, noi n­am cedat.Domnul Hăulică, vicepreşedintele UAPpictorul Ion Gheorghiu şi eu, am mers laCCES, la doamna ministru Suzana Gâdea,încercând să argumentăm că triunghiuriledin expoziţie nu sunt semne masonice. Cusufletul răvăşit am atras atenţia asupra tri­unghiurilor care sunt pe străzile noastre casemne de circulaţie. Doamna ministru aînţeles unde bat şi ne­a spus că nu maipoate face nimic, pentru că sesizarea a fosttrimisă la Comitetul Politic Executiv alComitetului Central al PCR. Vă puteţi

48

Neculai Păduraru

49

Era în 1988...

închipui cât de revoltaţi am fost. DomnulHăulică a devenit scut pentru mine în faţaCenzurii Culturale, a luat legătura cu maimulte ambasade şi a publicat în „Românialiterară” data vernisajului de la Sala Dalles.Trecuseră cinci zile, mai erau două ore pânăla vernisaj şi nu primisem aprobarea pentrudeschiderea expoziţiei. Veniseră rudele dela Iaşi şi de la Braşov – nerăbdătoare să­mivadă expoziţia. N­am suflat o vorbă. Nu le­am spus ce necazuri am. Speram să aibăloc vernisajul. Domnul Hăulică nu primisenici o veste. Rudele au plecat la expoziţie,iar eu şi soţia am rămas acasă. Aşteptam unrăspuns de la domnul Hăulică sau de laMihai Oroveanu, pe care îl simţeam maiapropiat. După ora 18 a sunat telefonul. Eradirectorul Oficiului de Expoziţii.

­ „Neculai, vino la sală, te aşteaptălumea. Se deschide expoziţia.”

Grăbiţi, eu şi Ioana am plecat spreDalles. În faţa Sălii Dalles erau mai multemaşini negre care aveau steguleţele amba­sadelor respective. Imediat am înţeles cădomnul Hăulică i­a convins pe ambasadorisă vină la vernisaj. M­am gândit că numărulmare de ambasadori şi oameni de culturăcare au venit la vernisaj poate i­au obligatsă deschidă sala. La uşă am fost întâmpinaţide Mihai Oroveanu şi de Valeriu Giodâc.Cei doi au fost prietenoşi cu mine, dar auţinut să­mi spună că au fost nevoiţi să­miscoată câteva lucrări pentru a avea loc ver­nisajul. Giodâc mi­a spus:

­ „Neculai, să nu faci gălăgie. Expoziţiaeste deschisă doar în seara aceasta.”

Am tăcut pentru că eram impresionat denumărul mare de oameni din sală. M­amstrecurat prin mulţime ca să ajung la dom­nul Hăulică.

­ „Unde ai dispărut?! Uită­te câtă lume teaşteaptă!”

Apoi m­a îmbrăţişat şi mi­a spus: ­ „O să reuşim.” Vocea mea era sugrumată de emoţie şi

n­am mai putut să spun nimic.În sală am întâlnit un prieten care era

c­un italian. Avea o cameră de filmat şi l­amrugat să filmeze tot, pentru că a doua ziexpoziţia se va închide. Şi aşa m­am ales cuun document excepţional care întăreşteargumentele mele. M­aş bucura dacă cinevaar dori să prezinte acest eveniment la vreo

televiziune din România. Eram bucuros că,totuşi, vernisajul a avut loc. Desigur, a douazi am mers la sală să strâng lucrările şi să leduc la atelier. M­am întâlnit cu directorulOficiului de Expoziţii şi mi­a spus să maiaştept, că expoziţia mai este deschisă o zi.

În fiecare zi am mers la sală şi­n fiecarezi primeam acelaşi răspuns. Expoziţia a fostdeschisă mai mult de o lună şi­a fost vizita­tă de mii de oameni. (S­a constatat dupănumărul de bilete vândute.)

Sunt convins că fără sprijinul DomnuluiDan Hăulică acest eveniment, de neuitat,nu ar fi avut loc. „Semnele pentru eroi”expuse la Sala Dalles în 1988 au fost consi­derate premonitorii pentru sacrificiul celorrăpuşi de gloanţele dictaturii în 1989.

P.S.: După mai bine de jumătate de an dela închiderea expoziţiei, prin vara anului1989, am obţinut aprobarea să public cata­logul expoziţiei. În aprilie 1989, DomnulHăulică împreună cu Geo Bogza, ŞtefanAugustin Doinaş, Octavian Paler, MihaiŞora, Alexandru Paleologu, NicolaeManolescu, Andrei Pleşu au semnat scri­soarea de susţinere a poetului MirceaDinescu care era reţinut la domiciliu.

Când i­am telefonat şi i­am spus că amobţinut aprobarea să public catalogul, m­afelicitat şi s­a bucurat. L­am rugat să­miîncuviinţeze să public şi articolul DomnieiSale. Mi­a dat încuviinţarea, dar a avut grijăsă mă atenţioneze că s­ar putea să amneplăceri. Şi am avut, dar n­am ezitat nicioclipă să public catalogul cu articolulDomniei Sale în limba română şi­n limbafranceză. Sunt destui cei pe care i­a publicatîn „Secolul 20” şi pe care i­a susţinut pânăîn pânzele albe, dar care l­au părăsit dupăce s­au văzut cu sacii în căruţă. Ce fel de omaş fi fost dacă aş fi abandonat lupta şi nu aşfi fost loial şi recunoscător celui care a fostalături de mine – la bine şi la greu. L­amadmirat pentru erudiţia sa, pentru ataşa­mentul şi dăruirea sa pentru cei în care cre­dea. Îmi este foarte greu să scriu, în câtevarânduri, despre copacul uriaş care a împân­zit rodul său în lume. Doamna şi DomnulHăulică au plecat în Împărăţia Domnului,dar din rodul lor ne mai hrănim şi astăzi. Îiport în suflet, cu toată dragostea şi preţui­rea mea.

50

HHoorreeaa PPAAŞŞTTIINNAA

Un Om, parcă al altor vremi

Horea PAŞTINA, Pictor, membru UAP București, e­mail: horeapastina@yahoo.com.

Frumos... mereu frumos... Un om atât deviu al vremurilor noastre. Dan Hăulică...Discret şi măsurat... Unic şi actual... Figurăemblematică – de neînlocuit...

Mi­l amintesc la nenumărate expoziţii,vorbind. Vorbeşte Dan Hăulică. Mi­l amintescîmpreună cu soţia sa – Cristina, cu fiica sa –Lisandra. Mi­l amintesc în atelierul meu dinstrada Paleologu. Mi­l amintesc în atelierulmeu din strada Simetriei... Câteva expoziţii,câteva expoziţii personale... M­am bucurat,fericit, dar şi emoţionat, să îmi vorbească.Variaţiuni în Alb, dedicată PărinteluiDumitru Stăniloae, expoziţia de laMogoşoaia, expoziţia şi lansarea miculuialbum Ascultarea Privirii...

Ultima expoziţie de la Dalles. Atât des­chiderea, cât şi închiderea expoziţiei. Cumai multe zile înainte de a duce lucrările lasală, a venit la atelier ca să le vedem

împreună. Am dus multe din lucrările dinatelier. Împreună, am aşezat, am compusexpoziţia. Atent şi delicat.

­ Ce zici? îmi repeta la fiecare propunerede aşezare a lucrărilor... Curajul şi stăruin­ţa... Hărnicia şi priceperea... încrederea.Toate, cu dăruire. Cu iubire... Învăţam... Olecţie dincolo de lecţie. Câteva zile am lucratla compunerea ei. O partitură. Era lunamartie, era frig, căldura nu mergea. Dar câtăcăldură în această împreună­lucrare!

Joi, 14 martie 2013 – vernisajul expoziţiei.Vorbea Dan Hăulică, prietenul nostru.Vorbirea lui, scriitura lui... Vorbirea orală,colocvială, înaltă, caldă, mereu inspirată.Avea gust. Simţită, pentru că era trăită:Poezia...

Dan Hăulică – un Om, parcă din alte vre­muri!

51

52

IIoorrddaann DDAATTCCUU

La despărţirea deTiberiu AvramescuAcest articol ni­l prezintă pe Tiberiu Avramescu, eminent textolog şi filolog care s­a ocupat deeditarea colecţiei „Biblioteca pentru toţi”. Este prezentat un catalog al autorilor care au apărut subîngrijirea sa. Articolul ne oferă un portret al omului Tiberiu Avramescu, precum şi o prezentare alucrărilor sale în calitate de istoric literar. Sfârşitul vieţii lui este văzut în lumina acestui profil.Moartea unui editor de calibrul lui Tiberiu Avramescu trage semnale de alarmă în legătură cusoarta ediţiilor din ţara noastră în aceste vremuri.Cuvinte­cheie: Tiberiu Avramescu, istorie literară, ediţii critice, portret in memoriam.

This article introduces us into Tiberiu Avramescu’s professional profile. As an editor and a philolo­gist he worked for the “Library for All” collection („Biblioteca pentru toţi” – a well known collec­tion in the years before 1989 in Romania). A catalogue of the authors who were published under hisguidance is presented. A portrait of the person in his everyday life is also done. The article goes fur­ther with a presentation of his work as a literary historian. The end of his life is also considered inthe account of his profile. The death of an editor like Tiberiu Avramescu is a moment to reflect on thecondition of critical editions in Romania of our times.Keywords: Tiberiu Avramescu, literary history, critical editions, in memoriam profile.

Abstract

Iordan DATCU, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, e­mail: instcalinescu@yahoo.com.

In memoriam

TiberiuAvramescu

Între colegii redactori de la Editura pen­tru Literatură şi apoi la Editura Minerva,Tiberiu Avramescu a avut un profil profe­sional aparte. A fost şi el, fireşte, un eminenttextolog, un filolog de clasă, însă ceea ce i­aconferit un profil profesional aparte a fostpasionata, acaparanta preocupare a sa de aedita colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Îm ­preună cu Mihai Şora a alcătuit un ampluplan de editare, cuprinzând 1500 de titluri,care a fost înfăptuit integral. Între anii 1960şi 1974, când a fost şef al Redacţiei „Biblio ­teca pentru toţi”, au apărut 825 de titluri,atât din literatura română, cât şi din litera­tura universală. Privind catalogul general alcolecţiei, apărut când aceasta împlinea unsecol de la apariţie, constatăm că, în răstim­pul în care a condus­o Tiberiu apărut din

literatura universală: Salom Alehem, LuciusApuleius, Pietro Aretino, Balzac, B.Björnson, B. Brecht, Beaumarchais, JakobBurckhardt, Mihail Bulgakov, Charles deCoster, B. Cellini, Cehov, Albert Camus,Cervantes, A. Conan Doyle, Paul Claudel, E.R. Curtius, Colette, Dostoievski, AlexandreDumas, Alphonse Daudet, Th. Dreiseir, Fr.Dürenmatt, G. Duhamel, Ch. Diehl, AnatoleFrance, W. Faulkner, Gorki, I.A. Goncearov,J. Giradoux, Goethe, Gogol, André Gide, J.Galsworthy, Th. Hardy, Hemingway, J.Hašek, Victor Hugo, J. Huizinga, J.­K.Huysmans, E.T.A. Hoffman, N. Kazantzakis,Yasunari Kawabata, Jack London, H.Laxsness, La Fontaine, Carlo Levi, SinclairLewis, H.W. Longfelow, Selma Lagerlöf,Longos, Fr. Mérimée, Th. Mann, Mau ­

passant, André Malraux, André Maurois,Alfred de Musset, Fr. Mauriac, Karl May,Marquez, Branislav Nuşici, Puşkin, Ch.Perrault, Plaut, Marcel Proust, EdmondRostand, Jules Romains, La Rochefoucauld,Seneca, Sofocle, Shakespeare, W. Scott, G.B.Schaw, Schiller, B.P. Shelley, A.N. Tolstoi, LevTolstoi, Tagore, Turgheniev, Mark Twain,Terenţiu, Henry Troyat, A. Tibaudet, JulesVerne, Alfred de Vigny, O. Wilde, RichardWagner, Virginia Wolf, Emile Zola ş.a. Amdat această lungă listă de scriitori străini pen­tru a sublinia că Tiberiu Avramescu îşidobândise şi o bună orientare în literaturauniversală. Lista clasicilor români a fost şi ea,se înţelege, la fel de bogată.

Omul Avramescu, deschis, sincer, calm,mereu cu zâmbetul pe buze, cu un compor­tament colegial fără fisură, a fost, probabil,cel mai iubit dintre noi. Colegele puneaumult alint când îi pronunţau numele mic. Îşipăstrase până târziu, spre maturitate, o faţăde copil. Z. Ornea îl tachina pe această temăa juvenilităţii feţei sale. Părul alb, încă de latinereţe, contribuia şi el la conturarea uneiînfăţişări inconfundabile a chipului său. Aavut cultul prieteniei, între bunii săi prieteninumărându­se Dan Grigorescu, Z. Ornea,Andrei Rusu, Margareta Feraru, Elena Mur ­gu, Viniciu Gafiţa (cu acesta a făcut nenu mă ­rate excursii la munte, cu cortul), H. Zalis,

Ştefan Cazimir, Ioan Comşa, Valeriu Râpea ­nu, Ioan Şerb, Gheorghe Dolgu, rudă a sa.

Opera sa de istoric literar, alcătuită dinstudiile monografice Constantin Mille.Tinereţea unui socialist (1973, 424 p.) şi„Adevărul“. Mişcarea democratică şi socialistă(1895–1920) (1982, 428 p.), pare restrânsăfaţă de posibilităţile sale, însă aceste amplelucrări i­au cerut două decenii pentru pre­gătirea şi scrierea lor. În timpul amintit, acitit presa vremii, cele peste opt mii denumere ale Adevărului, cele cinci mii denumere ale cotidianului Dimineaţa, apoiLupta (1921–1927). Faţă de lucrarea ante­rioară despre C. Mille, intitulată Un uitat şisemnată de A. Mora în 1946, cartea luiTiberiu Avramescu este o cercetare moder­nă, a vieţii şi activităţii fruntaşului socialist,dar şi a epocii, a mediului în care a trăit şi aactivat, a mişcării de idei, a grupurilor poli­tice, a contextului social şi spiritual. „Pentruprima dată cititorul înţelege – a scris ValeriuRâpeanu, în recenzia sa din Contemporanul,nr. 8/1974 – ce a dat Constantin Mille socia­lismului românesc şi ce datorează acesta cli­matului de efervescenţă creat de mişcare peplan social şi ideologic.”

Buna sa cunoaştere a mişcării socialistese vădeşte şi în alcătuirea ediţiilor Amintiriliterare despre vechea mişcare socialistă(1870–1900) (1975), în care a inclus paginidin Anton Bacalbaşa, Jean Bart, I.C. Frimu,Gala Galaction, C. Dobrogeanu­Gherea,Constantin Graur, G. Ibrăileanu, ConstantinMille, Izabela Sadoveanu şi Ion Teodorescu,şi Ion Teodorescu, Izabela Sadoveanu,Amintiri (Din lumea umbrelor. Sufletul altorgeneraţii (1980).

Dintre ediţiile îngrijite, două l­au solici­tat foarte mult: reeditarea, între anii 1987 şi2000, la Editura Eminescu, în trei volume, acărţii lui Constantin C. Bacalbaşa, Bucureştiide altădată, pe care a reeditat­o apoi nu demult la Humanitas, la volumul al treilealucrând până în ultimele sale luni de viaţă.Comentatorii ediţiei au remarcat amploareanotelor şi comentariilor, în unele pagini eledepăşind textul lui Bacalbaşa. În anii 1996 şi2001 a tipărit, la Chişinău, în două volume,ediţia Basarab, Scrisori din Basarabia, pe carele­a descoperit şi copiat cu mâna, vremeîndelungată, din cotidianul bucureşteanTelegraful, unde au apărut între 6 iulie 1880

53

La despărţirea de Tiberiu Avramescu

54

Iordan Datcu

şi 27 decembrie 1890. Emitentul scrisorilor adenunţat cu tărie dezastrul adus de ocupan­tul rus în Basarabia: a desfiinţat şcoala înlimba română, a deportat mulţi dintre locui­torii basarabeni, a populat provincia cu ele­mente slave, cu colonii de germani şi bul­gari, a interzis tipăriturile în limba română.Şi în această ediţie notele şi comentariileeditorului sunt de mare profesionalism. Înprivinţa pseudonimului cu care sunt sem­nate scrisorile, Tiberiu Avramescu a presu­pus că este vorba de Gheorghe Gore. PavelBalmuş, de la Chişinău a opinat că estevorba de Zamfir C. Arbore, iar Z. Ornea, înrecenzia sa din România literară (nr. 13/1997),s­a raliat opiniei lui T. Avramescu: „singurullucru care i se datorează, probabil, luiZamfir C. Arbore este că a publicat acestecorespondenţe, că l­a îmboldit pe corespon­dent să scrie, poate chiar l­a descoperit, con­vingându­l să informeze, cu regularitate,publicul românesc despre realităţile vitregeale Basarabiei.”

Vedem în descoperirea, copierea şi tipă­rirea, într­o excelentă ediţie, a Scrisorilor dinBasarabia nu doar demersul de mare interesal istoricului literar şi editorului, ci şi altce­va: împlinirea unei datorii spirituale a safaţă de Basarabia, familia sa fiind originarădin Miclăuşeni­Lăpuşna.

Omul n­a fost ocolit, de­a lungul vieţii,de unele lovituri care l­au marcat. A fost,mai întâi, faptul traumatizant, că nu şi­acunoscut tatăl, Gheorghe Avramescu, ofiţer­inginer. În 1974, s­a văzut obligat să acceptetransferul de la Editura Minerva, unde eraşeful Redacţiei Biblioteca pentru toţi, laCentrala Editorială, la secţia Sinteze. Fusesela mijloc şi o lucrătură a unui coleg dinredacţie, secretar de partid, care îşi dorea, şia obţinut­o, şefia redacţiei. L­am văzutatunci, ca niciodată, profund tulburat, tul­burat până la lacrimi. Prin anii ’80 ai secolu­lui trecut, voia să divorţeze, pentru că soţiasa, un temperament iritabil, într­o anumevreme, se purta nedemn cu mama sa, pen­tru care el avea un cult, ea fiind aceea care,cu salariul ei de contabilă, şi­a crescut fiul, l­a dat la şcoală, apoi la Facultatea deFilologie din Bucureşti.

Ştiu că l­a susţinut, în problema divorţu­lui, bunul său prieten Z. Oră ia de soţie pe ocolegă a noastră, mai tânără şi văduvă. S­a

răzgândit repede şi a convieţuit cu soţia sa,soţia şi colaboratoarea sa, câteva ediţii sem­nalându­le împreună, până la decesul aces­teia, în 2012. O altă lovitură, primită de el şide noi, minerviştii, a fost privatizarea, de faptdispariţia Editurii Minerva. Redactor­şef şiapoi director al ei între anii 1990 şi 2001, asemnalat, cu profundă îngrijorare, dis pariţiaeditorilor specializaţi pentru editarea clasici­lor români: „ultima generaţie de editori ro ­mâni de texte clasice – scria el într­un inter­viu – se pregăteşte, fatalmente, să predeaştafeta... în condiţiile în care ediţiile criticesunt prost remunerate şi apariţia lor depin­de în mod hotărâtor de obţinerea unei sub­venţii, nici un tânăr nu se mai încumetă azisă­şi dedice zilele (şi nopţile) unei astfel deactivităţi“. Când i­am oferit, în noiembrie2000, un exemplar din cartea mea, Sub sem­nul Minervei, în care există şi un portret alsău, apărută în acel an, mi­a spus, trist, călucrarea mea ar putea să fie prohodulMinervei, care avea atunci datorii la tipo­grafii de trei sute de milioane de lei. În 2002când, în urma privatizării Editurii Minerva,câţiva redactori rămăseseră pe drumuri,acad. Eugen Simion i­a angajat la Institutulde Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”.Au fost ani în care Tiberiu Avramescu şi­afo losit vasta experienţă în revizia ştiinţifică aunor apariţii din colecţia „Opere fundamen­tale”, coordonată de acad. Eugen Simion.

La 12 mai 2003, la ora şase, a suferit uninfarct. Cu trecerea anilor boala de inimă s­a agravat şi s­au declanşat şi alte boli. Înaugust 2014 a fost operat în Spitalul„Sfântul Ioan“, de unde, doar la câteva ziledupă operaţie, un medic iresponsabil l­aexternat. Reinternarea, la Spitalul Elias, n­afăcut decât să­i constate decesul pe data de20 august. Împlinise 81 de ani şi cinci luni.Pe 22 august academicienii Eugen Simion,Maya Simionescu, Mihai Şora, Marius Sala,Gheorghe Dolgu şi colegii Elena Murgu,Margareta Feraru, Gabriela Omăt, VivianaŞerbănescu, Daciana Vlădoiu, LarisaManea, Ludmila Draghicescu, GeorgetaCârstea, Musica Bănulescu, PassionariaStoicescu, Ion Nistor, Radu Traian, ValeriuRâpeanu şi Vasile Ciucă l­au condus pe ulti­mul drum la Cimitirul Bellu catolic, unde afost înmormântat în aceeaşi criptă undesunt înmormântate mama şi soţia sa.

55

În ultimul deceniu şi jumătate, o dată cutreptata liberalizare a accesului la dosarelepoliţiei politice din România comunistă, aapărut o tot mai bogată „literatură a dosare­lor”: investigaţii şi cercetări de arhivă, bio­grafii sau monografii bazate pe explorareaarhivei C.N.S.A.S. (cuplate sau nu, dupăcaz, cu investigaţii în ceea ce a rămas nedis­trus din Arhivele Siguranţei Statului), aces­tea oferă un rezervor indispensabil de datepentru istoria intelectuală a epocii şi pentruceea ce istoricii mentalităţilor numesc „isto­ria vieţii private”. Oricum, istoriografia lite­rară a perioadei nu mai poate face abstracţiede ele. Critica însăşi va trebui să le aibă în

vedere şi să discute, inclusiv în plan teore­tic, relevanţa lor. În mod ironic, deserviciileaduse de Securitate celor urmăriţi s­autransformat, din servicii (secrete) aduseregimului de atunci, în servicii (publice)aduse biografilor şi exegeţilor din prezent.Dar nu e oare şi istoricul literar un detectiv,în felul său?

Există însă – mai e oare nevoie s­o spu­nem? – nu numai o etică a cercetării dosare­lor, ci şi una a comentării lor. Nu puţini pro­curori culturali caută în aceste investigaţii –probe pentru eventuale rechizitorii morale,pentru lustrări ale „colaboraţioniştilor”.Sau, dimpotrivă, pentru apologii ale victi­

Croniciliterare

PPaauull CCEERRNNAATT

Dosarul ca unscrin negru (I)*

Eseul de faţă discută dosarul de securitate al criticului literar G. Călinescu din perioada 1954­1962, reconstituit şi comentat de istoricul literar I. Oprişan. Sunt analizate, pe lângă contextulpolitic totalitar al urmăririi operative, culisele vieţii literare din epocă, ale biografiei şi activităţiicriticului. Sunt, de asemenea, discutate şi evaluate contribuţiile documentare ale investigaţiei,precum şi relevanţa lor pentru istoria literară şi intelectuală din România comunistă.Cuvinte­cheie: dosar, comunism, biografic, intimitate, politică.

The present essay debates upon the Security file of the literary critic G. Călinescu for the period1954­1962, such as it was reconstituted and commented upon by the literary historic I. Oprişan.Side scenes of the criticʹs literary life, biography and activity in the epoch are scrutinized beyond thetotalitarian political context of the operative watch. Reference contributions of the investigation aswell as their relevance for the intellectual and literary history in the Communist Romania are alsotaken into consideration and evaluated.Keywords: file, Communism, biographic, intimacy, politics.

Abstract

Paul CERNAT, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, e­mail: cernatpaul@gmail.com.* I. OPRIŞAN, Asaltul cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Academia Română, Institutul de

Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, Editura Saeculum I.O., seria „Documente revelatorii”,Bucureşti, 2014, 594 p.

melor. Alţii încearcă, dimpotrivă, să le valo­rifice sine ira et studio în vederea unei înţele­geri cât mai complexe a contextului. Şi, de ­sigur, a biografiei protagoniştilor aflaţi,vorba cronicarului, „supt vremi”. Nu evorba de relativism moral aici, ci de vieţilemutilate ale unor oameni. Ele trebuie extra­se cu competenţă, responsabilitate şi pre­cauţie, din ruinele documentare ale Istoriei.

Dl. I. Oprişan face, fără îndoială, partedin ultima categorie de cercetători. Decurând, d­sa a publicat la editura pe care oconduce (Saeculum I.O.) o investigaţie pecât de spectaculoasă, pe atât de tulburătoa­re. Sub un titlu militar – Asaltul cetăţii – isto­ricul literar propune o examinare cvasi­completă a dosarului de urmărire operativăa lui G. Călinescu din perioada stalinistă şipost­stalinistă. Am spus „cvasi­completă”pentru că, după cum era de aşteptat, dosarulprezintă şi goluri de informaţie. Minore, ce­idrept, prin comparaţie cu amploarea „re ­velaţiilor” biografico­documentare. Amavut la un moment dat senzaţia, parcurgândcele peste 550 de pagini debitoare dosaruluicu numărul I 066960 de la CNSAS (învarianta comentată de I. Oprişan), că parti­cip eu însumi la o chestiune de familie isto­rico­literară. Fie şi numai pentru că atâtautorul cărţii, cât şi sussemnatul, lucrăm laInstitutul fondat, la începutul anilor ’50, deCălinescu. Iar unii dintre colegii noştri maivârstnici îşi amintesc multe din episoadeleconsemnate în această veritabilă istorie inti­mă a Institutului. Mă gândesc, bunăoară, ladomnul Stancu Ilin, la profesorul DumitruMicu, la Teodor Vîrgolici şi, mai ales, laveteranul Pavel Ţugui.

Piesele reproduse în Addenda deschid„ferestre” suplimentare spre un Călinescusecret, oferind, printre altele, o nouă „cheie”de lectură a romanului Bietul Ioanide. Chiardosarul de urmărire al criticului fusese des­chis din cauza suspiciunilor generate deromanul în speţă. Cum? Pur întâmplător:mai exact, prin violarea de rutină (pe 22aprilie 1954) a corespondenţei unui cititor(Răzleţ Ion) care­i scria fratelui său ca de oscriere subversivă... Studiul pe care I.Oprişan îl dedică în final „ultimei cărţinecenzurate” a criticului – volumul de călă­

torie Kiev, Moscova, Leningrad, apărut în1946 – aduce noi argumente în contul stra­tegiei călinesciene de supravieţuire. O stra­tegie de tip double bind, în care libertăţile ris­cante alternează cu compromisurile.Addenda finală începe ca o prolegomena adosarului de Securitate. E vorba de undenunţ înaintat pe 28 ianuarie 1942Siguranţei de către prof. Gh. A . Cuza – fiulideologului antisemit A. C. Cuza – de laUniversitatea din Iaşi. Motivul? Caracterul„jidănit” şi „antinaţional” al marii Istorii…din 1941. Citez, pentru edificare, doar câte­va fragmente detestabile: „Credem, totuşi,în eficacitatea arderii pe rug a blestemăţiilorce pot primejdui fiinţa neamului. Cei careau făcut greşeala editării (…) au datoria ele­mentară de a o retrage din circulaţie,denunţând­o ca vinovată de lez­naţiune.(…) Dl. Călinescu trebuie să plece de laUniversitatea din Iaşi, iar opera d­salesuprimată. (…) Dl. Călinescu ar face bine săpărăsească şi Iaşul. (…) În ceea ce ne priveş­te, poate să fie sigur că acolo unde va păşi

56

Paul Cernat

(…), noi ne vom da la o parte şi că golul seva face tot mai mare (…) Biruinţa de astăzie a Svasticei. Sărindarul a dispărut. Se cade,dar, ca în ruinele lui să fie îngropaţi şi gân­dacii bucătăriilor iudaice”. Titlul denunţu­lui (Provocare scelerată sau act de demenţă.Cazul G. Călinescu) poate fi aplicat la fel debine denunţătorului. În mod ironic, „trata­mentul favorabil” pe care Călinescu l­ar fiaplicat în Istorie… scriitorilor evrei sau filo­semiţi, se va transforma după câţiva ani, cuexemple inverse, în dovezi ale „rasismului”şi „filo­legionarismului”. Le vor oferi, vehe­ment, I. Ludo, Ion Vitner şi alţii. Pe aceeaşilinie a ambiguităţii dublu­culpabile, prinseîntre două totalitarisme gemelare, va fiîncheiat în 1949 Bietul Ioanide (în timp ce Gh.A. Cuza se pregătea să moară încarcerat laAiud). Lung prilej de vorbe, de ipoteze şi decontroverse. Amănunt relevant: primacopertă a romanului, prompt retrasă din cir­culaţie, era de culoare verde, iar cea care ova înlocui va fi roşie…

I­a fost dat, în fapt, „bietului” Călinescu,ca şi alter ego­ului său ficţional, să cadă vic­tima unor acuze venite din partea tuturorrevizioniştilor: de extremă dreapta în 1942(când s­a dorit alungarea sa din Iaşi), deextremă stânga în 1950 (când e îndepărtatde la Facultatea de Litere din Bucureşti şi„exilat” la Institutul care­i poartă numele),anticomunişti radicali după 1989 (când s­acerut, cu argumente etice şi „teoretice”,penalizarea sa canonică). Din fericire, esteti­cul, deşi cade totdeauna la mijloc, se ridicămereu deasupra circumstanţelor. Romancaracterologic de mare clasă, superior îndestule privinţe romanelor universitare alelui David Lodge, Bietul Ioanide are „chei”potrivite nu doar pentru propriile personaje(cu modele reale identificate mult înainte depublicare), ci şi pentru istoria trăită în aceiani de Călinescu, şi, implicit, pentru dosarulde Securitate care­o consemnează cu lux deamănunte.

Trebuie spus că, în ciuda tuturor conce­siilor tactice şi a compromisurilor strategice,marele critic „iese bine” din acest dosarfabulos. Un histrion subversiv, care joacăaparent cum îi cântă regimul, dar ale căruigesturi neconforme şi neconformiste sunt

permanent suspectate, ca ale unui inamicsub acoperire. Va fi, în consecinţă, mereuhărţuit, supravegheat inclusiv prin recruta­rea avocatului­şofer I. Ignat şi (în intenţie) amenajerei Iacob Irma, fără a mai vorbi deunii colaboratori de la Institut; cea maizeloasă informatoare, recrutată după aresta­rea sa din procesul Noica­Pillat ca amantă acelui din urmă şi deţinătoare a romanuluisău clandestin (Aşteptând ceasul de apoi),Cornelia Ştefănescu devine cu timpul, subnumele de cod Maria Săndulescu, un fel deumbră a criticului. I se alătură GeorgeMunteanu (alias agentul ŞtefanDragomirescu), sporadic Gh. Bulgăr şimulţi alţii, cunoscuţi sau necunoscuţi (din­tre ofiţeri, un nume sonor este cel al maio­rului Sorin Iulian, viitor lider al ComunităţiiEvreieşti). Surprinde şi nu prea excesul dezel al lui Vrabie care – pentru a­şi uşuradosarul – îl taxează pe Călinescu drept „unreacţionar notoriu şi un critic decadent”.Episodul psihotic din 1941, cu internarea însanatoriul de boli nervoase, e mereu invocatde supraveghetori spre a­i descrie compor­tamentul extravagant, imprevizibil şi con­tradictoriu – cel mai probabil jucat, ca şivocea cântată pe care şi­a construit­o.„Nebunul” (cum i se spune în unele note)are însă cel puţin doi protectori fideli, bineplasaţi şi foarte influenţi la vârf: PavelŢugui şi George Ivaşcu, care­i vegheazămersul pe sârmă şi îl salvează ori de câte oriface paşi greşiţi. Prin intermediul lor, şi pefiliera naţional­umanistă a partidului, criti­cul obţine protecţia lui Gheorghiu­Dej. Înfelul acesta, va ajunge să­şi publice, dupătribulaţii umilitoare, Scrinul negru şi i se per­mite să­şi reia, sub formă de prelegeri ono­rifice, cursurile la Universitate. Interesant;deşi eliminat din învăţământ înainte de1950, după denunţul lui Vicu Mândra şicampaniile de presă ale lui Ion Vitner,patronate de Leonte Răutu, Călinescu aparepână în 1954 în evidenţa MinisteruluiSecurităţii ca profesor la Universitate… Pede altă parte, după cum aflăm din dosar,Vitner însuşi va fi „alungat” de Călinescudin funcţia de director adjunct alInstitutului (în 1952, când în locul său vineMihai Novicov), iar colaboratorii acestuia

57

Dosarul ca un scrin negru (I)

de la Catedra de Literatură Română vor fide asemenea daţi afară de la Institut, pemotiv că „nu­l ascultă destul” pe director,fiind angajaţi „cu jumătate de normă”.Directorul îşi atrage în schimb colaboratoricu origine nesănătoasă, foşti „reacţionari”sau condamnaţi politic, pe care îi protejeazăcât poate. De regulă, cu argumente cultura­liste („Pillat, nu ai teamă pentru originea tasocială! Eşti fiul poetului Pillat!”). Sferele deinfluenţă se rearanjau în culise. Iar culiselepun, din plin, în evidenţă contrastul frapantdintre libertatea comportamentului călines­cian şi rigorile extrem de coercitive ale siste­mului. Ca aliat util întru legitimarea intelec­tuală a noii puteri, Călinescu ştie prea binecă Partidul nu­şi permite să­l piardă. Dreptpentru care forţează mereu nota, jucândambiguu pe cartea „omului vechi” care„vrea să înveţe”. Cu toţii îl privesc ca pe un„neintegrat în regimul socialist”, care scriepe linie doar „de formă”. Atitudine scontatăsau joc periculos? Într­o convorbire cuValentin Lipatti dată mai departe de unagent, lectora Zoe Dumitrescu relatează că,într­o conversaţie amicală, directorulInstitutului ar fi spus că Ion Antonescu „e,în felul lui, un erou”. Autoritar, îl apostro­

fează vehement în şedinţă pe colegul acade­mician Geo Bogza: „Tu să taci, căpitan devapor! Aici este dictatura celui capabil săconducă şi acela­s eu!”. Individualist, îi„utilizează” pe subordonaţi „ca să facălucrări de ordin personal”. În politica exter­nă, consideră că „ruşii nu se pot compara cuamericanii, care­s mai tari”, iar preşedinteleEisenhower „trebuie să facă el ceva până laurmă”, după care susţine contrariul. BietulIoanide e suspectat de regim ca scriere mas­cat pro­legionară, scrisă pentru captareapublicului legionar (inclusiv din exil – e lău­dată „deşănţat” la Vocea Americii). Amânădeliberat, prin tot felul de tertipuri, publica­rea Tratatului de istoria literaturii („sarcină destat”), în aşteptarea unor vremuri prielnicepentru reeditarea Istoriei… (un motiv invo­cat informal de Călinescu ar fi acela că nuconcepe apariţia unui tratat în care să nu seţină seama de rolul jucat de Titu Maiorescu,contestat în prezent ca „reacţionar şi deca­dent”). Se pronunţă „scăldat” despre trans­fugul Cioran, ale cărui scrieri le calificădrept „bufonerii care dau de gândit”, în locsă le înfiereze partinic (articolul O teorie aurii despre E.C. – apărut în Contemporanuldin 11 decembrie 1959 – este reprodus în

58

Paul Cernat

59

Dosarul ca un scrin negru (I)

Addenda). Mai mult, în 1958 Călinescu apre­cia că Eliade şi Cioran sunt „singurii scrii­tori adevăraţi dintre cei fugiţi” şi „trebuiesă­i aducem în ţară, dar cine s­o facă?”. Eurmărit încrucişat de Securitate, pentru că –după unele surse – ar lucra în secret lascrieri anticomuniste (una dintre ele s­arintitula, complet neverosimil, Ororile comu­nismului în România). Cea care lanseazăinformaţia, niciodată confirmată practic,poartă numele de Alice Botez. Nicio asemă­nare însă cu eleva lui Nae Ionescu şi viitoa­rea prozatoare fantastă: simplă coincidenţăde nume (e vorba de soţia lui C. I. Botez dela Institutul de Psihologie). Şi informatorul„Armeanul”, şi alţii cred în existenţa cărţiiinvizibile. Toţi o caută, nimeni n­o găseşte;pentru ea se deschide dosarul „Scriitorul”din 1959, iar în 1962 se închide din lipsă deprobe. Cât despre cartea „vizibilă” din 1960(Scrinul negru) tabloul receptării sale e, cumştim, dezolant. Dosarul aduce probe supli­mentare şi, în felul lor, expresive, prin con­vocarea a numeroase „voci” ale confraţilor.Plasarea în Addenda a articolului Literaturacu aristocraţi de Marin Preda îşi are, în acestsens, tâlcul ei mărturisit. Dincolo de oriceimplicaţii contextuale, observaţiile autoru­lui Moromeţilor sunt dintre cele mai serioase,iar ambivalenţa atitudinii călinesciene (viaPetru Dumitriu şi alţii) faţă de aristocraţi înliteratură merită discutată pe larg, într­unalt context. La fel ca şi prezenţa masivă (fieşi în negativ) a aristocraţilor în proza realist­socialistă a epocii. În tot cazul; pe cât de cre­dibilă e imaginea călinesciană despre aceştiperdanţi ai istoriei, pe atât de falsă e pre­zenţa muncitorilor comunişti. Esteticul tră­dează, iar inautenticul iese la suprafaţă cauntdelemnul.

Multe informaţii consemnate aici seregăsesc şi în G. Călinescu – spectacolul perso­nalităţii de I. Oprişan, în Amurgul demiurgi­lor… de Pavel Ţugui, în notele ediţiei criticecoordonate de Nicolae Mecu ş.a.m.d. Altele,mult mai multe, sunt însă oferite în premie­ră via Securitate. O Securitate ce uzează detehnici tot mai complexe de urmărire şiînregistrare (casa lui Călinescu e integralsupravegheată, convorbirile telefonice –înregistrate), totul într­un joc ameţitor de

oglinzi în care şi receptarea critică e „recep­tată” politic, filtrată alambicat de poliţiasecretă. Evident, cele mai autentice şi maiconcludente sunt comentariile de culise alecriticilor şi scriitorilor. I. Oprişan consem­nează şi comentează totul din mers, tacticos,cu reverenţiozităţi simpatice: multe perso­nalităţi sunt menţionate în text cu titulaturade „profesor”, însă unicul Profesor cumajusculă este autorul Istoriei… Bref, undispozitiv textual sofisticat, polifonic. Owork in progress cu numeroşi co­autori. Unreality show biografic, teatralizat docu­dra­matic şi (involuntar) romanesc. Rolul istori­cului literar e aici mai curând de dispecer,autor de didascalii şi regizor de platou.Unul însă extrem de avizat.

De departe cea mai spectaculară ipostazăa lui G. Călinescu din acest dosar stufos,labirintic chiar, e aceea de îndrăgostit.Principala sa protagonistă – frumoasa şimisterioasa colaboratoare Liliana Fisher,reeditare a fantasmei Otiliei şi inspiratoare anu puţine articole, poeme şi piese de teatrujucate de membrii Institutului (cel puţin unae inedită), fără a mai vorbi de personajelefeminine din Scrinul…. Există însă şi altepersonaje feminine, reale şi revelatoare, înviaţa bărbatului crepuscular. E, fireşte,Alice­Vera, soţia­victimă care, de dragulsănătăţii soţului vulnerabil, ar fi gata ori­când să­i procure amante şi virtuale soţii. E,apoi, versatila Cornelia Ştefănescu, secreta­ra ştiinţifică a Tratatului…, pe care Călinescue pe cale s­o agreseze sexual; respins (inclu­siv lovit), marele critic se victimizează tea­tral. Sunt, de asemenea, tot felul de flirturiinteresate (Roxana Catargi), fete şi femeiaduse uneori de soţie (nepoata Jana SaintPierre) şi care vor să profite de poziţia socia­lă a criticului şi care, plictisite, nu rezistă înpreajma lui. Pentru mama uneia dintre ele egata să se înece, la mare, într­o bravadă ero­tică. Practic, de la un punct încolo, dosarulde Securitate, dintr­un extraordinar romande culise al Institutului şi al vieţii literare,concurent al Scrinului negru, dar şi al dosa­rului Scrinului negru, se transformă într­unla fel de extraordinar roman de dragoste.Unul călinescian, ba chiar metacălinescian.

(Va urma)

60

Pentru că în luna a opta a anului sărbăto­rim Ziua limbii române, motivat de retorici­le sărbătoreşti care se nasc în afluenţa zileide 31 august, am ales, în legătură cu eveni­mentul, un autor care scrie în limba„patriei” sale, dar în străinătate. Cărţile luiGeorge Băjenaru celebrează zilnic, aş spune,limba română.

Scriitorul este autorul care, ca alţii odi­nioară, nu s­a dresat …Americii, ci a ales­o.George Băjenaru şi­a părăsit ţara, punându­

şi la încercare destinul literar, altfel spusrăspunzând provocărilor generate de celedouă situaţii, ipostaza ideală şi cea aleasă deel, adică aceea de scriitor român aflat pe altemeleaguri. În momentul când păşea pepământ american, şansa sa consta în a­şigăsi un public de limba engleză. Cu toateacestea, n­a ignorat nici varianta de a scrieliteratură, critică, eseuri, memorialistică înlimba natală, deşi a folosi limba română pecontinentul american coincide, în majorita­

LLuucciiaann CCHHIIŞŞUU

De la Frigul înstrăinăriila „căldura globală”

Cu prilejul aniversării Zilei limbii române (31 august), semnatarul articolului arată că, oriunde peglob şi indiferent de graniţele naturale, mesajul acesteia îşi păstrează nealterată fiinţa spirituală şiexpresia identitară. Cărţile scriitorului George Băjenaru, stabilit de aproape patru decenii în SUA,reprezintă o dublă confirmare a acestei realităţi. Ele oferă informaţii despre fenomenul culturalromânesc al emigraţiei, dar şi comentarii despre viaţa literară din ţară. Frigul înstrăinării (2014),cea mai recentă apariţie editorială a sa, are un caracter memorialistic şi autobiografic, dezvăluindprofundele legături ale autorului cu originile sale, nepărăsite niciodată, în pofida unei vieţi trăiteîn plan personal aventuros, cu multe sacrificii şi experienţe limită. În acest volum, poziţia centralăeste deţinută de pledoaria pentru libertatea spiritului şi nostalgia originilor.Cuvinte­cheie: limba română, literatură, America, memorii, jurnal, biografie.

On the occasion of the Romanian language Day (on the 31st of August), the author of the articlestates that, anywhere on Earth and independently of natural frontiers, the message of this day main­tains its spiritual dimension as well as its identity expression unaltered. The writer George Băjenaruhas been living in the USA for four decades, therefore his books represent a double confirmation ofthis reality. They provide information about the Romanian cultural phenomenon of emigration, andthey comment on the literary life in Romania. The Cold of Estrangement / Frigul înstrăinării (2014)is the most recent of his editorial issues and it has a memoiristic and autobiographical character,revealing deep connections between the author and his nativity that was never abandoned despite alife lived on an adventurous personal level, with many sacrifices and experiences above the limit.This book focuses on pleading for the freedom of spirit and for the nostalgia of origins.Keywords: Romanian language, literature, America, memoirs, diary, biography.

Abstract

Lucian CHIŞU, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, e­mail: lucian­chisu@gmail.com.

tea absolută a cazurilor, cu limitarea drasti­că a orizontului de aşteptare. Argumentulnu trebuie căutat mai departe de cele arăta­te mai sus: statutul de scriitor ţi­l dă societa­tea în care trăieşti.

Dacă s­ar fi putut orienta spre o carierăuniversitară – pe care unii au continuat­o,printre cei mai cunoscuţi fiind MateiCălinescu, Virgil Nemoianu, ConstantinEretescu, Maria Manoliu­Manea, MarcelPop­Corniş, Sanda Golopenţia Eretescu –preocupările sale tematice ar fi fost altele şiar fi beneficiat de utilitatea schimburilor şti­inţifice puse în valoare de fenomenul multi­cultural al globalizării.

Dar, o atare situaţie fiindu­i potrivnicăîncă de la început, exerciţiul critic al luiGeorge Băjenaru s­a manifestat în planulconsemnării activităţilor literare româneştidin diaspora şi al informării imigraţiei cuprivire la „mersul literaturii” de la noi. Şi­aasumat, prin urmare, un rol instituţional­administrativ care seamănă cu un fel deconsulat literar, aplecat asupra aspectelorinformative de tip res agenda, cu prezentărimai degrabă factologice şi nu magistraturacritică a judecăţilor valorice.

După 1990, George Băjenaru a venit înmai multe rânduri în ţară pentru a­şi pre­zenta scrierile şi a fi la curent cu fenomenulviu cultural. Optând, cum am spus, pentrualt public, integrabil literaturii diasporice,cărţile sale de critică şi eseistică literară auavut parte de mai puţine ecouri în ţară,unde, din păcate, literatura şi chiar culturanoastră au devenit de nişă, fiind copleşitede multiplele deschideri în zonele spectaco­lului mediatic (entertainment­ul), precum şide furtunoasele dezbateri ale năbădăioaseinoastre vieţi publice. În concluzie, GeorgeBăjenaru a rămas, cum era şi firesc, un scrii­tor bilingv, aflat la o distanţă uriaşă depământul natal, dar continuând să trăiascăîn spiritul limbii şi culturii române, folosin­du­se de energiile ei anteice.

Creaţia sa din SUA începe cu un primvolum, intitulat În umbra nimănui (New­York, 1988) care conţinea fabule, poezii şipovestiri, un fel de opera omnia. A urmatTulburătoare lume/ Restless Planet (Spring ­field, 1993) în care autorul se manifestă

bilingv, condiţie sine qua non pentru toţi„Robinsonii cu insula în suflet”, cum înde­obşte sunt numiţi cei ce­şi păstrează expre­sia când se află departe de pământul pe careea se vorbeşte. Cu volumul Între sublim şitragic (Bucureşti, 1998), a pătruns în terito­riile eseului, prilej de a consemna aspectedin viaţa intelectualilor români din StateleUnite, privitor mai ales la eforturile lor de anu­şi pierde originile culturale. În continua­re, lirica sa invocă sprijinul divinităţii: Olumină – poezii de la Dumnezeu (Bucureşti,1999). Doi ani mai târziu, George Băjenarusemnează un nou volum de eseuri şi analizecritice despre fenomenul cultural (îndeosebicel literar) românesc, aşa cum îl percepe dinAmerica. Cititor în exilul creator (2001), carteeditată în ţară, se adresează conaţionalilordin State. Trebuie spus, informaţia esteuneori preluată indirect şi defazat. Autorulcomentează alb, fără vreo implicare în pati­mile devoratoare interne, dar şi fără cunoaş­terea integrală a evenimentelor evocate,adică neavând la îndemână instrumentelecunoaşterii, în speţă mainstream­ul preseiliterare, care, precum lichidul amniotic aloricărei culturi, îi hrăneşte pe cei ce vieţu­iesc în ea. În 2004, scoate, tot la Bucureşti, ocarte de eseuri literare sub titlul Evaziunicreatoare, încercând să nege, metaforic vor­bind, teoria lui Euclid, anume că nu te poţiscălda de două ori în apele aceluiaşi fluviu.O carte editată în anii din urmă în StateleUnite, tot cu titlu bilingv, se numeşte Acestebucurii trecătoare / These Passing Joys (2009) şicuprinde fragmente de românitate (telefoa­ne şi scrisori de la cititori, reportaje, convor­

61

De la Frigul înstrăinării la „căldura globală”

biri, însemnări) de peste Ocean. Acestefapte, banale la prima vedere, sunt auroratede mari satisfacţii lăuntrice, în sensul încare, nefiind nici primul, nici ultimul,George Băjenaru evocă faptul că frumuseţeavieţii nu constă în căutarea idealurilor carene­au călăuzit de­a lungul vremurilor, ci înviaţa însăşi, cu împlinirile ei de zi cu zi.Bucuriilor trecătoare le urmează Frigulînstrăinării (Canada, Toronto, 2013), senti­ment căruia îi opune, ca alternativă, călduraamintirilor. În fine, cu volumul poematicFloarea graiului sau în toarcerea la părinţi(Canada, Toronto, 2014), autorul revinedefinitv, prin scris, la matcă.

Mă opresc aici cu fişa biobibliografică alui George Băjenaru, spre a reveni la Frigulînstrăinării, cartea care mi se pare reprezen­tativă pentru destinul său scriitoricesc. Subdouă aspecte, ea merită ample relevări: maiîntâi, fiindcă este scrisă în limba maternă,miza ei constând în a se alătura, ca expe­rienţă trăită, membrilor comunităţii româ­neşti din America de Nord (SUA şi Canada).În oglinda ei, aceştia vor regăsi numeroaseeşantioane de viaţă asemănătoare cu a lor.Pe de altă parte, cartea reprezintă un exerci­ţiu al de(în)singurării, pentru că paginilesunt năpădite de amintirile copilăriei şi tine­reţii, având un ton accentuat memorialistic.

Amintirile celui care şi­a părăsit ţara cuaproape patru decenii în urmă au ca limităexistenţială viaţa „trăită între rău şi bine, înanii ultimului război mondial şi, dupăaceea, în comunismul „glorios până lalacrimi”, schimbat prin uneltirea destinuluiîn „capitalismul când jubilant, când muri­bund”. În acest sens, volumul conţine treipărţi distincte.

Pentru început, aflăm că viitorul scriitornu s­a născut cu ochii pe cărţi, ci în mijloculnaturii primare, în „Bărăganul geometric”,unde a intrat în contact, mai întâi, cu exis­tenţa lui Dumnezeu şi cu legile sfinte.Naraţiunea continuă, idilic, cu descriereacomunei Tunari, care între timp a devenitun orăşel occidentalizat, cu asfalt, claxoanede maşini şi firme luminoase, multicolore.Evocările se referă la deceniul al patruleadin secolul trecut: „vara, pe timp de secetă,satul se umplea de paparude, iar noi, copiii,făceam din lut un chip de om, pe care îl

numeam Ene caloiene (…) Vinerea era zi detârg şi toate drumurile duceau cătreBucureşti. Pe colina dinspre Dimieni tre­ceau dis­de­dimineaţă, la vale, care încărca­te cu fân, camioane cu zarzavaturi, faetoaneşi droage ticsite de tigve şi sticle cu lapte,carne de viţel şi alte produse (…) Pe vremeacopilăriei şi a tinereţii mele, satul nostru secompunea din patru sectoare. La vest şisud­vest, de o parte şi de alta a drumuluicare ducea spre Otopeni, era sectorul numitRomâni şi se pare că de acolo a începutlunga poveste a tunărenilor (…) partea denord, dinspre gârlă se numea Sârbi şi fusesepopulată de la început de români de originesârbă şi bulgară, a căror ocupaţie de bazăera grădinăritul (…) Pe la jumătatea veacu­lui trecut, s­au aşezat în partea nepopulatădinspre răsărit şi miazăzi, macedonenii. Eişi­au clădit case, întemeind o nouă şi exem­plară comunitate de creştini (…) Sectorulnumit Ţigănie ocupa zona de sud, dinspremoara de mălai. (…) În Ţigănie locuiau lău­tari, fierari, sobari, coşari, bărbieri, comer­cianţi, muncitori cu ziua, intelectuali. (…)Din când în când, veneau de nicăieri şi peneaşteptate, zlătarii. După ce îşi aşezauşatra pe islaz, acei musafiri nepoftiţi inva­dau liniile. Bărbaţii ne ofereau serviciul lor,de spoit căldări. După ei veneau zlătăresele,îmbrăcate în fuste lungi, încreţite şi multico­lore cu bănuţi de aur şi argint în păr şi însalbe, dar întotdeauna după furat. Nea Ionpoştaşul, vorbea cu ei pe ţigăneşte. Cândveneau ursarii, el se lăsa călcat de urs, invo­când «durerea de şale»”. În completareaacestui tablou de… epocă, autorul a compuso baladă care are, la origine, evenimentul derăsunet numit Joia lăutarilor, prilej de a ver­sifica, în rime săltăreţe, prezenţa „la cârciu­ma lui Sterea din Tunari” a unor celebrităţiale timpului: „vestitul Nae la vioară”,Năică, la acordeon, ţambalagiul Marangros,bătrânul Neaţă de la contrabas, nenea Gică(Petrescu), marea cântăreaţă Romica(Puceanu), cărora, de li se întâmpla să leiasă în cale vreun „iepure alergând pe câm­pul gol/ Scuipau în sân, mai înjurau pevale,/ Dar tot veneau la sfânta Joia lor”,făcându­i pe „auditori” să plângă, să joacemaneaua, să ofteze cântându­i pe cei morţişi să nu­i ignore pe cântăreţi: „Iar cei pe care

62

Lucian Chişu

îi ţineau cureaua,/ Plăteau pe­artiştii serii cu«mangoţi»”. Am ţinut să dau, pe sărite,câteva mici citate din paginile de început,pentru a veşteji astfel ideea că multicultura­lismul s­a născut în zilele noastre, ale globa­lizării, când, de fapt, aşa­numita comunica­re interculturală are o singură componentăde aur, chestiunea economică a înţelegeriidiferitelor tipuri de diferenţe culturale, caobstacol în faţa eficienţei economice. Dacăinvenţia e nouă, chestiunea emancipării eieste, în schimb, de când lumea. Frazelenarative sunt îndelung cumpănite, formula­te obiectiv şi fără exaltări. Memoria aucto­rială redă, cu o fidelitate ce merită atenţiacelor ce se ocupă cu genurile biograficului,numeroase detalii ţinând de părinţi şi obâr­şiile acestora, de evenimentele importanteale micii localităţi patriarhale. Proiecţiaacestor imagini de mult apuse constituie unsâmbure de antropologie culturală, demnde interesul contemporanilor.

Urmează episodul median, al doilea, celreferitor la forţarea destinului. Trecerea dela un sistem social la celălalt este foarte

îngustă, configurând cunoscutul procedeual introducerii aţei prin urechea acului:eroul coboară din tren la Stuttgart şi cereazil politic. Ceea ce urmează este de­a drep­tul terifiant. Până ca George Băjenaru să sebucure, după mult timp, de gândurile şiaprecierile cititorilor pentru care scrie, depeste Ocean, frigul înstrăinării a fost princi­pala sa… îndeletnicire şi sursă de meditaţie.Sunt detaliate, pe zeci de pagini, greutăţiinsurmontabile şi fapte apocaliptice, pestecare nu se poate trece fugitiv. Frigul înstrăi­nării devine, încet, dar sigur, dintr­o carteconfesivă, un jurnal existenţial, ale căruietape de viaţă sunt fidel consemnate şi dincare citez: „Aţi simţit vreodată frigul înstrăi­nării? Mie mi se pare că acest frig e o treap­tă obligatorie, un test necesar, de purificare,pe calea cea lungă a libertăţii de spirit.Străbat, fără nicio ţintă, străzile unui oraşnecunoscut. Noaptea mă adăpostesc în salade aşteptare a gării centrale. O patrulă aPoliţiei mă observă şi mă alungă. Plec laCatedrala Sfântul Ştefan. Sunetul îndelungal clopotelor catedralei anunţă Sărbătoareanaşterii Mântuitorului. În catedrală e multălume. Pe un culoar nişte credincioşi aşteap­tă să le vină rândul la spovedit. Mă oprescacolo. Împins de speranţă, intru. Păşescîncrezător, ca un copil. Îmi amintesc de vre­mea când mergeam cu mama la bisericasatului nostru. De atunci nu mă mai spove­disem. De cum intru în sfântul lăcaş, simtcum obseala din mine începe să dispară. Măprezint preotului şi îi povestesc ce e cumine. Preotul se străduieşte din răsputeri sămă înţeleagă. Faptul de a fi ascultat revarsăasupra mea, cu o putere miraculoasă, linişteşi confort. Îngenunchez la icoana PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu, FecioaraMaria, al cărei prunc avea să devină Bunulnostru Domn Isus Hristos. Aprind apoi olumânare. Uit de foame, de sete, de frig. Numai sunt obsedat de pierderea, peste noap­te, a indentităţii mele”.

Toate aceste pagini sunt o mărturie căemigraţia are un limbaj comun, întâlnit şi încărţile altora, de la Panait Istrati la FlorentinSmarandache, de pildă. Din recuzită nu lip­sesc hârtiile de la oficiul de emigrări, hote­lurile pentru imigranţi cu personajele lorpestriţe, multiculturale, plasate cultural la

63

De la Frigul înstrăinării la „căldura globală”

nivelul zero: „Gândul că în curând voiputea găsi un loc încălzit, unde să mă potodihni, cel puţin câteva ceasuri, îmi dă pute­rea necesară de a rezista. După un timp măregăsesc în aceeaşi sală de aşteptare a gării,unde sunt expus a fi izgonit în orice mo ­ment. Încerc să ignor starea în care mă aflu.Nu mă mai gândesc la nimic. Mă întind peo bancă. Aerul cald mă adoarme. Când mi­esomnul mai dulce, o mână îmi zgâlţâieumărul. Deschid ochii. E mâna unui poliţist,aflat în rondul de noapte. El îmi cere biletulde voiaj. Cu o mână mă frec la ochi, cu cea­laltă scot din buzunar hârtiile de la biroulde emigrare. Omul în uniformă ridică bas­tonul de cauciuc şi îmi arată direcţia spreieşire. Ezitarea mea e zadarnică. Poliţistulmă împinge din spate. Mă simt un copil alnimănui, un vagabond rătăcind fără nicioţintă, într­o lume necunoscută şi neprimi­toare”. Şi alte varii tentative se consumă înacelaşi fel, până când angajatul de la recep­ţia Hotelului Zeppelin îi înlătură cu o since­

ritate brutală nedumerirea cu privire laatâta lipsă de umanitate: „Nu căutaţi uma­nitatea în afaceri cu bani, fiindcă aici ea nuexistă”.

Cartea lui George Băjenaru continuă subforma unui jurnal cu datări precise asupralocurilor şi oamenilor pe care­i întâlneşte înintervalul 1981­1982, prin lagărele de azi­lanţi, printre oameni de toate naţiile(români, ruşi, afgani, sudanezi, kurzi, ira­chieni, nigerieni). O lume îndeajuns de colo­rată ca să intre bine în „pana” scriitorului,obligat, între altele, să constate că „româniise suspectează şi se pârăsc” între ei aproapecu voluptate, ceea ce, în fond, este o moşte­nire sau o educaţie de a trăi în suspiciune,mereu cu ochii pe capra vecinului. Autosco ­pia merge foarte departe: „Starea de singu­rătate, sentimentul claustrării şi inutilităţiipun stăpânire pe mintea şi inima mea. Oaltă ieşire din această stare nu văd decâtpărăsind apartamentul doamnei F. Fără amai sta pe gânduri, ies în stradă”.

64

Lucian Chişu

65

De la Frigul înstrăinării la „căldura globală”

Abia în cea de a treia secţiune a romanu­lui memorialistic, reîntoarcerea la uneltelescrisului devine posibilă. După numeroasetribulaţii şi tot atâtea dezamăgiri, autorulpleacă în seara zilei de 27 septembrie 1982cu o cursă aeriană la New York sprepământul făgăduinţei, unde lucrurile nustau, de la bun început, chiar aşa cum senumeşte America. Aici, în lumea nouă,schimbă mun că după muncă: salahor înQueens, deşi angajat în regulă, este plătitmizerabil din salariul şefului de echipă.Cerându­şi drepturile se vede dat, cu vio­lenţă, afară. Devine apoi uşier într­unimobil pe Broad way, îngrijitor de oameni laHigh Ridge House, aceste peripluri fiindîntretăiate de pasaje ale corespondenţei cucei din ţară. Soţia şi copiii trăiesc separat,dar la aceeaşi intensitate, propria lor dramădin cauza mizeriilor pe care le fac oameniilegii prin vecini. Eroul se îndreaptă spreBoston, oraş cultural, considerat o Atena aAmericii, unde este cleaner la ChristianScience Center, cea mai mare bisericăștiinţistă din lume, lucrând, în timp ce seperfecţionează în studiul şi vorbirea engle­zei americane, câte 14 ore pe zi: „8 la biseri­că şi alte şase pe unde pot găsi”. Din cores­pondenţa alor săi reproduce, în roman,pasaje elocvente, cum sunt cele din scrisori,din poeziile fiicei sau din jurnalul fiuluisău. Calvarul reunirii familiei încetează la23 noiembrie 1983, mo ment după care con­fesiunea se opreşte brusc, spre a face locimpresiilor de la prima revenire în ţară(1992), nou prilej de a­şi rememora trecutul,odată cu revederea stâlpilor bisericii dinlocalitatea natală, stâlpi ai credinţei care l­asusţinut în tot acest răstimp.

O veche şi inactuală sentenţie spune cănu­ţi poţi lua patria pe tălpile pantofilor, ci,odată plecat din „cuibul” naţiei tale, frigulînstrăinării te va urma ca umbra de care, seştie, nu poţi scăpa. O altă zicere (ubi patria,bene) se arată, odată cu trecerea timpului,„duplicitară”, fiind frecvent răstălmăcită înubi bene, patria, ceea ce este cu totul diferit.Prin urmare, „acolo unde ţi­e bine, e patriata” a devenit, prin modificările de rigoare,ci ta tul de pe blazonul heraldic al globaliză­rii. Este mai presus de orice contestare că lu ­crurile s­au schimbat şi cer noi fapte, că pla­

neta s­a unificat multicultural, că vecheafrenezie de a călători, a marilor vagabonzi, afost înlocuită mai întâi cu exodul disidenţi­lor dinspre dictaturi spre democraţie, iarapoi de lumea săracilor atrasă de promisiu­nile unui trai mai bun. Şi obiectivele litera­turii se schimbă, în directă legătură socialăcu evoluţia acestor realităţi. Deşi le surprin­de cu acuitate, cartea lui George Băjenaruare alt mesaj. În plin fenomen al globalizării,pe fondul triumfalist al inter­/trans­cultura­lităţii, George Băjenaru îşi priveşte cu înfri­gurare locul său în lume. Încălzirea globală,de care cu toţii avem parte, nu­i este deniciun ajutor. Ţesute narativ sub forma unuiro man, mărturisirile lui George Băjenarudetaşează semnificativ experienţa unei vieţitrăite provocator sub zodia destinului. Aşase declanşează frigul înstrăinării, insinuatde alfel nu doar în subconştient, ci luat înposesie prin chiar numele predestinat alscriitorului. Frigul înstrăinării este o carteprin care autorul se desparte de mirajelepropriei vieţi. Experienţa fiind asumatăintegral, me morialistul dă replica unui citatdin Goethe („Cât de fericit pot fi, dacă amplecat!”): „Sunt plecat ca o pasăre de la cuib,şi acum mă aflu sub un cer străin, printreoameni străini”. Nici urmă de fericire înconstatarea sa, ci doar o formă spiritualiza­tă a acestei în sin gurări despre care aproapefiece pagină de pune mărturia torturantă acăutării sinelui.

Astfel îmi explic de ce, ajuns la vârstaretrospecţiilor, angajamentul său literar acunoscut un fel de abatere de la vechile ros­turi, devenind autoreflexiv, concentrat pesensul existenţei. Frigul înstrăinării este ocarte document, în care jurnalistul şi scriito­rul contribuie, fiecare cu mijloacele propriiprofesiei lui, la apariţia memorialistului. Ascris­o în limba română, ca semn al unei dis­crete mişcări de rezistenţă care îl situează,faţă de majoritatea celor ce se reped cucapul înainte spre viitor, într­o lumină con­fuză, de spirit conservator, de gânditor pri­vind cum timpul şi amintirile se destramăca o barcă ce se pierde în aburii de ceaţă aiapei. Zămislind­o în limba natală, dar aflatîn ţinuturi îndepărtate, George Băjenaru seîntoarce, după înţelesuri şi principii pe carenumai subconştientul le cunoaşte, în zărilepatriei sale.

66

Motto: „…A fi om în viaţă e oartă sau un destin?!”

În 2009, cunoscutul poet şi eseist NicolaeDabija îşi surprinde din nou în mod plăcutcititorii, întrucât publică primul său romanintitulat Tema pentru acasă. Volumul estefoarte bine receptat de critica vremii, motivpentru care este retipărit trei ani la rând laEditura Princeps Edit (2010) şi la Editurapentru Literatură şi Artă (2011 şi 2012).

Motivaţia alegerii acestui roman constăîn capacitatea de asumare a destinului prinforţa iubirii, a timpului – prin trăirea unuitrecut şi a unui prezent continuu, a spaţiu­lui – prin descoperirea unui suflet­pereche,a umanităţii – prin experierea suferinţei şi,nu în ultimul rând, a credinţei – prin jertfahristică.

Structura Temei pentru acasă este deosebitde interesantă, întrucât începe cu sfârşitul,care prezintă orfelinatul din Nadrecinoe, încare un băieţel pe nume Ivan Ivanov­15(numărul era singurul element care îi dife­renţia pe copii) descoperă în jurul vârstei detrei­patru ani că avea

[…] pe partea interioară a braţului dreptun tatuaj. […]. Abia când am învăţat săcitesc, am putut desluşi că erau nişte literecare alcătuiau împreună un cuvânt: MIR­CEA. Ce însemna acesta, nu ştiam, dar nicinu aveam pe cine să întreb. Nu cunoşteam,de asemenea, dacă mă născusem cu el saumi­l scrijelise în carne cineva. Era un scris cuo cerneală vârâtă adânc în piele. Nu ştiamcine l­a făcut, de ce? când? cum? Acesteîntrebări mi le pusesem nu o dată (DabijaN., 2009: 12).

AAnnccuuţţaa GGUURRBBAANN--DDIINNUURomanul îndumnezeirii

prin credinţă, iubire şi jertfă*

În acest articol ne propunem să observăm capacitatea de transfigurare a iubirii în existenţa a douăpersonaje­cheie, Mihai Ulmu şi Maria Răzeşu. Aceştia sunt protagoniştii romanului Tema pentruacasă, de Nicolae Dabija, care vor răspunde la unison întrebării „…A fi om în viaţă e o artă sau undestin?!”, pe de­o parte, prin însăşi mărturisirea vieţii trăite în raiul din interiorul iadului şi, pede altă parte, prin asumarea umanităţii care îi îndumnezeieşte.Cuvinte­cheie: Gulag, credinţă, iubire, suferinţă, jertfă.

In this article our aim is to observe love’s capacity of transfiguration for two key characters: MihaiUlmu and Maria Razeşu. They are the main characters of the novel Tema pentru acasa (TheHomework) by Nicolae Dabija and they desire to answer in unison the question “...Being a livinghuman is an art or a destiny?!” by, on the one hand, acknowledging the life lived inside the heavenwithin hell and, on the other, assuming the humanity that makes them divine.Keywords: Gulag, faith, love, anguish, sacrifice.

Abstract

Ancuţa GURBAN­DINU, Prof. dr., Şcoala Gimnazială „George Topârceanu”, sector 4, Bucureşti, e­mail:ancuta_202000@yahoo.fr.

* Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, Colecţia „Cartea de proză”, Iaşi, Princeps Edit, 2009, 377 p.

Din acest spaţiu al ororii Mircea este sal­vat de către tatăl său, Mihai Ulmu, – întorsdin lagărul din Siberia după ce a petrecutacolo 13 ani de detenţie –, atunci când reali­zează că numele pe care îl strigă cu atâtapatos necunoscutul este chiar al său:

Şi­atunci, brusc, mi­am amintit de tainamea, însemnată pe braţ. Parcă îmi căzusecerul pe cap. Am vrut să strig şi n­am putut.Muţisem. Am sărit dintr­odată în picioare,mi­am suflecat într­o clipită mâneca de lacămaşă până la cot şi am ridicat sus deasu­pra capului mâna mea dreaptă strânsăpumn, astfel ca partea scrisă să se vadă dinlocul unde se afla omul străin.

Am stat aşa ca o statuie, în picioare peacoperiş, cu dinţii crispaţi şi cu gura încleş­tată de emoţie, până m­a observat.

S­a uitat la mine şi a început să strige caieşit din minţi: „Mircea! Mircea! Băiatultatei!” (Ibidem: 16­17).

Printr­o retrospecţie, firul naraţiunii este

proiectat în trecut, mai exact, în ziua de 28iunie 1940 – răpirea Basarabiei, Bucovineide Nord şi a ţinutului Herţei de cătreUniunea Sovietică –, iar autodiegeza, făcutăpână acum de Mircea, este înlocuită devocea lui Mihai Ulmu, profesorul care ţineore de Limba şi literatura română în liceuldin comuna Poiana:

Ulmu era un tânăr de douăzeci şi cinci deani, de o statură zveltă şi elegantă, cu unchip palid, încadrat de nişte plete negre ce ise revărsau bogat pe umeri, luminat de doiochi căprui, pe care oboseala lecturii îi făceaparcă mai adânci şi a căror tristeţe contrastacu zâmbetul ironic abia şchiţat în colţulbuzelor, zâmbet care­l însoţea pretutin­deni… (Ibidem: 23).

Liniştea lecţiei de literatură (profesorulUlmu le preda elevilor săi un an întreg uncurs despre Mihai Eminescu) este întrerup­tă brusc de sosirea soldaţilor Armatei Roşii,care înlocuiesc steagul tricolor cu cel alUniunii Sovietice şi portretul lui Eminescucu cel al lui Stalin. Ca urmare a îndrăzneliicopiilor de a­l reaşeza pe poet la locul cuve­nit, profesorul Ulmu este tras la răspundere,luând toată vina asupra sa. Acesta nu pără­seşte sala de clasă decât în momentul în carele dă elevilor săi o temă pentru acasă emi­namente eminesciană: „…A fi om în viaţă e oartă sau un destin?!” (Ibidem: 36). Răspunsulla această întrebare îl va asculta peste maibine de un deceniu, când va fi eliberat dinînchisoarea siberiană.

În cea de­a cincea zi de interogatoriu,Mihai Ulmu, acuzat ca duşman al poporu­lui, primeşte pedeapsa de 25 de ani demuncă silnică şi este deportat la Kolâma, înLagărul Morţii de la „Zarianka­1” – „[…]adevărată şcoală a viitorului […]” (Ibidem:65), „[…] o universitate a vieţii” (Ibidem: 76),„[…] o U.R.S.S. în miniatură […]” (Ibidem:86), „[…] o închisoare în închisoare […] [dincare] nu se poate evada decât prin moarte”(Ibidem: 197 pass.) –, unde este silit să renun­ţe la propria identitate, la propriul nume şisă primească numărul M1­315 prin „bote­zul” stalinist.

Dacă Gulagul îi întâmpină pe noii deţi­nuţi cu fanfara – în schimb, la groapa comu­nă sunt conduşi pe acorduri ceaikovskiene –

67

Romanul îndumnezeirii prin credinţă, iubire şi jertfă

68

Ancuţa Gurban­Dinu

şi cu salutul caustic „«Bine aţi venit!»”(Ibidem: 53), zona de muncă are la rândul eipropriul îndemn batjocoritor: „«Prin muncăne vom ispăşi greşelile!»” (Ibidem: 66).Lagărul este condus de tiranul colonelKudreavţev, „omul­fără­chip […]” (Ibidem:76), care îi învaţă pe prizonieri că„«Ordinele nu se discută, ci se execută»”(Ibidem: 66). Deşi încearcă prin orice mijloa­ce represive să îi dezumanizeze, le porun­ceşte să fie bucuroşi „– Mă, vă ordon să fiţifericiţi (s. n.)!” (Ibidem: 84), întrucât este con­vins că din această închisoare fiecare va ieşi„[…] înnoit spiritual […] abia după ce­şi vatrăi toată frica” (Ibidem). Această afirmaţievine în contrapunct cu cea făcută de Mihai –„Cât de puţin îi trebuie unui om pentru a fifericit (s. n.) […]. Câteodată acesta nu arenevoie decât de un alt om şi întreg univer­sul e întruchipat de celălalt” (Ibidem: 118) –şi Maria – „În viaţă câteodată, ca să fii ferici­tă (s. n.), trebuie să ai curajul de a fi fericită(s. n.)… […] «Prea puţin am suferit, ca sămerit să fiu atât de fericită (s. n.)»” (Ibidem:130 pass.).

În această Matrioşkă opresivă, NicolaeDabija introduce, printre spioni, terorişti,dezertori şi călăi, intelectuali care se remar­că nu atât prin extraordinara capacitateraţională, cât mai ales prin cea spirituală.Aceste persoane sunt cele care L­au găsit peDumnezeu, iar întâlnirea cu El le­a făcut săconştientizeze puterea rugăciunii1: părinte­le Ioan Florenski2 [„– Acolo, în gândurilemele, mă întâlnesc cu Dumnezeu” (Ibidem:173); „Spaţiul îngust şi singurătatea suntcele mai prielnice rugăciunii. De multe oriîn acea cămăruţă rece şi umedă am simţitcum Iisus Hristos a coborât ca să se roage cumine. I­am auzit adesea respiraţia lângăumărul meu” (Ibidem: 265); „Sfinte Dumne ­zeule/ Sfinte tare,/ Sfinte fără de moarte,/Miluieşte­ne pre noi…” (Ibidem: 273)],Mendelstam3 [„Atunci când îţi va fi cel maigreu, să te rogi: «Doamne, nu­mi lua deznă­

dejdea»!” (Ibidem: 71)] şi Dresda [„«Doamne,iartă­mi greşelile/ pe care nu le cunosc…»”(Ibidem: 178)].

Intruziunea în acest spaţiu concentraţio­nar îi schimbă radical viaţa lui Mihai Ulmu,întrucât aici, în iad, descoperă frumuseţearaiului, şi anume iubirea jertfelnică, împăr­tăşită de chiar una dintre elevele sale, pre­mianta clasei, Maria Răzeşu, care ajunge, înnumele dragostei pentru poeziile emines­ciene – îi restituie volumul împrumutat – şipentru bărbatul pe care îl iubeşte, spălăto­reasă la „Zarianka­1” şi deţinută – primeştenumărul B2­033 – mai întâi la „Zarianka­6”,iar mai apoi la închisoarea­maternitate„Şirokaia Poleana”. Această iubire, caredevine dătătoare de viaţă prin naşterea fiu­lui lor, îi transfigurează şi îi ajută să înţelea­gă că adevăratul sens al existenţei lor esteapropierea de Dumnezeu. El le decelează şiîi învaţă să iubească cu acea dragoste decare vorbeşte atât de frumos SfântulApostol Pavel în Epistola întâi cătreCorinteni:

Dragostea (s. n.) îndelung rabdă; dragostea(s. n.) este binevoitoare, dragostea (s. n.) nupizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.Dragostea (s. n.) nu se poartă cu necuviinţă,nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie,nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedrep­tate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă,toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate lerabdă. Dragostea (s. n.) nu cade niciodată.[…]. Şi acum rămân acestea trei: credinţa,nădejdea şi dragostea (s. n.). Iar mai maredintre acestea este dragostea (s. n.). (1 Cor.13, 4­7; 13)

Trăirea acestei iubiri o determină peMaria să­şi exprime credinţa – „Cred (s. n.)în tine ca în Dumnezeu, Mihai Ulmu!”(Ibidem: 132) – şi, totodată, o ajută să con­ştientizeze că cele două cuvinte, „Te iubesc”,o înalţă spiritual „[…] la fel ca pe IisusHristos” (Ibidem: 192).

Lipsa libertăţii nu le îngrădeşte în niciun

1 În opinia noastră, epicentrul acestui roman îl constituie capitolul intitulat sugestiv „Ţigările luiDumnezeu”, care ne demonstrează că atributele divine morale – dreptatea, mila, sfinţenia, bunătatea,iubirea – pot fi impropiate de om prin îndumnezeire.

2 Pavel Florenski, preot ortodox rus, filosof, matematician şi om de ştiinţă.3 Osip Mandelştam, poet şi eseist evreu rus.

69

Romanul îndumnezeirii prin credinţă, iubire şi jertfă

fel iubirea – „[…] de Iubire (s. n. ) are partedoar cel care dăruieşte Iubire (s. n.). […] prindragoste (s. n.) omul cunoaşte nemurirea.[…]. Iubirea (s. n.) nu poate fi decât afirma­re” (Ibidem: 31 pass.) –, ci o face să fie multmai puternică, mai răbdătoare şi mai încre­zătoare, fapt ce îi motivează să evadeze. Încele şapte zile de libertate, Mihai şi Maria,pe de­o parte, recompun imaginea cupluluiprimordial, care recreează lumea şi, pe dealtă parte, dau o nouă semnificaţie vieţii,unindu­se pe vecie în faţa lui Dumnezeuprin punerea pe degete a două verigheteîmpletite simbolic din fire de iarbă.

Realizând că „[…] nu există pe lumelucru mai scump, mai sfânt şi mai fără depreţ ca libertatea (s. n.)” (Ibidem: 106), Mihaişi Maria reuşesc în cea de­a doua încercarede recăpătare a independenţei ca fiul lor,Mircea, să se nască liber:

Mihai mai mult prinse din zbor un corplunecos, un ghemuleţ viu, şi­n clipa în care­lsimţi în palme, un curent ciudat îl furnicădin creştet şi până în călcâie. Era un senti­ment ciudat de bucurie, de frică, de mân­drie, de durere, de însufleţire, de deznădej­

de şi de fericire amestecate laolaltă.Reteză ombilicul cu dinţii, […] făcu câţi­

va paşi cu pruncul în braţe către suviţelecascadei care cădeau de sus, parcă din cerşi­l scufundă, ca pentru botez, în şuvoiulrece şi limpede ca lacrima, aşa cum mai afla­se că fac oamenii unor popoare din Siberia,ca să­şi călească pentru o viaţă nou­născuţii.Apoi îi ridică trupuşorul curat cu ambele luimâini sus deasupra capului şi strigă nereţi­nut, cu o bucurie descătuşată, către toatecele patru zări:

– Liber (s. n.) ! Liber (s. n.)! Te­ai născutliber (s. n.)! […]

– E copilul nostru, Maria. E pruncul meuşi al tău. El s­a născut liber (s. n.). E om liber(s. n.), născut dintr­o mamă liberă (s. n.) şi untată liber (s. n.) (Ibidem: 211).

Prinşi şi readuşi în captivitate, lui Mihaii se prelungeşte termenul de pedeapsă la240 de ani, 8 luni, 3 săptămâni, 2 zile, 8 oreşi 30 de minute, iar Maria primeşte 10 anipentru complicitate la evadarea unui deţi­nut.

Îmbolnăvirea lui Mircea de tifos repre­zintă o altă încercare, care le deconcertează

70

Ancuţa Gurban­Dinu

iubirea. Străduinţa Mariei de a­şi scăpa fiulde boala febrilă molipsitoare cu preţul pro­priei vieţi reprezintă jertfa supremă a uneimame pentru copilul ei. Pierderea femeiiiubite – Maria moare împuşcată de un gar­dian – îl determină pe Mihai să­şi doreascămoartea – cele şapte zile de agonie întreviaţă şi moarte corespund, pe de­o parte,celor şapte zile dătătoare de viaţă, petrecutealături de Maria în taiga şi, pe de altă parte,celei de­a şaptea zi când îşi regăseşte copilul–, însă conştientizarea existenţei lui Mirceaşi sfatul dat de mareşalul Sibov îi (re)dauputerea de a trăi: „ – Toată viaţa, Ulmule,este un război. Cui nu­i pasă de asta sau nucunoaşte acest lucru, acela e strivit. De ceiînvinşi nu i­e milă nimănui, nici chiar lorînşişi. Fruntea sus! Şi – pieptul înainte! Înva­ţă dracului să trăieşti! Că n­ai încotro!”(Ibidem: 249).

În urma morţii dictatorului Stalin, Mihaieste eliberat din Gulagul siberian şi se ducela orfelinatul de la Nadrecinoe, unde îşirecapătă fiul. Finalul simetric al romanului

înfăţişează revenirea lui Mihai alături deMircea în liceul din comuna Poiana şi reîn­tâlnirea cu foştii elevi, deveniţi acumoameni maturi, care îşi aşteaptă cuminţiprofesorul în bănci pentru a­i asculta latema pentru acasă pe care au avut­o defăcut în urmă cu 13 ani. În urma verificăriirăspunsurilor, inclusiv al celui dat deMircea în locul mamei sale – „[…] dragos­tea, frumuseţea, bunătatea, sacrificiul înadevăratele lor dimensiuni, din toate aces­tea alcătuindu­se măreţia şi fascinaţia fiinţă­rii omeneşti” (Ibidem: 353) – autorul conchi­de că lucrul cel mai important este ca

[…] oamenii să rămână oameni în oriceîmprejurări, cu respectul pentru propriapersoană, cu stima pentru semeni şi pentruca lumea pe care le­a hărăzit­o să fie a lor, eiavând misiunea s­o facă, din locul în care le­a lăsat­o Dânsul, mai bună şi desăvârşită,în numele minunii numite viaţă, pentru caea să dăinuie, pentru ca ea să biruie, pentruca ea să nu dispară în vecii vecilor, precumîn cer aşa şi pe pământ (Ibidem: 355­356).

Tema pentru acasă este romanul îndumne­zeirii, care ne ajută să înţelegem, că nimeninu se poate compara cu Dumnezeu (vezisimbolistica numelui „Mihai”4), deoareceEl este Dumnezeul întregii lumi, al păcii(vezi simbolistica numelui „Mircea”5) şi, înspecial, al iubirii (vezi simbolistica numelui„Maria”6) însoţite de credinţă şi jertfă.

În încheiere, ne întrebăm şi noi odată cuautorul Temei pentru acasă dacă „…A fi om înviaţă e o artă sau un destin?!”. Îndrăznim sărăspundem că a fi OM înseamnă (re)stabili­rea legăturii cu Cel Care acum 2000 de aniŞi­a îndeplinit misiunea de Dumnezeu şiOm cu multă, multă Artă, ducând la desă ­vârşire cu nesfârşită dragoste – „Dragostea(s. n.) aduce de multe ori după ea suferinţănemăsurată, aşa precum şi suferinţa poateaduce, adeseori, după ea iubire (s. n.) nemă­surată” (Ibidem: 168) – planul Celui Care L­atrimis în lume, asumându­şi­l până la moar­tea pe Cruce. Tu, cititorule drag, ce răspunsai dat?

4 Valabil la adresa: http://www.behindthename.com/name/michael (consultat la 12.07.2014).5 Valabil la adresa: http://www.behindthename.com/name/mircea (consultat la 12.07.2014).6 Valabil la adresa: http://www.behindthename.com/name/mary (consultat la 12.07.2014).

71

PPeettrree GGhheeoorrgghhee BBÂÂRRLLEEAALeonidas Donskis – Forme ale urii:Imaginaţia bântuită a filosofiei şi

literaturii moderne

Leonidas Donskis este profesor la Universitatea de Management şi Economie, Kaunas, din Vilnius,Lituania şi este membru al Parlamentului European. De­a lungul anilor a fost Decan al Facultăţiide Ştiinţe Politice şi Diplomaţie din cadrul Universităţii „Vytantas Magnus” din Kaunas,Lituania. Ca lector, profesor invitat şi profesor asociat, a predat filozofie socială şi morală laUniversitatea din Helsinki, Finlanda, filozofie şi teoria culturii la Universitatea din Tallinn,Estonia, şi studii culturale la universităţi din SUA (Colegiul Dikinson, Pennsylvania şiUniversitatea Montevallo, Alabama), la universităţi din Anglia, Italia, Ungaria etc. Bibliografia lui Leonidas Donskis include 35 de cărţi, peste 200 de studii şi articole ştiinţifice la carese adaugă ediţii la texte, prefeţe, colaborări, volume colective etc. Două dintre aceste lucrări auprimit înalta recunoaştere a forurilor internaţionale: „Cea mai bună carte” în domeniul cercetării,Forme de ură. Imaginaţia tulburată în filozofia şi literatura modernă, Amsterdam/New York:Rodopi, 2003, respectiv, pentru Fidelitate, nonconformism şi trădare: Lituania modernă şiimaginaţia morală din Europa centrală de est, Amsterdam/New York: Rodopi, 2005.Subiectele tratează în principal identitatea culturală, imaginaţia, memoria, mentalitatea colectivă,referitoare la literatură, diferite sisteme filozofice şi ideologii politice şi analiza unor acţiuni dinţările din Europa Centrală de Est.Cuvinte­cheie: identitate, imaginaţie, literatură, filozofia culturii, filozofia istoriei, criticism.

Leonidas Donskis is a professor at the University of Management and Economics, Kaunas, VilniusUniversity, Lithuania and an European Parliament member. Over the years, he was Dean of theFaculty of Political Science and Diplomacy, University “Vytantas Magnus” in Kaunas, Lithuania.As a lecturer, visiting professor and associate professor, he taught social and moral philosophy at theUniversity of Helsinki, Finland, philosophy and cultural theory at the University of Tallinn,Estonia, and cultural studies at universities in USA (Dikinson College, Pennsylvania andMontevallo University, Alabama), at universities in England, Italy, Hungary etc.Bibliography of Leonidas Donskis includes 35 books, over 200 scientific studies and articles, to whichis added countless preface, text editions, collaborations collective volumes etc. Two of these workshave received high recognition of international fora: “The Best Book” in the field of research, Formsof Hatred. The Troubled Imagination in Modern Philosophy and Literature, Amsterdam/New York:Rodopi, 2003, respectively, for Loyalty, Dissent, and Betrayal: Modern Lithuania and East­CentralEuropean Moral Imagination, Amsterdam/New York:Rodopi, 2005.Topics that deal aimed, in principle, cultural identity, the imagination, memory, the collective men­tality, with reference to literature, various philosophical systems and political ideologies and analy­sis on the facts of Central­Eastern European countries.Keywords: identity, imagination, literature, philosophy of culture, philosophy of history, criticism.

Abstract

Petre Gheorghe BÂRLEA, Universitatea „Ovidius” din Constanţa, Facultatea de Litere, Departamentul deFilologie Română, Limbi Clasice şi Balcanice, e­mail: gbarlea@yahoo.fr.

72

Petre Gheorghe Bârlea

Aproape jumătate din cărţile luiLeonidas Donskis au fost redactate direct înengleză, iar celelalte – în lituaniană şi engle­ză, multe fiind traduse ulterior în limbilebaltice sau nord­europene – estoniană, fin­landeză, suedeză, daneză – şi în numeroasealte limbi – germană, italiană, spaniolă, po ­lo neză, rusă, ucraineană, coreeană, ma ghia ­ră. În versiune românească au apărut, pânăacum, Putere şi imaginaţie – studii de politică şiliteratură, 2002, şi, mai recent, Forme ale urii.Imaginaţia bântuită a filozofiei şi literaturiimoderne, 2013, ambele la Editura „Cetatea deScaun”, Târgovişte, prin mijlocirea profeso­rului Silviu Miloiu şi prin osteneala de tra ­ducător a profesorului Mircea Anghelinu.

Cartea tradusă în română în 2013, Formeale urii: imaginaţia bântuită a filosofiei şi litera­turii moderne1 marchează, poate, centrulevoluţiei gândirii autorului, aflându­se întreanalizele teoretico­filosofice din anii debu­tului ca cercetător al fenomenelor socio­cul­turale şi politice, pe de o parte, şi comenta­riile cu aspect practic referitoare la situaţiasocietăţii umane actuale, într­o perioadă demari provocări, fără precedent în istorie,precum globalizarea şi toate componenteleacesteia, pe de altă parte. Termenii cu careoperase deja în studiile anterioare, filosofie (aistoriei, a culturii), literatură (clasică şimodernă), criticism (cultural şi social) con­verg acum spre analiza unui concept pe careîl menţionase în diverse contexte, dar caredevine acum focusul analizei: ura.

Încă din Prefaţa la ediţia românească,autorul arată că toate modificările aduse deevoluţia ţărilor din Centrul şi Estul Europeiau facilitat în întreaga lume accentuarea adouă stări endemice ale omenirii – frica şiura, ca părţi ale aceluiaşi întreg. Europapostrevoluţionară (post 1989, mai exact) nueste ceea ce au visat artizanii revoltelor şirevoluţiilor moderne, vizionarii care trasauo lume „mai bună”, cu o sintagmă pe cât deromantică, pe atât de tocită. Este ceea ceobservase Milan Kundera, în celebra culege­

re de eseuri, Tragedia Europei Centrale2, 1983.Ceea ce s­a obţinut este o altă Europă, carei­a făcut pe occidentali (inclusiv pe ameri­cani) încă mai temători faţă de „pericoluldin Est”, iar pe cei din „partea noastră aEuropei”, în nişte cobai. Căci EuropaCentrală şi de Est a devenit, spune L.Donskis, „un laborator fără precedent isto­ric al vieţii accelerate, cu toate incertitudini­le şi insecurităţile care există într­un labora­tor”. Aşadar, adăugăm noi, în Laboratoareleimense din subsolul Genevei se experimen­tează/acţionează acceleratorul de particuleşi se studiază „particula lui Dumnezeu”, iarîn „Cealaltă Europă” funcţionează, la lumi­na zilei, laboratorul de accelerare a particu­lelor umane, experiment realizat pe circa250.000.000 de cobai umani. Autorul dăexemple de accidente care s­au produs dejaaici. Emigraţia economică este una dintreele. Cărturarului lituanian se pare că ojumătate de milion de conaţionali plecaţi înSUA, Anglia, Italia, Spania ş.a. înseamnăfoarte mult, pentru că nu cunoaşte cifra de

1 Leonidas Donskis, Forme ale urii: imaginaţia bântuită a filosofiei şi literaturii moderne. Traducere de MirceaAnghelinu, Târgovişte: Editura „Cetatea de Scaun”, 2013, 344 p. Cf. ediţia originală: Forms of Hatred: TheTroubled Imagination in Modern Philosophy and Literature, Amsterdam & New York: Rodopi, 2003.

2 Cf. Milan Kundera, Un Occident kidnappé ou La tragédie de l’Europe Centrale, 1983, în: Le Debat, nr. 5/1983.

peste două milioane de români plecaţi înaceleaşi condiţii. Contrastele sociale repre­zintă un alt asemenea „accident” al experi­mentului pe europenii central­estici, iarcorupţia endemică este un altul. Rezultatuleste o mare dezamăgire faţă de tot ce s­acreat în aceşti ani de „înnoire” a vieţii. Dupăopinia lui L. Donskis, punctul nodal, pivo­tul acestor fenomene este populismul.Manifestarea sa este explicată în manierătipică pentru gândirea autorului – expusă înnumeroase cărţi anterioare: a) populismul„vine din alte părţi” (mai evoluate, se înţe­lege, din zonele pe care noi, esticii, le admi­răm); b) mecanismul care îl produce constăîn transformarea privatului în public şi înexploatarea fricii. Când interesele personalesunt mascate sub forma interesului public,pentru unii, iar temerile şi obsesiile perso­nale sunt transformate în trăiri de masă,pentru alţii, evoluţia nu poate fi decât sprerău. Fiecare om se teme de cel care­şi aducecu sine propriile­i insecurităţi şi incertitu­dini. Există frica de Islam şi de musulmani,frica de emigranţii din toată lumea, frica dehomosexuali şi lesbiene, de pink­işti, de con­spiraţiile mondiale etc. Ne­am integrat într­o Europă despre care credeam că nu neva accepta niciodată, ca parte a ei. Ne­auacceptat. Rezultatul? „I­am adoptat toatefobiile şi stereotipurile care înainte funcţio­nau împotriva noastră.” Dacă nu este aşa,atunci înseamnă că „lumea a devenit oUnică şi Globală Europă de Est şi Centrală”,ceea ce ar echivala cu ireversibilitateaschimbărilor sus­pomenite. Cum ura estereversul obligatoriu al fricii, ea s­a dezvoltatcorespunzător în epoca modernă. Faţă desecolele al XIX­lea – al XX­lea, care au con­stituit o adevărată „eră a urii colective orga­nizate”, ce se întindea de la teoria conspira­ţiei la ura ideocratică, manifestându­se înmiriade de forme, ura modernă şi­a dublatputerea de acţiune, în acelaşi mod în care aşi rafinat­o. Totalitarismul de Stânga a gene­rat Totalitarismul de Dreapta, cu retorici şipractici una mai feroce şi mai criminalădecât alta. Modernitatea s­a născut din urafaţă de anchilozarea unor stări de lucruri,dar a născut ura celor care se consideră apă­rătorii Tradiţiei. Ura între „noi” şi „ei” şi,

încă şi mai rău, ura de sine însuşi fac ravagiiîn modernitate.

Una dintre ideile­pivot ale demersuluidonskian este aceea că ura umblă tot timpuldeghizată, ceea ce îi potenţează la maxi­mum efectele nocive. Ura îşi ascunde esenţaîn negarea de sine şi în negarea celorlalţi„sub pretextul luptei pentru o cauză nobilăsau al rezistenţei eroice în faţa răului”. Secamuflează în toate formele de critică, în„obiectivarea” intelectuală, în judecata libe­ră a valorilor, în neutralitate, în patriotismsau în preocuparea civică. De altfel, multedintre aceste manifestări au fost studiateseparat, în cărţi de sine stătătoare de cătreLeonidas Donskis, înainte şi după scrierealucrării din 2003. Toate ideologiile moderne,fie ele conservatoare, liberale sau socialiste,au cultivat şi valorificat ura. Ea nu poate firedusă la psihologie şi psihiatrie, atâta timpcât este integrată în ideologii politice, teoriifilosofice, literatură, practici pedagogice etc.Până şi în numele lui Dumnezeu poatevorbi ura, prin gura celor care îl slujesc, defapt, pe Diavol. De altfel, crede L. Donskis„fără Diavol... ura este incapabilă să se susţină”

Cartea din 2003/2013 are o structurăsimetrică. După consistenta Introducere,materia este împărţită în două mari secţiuni:Partea I: Fabricarea şi distrugerea duşmanilor.Răul şi imaginaţia bântuită; Partea a II­a:Incertitudinile modernităţii. Ambivalenţa şiidentitatea problematică. Fiecare dintre celedouă părţi conţine, aproape simetric, câtedouă mari capitole, corespunzătoare celorpatru tipuri principale de manifestare a urii.În primul capitol, intitulat „Teoria socială aconspiraţiei. De la Sir John Mondeville la imagi­naţia bântuită a modernităţii”, se analizeazăversiunile moderne ale goanei după umbre,vânătorii de vrăjitoare şi ale demonologiei,mai exact, teoriile conspiraţioniste, care„apar ca cea mai veche şi mai rezistentăformă de ură colectivă”. Niciunul dintrecele două regimuri totalitare ale secolului alXX­lea nu s­a descurcat fără o teorie a con­spiraţiei, iar locul zeilor Olimpului dinepoca homerică şi al lui Dumnezeu, dinepoca creştină, în mâinile cărora se află vie­ţile oamenilor, a fost luat adesea de BătrâniiÎnvăţaţi ai Sionului, monopolişti, capitalişti,

73

Imaginaţia bântuită a filosofiei şi literaturii moderne

imperialişti (cf. K. Popper, 1959, apud L.Donskis, 2013, pp. 51­52, în subcapitolul al2­lea, „Cine­i ia locul lui Dumnezeu?”). În aldoilea capitol, intitulat „Loialităţi transferate,identităţi fabricate şi ura organizată: politicaadevăraţilor credincioşi vs literatura sceptici­lor”, se analizează mecanismele translatăriipropriei alienări şi crize de identitate în teo­riile militante care promit claritate, certitu­dine şi „optică socială aproape în alb şinegru”. Practic, zice autorul, complexitateaderanjantă a modernităţii este eludată, aşacum o probează eseurile lui George Orwell(Notes on Nationalism, 1970) despre naţiona­lismul transpus în cadrele noi ale vieţiimoderne sau în beletristica sa, 1984 şi FermaAnimalelor, dar şi cum o dovedeşte CzeslawMilosz, în Gândirea captivă, 1981. Capitolulal 3­lea, „Modernitatea alternativă. Marxism,ideocraţie modernă şi biserică seculară”, tratea­ză metafizica schimbării şi transformăriilumii, în favoarea restaurării trecutului sau,dimpotrivă, în sensul clădirii unui viitorluminos, revoluţionar, acesta din urmă pro­pus mai ales de marxism, sub toate formelesale – simbolic, dogmatic, rusesc, modernetc. În sfârşit, capitolul al 4­lea, „Moder ­nitatea şi pierderea rădăcinilor sau două feluride a fi ale identităţii problematice”, analizeazămetafizica purităţii de tip „sânge­şi­pământ” a originii noastre, respectiv nega­rea violentă a oricărei idei de complexitateşi interculturalitate a identităţii colective şichiar individuale. Construcţia se bazează peanaliza relaţiei cultură­civilizaţie (ca ele­mente nu neapărat complementare, ciuneori chiar opuse) şi are ca materie de dez­batere morfologia culturii şi imaginaţia tro­pică în provocarea filosofică operată deOswald Spengler, precum şi în teoria luiLudwig Wittgenstein despre ura de sine aevreilor şi geniul creator.

Una dintre ideile finale ale lucrării esteaceea că „ura nu se satură niciodată doar cuindivizi”. Ea are nevoie de o formă atractivă– simbol sau imagine, vorbeşte totdeaunalimba grupurilor, a anonimităţii, a nebunieide masă. Pe de altă parte, „raţiunea camu­flează ura, descriind­o ca moralitate deprincipiu, politica progresistă, religiozitateprofundă sau, mai rău, ca dragoste şi com­pasiune...”

Desigur, cercetătorii nu sunt toţi deacord cu toate ideile avansate de LeonidasDonskis. Dacă Robert Ginsberg, cel mai avi­zat exeget al operelor donskisiene, apreciaideea că ura stă în centrul distopiilor litera­re şi al sistemelor politice opresive, TimoAiraksinen nu este de acord cu afirmaţia căura apare totdeauna deghizată şi că răulradical există. În ceea ce ne priveşte, subs­criem la aceste din urmă observaţii. Niciideea că frica naşte ură nu se susţine tot­deauna, cel puţin din perspectiva doctrineicreştine, căci frica de Dumnezeu este crea­toare de valori morale. Pe de altă parte,autorul însuşi afirmă că până şi în cele maiopresive regimuri demnitatea umană poateînvinge acţiunea urii şi a răului, răzbătândla lumină, cumva. Cercetătorul lituanian aconsiderat că teoriile sale pot avea ecou înrândurile receptorilor din România moder­nă, cu istoria sa plină de rupturi şi de pro­vocări dramatice, aşa încât traducerea cărţiia fost binevenită.

Faptul că mitul, literatura, ficţiunea oferămodele de analiză şi învăţăminte mai con­vingătoare decât cele mai consistente siste­me filosofice şi tratate academice a întrunitconsensul tuturor exegeţilor. Ideea explicărelaţia dintre „imaginaţie” şi „imaginar”,idee pe care o întâlnim ca sursă fertilă deinter pretări în toate cărţile lui LeonidasDonskis.

Stilul scrierii lui L. Donskis reflectă for­maţia sa filosofico­literară şi sfera preocu­părilor sale. Cititorul remarcă în primulrând fraza amplă, cu simetrii de perioadăsintactică de tip clasic, cu protază provoca­toare şi apodoza explicativă chiar şi în titlu­rile capitolelor şi subcapitolelor, nu numaiîn expunerea curentă. Pe de altă parte, cândfraza este mai scurtă, capătă tonalităţi desentinţă filosofico­morală. Timo Airaksinen,editorul suedez al ediţiei englezeşti a lucră­rii (editio princeps, 2003) selecta afirmaţii înformulă sentenţioasă de tipul: „Foarte rarura apare nedeghizată”; „Ura intensă ar fide neimaginat fără conceptul de rău radi­cal”; „Lupta dintre bine şi rău este eternă”,„Epoca noastră este una a urii”. Stilul provi­ne, desigur, din vechile tratate de filosofie –antice şi medievale, dar şi din cele moderne,care au stat la baza formării intelectuale a

74

Petre Gheorghe Bârlea

75

Imaginaţia bântuită a filosofiei şi literaturii moderne

cărturarului lituanian şi nu întâmplătorprintre cărţile scrise de acesta se află şi cule­geri de aforisme, maxime şi proverbe. Înopera sa originală, astfel de aserţiuni expri­mă judecăţi de valoare bine cumpănite, tur­nate în bronzul „cuvintelor potrivite”. Alteexemple sună astfel: „Unii (oameni) deţinarta traducerii privatului în public”. Înaceeaşi ordine de idei, un asemenea stil nuputea evita paradoxul ca formă logico­lin­gvistică de ilustrare a complexităţii lumiispirituale şi materiale în care trăim. Chiarde la început, din Prefaţa la ediţia în limbaromână, autorul afirmă: „...cu cât ai maipuţină putere, cu atât eşti mai devotat, într­un sens politic şi moral”, atrăgând atenţiaasupra faptului că un asemenea adevăr esteparadoxal. De asemenea, el remarcă o situa­ţie paradoxală a ţărilor central­est europene:dezamăgirea generală se manifestă dupădouăzeci şi cinci de ani în care oamenii s­aubucurat, totuşi, de libertate, de economia depiaţă etc. Este o situaţie paradoxală, dacăavem în vedere că ieşirea din comunism aadus acestor ţări realizări mari, performan­ţe istorice (materiale şi culturale), prinraportare la istoria lor întreagă, inclusivintegrarea în structurile euroatlantice... Esteridicol, spune Leonidas Donskis, să vezicum Consiliul Europei decretează „dreptu­rile familiei”, „valorile tradiţionale”, impu­nându­ne, pe de altă parte, valorile secula­rismului şi respectul faţă de minorităţi. Înaltă parte, vorbeşte despre paradoxul iden­tităţii problematice: vrem să fim noi înşine,dar suntem fascinaţi de grupurile­ţintă. Unalt paradox este ilustrat prin afirmaţia luiMax Scheller, potrivit căruia dragostea şiura leagă fiinţele între ele. Uneori, parado­xul capătă forme mai subtile în plan retori­co­stilistic (inclusiv prin formularea concen­trată, de „zicală”), dar cu conţinut logico­semantic amplu. De exemplu, autorul preiaideea lui Milan Kundera, deja amintit aici,că revoluţiile şi revoltele care au produscăderea comunismului (ca şi cele preceden­te, de altfel) au fost romantice, nostalgice,dar şi anacronice, conservatoare. Să spuidespre o revoluţie că a fost „romantică” estede acceptat, post festum, pentru că implică ostare de surescitare, iraţionalism, avânt tine­resc, dar să spui că este „anacronică” şi, mai

ales, „conservatoare”, este un adevărat oxi­moron!

În general, stilul metaforic caracterizeazădin plin exprimarea lui Leonidas Donskis.La douăzeci şi cinci de ani după cădereacomunismului, spune cărturarul lituanian,ne exploatăm statutul de victime ca pe unaspect al politicii noastre externe; ne folosimneputinţa şi suferinţele ca pe un paşaportcătre Paradisul Atenţiei Globale. De altfel,se constată o tendinţă globală a cerşirii aten­ţiei, cu orice preţ. Citând definiţia dată decel mai mare Părinte Bisericesc de limbălatină, Aureliaus Augustinus (FericitulAugustin, în Biserica Răsăriteană, SfântulAugustin, în Biserica Apuseană), că „Răuleste un bine insuficient”, L. Donskins însuşidă o definiţie metaforică a urii, văzută ca „odragoste rătăcită”. În acelaşi context, folo­seşte personificarea, spunând că „ura esteun fel de dragoste care, pierzându­şi obiec­tul şi direcţia, ajunge incapabilă să laselumea în pace”.

Aşadar, cartea lui L. Donskis, ca toateoperele sale, îmbracă idei profunde şi senti­mente înalte în cuvinte limpezi şi străluci­toare.

76

Prezentei intervenţii i s­ar putea solicita,ca oricărui demers temerar, în straie nova­toare (făcând referire la unele uzanţe expli­cative), un debut clarificator care să precize­ze numai modalitatea de statuare a unei cate­gorii conceptuale pliate generos pe tiparulpost­postmodernismelor. Lansarea unui con­cept de răscruce – hekate­isme – se bazeazăpe capacitatea argumentativă a termenuluitransportator de sens care imprimă o anumi­

tă direcţie intersecţiilor alimentate de trei –multiplicare care nu renunţă să se recompu­nă ofertant.

Autoscopic, este uşor sesizabilă impresiajonglării ocazionale cu expresia metaforică şitehnicizantă, deoarece, departe de a clasifi­ca o atare glisare a registrelor, tri­fazic­ul numai trebuie perceput doar ca metaforă, ciacesta poate fi transferat în aria experimen­tului şi a provizoratului tehnicismelor.

Cultură şieconomie

VViioorreellllaa MMAANNOOLLAACCHHEEMénage à trois:

argumentul HEKATE­ISMELOR

Prezenta analiză (anticipând o carte de autor în pregătire) susţine ipoteza că registrul lui treipoate fi tutelat și comentat prin trăsăturile distincte ale profilului Hekatei (zeiţa cu trei capete –unul de câine, unul de șarpe și unul de cal). De asemenea, propune învestirea acestuia cu o inedităsemnificaţie exprimată printr­un nou concept – hekate­isme –, pe care îl considerăm o modalitatetransportator­dinamică, de aplicare a unor evaluări teoretice tri­fazice. Raţionamentul utilizatmizează pe interferenţa metaforicului cu tehnicizantul, fără a eluda multiplicările ori derapajele deordinul trei și confirmă că fiecare cap al zeiţei își îndreaptă privirea înspre o altă (anumită)direcţie. Concluzia validează argumentaţia pentru lansarea hekate­ismelor, deoarece cu cel de­altreilea începe societatea, cunoașterea, schimbul, dreptul, politica, economia și istoria.Cuvinte­cheie: Regula lui trei, registrul lui trei, tri­fazic, argument, hekate­isme, ménage à

trois, les tiers.

Starting the present analysis from a hypothesis stating that the registry of three can be over drivenand commented upon through/by distinctive properties of the Hecate­an profile (the three­ headedgoddess with a dog, a snake and a horse head) one can anticipate its investment with new signifi­cances expressed by a new concept – Hecate­isms – offered here as a dynamically transportativemode of moving/applying certain tri­phased (re)evaluations. The concept used will be one whichbanks upon a reunion/interference between the metaphorical and the technicizing, while at the sametime trying not to avoid any (intentional) third­order multiplication/deviation and re­confirmingthe fact that each of the goddesses’ heads gazes in a different (certain other) direction. The con­clusion validates an argumentation for re­launching Hecate­isms, stating that the third is thebeginning of society, knowledge, exchange, law, politics, economy and history.Keywords: The rule of three, the registry of three, tri­phased argument, Hecate­isms, ménage à

trois, les tiers.

Abstract

Dr. Viorella MANOLACHE, Cercetător ştiinţific, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale alAcademiei Române, Bucureşti, e­mail: vio_s13@yahoo.com.

Degrevată de reverberaţiile unui conţi­nut insinuant, expresia – ménage à trois –participă la tripla cădere în monstruos pecare, în manieră atipică, S. Žižek (2005) oincludea în ecuaţia tri­fazică: dacă funcţiona­rea Marelui Celălalt este sistată, semenulcoincide cu Lucrul monstruos (Antigona); înabsenţa unei coordonări cu parteneruluman, Ordinea Simbolică devine Lucrulmonstruos (Schreber); pe lângă reglementă­rile convenţionale stabilite cu ceilalţi, siste­mul comunicării solicită un univers sterili­zat, recomandând distanţarea de hybris­ulpasiunii excesive (Habermas).

Din prezentarea tri­fazică argumentatărezultă că, dacă unu funcţionează, atunci elpoate fi teoretizat înăuntru, iar al doilea şi altreilea constituie categoriile lui în afară. Oastfel de opinie nu este contrazisă de teoriarestului, ori a multiplicărilor egalizate sau,din contră, a celor inechitabile, ci indicăpoziţia egală a lui înăuntru şi a lui în afară(formulând opţiunea pentru operaţiaadunării), un ménage à trois al lui acelaşi, adu­nat cu încă un unu.

De ce hekate­isme? Un prim posibil răspuns ar avea în vede­

re argumentul care prezintă o Hekate cu treicapete concepute din trei aliaje/ principiidiferite: Fantasma reprezintă, mai degrabă,un concept decât un obiect fabricat pulsio­nal, deturnat de la uzul său firesc, cu valen­ţe inventate şi multiplicabile în afara sinelui,prin modificare, cu un habeas corpus de ordi­nul trei.

Imaginea rezultată avertizează că existăundeva măcar un corp de transgresat printr­ofolosire parcelară, care defineşte, lyotard­ian, acţiunea de trecere dincolo şi vizeazăprocesul de decupare a unei porţiuni dinsuprafeţele de pe corpul celuilalt, ca şi ane­xarea acesteia la corpul subiectului careimaginează fantasme. De aici se desprindeideea că hekate­ismele sunt echivalate cu expe­rimentul (amintirea succedării unui lucru dupăun altul + a simultanului), cu conjectura (reve­derea antecedentelor) şi cu semnul sau semna­lul (armonizarea evenimentului anterior cuprescripţia sa ulterioară).

Un al doilea indiciu este oferit de profilul

Hekatei analizat din perspectiva reprezen­tării [pe care, în opinia lui Hobbes (2005),oamenii o posedă în defavoarea fiarelor,constatare exemplificată prin faptul că aces­tea uită locul de ascundere al rămăşiţelor/restului (s.n.)] prin care se acceptă numirea deordinul trei – un mod sensibil de readucereîn atenţie a reprezentării (în aceeaşi notădihotomică, fiara nu dispune de sistemulnumirii, adică nu observă dispariţia unuiadintre numeroşii săi pui, cărora le­a atribuitdoar numerele care ordonează – unu, doi,trei). Aşadar, monstrul de ordinul trei –Hekate – s­ar converti într­o formulă combi­natorie, hibridizantă, cu valenţe deconstruc­tiviste, instantanee şi domesticite.

Pe coordonate vizual­arhitecturale, sen­sul cuvântului monstruozitate este precizatde Émile Gallé, în termeni similari aceloradin definiţia conceptului lansat de criticulRoger Marx, de homo triplex (profil metafo­rizant în rezonanţă perfectă cu homosapiens/faber). Acesta simbolizează reunireaa trei îndeletniciri artistice – tâmplărie, olăritşi sticlărie – care semnifică luarea în posesiea trei elemente esenţiale – lemnul, pământulşi sticla, deopotrivă, trei modalităţi de stă­pânire a materiei prime şi de concretizare aagregatelor triple, având ca finalitate contu­rarea unui model perfectibil de interacţiune.

Conectate la ideea unei pierderi de douăori (aluzie la lucrarea Deux fois perdue), atri­butele care se desprind din statutul lui homotriplex ar condiţiona strategia reirigărilor,particularizată prin pierderea teritoriului,compensată, însă, de câştigarea dreptuluide a accede la un alt limbaj, prin care se sus­ţine superioritatea relaţiei în trei, afirmân­du­se că tot ceea ce se pierde în doi, se câştigă întrei. În acest fel se justifică şi profilul luihomo triplex, meşterul – artist care, în imagi­narul romantic şi popular, este consideratprodus artizanal el însuşi, aflat în ipostazade constructor industrial/postindustrial şiangajat în edificarea unor „noi/alte interiori­tăţi”.

Receptat din perspectivă analitică freu­diană şi gallé­iană, conceptul de homo triplexîl devansează pe acela de homo duplex, deimport durkheim­ian, pentru că doi multipli­

77

Ménage à trois: argumentul HEKATE­ISMELOR

că eu­l în trei.Al treilea palier ar sugera o percepţie şi

triloculară, şi trinoculară confirmată de anali­za lui Lyotard referitoare la strategiile şijocurile de limbaj: trei­ul trebuie adaptatunei lecturi desingularizatoare, în viziuneasloterdijk­iană a multifocalizării, ca punctde start, dar şi de distanţare a unei interpre­tări de ordinul doi.

De fapt, asistăm la experimentul depla­sării tri­fazice dinspre concept înspre catego­rie care propune argumentul constituit dinpremise articulate de ordinul trei cu intenţiade a pune în uz, de a motiva şi de a demons­tra afirmaţia emisă.

O atare abordare a temei studiate estesomată să atenţioneze şi asupra intervenţii­lor sufixoidale, a acelor ”­isme” (aici, deta­şate definitiv de fixarea ­ismului în corsetulideologiilor) care chestionează tocmai mo ­da litatea de semnificare şi capacitatea de ve ­hiculare a conceptului căruia i se ataşează.

Interesul manifestat faţă de regula lui treinu poate omite un întreg dosar focalizat peargumentul lui trei. Nu au fost eludate, înacest sens, aserţiunile lui Zygmunt Bauman,din capitolul Beyond the Moral Party al Eticiipostmoderne (2000), în special cele concentra­te prioritar pe trăsăturile particulare şi peconotaţiile valorizante ale celui de­al treilea.

Dacă, în opinia lui Bauman, societas înce­pe cu al treilea, atunci unu + unu ═ (ar puteafi) trei, operaţie ce impune o anumită ordineprestabilită, cu puncte nodale care reprezin­tă semenul – deasupra, semblantul­situatdedesubt şi, la mijloc, între cele două ele­mente, este plasată imaginea­oglindă amonstruosului, indicând revenirea laacelaşi ménage à trois žižek­ian. În stilul deinterpretare bauman­iană, societatea începecu cel de­al treilea, în ideea de a releva priori­tatea unui a fi înainte, în detrimentul unui afi mai bun.

Se cuvine, în acest context, să revedeminvitaţia lui Roberto Esposito (2002), de aclarifica teoria celui de­al treilea care îşirecalculează statutul de „ceva” sugerat deposibilitatea conturării unei persoane non­personale. Cel de­al treilea nu este o persoa­nă, ci o formă verbală a cărei funcţie consis­

tă în responsabilitatea de a exprima non­persoana.

Schematizant, trei­ul denumeşte şi repre­zintă persoana depersonalizată, care proiec­tează un spaţiu în afara formulărilor emisedespre propriul sine şi despre persoana a II­a, spaţiu în care trei­ul se rezumă doarla un obiect referenţial extern.

Continuând această demonstraţie, ar fiutilă precizarea că regula lui trei este singuracare poate fi utilizată pentru a afirma – ca predi­cat – un lucru. Esposito consideră că persoanaa III­a este categoria cea mai stranie, avândîn vedere, mai ales, faptul că lui trei i se atri­buie statutul de non­persoană, care facereferire la un set indefinit de fiinţe non­per­sonale şi care admite un plural de ordinul trei.

Într­un comentariu dedicat lui AlexandreKojève, Esposito semnalează esenţa inter­venţiei celei de­a treia persoane în dialecticabinară şi constată că (în domeniul lui Droit)implicarea unui trei imparţial şi dezinteresatîn acţiune anulează reacţiile lui doi şi ale luiunu.

Transferând problematica celuilalt îndomeniul justiţiei şi al utopiei, Lévinas(2000) este preocupat de precizarea condi­ţiei sale [utopice] – în ceea ce priveşte defi­nirea noţiunilor de recompensă şi de gratui­tate – şi de explicarea situaţiei de aparentăignorare politică a exigenţei etice, tocmaiprin revenirea la al treilea. De asemenea,menţionează că statutul indivizilor respon­sabili nu stabileşte reciprocitatea între eu şialtul, ci se definitivează şi se instaureazăprin intervenţia celui de­al treilea – cel con­siderat „încă un altul”.

Acest survol al componentelor argumen­tative ale lui trei nu­şi permite să ignoreefectul „theoretically correct”, revăzut încomentariile despre neutru. Acestea stipu­lează că, dacă el (neutrul) nu este acceptatca un simplu trei adăugat lui doi, ci însu­mează calităţile non­generalului, ale non­genericului şi/sau non­particularului, pen­tru a reda maniera de corespondenţă a tran­ziţiei de la unu­la doi­la trei, atunci orice argu­ment trebuie să înceapă cu cel de­al treilea sau,în notă simmel­iană, trei îşi asumă un rolcalitativ decisiv pentru crearea situaţiei

78

Viorella Manolache

79

Ménage à trois: argumentul HEKATE­ISMELOR

sociale.Un astfel de demers impune revederea

multelor valori ale lui trei cu care acesta esteînvestit: reunire a multitudinii umane, par­ticipare comună la unitate, parte a unităţiiprealabile a întregului; principiu de consoli­dare şi etalon al legii morale care apropiecetăţenii – prezenţa altuia nu înseamnădecât alteritatea logică a părţilor într­unîntreg fracţionat, ale căror relaţii reciprocesunt monitorizate exclusiv de propria unita­te a întregului (Lévinas, 2000).

În aceeaşi partitură, diversitatea umanănu permite Eului să­l omită pe al treilea, camod germinant al responsabilităţii formula­te de socialitatea originară, care asigurăechivalenţa multiplă: al treilea ═ altul decâtaproapele meu ═ tot aproapele meu ═ aproapeleaproapelui meu.

Actul deplin conştient este motivat deprezenţa terţului care, la rândul său, repre­zintă garanţia că proximitatea se materiali­zează. În opinia lui Lévinas, les tiers mode­lează relaţia intersubiectivă concepută –husserl­ian – dual/bipolar, ca o relaţie întreego­alter ego, iar lărgirea acestei conexiunise realizează prin intervenţia termenuluiterţ în raportul existent între sine şi celălalt.Odată cu terţul începe cunoaşterea şi schimbul,politica, economia şi istoria (Lévinas, 2006).

Cu nimic hazardată şi perfect integratăţesăturilor narative japoneze (Povestea fru­moasei Hacikazuki, Basme Japoneze, 1976),povestea capului de schimb (receptată dinperspectiva substratului filosofic de sorgin­te derrida­niană) se fundamentează pe sem­nificaţiile ironico­ludice ale unei naraţiunicu dublu sens: aventura prinţului bogat,

plecat la vânătoare cu şoimi, în palanchinulpurtat de slugi şi insistenţa unui erete de amurdări palanchinul, mâneca aurită a hai­nei şi sandalele prinţului. Având la îndemâ­nă dublul de obiecte necesare, alaiul prinţu­lui va înlocui fiecare obiect pătat, impur cualtul nou, curat. Scoţând capul afară dinpalanchin şi fiind murdărit tocmai pe frun­te, prinţul este constrâns de incidentulimprevizibil şi indezirabil să le porunceascăslujitorilor să­i înlocuiască capul cu unul deschimb, păstrat cu grijă într­un coş. Ritu ­alul, aparent calculat şi atent practicat, esteconturbat de înlocuirea la repezeală a capuluimânjit, pentru ca prinţul să poată continua –tacticos şi solemn – itinerarul stabilit.

Istoria aventuroasă a schimbării capuluiestimează relaţia cu celălalt (al doilea) cap,prin deschidere şi (non)excludere, şi impune,paradoxal, întoarcerea la dublu: aceasta pre ­supune, pe de o parte, conservarea şi apro ­fundarea diferenţei, iar, pe de alta, plon jareaîn spaţiul extins, situat dincolo de tradiţiamodernă, prin construirea şi asumarea uneialte structuri de margine (Crépon, 2006).

În accepţia lui Derrida, rezultatul propa­gant al acestui dublu se concretizează înproducerea lui trei multiplicat (9 – probaindecidabilului), prin imitarea modeluluiacelor tehnicisme uşor de recunoscut înoperaţiile iterative şi de scindare, de conti­nuare sau de sistare.

Din combinaţia purului cu impurulsau/şi a valabilităţii cu perisabilitatea,modalitatea disjunctivă a opţiunii se delimi­tează de retorica lui „care din doi? Unul, aldoilea sau altul/al treilea?”, revigorândargumentul ménage à trois al hekate­ismelor.

Bibliografie­ Bauman, Zygmunt, Etica postmodernă,

Editura Amarcord, Timişoara, 2000;­ Crépon, Marc, Altérités de l’Europe,

Galilée, Paris, 2006;­ Esposito, Roberto, Third Person. Politics of

Life and Philosophy of the Impersonal, PolityPress, Cambridge, 2002;

­ Hobbes, Thomas, Elementele dreptuluinatural şi politic, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2005; ­ Lévinas, Emmanuel, Altfel decât a fi sau

dincolo de esenţă, Editura Humanitas,Bucureşti, 2006;

­ Lévinas, Emmanuel, Între noi. Încercare dea­l gândi pe celălalt, Editura ALL,Bucureşti, 2000;

­ Žižek, Slavoj, Aţi spus cumva totalitarism?,Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

80