FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII DREPT

DISCIPLINA:

DREPT CIVIL

TEMA:

IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ

1

2

ABREVIERI

alin.art.c.C. Ap.C. civ.C. proc. civ.C.S.J.Dreptulibidemidemlit.loc. cit.n.a.n.n.nr.O.G.O.U.G.op. cit.p.pp.passimPRRDCRRARRDARSJs.n.ș.a.ș.a.m.d.tr. n.urm.vol. = alineat(ul)= articol(ul)= contra= Curtea de Apel= Codul civil= Codul de procedură civilă= Curtea Supremă de Justiție

= Revista „Dreptul”= în același loc(în aceeași lucrare)= același autor= litera= locul citat= nota autorului= nota noastră= număr(ul)= Ordonanța Guvernului= Ordonanța de urgență a Guvernului= opera citată= pagina= paginile= în diverse locuri= „Pandectele române”= „Revista de drept comercial”= „Revista română de Arbitraj”= „Revista română de drept al afacerilor”= „Revista de științe juridice”= sublinierea noastră= și alții/altele= și așa mai departe= traducerea noastră= următoarele= volum(ul)

3

4

5

CUVÂNT-ÎNAINTE

Prezenta lucrare vine să trateze într-o manieră corectă, completă, sperăm noi și utilă, impreviziunea contractuală, instituție relativ nouă a dreptului civil românesc, cunoscută anterior adoptării noului Cod civil sub denumirea de teorie a impreviziunii, teorie consacrată la nivelul practicii judiciare și a literaturii de specialitate din perioada interbelică și revenită în atenția circuitului civil după anul 1989, datorită schimbării regimului politic.

În elaborarea lucrării, ne-am propus să evidențiem aspectele cele mai importante ale impreviziunii, atât pe cele de ordin teoretic, cât și pe cele de ordin practic, aspecte necesare unei mai bune cunoașteri a instituției în cauză.

Motivul pentru care ne-am îndreptat atenția asupra impreviziunii contractuale este reprezentat de noutatea reglementării instituției în dreptul civil, și, cum o tratare generală a acesteia în contextul noului Cod civil nu exista, ne-am asumat provocarea de a culege cât mai multe informații din cât mai multe surse în încercarea de a realiza o lucrare care să răspundă tuturor întrebărilor existente în această materie.

Noul Cod civil (Legea 278/2009) a reglementat în mod expres, în art. 1271, impreviziunea contractuală, punând astfel capăt divergențelor existente în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară, referitoare la admiterea sau nu a acestei instituții.

Sub aspect structural, lucrarea se întinde de-a lungul a șapte capitole, inegale ca număr de pagini, dar aflate pe picior de egalitate în ceea ce privește importanța informațiilor stocate în vederea unei înțelegeri totale și aprofundate a materiei.

În Capitolul 1, capitol introductiv, sunt prezentate câteva aspecte privind evoluția impreviziunii contractuale, de la stadiul de teorie, creație a jurisprudenței și a doctrinei, la stadiul de instituție autonomă a dreptului civil, fiind înfățișate totodată și fundamentele doctrinare ale teoriei impreviziunii, criticile aduse acestora și care anume s-a impus în concepția majorității.

Capitolul 2 este dedicat în întregime principiului forței obligatorii a contractului, fiind prezentate efectele acestui principiu în raporturile dintre părți, dintre acestea și legiuitor sau instanța de judecată. De asemenea, am procedat la o scurtă prezentare a excepțiilor de la obligativitatea executării contractului, și, în privința impreviziunii contractuale, am ajuns la concluzia că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, ci doar o excepție aparentă.

6

Capitolul 3 prezintă impreviziunea contractuală, așa cum a fost reglementată prin art. 1271 C. civ., realizându-se o trecere în revistă a cât mai multor informații legate de domeniul său de aplicare, premisele, condițiile și efectele sale, fiind subliniate și câteva aspecte procesuale, cum ar fi cele legate de procedura prealabilă obligatorie a negocierii adaptării rezonabile și echitabile a contractului, de sarcina probei elementelor impreviziunii, sau cele privind calitatea procesuală activă a părților. Capitolul conține și informații referitoare la aplicarea în timp a dispozițiilor art. 1271, dar și o prezentare comparativă a impreviziunii contractuale în raport cu instituții precum leziunea, eroarea sau forța majoră.

Capitolul 4 este consacrat impreviziunii contractuale în legi speciale, după 1990 fiind adoptate o serie de dispoziții speciale ale impreviziunii contractuale, în legi precum: Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, Ordonanța Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, republicată în 2008 , Ordonanța de urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică , Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul, ș.a..

Capitolul 5 este dedicat practicii judiciare în materie, fiind prezentate atât primele soluții de admitere în principiu a impreviziunii contractuale, sau de respingere a acesteia, cât și soluții recente ale jurisprudenței, atât în sensul admiterii sau respingerii teoriei impreviziunii. Sunt prezentate și soluții prin care instanțele au făcut o greșită încadrare a unor spețe în materia impreviziunii, însă nu sunt prezentate soluții pronunțate în contextul noului Cod civil, datorită faptului că dispozițiile art. 1271 C. civ. se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului, neexistând, până în prezent, soluții definitive și irevocabile în materie.

Capitolul 6 urmărește prezentarea, pe scurt, a particularităților impreviziunii contractuale în sistemele de drept ale unor țări europene, precum Germania, Italia, Marea Britanie, Elveția, Grecia, Olanda, Portugalia, atenția fiind concentrată asupra dreptului german, de vreme ce a reprezentat sursa de inspirație pentru reglementări în materia impreviziunii pentru o serie de țări europene, dreptului italian, care se caracterizează printr-o reglementare mai restrictivă în materia impreviziunii, și dreptului englez, pe care îl considerăm a fi cel mai bun în reprezentarea familiei de drept anglo-saxon.

Capitolul 7 prezintă, într-o manieră originală, concluziile generale ale lucrării, fiind subliniate aspectele pe care le-am considerat a fi mai importante și care necesită a fi dezbătute de literatura de specialitate. Totodată, am motivat opinia pentru care am considerat de ce anume nu

7

se impune un de lege ferenda pentru modificarea art. 1271 C. civ., cum s-au grăbit să afirme unii autori.

Prin complexitatea și diversitatea informațiilor, prin prezentarea a cât mai multor opinii doctrinare și de practică judiciară, lucrarea „Impreviziunea contractuală” este capabilă să răspundă întrebărilor existente în materie, fiind, în egală măsură, de un real ajutor celor care doresc să-și îmbunătățească cunoștințele din domeniul dreptului civil.

8

9

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

Secţiunea 1. Prezentare generalăLegislația anterioară adoptării noului Cod civil1 nu conținea o

dispoziție generală care să reglementeze consecințele acelei situații imprevizibile sau cu efecte imprevizibile producătoare a unor modificări neprevăzute și nedorite de părțile unui contract, în principiu2, cu executare succesivă sau afectat de un termen suspensiv de executare3, modificări care sunt de natură să creeze un puternic dezechilibru între contraprestații4, fiind adepta rigidității impuse de principiul pacta sunt servanda.

Cu toate acestea, schimbările tot mai dese și mai alerte de ordin economico-social de natură să producă un adevărat dezechilibru în materie contractuală, dezechilibru ce se manifestă adeseori prin punerea părților în ipostaze contrare intereselor care au stat la baza încheierii acordului de voință și de natură să le ruineze din punct de vedere financiar, au determinat doctrina și practica judiciară să formuleze teoria impreviziunii, tocmai pentru a se „rezolva” astfel de situații contractuale neprevăzute.

În dreptul românesc, teoria impreviziunii a apărut relativ recent în dreptul administrativ, fiind preluată apoi în dreptul civil, odată cu izbucnirea primului război mondial, și a reapărut în atenția dreptului nostru după 1989, datorită schimbării regimului politic5 .

În perioada postdecembristă au fost adoptate o serie de dispoziții speciale ale teoriei impreviziunii, precum: art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor6, art. 157 al Ordonanței Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, republicată în 20088, art. 54 din Ordonanța de urgență nr.

1 Legea nr. 287/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011.2 Vezi Capitolul 3, Secțiunea a 3-a.3 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 152.4 I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2004, p. 84.5 Până în anul 1989 se credea că există o stabilitate monetară și, implicit, o stabilitate a contractelor ce cuprindeau obligații pecuniare.6 Art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, cu modificările și completările ulterioare: „În cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației”.7 Potrivit căruia, în cazul în care agenția de turism este „nevoită să modifice una dintre prevederile esențiale ale contractului”, are obligația să informeze turistul cu cel puțin 15 zile înainte de data plecării, astfel încât acesta să poată lua decizia pe care o apreciază potrivită, dintre opțiunile ce-i sunt oferite de același text al actului normativ citat.8 Acest act normativ a transpus în dreptul intern Directiva nr. 90/314/CEE a Consiliului privind pachetele de călătorii, vacanțe și circuite, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, seria L nr. 158/59 din 23 iunie 1990.

10

54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică1, art. 14 din Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul2.

Doctrina română a consacrat de-a lungul timpului numeroase monografii, în special teze de doctorat, dedicate recunoașterii teoriei impreviziunii3, articole scrise în reviste de specialitate4, cursurile și tratatele universitare nefiind nici ele străine în această materie, teoria impreviziunii fiind menționată la categoria excepțiilor de la principiul forței obligatorii a contractelor.

Referitor la incidența teoriei impreviziunii în practica instanțelor românești este de menționat prima aplicare a sa într-o speță soluționată în anul 19205, speță ce a făcut pentru prima oară aplicabilitatea adagiului rebus sic stantibus.

Omnis conventio intellegitur rebus sic stantibus6, sau, mai simplu, rebus sic stantibus7 reprezintă acea expresie folosită pentru a desemna clauza subînțeleasă într-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, prin care obligațiile asumate sunt condiționate de menținerea împrejurărilor avute în vedere de părți la încheierea contractului8.

Este de precizat că părțile au posibilitatea, în virtutea principiului autonomiei de voință, să modifice clauzele contractuale afectate de schimbarea împrejurărilor existente sau prevăzute la data încheierii contractului și să evite astfel dezechilibrul contractual creat, precum și posibilitatea să insereze în contract o serie de clauze de indexare sau de 1 Art. 54 alin. (1) din Ordonanța de Urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare: „Raporturile contractuale dintre concedent și concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate concesionarului și obligațiile care îi sunt impuse”.2 Art. 14 din Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul, republicată: „Dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine, independent de voința părților, o situație de natură să îngreuneze executarea obligațiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situația face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”.3 A se vedea în acest sens: Ion Stroe, Teoria impreviziunii, teză de doctorat, Institutul de arte grafice Craiova, 1924; Alexandru Oteteleșanu, Studiu asupra cazului fortuit sau a forței majore și a teoriei impreviziunii, teză de doctorat, București, 1928; Pompiliu Voiculeț, Teoria impreviziunii, teză de doctorat, București, 1934; și ceva mai recent: C. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, teză de doctorat, Editura Hamangiu, București, 2006. 4 Vezi Bibliografia prezentei lucrări.5 „Prima decizie în care s-a făcut aplicarea impreviziunii s-a dat în afacerea Lascăr Catargiu c. Banca Bercovic. Tribunalul Ilfov, Secția I Comercială, prin sentința din 11 mai 1920 a admis acțiunea lui Lascăr Catargiu, într-unul din considerente arătându-se:« dacă în urmă au intervenit evenimente cu totul excepționale care schimbă situația de până atunci, făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte și pierderi ruinătoare de cealaltă parte, și dacă acele evenimente nu puteau fi prevăzute la data când convențiunea a fost încheiată, e just ca părțile să fie exonerate de obligațiile lor.» Se reține că: «în contractele sinalagmatice părțile, în urmărirea interesului lor, își creează reciproc avantaje și dezavantaje iar calcului ce părțile își fac atunci când contractează este bazat pe împrejurări cunoscute sau previzibile - și de aici se deduce că părțile trebuiesc considerate că încheind actul au admis clauza tacită rebus sic stantibus.» 6 Toate convențiile sunt considerate valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân aceleași.7 Cât timp lucrurile vor sta așa.8 L. Săuleanu, S. Rădulețu, Dicționar de termeni și expresii juridice latine, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 246.

11

revizuire ori de reevaluare a creanțelor sau a datoriilor născute din contract1. Doar în condițiile în care părțile nu au fost sau nu au putut fi îndeajuns de prevăzătoare și nu au stipulat astfel de clauze, și nici nu nici nu cad de acord să renegocieze contractul pentru a-l readapta pe cale amiabilă, în scopul reconcilierii intereselor pe care le urmăresc2, se pune problema incidenței impreviziunii și a intervenției judecătorului în contracte.

În literatura de specialitate au fost propuse mai multe soluții la îndemâna instanței în caz de impreviziune: desființarea contractului, suspendarea contractului și revizuirea contractului, fie în sensul intervenției directe a judecătorului în contract, fie în sensul unei intervenții indirecte, adică prin instituirea unei obligații de renegociere în sarcina părților3.

Noul Cod civil, promotor al unei viziuni moniste de reglementare a raporturilor de drept privat4, reglementează în premieră, expresis verbis, impreviziunea, noțiune care, deși era frecvent uzitată în practica relațiilor contractuale și a creat multe controverse doctrinare și jurisprudențiale, nu și-a găsit o consacrare legislativă expresă in vechiul Cod civil5.

Teoria impreviziunii este reglementată în prezent de art. 1271 noul C. civ., într-un singur articol, care este însă suficient de lămuritor; rămâne sarcina jurisprudenței de a concretiza și delimita situațiile veritabile de impreviziune ce vor fi invocate în practică6.

Din raționamente ce țin de structura prezentei lucrări, nu vom intra în detalii în privința modului în care noul Cod civil a înțeles să reglementeze impreviziunea contractuală, aceste aspecte fiind detailate într-un capitol separat, capitol ce tratează într-o maniera corectă și, credem noi, completă, tot ce trebuie știut despre această nouă instituție a dreptului civil român7.

Secțiunea a 2-a. TerminologieNu putem pleca la drum fără a preciza câteva aspecte de ordin

terminologic în privința noțiunii de impreviziune, așa cum a fost denumită în mod tradițional în doctrina autohtonă.

1 I. Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 344.2 Ibidem.3 C. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, teză de doctorat, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 171-230.4 E. Mihai, Principiul echilibrului contractual în noul Cod civil și în dreptul consumului, în PR nr. 1/2013, p. 19.5 O. Puie, F. Ludușan, Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părților pentru adaptarea contractului în cazul apariției unor cazuri de impreviziune. Condiții de exercitare a acțiunii în justiție, în PR nr. 4/2013, p. 24.6 G. Tița-Nicolescu, Excepțiile de la principiul obligativității efectelor contractului prevăzute în noul Cod civil, în PR nr. 11/2012, p. 15.7 Vezi Capitolul 3.

12

Așa cum se observa într-o lucrare de specialitate recentă1, se recomandă uzitarea sintagmei „impreviziune contractuală”, tocmai pentru a se evita unele confuzii legate de domeniul său de aplicație, cu excluderea răspunderii delictuale sau a executării hotărârilor judecătorești2.

În dreptul modern au existat numeroase preocupări pentru definirea impreviziunii prin unele concepte noi sau prin alăturarea acestora: „schimbarea circumstanțelor contractuale”3, „bulversarea economiei contractuale”4, „neexecutarea licită a contractului”5.

Așadar, impreviziunea este contractuală față de domeniul ei de aplicare, dar este judiciară sau pretoriană prin raportare la modul de apariție și aplicare în raporturile juridice de drept privat6.

Secțiunea a 3-a. Impreviziunea contractuală în vechile sisteme de drept

Fără a intra în detalii și fără a divaga de la subiectul lucrării, prezenta secțiune încearcă să surprindă incidența impreviziunii contractuale în dreptul roman, în dreptul canonic, precum și în vechiul drept românesc.

Subsecțiunea 1. Dreptul romanTeoria impreviziunii fiind strâns legată de faza executării

contractului, rezultă că originea ei în timp trebuie căutată în perioada în care se poate vorbi deja despre o elaborare a teoriei generale a contractului7.

Pentru a depista incidența impreviziunii contractuale în dreptul roman trebuie luate în considerare două repere8: formalismul în materie contractuală, părțile trebuind să-și manifeste voința într-una dintre formele cerute de lege în vederea producerii de efecte juridice, și principiul obligativității contractului, conform căruia părțile erau obligate să respecte ceea ce s-a convenit la început, căci acordul de voință este legea contractului9.

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 4-5.2 Răspunderea civilă delictuală și hotărârea judecătorească executorie reprezintă aidoma contractului izvoare generatoare de obligații, dar nu intră în domeniul de aplicație a impreviziunii.3 Proiectul Codului Privat European, art. 6:111, în Principles of European Contract Law prepared by the Commission of European Contract Law, Kluwer Law International, Editura De Lando, Haga, 2000, p. 322.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 5.5 Ibidem. 6 C. Zamșa, Relația dintre impreviziunea contractuală și actualizarea creanțelor, în RRDA nr. 5/2006, p. 55.7 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 5.8 Ibidem.9 „Hoc servabitur quod initio convenit, legem enim contractus dedit” Digeste (50.17.23)

13

Dacă analizăm cu atenție textele din Digeste ce fac referire la schimbarea circumstanțelor contractuale, observăm lipsa unui principiu, a unei teorii a impreviziunii, aceasta existând doar sub forma unor directive de interpretare, în cazuri concrete1.

Susținerile filosofilor romani, Seneca si Cicero, care condiționau respectarea promisiunilor contractuale de menținerea neschimbată a împrejurărilor, au reprezentat punctul de plecare în elaborarea teoriei impreviziunii contractuale.

Subsecțiunea a 2-a. Dreptul canonicÎn dreptul canonic, principiul forței obligatorii a contractului a

cunoscut unele atenuări comparativ cu absolutismul întâlnit în dreptul roman, astfel încât contractul nu devine legea părților decât în măsura în care exprimă o voință justă ce se manifestă în proporționalitatea schimbului2.

Justețea si proporționalitatea, ca principii în materie contractuală consacrate de canoniști, au avut drept consecință o oarecare temperare a principiul forței obligatorii a contractului, temperare ce a permis formularea teoriei impreviziunii.

Teoria impreviziunii a fost formulată în secolul al IX – lea de către reprezentantul cel mai de seamă al canoniștilor, Sf. Thomas d’Aquino, teoria presupunând ca ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părțile contractante, se impune revizuirea contractului în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestațiilor3.

Această teorie avea la origine dreptul roman unde se arăta că omnis conventio intellegitur rebus sic stantibus4, expresie ce desemna ca toate convențiile sunt considerate valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân neschimbate5.

Subsecțiunea a 3-a. Vechiul drept românescAnterior Codului civil din 1864 nu existau în Principate reglementări

cu caracter general în materie civilă, abia în anul 1817 încercându-se în Moldova o codificare prin promulgarea de către domnul Scarlat Callimachi a Codului Calimah, aplicarea lui devenind mai consecventă abia după 1833, când a fost tradus în limba română.

Teoria impreviziunii era cunoscută și aplicată în vechiul drept românesc, chiar dacă nu sub denumirea ei modernă, fiind reglementată în art. 1254 al Codului Calimach: „Învoirea pentru viitoarea încheiere de 1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 7.2 Idem, p. 8.3 I. Adam, op. cit., 2011, p. 343.4 Pentru o definiție completă a acestui adagiu vezi M.N. Costin, C.M. Costin, Dicționar de dreptul afacerilor, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2012.5 I. Adam, op. cit., 2011, p. 343.

14

tocmeală atunci numai este îndatoritoare, când și termenul sfârșirei tocmelei și înfiinatele părți ale ei , vor fi hotărâte; și tot într-acesta vreme nu s-ar fi prefăcut încunjurările, așa în cât prin această prefacere, scopul cel anume hotărât, sau din încunjurări lămurit s-ar fi zădărnicit or s-ar fi perdut încrederea ce avea unan ori și alta parte.”1

Observăm ca prima parte a textului se referă la antecontract, iar cea de-a doua parte a acestui articol consfințește impreviziunea, care nu este de o aplicabilitate generală, ci numai în materia antecontractelor de împrumut2.

Se remarcă astfel faptul că, deși Codul Calimach era de origine austriacă, teoria impreviziunii, chiar dacă era de aplicabilitate parțială, nu era străină vechiului drept românesc.

Secțiunea a 4-a. Fundamente doctrinare ale teoriei impreviziuniiLipsa unei reglementări exprese a impreviziunii contractuale a

determinat formularea de către civiliști a unor teorii de fundamentare prin care să insufle instanțelor judecătorești necesitatea intervenției în contracte, în cazul schimbării realităților economice existente la momentul încheierii acestora3.

Astfel, au fost propuse fundamente precum forța majoră, abuzul de drept, îmbogățirea fără justă cauză, lipsa cauzei, clauza rebus sic stantibus, echitatea și buna-credință ș.a..

Prezenta secțiune urmărește o trecere succintă în revistă a acestor fundamente, cu precizarea argumentelor pro si contra pentru fiecare în parte.

Subsecțiunea 1. Forța majoră – fundament al impreviziunii contractuale

Promotorul acestei teorii este Al. Oteteleșanu, care în teza sa de doctorat4, pornește de la premisa că deosebirea dintre impreviziune și forța majoră (reținute prin prisma atributelor obligației debitorului de excesivă onerozitate, respectiv de imposibilitate în executare5) este doar de ordin cantitativ, nu și calitativ, deoarece „natura evenimentelor din teoria clasică a cazului fortuit, precum și din teoria impreviziunii este absolut aceeași. Or, pentru ca o diferență să ducă la o separațiune totală între cele două teorii, trebuie ca ea să fie calitativă, adică de natură diferită”6.

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 11.2 Ibidem.3 R.S. Pătru, Teoria impreviziunii din perspectiva dimensiunii economice și juridice a analizei contractului, în Judicial Tribune, Volume 1, Issue 1, Articol 7, June 2011, p. 118.4 Al. Oteteleșanu, Studiu asupra cazului fortuit sau a forței majore și a teoriei impreviziunii, teză de doctorat, București, 1928.5 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 142.6 Citat de C. Zamșa, op.cit., 2006, p. 142.

15

Teoria impreviziunii este văzută, din această perspectivă, ca o extindere a forței majore, „asimilând ipoteza imposibilității absolute de executare a contractului cu ipoteza dificultății executării lui datorate unei vădite disproporții între contraprestații, apărute pe parcursul executării și care nu a fost prevăzută în momentul încheierii contractului.”1

Potrivit teoriei forței majore, împrejurările care determină dezechilibre grave între prestațiile părților pot fi considerate cazuri de forță majoră, acestea ducând la încetarea contractului pentru imposibilitate fortuită de executare2.

Această teorie nu a fost ferită însă de critici, afirmându-se în acest sens că „forța majoră are ca efect o imposibilitate absolută de executare a contractului, iar o mare dificultate nu poate fi asimilată forței majore.”3

Aspectele de imposibilitate de executare și de onerozitate excesivă trebuie să se raporteze strict la efectele urmărite de părți în momentul încheierii contractului, mai precis, la obligațiile pe care le-au contractat4.

Așadar, teoria clasică a forței majore, care presupune o imposibilitate de executare absolută, trebuie menținută în parametrii ei inițiali5, sub condiția unei corecte aprofundări6.

Subsecțiunea a 2-a. Abuzul de drept – fundament al impreviziunii contractuale

Teoria abuzului de drept a fost promovată de H. Aznavorian, acesta fiind de părere că: „Este un abuz de drept să ceri executarea unui contract, fără să ții seama de intențiunea părților și limita voinței reciproce de a contracta, după cum este un abuz de drept să aplici dreptul și să ceri folosința legilor în afară de practica obișnuită juridică și îngăduită de raporturile normale sociale.”7

Se considera astfel, că dacă o parte solicită celeilalte părți să-și execute prestația în condițiile în care urmările ar cauza prejudicierea gravă a debitorului, se poate invoca abuzul de drept din partea creditorului8.

Altfel spus, partea contractantă care solicită executarea unei prestații care duce la ruina economică a celeilalte părți ar putea fi considerată că săvârșește un abuz de drept9.

1 R.S. Pătru, loc. cit., p. 118.2 I. Adam, op. cit., 2004, p. 85.3 Ibidem.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 142.5 I. Ionescu, Antecontractul de vânzare – cumpărare, teză de doctorat, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 348.6 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 143.7 Citat de C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 143-144.8 R.S. Pătru, loc. cit., p. 119.9 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 156.

16

Această concepție a fost însă criticată chiar din momentul formulării ei, considerându-se că „se încearcă justificarea unei teorii noi printr-o teorie ai veche, care, la rândul ei, nu avea la acea vreme o consacrare legislativă, fiindu-i necesară stabilirea unor limite în aplicarea ei.”1

Convențiile având putere de lege, cererea unei părți pentru executarea contractului nu poate fi considerată a fi un abuz de drept2.

Se considera în doctrină că cererea creditorului de bunuri și servicii pentru obligarea debitorului contractual la executarea contractului valabil încheiat, nu este un abuz de drept, deoarece convențiile au putere de lege între părți și trebuie executate așa cum s-a convenit, potrivit principiului pacta sunt servanda3.

Reținem, așadar, că nu poate fi vorba de abuz de drept câtă vreme creditorul nu face decât să pretindă executarea obligației4.

Subsecțiunea a 3-a. Îmbogățirea fără justă cauză – fundament al impreviziunii contractuale

Partizanii acestei teorii susțineau că obligarea debitorului la executarea unei prestații care a devenit exagerat de oneroasă ar avea ca efect îmbogățirea fără cauză justă a creditorului; prin urmare, revizuirea contractului, prin reechilibrarea prestațiilor, se justifică pe principiul îmbogățirii fără justă cauză5.

Desigur, că această teorie era oarecum hazardată întrucât avantajele economice pe care le obține o parte ca urmare a dezechilibrului survenit între prestațiile sale și prestațiile celeilalte părți nu pot constitui o îmbogățire fără justă cauză. Îmbogățirea uneia dintre părți își are justa cauză în contractul respectiv și în forța sa obligatorie6.

Subsecțiunea a 4-a. Lipsa cauzei – fundament al impreviziunii contractuale

Teoria lipsei cauzei îi aparține lui C.C. Arion, care, plecând de la ideea că obiectele obligațiilor dintr-un contract sinalagmatic trebuie să fie echivalente între ele și că obiectul unei obligații este cauza celeilalte, conchide: „când echilibrul este complet distrus, când echivalentul legitim dispare și devine imposibil de dobândit nu prin neprevederea și prin urmare prin culpa debitorului, dar prin imposibilitatea de a prevedea viitorul, a ambelor părți, se poate zice că însăși cauza obligațiunii lipsește.”7

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 144.2 I. Adam, op. cit., 2004, p. 85.3 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 157.4 I. Ionescu, op. cit., p. 347.5 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 156.6 Idem., p. 157.7 Citat de C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 147.

17

Această teorie a fost criticată pe considerentul că pune semnul egalității între noțiunea de cauză și aceea de echivalență a obligațiilor1, aspect contrazis de situația contractelor cu titlu gratuit, unde cauza obligației este reprezentată de animus donandi.

Totodată, dacă obligația contractuală a luat naștere în mod valabil, valabilitate ce implică și prezența unei cauze valabile, discuția în privința noțiunii de cauză nu poate fi reluată pe baza unor considerente ulterioare, nicio împrejurare posterioară neputând să-i determine dispariția.

Subsecțiunea a 5-a. Rebus sic stantibus2 – fundament al impreviziunii contractuale

Apelându-se la art. 977 C. civ. 18643, s-a opinat în literatura de specialitate că în contractele civile cu executare în timp, clauza rebus sic stantibus4, se subînțelege. Altfel spus, ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părțile contractante, este admisibilă revizuirea efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestațiilor, deoarece părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului, așa încât, dacă între timp aceste condiții s-au schimbat, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice; cum schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, înseamnă că revizuirea efectelor contractului corespunde voinței prezumate a părților contractante5.

Argumentul principal al acestei teorii ar rezulta așadar din interpretarea voinței prezumate sau probabile a părților contractante. Se presupune că ele s-au obligat sub condiția subînțeleasă că situația economică existentă în momentul încheierii contractului se va menține aceeași pe toată durata executării lui6. Așadar, în contract, trebuie a fi presupusă clauza tacită rebus sic stantibus7. Altfel spus, prețurile s-au 1 Vezi C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 147-148.2 Vezi L. Săuleanu, S. Rădulețu, op. cit., pp. 246-248.3 „Art. 977 :Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.”4 L. Stoianovici, Contractul – Pacta sunt servanda sau rebus sic stantibus?, lucrare susținută în cadrul Concursului de eseuri studențești, organizat de Universitatea Dunărea de Jos, Galați, 2010, passim.5 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 151.6 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 156.7 Clauza îți găsește aplicabilitate și în dreptul internațional public, în materia tratatelor internaționale, unde se prevede că încetarea ori suspendarea tratatului ca efect al schimbării fundamentale de circumstanțe este inclusă printre cauzele de încetare ex lege, și are ca fundament principiul potrivit cu care, toate convențiile sunt subînțelese ca valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân aceleași. Nu se admite invocarea acestei clauze în cazul tratatelor care stabilesc frontiere de stat ori în cazul în care împrejurarea a survenit ca efect al violării de către partea care o invocă a unei obligații inserate în tratat ori a unei alte obligații internaționale. Pentru mai multe detalii, vezi: M.M. Pivniceru, Drept internațional public, Vol. I, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2006, pp. 285-288. și M.M. Pivniceru, Elemente fundamentale de drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2006,

18

stabilit în funcție de situația economică existentă. Dacă această situație s-a schimbat radical și, prin urmare, executarea devine prea oneroasă, adică lezionară, pentru una dintre părțile contractante, revizuirea contractului de către instanța de judecată se impune ratio legis în vederea restabilirii echilibrului prestațiilor1.

În combaterea acestei teze s-a argumentat că rebus sic stantibus este neconformă cu realitatea2, este contrară naturii economice a contractului, care este un act de previziune3.

Argumentul peremptoriu pentru care fundamentarea clauzei nu va fi reținută în materia impreviziunii contractuale se află în considerarea limitelor interpretării acului juridic în dreptul civil4, interpretarea voinței subînțelese a părților plasându-se la momentul contractării, neputând a se suprapune peste momentul posterior al intervenirii clauzei de impreviziune, de unde rezultă o inadvertență cronologică în logica acestei justificări5.

S-a considerat, totodată, că fluctuația prețurilor este un fenomen care ține de esența vieții economice; încheind contracte cu executare succesivă sau afectate de un termen de executare, în lipsa unor clauze de indexare sau de revizuire, părțile consimt să-și asume riscurile acestor fluctuații6. Cel care contractează în vederea obținerii, într-o anumită perioadă de timp, de bunuri sau servicii, urmărește să-și asigure o situație certă și stabilă; nimic nu poate dovedi că ar fi consimțit tacit, la încheierea contractului, la readaptarea sau revizuirea lui ulterioară.

Clauza rebus sic stantibus poate fi prezumată numai în intenția uneia dintre părți, a debitorului de produse și servicii; dimpotrivă, nu se poate susține că o astfel de clauză s-ar subînțelege în ce privește intenția creditorului. Or, pentru interpretarea unui contract, este insuficient să ne referim numai al intenția uneia dintre părți. Interpretarea contractului se face după voința comună a părților7.

Subsecțiunea a 6-a. Echitatea și buna-credință – fundamente ale impreviziunii contractuale

Prin raportare la art. 970 C. civ. 18648, s-a opinat, în literatura de specialitate, că toate contractele trebuie executate cu bună-credință și în conformitate cu echitatea. Or, a plăti un preț cu mult mai mare sau mai

pp. 89-90.1 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 156.2 I. Adam, op. cit., 2011, p. 346.3 C.M. Bobașu, Considerații privind teoria impreviziunii, în RSJ nr. 3/2006, p. 127.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 151.5 Idem, p. 152.6 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 157.7 Ibidem.8 „Art. 970 alin. (1) Convențiile trebuie executate cu bună-credință. (2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.”

19

mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestațiilor este contrar bunei-credințe și echității1.

S-a considerat că teoria impreviziunii are drept temei principiul bunei-credințe și al echității, fundamentându-se pe necesitatea asigurării echilibrului dintre just și util2.

Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensații cu implicarea egalității de tratament - și subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situații particulare, de slăbiciune a unei părți contractante3.

Echitatea, care este imuabilă și nu are nevoie să se fondeze pe o prezumție tacită de voință, presupune luarea în considerare a tuturor urmărilor pe care aceasta(voința – s.n. A.G.) le implică4.

Raportul dintre echitate și buna-credință se prezintă sub forma unui raport de la întreg la parte, echitatea având un înțeles mai larg și precedând în același timp buna-credință5.

Considerată inițial doar o regulă de interpretare a contractului, buna-credință tinde să devină în dreptul actual un principiu incident atât în faza executării contractului, cât și în cea a formării contractului, fiind considerată o veritabilă normă de apreciere a comportamentului partenerilor contractuali6.

Încă dinainte de 1989 au existat preocupări pentru definirea rolului important al principiului bunei-credințe în executarea contractului, făcându-se vorbire despre două aspecte care sunt cuprinse înlăuntrul principiului bunei-credințe: fidelitatea în executare și îndatorirea de colaborare a părților7.

Despre fidelitatea în executarea contractelor se vorbește ca despre o îndatorire de fidelitate sau de loialitate ce incubă atât debitorului, cât și creditorului8. Rezultă că principiul bunei-credințe, prin multitudinea funcțiilor sale este în măsură să absoarbă fraternitatea contractuală9.

În privința debitorului, îndatorirea de fidelitate constă în executarea fidelă, întocmai a obligației, cu toate dificultățile ce ar putea să se ivească pe parcursul executării10. Debitorului nu i se va putea reține reaua-credință în caz de neîndeplinire a obligației de fidelitate, întrucât schimbarea împrejurărilor este independentă de culpa sa.

1 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 156.2 R.S. Pătru, loc. cit., p. 119.3 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 139.4 I. Ionescu, op. cit., p. 347.5 Pentru detalii, vezi C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 158.6 C. Zamșa, Specificul reflectării impreviziunii în practica arbitrală română, în RRA nr. 3/2011, p. 40.7 Ibidem.8 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 160.9 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 42.10 Idem, p. 43.

20

Din partea creditorului, obligația de fidelitate cuprinde o serie de elemente care țin mai mult de aspectul negativ sau pasiv al manifestării principiului bunei-credințe1. În considerarea acestei obligații, creditorul este îndatorat a se abține de la orice formă de manifestare, susceptibilă a fi catalogată drept neloială și de a provoca sau accentua onerozitatea excesivă a prestației debitorului.

Neexecutarea obligației de fidelitate sau loialitate atrage sancțiuni diverse ce constau, în cazul impreviziunii contractuale, fie în refuzarea exercitării dreptului la adaptarea contractului, fie în declanșarea răspunderii contractuale2.

În privința obligației de cooperare sau colaborare a părților, se consideră în doctrină că aceasta se traduce prin îndeplinirea obligațiilor de informare și de facilitare a executării contractului de către cocontractant3.

Cooperarea părților, din punctul de vedere al obligației de a facilita executarea contractului, se poate concretiza în obligația de renegociere a contractului, ca urmare a onerozității excesive sau a diminuării drastice a contraprestației4.

Și sub aspectul obligației de colaborare, buna-credință se apreciază atât în raport cu debitorul cât și cu creditorul, sancționându-se reaua-credință a fiecăruia dintre ei.

Așadar, se observă ca „aprecierea bunei-credințe în materia impreviziunii se caracterizează prin bilateralitate, în timp ce conținutul său cuprinde atât aspecte pozitive sau de acțiune, cât și negative sau de abstențiune5.”

Concret, potrivit regulii executării cu bună-credință a contractelor, în situații excepționale și imprevizibile, se consideră că părților le revin și alte obligații decât cele prevăzute inițial, respectiv obligația de colaborare în vederea minimalizării pierderilor sau în scopul renegocierii și obligația de loialitate în îndeplinirea prestațiilor6.

Critici au existat și în privința acestei teorii, susținându-se că buna-credință și echitatea sunt reguli sau principii de interpretare a clauzelor îndoielnice sau de completare a unor lacune contractuale, judecătorul neavând posibilitatea de a recurge la aceste principii în prezența clauzelor exprese, clare și precise prin care părțile au stabilit prestațiile la care se obligă și întinderea lor7.

1 Ibidem.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 161.3 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 43.4 Ibidem.5 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 164.6 Idem, p. 347.7 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 157.

21

Cu toate aceste critici, buna-credință s-a impus în doctrina anterioară adoptării noului Cod civil drept fundament al impreviziunii contractuale, fiind, în egală măsură, și un criteriu de apreciere a atitudinii părților.

Secțiunea a 5-a. Incidența nominalismului monetar1 în materia impreviziunii

Multă vreme, doctrina și practica judiciară din țara noastră au considerat, chiar dacă de multe ori în manieră contradictorie2, că instanțele de judecată nu sunt competente să pronunțe revizuirea contractelor pe motiv de impreviziune. Concepția avea la bază principiul nominalismului monetar, conform căruia, în obligațiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadența datoriei; debitorul este obligat așadar, să plătească numai suma nominalizată în contract3.

Principiul nominalismului monetar era reglementat expres de Codul civil de la 1864, în materia contractului de împrumut având ca obiect al obligației darea unei sume de bani, în art. 1578:

„Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

Articolul 1578 prevedea obligativitatea respectării valorii nominale a obligațiilor pecuniare independent de fluctuațiile în timp a valorii lor reale, riscul monetar căzând în sarcina creditorului sau a debitorului, în funcție de cauza schimbării valorii nominale4.

De-a lungul vremii, textul legal a ridicat o serie de probleme, o parte rezolvate într-un mod identic de cvasi-majoritatea doctrinei încă de la apariția sa, altele relativ noi5. Din prima categorie fac parte următoarele două aspecte6:

- aplicabilitatea regulii nominalismului monetar, care a fost extinsă la toate obligațiile pecuniare, nu numai la cele rezultând dintr-un contract de împrumut;

1 A se vedea, în acest sens, I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanțelor, indexarea convențională a obligațiilor pecuniare și indexarea dobânzilor, în Dreptul nr. 1/1994, pp. 46-47.2 Vezi Secțiunea a 4-a, a prezentului Capitol.3 Idem, p. 158.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 81.5 C. Zamșa, loc. cit., 2006, p. 67.6 Idem, p. 68.

22

- valoarea sa supletivă, recunoscută atât de doctrina clasică, cât și de cea actuală, cu consecința posibilității de derogare prin acordul părților, textul legal nefiind de ordine publică.

Regula menționată se aplică numai spre a suplini voința neexprimată a părților contractante; ele pot înlătura aplicabilitatea regulii în mod expres, prevăzând modalitatea de menținere a valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor, clauzele convenționale de indexare constituind abateri admisibile de la nominalismul monetar1.

În a doua categorie se încadrează unele tendințe doctrinare de determinare a fundamentului nominalismului monetar, a moralității, precum și a utilității sale2.

Ne vom opri asupra utilității principiului nominalist, utilitate ce este discutată prin prisma consecințelor la care dă naștere în situații de criză economică sau financiară, când ar deveni necesară recurgerea la impreviziunea contractuală; așadar, utilitatea principiului este invers proporțională cu utilitatea teoriei impreviziunii3.

Principiul nominalismului monetar, consacrat în art. 1578 C. civ. 1864, nu are o valoare absolută, legiuitorul însuși înlăturându-l de la aplicare prin dispozițiile art. 371 alin. (3) C. proc. civ. 1865, text ce permite actualizarea daunei în faza executării silite de către executorul judecătoresc și are și semnificația juridică de a recunoaște valoarea relativă a principiului nominalismului monetar4.

Consecința unei atare constatări este reprezentată de posibilitatea apelării la clauzele de indexare convenționale (valorismul convențional) și de cea a recurgerii la adaptarea contractului pe cale judecătorească (valorizarea judiciară), în absența respectivelor clauze, ultima observație fiind de natură a proba caracterul licit al neexecutării contractului în ipoteza modificării drastice a împrejurărilor contractuale5.

Rezultă că, datorită caracterului supletiv al art. 1578 C. civ. 1864, lipsa de opțiune a părților în privința valorismului convențional nu este de natură a paraliza calea recurgerii la valorizarea judiciară, putând afirma un raport de subsidiaritate între acestea două6.

Concluzionând, se observă că, în contextul legislației anterioare adoptării noului Cod civil, nominalismul monetar nu constituia o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii (nefiind de ordine publică), cu toate că această afirmație nu era de natură să fundamenteze prin ea însăși teoria impreviziunii, întrucât se impunea o fundamentare distinctă

1 Ibidem.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 83.3 C. Zamșa, loc. cit., 2006, p. 69.4 M.M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, București, 2009, pp. 80-81.5 C. Zamșa, loc. cit., 2006, p. 69.6 Ibidem.

23

și mult mai riguroasă, și care, în concepția doctrinei, se regăsea în principiul executării cu bună-credință a obligațiilor1.

Principiul nominalismului monetar2 este reglementat expres și în actualul Cod civil, în art. 1488 intitulat „Obligația de a da o sumă de bani”3, potrivit căruia debitorul este liberat prin remiterea sumei nominale, a aceluiași număr de unități monetare la cât s-a obligat, riscul deprecierii fiind suportat de creditor4. Această dispoziție este supletivă, părțile putând conveni, între altele, asupra unor formule de indexare5.

Așadar, debitorul trebuie să plătească suma nominală datorată, indiferent de fluctuațiile valorice survenite după momentul nașterii obligației monetare6.

Principiul nominalismului monetar nu exclude însă teoria impreviziunii, ce permite reevaluarea obligației asumate de către debitor în situația în care a intervenit un eveniment exterior, imprevizibil la momentul încheierii contractului7.

Secțiunea a 6-a. Concluziile capitoluluiCu excepțiile de rigoare, constând în aplicații ale impreviziunii în

diverse acte normative, anterior adoptării noului Cod civil, legislația civilă era lipsită de o reglementare expresă și generală a impreviziunii contractuale, fapt ce a determinat doctrina să formuleze, în materie civilă, diverse teorii care să fundamenteze impreviziunea contractuală și care să încurajeze aplicarea ei în practica judiciară, la fel cum au fost formulate și teorii în sensul respingerii impreviziunii contractuale din practică, teorii pe care le-am prezentat, pe scurt, în prezentul capitol.

Deși anumiți autori au susținut necesitatea aplicării impreviziunii la anumite situații, (în primul rând, contractele cu executare succesivă, cum sunt: contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, contractul de închiriere încheiat pe o durată mai îndelungată și contractul de rentă viageră, datoriile de valoare), cu anumite excepții, opinia majoritară era în sensul inaplicabilității posibilității de revizuire judiciară a contractului pentru impreviziune8, opinie transpusă în practică prin numeroasele soluții de respingere a cererilor de revizuire judiciară a contractelor pe motiv de impreviziune.

1 Idem, pp. 69-70.2 Consacrarea de principiu a nominalismului monetar trebuie însă corelată cu impreviziunea și efectele pe care aceasta le produce.3 Art. 1488 alin. (1): „Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.”4 I. Ninu, în Noul Cod civil – comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II, Moșteniri și liberalități. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, pp. 821-822.5 Ibidem.6 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 714.7 I. Ninu, loc. cit., p. 822.8 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 158.

24

Noul Cod civil consacră expressis verbis instituția impreviziunii, ce permite adaptarea contractelor al noile realități economice și monetare având ca finalitate refacerea echilibrului contractual prin reevaluarea creanțelor și datoriilor1. Procedeul prin care se reface echilibrul judiciar este cunoscut în literatura juridică de specialitate2 sub denumirea de revizuire și este pusă la latitudinea părților contractante, iar în subsidiar la latitudinea instanței care poate să reevalueze prestația sau prestațiile pe care părțile și le datorează3.

1 I. Adam, op. cit., 2011, p. 348.2 Vezi, în acest sens, C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 213 și urm.3 I. Adam, op. cit., 2011, p. 348.

25

CAPITOLUL 2. FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI ŞI IMPREVIZIUNEA

Secțiunea 1. Aspecte preliminareDispozițiile dreptului civil și comercial în materie contractuală sunt

guvernate de principiul forței obligatorii a contractului1. Consacrarea legislativă a acestui principiu, „într-o formulă pe cât de celebră, pe atât de energică2”, își găsește fundamentul în teoria autonomiei de voință, mai exact în voința părților contractante, care prin acordul lor dau convenției astfel încheiate expresie juridică.

Între părțile contractului, efectele acestuia sunt guvernate de principiul forței sale obligatorii, desemnat prin adagiul pacta sunt servanda3. Principiul s-a regăsit formal în primul aliniat al art. 969 C. civ. 1864, care dispunea: „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.”4 Și noul Cod civil îl consacră în mod expres în art. 1270 alin. (1): „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.” Se poate observa că diferențele de redactare dintre vechiul Cod civil și noul Cod civil sunt minore5, ideea fiind aceeași6. Cu alte cuvinte, contractul este obligatoriu, precum legea, între părțile sale7.

Expresia „are putere de lege” își are originea într-o formulare energică „tiennent lieu de loi8”, împrumutată din dreptul francez, prin filiera redactorilor Codului civil francez, de la marele jurisconsult Domat, prin care se înțelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligația i-ar fi impusă prin lege9. Altfel spus, contractul este legea părților, fiind ținute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda10.

Trebuie precizat că formula „are putere de lege” trebuie înțeleasă doar în sens metaforic, deoarece nu se poate pune semnul egalității între lege și contract11.

Principiul forței obligatorii a actului juridic vine să sublinieze esența acului juridic civil, și anume faptul că din momentul în care cineva s-a

1 I. Adam, op. cit., 2011, p. 314.2 Ibidem.3 Pentru detalii, în acest sens, vezi L. Săuleanu, S. Rădulețu, op. cit., p. 216.4 Acesta era o traducere a art. 1134 C. civ. fr., iar interpretarea textului trebuie făcută ținând cont că în perioada adoptării Codului civil francez (1804), legea era considerată tot un contract. Ceea ce înseamnă că legea și contractul erau considerate de aceeași natură și obârșie juridică – voința, care în sine și prin ea însăși creează dreptul. În acest sens trebuie receptat și dictonul contractus legem dedit. (Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 449.)5 În fond, expresia legal făcut este identică cu expresia valabil încheiat.6 P. Vasilescu, op. cit., p. 449.7 Ibidem.8 A ține locul legii (tr. n.).9 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 140.10 Ibidem.11 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 148.

26

obligat la o prestație în baza unui act juridic, aceasta trebuie executată1. Nu există posibilitatea de opțiune între a executa și a nu executa un contract încheiat, așa cum nu există această posibilitate nici în cazul legii. De aceea, se spune despre contract că este legea părților: contractul leagă părțile prin dispozițiile sale2. În alte cuvinte, executarea actului juridic civil este obligatorie pentru părți, iar nu facultativă3.

Forța obligatorie a contractului exclude ca acesta să fie privit ca un act facultativ, a cărui executare să depindă doar de dorința unei părți4. Între părțile unui contract se stabilesc efecte juridice, care leagă obligatoriu părțile sale, aceasta fiind deosebirea finalistă dintre contracte și manifestările de voință non-juridice5 .

Actele juridice au forță obligatorie numai dacă nu contravin legii. Sunt acte legal făcute și deci produc efecte și actele juridice care se abat de la dispozițiile legale, dacă aceste dispoziții au caracter supletiv ori interpretativ, adică sunt norme ce se aplică numai atunci când părțile nu au hotărât altfel6.

Din dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. se conturează două idei7: obligativitatea contractului și relativitatea efectelor contractului (res inter alios acta8).

Totodată, contractul „valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui9” [art. 1272 alin. (1) C. civ.]10.

Forța obligatorie are mai multe efecte11: obligația de a executa întocmai dispozițiile contractului, imposibilitatea modificării unilaterale a contractului și imposibilitatea denunțării unilaterale a contractului [art. 1270 alin. (2)], la care se adaugă (n.n. - A.G.), obligația de a executa cu bună-credință contractul valabil încheiat.

1 E. Jurgen-Prediger, Introducere în studiul dreptului civil. Raportul juridic civil, actul juridic civil și prescripția extinctivă, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 164.2 Ibidem.3 G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 208.4 P. Vasilescu, op. cit., p. 450.5 Ibidem.6 T.V. Rădulescu, în Noul Cod civil – comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II, Moșteniri și liberalități. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 583.7 L. Stănciulescu, V. Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 48.8 Res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest – „Lucrul convenit (înțelegerea) de unii, nu poate fi nici vătămător, nici de folos altora.” Pentru mai multe detalii, vezi . Săuleanu, S. Rădulețu, op. cit., pp. 251-252.9 L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 70.10 Astfel, „clauzele obișnuite se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres” [art. 1272 alin. (2) C. civ.].11 E. Jurgen-Prediger, op. cit., p. 164.

27

Însă, așa cum vom vedea, acest principiu cunoaște și unele excepții, prin excepții de la principiul forței obligatorii înțelegându-se „acele situații în care efectele actului juridic civil nu se mai produc așa cum au prevăzut părțile, la încheierea lui, ci, independent de voința părților, sau, după caz, a părții, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite inițial.”1

Actul juridic valabil încheiat are forță obligatorie nu numai pentru părțile acestuia, ci și pentru organul de jurisdicție în vestit cu soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanța este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ținând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voința părților2. Prin urmare, judecătorul are misiunea de a interpreta contractul în consens cu voința concordantă a părților, avută în vedere la momentul încheierii contractului3.

Contractul se impune ca realitate juridică obligatorie inclusiv legiuitorului, acesta producându-și efectele sub imperiul legii sub care s-a născut4.

Existența principiului forței obligatorii a actului juridic civil este justificată, pe de-o parte, de necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice civile, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării cuvântului dat5. O altă explicație a principiului în discuție ar fi și aceea că actele juridice sunt utile și chiar necesare dezvoltării societății și de aceea trebuie executate6.

Prezentul capitol urmărește să dezvolte într-o manieră corectă și utilă, dar nu exhaustivă, principiul obligativității efectelor contractului, subliniind fundamentul forței obligatorii, efectele și consecințele recunoașterii acestui principiu, excepțiile sale, precum și relația existentă între acest principiu și impreviziunea contractuală.

Secțiunea a 2-a. Fundamentul principiului forței obligatorii a contractului

Depistarea fundamentului principiului forței obligatorii7 este un demers care trebuie parcurs în măsura în care ar rezulta anumite consecințe referitoare la aplicarea principiului, și nu doar pentru înțelegerea strict teoretică a acestuia. Stabilirea rațiunilor pentru care s-a instituit obligativitatea contractului va da măsură problemelor legate de domeniul de aplicare sau de întinderea principiului8; una dintre

1 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 148.2 Ibidem.3 I. Adam, op. cit., 2011, p. 317.4 Ibidem.5 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 208.6 Ibidem.7 Pentru detalii, în acest sens, vezi C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 33-64.8 C. Zamșa, Obligativitatea contractului: fundament și domeniu de aplicare, în Liber Amicorum – Studii juridice în onoarea prof. dr. Nicolae Popa, Editura Hamangiu, București, 2009a, p. 90.

28

consecințele practice constă în posibilitatea de adaptare, de revizuire a contractului prin intervenția instanței de judecată, la cererea uneia din părțile contractante, în cazul perturbării grave a echilibrului contractual1.

Sursa intelectuală a principiului pacta sunt servanda a fost și rămâne disputată, două concepții se confruntă încă, cea a voluntarismului și cea a pozitivismului2.

Voluntarismul juridic, care consideră că orice contract este rezultatul voinței părților sale, care sunt în putere să genereze orice efect juridic au interesul, a consacrat principiul autonomiei de voință care, pe lângă faptul că reprezintă sursa juridică a contractului, este și temei al principiului forței obligatorii3.

Potrivit principiului autonomiei de voință, părțile care s-au legat prin contract sunt ținute obligatoriu de acesta, pentru că acest lucru și l-au dorit, prin consacrarea efectelor sale obligatorii.

În identificarea originii principiului forței obligatorii a contratului se vorbește de cele mai multe ori de ideologia autonomiei de voință care a dominat și doctrina dreptului în secolul XIX.

Principiile care decurg din autonomia de voință au fost prezentate pentru prima dată – potrivit lui J. Ghestin – în teza lui Gounot dedicată autonomiei de voință, fiind preluate apoi de cea mai mare parte a autorilor de drept civil4. Ele sunt în număr de trei: libertatea contractuală, forța obligatorie a contractului, efectul relativ al contractului5.

Reprezentanții doctrinei franceze tradiționaliste consideră că teoria generală a contractului este guvernată și explicată de principiul autonomiei de voință.6

Doctrina clasică română înțelegea, de asemenea, puterea obligatorie a contractului într-un sens absolut și o fundamenta pe teoria autonomiei de voință, apreciind că acordul de voință care guvernează contractul este suveran, iar judecătorul nu este în drept să intervină, chiar la cererea uneia dintre părți, pentru a revoca sau modifica contractul, în afară de cazurile determinate de lege7.

Deși este perfect adevărat că expresia modernă a principiului forței obligatorii își are originea în teoria autonomiei de voință, în realitate, originile principiului sunt datorate dreptului roman și mai ales preluării sale de școala dreptului natural și de dreptul canonic8. Astfel, sub influența dreptului canonic, pacta sunt servanda a devenit un principiu absolut al contractului grație ideii că orice contractant trebuie să fie 1 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 39.2 P. Vasilescu, op. cit., pp. 450-451.3 Ibidem.4 C. Zamșa, loc. cit., 2009a, p. 94.5 L. Uță, Contracte speciale în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 22.6 Ibidem.7 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 37.8 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 40-41.

29

obligat să își țină cuvântul dat și aceleia, că nerespectarea acestui imperativ constituie un păcat și poate atrage constrângerea contractantului deviant la respectarea normei contractuale1.

Prin raportare la caracterul absolut al principiului forței obligatorii, față de părți se reține intangibilitatea contractului și obligația debitorului de a executa prestația asumată în condițiile prevăzute, sub sancțiunea declanșării răspunderii sale contractuale2. Caracterul absolut al principiului determină, de asemenea, o limitare a rolului judecătorului, fără posibilitatea de a interveni în sensul modificării contractului la cererea unei părți3.

În esență, în teoria autonomiei de voință se considera că omul este sursa și limita drepturilor subiective: în măsura în care alege să se supună unui set de reguli juridice pe care el însuși le creează, trebuie să se admită această putere a sa. Autonomia de voință își găsește astfel expresia primară în libertatea absolută de a contracta ca și în libertatea de a stabili conținutul contractului, care sunt considerate a fi adevăratele coordonate ale principiului forței obligatorii4.

În teoriile privind contractul dezvoltate ulterior autonomiei de voință, această ideologie a fost subiectul unor aprinse critici5. Cea mai severă critică a venit din partea susținătorilor normativismului care au negat în totalitate rolul autonomiei de voință ca și sursă autentică a normei private contractuale, susținând că adevărata sursă a forței obligatorii este norma obiectivă derivată din utilitatea socială a stabilității angajamentelor contractuale care reclamă sancționarea abaterilor de la regulile de comportament instituite de contract. Egalul normativismului sub mai multe aspecte, utilitarismul juridic a preluat o parte a argumentelor normativismului adăugând ideea că un contract trebuie protejat de lege atunci când el este „just și util” din punct de vedere social, astfel încât, indirect, este subliniată tot norma obiectivă și pozitivă a forței obligatorii a contractului6.

Potrivit pozitivismului juridic, care respinge autonomia de voință ca suport și principiu al contractului, resorturile principiului pacta sunt servanda ar fi obiective, ele regăsindu-se în lege7. Prin urmare, legea civilă nu ar consacra un principiu preexistent, ci ar fi chiar sursa normativă a forței obligatorii a contractului. O soluție miraculoasă prin simplitatea ei, dar care întemeiază efectele actului pe ceva exterior voinței celor care au încheiat contractul8.1 Idem, p. 141.2 C. Zamșa, loc. cit., 2009a, p. 95.3 Ibidem.4 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.141.5 Ibidem.6 Ibidem.7 P. Vasilescu, op. cit., p. 450.8 Ibidem.

30

De la pozitivismul juridic la doctrina teoriei sociale a contractului nu mai rămăsese decât un pas. Conform acestei recent doctrine, extrem de la modă în spațiul dreptului francez actual, libertatea contractuală ca și forța obligatorie a contractului, consecința primei, trebuie să fie limitate la solidarismul contractual care presupune o limitare a efectelor contractului numai la ceea ce reprezintă expresia echilibrului contractual și a proporționalității intereselor părților, ambele expresia supremă a utilitarismului social al contractului1. Astfel, forța obligatorie ar trebui să fie cenzurată sau limitată în cazurile în care contractul se găsește dezechilibrat datorită abuzului celuilalt contractant sau datorită disproporției generată obiectiv. O asemenea teorie merită reținută pentru valoarea sa explicativă în privința obligațiilor implicite și pentru identificarea noțiunii de echilibru contractual2.

În definitiv, excesele acestor concepții ar trebui evitate. Astfel, nu se poate concepe contractul în absența voinței subiecților de drept, voința lor reprezentând sursa actului. În plus, acești subiecți sunt ținuți să respecte și legea, nu numai propriul lor interes3. În ultimă instanță, totul este o chestiune de echilibru între interesul public și cel privat, după cum, chiar contractul în sine se vădește a fi un instrument al echilibrului diferitelor interese (particulare)4.

Din punct de vedere tehnic5, abstracție făcând de ideologiile prezentate mai sus, putem să reținem că acordul de voință al părților în sensul creării unui contract, generează în același timp un angajament de comportament al părților, cât și obligații reciproce ale acestora, de unde și distincția dintre forța obligatorie a contractului și conținutul său obligațional6.

Secțiunea a 3-a. Forța obligatorie a contractului în raporturile dintre părți

În primul rând, forța obligatorie se impune părților contractului7, deoarece niciuna dintre acestea nu poate să scape de executarea contractului, pe motiv că s-a răzgândit sau că nu mai dorește să dea curs contractului.

În privința consecințelor imediate ale forței obligatorii între părți, trebuie reținute următoarele aspecte:

1 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 142.2 Ibidem.3 P. Vasilescu, op. cit., p. 450.4 Ibidem.5 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 142. A se vedea, pentru detalii în acest sens, și P. Vasilescu, op. cit., pp. 452-453.6 A se vedea, pentru detalii privind distincția dintre principiul forței obligatorii și caracterul obligațional al contractului, I. Adam, op. cit., 2011, pp. 320-321; C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 32-34; C. Zamșa, loc. cit., 2009a, p. 91.7 P. Vasilescu, op. cit., pp. 453-454.

31

a) părților contractante le incubă obligația de a executa întocmai prestațiile la care s-au îndatorat prin contract1;

b) obligațiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credință2;

c) contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege3 [art. 1270 alin. (2) C. civ.].

Subsecțiunea 1. Obligația părților de a executa întocmai contractulPrincipala obligație a părților este aceea de a executa întocmai

prestațiile la care s-au îndatorat prin contract, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite în contract4. În temeiul aceste obligații, creditorul poate apela la toate mijloacele necesare oferite de lege pentru a obține, de la debitor, executarea în natură a prestațiilor datorate5. Dacă executarea în natură nu mai este posibilă, creditorul are dreptul la daune-interese, angajându-se răspunderea civilă contractuală a debitorului.

În cazul în care una dintre părți refuză executarea benevolă a contractului, în conformitate cu stipulațiile expres prevăzute în actul care constată voința lor, ea va fi forțată legal să o facă. Dacă cel în drept să ceară executarea silită a contractului nu ar putea recurge, în acest sens, la forța specială a statului, efectele juridice ale actului nu și-ar merita numele, iar actul în discuție nu ar fi juridic6.

Noțiunea de conformitate7 presupune îndeplinirea prestațiilor la care părțile s-au îndatorat, în natura lor specifică, în cantitățile sau volumul stabilit în contract și în condițiile de calitate convenite.

Noul Cod civil consacră, în mod direct sau indirect, regula conformității executării contractului în mai multe texte. Astfel, art. 1492 C. civ. prevede dreptul creditorului de a primi obiectul exact al prestației asumate de către debitor; art. 1516 alin. (1) C. civ. prevede dreptul creditorului la „îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”; art. 1527 alin. (1) C. civ. stabilește dreptul creditorului la executarea în natură a obligațiilor debitorului, etc.

Observăm că regula în materie este aceea de executare întocmai a obligației ce incubă uneia dintre părți, însă acestea, în virtutea principiului autonomiei de voință și a libertății contractuale, pot deroga oricând de la regulă, debitorul putând să se libereze de datorie executând o altă prestație decât cea datorată, în condițiile în care

1 Regula conformității executării.2 Principiul bona fides.3 Principiul irevocabilității contractului prin voința unei părți. Regula simetriei în contracte.4 I. Adam, op. cit., 2011, p. 322.5 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 143.6 P. Vasilescu, op. cit., p. 454.7 I. Adam, op. cit., 2011, p. 322.

32

creditorul consimte la aceasta. În acest caz suntem în prezența stingerii obligației prin dare în plată1.

Neexecutarea întocmai a obligației contractuale presupune o neexecutare, care poate fi culpabilă sau ilicită și fortuită sau licită. Este de precizat că numai o neexecutare ilicită a contractului, fără justificare, reprezintă o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului, încălcare ce atrage răspunderea contractuală a părții aflate în culpă.

Astfel, art. 1516 alin. (2) stipulează că „atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau

rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative;

3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.”Aplicarea acestor remedii contractuale și, mai cu seamă, angajarea

răspunderii civile contractuale nu este posibilă în caz de neexecutare licită, când se consideră că debitorul este îndreptățit să nu își execute obligațiile asumate prin contract2.

Subsecțiunea a 2-a. Executarea cu bună-credință a contractuluiUnul dintre principiile de bază de la care trebuie să plece orice

abordare a efectelor contractului este principiul bunei-credințe, un principiu pe cât de firesc și rezonabil, pe atât de complicat, prin problemele care se pun în practică cu privire la respectarea sau nerespectarea acestuia3.

Noul Cod civil, fără a oferi o definiție generală a bunei-credințe, revenind literaturii de specialitate și jurisprudenței această sarcină4, îi asigură acesteia o reglementare nouă care poate fi structurată pe mai multe planuri, după cum urmează5:

a) de o manieră generală, cu titlu de principiu fundamental al exercitării drepturilor și executării obligațiilor civile, în art. 14 C. civ.6;

b) cu titlu de reper în definirea abuzului de drept7, în art. 15 C. civ;

1 Pentru detalii referitoare la darea în plată, vezi L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 740 și urm.2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 144.3 G. Tița-Nicolescu, Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credințe contractuale în noul Cod civil român, în PR nr. 4/2013, p. 17.4 T.V. Rădulescu, loc. cit., pp. 398-399.5 C. Zamșa, Buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, în PR nr. 1/2013, pp. 13-14.6 Se consacră, totodată, și regula bona fides praesumitur. Pentru detalii, în acest sens, vezi L. Săuleanu, S. Rădulețu, op. cit., pp. 49-51.7 Pentru detalii vezi G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., pp.249-250; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013, pp. 149-157.

33

c) cu titlu de regulă generală în materia contractului, prin instituirea unei obligații legale de a acționa cu bună-credință atât în faza încheierii (negocierii) cât și în cea a executării contractului, în art. 1170 C. civ1;

d) cu valoare de regulă particulară în faza negocierii contractului2, în art. 1183 C. civ.;

e) cu rol de criteriu de măsurare a comportamentului debitorului în ipoteza adaptării pri negociere a unui contract afectat de impreviziune, în art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ.;

f) cu rol de condiție în materia invocării excepției de neexecutare, în art. 1556 C. civ.;

g) cu titlu de aplicații particulare în diverse domenii, în art. 586 C. civ., art. 1300 C. civ., art. 2079 C. civ. s.a.m.d.Art. 1170 C. civ. consfințește că în legislația noastră este

reglementată obligația generală de a acționa cu bună-credință cu prilejul negocierii și executării contractului3. Într-o altă opinie4, se susține contrariul, apreciindu-se că ar reprezenta o obligație implicită, sursă a altor obligații contractuale: obligația de loialitate, obligația de cooperare, obligația de coerență contractuală, obligația de informare, consiliere, atenționare etc.

Considerăm că suntem în prezența unei reglementări exprese a acestei obligații5, însăși terminologia art. 1170 arătând expres aceasta : Ele (părțile – n.a.) nu pot înlătura sau limita această obligație6.

Prin urmare, principiul bona fides se înfățișează ca o ce incubă părților care se angajează într-o negociere, dar și părților contractante care au consimțit deja la încheierea unui contract7, constând în îndatorirea lor de a se comporta astfel încât ceea ce s-a convenit să se execute întocmai, potrivit intenției comune8. Această obligație cuprinde la rândul ei alte obligații: obligația de loialitate și obligația de cooperare9.

Obligația de loialitate (nereglementată de lege dar reținută invariabil de jurisprudența străină) presupune îndatorirea ce incubă părților cu privire la informarea reciprocă, informare ce trebuie să existe pe toată durata executării contractului. Obligația de loialitate impune ca părțile contractante să își manifeste sincer și onest intenția sau scopul

1 Se mai arată că orice clauză prin care s-ar înlătura sau limita obligația de a acționa cu bună-credință va fi considerată nescrisă.2 A se vedea, în acest sens, L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 90-98.3 C. Zamșa, loc. cit., 2013, p. 14.4 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 149.5 Pentru detalii vezi I. Adam, op. cit., 2011, p. 324.6 C. Zamșa, loc. cit., 2013, p. 14.7 I. Adam, op. cit., 2011, p. 324.8 Idem, p. 325.9 Alți autori adaugă la acestea și obligația de confidențialitate. Vezi, în acest sens, G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2013, pp. 19-21.

34

urmărit la încheierea contractului ori scopul propunerii unei renegocieri a contractului; această obligație presupune, în egală măsură, ca părțile să își execute obligațiile asumate cu corectitudine, fără scopuri ascunse, adică fără a urmări producerea de prejudicii celeilalte părți1.

Trebuie precizat că această obligație se transpune în practică în mod diferit în sarcina părților contractante, astfel, în cazul debitorului, aceasta îmbracă haina diligenței unui bonus pater familias, care trebuie să își execute cu fidelitate și scrupulozitate obligația ce-i revine, după cum trebuie să se abțină de la orice malversațiuni, iar în cazul creditorului, aceasta se transpune în abținerea de la orice fel de conduită care ar fi de natură să conducă la îngreunarea sau imposibilitatea executării contractului2.

În practică, obligația de informare există, cu titlu de exemplu, în următoarele cazuri3: locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre degradările și defecțiunile lucrului închiriat; fabricantul, pe cumpărător despre modul de funcționare și pericolele ce pot rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul, pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau intervenția chirurgicală etc.

Obligația de cooperare (nereglementată expres de noul Cod civil, dar reținută ca atare de Principiile Dreptului European al Contractelor) constă în îndatorirea părților de a facilita executarea contractului pentru a se asigura echilibrul prestațiilor4. Aceasta presupune o conlucrare a părților în executarea contractului, un fel de ius fraternitatis, care se degajă chiar din ideea că orice contract este rodul unui consens juridic, consens care implică și o colaborare la realizarea țelurilor juridice vizate de acel contract5.

Obligația de cooperare impune ca părțile să coopereze în mod real în vederea executării în bune condiții a contractului, și anume să facă tot ce este cu putință pentru ca prestațiile asumate să fie îndeplinite la valoarea sau întinderea lor6.

În practică, obligația de informare există, cu titlu de exemplu, în următoarele cazuri7: transportatorul trebuie să aleagă itinerarul cel mai puțin oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate, să facă branșamentul cel mai scurt; avocatul și clientul său, să aprecieze împreună oportunitatea de a introduce recurs etc.

Partea care nu respectă obligația de a acționa cu bună-credință va fi sancționată pentru rea-credință, sancțiunea putând consta fie în

1 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2013, pp. 19-20.2 I. Adam, op. cit., 2011, pp. 325-326.3 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 149.4 Ibidem.5 I. Adam, op. cit., 2011, p. 326.6 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2013, p. 20.7 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 150.

35

lipsirea de efecte a comportamentului contractual contrar bunei-credințe, fie în angajarea răspunderii civile delictuale sau contractuale1 a contractantului de rea-credință, fie în considerarea unei clauze contractuale ca fiind nescrisă, fie în orice altă modalitate prevăzută sau permisă de lege2.

În orice caz, buna-credință se prezumă relativ în executarea convențiilor, sarcina probei revenindu-i celui care invocă reaua-credință3.

Subsecțiunea a 3-a. Irevocabilitatea contractului prin voința unei părți. Simetria în contracte

Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent dacă ar fi privită ca o consecință a principiului forței obligatorii sau ca un principiu al efectelor actului juridic, înțelegem faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia dintre părți, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia4.

În cazul contractelor, principiul irevocabilității exprimă ideea că acestea nu pot fi revocate decât prin acordul părților, la fel cum legea nu poate fi abrogată decât printr-o altă lege cu aceeași forță juridică5.

Codul civil consacră regula simetriei în contracte în art. 1270 alin. (2) care dispune faptul că un contract „se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”. Aceasta înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voințe al părților, mutuus consensus, nu poate fi desfăcut sau revocat decât în același fel, adică prin muutus disensus sau obligatio contrario consensu dissolvitur6.

Rod al consensului juridic, contractul nu poate fi desființat, revocat sau transformat doar printr-o manifestare de voință unilaterală, care să emane de la un singur contractant, când și cum dorește acesta7. Contractul poate fi însă modificat sau revocat prin consimțământul mutual al părților sale, care reprezintă în fond un nou contract, prin care se modifică sau se pune capăt efectelor contractului inițial8. După cum, denunțarea unilaterală a contractului mai poate fi autorizată și prin lege.

Potrivit principiului înscris în art. 1270 C. civ. raportul stabilit printr-o convenție are putere obligatorie întocmai ca și raportul creat printr-o dispoziție imperativă a legii. Drept urmare, acel raport obligatoriu trebuie să-și producă efectele juridice cât timp convenția subzistă și numai legea

1 Dacă părțile se află în faza negocierilor, răspunderea va fi delictuală, iar dacă se află în executarea contractului, răspunderea va fi contractuală.2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 150.3 Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat.4 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 153.5 I. Adam, op. cit., 2011, p. 328.6 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 145.7 P. Vasilescu, op. cit., p. 454.8 Ibidem.

36

sau un nou acord de voință între aceleași părți, face ca raportul să înceteze1.

Simetria se manifestă și în cazul formei pe care trebuie să o îmbrace manifestarea de voință, aceasta trebuind să fie identică la revocarea sau modificarea contractului cu cea a formării acordului de voințe2. Regula este absolută dacă suntem în prezența formei ad validitatem și este relativă dacă avem în vedere forma prevăzută de părți ca și condiție de validitate3.

Principiul irevocabilității contractului prin voința unei părți comportă și unele excepții, asimetrii, când este posibilă desfacerea sau revocarea unilaterală a contractului, excepții de origine convențională sau legală4. Aceste excepții sunt: revocarea contractului prin consimțământul mutual, revocarea unilaterală a contractului în cazurile prevăzute sau autorizate de lege, revocarea unilaterală a contractelor – origine convențională și rezilierea forțată a contractelor.

1. Revocarea contractului prin consimțământul mutualPosibilitatea revocării contractului prin voința comună a părților

este o aplicare pură și simplă a principiului consacrat în art. 1270 alin. (2) C. civ.5. În realitate este vorba despre un nou contract prin care părțile stipulează desfacerea contractului anterior încheiat și produce efecte , în principiu, doar pentru viitor, ex nunc; operează ca o reziliere amiabilă6.

Pot fi desfăcute prin consimțământul mutual orice fel de contracte, fie că sunt cu durată determinată sau nu, fie că sunt cu executare uno ictu sau cu executare succesivă. În funcție de felul contractului, se face distincția după cum desfacerea acestuia intervine înaintea și respectiv după începerea executării sale. Astfel, desfacerea unui contract a cărui executare nu s-a început se numește revocare, în timp ce desfacerea care are ca obiect un contract a cărui executare s-a început se numește reziliere7.

2. Revocarea unilaterală a contractului în cazurile prevăzute sau autorizate de lege După precizările făcute mai sus, ar însemna că un contract, fiind

supus principiului obligativității, nu poate fi denunțat în mod unilateral de către nicio parte. Cu alte cuvinte, odată semnat, contractul trebuie dus la

1 I. Adam, op. cit., 2011, pp. 328-329.2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 145.3 Vezi art. 1242 alin. (2) C. civ.4 I. Adam, op. cit., 2011, p. 329.5 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 146.6 Ibidem.7 Pentru detalii, în acest sens, vezi I. Adam, op. cit., 2011, pp. 330-331.

37

bun sfârșit, astfel că niciuna dintre părți nu are dreptul să renunțe la executarea lui, adică să-l ignore pur și simplu1.

În cauze anume prevăzute de lege, unele contracte pot fi revocate pe cale unilaterală. Este ceea ce prevede art. 1270 alin. (2), care se referă la revocarea contractului din cauze autorizate de lege. Pot fi reziliate, pe cale unilaterală, următoarele tipuri de contracte2:

- contractul de închiriere fără termen (art. 1824 C. civ.);- contractul de mandat care se stinge prin revocarea sa de către

mandant sau prin renunțarea mandatarului (art. 2030 , 2034 C. civ.);

- contractul de depozit, unde depozitul se restituie deponentului de îndată ce acesta a cerut restituirea, chiar dacă s-a stipulat un anumit termen pentru restituirea lui (art. 2115 C. civ.);

- contractul de asigurări;- contractele la distanță ș.a.m.d.În ceea ce privește natura juridică a dreptului de denunțare

unilaterală a contractelor în cazurile autorizate de lege, considerăm că suntem în prezența unui drept legal potestativ, drept ce trebuie exercitat cu bună-credință, părțile neputându-l exercita discreționar, deoarece, în caz contrar, s-ar săvârși un abuz de drept3.

3. Revocarea unilaterală a contractelor – origine convenționalăDe noutate în viziunea noului Cod civil este posibilitatea denunțării

unilaterale a contractului, aspect reglementat expres în art. 1276 C. civ.4. Acest drept poate fi stipulat expres într-o clauză contractuală, în favoarea uneia sau fiecăreia dintre părțile contractante, cu condiția ca acea clauză sa nu fie interzisă de lege [art. 1276 alin. (4) C. civ.]. Această clauză conferă părților dreptul de a desființa unilateral contractul valabil încheiat, înăuntrul unui termen5.

Pentru ca o parte semnatară a unui contract să poată cere denunțarea unilaterală a acestuia trebuie ca dreptul de denunțare să fie recunoscut prin contract. Dacă dreptul de denunțare este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atâta timp cât executarea contractului să nu fi început, cu deosebirea că6:

- în cazul contractelor cu executare dintr-o dată în care prestațiile au fost efectuate, denunțarea unilaterală nu mai este posibilă, din moment ce se cere condiția ca acel contract să nu fi fost executat. În cazul unor astfel de contracte, putem vorbi despre

1 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 11.2 I. Adam, op. cit., 2011, pp. 331-332.3 Idem, p. 333.4 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 11.5 I. Adam, op. cit., 2011, pp. 333-334. 6 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, pp. 11-12.

38

rezoluțiunea contractului sau despre desființarea contractului prin acordul părților și nu despre denunțare unilaterală, din moment ce nu se mai poate denunța, contractul fiind executat;

- în cazul contractelor cu executare succesivă, condiția neexecutării nu se cere, cu alte cuvinte, denunțarea se poate produce chiar dacă prestațiile din acel contract au fost deja executate, urmând ca denunțarea unilaterală să producă efecte doar pentru viitor. Singura cerință în acest caz este ca dreptul de denunțare să fie recunoscut expres prin contract.

O altă precizare trebuie făcută în privința duratei contractului; astfel, în cazul contractelor pe durată determinată, această clauză permite contractantului să pună capăt contractului înainte de împlinirea termenului extinctiv, scurtându-se astfel durata acestuia1, pe când în cazul contractelor pe durată nedeterminată, oricare dintre părți poate denunța contractul cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz2.

Toate prevederile legate de maniera de exercitare a denunțării unilaterale au caracter supletiv potrivit art. 1276 alin. (4) C. civ., astfel că părțile au posibilitatea de a modifica regimul lor juridic3.

În ceea ce privește natura juridică a dreptului de denunțare unilaterală a contractelor, suntem în prezența unui drept potestativ, drept ce trebuie exercitat doar cu bună-credință și nu în mod discreționar4.

4. Rezilierea forțată a contractelorÎncetarea contractului pentru viitor poate avea loc și forțat, adică

împotriva voinței părților contractante5. Este cazul contractelor intuitu personae, care se caracterizează prin aceea că se încheie în considerarea calităților unei anumite persoane6. Dacă acea persoană decedează sau devine incapabilă, încetează forța obligatorie a contractului, ale cărui efecte nu se mai transmit la moștenitorii persoanei decedate7.

În acest caz, este vorba, în realitate, despre o imposibilitatea fortuită de executare (unul din cazurile de caducitate a contractului)8.

Este, de exemplu, cazul contractului de comodat, când împrumutul s-a făcut cu luarea în considerare a persoanei comodatarului, care ulterior a decedat, sau a contractului de mandat care încetează în

1 I. Adam, op. cit., 2011, p. 334.2 Ibidem.3 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 147.4 I. Adam. op. cit., 2011, p. 336.5 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 148.6 I. Adam, op. cit., 2011, p. 336.7 Ibidem.8 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 148.

39

situația în care mandantul ori mandatarul decedează sau este pus sub interdicție1.

Secțiunea a 4-a. Forța obligatorie a contractului și intervenția legiuitorului în contracte

Legiuitorul, la rândul său, trebuie să țină cont de efectele obligatorii ale contractului, evitând să le perturbeze2. O intervenție a legiuitorului în contracte, în desfășurarea efectelor acestora, ar submina ordinea de drept și ar sabota voința internă a părților contractante3.

De regulă4, legiuitorul nu intervine în contracte pentru a le modifica, știut fiind faptul că legea nouă nu se aplică, în principiu, efectelor în curs ale contractului și nici retroactiv contractelor deja executate5.

În anumite situații excepționale, contractele pot fi modificate forțat, independent de voința părților, prin intervenția legiuitorului, pentru considerente de ordin public, neintervenția legiuitorului în contracte nefiind așadar o regulă absolută. Această intervenție se va concretiza prin norme imperative de imediată sau de viitoare aplicare cuprinse într-o lege nouă6.

Intervenția legală în contracte este modalitatea prin care legiuitorul, prin intermediul unor norme juridice imperative cuprinse în acte normative, modifică un contract civil, prin reconsiderarea prestațiilor cuprinse în el sau chiar a duratei pentru care contractul își produce efectele.7 Cele mai reprezentative modalități de intervenție a legiuitorului în executarea contractelor sunt prorogarea legală și moratoriul legal.

Intervenția legiuitorului român pentru modificarea duratei contractului s-a concretizat, până în prezent, în procedeul prorogării legale8. Această instituție reprezintă un instrument juridic prin care durata unui contract este prelungită în mod forțat cu un anumit interval de timp, după împlinirea termenului extinctiv stabilit prin acordul părților contractante9.

Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă situația contractelor de închiriere a suprafețelor locative a căror durată a fost prorogată de-a lungul timpului printr-o succesiune de legi, fără a fi nevoie de manifestarea de voință a părților10.

1 I. Adam, op. cit., 2011, p. 336.2 P. Vasilescu, op. cit., p. 455.3 Ibidem.4 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 151.5 Pentru detalii, privind aplicarea în timp a legii civile, vezi G. Boroi, L. Srănciulescu, op. cit., pp. 1-15.6 I. Adam, op. cit., 2011, p. 339.7 C.M. Bobașu, loc. cit., p. 125.8 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 152.9 I. Adam, op. cit., 2011, p. 339.10 Mai cu seamă, trebuie amintite aici contractele de închiriere a locuințelor naționalizate și restituite foștilor proprietari, contracte ale căror termene s-au prelungit succesiv. Pentru mai multe exemple de prorogare legală, vezi I. Adam, op. cit., 2011, pp. 340-341.

40

Prorogarea legală a contractului reprezintă o obligație pentru locator și un beneficiu derivat din lege, respectiv un drept subiectiv, care trebuie exercitat, pentru chiriaș1.

Procedeul de modificare de către legiuitor a modalității de executare a contractului îl reprezintă moratoriul legal2. Moratoriul reprezintă acel termen acordat de legiuitor tuturor debitorilor sau numai unor categorii de debitori, ce are ca efect amânarea generală a executării unei obligații, fiind o măsură cu caracter temporar, care se ia în anumite situații cu caracter obiectiv, precum: stare de război, inundații, crize economice etc. 3.

S-a luat o astfel de măsură prin Legea conversiunii datoriilor agricole și urbane din anul 1933, legiuitorul introducând un moratoriu legal de 15 ani pentru debitorii care, amenințați fiind cu ruina din cauza crizei economice din anii 1929-1933, nu și-au mai putut plătii datoriile4.

În practică se mai pot întâlni și alte intervenții ale legiuitorului, care constau în modificarea contractelor prin norme imperative în ceea ce privește durata acestora, revizuirea întinderii prestațiilor (chiria), încetarea contractelor etc.5

Secțiunea a 5-a. Forța obligatorie a contractului în raport cu instanța de judecată

Forța obligatorie a contractului trebuie luată în considerare și de către instanță, în principiu, judecătorul, atunci când i se cere să cerceteze un contract, având misiunea de a degaja adevăratul sens al contractului, pentru ca astfel să i se asigure o mai lesne aplicare6.

Interpretarea contractului se face după anumite reguli și are ca obiect explicitarea voinței reale a părților, singura voință generatoare de efecte juridice. Judecătorul este ținut să observe efectele obligatorii ale contractului și să dispună, dacă i se cere, executarea acestuia7.

Instanța de judecată poate interveni în executarea unui contract prin acordarea unui termen8 debitorului aflat în dificultate de a plăti pentru a-și executa obligația la o dată ulterioară scadenței, nefiind necesar consimțământul creditorului9. Acest caz de intervenție judiciară poartă denumirea de moratoriu judiciar și se diferențiază de cel legal în

1 I. Adam, op. cit., 2011, p. 341.2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 152.3 Ibidem.4 I. Adam, op. cit., 2011, p. 341.5 Ibidem.6 P. Vasilescu, op. cit., p. 454.7 Ibidem.8 Acest termen se numește termen de grație.9 C.M. Bobașu, loc. cit., p. 126.

41

primul rând prin faptul că termenul de grație are un caracter individual1, în timp ce moratoriul legal are un caracter obiectiv2.

Această concepție este prevăzută în dispozițiile art. 1516 alin. (2), respectiv art. 1549 C. civ., care îl îndreptățesc pe creditor fie să ceară instanței de judecată executarea silită a debitorului care nu și-a executat propriul angajament, fie să obțină desfacerea contractului. În conformitate cu dispozițiile art. 1522 C. civ., înainte de a recurge la soluțiile de mai sus, debitorul trebuie pus în întârziere, întârziere ce se poate realiza prin cererea de chemare în judecată, instanța putând acorda debitorului un termen de executare ținând seama de împrejurări3. De asemenea, conform art. 1619 C. civ., judecătorul poate acorda termene de grație pentru plata unei datorii4.

Intervenția judecătorului este expresia caracterului patologic al dreptului și este determinată de situațiile în care mijloacele preventive de luptă împotriva dezechilibrelor nu le pot împiedica ori când părțile nu au prevăzut niciun mijloc de adaptare, ori l-au prevăzut, însă buna înțelegere a eșuat, având prin urmare un caracter subsidiar. Singurul imperativ care rămâne este cel al echivalenței contractuale, care determină judecătorul, în cazul încălcării ei, să-și fundamenteze soluțiile în echitate5.

Articolul 1271 C. civ. recunoaște posibilitatea instanței judecătorești de a interveni în executarea contractului, modificând acele prestații care, din motive excepționale, au devenit mult prea oneroase pentru una dintre părți, recunoscându-se , astfel, ceea ce în literatura și în practica noastră, precum și în legislația altor state, poartă denumirea de teoria impreviziunii6.

Acest text consacră de lege lata teoria impreviziunii „rebus sic stantibus”, ce este considerată de o parte a doctrinei7 drept o excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor, iar pe de altă parte8 este văzută ca o modalitate de a tempera așa-zisele excese ale principiului pacta sunt servanda. În plus, se apreciază9 că nu este vorba doar de o necesitate, ci și de posibilitatea punerii în acord a obligativității contractului cu datele realității.

1 Fiind acordat de la caz la caz în considerarea persoanei debitorului.2 C.M. Bobașu, loc. cit., p. 126.3 I. Adam, op. cit., 2011, p. 337.4 Ibidem.5 M.M. Pivniceru, op. cit., 2009, p. 82.6 T.V. Rădulescu, loc. cit., p. 585.7 Vezi L. Uță, Contracte civile și comerciale. Curs pentru administrație publică, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 34.8 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 64.9 D. Dobrev, O cutie a Pandorei în noul Cod civil – Impreviziunea, în Noul Cod civil. Comentarii, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 255.

42

Mai multe despre relația dintre principiul forței obligatorii a contractului și impreviziunea contractuală consacrată de actualul Cod civil în art. 1271, precum și cu privire la apartenența impreviziunii în categoria excepțiilor de la acest principiu, vom vedea în secțiunea următoare.

Secțiunea a 6-a. Impreviziunea contractuală – excepție de la principiul forței obligatorii?

Așa cum am văzut pe parcursul prezentului capitol, principiul forței obligatorii nu are un caracter absolut, întâlnindu-se și excepții, atât în raporturile dintre părți, cât și în raport cu legiuitorul sau cu instanța de judecată, respectiv acele situații în care efecte contractului nu se mai produc așa cum au prevăzut părțile, la încheierea lui, ci, independent de voința părților, sau, după caz, a părții, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite inițial1.

Tot o excepție de la principiul pacta sunt servanda este considerată și revizuirea efectelor anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic, deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părțile, în momentul încheierii actului, au înțeles să le stabilească și care să fie obligatorii pentru ele2.

Art. 1271 C. civ. reglementează impreviziunea contractuală, instituind, prin alin. (1), drept regulă generală, aceea că părțile sunt ținute să-și îndeplinească obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației, reafirmând astfel principiul forței obligatorii3.

Primul alineat al art. 1271 C. civ. consacră, după părerea unor autori4, nominalismul monetar, care nu este altceva decât o expresie a principiului forței obligatorii a contractului, în sensul că nu se pune problema niciunei revizuiri a contractului, dacă obligațiile devin mai oneroase ca urmare a situației economice posterioare încheierii contractului5. Cu alte cuvinte, nominalismul monetar înseamnă că puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadența datoriei; debitorul este obligat așadar, să plătească numai suma nominalizată în contract6.

După ce prin alin. (1) al art. 1271 legiuitorul consacră principiul forței obligatorii a contractului, prin alin. (2) se instituie excepția de al

1 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 148.2 Idem, p . 151.3 Idem, p. 152.4 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 156.5 O. Puie, F. Ludușan, loc. cit., p. 24.6 Ibidem.

43

regula prevăzută în alin. (1), statuându-se că dacă executarea contractului a devenit excesiv se oneroasă din cauza unei schimbări excepționale care ar face vădit injustă obligația debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește1.Aceste măsuri nu pot fi aplicate de către instanță decât dacă sunt

întrunite anumite condiții, întrucât, intervenția instanței în contract constituie o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului2, care poate fi instituită doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Analizând poziția pe care o ocupă prevederile privind impreviziunea, și anume imediat după prevederile relative la forța obligatorie a contractului, având în vedere faptul că legiuitorul noului Cod civil a reglementat principiul executării cu bună-credință a obligațiilor contractuale, având în vedere că prin prevederile art. 1271 alin. (3) legiuitorul instituie pentru părți obligația de a negocia contractul în vederea adaptării sau încetării acestuia, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părți din cauza schimbării condițiilor, sancțiunea pentru neîndeplinirea acestei obligații fiind autorizarea instanței de a adapta contractul pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor sau de a stabili în mod liber momentul și condițiile încetării contractului, ne punem întrebarea dacă legiuitorul a avut intenția de a considera impreviziunea ca fiind o veritabilă excepție de al principiul forței obligatorii a contractului sau doar o excepție aparentă de la acest principiu3.

Pentru a răspunde la această întrebare, pornim de la premisa că există o regândire a principiului forței obligatorii a contractului și a efectelor sale, mai precis, se consideră4 că există o atenuare a caracterului său absolut, intangibil, și, totodată, că legiuitorul a avut în vedere necesitatea ca principiul forței obligatorii a contractului să se armonizeze cu elementele fundamentale ale vieții sociale și să răspundă în mai mare măsură exigențelor vieții economice, și de aceea a considerat că acesta poate suferi atenuări.

Chiar dacă acordul de voință reprezintă elementul esențial care guvernează încheierea contractului, efectul obligatoriu al contractului nu

1 Idem, p. 25.2 G. Viorel, L. Al. Viorel, Configurarea impreviziunii în Codul civil, în Dreptul nr. 2/2012, p. 34.3 I. A. Drăghici, Buna-credință în reglementarea noului Cod civil, cu privire specială asupra executării obligațiilor civile, în Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona, Editura Hamangiu, București, 2010, pp. 194-195.4 Idem, p. 195.

44

rezidă în puterea suverană a voințelor individuale, ci este conferit de lege în considerarea ideilor de morală, de echitate și de utilitate socială, ceea ce a dat naștere posibilității de a pune de acord obligativitatea contractului cu realitatea vieții sociale și economice1.

Aflarea fundamentului obligativității contractului în ideile de morală, echitate, utilitate socială și de bună-credință cu care trebuie executate, idei care sunt totodată sursele și constantele acestui principiu, ne conduce la concluzia că absolutismul principiului sau intangibilitatea sa reprezintă o falsă problemă și astfel impreviziunea contractuală reprezintă doar o excepție aparentă de la principiul forței obligatorii a contractului2.

Este o excepție aparentă3, întrucât temeiurile obligativității, cu valențe morale și de utilitate socială, nu sunt incompatibile cu admiterea impreviziunii contractuale, cu condițiile pe care le presupune și cu fundamentul său juridic4.

În ceea ce privește reglementarea dată impreviziunii, se pare că legiuitorul a concretizat obligația de colaborare, derivată din principiul bunei-credințe în executarea obligațiilor, în obligația părților de a renegocia contractul ca urmare a onerozității excesive sau a diminuării drastice a contraprestației, de unde s-a format ideea5 că asistăm la o redescoperire a importanței bunei-credințe și a echității în materie contractuală, cu semnificație și asupra atenuării absolutismului principiului forței obligatorii a contractului.

În aceste condiții, impreviziunea contractuală se fundamentează cu succes pe principiul executării cu bună-credință a obligațiilor, astfel că nu constituie o veritabilă excepție de la principiul obligativității, ci este doar o excepție aparentă6.

Secțiunea a 7-a. Concluziile capitoluluiÎn contextul de mai sus, se consideră7 că, față de concepția

secolului al XIX-lea, perioada modernă se caracterizează prin „declinul forței obligatorii a contractului”, consecință a modificărilor survenite în timp, asupra conceptului general de contract, în special a diminuării rolului voinței subiectelor în executarea obligațiilor contractuale.

Fie că adoptăm principiul autonomiei de voință, fie că suntem de o părere contrară atunci când încercăm să depistăm fundamentul teoretic al principiul forței obligatorii în materie contractuală, un lucru e sigur, și

1 Ibidem.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 64.3 Pentru opinia contrară, în sensul că impreviziunea este o excepție strictă de la obligativitatea contractului, vezi G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 15.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 64.5 I. A. Drăghici, loc. cit., p. 197.6 Idem, p. 198.7 L. Stănciulescu, op. cit., p. 71.

45

anume acela că, și sub regimul actualului Cod civil, forța obligatorie este în continuare o regulă de bază, ridicată la rangul de principiu, în executarea contractelor, cunoscând, ca majoritatea regulilor, excepțiile1 de rigoare, strict și limitativ prevăzute de lege.

Sub aspectul raportului dintre principiul forței obligatorii și impreviziunea contractuală, se observă că aceasta din urmă nu constituie o excepție veritabilă ci doar una aparentă de la principiul pacta sunt servanda. Astfel, pe lângă faptul că în art. 1271 C. civ., articol consacrat impreviziunii, se întărește importanța principiului obligativității executării contractului încă din alin. (1), posibilitatea judecătorului de a interveni în convenția părților pentru a o modifica nu trebuie percepută ca o excepție de la acest principiu, această ingerință în contracte trebuind a fi interpretată prin coroborarea principiului pacta sunt servanda cu alte principii de drept, esențiale în materia executării contractului, și anume principiul bunei-credințe în executarea obligațiilor și principiul echității, în vederea conturării unei armonii contractuale, impreviziunea contractuală fiind bazată pe ideea de justiție contractuală2.

1 Se poate afirma chiar că, în dreptul civil, „regula o constituie excepția”, marea majoritatea a regulilor cunoscând cel puțin câte o excepție. 2 Pentru detalii, în acest sens, vezi B. Oglindă, The theory of imprevision in the context of the economic crisis and the neu Romanian Civil Code, în Perspectives of Business Law Journal, Volume 1, Issue 1, 2012, p. 237; F. A. Baias, în Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 1331.

46

CAPITOLUL 3. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN CODUL CIVIL – ART. 1271 C. CIV.

Secțiunea 1. Aspecte preliminareUna dintre cele mai spectaculoase modificări de paradigmă

contractuală introduse de noul Cod civil a fost admiterea unui mecanism de reechilibrare a contractului, pe parcursul executării acestuia1. Art. 1271 descacralizează explicit principiul autonomiei de voință, fondator al vechiului drept comun, recunoscând că nu tot ceea ce este contractual este și just, din moment ce, în desfășurarea lui, un contract poate deveni „excesiv de oneros”, datorită intervenției unor evenimente externe, al căror impact nu putea fi, în mod rezonabil, prevăzut de către debitor2.

Injustețea obligării debitorului la executarea obligației într-un asemenea context poate genera intervenția instanței pentru refacerea echilibrului contractual: fie prin adaptarea contractului, astfel încât consecințele noilor împrejurări să fie suportate echitabil de părți, fie prin încetarea contractului, la un anumit moment și în anumite condiții3.

Se observă astfel că noul Cod civil a abandonat viziunea civilistă tradițională, axiomatizată și silogistică, potrivit căreia principiul autonomiei de voință determină în mod ineluctabil inviolabilitatea contractului ca lege a părților, în condițiile în care acestea sunt purtătoare de voințe prezumate și intangibile4. A adoptat în schimb, ca ordonator al dinamicii raporturilor contractuale, un principiu de solidaritate și de asistență reciprocă între părțile contractului5.

Așa cum s-a afirmat într-o lucrare recentă dedicată comentariilor pe articole a noului Cod civil 6, impreviziunea reprezintă o noutate legislativă în pan național, ea devenind legală sub aspectul determinării unui sediu general al materiei, rămânând contractuală prin domeniul ei de aplicare și păstrându-și caracterul pretorian prin referire la unele aspecte nereglementate (criteriul de determinare a onerozității excesive și a imprevizibilității7).

Chiar dacă este reglementată succint, se consideră8 că impreviziunea va fi una dintre instituțiile care se va bucura de o largă răspândire, judecătorului sesizat cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 1271 C. civ. revenindu-i misiunea dificilă de a aprecia, în mod

1 E. Mihai, Noul Cod civil și dreptul consumului: tangențe, în Analele Universității de Vest din Timișoara, nr. 2/2012, p. 91.2 Ibidem.3 E. Mihai, loc. cit., 2013, p. 20.4 Ibidem.5 E. Mihai, loc. cit., 2012, p. 91.6 A se vedea, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, pp. 1330-1331.7 O. Puie, F. Ludușan, loc. cit., p. 25.8 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 32.

47

concret, asupra unor elemente definite cel mai adesea abstract de către redactorii noului Cod civil prin articolul consacrat instituției impreviziunii contractuale.

Secțiunea a 2-a. Reglementare, origini, noțiuneArticolul 1271 a fost modificat substanțial prin Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil1. Această nouă formă a art. 1271 s-a dorit a fi o îmbunătățire față de forma inițială a noului Cod civil2.

Subsecțiunea 1. ReglementareActualul Cod civil reglementează impreviziunea contractuală prin

art. 1271 cu următorul conținut:„(1) Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă

executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.

(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.

(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea

contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au

fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.”

Subsecțiunea a 2-a. Originile art. 1271 C. civ.În Codul civil al Provinciei Québec, sursa primă de inspirație a

legiuitorului român în redactarea acestui nou cod, art. 1434 reglementează numai principiul forței obligatorii a contractului, ceea ce

1 Legea nr. 287/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011.2 I. Ionescu, op. cit., p. 349.

48

demonstrează caracterul reticent și conservator al dreptului québécois față de instituția impreviziunii1.

Se afirmă în doctrină2 că originea art. 1271 se află în prima versiune a Proiectului de Cadru Comun de Referință publicat de Grupul de Studiu pentru un Cod civil European (prezidat de profesorul Christian von Bar în 2008), și anume articolul 6:111. În momentul de față, în urma dezbaterilor, Grupul de Studiu pentru un Cod civil European a ajuns la o versiune ceva mai conservatoare decât cea inițială, transpusă tale-quale în noul Cod civil român3.

Dintr-o altă perspectivă4, izvorul direct după care s-au orientat cei care au redactat noul Cod civil român, l-au constituit Regulile DCFR, care, în paragraful III.-1:110: Variation or termination by court on a change of circumstances, reglementează într-o formă aproape identică cu art. 1271 C. civ., teoria impreviziunii (singura diferență notabilă între cele două texte legale fiind posibilitatea invocării impreviziunii, sub imperiul Regulilor DCFR, și de către o persoană care și-a asumat o obligație în baza unui act juridic unilateral), o reglementare similară din punct de vedere al conținutului regăsindu-se și în celălalt izvor al dreptului contractual european, Regulile PECL, care la art. 6:111: intitulat Change of circumstances, prezintă de o manieră apropiată cu cea reglementată de Codul civil, definiția și efectele impreviziunii. În plus, se apreciază5 că Principiile aplicabile contractelor comerciale internaționale codificate de Institutul Internațional pentru unificarea dreptului privat în anul 1994 (Principiile UNIDROIT) au constituit o altă sursă de inspirație pentru legiuitorul român, deși, dat fiind specificul contractelor comerciale internaționale, sunt evidente câteva reglementări suplimentare în textul convenției față de Codul civil român. Principiile UNIDROIT reglementează expres impreviziunea, sub denumirea de clauză de hardship6, adică acea situație excepțională care alterează fundamental echilibrul contractual.

Subsecțiunea a 3-a. Noțiune și caracteristiciÎn plan doctrinar nu a existat o opinie dominantă cu privire la

definirea impreviziunii contractuale, situația fiind justificată prin varietatea de opinii pe seama fundamentării conceptului7.

1 D. Dobrev, loc. cit., p. 255.2 Ibidem.3 Idem, p. 256.4 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, pp. 15-16.5 Idem, p. 16.6 Clauza de hardship este reglementată expres în art. 6.2.1-6.2.3 din Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale. Și aceste texte au constituit, se pare, o sursă de inspirație pentru legiuitorul român.7 L. T. Paveliu, Discuție privind buna-credință și teoria impreviziunii, în Conferința Internațională, a XXI-a Ediție, Secțiunea de Drept, Iași, 2013, p. 3.

49

Definirea impreviziunii trebuie efectuată în spațiul juridic, fiind un termen specific acestui domeniu, cu evidențierea trăsăturilor caracteristice pentru a evita aplicarea sa greșită în cadrul altor instituții juridice decât cele cărora se adresează1.

În literatura de specialitate recentă2, impreviziunea a fost definită ca fiind acea pagubă pe care o suferă una dintre părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți, în cursul executării contractului, determinat de fluctuațiile monetare sau de alte împrejurări. Într-o altă opinie3, impreviziunea reprezintă evenimentul excepțional produs după încheierea contractului și în urma căruia obligația debitorului devine excesiv de oneroasă și implicit injustă.

Această problemă delicată este de mare actualitate în prezent, fiind o repercusiune a instabilității monetare, a creșterii considerabile și imprevizibile a prețurilor sau a deprecierii monedei naționale față de moneda euro4.

Nu vom încerca să dăm o definiție a impreviziunii contractuale, atâta timp cât în doctrină și în jurisprudența nu se vor clarifica aspectele esențiale legate de această nouă instituție a dreptului civil, însă, considerăm că se impune să precizăm caracteristicile5 sale:

a) impreviziunea contractuală este o problemă de ordin economico-financiar ce se datorează unor împrejurări obiective ce nu au putut fi avute în vedere la momentul contractării;

b) impreviziunea este rezultatul unui dezechilibru care survine ulterior încheierii unui contract, diferențiindu-se sub acest aspect de leziune;

c) impreviziunea constă în survenirea unei împrejurări excepționale care nu a putut fi avută în vedere de părți, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului și cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii acestei împrejurări.

Secțiunea a 3-a. Domeniul de aplicare

Subsecțiunea 1. Determinarea domeniului de aplicareA determina domeniul de aplicare a impreviziunii, înseamnă a-i fixa

întinderea în dreptul civil, cu precizarea materiilor în care este incidentă6. Prezenta secțiune urmărește să descopere într-o manieră precisă și

1 F. Bujorel, Impreviziunea și incidența acesteia asupra contractului, cu referire specială privitoare la contractul de cesiune a unei opere literare, artistice sau științifice, în Dreptul nr. 11/2012, p. 120.2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 153.3 E. Jurgen-Prediger, op. cit., p. 164.4 I. Adam, op. cit., 2011, p. 349.5 Idem, pp. 349-350.6 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 65.

50

utilă, și, cel puțin, exemplificativă, sfera de aplicare a impreviziunii reglementate în art. 1271 C. civ.

Un prim aspect ce trebuie precizat este legat de faptul că impreviziunea poate fi invocată numai în cazul obligațiilor de natură pecuniară, natură ce determină rezolvarea problemei actualizării lor1.

În al doilea rând, obligațiile pecuniare trebuie să aibă origine convențională, fiind greșită aplicarea impreviziunii în cazul unor obligații legale, precum și în cazul unor obligații izvorâte dintr-un fapt juridic, indiferent dacă este licit sau ilicit, sau dintr-o hotărâre judecătorească, definitivă sau nu. De aceea, așa cum am arătat2, se spune despre impreviziune că este contractuală prin raportare la domeniul ei de aplicare, întrucât este incidentă doar în cazul obligațiilor contractate de părți prin acordul de voință.

În cazul obligațiilor izvorâte din fapte juridice licite sunt incidente regulile de la gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză3, în vreme ce în cazul obligațiilor izvorâte din fapte juridice ilicite se aplică regulile din materia răspunderii civile delictuale4, reguli guvernate de principiul reparării integrale a prejudiciului5.

Totodată, trebuie precizat ce categorii de contracte intră în sfera de aplicare a impreviziunii, după cum acestea sunt cu titlu gratuit sau au un caracter oneros, comutative sau aleatorii, sunt cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă. De aceste aspecte ne vom ocupa în subsecțiunea următoare.

Trebuie precizat, înainte de a trece mai departe, că impreviziunea se aplică numai în cazul contractelor sinalagmatice, caracterizate prin caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor părților contractante, întrucât doar în acest caz se pune problema disproporțiilor dintre contraprestații6.

Subsecțiunea a 2-a. Contractele cu executarea de lungă durată și contractele cu executare uno ictu

În funcție de modul de executare a contractelor juridice civile, distingem între contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu), a cărui executare presupune o singură prestație din partea debitorului și contracte cu executare succesivă7, de specificul cărora este faptul că prestațiile asumate de părți sau de către cel puțin una din acestea sunt

1 Ibidem.2 Vezi Capitolul 1, Secțiunea a 2-a.3 Pentru detalii, vezi L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 346-376.4 Pentru detalii, vezi P. Vasilescu, op. cit., pp. 546-636.5 Atât damnum emergens, cât și lucrum cessans. 6 T.V. Rădulescu, loc. cit., p. 586. Pentru opinia contrară, în sensul compatibilității dintre impreviziunea contractuală și contractele unilaterale, vezi G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 151.7 M. N. Costin, C. M. Costin, Dicționar de drept civil de la A la Z, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007, pp. 201-202.

51

aduse la îndeplinire de-a lungul unei perioade de timp prestabilite de acestea (adică de părți – n.a.) fie printr-o activitate de executare cu caracter continuu, concretizată în acte de executare permanentă, fie printr-o multitudine de prestații de același fel, executate la intervale de timp prestabilite.

În categoria contractelor cu executare de lungă durată intră, alături de contractele cu executare succesivă, și contractele afectate de un termen suspensiv1, termen care amână, până la împlinirea lui, începutul exercițiului dreptului subiectiv civil și al executării obligațiilor civile corelative, fiind astfel amânată scadența obligației. Această categorie de contracte se caracterizează prin existența unei perioade de timp, mai mult sau mai puțin întinse, între epoca formării și cea a stingerii lor prin executare2.

În cazul contractelor care presupun o derulare în timp, cum sunt contractele cu executare succesivă sau cele afectate de un termen suspensiv de executare, există posibilitatea ca survenirea anumitor evenimente anterior executării contractului să ducă la un dezechilibru în defavoarea uneia dintre părțile contractului, de regulă în defavoarea debitorului3.

Drept urmare, contractele cu executare succesivă și contractele afectate de un termen suspensiv de executare intră în câmpul de aplicare a impreviziunii contractuale.

În privința contractelor cu executare dintr-o dată, caracterizate prin simultaneitatea dintre încheiere și executare, se apreciază4 că sunt excluse din sfera de cuprindere a impreviziunii, cu unele excepții, pur teoretice, când executarea devine eșalonată prin voința părților. Se consideră5 că în cazul contractelor cu executare uno ictu, în care obligația debitorului trebuie executată instantaneu, este discutabil dacă ne aflăm sau nu pe tărâmul impreviziunii, de vreme ce nu există timpul necesar în care să se producă evenimentele care sunt de natură să conducă la ruperea echilibrului contractual.

Cu toate acestea, există și păreri contrare6, apreciindu-se că ar putea fi vorba și de un contract cu executare dintr-o dată, în măsura în care împrejurarea care rupe echilibrul contractual intervine după încheierea acestuia, dar înainte de momentul la care obligațiile părților trebuiau executate.

1 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 131.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 67.3 I. Adam, op. cit., 2011, p. 342.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 67.5 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 36.6 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 151.

52

Subsecțiunea a 3-a. Contractele cu titlu gratuit și contractele cu titlu oneros

După scopul urmărit la momentul încheierii lor, distingem între contracte cu titlu gratuit, caracterizate prin faptul că una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, și contracte cu titlu oneros, în care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate1.

Regula este aceea că, în privința acestor categorii de contracte, impreviziunea se aplică cu precădere contractelor cu titlu oneros. Însă și această regulă este susceptibilă de relativism prin incidența unei excepții constând în reglementarea, în materia liberalităților, indiferent că acestea sunt donații sau legate, revizuirii condițiilor și sarcinilor. Astfel, art. 1006 prevede că „dacă, din cauza unor situații imprevizibile și neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalității, îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condițiilor”.

De altfel, chiar anterior Codului civil din 2009, legiuitorul consacrase, în mod excepțional, teoria impreviziunii și în cazul contractului cu titlu gratuit, anume contractul de voluntariat2.

Subsecțiunea a 4-a. Contractele comutative și contractele aleatoriiContractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative,

anume acele contracte în care, la momentul încheierii lor, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabila, și contracte aleatorii, caracterizate prin faptul că, oferă cel puțin uneia dintre părți posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert3.

Regula este aceea că impreviziunea se aplică cu precădere contractelor comutative, dar nu se reduce la acestea, existând posibilitatea incidenței și în cazul contractelor aleatorii, totul depinzând de relația dintre impreviziunea contractuală și elementul alea, în sensul că schimbarea circumstanțelor să depășească prin efectul ei limita elementului aleatoriu specific contractului respectiv, sau să fie străină de acesta4.

Aceasta înseamnă că, deși elementul aleatoriu inițial care a fost avut în vedere de părți la încheierea contractului este remanent, un alt alea, de context exterior, i s-a supraadăugat, un alea denumit special5 care a generat situația de imprevizibilitate, cu consecința translării

1 Idem, p. 79.2 G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 200.3 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 81.4 C. Zamșa, op. cit., 2006. p. 68.5 Idem, p. 22.

53

efectelor dezechilibrului prestațiilor din categoria riscurilor în cea a impreviziunii1.

Aceasta înseamnă a transcende alea inițial care constituie economia generală a contractului, și a lua în calcul un alea contingent, exterior și independent de voința părților, care bulversează echilibrul obiectiv considerat al executării contractuale2, distingându-se, sub acest aspect, alea de structură, care ține de esența contractului aleatoriu, de alea de conjunctură, circumscris bulversărilor imprevizibile care au contrariat voințele reale ale părților contractante.

Impreviziunea poate fi, în consecință, admisă în principiu în materia contractelor aleatorii, cum ar fi contractul de rentă viageră sau contractul de întreținere, cu excepția contractelor pur speculative în care impreviziunea este absorbită de jocul hazardului, ca element definitoriu al acordului de voință3.

Subsecțiunea a 5-a. Antecontractul de vânzare-cumpărare Deși elementele esențiale ale contractului prefigurat sunt stabilite

prin promisiunea sinalagmatică de vânzare, între momentul încheierii promisiunii și cel al definitivării vânzării pot surveni anumite evenimente, neprevăzute la epoca realizării acordului de voință cu privire la promisiune, care să aibă drept urmare dezarticularea echilibrului între prestațiile asumate de părți, în condițiile în care partea lezată nu și-a asumat riscul survenirii unor asemenea evenimente4.

Potrivit art. 1279 C. civ., „Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea”. Dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații (sau este gata să le îndeplinească – n.n. A.G.), poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite5.

Astfel, dacă între momentul promisiunii și cel al executării obligației asumate (obligație de a face, constând în perfectarea promisiunii prin încheierea valabila a contractului promis) a intervenit o situație excepțională și imprevizibilă sau cu efecte imprevizibile, de natură a schimba împrejurările primordiale, ar fi vădit injust pentru partea dezavantajată ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, la solicitarea celeilalte părți.

1 M. M. Pivniceru, op. cit., 2009, p. 73.2 Ibidem.3 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 68.4 I. Ionescu, op. cit., p. 344.5 L. Stănciulescu, op. cit., pp. 104-105.

54

Într-o asemenea situație, partea care refuză executarea obligației asumate prin antecontract, va putea, în cazul pronunțării de către instanță a unei hotărâri care sa suplinească absența acordului de voință, să invoce prevederile art. 1271 C. civ. referitoare la impreviziune.

În doctrină1 s-a afirmat ca impreviziunea este aplicabilă inclusiv antecontractelor încheiate în considerarea anumitor condiții, termenul trebuind a fi relativ lung, astfel încât să existe în mod real posibilitatea schimbării condițiilor de la momentul încheierii contractului și modificarea corelativă a echilibrului contractual.

Secțiunea a 4-a. Premisele impreviziunii contractualeÎnainte de prezentarea condițiilor proprii impreviziunii contractuale,

este necesară o trecere în revistă a premiselor acesteia, adică a acelor împrejurări care, fără să aibă natura condițiilor propriu-zise, joacă rolul de pregătire a spațiului în limitele căruia se aplică impreviziunea2.

În doctrină3, s-a opinat faptul că premisele impreviziunii contractuale sunt în număr de trei:

a) absența culpei debitorului;b) absența unei clauze de adaptare a contractului;c) caracterul licit al neexecutării obligațiilor.

Considerăm că acestea sunt valabile în continuare, chiar în contextul adoptării noului Cod civil, ce a reglementat expres instituția impreviziunii contractuale. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele trei premise ale impreviziunii contractuale.

Subsecțiunea 1. Absența culpei debitoruluiAbsența culpei debitorului tinde să demonstreze o atitudine corectă

și obiectivă a acestuia cu privire la intervenirea situației imprevizibile sau a onerozității excesive, pentru a evita răspunderea sa contractuală și pentru a putea beneficia de aplicarea impreviziunii4.

Este evident că în această materie problema culpei debitorului se pune din perspectiva cauzei de impreviziune (și/sau al efectului – n.a.) și nu din perspectiva aprecierii atitudinii sale, de a refuza executarea obligației devenite prea oneroasă5.

Debitorul obligației este în situația de a nu mai putea executa – nu pentru că nu mai vrea sau pentru că nu mai are la îndemână mijloacele pe care ar fi trebuit să le aibă pentru a-și executa obligația – ci pentru că, datorită intervenirii unui eveniment imprevizibil, executarea obligației ar fi mult mai oneroasă pentru acesta6. Astfel debitorul care refuză 1 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 36.2 F. Bujorel, loc. cit., p. 120.3 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 70-71.4 C. Zamșa, loc. cit., 2011, pp. 40-41.5 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 71.6 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 41.

55

executarea obligației excesiv de oneroasă este în afară de orice culpă numai dacă notifică creditorului, până la momentul scadenței sau a punerii sale în întârziere, intervenirea situației imprevizibile1.

Inexistența culpei debitorului trebuie apreciată înainte de punerea sa în întârziere, întrucât această din urmă instituție înlătură aplicarea impreviziunii, deoarece impreviziunea este un avantaj acordat debitorului lipsit de culpă în ceea ce privește îndeplinirea obligației devenite excesiv de oneroasă2. Din momentul punerii în întârziere, debitorul care a stat în inactivitate până la împlinirea termenului scadent este în culpă3, ceea ce conduce la activarea răspunderii sale contractuale, cu consecința unui fine de neprimire a impreviziunii4.

În situația notificării creditorului cu privire la situația imprevizibilă, lipsa culpei debitorului este dovedită prin însuși faptul că și-a executat obligația ce formează obiectul contractului, cu informarea prealabilă a creditorului despre intervenirea situației excepționale5.

O eventuală culpă a debitorului în intervenirea cauzei de impreviziune se traduce prin imposibilitatea acestuia de a beneficia de prevederile din materia impreviziunii, aspect consacrat de adagiul latin nemo auditur propriam turpitudem allegans6, adagiu potrivit căruia, nimănui nu-i este îngăduit să realizeze beneficii prin invocarea în justiție a propriei sale vine.

Subsecțiunea a 2-a. Absența unei clauze de adaptare a contractuluiImpreviziunea nu se poate aplica dacă în contract există o clauză

de adaptare a acestuia la noile circumstanțe. Cu alte cuvinte, are întâietate principiul libertății contractuale și nu mecanismul impreviziunii, cele două instituții excluzându-se, în principiu7. Dacă părțile au prevăzut în conținutul contractului o clauză de adaptare, atunci aceasta trebuie respectată întrucât evocă voința lo, iar numai dacă din contract lipsește o astfel de clauză se poate recurge la aplicarea impreviziunii8 pentru înlăturarea consecințelor neprevăzute de părți la momentul încheierii contractului.

Așadar, în virtutea principiului libertății contractuale, părțile pot reglementa efectele intervenirii unor situații neprevăzute la încheierea contractului, numai că nicio clauză de adaptare a contractului la situații imprevizibile nu poate fi interpretată într-un mod absolut, strict sau foarte

1 Ibidem.2 F. Bujorel, loc. cit., p. 121.3 Qui in mora est culpa non vocat – Cel care este în întârziere nu e lipsit de culpă.4 Ibidem.5 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 41.6 Nimeni nu este ascultat când își prezintă propria indecență/imoralitate. Pentru detalii, vezi L. Săuleanu, S. Rădulețu, op. cit., pp. 193-194.7 F. Bujorel, loc. cit., p. 121.8 Ibidem.

56

restrictiv1. În practică apar deseori situații în care gradul de previzibilitate al părților, materializat printr-o clauză de adaptare, este depășit2.

În literatura de specialitate3, se consideră că absenței clauzei de adaptare a contractului i se asimilează ineficacitatea acesteia, cu consecința posibilității aplicării mecanismului impreviziunii contractuale, prin intermediul instanței de judecată. S-a opinat4 că ineficacitatea clauzei de impreviziune poate avea drept cauză:

- natura diferită a riscului, alta decât cea prevăzută de ipoteza clauzei, în acest caz ineficacitatea fiind totală și de factură calitativă;

- efectul disproporționat al riscului survenit, în sensul amplorii sale neprevăzute de părți, chiar dacă riscul în sine era menționat inițial în clauza respectivă, în acest caz ineficacitatea fiind parțială și de factură cantitativă.

Din categoria clauzelor de adaptare ce pot fi inserate de către părți în contracte, anticipând astfel impreviziunea, reținem: clauzele de indexare, clauzele de revizuire și clauzele de hardship. În continuare vom prezenta, pe scurt, aceste categorii de clauze.

1. Clauza de indexareClauza de indexare reprezintă5 acea stipulație contractuală făcând

parte din grupa clauzelor de menținere a valorii contractului și fiind menită să evite dificultățile determinate de variația prețurilor, scop în care prevede legarea sumelor stabilite prin contracte fie de un etalon monetar, fie de unul sau mai multe produse de primă necesitate (exprimate în unitățile de măsură corespunzătoare: un baril de țiței, o tonă de cărbune, un kilowatt/oră etc.).

În literatura de specialitate, indexarea este definită ca fiind procedeul de reevaluare de plin drept, automată a prestațiilor, în raport cu variația unui indice de referință stabilit printr-o clauză expresă sau printr-o convenție de indexare separată, pentru acoperirea deprecierii monedei în care se face plata6.

Clauzele de indexare prevăd ajustarea valorii prestațiilor contractuale prin raportare la un anumit etalon7, părțile putând să prevadă o monedă în care se calculează valoarea prestației – care este numită de cont, pentru că prestația se va executa în altă monedă, numită de plată8. Situația este frecventă practic când prețul este stabilit în euro,

1 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 41.2 Ibidem.3 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 77-78.4 Ibidem.5 M. N. Costin, C. M. Costin, op. cit., 2012, pp. 188-189.6 I. Adam, op. cit., 2011, p. 350.7 Dacă acesta este monetar, indexarea ia forma unei clauze monetare.8 P. Vasilescu, op. cit., pp. 455-456.

57

dar se plătește în lei, iar aceasta indiferent că este vorba de un contract cu executare succesivă sau nu1.

Clauzele de indexare fac ca (cel puțin teoretic) schimbările imprevizibile economic să fie ținute sub control, unul relativ, și cel mai adesea să se mențină și echilibrul inițial, cu toate că, din punct de vedere practic, s-ar putea ca asemenea clauze monetare sau de indexare să se întoarcă împotriva unui contractant, făcându-i mult mai oneroasă obligația decât o estima la încheierea contractului2.

În cadrul contractelor comerciale, clauza de indexare este frecvent întâlnită, urmărindu-se, prin intermediul ei, menținerea valorii prestațiilor, prin evitarea dificultăților ce pot apărea ca urmare a variației de prețuri3.

Principalul avantaj al clauzei de indexare constă în faptul că vechiul preț este înlocuit automat, fără intervenția părților, printr-un nou preț, în funcție de variația etalonului convenit, având loc o menținere a nivelului relativ al prețului iar nu o revizuire a acestuia, ceea ce ar fi implicat o intervenție subsecventă a părților în contracte4. Altfel spus, clauzele de indexare operează imediat, restabilindu-se automat echilibrul prestațiilor pecuniare5.

2. Clauza de revizuireClauza de revizuire reprezintă acea prevedere contractuală menită

să apere părțile contractante, în condițiile în care, datorită unei împrejurări imprevizibile (inflație, fluctuație a prețurilor etc.), condițiile avute în vedere la momentul încheierii contractului s-au schimbat6.

Clauza de revizuire se deosebește de cea de indexare prin faptul că, pe când cea din urmă operează automat, cea dintâi are ca efect obligația părților de a reevalua contractul, la anumite intervale de timp, și de a proceda, prin acordul lor de voință, la readaptarea lui, atunci când este necesar7.

Clauza de revizuire este aplicabilă în cazul producerii unei schimbări a împrejurărilor după momentul încheierii contractului, mai precis, pe parcursul executării sale, cu condiția ca împrejurarea să fie imprevizibilă, părțile neavând posibilitatea de a o lua în considerare, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului8.

1 Idem, p. 456.2 Ibidem.3 I. Adam, op. cit., 2011, p. 350.4 Idem, p. 351.5 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 155.6 I. Adam, op. cit., 2011, p. 351.7 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 155.8 I. Adam, op. cit., 2011, p. 351.

58

S-a considerat1 că această condiție se regăsește în principiul bunei-credințe, evocat de art. 1170 C. civ., părțile trebuind să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot parcursul executării sale, și în principiul forței obligatorii, principiu întărit prin dispozițiile art. 1271 alin. (1)2, aducându-se în discuție și faptul că însăși interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților, astfel că dacă în contract este stipulat că părțile au obligația de a suporta consecințele produse de schimbarea unor împrejurări, atunci clauza de revizuire nu poate fi aplicată3.

Pe parcursul perioadei precontractuale, părțile au posibilitatea de a negocia clauzele ce prefigurează viitorul contract. Astfel acestea trebuie să fie suficient de prudente și să întrevadă schimbarea anumitor împrejurări, nefiind de neglijat faptul că legislația în vigoare dă expresie principiului salvgardării contractuale, cu consecința că, în condițiile în care una dintre părți refuză să procedeze la revizuirea contractului, cealaltă parte se va putea adresa justiției, care poate dispune fie respectarea clauzei de revizuire, fie să procedeze ea însăși la reevaluarea prestației sau a prestațiilor pe care părțile și el datorează4.

Așadar, pe lângă clauzele sau convențiile de indexare a creanțelor, părțile au la dispoziție și un alt mijloc juridic preventiv pentru a se apăra împotriva consecințelor deprecierii puterii de cumpărare a banilor, constând în clauzele de revizuire a contractelor.

3. Clauza de hardship5

Clauza de hardship reprezintă stipulația dintr-un contract de lungă durată prin care părțile se obligă să-l adapteze cu promptitudine și în spirit de echitate, pe cale de renegociere sau printr-o procedură de reconciliere ori arbitrală în situația în care ulterior încheierii contractelor, constată sau apar împrejurări extraordinare, afectând în mod serios echilibrul dintre contraprestații6.

Clauza de hardship, specifică raporturilor de afaceri internaționale ce se întind în timp, nu prevede decât obligativitatea părților de a renegocia contractul, dacă împrejurările în care acesta este executat atrag o perturbare gravă7 a echilibrului inițial stabilit de părți8. O asemenea clauză nu obligă părțile să încheie un contract nou, nici să

1 Ibidem.2 „Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.”3 Nefiind întrunită condiția prevăzută la art. 1271 alin. (3) lit. c).4 I. Adam, op. cit., 2011, p. 352.5 Pentru o prezentare pe larg a clauzei de hardship, vezi S. Deleanu, Clauza de hardship, în RDC nr. 9/1996.6 I. Adam, op. cit., 2011, pp. 352-353.7 S. Deleanu, loc. cit., p. 130.8 P. Vasilescu, op. cit., p. 456.

59

repare dezechilibrele patrimoniale apărute între prestații, ea generând doar obligația ca părțile să se pună la masa tratativelor contractuale1.

Este acea clauză, de sorginte anglo-saxonă, prin care părțile prevăd obligația lor de a se întâlni și de a renegocia contractul sau de a recurge în subsidiar la un terț (expert sau arbitru) în acest scop, în cazul în care pe parcursul executării contractului se produce o împrejurare de orice natură, independentă de culpa vreuneia dintre părți care afectează în mod grav echilibrul contractului provocând o îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin una dintre părțile contractante, împrejurare al cărei efect negativ ar fi inechitabil de suportat numai de către una dintre părți2.

Clauza de hardship, de largă aplicabilitate în contractele comerciale internaționale3, este definită de Principiile UNIDROIT 2004 în art. 6.2.2, astfel: „Există hardship atunci când apariția unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului, fie datorită faptului că spezele executării obligațiilor unei părți au crescut, fie datorită faptului că valoarea prestației pe care o parte o primește s-a diminuat[...]”.

Condițiile esențiale ale aplicării clauzei de hardship sunt existența unei cauze exterioare ce a provocat un dezechilibru independent de părțile contractante, precum și ca acest dezechilibru să fie substanțial (substantial hardship), aprecierea acestei din urmă condiții făcându-se in concreto4.

Clauza de hardship vizează să împiedice ca intangibilitatea obligațiilor contractuale să aducă o rigoare excesivă executării contractului, exercitând și funcția de reparare a costurilor extraordinare și neașteptate survenite5.

Clauza nu acționează automat ci, așa cum reiese din definiție, părțile trebuie să se întâlnească și să se supună renegocierii contractului, obligația de întâlnire fiind obligatorie în cazul stipulării acestei clauze6.

Astfel, partea care pretinde că împrejurările în care acționează clauza sunt îndeplinite, are obligația de a le notifica imediat celeilalte părți, împreună cu toate datele și informațiile care ar fi în mod rezonabil necesare pentru justificarea pretențiilor sale, după cum va oferi toate dovezile pe care cealaltă parte le-ar considera necesare și utile7. Dacă părțile nu ajung la o înțelegere în privința renegocierii, problema va fi supusă spre soluționarea procedurii de conciliere și, în final, procedurii 1 Ibidem.2 D. A. Sitaru, Intermedierea în activitatea comercială, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 410.3 Pentru detalii, în acest sens, vezi R. Gh. Geamănu, Clauza de hardship în contractele comerciale internaționale, Editura Hamangiu, București, 2008.4 D. A. Sitaru, op. cit., p. 410.5 R. Gh. Geamănu, op. cit., pp.37-38.6 D. A. Sitaru, op. cit., p. 410.7 I. Adam, op. cit., 2011, p. 353.

60

de arbitraj stabilită prin contract1. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile renegocierii, contractul urmează a fi executat întocmai.

În cazul în care părțile nu se întâlnesc la masa negocierilor ori nu stabilesc un arbitru care să restabilească echilibrul contractual dintre acestea, atunci sunt pasibile de plata unor daune-interese2.

Părțile pot stipula că în cazul în care nu pot să adapteze contractul spre a-l face corespunzător noilor circumstanțe, contractul este reziliat, fie de drept, fie de către arbitru, putând să cuprindă și o repartizare echitabilă a cheltuielilor avansate de părți, până la încetarea contractului prin reziliere3.

Având un conținut complex și flexibil, evitând automatismul inerent clauzelor de menținere a valorii contractului, clauza de hardship asigură totodată forța obligatorie a contractului și echilibrul între contraprestații4.

Subsecțiunea a 3-a. Caracterul licit al neexecutării obligațiilorCaracterul licit al neexecutării obligațiilor de către debitor este o

premisă absolută, întrucât în caz contrar (neexecutare ilicită – n.n. A.G.), nu ne mai situăm în planul impreviziunii, ci pe tărâmul răspunderii contractuale5.

Pentru a beneficia de mecanismul de adaptare a contractului la noile împrejurări, este absolut necesar ca refuzul executării obligației de către debitor să aibă caracter licit6. Premisa caracterului licit al neexecutării obligațiilor este aplicabilă pentru ipoteza în care impreviziunea contractuală este invocată pe cale de excepție de către debitor, când afirmă că nu-și va executa obligația excesiv de oneroasă și va demonstra îndeplinirea condițiilor impreviziunii7. Dar impreviziunea poate fi invocată și pe cale de acțiune principală de către partea afectată, ulterior executării obligației excesiv de oneroasă și cu titlu de a-și recupera prejudiciul suferit prin avansarea unor costuri exorbitante în executarea contractului8, atitudinea părții afectate de impreviziune justificându-se prin evitarea răspunderii sale contractuale, ținând cont și de natura contractului.

1 Ibidem.2 D. A. Sitaru, op. cit., p. 410.3 I. Adam, op. cit., 2011, p. 354.4 Ibidem.5 F. Bujorel, loc. cit., p. 121.6 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 79.7 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 41.8 Ibidem.

61

Secțiunea a 5-a. Condițiile cerute pentru a se putea invoca impreviziunea contractuală

După ce în art. 1271 alin. (1) C. civ. legiuitorul, ținând sa sublinieze importanța respectării obligativității contractului, stipulează că părțile sunt ținute să-și execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației, în alin. (2) al aceluiași articol, consfințește că „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună: [...]”, pentru ca în alin. (3) să stabilească condițiile intervenției judecătorului în contracte.

Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 1271 C. civ., pentru a fi în prezența impreviziunii este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) onerozitatea excesivă a contractului;b) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;c) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost

și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

d) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;

e) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.Cu alte cuvinte, pentru a putea recunoaște posibilitatea instanței de

intervenție în raporturile dintre părți, trebuie ca împrejurările care fac excesiv de oneroasă obligația uneia dintre părți să fi intervenit ulterior încheierii contractului, acestea să nu fi fost previzibile la momentul încheierii actului, să nu existe o clauză prin care părțile să-și asume riscul schimbării împrejurărilor, iar apelarea la instanță să fie soluția extremă, ținând cont că toate încercările de renegociere a conținutului contractului au eșuat1.

Subsecțiunea 1. Onerozitatea excesivăÎn primul rând, pentru a ne situa pe tărâmul impreviziunii, trebuie să

existe un dezechilibru major și evident între prestațiile pe care părțile le au de efectuat, adică acel dezechilibru să fie atât de pregnant, încât îl pune pe debitorul obligației respective într-o situație extrem de gravă, de dezavantajoasă, dacă și-ar îndeplini prestația2. În lege se vorbește despre o obligație devenită excesiv de oneroasă, aceasta fiind singura ipoteză în care o parte poate invoca impreviziunea contractuală,

1 T.V. Rădulescu, loc. cit., p. 586.2 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 17.

62

precizându-se expres faptul că o obligație devenită doar oneroasă (și nu excesiv de oneroasă – n.a.) nu poate constitui temei pentru a se invoca impreviziunea1.

În doctrină2 s-a conturat ideea că prin onerozitatea excesivă nu trebuie înțeleasă aplicarea univocă a impreviziunii, ci abordarea ambivalentă a acesteia, adică din perspectiva ambelor părți contractante, această condiție vizând echilibrul contractual, adică echilibrul intereselor părților.

În privința definirii conceptului de obligație excesiv de oneroasă, legea nu oferă o soluție, Codul civil nereglementând un criteriu de măsurare a condiției onerozității excesive, lăsând la aprecierea instanței de judecată de a stabili, de la caz la caz, dacă executarea a devenit pentru parte mai oneroasă, sau, dimpotrivă, excesiv de oneroasă. Dacă va aprecia că executarea a devenit numai costisitoare, atunci va respinge cererea întemeiată pe art. 1271 C. civ.. În schimb, în măsura în care motivele invocate și probate de către parte dovedesc că executarea a devenit excesiv de oneroasă, atunci, dacă și celelalte condiții sunt îndeplinite, instanța va admite acțiunea și va dispune rearanjarea contractului3.

Se consideră4 că reglementarea, deși poate fi apreciată ca fiind ambiguă, reflectă eforturile legiuitorului de a delimita caracterul mai mult sau mai puțin oneros al obligațiilor contractuale și de a întări pe această cale importanța forței obligatorii a contractului.

Același autor5 observă faptul că Principiile aplicabile contractelor comerciale internaționale nu folosesc, spre deosebire de Codul civil român, noțiunile mai oneroasă și excesiv de oneroasă, ci doar un singur concept, pentru evitarea oricărei confuzii: mai oneroasă.

Impreviziunea contractuală trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractată nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuie executată o fac radical diferită de cea asumată6. Concret, suntem în prezența unei onerozități excesive a obligației debitorului și pe care acesta nu a luat-o în calcul cu prilejul contractării, obligație care nu este imposibil de onorat, dar care îl poate pune pe debitor într-o postură dificilă din punct de vedere economic7.

În doctrină8 s-a opinat că pot fi considerate a fi criterii de apreciere ale onerozității excesive, următoarele:

1 Ibidem.2 F. Bujorel, loc. cit., pp. 121-122.3 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 35.4 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 17.5 Idem, pp. 17-18.6 C.S.J., secția comercială, decizia nr. 1122/2003, în http://www.juris.ro.7 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 35.8 Ibidem.

63

- ruina debitorului;- dublarea valorii prestațiilor la care este obligat debitorul;

- mărirea prestației datorate cu cota de 14 față de momentul

contractării;- profitul nerealizat de debitor;- un procent de 50% de mărire a valorii obligației debitorului,

respectiv de reducere a contraprestației primite de creditor;- întregul cadru contractual dintre debitor și creditor;- eventualele asigurări încheiate anterior de reclamant.În lipsa unor prevederi legale lămuritoare sub acest aspect, un

instrument util în determinarea caracterului excesiv de oneros aflat la îndemâna judecătorului constă în efectuarea unui raport de expertiză1.

În final, conchidem că instanța competentă să se pronunțe cu privire la revizuirea contractului afectat de impreviziune trebuie să țină seama, în egală măsură, atât de criteriile de apreciere in abstracto, cât și de cele de apreciere in concreto a contractului2.

Subsecțiunea a 2-a. Schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului

În doctrină3, s-a opinat că aspectul temporal se ia în calcul, de la caz la caz, la evenimentul imprevizibil și/sau la consecințele produse, momentul schimbării împrejurărilor fiind dublu raportabil față de încheierea contractului și de executarea obligației.

Pentru a se aplica mecanismul impreviziunii, trebuie ca momentul schimbării împrejurărilor să fie posterior momentului încheierii contractului și anterior celui la care obligația trebuie executată4.

Dacă efectele evenimentului se produc după încheierea contractului, dar modificarea împrejurărilor există chiar în momentul contractării, nu ne aflăm în prezența impreviziunii – poate fi vorba, eventual, de o clauză abuzivă pentru consumator sau de eroarea în care s-a aflat debitorul5.

De asemenea, se consideră6 că dacă obligația a fost deja executată la momentul la care se produce schimbarea împrejurărilor, nu mai poate fi invocată impreviziunea, întrucât chiar dacă obligația ar fi putut fi executată în condiții mai lesnicioase, totuși simpla executare denotă faptul că executarea a fost accesibilă.

Considerăm că impreviziunea va putea fi invocată chiar dacă obligația devenită excesiv de oneroasă a fost executată, întrucât 1 Idem, p. 36.2 F. Bujorel, loc. cit., p. 122.3 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 119.4 F. Bujorel, loc. cit., p. 122.5 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 40.6 Ibidem.

64

instituția impreviziunii contractuale nu-și are aplicabilitate doar în cazul imposibilității absolute de executare a contractului în situații excepționale, de natură a schimba radical circumstanțele inițiale (existente la momentul contractării), fiind incidentă și în cazurile de imposibilitate relativă de executare, când, deși debitorul are posibilitățile necesare de a-și executa propriile prestații, o astfel de executare ar fi vădit injustă și contrară intereselor sale, punându-l într-o situație economică dificilă și chiar ruinătoare.

De asemenea, un alt moment de importanță notabilă în declanșarea mecanismului impreviziunii contractuale este punerea în întârziere a debitorului, astfel că, dacă acesta din urmă este pus în întârziere anterior ivirii evenimentului imprevizibil sau cu efecte imprevizibile, nu va mai putea invoca schimbarea circumstanțelor1 (și nici prevederile art. 1271 C. civ. – n.n. A. G.).

Mai trebuie precizat faptul că, dacă evenimentul care a generat dezechilibrul prestațiilor exista la data încheierii contractului, nu mai suntem în prezența impreviziunii2, ci pe tărâmul imposibilității inițiale de executare3.

În alte sisteme de drept, condiția momentului schimbării împrejurărilor a fost nuanțată în sensul că dacă schimbarea circumstanțelor începe înainte de încheierea contractului, iar „modificarea accelerează dramatic” în cursul executării contractului4, aceasta va fi considerată socotită la momentul consumării acesteia.

Subsecțiunea a 3-a. Schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului

O altă condiție ce trebuie îndeplinită este impreviziunea propriu-zisă, adică dezechilibrul dintre prestații să se producă într-un mod cu totul neprevăzut, niciuna dintre părți neștiind ce se va întâmpla într-un viitor (prin definiție, îndepărtat – n.a.) cu valoarea prestațiilor la care părțile s-au obligat5. Dacă acest element al neprevăzutului nu există, nu putem vorbi despre aplicarea impreviziunii contractuale, astfel că, dacă partea nu va executa contractul care a devenit excesiv de oneros dintr-un motiv pe care însă l-a prevăzut, se va pune problema nerespectării culpabile a obligațiilor6.

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 120.2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 159.3 Articolul 1227 C. civ. stipulează: „Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.”4 B. Oglindă, loc. cit., p. 242.5 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 19.6 Ibidem.

65

Dacă schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acestora ar fi putut fi prefigurate, atunci înseamnă că acest risc a fost asumat, astfel că impreviziunea nu mai poate fi invocată cu succes. Previziunea rezonabilă se va concepe în mod abstract și nu raportat la particularitățile psihice, intelectuale, profesionale cu care era înzestrat partenerul comercial1.

Luând în considerare această condiție a impreviziunii, va fi dificil de dovedit ce riscuri puteau sau trebuiau să fi fost luate în calcul de către părți la data încheierii unui contract și mai ales ce impact al acestor riscuri trebuia anticipat2. De asemenea3, un alt aspect deosebit de dificil de dovedit este faptul că o obligație asumată la o anumită dată devine excesiv de oneroasă la o dată ulterioară și că agravarea obligației s-a produs din cauza modificării circumstanțelor avute în vedere de părți la data încheierii contractului.

Este de precizat, cum în mod corect s-a observat în doctrină4, că imprevizibilitatea este una rezonabilă, adică, într-o anumită măsură relativă și nu una absolută, aspect de natură să sublinieze diferența dintre impreviziunea contractuală și forța majoră5.

Trebuie subliniat faptul că părțile pot să insereze în convenție o clauză de „previziune” prin care să se pună la adăpost de eventualele schimbări majore de circumstanțe, prevăzând ele însele mecanismul de adaptare a contractului6.

Întrucât Codul civil nu a prevăzut natura elementelor care pot constitui schimbări imprevizibile, iar doctrina a oscilat între a înfățișa o largă gamă de opinii ori o viziune restrânsă în domeniu, s-a opinat7 că principalul criteriu de determinare a circumstanțelor imprevizibile este dat de efectul produs de acestea asupra contractului. În consecință, nu vor fi considerate schimbări excepționale acele împrejurări care îl afectează doar pe debitor, în condiții în care economia rămâne previzibilă8.

1 I. Turcu, în Noul Cod civil republicat. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligații art. 1164-1649. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 338.2 I. Adam, op. cit., 2011, p. 355.3 Vezi I. Adam, op. cit., 2011, p. 356.4 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 159.5 În cazul căreia imprevizibilitatea este una absolută și insurmontabilă.6 M. M. Pivniceru, op. cit., 2009, p. 80.7 F. Bujorel, loc. cit., p. 122.8 P. Vasilescu, op. cit., p. 458.

66

Subsecțiunea a 4-a. Debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc1

Subsecventă și complementară condiției anterioare este cerința asumării riscului schimbării împrejurărilor, legiuitorul urmărind să acopere două ipoteze în care impreviziunea nu-și are incidență:2

- într-una dintre acestea debitorul și-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil3;

- în a doua ipoteză, asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a contractului4.

Riscul determinat de un eveniment imprevizibil are o altă natură juridică față de riscul pe care părțile și-l asumă prin clauze contractuale, astfel că, dacă părțile si-au asumat un risc determinat de schimbare a circumstanțelor contractuale, atunci nu se mai pune problema aplicării mecanismului impreviziunii, decât dacă, prin efectele sale, riscul intervenit depășește prin amploarea efectelor sale prevederile părților5.

Dacă debitorul nu și-a asumat în mod expres riscul survenirii unei situații imprevizibile sau cu efecte imprevizibile de natură a destabiliza situația contractuală, urmează a se aprecia dacă acesta poate fi considerat, în mod „rezonabil”, că și-a asumat acest risc. Deși rezonabilitatea este un concept deschis și lipsit de tradiție în dreptul roman, în doctrină6 s-a opinat că înțelesul termenului rezonabil va fi evaluat în mod abstract, prin raportare la un bonus pater familias, iar nu raportat la particularitățile personale părții din contract. Problema teoretică ce se regăsește aici este aceea a interpretării și a calificării contractului, precum și de reținere a elementului aleatoriu care se poate regăsi, într-o anumită măsură, în funcție de felul actului juridic încheiat7.

1 „Curtea apreciază că, în speță, apelanta-reclamantă invocă, în fapt, teoria impreviziunii, susținând că necesitatea efectuării lucrărilor suplimentare a apărut după semnarea celor două contracte, însă prin acceptarea clauzei nr. 5.7 din Contractul nr. 9/99/26 aprilie 2006 și, respectiv, a clauzei nr. 5.9 din Contractul nr. 1/114B/23 iulie 2007, prin care părțile au convenit ca valoarea contractului să poată fi modificată, în ipoteza în care apar modificări ale volumului prestațiilor efectuate, doar prin act adițional, părțile au renunțat la invocarea teoriei impreviziunii în eventualele litigii dintre ele, pe aspectul învederat.”(C. Ap. București, secția comercială, decizia nr. 369/2009, publicată în www.jurisprudenta.org).2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 159.3 De exemplu, s-a prevăzut în contract că intervenția unui anumit eveniment nu va produce niciun efect asupra contractului sau au fost nominalizate cauzele care nu generează modificarea contractului, între care se regăsește și ipoteza hardship-ului sau, mai mult, debitorul și-a asumat și răspunderea pentru forță majoră.4 În cazul în care judecătorul poate deduce în manieră rezonabilă din termenii contractului că debitorul a înțeles să-și asume consecințele unui eveniment imprevizibil și să execute contractul și în acele condiții.5 F. Bujorel, loc. cit., p. 122.6 I. Turcu, loc. cit., p. 338.7 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 138.

67

Subsecțiunea a 5-a. Debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului

Pentru ca impreviziunea contractuală să opereze, alături de celelalte condiții prezentate, este necesar ca debitorul să fi încercat „într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului”. Este vorba despre o consecință a obligațiilor de loialitate și cooperare contractuală deduse din chiar principiul forței obligatorii1. Debitorul se poate considera că are îndatorirea de a-l notifica pe creditor cu privire la survenirea evenimentului imprevizibil sau cu efecte imprevizibile, și pe aceea de a încerca o rezolvare amiabilă, prin negociere, a reechilibrării contractului afectat de impreviziune, fiind vorba de o obligație de negociere ce trebuie calificată ca o obligație de mijloace, debitorul având datoria de a depune toate diligențele pentru a ajunge la rezultat2.

Îndatorirea de a renegocia sau de a adapta contractul este mai degrabă consecința unui angajament implicit al fiecărei părți, care este o urmare naturală a angajamentelor reciproce într-un contract3. Numai dacă negocierea părților a eșuat, poate fi declanșat mecanismul modificării contractului de către instanța de judecată4.

S-a opinat5 că pe timpul desfășurării procedurii negocierii, efectele contractului pot fi suspendate pentru a se evita producere de prejudicii părții afectate de conjuncturile apărute în mod imprevizibil.

În literatura de specialitate6 s-a apreciat că ultima condiție impusă de art. 1271 alin. (3) C. civ. este o condiție procesuală, fiind vorba despre o procedură prealabilă și obligatorie sesizării instanței în sensul că debitorul trebuie să încerce într-un termen rezonabil și cu bună-credință să negocieze adaptarea rezonabilă și echitabilă a contractului. Drept urmare, această obligație legală instituind obligativitatea ca înainte de a formula acțiune în justiție debitorul să încerce adaptarea contractului la noile circumstanțe, deci instituindu-se o procedură prealabilă obligatorie, prima dintre condițiile impreviziunii contractuale pe care instanța va trebui să le analizeze va fi aceea a încercării negocierii contractului în mod echitabil și rezonabil7.

Redactorii noului Cod civil au prevăzut așadar o sumară, dar veritabilă procedură prealabilă sesizării instanței, comparabilă în unele privințe cu procedura concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.

1 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 159.2 Idem, p. 160.3 T.V. Rădulescu, loc. cit., p. 586.4 F. Bujorel, loc. cit., p. 122.5 Ibidem.6 O. Puie, F. Ludușan, loc. cit., p. 26.7 Ibidem.

68

1865, diferența față de aceasta din urmă procedură constând tocmai în lipsa formalismului, legiuitorul lăsând modalitatea, termenul și condițiile efectuării ei la aprecierea părții, atâta vreme cât imperativele bunei-credințe și termenului rezonabil sunt îndeplinite1. Dintr-un atare punct de vedere, chiar dacă legea nu prevede în mod expres, este lesne de înțeles de ce o astfel de condiție ar trebui să fie anterioară sesizării instanței2.

Articolul 1271 C. civ., în alin. (3) lit. d), impune debitorului două condiții ce trebuie îndeplinite în încercarea sa de a negocia contractul, condiții ce trebuie dovedite în fața instanței de judecată în cazul eșuării încercării de conciliere.

Prima condiție impusă debitorului este aceea de a face dovada că a încercat negocierea contractului, în vederea adaptării sale noilor circumstanțe impuse de apariția cazului de impreviziune, într-un termen rezonabil, care constituie, în lipsa unei dispoziții legale exprese prin care să se stabilească durata minimă sau maximă, o chestiune de fapt care îl poate pune în dificultate pe debitor dacă va trebui să dovedească în fața instanței încercarea sa de negociere a contractului într-un termen rezonabil3.

Având în vedere că alin. (3) lit. d) instituie o procedură prealabilă obligatorie a părților pentru revizuirea pe cale convențională a contractului, înainte de sesizarea instanței, neîndeplinirea acestei condiții constituie un fine de neprimire în cazul în care se formulează acțiune în justiție fără îndeplinirea acestei proceduri prealabile, rezultând că, în ipoteza în care negocierea a eșuat, și una dintre părți a formulat acțiune în justiție, fără a face dovada încercării de negociere a contractului într-un termen rezonabil și cu bună-credință, judecătorul va trebui să respingă acțiunea debitorului ca inadmisibilă, dacă va constata că debitorul care a devenit victima unui dezechilibru major generat de o schimbare excepțională de împrejurări nu a încercat, într-un termen optim și previzibil, la momentul în care a suportat consecințele acestei împrejurări, negocierea contractului4.

A doua condiție impusă debitorului este reprezentată de buna-credință în negocieri, condiție reglementată și prin art. 1170, respectiv art. 1183 C. civ. Astfel, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negociere, cât și la încheierea și executarea contractului, părțile având, potrivit art. 1183 C. civ., „libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor”, neputând „fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora; partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte

1 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 41.2 Ibidem.3 O. Puie, F. Ludușan, loc. cit., p. 26.4 Ibidem.

69

exigențele bunei-credințe.” Părțile nu au posibilitatea de a limita sau de a exclude aceste obligații, fiind „contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul; partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare”.

Sub aspect terminologic, doctrina1 distinge buna-credință subiectivă de buna-credință obiectivă, aceasta din urmă reprezentând o stare abstractă care instituie o normă de comportament de natură să limiteze drepturi și să creeze obligații, astfel că debitorul trebuie să încerce adaptarea contractului fără a forța lipsirea acestuia de eficiență care să conducă implicit la încetarea lui2.

Exigențele bunei-credințe și ale rezonabilului sunt de altfel principii de bază ale noii reglementări la care legiuitorul a ales să apeleze uneori chiar în mod obsesiv3.

Fără îndoială că aprecierea respectării celor două condiții evocate constituie o operațiune deosebit de dificilă, termenul rezonabil și buna-credință fiind noțiuni al căror conținut nu poate fi cuantificat prin criterii precise, matematice4. Dimpotrivă, noțiunile menționate de lege sunt flexibile, practica fiind caracterizată de situații complexe și variate, astfel că respectarea limitelor rezonabilității și ale bunei-credințe va fi apreciată, de la caz la caz, de către instanța de judecată5.

De asemenea, tot din conținutul art. 1271 lit. d) C. civ., rezultă și o altă condiție impusă debitorului care se referă la negocierea în vederea adaptării contractului, această negociere, în accepțiunea textului, trebuind să aibă un caracter rezonabil și echitabil.

Sub aspectul negocierii rezonabile a contractului în cazul adaptării sale, trebuie precizat faptul că aceasta este o chestiune de fapt care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, ea vizând scopul negocierii, în sensul că fiecare persoană care participă dorește să obțină cea mai bună poziție posibilă, fiecare dintre părți încercând să obțină un profit cât mai mare, negocierea descriind o situație de fapt și legală, nu psihologică, sociologică sau economică, interesul fiind bazat pe comportamentul părților6.1 C. Zamșa, loc. cit., 2013, p. 10. În acest articol, este realizată distincția conform teoriei bipartite, respectiv: „sensul principal al bunei-credințe este atașat noțiunii de echitate, și, în general, de probitate în raporturile de drept privat, cu excluderea oricărei rele-intenții între partenerii contractuali; iar al doilea sens desemnează starea de ignorare sau inocența în care se află unul dintre contractanți”.2 L. T. Paveliu, loc. cit., p. 5.3 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 41.4 F. Bujorel, loc. cit., p. 123.5 Ibidem.6 O. Puie, F. Ludușan, loc. cit., p. 27.

70

În ceea ce privește conceptul de negociere echitabilă a contractului, așa cum s-a afirmat în literatura de specialitate1, când vorbim despre echitate trebuie să ne întoarcem la semnificația bunei-credințe, înțelesul de bază al bunei-credințe fiind legat de noțiunea echității și, în general, probității în contractele de drept privat, exceptând relele intenții ale părților în contract.

Secțiunea a 6-a. Procedura prealabilă a negocierii părților pentru adaptarea contractului. Aspecte de drept procesual civil

Așa cum am precizat în secțiunea anterioară, instituția impreviziunii nu poate fi aplicată decât dacă părțile au parcurs obligația legală de negociere pentru echilibrarea contractului devenit inechitabil pentru una dintre părți, instituindu-se prin art. 1271 alin. (3) lit. d) o procedură prealabilă sesizării instanței obligatorie, ce necesită o scurtă dar succintă analiză prin raportare la Codul de procedură civilă în vigoare.

Referitor la procedura prealabilă sesizării instanței de judecată, se constată2 în doctrină că, dispozițiile art. 193 C. proc. civ. mențin dispozițiile art. 109 ale vechiului c. proc. civ., astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, dispozițiile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., statuează că „sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.”, după care, prin alin. (2) al aceluiași articol se statuează că, „neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii”.

Din conținutul acestor dispoziții legale instituite prin noul Cod de procedură civilă, se poate concluziona faptul că are loc a schimbare a regimului juridic al excepției de inadmisibilitate a acțiunii în justiție pentru lipsa procedurii prealabile, în actualul context, această excepție fiind transformată dintr-o excepție peremptorie, absolută, de ordine publică, într-o excepție relativă, ea putând fi invocată numai de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, ceea ce exclude posibilitatea instanței de a o mai invoca din oficiu3.

În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă, în art. 1271 C. civ., avem, ab initio, o limitare a accesului la justiție, opinându-se4 că accesul liber la justiție este îngrădit doar în ipoteza în care decizia părților concretizată într-un proces-verbal al concilierii nu mai putea fi contestată în justiție. Or, ipoteza normei legale instituite prin art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ. vizează tocmai posibilitatea intervenției instanței în 1 Ibidem.2 O. Puie, F. Ludușan, loc. cit., p. 28.3 Ibidem.4 Idem, p. 32.

71

vederea adaptării contractului în urma apariției cazului de impreviziune ca urmare a eșuării concilierii părților, ocazie cu care instanța de judecată va analiza legalitatea și chiar oportunitatea motivelor înscrise în procesul-verbal de conciliere pentru care părțile nu au ajuns la un consens în vederea adaptării rezonabile a contractului la noile circumstanțe1.

Si cu altă ocazie, s-a opinat2 că instituirea acestei proceduri prealabile a concilierii părților în caz de impreviziune, nu îngrădește accesul liber la justiție. În ipoteza în care părțile, în urma negocierilor, nu au ajuns la un acord, și, în consecință au apelat la instanța de judecată, judecătorul, pentru a evalua dacă încercarea de negociere a debitorului este una serioasă, nefăcută doar de formă și vizează o adaptare rezonabilă și echitabilă a contractului, va ajunge la fondul dosarului, făcând acea expertiză pentru a compara oferta, propunerea făcută de către debitor înainte de introducerea acțiunii, cu dezechilibrul efectiv creat3.

De asemenea, noțiunile „termen rezonabil” și „bună-credință” instituite drept condiții prin art. 1271 alin. (3) lit. d), chestiuni de fapt lăsate la aprecierea instanței, pot deveni obstacole serioase pentru cei care vor să recurgă la impreviziune, dar această dificultate a instanței în aprecierea respectării celor două condiții nu se pot converti într-o îngrădire a liberului acces la justiție, instanța, în virtutea rolului său activ, având obligația de a stărui prin toate mijloacele pentru a garanta părților dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil4.

Considerăm, așadar, că procedura prealabilă a negocierii părților pentru adaptarea contractului nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiție, fiind o veritabilă procedură prealabilă, în sensul art. 193 C. proc. civ., neîndeplinirea ei neputând fi pusă în discuția părților din oficiu de către instanța de judecată sesizată, ci , sub sancțiunea decăderii, pârâtul trebuie să invoce lipsa ei, prin întâmpinare.

Secțiunea a 7-a. Proba impreviziunii contractuale și calitatea procesuală activă a părților

În cazul în care procedura prealabilă a negocierii de către părți în scopul adaptării contractului este lipsită de efecte, instanța de judecată va fi cea însărcinată cu adaptarea contractului, punându-se astfel întrebarea cine va trebui să facă proba impreviziunii și ce anume trebuie probat.

1 Ibidem.2 I. Ionescu, op. cit., p. 351.3 Ibidem.4 O. Puie, F. Ludușan, loc. cit., p. 32.

72

Astfel, o primă probă ce va fi necesară este aceea referitoare la modificarea semnificativă a circumstanțelor, între data încheierii unui contract și data la care ar fi trebuit îndeplinite obligațiile pretins devenite excesiv de oneroase față de momentul la care au contractat1. Apoi, trebuie dovedit că împrejurările s-au modificat semnificativ, o simplă variație a anumitor caracteristici economice sau financiare neputând justifica invocarea impreviziunii2. Practic, aceasta este partea cea mai grea a operațiunii de individualizare a elementelor impreviziunii, și anume stabilirea caracterului oneros, sau, mai exact, a caracterului excesiv de oneros al prestației contractuale3. Dificultatea este cu atât mai mare cu cât legea folosește două noțiuni în această materie, cu finalitate total diferită, și anume obligație mai oneroasă (când contractul trebuie executat chiar și în aceste condiții – n.a.) și, respectiv, excesiv de oneroasă (când contractul poate fi reașezat – n.a.)4. Stabilirea distincției dintre cele două noțiuni cade în sarcina instanței de judecată, din acest punct de vedere putându-se afirma că impreviziunea are un caracter pretorian.

Se va proceda în continuare la dovedirea întrunirii condițiilor legale ale impreviziunii contractuale, astfel cum sunt prevăzute în art. 1271 C. civ., respectiv a faptului că schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, a faptului că schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului, a faptului că debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi, în mod rezonabil, considerat că și-ar fi asumat acest risc, precum și a faptului că debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

Acest ultim aspect necesită unele precizări. Astfel, în art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ. se instituie o procedură prealabilă în sensul art. 193 C. proc. civ., procedură obligatorie, căpătând sub imperiul noului Cod de procedură civilă un caracter relativ, astfel încât, cel care invocă impreviziunea contractuală nu este nevoit să facă dovada îndeplinirii procedurii negocierii decât în cazul în care pârâtul invocă neîndeplinirea ei, instanța nemaiavând posibilitatea, cum era sub vechiul cod de procedură civilă, să invoce din oficiu neîndeplinirea procedurii prealabile5.

1 I. Adam, op. cit., 2011, p. 355.2 Ibidem.3 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 21.4 Ibidem.5 Art. 193 alin. (2) C. proc. civ., statuează: „Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii”.

73

Majoritatea aspectelor ce fac obiectul probatoriului sunt chestiuni de fapt, fiind admis orice mijloc de probă, instanța analizând, de al caz la caz, dacă sunt întrunite toate circumstanțele pentru a considera că un contract trebuie adaptat datorită unei creșteri majore și imprevizibile a obligațiilor față de o parte1.

Sarcina probei va reveni, potrivit unui celebru adagiu de drept2, reclamantului, adică celui care invocă impreviziunea contractuală drept principală cauză a neexecutării propriei prestații, asumate la data contractării, care, în concepția Codului civil, nu poate fi decât debitorul obligației devenite excesiv de oneroasă.

Faptul că impreviziunea poate fi invocată numai de către debitor este evocat de prevederile art. 1271 alin. (2) C. civ., potrivit cărora instanța poate interveni pentru a reface echilibrul contractual numai „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației” (s.n. – A. G.).

Acest aspect este oarecum ciudat, dacă coroborăm dispozițiile alin. (2) cu cele ale primului alineat, care se referă atât la prestația pe care trebuie să o îndeplinească debitorul, cât și la prestația pe care trebuie să o îndeplinească creditorul.

Cu alte cuvinte, așa cum s-a observat în literatura de specialitate3, din economia întregului art. 1271 c. civ. deducem că părțile trebuie să își execute obligațiile „chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației”, însă impreviziunea poate fi invocată numai dacă împrejurări excepționale „ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației”.

Principiile UNIDROIT (unul dintre izvoarele impreviziunii contractuale prevăzute în art. 1271 C. civ.), nu fac nicio distincție, astfel că este îndreptățit la așezarea contractului și creditorul care este obligat prin contract să accepte o prestație mult diminuată față de valoarea reală, vorbindu-se despre partea dezavantajată, și nu despre debitor, cum face Codul civil român4.

În virtutea principiul liberului acces la justiție, considerăm că oricare parte contractantă – fie că este debitor, fie că este creditor – are dreptul de a invoca impreviziunea atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1271 C. civ.

1 R. S. Pătru, loc. cit., p. 122.2 Actori incubit probatio.3 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 18.4 Ibidem.

74

Secțiunea a 8-a. Efectele impreviziunii contractualeEfectele impreviziunii contractuale fie sunt reglementate expres în

art. 1271 C. civ., fie rezultă implicit din acesta. Astfel, așa cum rezultă din alin. (3) lit. d) al art. 1271 C. civ., părțile, ca o condiție sine qua non în lipsa căreia nu se poate trece la etapa următoare, subsidiară, a formulării unei cereri în instanță, sunt obligate să negocieze în vederea adaptării sau încetării contractului, desprinzându-se astfel, primele două efecte ale impreviziunii contractuale, anume, adaptarea convențională a contractului și încetarea convențională a contractului. Atât încetarea convențională, cât și adaptarea convențională sunt efecte principale ale impreviziunii, în sens de prioritate, în comparație cu celelalte efecte1.

Dacă părțile nu au ajuns la o soluție în urma negocierilor subsecvente survenirii evenimentului imprevizibil2, judecătorul poate, la sesizarea oricărei părți, să dispună fie adaptarea contractului, „pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”, fie încetarea contractului „la momentul și în condițiile pe care le stabilește”, ca efecte subsidiare ale impreviziunii. Un efect facultativ și accesoriu al oricăruia dintre efectele menționate poate fi acordarea de daune-interese.

Astfel, efectele impreviziunii contractuale sunt următoarele:a) adaptarea convențională a contractului;b) încetarea convențională a contractului;c) adaptarea judiciară a contractului;d) încetarea judiciară a contractului;e) acordarea de daune-interese.

În continuare vom proceda la o scurtă trecere în revistă a tuturor acestor efecte, oprindu-ne cercetarea în special asupra efectelor ce implică intervenția instanței în contracte, aspect de noutate în contextul noului Cod civil.

Subsecțiunea 1. Adaptarea convențională a contractuluiEfectul adaptării convenționale a contractului rezultă implicit din

prevederile art. 1271 alin. (3) lit. d), în care se instituie obligația debitorului (sau mai bine zis, a părții dezavantajate prin schimbarea excepțională a împrejurărilor – n.n. A.G.) de a încerca „negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului”, adaptarea judiciară a contractului fiind posibilă doar în cazul în care, acționând cu bună-credință, părțile nu ajung la un acord într-un termen rezonabil. Observăm așadar că legiuitorul a dat întâietate principiului salvgardării convenționale a contractului, optând pentru adaptarea contractului drept

1 C. Zamșa, Efectele impreviziunii: adaptarea și încetarea contractului, între negociere și litigiu, prezent și viitor, în RRDA nr. 7/2009b, p. 37.2 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 160.

75

principală soluție în vederea refacerii echilibrului contractual afectat de schimbarea excepțională a împrejurărilor.

Proiectul noului Cod civil prevedea în mod expres prin dispozițiile sale, obligația părților de negociere în vederea adaptării contractului, aspect care nu a fost păstrat, textul de lege1 fiind modificat prin legea de punere în aplicare, Legea nr. 71/2011.

Partea dezavantajată are îndatorirea de a prelua inițiativa discuțiilor, declanșându-se astfel, în sarcina celeilalte părți, obligația de negociere2, obligație impusă de principiul bunei-credințe, ce implică o astfel de atitudine din partea ambelor părți atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, partea avantajată de situația imprevizibilă sau cu efecte imprevizibile, având obligația de a participa la negocierile demarate de cealaltă parte, nefiind însă datoare să achieseze la pretențiile acesteia din urmă, contractul urmând a fi adaptat, în caz de neînțelegere, de către instanța de judecată.

Adaptarea convențională a contractului se realizează, în principal, în urma unei cereri de renegociere formulată de debitor3 dacă revizuirea nu este posibilă prin apelarea la clauzele contractuale de revizuire, cum ar fi4: clauza de indexare, clauza de revizuire, sau clauza de hardship, caz în care nici nu s-ar mai pune problema impreviziunii contractuale, părțile fiind suficient de diligente și de prudente, anticipând schimbarea împrejurărilor existente la data contractării.

Este firesc ca reanalizarea prestațiilor în scopul cântăririi lor la un anumit moment dat la care, prin ipoteză, una dintre prestații este excesiv de oneroasă în raport cu cealaltă să fie atributul părților5; o astfel de prevedere este, în fapt, așa cum s-a afirmat în literatura de specialitate6, o consecință a principiului pacta sunt servanda, întrucât dacă există un mutuum consensus, poate exista, în mod logic, și mutuum dissensus.

Spre deosebire de adaptarea judiciară a contractului al cărei conținut sau scop este precizat în alin. (2) al art. 1271 C. civ., în cazul adaptării convenționale, părțile au libertatea absolută în fixarea conținutului sau scopului modificării contractului7. Potrivit adagiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, rezultă că părțile pot adapta contractul sub toate aspectele sale: durata, prestații etc., ajungându-se de exemplu, la suspendarea executării, re-eșalonarea prestațiilor, micșorarea sau mărirea cuantumului prestațiilor8. Singurele 1 Alin. (2) al art. 1271 din Proiectul noului Cod civil.2 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 42.3 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 20.4 Vezi I. Adam, op. cit., 2011, pp. 350-354.5 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 20.6 Ibidem.7 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 42.8 Ibidem.

76

limite impuse părților în vederea negocierii adaptării contractului sunt prevăzute în art. 1271 alin. (3) lit. d): adaptarea contractului să fie convenită într-un termen rezonabil și negocierile să se desfășoare cu bună-credință.

Important de reținut este faptul că cererea de renegociere nu îndreptățește partea dezavantajată să suspende executarea contractului, aspect consacrat de alin. (2) al art. 6.2.3 din Principiile UNIDROIT, dar care nu a fost preluat în codul nostru civil, însă se consideră în doctrină1 că nu vor fi probleme în practica judiciară în a considera că simpla cerere de renegociere nu echivalează cu dreptul părții de a suspenda executarea contractului întrucât o astfel de atitudine ar duce la situații frecvente de abuzuri din partea părților contractante.

În doctrină2, s-a formulat întrebarea dacă adaptarea contractului de către părți reprezintă o novație. Răspunsul la această întrebare variază în funcție de depistarea lui animus novandi, operație care nu este lesne de întreprins, mai ales întrucât ne aflăm în prezența unei negocieri impuse. Așa cum rezultă din prevederile Codului civil3, novația nu se prezumă, intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică și să rezulte fără echivoc din conținutul contractului adaptat de părți cu ocazia renegocierilor.

În plus, trebuie verificat dacă adaptarea contractului a presupus modificarea unui element structural al raportului juridic obligațional, și nu doar simple modalități sau elemente ținând de executare, cum ar fi4: durata, modurile de plată, reeșalonarea plății etc., în aceste ultime cazuri nefiind incidentă novația, aflându-ne în prezența unei simple modificări a raportului juridic obligațional5.

Subsecțiunea a 2-a. Încetarea convențională a contractuluiDesființarea convențională a contractului, ca urmare a intervenirii

unui eveniment imprevizibil, constituie efectul cel mai radical, mai puțin suplu, și cel mai vechi, întâlnit încă din etapa clasică a teoriei6, nefiind altceva decât o simplă aplicare a principiului mutuus consensus, mutuus dissensus.

În Proiectul noului Cod civil se prevedea în alin. (2) al art. 1271 obligația legală a părților de a demara negocieri în vederea „adaptării sau încetării contractului”, acest din urmă aspect nemaifiind păstrat în urma modificărilor aduse prin legea de punere în aplicare, în contextul

1 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 21.2 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, pp. 42-43.3 Vezi art. 1610 C. civ.4 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 43.5 Ibidem.6 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 182.

77

actual regăsindu-se doar obligația părților de a negocia în vederea „adaptării rezonabile și echitabile a contractului”.

Instituirea de către legiuitor în sarcina părților a obligației de negociere, sau cel puțin de încercare a inițierii de negocieri, drept condiție sine qua non a intervenției judecătorului în contracte, în vederea adaptării contractului afectat de impreviziune, nu conduce ab initio la ideea că singura consecință a negocierii o reprezintă adaptarea contractului, părțile având posibilitatea de a pune capăt relației lor contractuale în condițiile pe care le stabilesc.

Prin modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze obligația părților de a negocia contractul în vederea unei adaptări echitabile și rezonabile, este consacrat principiul salvgardării contractului (favor contractus) și nicidecum nu este instituită obligația părților de a menține contractul în situația creată de impreviziune, în situația în care interesul contractual a dispărut, acestea, în virtutea principiului libertății contractuale, având posibilitatea de a rupe legăturile contractuale în condițiile stabilite de comun acord.

Părțile contractante vor recurge la orice mecanism pentru a marca sfârșitul relației lor contractuale, acestea putând conveni, pe lângă momentul încetării contractului, o eventuală restituire totală sau parțială a prestațiilor, acordarea unei indemnizații sau orice alte modalități1. Singurele limite de care sunt ținute părțile sunt cele precizate cu ocazia analizării obligației de negociere: ajungerea la un acord într-un termen rezonabil și desfășurarea cu bună-credință a negocierilor2.

Subsecțiunea a 3-a. Adaptarea judiciară a contractuluiSub condiția respectării cerințelor prevăzute de art. 1271 alin. (3)

C. civ., dacă părțile nu au ajuns la o soluție în urma negocierilor subsecvente survenirii evenimentului imprevizibil3, instanța poate să dispună, la sesizarea oricărei părți, „adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”.

Ca modalitate a revizuirii pentru cauză de impreviziune, adaptarea conținutului contractului prin intermediul instanței a cunoscut din zorii teoriei impreviziunii și până în prezent o evoluție specifică, atât din perspectiva susținerii sau respingerii ei în doctrină, cât și sub aspectul sferei sale de manifestare4. Adaptarea conținutului contractului la noile circumstanțe prin intervenția directă a instanței a constituit încă din etapa clasică a impreviziunii unul din efectele admiterii sale, fiind totodată și

1 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 43.2 Ibidem.3 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 160.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 205.

78

singurul mijloc imaginabil la acea epocă privind un posibil rol activ al judecătorului în faza executării contractului1.

Cu privire la modalitatea revizuirii prin adaptarea judiciară a contractului, doctrina2 este de părere că aceasta îmbracă următoarele caractere juridice:

- este subsidiară obligației de negociere, deoarece numai dacă părțile nu ajung la o înțelegere de adaptare convențională, într-un termen rezonabil, se solicită instanței adaptarea contractului;

- este directă, întrucât, prin hotărârea judecătorească este modificat cantitativ conținutul contractului, în urma administrării unor probe tehnice (expertize de diferite feluri);

- este guvernată de regula distribuirii echitabile între părți a pierderilor și a beneficiilor ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

Cum că efectul adaptării judiciare a contractului este subsidiar obligației de negociere am prezentat detaliat atunci când am analizat acest din urmă aspect, în continuare urmând a analiza ultimele două caracteristici ale intervenției instanței în adaptarea contractului.

Adaptării directe a contractului, astfel cum este reglementată de art. 1271 C. civ., i se opune, din punct de vedere istoric, adaptarea indirectă a contractului sau intervenția indirectă, preferată de o parte a doctrinei și de practica judecătorească franceză prin recunoașterea unui drept la renegocierea contractului și sancționarea obligației corelative, însă în dreptul național, în măsura în care s-a aplicat mecanismul impreviziunii, s-a recurs exclusiv la acest procedeu direct, de adaptare sau revizuire de către instanță a prestațiilor contractului3.

Intervenția directă a instanței poate să vizeze obligația părții devenită excesiv de oneroasă ori obligația corelativă4 (contraprestația). Pentru ipoteza în care valoarea unei prestații a crescut dincolo de limitele previzibile, soluția poate consta în diminuarea cantitativă a acesteia sau a majorării prestației corelative, după cum, în mod similar, reducerea valorii unei prestații poate antrena fie recurgerea la varianta creșterii sale cantitative, fie la micșorarea contraprestației5.

Cu toate acestea, în funcție de natura contractului, judecătorului nu îi este întotdeauna permisă facultatea de opțiune, având la îndemână o singură soluție în cazuri cum sunt: de exemplu, într-un contract de furnizare de servicii, revizuirea poate consta exclusiv în creșterea prețului, nu și în reducerea furnizării6, într-o asemenea ipoteză, o limită a

1 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 44.2 F. Bujorel, loc. cit., p. 123.3 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 45.4 F. Bujorel, loc. cit., p. 123.5 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 45.6 Idem, p. 46.

79

revizuirii constând în preocuparea ca majorarea prețului serviciului să nu aibă urmări negative asupra consumatorului, sau să nu antreneze majorarea prețurilor altor produse sau servicii. De asemenea, în cazul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, judecătorul nu poate întotdeauna să opteze pentru una din cele două alternative, având la îndemână o singură variantă: mărirea sau micșorarea prestației beneficiarului cesionar în funcție de pierderile sau beneficiile acestuia de față de cele ale cesionarului cedent rezultate din schimbarea circumstanțelor1.

În privința regulii distribuirii echitabile între părți a pierderilor și a beneficiilor ce rezultă din schimbarea împrejurărilor legiuitorul a consacrat principiul disponibilității. Spre deosebire de adaptarea convențională, al cărei scop sau conținut este lăsat la libera apreciere a părților, alin. (2) al art. 1271 C. civ. instituie expressis verbis scopul adaptării judiciare directe a contractului: distribuirea în mod echitabil între părți a pierderilor și a beneficiilor ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, acest scop legal constituind totodată și limita de intervenție a judecătorului în contract2.

Legiuitorul prevede principiul echității în funcție de care judecătorii vor distribui pierderile și beneficiile, echitatea, în sine, nefiind un criteriu operativ de adaptare, astfel că este nevoie de sub-criterii care să-i orienteze pe judecători în distribuirea pierderilor și beneficiilor, întrucât echitatea nu le spune și cum să facă acest lucru3.

A priori, trebuie avut în vedere principiul disponibilității, respectiv, conținutul cererii de adaptare, astfel cum este formulată de către reclamant, fiind de dorit ca partea care sesizează instanța să sugereze judecătorilor modalitatea de adaptarea a contractului prin indicarea unui eventual criteriu de reașezare a prestațiilor4. Judecătorii vor trebui să consulte părțile atunci când vor proceda la adaptarea contractului, fiind interzisă impunerea acestora a unui nou contract, străin de scopurile urmărite de fiecare cocontractant în parte.

Au fost considerate a fi sub-criterii eficiente la îndemâna instanței5: criteriul echivalenței prestațiilor (fiind vorba despre o echivalență relativă și nu absolută) și criteriul proporționalității (care exprimă un raport necesar de adecvare între două elemente, pentru a cărui aplicare se va cerceta finalitatea clauzelor contractuale incidente).

1 F. Bujorel, loc. cit., p. 123.2 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 46.3 Ibidem.4 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 46.5 F. Bujorel, loc. cit., p. 124.

80

Echivalența prestațiilor poate genera o anumită confuzie între valoarea în sine a prestației și aprecierea ei efectivă, aprecierea valorii prestației fiind de ordin subiectiv, în funcție de obiectul prestației1.

Criteriul proporționalității va fi utilizat de către instanță prin raportare și la rezultatele expertizelor de diferite feluri care se impun în adaptarea conținutului unui contract afectat de impreviziune2.

Astfel, s-a exprimat opinia3 că judecătorul va trebui să pună în balanță prestațiile și contraprestațiile aferente și să stabilească echilibrul contractului inițial, opinie la care achiesăm fără rezerve.

În privința elementelor care ar putea face obiectul rearanjării de către judecător a contractului afectat de impreviziune, s-a exprimat opinia4 că prețul și data scadenței ar fi cel mai frecvent incidente, nefiind exclusă posibilitatea învestirii instanțelor cu acțiuni întemeiate pe art. 1271 din Codul civil care să vizeze modificarea altor elemente contractuale.

Ca limite ale adaptării contractului reținem opinia doctrinei naționale și străine5 că „instanța poate diminua sau majora prețurile prevăzute în contract și cantitățile de bunuri, poate dispune plăți compensatorii sau modifica anumite clauze contractuale, [...] însă nu poate să rescrie contractul în întregime pentru că în această situație ar fi încălcat principiul libertății de voință a părților și principiul forței obligatorii a contractului.”

Prin folosirea interpretării teleologice a alin. (2) sesizăm că dorința legiuitorului a fost ca instanța mai întâi să încerce salvarea contractului, iar dacă acest lucru nu este posibil, atunci să dispună încetarea acestuia6.

Subsecțiunea a 4-a. Încetarea judiciară a contractuluiDacă salvgardarea contractului nu este posibilă pe calea adaptării

sale deoarece ar genera o situație injustă pentru cel puțin una dintre părți, atunci judecătorul poate decide încetarea contractului în condițiile stabilite de el, astfel încât să genereze un prejudiciu cât mai mic pentru părți7.

Desființarea contractului, pronunțată de către instanță, ca urmare a intervenirii unui eveniment imprevizibil constituie efectul cel mai radical, mai puțin suplu și cel mai vechi, întâlnit încă din etapa clasică a teoriei8. Tocmai datorită consecințelor sale drastice asupra raportului obligațional,

1 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 46.2 Idem, p. 47.3 F. Bujorel, loc. cit., p. 124.4 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 43.5 B. Oglindă, loc. cit., p. 246.6 L. T. Paveliu, loc. cit., p. 6.7 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 160.8 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 182.

81

el a constituit unul din argumentele la care au apelat adversarii teoriei impreviziunii pentru a demonstra necesitatea respingerii ei1.

Încetarea judiciară a contractului este, fără îndoială, o măsură radicală dar care nu îmbracă natura juridică a unei sancțiuni pentru niciuna dintre părți2.

În literatura de specialitate3 care a militat pentru admiterea în practică a teoriei impreviziunii, soluția desființării contractului a fost fundamentată pe mecanismul aplicării unei rezilieri sui-generis, soluție care nu este nici confirmată, dar nici infirmată de noul Cod civil.

Același autor, într-o lucrare recentă4, formula pertinenta întrebare referitoare la denumirea acțiunii pe care o pot formula părțile contractate în caz de impreviziune, optând pentru noțiunea de „acțiune în încetarea contractului pentru cauză de impreviziune” pentru două considerente:

- de a se recurge la o interpretare literară a lit. b) alin. (2) art. 1271 C. civ. și

- pentru a evita ca o reglementare nouă să preia o dispută mai veche, referitoare la viziunea largă asupra rezoluțiunii/rezilierii convenționale.

Conținutul prevederii legale de la lit. b) alin. (2) permite realizarea unei duble comparații5:

- Prima, față de adaptarea judiciară: dacă în privința acestui efect al impreviziunii, judecătorului i s-a fixat o anumită limită-scop de intervenție în contract (distribuirea echitabilă a pierderilor și beneficiilor), în privința încetării judiciare, legiuitorul, dimpotrivă, a precizat expres libertatea judecătorului de apreciere („încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește”).

- A doua comparație, față de încetarea convențională: legiuitorul a acordat judecătorului aceeași libertate recunoscută părților în privința modalităților de ajungere la desființarea contractului.

Încetarea judiciară a contractului, pentru cauză de impreviziune, este condiționată de eșecul părților în realizarea unui acord6 și de introducerea unei cereri, de către una sau ambele părți, prin care se solicită în mod expres pronunțarea încetării contractului. Doar în aceste condiții, judecătorul poate să dispună încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește7.

1 Ibidem.2 F. Bujorel, loc. cit., p. 124.3 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 184-196.4 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 50.5 Ibidem.6 Acord ce poate interveni atât pe cale necontencioasă, în urma negocierilor, cât și pe cale contencioasă, în fața instanței de judecată sesizată cu cererea de adaptare judiciară a contractului.7 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 51.

82

Referitor la momentul stabilit de judecător pentru încetarea contractului se pune întrebarea dacă părțile vor fi puse în situația anterioară, dacă desființarea va avea sau nu efect retroactiv. La această întrebare, literatura de specialitate nu a găsit un răspuns din care să rezulte o idee unanimă în acest sens, existând atât păreri1 cum că ar fi vorba despre o încetare cu efecte pentru viitor (ex nunc), dar și păreri contrare2, susținându-se că încetarea judiciară este dispusă cu efecte ex tunc. Adevărul este că tehnica de redactare a lit. b) alin. (2) nu ne permite să formulăm un răspuns tranșant, instanțele având libertatea absolută în fixarea momentului încetării relației contractuale, presupunând un efort considerabil de apreciere din partea completelor de judecată și o colaborare a acestora cu părțile, în sensul că li se va cere, consultativ, precizări ale modalităților de încetare3.

În ipoteza pronunțării încetării, instanța va menționa, pe lângă data la care contractul încetează, și repararea prejudiciului creat prin acordarea de despăgubiri4. Este indiscutabil că o parte este prejudiciată în urma neexecutării prestației, ceea ce ne conduce spre problema acoperiri acestui prejudiciu, în balanță însă cu evitarea pierderii pe care ar înregistra-o partea afectată pentru ipoteza obligării sale la executare, observându-se faptul că, prin desființarea contractului, pierderea părții afectate direct de impreviziune este evitată, pe când pierderea cocontractantului este deja produsă5.

Pornind de la condițiile impreviziunii și ținând cont de raportul dintre pierderea efectiv înregistrată și pierderea evitată, totul se reduce la o repartizare a pierderilor, fixarea acestor repere și raportarea lor la datele fiecărei spețe conducând spre trasarea unor limite externe de care instanța va ține cont în pronunțarea desființării6:

a) pierderea evitată prin pronunțarea încetării nu trebuie să cadă în totalitate în sarcina cocontractantului, întrucât partea afectată trebuie să suporte riscul normal decurgând din executarea prestației sale, ceea ce impune obligativitatea acordării despăgubirilor;

b) despăgubirile acordate nu vor acoperi în întregime prejudiciul suferit de cocontractant prin neexecutare (și desființarea contractului), întrucât o soluție contrară ar însemna că admiterea impreviziunii ai fi lipsită de consecințe practice pentru oricare dintre părți;

1 L. Pop,I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 160.2 P. Vasilescu, op. cit., p. 458.3 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 51.4 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 44.5 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 51.6 Ibidem.

83

c) prin distribuirea pierderilor nu va fi pierdut din vedere motivul concret pentru care se recurge la desființarea contractului: pierderea utilității contractului, a scopului pentru care a fost încheiat și eșecul negocierilor părților.

Cu alte cuvinte1, despăgubirile nu vor acoperi în totalitate prejudiciul suferit de partea afectată prin încetarea judiciară a contractului pentru că în această situație liberarea debitorului de îndeplinirea obligației excesiv de oneroase s-ar transforma într-o altă obligație, de dezdăunare a creditorului, ceea ce ar lipsi de efect instituția impreviziunii; neacordarea de despăgubiri pentru creditor având drept consecință transferul pierderilor debitorului în sarcina creditorului, ceea ce ar fi, de asemenea, inechitabil.

Riscul survenit în urma schimbării circumstanțelor nu trebuie să fie suportat cu precădere de cocontractantul părții afectate în mod direct întrucât s-ar ajunge la corectarea injustiției inițiale printr-o altă injustiție, de astă dată, în defavoarea celeilalte părți2. Cu alte cuvinte, debitorul ar fi liberat de îndeplinirea obligației excesiv de oneroase, iar creditorul ar suporta în întregime prejudiciul generat de neîndeplinirea obligației3.

O altă problemă ce cade în sarcina instanței, în cazul în care va dispune încetarea contractului, este reprezentată de valoarea despăgubirilor, aceasta urmând a fi stabilită prin aplicarea unor criterii subiective, care să țină cont de situația economică a părților, de cadrul lor contractual, de gradul de anormalitate a riscului intervenit, precum și de obiectul negocierilor purtate între părți4.

Trebuie însă reținut faptul că, chiar dacă va constata că este vorba despre o situație veritabilă de impreviziune, instanța nu este obligată să opteze între cele două soluții posibile. Este posibil ca, deși constată că este vorba despre o situație de impreviziune, instanța să nu modifice în niciun fel conținutul contractului și să nu dispună nici încetarea lui, considerând, de pildă, că disproporția dintre prestații nu este chiar atât de mare încât să justifice intervenția instanței5. Oricare dintre cele două soluții pe care o va adopta instanța va trebui să fie o soluție rezonabilă6; prin urmare, dacă niciuna dintre soluții (adaptarea sau încetarea) nu este rezonabilă, instanța nu va avea obligația să decidă și va respinge astfel cererea părții dezavantajate7.

1 F. Bujorel, loc. cit., p. 124.2 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 52.3 Ibidem.4 Ibidem.5 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 22.6 Art. 6.2.3 alin. (4) din Principiile UNIDROIT.7 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 22.

84

Subsecțiunea a 5-a. Posibilitatea acordării de daune-intereseAcordarea de daune-interese nu reprezintă, în principiu, un efect

specific al aplicării impreviziunii, ci doar un efect accesoriu, adjuvant al adaptării sau încetării contractului, în funcție de datele concrete ale fiecărei spețe1.

Recurgerea la daune-interese era prevăzută inițial în Anteproiectul Codului civil, în alin. (4) al art. 9841 pentru a sancționa refuzul de a negocia sau întreruperea cu rea-credință a negocierilor2.

Forma actuală a art. 1271 C. civ. ne permite să distingem între următoarele feluri de daune-interese3:

- se menține ipoteza reparării prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligației de negociere, cu două deosebiri importante: obligația de negociere va avea temei legal în art. 1271 alin. (3) și acordarea de daune-interese va acompania adaptarea sau negocierea contractului dacă vreuna din părțile contractante se va dovedi culpabilă de eșecul negocierilor;

- pentru ipoteza încetării contractului în temeiul lit. b) a alin. (2), instanța va putea obliga partea afectată de impreviziune să plătească o indemnizație cocontractantului, cu excluderea ideii de răspundere contractuală;

- din modul de redactare al lit. a) a alin. (2), nu trebuie exclusă nici varianta acordării unei indemnizații cu ocazia adaptării judiciare a contractului.

Secțiunea a 9-a. Aplicarea în timp a dispozițiilor art. 1271 C. civ.În ceea ce privește aplicarea în timp4 a dispozițiilor art. 1271 c. civ.,

care consacră expres impreviziunea contractuală, este de precizat faptul că sfera de aplicare a acestora este guvernată de principiul aplicări imediate5 a legii civile noi, consacrat de dispozițiile art. 6 alin. (5) C. civ.

1 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 52.2 Modelul acelei prevederi era art. 6:111 din Principiile dreptului european al contractelor, în ultimul alineat conținând următoarea prevedere: „În oricare variantă, instanța poate obliga la plata de daune-interese partea care refuză să negocieze sau care încetează negocierile contrar regulilor de bună-credință și cooperare în afaceri”.3 C. Zamșa, loc. cit., 2009b, p. 53. 4 Principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp sunt: principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii civile noi. Principiul neretroactivității legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute; cu alte cuvinte, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Legislativ, acest principiu este consacrat expres în chiar art. 6 alin. (1) C. civ. : „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. (G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 44)5 Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se va aplica tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, aspect consacrat de dispozițiile art. 6 alin. (5) C. civ., care statuează că „dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”.

85

care stabilește cadrul general, în cazul contractelor care se încheie după intrarea în vigoare a noii reglementări1.

Totodată, având în vedere dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil potrivit cărora „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele și încetarea sa”, precum și ale art. 107 din Legea nr. 71/2011 care stabilesc în mod expres că „dispozițiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil”, în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, data la care a intrat în vigoare noul Cod civil, suntem în prezența ultraactivității legii civile vechi, aceasta continuând să se aplice chiar dacă a intrat în vigoare legea civilă nouă2.

Cu toate acestea, există păreri3 cum că art. 1271 C. civ. se poate aplica și contractelor cu executare continuă încheiate sub vechiul cod civil, dar a căror executare se prelungește și sub imperiul noului Cod civil, legea nouă nemodificând executarea contractului deja încheiat în condițiile vechiului Cod civil, ci doar pune la dispoziția contractantului dezavantajat un instrument judiciar, care să îi permită o reechilibrare patrimonială, pe care i-o refuză celălalt contractant. Autorul opinează în acest sens pe considerentul că o nedreptate prezentă trebuie îndreptată oricând, indiferent de trecutul în care i se ascund originile4.

Dispoziții referitoare la aplicarea în timp a prevederilor art. 1271 C. civ. găsim și în art. 148 din Legea 71/2011, articol ce prevede că „dispozițiile art. 2252 alin. (2) din Codul civil nu împiedică aplicarea în cazul contractului de rentă viageră, a art. 1271 din Codul civil în privința împrejurărilor survenite pe parcursul executării contractului, care nu sunt determinate de durata vieții persoanei până la decesul căreia a fost constituită renta”.

Întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile legii de punere în aplicare, acțiunile întemeiate pe art. 1271 C. civ. vizează contractele încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2011, cel mai probabil, primele soluții definitive și irevocabile în această materie vor apărea în decurs de câțiva ani de la intrarea în vigoare a Codului civil, ajungându-se și la cristalizarea unor linii directoare5.

Aceasta fiind regula, înseamnă că în ipoteza introducerii unei acțiuni întemeiate pe art. 1271 C. civ., vizând un contract încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța va respinge această acțiune ca fiind de plano inadmisibilă, însă, cu toate acestea, partea care 1 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., pp. 44-45.2 Idem, p. 45.3 P. Vasilescu, op. cit., pp. 458-459.4 P. Vasilescu, op. cit., p. 459.5 G. Viorel, L. Al. Viorel, loc. cit., p. 45.

86

solicită aplicarea teoriei impreviziunii ar putea adaptarea sau încetarea contractului, dar pe un alt temei – principiile statornicite de doctrină și preluate de jurisprudența anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil1.

Secțiunea a 10-a. Delimitarea impreviziunii contractuale față de alte noțiuni

Impreviziunea contractuală, prin elementele sau efectele ei, trebuie distinsă de o serie de noțiuni asemănătoare, în scopul evidențierii unicității sale juridice2.

Prezenta secțiune urmărește delimitarea impreviziunii contractuale față de forța majoră, de leziune și de eroare, cu toate că oarecare confuzii s-ar putea face și în privința relației dintre impreviziune și elementul alea, însă despre acest din urmă aspect am discutat detailat în secțiunea dedicată domeniului de aplicare3 a impreviziunii contractuale.

Subsecțiunea 1. Impreviziunea contractuală și forța majorăPotrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., „forța majoră este orice eveniment

extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”. Din analiza textului de lege, deducem faptul că aceasta este un eveniment extern, adică o împrejurare exterioară câmpului de activitate a persoanei presupusă a fi responsabilă, împrejurare ce își găsește resorturile cauzale dincolo de puterile, voința ori influența unei persoane concrete, resorturi care ar putea fi de natură pur fizică sau materială, ori chiar socială4. De asemenea, evenimentul trebuie să fie imprevizibil, luând în considerare capacitatea de analiză și de imaginație a unui om mediu instruit, pentru ca el să fie considerat forță majoră5. Se mai cere ca acest eveniment extern și imprevizibil să fie „absolut invincibil și inevitabil”, ceea ce se traduce prin caracteristica evenimentului de a fi absolut irezistibil, insurmontabil6.

Impreviziunea se deosebește de forța majoră, mai exact de imposibilitatea fortuită de executare. Ca și forța majoră, impreviziunea este un eveniment în aceeași măsură viitor, inevitabil, imprevizibil și invincibil, care face însă executarea obligației excesiv de oneroasă, dar nu imposibilă7. Astfel, partea contractantă care reclamă un eveniment ce îi afectează grav obligațiile asumate are la îndemână două variante: de a invoca forța majoră (imposibilitatea executării obligațiilor) sau de a invoca impreviziunea contractuală (caracterul extrem de oneros al obligațiilor sale), finalitatea fiind cu totul diferită în cele două ipoteze: în cazul forței

1 Ibidem.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 13.3 Vezi Secțiunea a 3-a, Capitolul 3.4 P. Vasilescu, op. cit., p. 587.5 Idem, p. 588.6 Ibidem.7 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 19.

87

majore debitorul tinde să dovedească un motiv pentru neexecutarea obligațiilor sale (pentru a fi exonerat astfel de la răspundere), pe când în cazul impreviziunii debitorul nu încearcă o justificare a neexecutării obligațiilor, ci urmărește obținerea unei reașezări, a unei renegocieri a contractului, astfel încât convenția să redevină echilibrată1.

Subsecțiunea a 2-a. Impreviziunea contractuală și leziunea2

Vechiul Cod civil român nu includea printre viciile de consimțământ și leziunea, această viziune schimbându-se radical în noul Cod civil, care nu s-a sfiit să enumere printre viciile de consimțământ, în al său art. 1206, alături de eroare, dol, violență, și leziunea3. Potrivit art. 1221 alin. (1) C. civ., există leziune „atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență, ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”.

Dacă echilibrul valoric între prestațiile reciproce nu există, o parte a contractului va suferi o pierdere, un prejudiciu pecuniar, pentru că va fi ținută să execute o obligație valoric superioară față de cea pe care o va primi în schimb4. Acest prejudiciu patrimonial, rezultat din disproporția valorică dintre contraprestații, existent chiar la momentul încheierii contractului sinalagmatic oneros, se numește leziune5.

Important de precizat este faptul că leziunea se deosebește de impreviziune. Leziunea este, ca și impreviziunea contractuală, o disproporție vădită între prestațiile la care părțile s-au obligat, astfel că, sub acest aspect, între cele două situații juridice există o asemănare importantă, diferența esențială constând în momentul al care se raportează apariția situației de disproporție între prestații: la leziune, această disproporție apare încă de la momentul formării acordului de voință, pe când la impreviziune, disproporția se raportează al momentul executării contractului6.

Cu alte cuvinte, dacă disproporția dintre contraprestații survine ulterior momentului încheierii contractului, nu se va mai putea vorbi despre leziune, ci despre impreviziune7. Când vorbim despre impreviziune, la momentul încheierii contractului nu a existat nicio

1 Ibidem.2 Pentru detalii privind leziunea în noul Cod civil și în dreptul consumului, vezi E. Mihai, loc. cit., 2013, pp. 25-27.3 E. Mihai, loc. cit., 2013, p. 26.4 P. Vasilescu, op. cit., p. 350.5 Ibidem.6 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 19.7 P. Vasilescu, op. cit., p. 350.

88

disproporție între prestații, însă această disproporție apare pe parcursul executării contractului1.

Subsecțiunea a 3-a. Impreviziunea contractuală și eroarea2

Prin eroare, ca viciu de consimțământ, înțelegem falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil, ignorarea sau cunoașterea greșită a realității.

În materie contractuală, eroarea, care e identificarea greșită a realității prin noțiuni inadecvate, poate interesa, deoarece contractul e manifestarea unui acord de voință, iar această manifestare trebuie să exprime cât mai exact voința reală a părților3. Când o asemenea exprimare nu există, apare o distanță între ceea ce s-a vrut și ceea ce s-a exprimat, distanță ce desemnează rătăcirea voinței exprimate, a consimțământului, de la sensurile voinței interne, care determină ca actul juridic să nu mai exprime adevăratul rost juridic urmărit de contractantul aflat în eroare4.

Asemănarea principală dintre impreviziunea contractuală și eroare se referă la modul de receptare a realității în actele juridice, fiind vorba însă de o receptare diferită, astfel, dacă în privința erorii este vorba de falsa reprezentare a realității, la impreviziune există doar o schimbare a datelor realității pe parcursul derulării contractului5.

Principalele deosebiri dintre cele două noțiuni se referă la momentul intervenirii schimbării realității inițiale (al falsei reprezentări a acesteia), modificarea datelor inițiale avute în vedere de părți intervenind, în cazul impreviziunii, pe parcursul executării contractului, în timp ce falsa reprezentare în cazul erorii există încă de la momentul încheierii contractului6. De asemenea, sancțiunile sunt diferite, vicierea consimțământului prin eroare atrăgând anulabilitatea actului respectiv, sancțiune care nu se regăsește în cazul impreviziunii contractuale, datorită neafectării consimțământului părții dezavantajate7.

Secțiunea a 11-a. Concluziile capitoluluiCa urmare a unor îndelungi dezbateri doctrinare cu privire la

admisibilitatea teoriei impreviziunii în dreptul intern, din nevoia de a echilibra raporturile dintre părțile contractante, când acestea au devenit excesiv de oneroase pentru una dintre părți, pentru prima dată în România, noul Cod civil reglementează expres instituția impreviziunii contractuale în art. 1271.

1 G. Tița-Nicolescu, loc. cit., 2012, p. 19.2 Pentru detalii privind relația impreviziune-eroare, vezi C. Zamșa, loc. cit., 2011, pp. 47-49.3 P. Vasilescu, op. cit., p. 326.4 Ibidem.5 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 16-17.6 Idem, p. 17.7 Ibidem.

89

Prezentul capitol, prin complexitatea și cumulul de informații, reprezintă un real ajutor în vederea înțelegerii acestei noi instituții a dreptului civil, fiind în măsură să răspundă tuturor întrebărilor care s-au formulat de-a lungul timpului în doctrină relativ la această chestiune, prin prezentarea într-o manieră corectă și, sperăm noi și completă, a celor mai importante aspecte incidente în domeniu.

Așa cum am prezentat pe parcursul capitolului, pentru a fi în măsură a determina dacă o situație se încadrează în sfera impreviziunii contractuale, este esențial să cunoaștem domeniul de aplicare, premisele și condițiile impreviziunii contractuale, precum și, atunci când o înțelegere a părților nu este cu putință, cine are calitatea procesual activă în introducerea unei acțiuni în adaptarea/încetarea contractului pentru cauză de impreviziune, cui îi revine sarcina probei și ce anume trebuie dovedit.

Luând în calcul dispozițiile legii de punere în aplicare a prevederilor din materia impreviziunii contractuale, observăm că numai părțile care au contractat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, pot invoca art. 1271 C. civ. pentru o reechilibrare a prestațiilor rezultate din contract în cazul unei schimbări excepționale a împrejurărilor. Probabil că primele soluții definitive și irevocabile în această materie vor apărea în decurs de câțiva ani de la intrarea în vigoare a Codului civil, astfel că, până atunci, nu ne rămâne decât să procedăm la o înțelegere a instituției pe bază de interpretare a dispozițiilor art. 1271 C. civ., și prin apelare la doctrina civilistă, care nu s-a ferit deloc în a-și exprima punctul de vedere în această privință.

90

CAPITOLUL 4. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN LEGI SPECIALE

Secțiunea 1. Aspecte preliminareÎn legislația națională, anterior adoptării noului Cod civil, existau

doar dispoziții speciale ale impreviziunii contractuale, precum: art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor1, art. 152 al Ordonanței Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, republicată în 20083, art. 54 din Ordonanța de urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică4, art. 14 din Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul5.

Acest capitol este consacrat în întregime analizei dispozițiilor legale mai sus menționate.

Secțiunea a 2-a. Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe6

Reglementarea impreviziunii își are sediul în capitolul referitor la transmiterea drepturilor de autor prin încheierea unui contract de cesiune, a cărui particularitate rezidă în fixarea prețului în funcție de încasările rezultate din exploatarea operei de către cesionar, conform art. 43 alin. (1)7: „Remunerația cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabilește prin acordul părților. Cuantumul remunerației se calculează fie proporțional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod”.

1 Art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, cu modificările și completările ulterioare: „În cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației”.2 Potrivit căruia, în cazul în care agenția de turism este „nevoită să modifice una dintre prevederile esențiale ale contractului”, are obligația să informeze turistul cu cel puțin 15 zile înainte de data plecării, astfel încât acesta să poată lua decizia pe care o apreciază potrivită, dintre opțiunile ce-i sunt oferite de același text al actului normativ citat.3 Acest act normativ a transpus în dreptul intern Directiva nr. 90/314/CEE a Consiliului privind pachetele de călătorii, vacanțe și circuite, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, seria L nr. 158/59 din 23 iunie 1990.4 Art. 54 alin. (1) din Ordonanța de Urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare: „Raporturile contractuale dintre concedent și concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate concesionarului și obligațiile care îi sunt impuse”.5 Art. 14 din Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul, republicată: „Dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine, independent de voința părților, o situație de natură să îngreuneze executarea obligațiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situația face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”.6 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările ulterioare: Legea nr. 146/1997; Legea nr. 285 din 23 iunie 2004; O.U.G. nr. 123 din 1 septembrie 2005; O.U.G. nr. 190 din 21 noiembrie 2005; Legea nr. 329 din 14 iulie 2006.7 Alin. (1) al art. 43 a fost modificat de pct. 27 al art. I din Legea nr. 285/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 587 din 30 iunie 2004).

91

Regulile stabilite de Codul civil cu privire la determinarea prețului (fie de către părți, fie de către un terț) nu sunt urmărite, fiind legiferată posibilitatea ca prețul cesiunii – remunerația autorului operei – să nu fie prevăzută în contract1: „Când remunerația nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente, potrivit legii, stabilirea remunerației. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeași categorie de opere, destinația și durata utilizării, precum și alte circumstanțe ale cauzei” [alin. (2)2 al art. 43]. Se observă că legiuitorul a creat o relație directă între contractul de cesiune și exploatarea operei de către cesionar în ceea ce privește modul de stabilire a prețului cesiunii, de aici rezultând prezența unor contracte „în lanț” sau a unui „bloc contractual” care influențează în mod evident impreviziunea contractuală3 desprinsă din art. 43.

Cu caracter general, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor este reglementat prin dispozițiile art. 39-47 din Legea nr. 8/1996, iar speciile acestuia (contractul de editare, contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală și contractul de închiriere), prin art. 48-69 ale aceluiași act normativ.

Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor poate fi revizuit ori se poate mări remunerația autorului cedent de către organele jurisdicționale competente, în baza solicitării autorului4 întemeiată pe dispozițiile art. 43 alin. (3) și (4) din Legea nr. 8/1996, texte conform cărora:

„(3) În cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației.

(4) Autorul nu poate renunța anticipat la exercițiul dreptului prevăzut la alin. (3)”.

Particularitatea impreviziunii5 consacrate prin legea drepturilor de autor constă în cauzele generatoare (față de dreptul comun, circumstanțele care s-au schimbat nu privesc raportul civil între părțile contractului de cesiune a drepturilor de autor, ci beneficiile obținute de cesionar pe seama acestuia6) și momentul intervenirii lor (după perfectarea contractului de cesiune). Sunt evidente derogările de la regimul comun al teoriei impreviziunii, aplicabil contractelor cu derulare

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 254.2 Alin. (2) al art. 43 a fost modificat de pct. 27 al art. I din Legea nr. 285/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 587 din 30 iunie 2004).3 R. Gh. Geamănu, op. cit., p. 121.4 F. Bujorel, loc. cit., p. 124.5 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 254.6 L. T. Paveliu, loc. cit., p. 6.

92

în timp, afectate de o situație imprevizibilă sau cu efecte imprevizibile înainte de stingerea contractului prin executare1.

În acest domeniu reglementarea nu impune drept condiție de existență a impreviziunii ca cesionarul să-și fi exercitat drepturile cu bună-credință în sensul salvării contractului prin renegociere, însă nu excludem posibilitatea renegocierii contractului de către părți, numai ăn caz de neînțelegeri recurgându-se la justiție2.

O altă remarcă constă în aceea că, în condițiile legii privind drepturile de autor și drepturile conexe, impreviziunea are un caracter unilateral, reprezentând o măsură de protecție a autorului, pentru care profitul realizat din cesiunea dreptului său de autor este disproporționat față de profitul obținut de cesionar din exploatarea operei3.

S-a formulat, însă, și părerea ca oricare parte a contractului de cesiune a unei opere literare, artistice sau științifice să poată sesiza instanța de judecată cu o acțiune în revizuirea contractului pentru cauză de impreviziune4. Prin urmare, se impune ca art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, care se referă exclusiv la dreptul autorului operei cedate de a solicita revizuirea contractului să fie modificat, în sensul de a recunoaște acest drept oricărei persoane fizice sau juridice, titulare a drepturilor patrimoniale de autor, dar și beneficiarului cesionar, principiul egalității în fața legii impunând indubitabil o astfel de reglementare5.

În cazul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 nu are semnificația prevăzută de Codul civil, în situația cesiunii drepturilor izvorâte dintr-o operă literară, artistică sau științifică, impreviziunea înseamnă ipoteza în care remunerația autorului cedent este mai mică decât beneficiile realizate de cesionar. Astfel, art. 43 alin. (3) din lege vizează doar situații în care disproporția privind avantajele materiale este în defavoarea cedentului și nicidecum ipoteza că beneficiarul cesionar s-ar afla în imposibilitatea ce nu a fost prevăzută de a nu-și îndeplini obligațiile6.

Așadar, în cazul contractului de cesiune a drepturilor de autor se poate invoca impreviziunea doar dacă autorul cedent rămâne într-o situație materială disproporționată în raport cu veniturile obținute de cesionar din exploatarea operei cedate. Deci beneficiarul nu se află într-o onerozitate excesivă a obligației, ci autorul cedent culege o stare materială inferioară, precară, comparativ cu foloasele de care beneficiază cesionarul din exploatarea operei7.

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 254-255.2 Idem, p. 255.3 R. Gh. Geamănu, op. cit., pp. 121-122.4 F. Bujorel, loc. cit., p. 125.5 Idem, p. 126.6 Idem, p. 125.7 Ibidem.

93

Pentru o corelare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 cu cele cuprinse în Codul civil, art. 43 alin. (3) din legea drepturilor de autor ar trebui completat în sensul de a cuprinde prevederi vizând aplicarea impreviziunii și în cazul în care cesionarul s-ar afla într-o onerozitate excesivă a obligației.

Efectul admiterii impreviziunii constă într-o intervenție a instanței în contract, în temeiul legii: „autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației”, desprinzându-se așadar două ipoteze alternative ale autorului care poate solicita ca instanța să dispună fie o revizuire a contractului, fie o mărire convenabilă a propriei remunerații1.

Se consideră2 că intervenția instanței este directă numai atunci când se va pronunța mărirea remunerației conform criteriilor din alin. (2), în privința revizuirii contractului neputând fi vorba decât despre o intervenție indirectă, instanța obligând cesionarul la renegocierea contractului.

În cazul impreviziunii speciale prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 eficiența soluției de revizuire a contractului de cesiune este destul de scăzută atâta vreme cât reclamantul-autor nu are posibilitatea de a determina beneficiile obținute de cesionar, cu toate că, și în cazul în care ar fi posibilă o astfel de determinare, noțiunea de „disproporție evidentă” constituie un criteriu prea general și vag pentru ca soluția legii să atingă scopul propus3. De aceea, judecătorul și părțile trebuie să identifice criterii apte să cuantifice la adevărata dimensiune diferența de beneficii ivită între părți odată cu derularea contractului, echilibrul judecătorului trebuind să prevaleze, să fie străin de absurd și de absolutism4.

Potrivit unor opinii5, impreviziunea contractuală este privită cu reticență, opinându-se că partea contractuală „trebuie să răspundă în daune când imposibilitatea de executare este doar în fapt”.

În ceea ce privește contractul de cesiune a drepturilor de autor, un astfel de punct de vedere nu poate fi luat în calcul, ci, dimpotrivă, impreviziunea trebuie să-și găsească aplicarea fără reținere fără reținere în materia cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, în special când cedentul este una și aceeași persoană cu autorul operei cedate6.

Rațiunea aplicării impreviziunii decurge din necesitatea protejării cu prioritate a autorilor de opere literare, artistice sau științifice, al căror interes și scop primordial îl constituie, în principiu, afirmarea personalității

1 R. Gh. Geamănu, op. cit., p. 122.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 255.3 F. Bujorel, loc. cit., p. 126.4 Ibidem.5 D. Dobrev, loc. cit., p. 258 și urm.6 F. Bujorel, loc. cit., pp. 126-127.

94

creatoare, creșterea prestigiului și înscrierea în orbita marilor valori din domeniul lor de creație, autori ce neglijează, în cele mai dese cazuri, interesele lor materiale, profiturile pe care le pot dobândi din încheierea și derularea contractelor de cesiune, astfel că, în aceste condiții, este nevoie de restabilirea echilibrului contractual, prin invocarea impreviziunii1.

Observăm că, impreviziunea prevăzută de Legea nr. 8/1996 nu acoperă decât parțial impreviziunea din dreptul comun, efectul acțiunii introduse de autor în temeiul legii speciale fiind revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației2. Cu alte cuvinte, impreviziunea prevăzută de Legea nr. 8/1996 are ca efect doar revizuirea contractului, care corespunde adaptării acestuia în planul impreviziunii din dreptul comun, impreviziunii speciale lipsindu-i efectul încetării contractului la momentul și în condițiile stabilite de instanță, însă această lipsă de prevedere nu împiedică oricare parte a contractului de cesiune să invoce impreviziunea comună și să solicite instanței, dacă este cazul, să dispună încetarea contractului3.

O ultimă remarcă4 este aceea desprinsă din analiza dispozițiilor ultimului alineat al art. 43 din lege prin care este interzisă renunțarea anticipată a autorului operei la dreptul de revizuire a contractului sau de mărire a prețului cesiunii, ca o măsură de protecție: „Autorul nu poate să renunțe anticipat la exercițiul dreptului prevăzut la alin. (3)”. O astfel de clauză introdusă în contractul de cesiune va fi lovită de nulitate absolută5.

Secțiunea a 3-a. Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul6

În art. 2 al Legii nr. 195/2001 sunt definite conceptele de bază ale legii7, în sensul că voluntariatul „este activitatea de interes public desfășurată din proprie inițiativă de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestație materială” [lit. a)], iar contractul de voluntariat „este o convenție cu titlu gratuit, încheiată între o persoană fizică, denumită voluntar, și o persoană juridică, denumită organizație gazdă, în temeiul căreia prima persoană se obligă față de a doua să presteze o activitate de interes public fără a obține o contraprestație materială” [lit. d)].

Legea nr. 195/2001 reglementează impreviziunea în privința unui contract cu titlu gratuit, contractul de voluntariat, de unde rezultă caracteristicile aplicării sale:

1 Idem, p. 127.2 Idem, p. 128.3 Ibidem.4 R. Gh. Geamănu, op. cit., p. 122.5 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 256.6 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 206 din 24 aprilie 2001 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 276 din 25 aprilie 2007.7 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 256.

95

„Art. 14. Dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine, independent de voința părților, o situație de natură să îngreuneze executarea obligațiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situația face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept.

Art. 15. Renegocierea contractului de voluntariat se face la cererea scrisă a uneia dintre părți, în condițiile stabilite prin contract.”

Analiza celor două articole evidențiază faptul că în art. 14 din lege sunt reglementate, în mod generic, două ipoteze1:

- în prima ipoteză, care reprezintă impreviziunea, situația intervenită independent de voința părților, îngreunează executarea obligațiilor voluntarului și, pe cale de consecință, contractul va fi renegociat;

- a doua ipoteză, care reprezintă un caz de forță majoră, situația intervenită, tot independent de voința părților, face imposibilă executarea în continuare a contractului și, ca urmare, contractul este reziliat de plin drept.

Dispozițiile art. 15, precizează modalitatea prin care se poate ajunge la renegocierea contractului în cazul în care intervine o situație de impreviziune (prima ipoteză a articolului 14 din lege), respectiv prin cererea scrisă a oricăreia dintre părți2. În varianta originală a acestui articol se prevedea un termen de formulare a cererii, și anume 15 zile de la data al care a intervenit situația de impreviziune, actuala reglementare stabilind doar că cererea se va face în scris, „de oricare dintre părți, în condițiile stabilite prin contract”. De remarcat este faptul că nu numai partea afectată de situația de natură să îngreuneze executarea obligațiilor – voluntarul – va formula cererea de renegociere a contractului, ci și cocontractantul său3.

Prin comparație cu alte aplicații ale impreviziunii în sistemul vechiului cod, această lege specială prezintă similitudini evidente cu reglementarea din actualul Cod civil4.

Astfel, legea voluntariatului evidențiază unul dintre efectele impreviziunii, în speță adaptarea contractului, lăsând la dispoziția părților posibilitatea de a conveni asupra ajustării la noua situație care le-a afectat convenția5. Convenția de voluntariat fiind esențialmente gratuită și derogând de la caracterul bilateral al impreviziunii specific regimului comun, remarcăm caracterul unilateral6 al incidenței teoriei impreviziunii care poate fi reținut doar în persoana voluntarului.

1 R. Gh. Geamănu, op. cit., p. 123.2 Ibidem. 3 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 257.4 L. T. Paveliu, loc. cit., p. 7.5 Ibidem.6 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 256.

96

Secțiunea a 4-a. Ordonanța de urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică1

Atât Constituția, cât și noul Cod civil, precum și alte acte normative, reglementează posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a entităților sale teritoriale2. Art. 866 C. civ. enumeră dreptul de concesiune printre drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, aceste dispoziții urmând a fi corelate cu cele cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii și O.U.G. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică3.

Art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 definește contractul de concesiune ca fiind acel contract încheiat în formă scrisă, prin care „o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei alte persoane, denumită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei sume de bani, numită redevență”.

În determinarea situațiilor de impreviziune, vom face trimitere la dispozițiile cuprinse în art. 53 alin. (1) și art. 54 din O.U.G. nr. 54/2006:

„Art. 53 alin. (1). Concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interesul național sau local, după caz.

Art. 54 alin. (1). Raporturile contractuale dintre concedent și concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate concesionarului și obligațiile care îi sunt impuse.

alin. (2). Concesionarul nu va fi obligat să suporte creșterea sarcinilor legate de execuția obligațiilor sale, în cazul în care această creștere rezultă în urma:

a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică;b) unui caz de forță majoră sau unui caz fortuit.”Primul articol face mențiune despre modificarea unilaterală a părții

reglementare a contractului de concesiune, „din motive excepționale” legate de interesul public, fără a se particulariza sau exemplifica, pentru ca articolul următor să vizeze protejarea concesionarului în executarea obligațiilor sale, pentru două categorii de ipoteze, textul făcând vorbire în

1 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 569 din 30 iunie 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007 (Monitorul Oficial al României nr. 35 din 18 ianuarie 2007).2 C. Bîrsan, op. cit., p. 187.3 Pentru detalii, în acest sens, vezi C. Bîrsan, op. cit., pp. 187-192.

97

mod alăturat de teoria impreviziunii și forța majoră sau cazul fortuit în ipoteza „unei măsuri dispuse de o autoritate publică”1.

Includerea forței majore și a cazului fortuit alături de cazurile care determină aplicarea impreviziunii trebuie coroborată cu prevederea din art. 57 pct. e), referitoare la încetarea contractului: „la dispariția, dintr-o cauză de forță majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilității obiective a concesionarului de a-l exploata [...]”. Rezultă că forța majoră și cazul fortuit în cadrul art. 54 au ca efect, nu imposibilitatea de executare, ci creșterea onerozității obligațiilor concesionarilor, ca o consecință specifică impreviziunii2.

Deși textul de lege nu prevede, se apreciază3 că situațiile trebuie să se caracterizeze prin imprevizibilitate și să aibă o anumită gravitate asupra echilibrului contractual, de natură a-l periclita, justificarea acestor atribute regăsindu-se în interpretarea primei teze a art. 54, referitoare la echilibrul inițial al contractului, care, în mod logic, poate fi pus în pericol numai prin ivirea unor cazuri neprevăzute de părți la momentul contractării și de o anumită importanță prin efectul lor asupra contractului.

Este de semnalat consacrarea caracterului unilateral al imprevizibilității, fiind suficientă raportarea ei la o singură parte contractantă, ca și în dreptul civil, momentul survenirii impreviziunii situându-se pe parcursul derulării contractului4.

Spre deosebire de dreptul civil, unde admiterea impreviziunii se concretizează prin mai multe efecte asupra contractului5, în ceea ce privește regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică există în principal o modalitate specifică: acordarea unei indemnizații, în urma renegocierii, în favoarea particularului afectat de schimbarea circumstanțelor, aspect ce pune în evidență caracterul unilateral al impreviziunii6.

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 309.2 Nu este la adăpostul oricărei critici această asimilare a efectelor forței majore cu cele ale impreviziunii, fiind vorba despre o inadvertență de tehnică legislativă (C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 309).3 Idem, pp. 309-310.4 Idem, pp. 310-311.5 Vezi Secțiunea a 8-a. Capitolul 3.6 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 311.

98

Secțiunea a 5-a. Ordonanța Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice1

Potrivit art. 15 al O.G. nr. 107/19992, în cazul în care agenția de turism este „nevoită să modifice una dintre prevederile esențiale ale contractului”, are obligația să informeze turistul cu cel puțin 15 zile înainte de data plecării, astfel încât acesta să poată lua decizia pe care o apreciază potrivită, dintre opțiunile ce-i sunt oferite de același text al actului normativ citat3.

Legea permite așadar modificarea unilaterală a contractului de către debitorul obligațiilor de furnizare a serviciilor turistice, sub rezerva îndeplinirii a două condiții4:

- dacă este „nevoit”;- dacă modificarea vizează un element „esențial al contractului”.Formularea primei condiții este remarcabilă prin improprietatea

termenului utilizat, prin aparenta inadecvare juridică a acestuia, căci un debitor ar fi „nevoit” să modifice în mod unilateral un contract probabil numai când i-ar fi deosebit de greu, la limita neputinței chiar, să-și execute obligațiile convenite5. Legea nu evocă însă explicit această situație și nici nu conține vreun indiciu cu ajutorul căruia să putem determina factorii constrângători și intensitatea împovărării căreia trebuie să-i facă față profesionistul – operator de servicii turistice - pentru a putea aprecia că a fost nevoit să modifice termenii contractului6.

În doctrină7, s-a opinat că legiuitorul român a consacrat implicit teoria impreviziunii prin acest act normativ, afirmația având în vedere ipoteza în care, din cauza unor evenimente exterioare, rezonabil imprevizibile și neasumate de profesionist, costurile pachetelor turistice pe care acesta este ținut să le asigure ar deveni insuportabile, debitorul văzându-se nevoit să mărească prețul.

Nu trebuie neglijat faptul că turismul este în mod deosebit vulnerabil față de evenimentele politice, economice, financiare ale lumii contemporane8.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 31 august 1999, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 16 iunie 2008.2 Acest act normativ a transpus în dreptul intern Directiva nr. 90/314/CEE a Consiliului privind pachetele de călătorii, vacanțe și circuite, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, seria L nr. 158/59 din 23 iunie 1990.3 Consumatorul este obligat să comunice agenției de turism, în termen de 5 zile de la primirea înștiințării, dacă alege să rezilieze contractul, fără de penalități, ori acceptă noile condiții ale contractului.4 E. Mihai, loc. cit., 2013, p. 21.5 Ibidem.6 E. Mihai, loc. cit., 2012, p. 92.7 Ibidem.8 Este firesc, de exemplu, ca un operator de servicii să mărească prețul unei călătorii în Egipt, ca urmare a creșterii costurilor necesare asigurării securității turiștilor.

99

Deși, asemenea evenimente nu îndeplinesc în principiu condițiile forței majore1, ele dezechilibrează contractul, executarea obligațiilor de către debitor devenind excesiv de oneroasă2. S-a afirmat3, în doctrina dreptului consumului, că implicarea în contractul de consum a unor clauze rebus sic stantibus, nu în beneficiul consumatorului, ci al profesionistului, corespunde în consecință unei vădite necesități de justiție contractuală.

Referitor la cea de-a doua condiție, trebuie ca modificarea să vizeze un element esențial al contractului. Cu alte cuvinte4, nu orice presiune exterioară justifică intervenția mecanismelor regulatorii prevăzute de lege, ci numai una cu impact asupra unei componente fundamentale a înțelegerii părților, legea neprecizând însă criteriile în temeiul cărora se poate determina importanța elementului modificat în economia contractului. În aceste condiții, se apreciază5 că numai o constrângere economică majoră, susceptibilă să afecteze semnificativ echilibrul contractului, generată de orice tip de factori externi, poate îndreptăți pe operatorul de turism să ofere consumatorului o variantă modificată de contract, acesta fiind exact spațiul în care este incidentă teoria impreviziunii: al dezechilibrelor economice6.

Din coroborarea art. 15 și art. 16 din ordonanță rezultă că vânzătorul de pachete turistice are la dispoziție, în ipoteza dezechilibrării prestațiilor sub impactul unor factori externi, nu numai soluția modificării unilaterale a termenilor contractului, ci chiar și posibilitatea „anulării”7 călătoriei turistice8. Aplicabilitatea uneia sau alteia dintre soluții nu este opțională, deși, în lipsa unor precizări suplimentare referitoare la condițiile anulării, prevederea legală este susceptibilă să creeze impresia că anularea poate fi decisă de vânzător în mod discreționar, că este o facultate a sa, însă cum această interpretare nu poate fi primită, revocarea unilaterală a contractului nu se va putea produce decât dacă presiunea evenimentelor exterioare este de natură să distrugă utilitatea contractului pentru debitor9.

1 Aceasta este definită de art. 18 lit. b) al ordonanței ca acele „circumstanțe anormale și imprevizibile, independente de voința celui care le invocă, și ale căror consecințe nu au putut fi evitate în ciuda oricăror eforturi depuse”, circumstanțe care îl împiedică pe furnizorul de servicii turistice să-și execute obligațiile și justifică anularea călătoriei.2 E. Mihai, loc. cit., 2013, p. 21.3 Ibidem.4 E. Mihai, loc. cit., 2012, p. 92.5 Ibidem.6 Mecanismele de protecție a intereselor debitorului de servicii turistice vizează mai multe elemente esențiale, însă numai prețul este cel acoperit de impreviziune. 7 Evident, nu poate fi vorba de incidența instituției nulității actului juridic. Suntem în prezența desființării contractului prin voința unei părți, în condițiile în care actul a fost valabil încheiat, cu respectarea condițiilor de validitate.8 E. Mihai, loc. cit., 2013, p. 22.9 Ibidem.

100

Așadar, legea recunoaște profesionistului două prerogative speciale, prin intermediul cărora, operatorul de turism poate interveni unilateral în economia contractului, modificându-l sau revocându-l1.

Aceste două prerogative ar putea crea însă asimetrii inadmisibile în privința turistului, legea consumeristă oferindu-i acestuia din urmă, în contrapondere, următoarele alternative2:

- în ipoteza modificării esențiale a contractului, consumatorul poate opta între rezilierea acestuia fără plata de penalități și acceptarea noilor condiții (art. 15);

- în cazul în care consumatorul alege să rezilieze contractul, ori în ipoteza desființării unilaterale a contractului de către operator, turistul, conform art. 16 din ordonanță, are dreptul:

a) să accepte la același preț un alt pachet de servicii turistice de calitate echivalentă sau superioară, propus de agenția de turism [lit. a)];

b) să accepte un pachet de servicii de calitate inferioară, cu rambursarea imediată a diferenței de preț [lit. b)];

c) să i se ramburseze imediat toate sumele achitate în temeiul contractului.În toate aceste situații, consumatorul poate obține și o dezdăunare,

pentru prejudiciul ce i s-a cauzat prin neexecutarea contractului inițial (art. 18).

Cum corect s-a observat în literatura de specialitate3, în ceea ce privește „dreptul de a rezilia contractul”, formularea legală nu corespunde cu mecanismul juridic vizat, ordonanța, în ipoteza în care consumatorul refuză noile condiții contractuale pe care i le propune operatorul de servicii turistice, instituind un mecanism ce presupune retroactivitate – rambursarea imediată către consumator a tuturor sumelor vărsate de el în virtutea contractului, în fapt, aflându-ne în prezența unei rezoluțiuni4.

Prin art. 16 lit. a) și b), consumatorului i se recunoaște și dreptul la substituirea vechiului contract cu unul nou, operând în realitate o veritabilă novație obiectivă a obligațiilor operatorului de turism: vechile obligații ale acestuia se sting odată cu desființarea contractului inițial și, concomitent, se nasc în sarcina lui obligați noi, cuprinse în noul pachet de servicii turistice, oferit de debitor, dacă turistul creditor acceptă substituția.

1 E. Mihai, loc. cit., 2012, p. 93.2 Ibidem.3 E. Mihai, loc. cit., 2013, pp. 22-23.4 Numai rezoluțiunea produce efecte retroactive, rezilierea operând cu efecte ex nunc.

101

Secțiunea a 6-a. Reglementarea impreviziunii în alte acte normativeLa nivel legislativ, se poate spune că impreviziunea a fost

reglementată și în următoarele acte normative: a) Legea nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale1.

În art. 2 alin. (1) din lege se stipulează că părțile contractante vor întreprinde toate diligențele pentru stipularea de clauze care să asigure realizarea obiectului contractului, pentru ca alin. (2) al aceluiași articol să prevadă: „Contractul trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, în funcție de natura sa, clauze contractuale referitoare la: obligațiile ce revin părților în derularea contractului, condițiile de livrare și de calitate a bunurilor și/sau serviciilor, termenele, modalitățile de plată și de garantare a plății prețului, instrumentele de plată și clauzele de consolidare a prețului în condițiile inflației și devalorizării, riscul contractual, precum și modul de soluționare a eventualelor litigii apărute în legătură cu derularea și executarea contractului”.

În doctrină2, au fost formulate critici în privința conținutului alineatului 2 al art. 2 din Legea nr. 469/2002, opinându-se: „Concluzia logică ce ne este impusă de ineficiența tehnicii juridice este aceea că nu ne aflăm în prezența unei dispoziții ce s-a autointitulat obligatorie, ci a unei recomandări făcute partenerilor comerciali”. De altfel, întregul act normativ a fost criticat, cerându-se chiar abrogarea sa3, fapt ce s-a și întâmplat prin Legea nr. 246/2009.

b) Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului4.Aceasta prevede la art. 13 că evaluarea despăgubirilor care se

acordă foștilor proprietari pentru apartamentele și terenurile aferente vor fi stabilite în baza unei legislații speciale. Pentru ca valoarea despăgubirilor să nu fie afectată de fluctuațiile valorii bunurilor, acestora li se vor aplica coeficienții de actualizare, care în cazul de față nu vor fi mai mici decât coeficientul de creștere a veniturilor salariale medii pe economie5.

c) Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată6.Art. 1 alin. (2) stipulează: „Suma ce reprezintă obligația prevăzută

la alin. (1), precum și dobânzile, majorările sau penalitățile datorate potrivit legii se actualizează în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective”.1 Abrogată prin Legea nr. 246/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 450 din 30 iunie 2009.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 257-259.3 R. Gh. Geamănu, op. cit., p. 123.4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279 din 29.11.1995.5 L. T. Paveliu, loc. cit., p. 6.6 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 422 din 30 iulie 2001, cu modificările și completările ulterioare.

102

Secțiunea a 7-a. Concluziile capitoluluiÎn contextul vechiului Cod civil, o dispoziție cu caracter general în

materia impreviziunii contractuale nu a existat, singurele prevederi fiind cele prezentate în decursul acestui capitol.

Reglementarea impreviziunii contractuale în aceste dispoziții speciale a dat prilejul formulării întrebării referitoare la posibilitatea aplicării teoriei prin analogie și în alte situații1. Evident că argumentul analogiei nu poate fi primit, având în vedere că impreviziunea nu face parte din principiile guvernatoare ale teoriei generale asupra contractului, ci este un fenomen excepțional, extraordinar.

Acestea fiind spuse, dispozițiile prezentate nu puteau fi interpretate în sensul unei aplicări cvasi-generale, aplicarea lor privind exclusiv domeniile avute în vedere de legiuitor2.

Cu toate acestea, existența unor astfel de prevederi în materia impreviziunii a avut un efect benefic în formarea opiniei legiuitorului în sensul reglementării unor dispoziții cu caracter general, aspect evidențiat prin consacrarea de către noul Cod civil a impreviziunii contractuale, ca instituție autonomă, în art. 1271.

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 257.2 Ibidem.

103

CAPITOLUL 5. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN PRACTICA JUDICIARĂ

Secțiunea 1. Aspecte preliminareÎn materia impreviziunii contractuale, așa cum a fost reglementată

prin art. 1271 C. civ., nu există încă soluții de practică judiciară, acest lucru datorându-se în principal dispozițiilor art. 107 din Legea nr. 71/2011 care stabilesc în mod expres că „dispozițiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil1”.

Nu mai puțin adevărat este faptul că, în pofida lipsei unui text de lege cu caracter general în materie, în contextul vechiului Cod civil, au existat soluții de admitere a teoriei impreviziunii, la fel cum au existat și soluții de respingere a acțiunilor întemeiate pe această teorie, dar și soluții prin care, în mod greșit, s-a făcut aplicarea impreviziunii.

Prezentul capitol este dedicat în întregime soluțiilor de practică judiciară ce au drept numitor comun impreviziunea contractuală, fie că este vorba de spețe prin care s-a admis sau s-a respins teoria impreviziunii, fie că este vorba de o greșită încadrare a unor spețe în materia impreviziunii.

Secțiunea a 2-a. Admiterea în principiu a teoriei impreviziunii

Subsecțiunea 1. Perioada interbelicăDupă primul război mondial s-a pus problema aplicării teoriei

impreviziunii față de contractele încheiate anterior anului 1919 și a căror executare devenise ruinătoare pentru una dintre părți, primele decizii de admitere a teoriei impreviziunii conturându-se în perioada interbelică2.

1. Prima hotărâre în care s-a făcut aplicarea teoriei impreviziunii a fost pronunțată de

Tribunalul Ilfov, secția I comercială, prin sentința din 11 mai 1920 în litigiul dintre Lascăr Catargiu și Banca Bercovici.

În fapt, era vorba de un cont curent deschis în 1912 lui Lascăr Catargiu de către Banca Bercovici și care, potrivit clauzelor contractuale, trebuia ținut în franci belgieni (având aceeași valoare cu leul, în acel moment).

În executarea contractului, Banca Bercovici a plătit din contul astfel deschis suma de 180. 000 lei către Banca Română de Credit, primind în schimb 250 de acțiuni depuse de Lascăr Catargiu la această din urmă bancă. În 1919, Lascăr Catargiu dă ordin Băncii Bercovici să vândă acțiunile pe care le deținea cu titlu de gaj, însă banca refuză și propune 1 Respectiv 1 octombrie 2011. Aspect ce duce la concluzia că primele soluții definitive și irevocabile în materia impreviziunii contractuale vor apărea în decurs de câțiva ani de la intrarea în vigoare a Codului civil.2 Vezi C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 231-236.

104

să i se plătească pentru acțiuni nu lei, ci franci belgieni – moneda în care s-a contractat contul curent - și care în 1919 valorase de șapte ori mai mult decât în 19121.

Tribunalul Ilfov, secția I comercială, prin sentința din 11 mai 1920, a admis acțiunea lui Lascăr Catargiu, într-unul din considerente arătându-se: „dacă în urmă au intervenit evenimente cu totul excepționale care schimbă situația de până atunci, făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte, și pierderi ruinătoare de cealaltă parte, și dacă acele evenimente nu puteau fi prevăzute la data când convențiunea a fost încheiată, e just ca părțile să fie exonerate de obligațiile lor”.

S-a reținut că: „în contractele sinalagmatice părțile, în urmărirea interesului lor, își creează reciproc avantaje și dezavantaje, iar calculul ce părțile își fac atunci când contractează este bazat pe împrejurări cunoscute sau previzibile, și de aici se deduce că părțile trebuiesc considerate că încheind actul au admis clauza tacită rebus sic stantibus”2.

Făcând, așadar, aplicarea clauzei tacite rebus sic stantibus, tribunalul a decis că reclamantul-debitor se poate libera făcând plata în lei și nu în franci belgieni. În continuare, în motivare, se mai remarcă invocarea bunei-credințe și a obligației lipsite de cauză în sprijinul regulii rebus sic stantibus, pe care „dacă codul francez și român n-o prevăd expres, nu e mai puțin adevărat că se află cu prinsă în art. 970 C. civ., care pune principiul enunțat mai sus, că convențiunile trebuiesc executate cu bună-credință”, iar în ceea ce privește lipsa de cauză se reține că „obligațiunea de a plăti așa cum se pretinde de pârât, ar echivala cu o obligație lipsită de cauză”.

Cu referire la atitudinea părților, instanța a reținut: „Nu putea bănui ca posibilă nici reclamantul o astfel de pierdere dusă până la ruină, nici pârâta nu putea întrevedea un asemenea câștig fantastic”.

Această primă jurisprudență în materia impreviziunii contractuale a fost primită în mod diferit de către adepții, respectiv adversarii teoriei, pe de-o parte, fiind considerată „o sentință curajoasă care rupe tradiția jurisprudențială”, iar pe de altă parte, este ignorată importanța și justețea ei3.

1 Idem, p. 231.2 L. Săuleanu, S. Rădulețu, op. cit., p. 247.3 Pentru comentariul pe larg al sentinței, vezi C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 232-234.

105

2. Speța următoare este ilustrativă pentru modul în care o instanță din perioada

interbelică a tranșat relația dintre impreviziune și art. 969 C. civ. 18641. Astfel, Tribunalul Mehedinți a făcut aplicarea impreviziunii într-o

speță referitoare la executarea unui contract de furnizare a bumbacului, în care cumpărătorul a refuzat plata până la livrarea întregii cantități de marfă, cerând totodată și executarea întocmai a contractului, ținând cont că furnizorul nu și-a executat obligația pe motivul creșterii prețului bumbacului (datorită valorii mai mari a lirei sterline)2.

Tribunalul a considerat că „principiul legal că convențiunile țin loc de lege trebuie respectat pentru toate urmările care puteau fi prevăzute la încheierea lor și nu pentru urmările care nu puteau fi prevăzute, cum sunt urmările de după războiul mondial, când toate raporturile economice s-au răsturnat și când este indiscutabil că dacă pârâta ar fi prevăzut, în 1914, că cursul lirei sterline ar putea suferi schimbarea de azi, prin deprecierea fantastică a leului, n-ar fi încheiat convenția (...). Că așa fiind, pentru toate cele arătate, contractul dintre părți urmează să fie socotit stins, regula de echitate rebus sic stantibus găsindu-și o bună aplicare în această speță”.

3. Într-o altă speță, prin decizia nr. 253/1922, Tribunalul Ilfov a admis teoria

impreviziunii, reprezentată prin clauza rebus sic stantibus, invocând regula executării cu bună-credință a contractelor, instituită în C. civ.3

Instanța a reținut următoarele: „Convenția nu-și întinde forța obligatorie decât în măsura în care părțile contractante au putut să o prevadă și întrucât sunt capabile să o suporte. Judecătorul are căderea să examineze echilibrul cauzal al unui contract, fiind suveran în aprecierea sa. Maxima rebus sic stantibus, admisibilă în dreptul nostru, este ca și teoria dotei mobiliare o construcție a jurisprudenței”.

Subsecțiunea a 2-a. Perioada post-comunistăDupă 1990, instanțele civile române, inclusiv instanța supremă, au

făcut aplicarea impreviziunii îndeosebi în contractele de închiriere, admițând cererile de majorare a chiriilor, dar și în materia răspunderii contractuale pentru neplata prețului re-actualizat, combinând regulile impreviziunii cu cele ale răspunderii contractuale4.

1 Idem, p. 234.2 Ibidem.3 Idem, p. 235.4 C. Zamșa, loc. cit., 2011, p. 37.

106

4. Referitor la admiterea impreviziunii în domeniul majorării chiriilor în contractele

de închiriere, prezentăm decizia nr.21/1994 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială1.

Astfel, fosta Curte Supremă de Justiție a făcut aplicarea teoriei impreviziunii în cazul unui contract de închiriere încheiat în anul 1990. „În speță, reclamantul a închiriat pârâtului spațiul în litigiu pe o perioadă de 5 ani, stabilindu-se prin contract o chirie lunară de 1221,20 lei, la data de 13 septembrie 1990. În raport cu liberalizarea prețurilor și a creșterii ratei inflației ce au urmat datei de 13 septembrie 1990, reclamantul este îndreptățit să pretindă o chirie mai mare, chiar dacă prin contract nu s-a prevăzut o astfel de clauză.

În acest sens se au în vedere dispozițiile art. 970 C. civ. potrivit cărora convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres cuprins în ele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa (...). Astfel s-ar ajunge la situația nefirească, inechitabilă, ca îndeplinirea obligației asumate prin contract de către reclamant (...) să devină foarte oneroasă, ceea ce este inadmisibil (art. 1042. pct.2 C. civ.).

Față de cele de mai sus, este necesar ca instanța de trimitere să stabilească pe baza unei expertize cuantumul chiriei pentru spațiul în litigiu, iar în cazul în care pârâtul nu consimte să-l plătească, instanța este în drept să dispună rezilierea contractului dintre părți”.

Curtea Supremă a considerat îndreptățită cererea reclamantului de mărire a chiriei referitoare la un contract încheiat în 1990, făcând, așadar, aplicarea teoriei impreviziunii în speță, iar în motivare găsim aprecieri cu privire la temeiul acestei soluții, la condițiile impreviziunii, precum și cu privire la efecte2.

5. În două decizii similare3, Curtea de Apel București, a tratat cu motivări identice

chestiunea reactualizării chiriei, reținând, în funcție de investirea de către părți, rezilierea contractelor (în prima speță) și majorarea chiriei (în a doua speță)4:

„Art. 970 C. civ. prevede că: «convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa», iar art. 977 C. civ. prevede că: «interpretarea textelor se face după sensul literal al termenilor».

Contractele sunt sinalagmatice, cu titlu oneros, intenția ambelor părți fiind obținerea unor avantaje materiale, a unor câștiguri, în

1 Publicată în Dreptul nr. 12/1994, p. 59.2 Pentru comentariu pe larg, vezi C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 240-241.3 Decizia nr. 96/1994 și decizia nr. 412/1994.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 241-242.

107

beneficiul lor.Intervenția unor elemente noi, imprevizibile la data încheierii

contractelor – în speță, inflația – au făcut ca aceste convenții să devină inechitabile pentru locator, astfel încât pretenția acestuia de majorare a chiriei este întemeiată, fiind de natură să restabilească echilibrul contractual. Refuzul de a achita chiria majorată face dovada relei-credințe, cu care una din părți, respectiv locatarul, înțelege să execute convenția”.

6. În ceea ce privește admiterea impreviziunii în materia răspunderii contractuale

pentru neplata prețului re-actualizat, combinând regulile impreviziunii cu cele ale răspunderii contractuale, menționăm:

a) Decizia secției comerciale a Curții Supreme de Justiție nr. 4456/19991: „Potrivit art. 970 și 981 C. civ., într-un contract clauzele obișnuite

se subînțeleg, deși nu sunt expres prevăzute într-însele, iar convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele, dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa. Conform art. 1084 C. civ., daunele interese cuprind, în genere, pierderea ce a suferit creditorul și beneficiul de care a fost lipsit. Prin urmare, lipsa unei clauze contractuale referitoare la reactualizarea prețului în funcție de indicele de inflație este irelevantă, o asemenea clauză se subînțelege, nefiind necesar a fi prevăzut expres dreptul creditorului de a obține repararea integrală a pagubei produse prin neplata prețului la scadență”.

b) Decizia secției comerciale a Curții Supreme de Justiție nr. 347/20002:„Prin neachitarea la timp de către debitor a prețului ajuns la

scadență, echilibrul contractual nu s-a mai păstrat, creditorul fiind prejudiciat prin devalorizarea leului, corespunzător indicelui de inflație. În realitate, nu este vorba de aplicarea unei sancțiuni pentru neîndeplinirea unei prestații contractuale (...) ci de o reactualizare a prețului convenit la data încheierii contractului, prin stabilirea valorii prestațiilor reclamantei la data plății efective de către pârâtă, în vederea restabilirii echilibrului contractual”.

7. În practică, s-au înregistrat situații în care, deși instanțele au acceptat în principiu

1 Publicată în C. G. Bădoiu, C. Haraga, Obligațiile comerciale. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 200.2 Publicată în C. G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 202.

108

teoria impreviziunii, în concret, nu erau îndeplinite condițiile necesare invocării acesteia:

a) Decizia nr. 59/20 septembrie 20101:„Prin sentința nr. 316/26.02.2010 pronunțată de Tribunalul Iași,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de SC Q.C. București SRL în contradictoriu cu pârâta SC R.G.M. SRL.

Pentru a se pronunța în acest sens, s-au reținut următoarele:Reclamanta, în susținerea acțiunii, a invocat teoria impreviziunii și

principiul echității în raporturile juridice, argumentele reclamantei în sprijinul poziției procesuale fiind nefondate.

În raporturile contractuale, teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract.

În cauză, scăderea cifrei de afaceri a reclamantei nu a fost generată în principal de criza economică existentă la data introducerii acțiunii, ci de trei factori care înlătură teoria impreviziunii. În speță, cei trei factori care au condus la scăderea cifrei de afaceri constau în încheierea unui contract prea oneros pentru reclamantă în raport cu posibilitatea de desfășurare a afacerii în complexul comercial pârât, aspect reliefat de reducerile chiriei acordate reclamantei prin 10 acte adiționale ulterioare începând cu luna mai 2006 și până în anul 2009, inclusiv.

De altfel, reducerea constantă a chiriei de către pârâtă prin cele 10 acte adiționale în perioada mai 2006 – 1 decembrie 2009 reliefează două aspecte: lipsa de atractivitate a afacerii reclamantei pentru publicul consumator și caracterul prea oneros al contractului de închiriere pentru reclamantă, acest ultim aspect fiind recunoscut implicit de reclamantă prin invocarea caracterului contractului ca fiind unul de adeziune.(...)

Criza economică, existentă în anul 2009 și continuată în anul 2010, reprezintă o realitate faptică necontestată de părți și constituie un alt factor care a generat scăderea cifrei de afaceri a reclamantei dar nu este suficient în a face aplicabilă teoria impreviziunii.

Raportat la cei trei enumerați anterior s-a constatat că nu poate opera teoria impreviziunii invocată de reclamantă, criza economică și diminuarea vadului comercial (...) neschimbând radical împrejurările în care se execută obligația reclamantei (...).

(...) instanța nu poate modifica obligația asumată de reclamantă în sensul dorit de aceasta, atâta timp cât nu este operantă teoria impreviziunii, numai o schimbare radicală a condițiilor de îndeplinire a 1 Publicată în Curtea de Apel Iași, Culegere de practică judiciară pe anul 2010, Editura Hamangiu, 2012, pp. 333-337.

109

obligațiilor de plată a chiriei putând justifica o diminuare a cuantumului chiriei, ceea ce nu este cazul în cauză.

Împotriva sentința nr. 316/26.02.2010 pronunțată de Tribunalul Iași a formulat apel reclamanta Sc Q.C. SRL București.

(...) Curtea a reținut următoarele:Legată structural de forța obligatorie a contratului și de efectele

acesteia, impreviziunea a apărut ca o realitate social-economică determinată de schimbările drastice și imprevizibile ale condițiilor în care urmează a fi executat un contract, prin raportare la cele avute în vedere de părți la momentul încheierii sale.

Teoria impreviziunii reprezintă răspunsul dat de doctrină și mai ales de jurisprudență cu privire la soarta executării contractului, deci a procedurii efectelor sale esențiale voite de părți, în ipoteza apariției unor asemenea situații.

Pentru a statua dacă ne aflăm sau nu într-o situație de impreviziune contractuală trebuie analizate condițiile în care aceasta poate interveni.

Astfel, prima condiție a imprevizibilității presupune intervenirea unei situații imprevizibile sau cu efecte imprevizibile. (...)

A doua condiție este cea a momentului intervenirii situației imprevizibile sau al efectului asupra contractului. Determinarea momentului este strâns legată de aspectele reliefate cu ocazia analizării primei condiții, referitoare la importanța conferită situației imprevizibile ca atare și efectului său asupra contractului. (...)

O a treia condiție vizează efectul produs asupra contractului de impreviziune. Efectul produs de o situație imprevizibilă asupra contractului este rațiunea de ordin practic, economic care a impus, de fapt, crearea întregii teorii.

Pentru a obține revizuirea contractului este necesară o anumită gravitate a efectului constatat asupra contractului prin intervenirea situației imprevizibile. (...)

Constituind o excepție aparentă de la principiul forței obligatorii a contractului, impreviziunea contractuală reclamă îndeplinirea condițiilor cumulative pe care le-am analizat pentru a se aplica mecanismul său. Verificarea acestor condiții constituie, în același timp, garanția menținerii securității circuitului civil în calea arbitrariului la care ar putea da naștere reamenajarea contractului. (...)

Judecătorul fondului, după o judicioasă analiză a probatoriului administrat, a concluzionat că reclamanta nu a probat existența impreviziunii.

(...) Soluția pronunțată de tribunal este legală și temeinică, curtea de apel păstrând-o, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ..”

110

b) Decizia secției comerciale a Curții Supreme de Justiție nr. 1633/6 martie 20021:„Prin acțiunea înregistrată la 3 ianuarie 2000, reclamanta SC T. SA

Timișoara a chemat în judecată pârâta RA T.C. SA Timișoara pentru a fi obligată la plata sumei de 2.225.025.081 lei reprezentând majorări pentru întârzierea în plata energiei electrice, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că în baza contractului nr. 12/1998 a livrat energie termică pe care a facturat-o cu documentele enumerate în fișa de calcul și pe care pârâta le-a decontat cu întârziere.

Prin sentința civilă nr. 597/21 aprilie 2000, Tribunalul Timiș a admis acțiunea iar pârâta RA T.C. SA Timișoara a fost obligată să achite suma de 2.225.025.081 lei majorări de întârziere plus 46.945.251 lei cheltuieli de judecată (...).

Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de pârâtă, în baza deciziei nr. 935/4 octombrie 2000 a Curții de Apel Timișoara – secția comercială și de contencios administrativ, decizie pronunțată în contradictoriu cu reclamanta (...).

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, pe care ulterior l-a motivat (...).

(...) prin critica recurentei legată de revizuirea judiciară a contractului se urmărește aplicarea reguli rebus sic stantibus conform căreia obligațiile asumate sunt condiționate de menținerea împrejurărilor avute în vedere de părți la încheierea contractului și care a servit la fundamentarea teoriei impreviziunii, de asemenea invocată de recurentă, potrivit căreia, dacă în cursul executării unor contracte cu prestații succesive intervine un eveniment imprevizibil și extraordinar de natură a face obligația unei părți prea oneroasă, acea parte are dreptul de a cere rezoluțiunea contractului. În speță, deși pârâta a formulat obiecțiuni la contract în legătură cu clauza penală, în final contractul a fost semnat iar părțile l-au executat, fără să solicite rezoluțiunea și fără să invoce regula rebus sic stantibus, așa încât nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. (...)”

Cu alte cuvinte, semnarea de către părți a contractului și executarea lui fără ca vreuna dintre ele să solicite rezoluțiunea sau să invoce regula rebus sic stantibus, închide calea oricărei revizuiri judiciare ulterioare2.

8. Jurisprudența Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lână Camera de

1 Publicată în C. Cucu, M. Gavriș, Contractele comerciale. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006, pp. 110-113.2 C. Cucu, M. Gavriș, op. cit., p. 110.

111

Comerț și Industrie a României s-a pronunțat pentru admiterea teoriei impreviziunii în următoarele decizii1:

a) Sentința arbitrală nr. 23/28 februarie 2000, pronunțată în dosarul nr. 196/1999:„Având în vedere că pârâta este în culpă, dar în același timp

reținând, pe de o parte, că în timpul executării contractului au apărut elemente care creează pentru una din părți consecințe atât de oneroase încât nu ar fi echitabil ca aceasta să le suporte singură, mai ales că nu a fost de rea-credință, iar pe de altă parte, că reclamanta poate după recuperarea echipamentelor să le închirieze din nou sau să le vândă, Tribunalul arbitral apreciază că justifică acordarea daunelor-interese în cuantum de (...) USD, reprezentând chiria pe intervalul 20 iulie 1999 – 20 decembrie 2000. Este un interval rezonabil în care proprietarul poate găsi soluții pentru echipamentul închiriat. Desigur însă că dacă datorită comportării pârâtei, care ar întârzia restituirea echipamentului, s-ar pune în pericol realizarea acestor obiective, nimic nu împiedică reclamanta să solicite noi despăgubiri”.

b) Sentința arbitrală nr. 208/6 iulie 20052, pronunțată în dosarul nr. 450/2004:„Este de reținut că teoria impreviziunii îndreptățește părțile la un

contract de lungă durată să-i ceară readaptarea (reamenajare) dacă circumstanțele inițiale, în considerarea cărora s-a încheiat contractul într-o anume configurație, i-au perturbat atât de grav echilibrul încât una dintre părți, deși ar putea să-și execute obligațiile asumate, executarea ar putea deveni excesiv de oneroasă. Dreptul românesc, spre deosebire de alte sisteme de drept, nu a consacrat legislativ o asemenea posibilitate. Doctrina și practica judiciară (inclusiv arbitrală), mai ales în ultimii 15 ani, dimpotrivă sunt favorabile aplicării acestei soluții de reechilibrare a contractului, inclusiv în situația în care părțile contractante nu au convenit în acest sens, ca în speță (art. 13 alin. 4 din contract, invocat de pârâtă, nu consacră posibilitatea reamenajării contractului în caz de schimbare gravă a circumstanțelor, ci doar posibilitatea de principiu de a modifica contractul, ceea ce era oricum posibil, prin acordul părților, indiferent de existența sau nu a unei asemenea cauze). În consecință, se reține că teoria impreviziunii își poate găsi aplicație, de principiu, dacă sunt întrunite, în speță, condițiile de aplicare. Lipsa degradării echilibrului contractual îndreptățește Tribunalul arbitral să aprecieze cu privire la neaplicarea în concret a teoriei impreviziunii.”

c) Sentința arbitrală nr. 178/2 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 128/2009:

1 Vezi C. Zamșa, loc. cit., 2011, pp. 38-39.2 Publicată în RRA nr. 3/2009, pp. 70-74.

112

„Sintetizând conceptual și practic primul capăt de cerere, Tribunalul arbitral reține următoarele:

- reclamanta solicită adaptarea contractului, în varianta modificării prețului contractual,

- reclamanta solicită modificarea prețului contractual în sensul obligării pârâtei la plata sumei de (...) EURO reprezentând contravaloare lucrări imprevizibile (denumite formal «suplimentare»).

Pe cale de consecință, prima problemă de drept subsecventă problemei principale de drept – evidențiată la punctul III din sentința arbitrală, este teoria impreviziunii și (posibilul) rol al acesteia de a determina, pe cale arbitrală, modificarea prețului contractual în sensul majorării (suplimentării). În subsidiar, este de clarificat – în ipoteza acceptării rolului creator al impreviziunii de a crea un drept contractual suplimentar, dacă Tribunalul arbitral este îndreptățit să confere eficacitate acestui rol creator, în sensul obligării pârâtei la plata prețului suplimentar (imprevizibil).

La nivel principial, aplicarea teoriei impreviziunii – invocată de debitor, nu este exclusă în practica arbitrală română. Aplicarea, în principiu, a acestei teorii nu echivalează, automat, cu aplicarea în concret a acesteia. În prezentul litigiu arbitral, nu se solicită aplicarea impreviziunii în varianta clasică, ci în considerarea a două particularități – mai jos relevate.

Particularitățile invocării aplicării teoriei impreviziunii în acest litigiu urmează a fi relevate prin raportare la fundamentele clasice ale acesteia. Așa cum s-a arătat mai sus, teoria impreviziunii este invocată de debitor în scopul exonerării de răspundere pentru neexecutarea obligației sau obligațiilor contractuale. În prezentul litigiu, teoria impreviziunii – neinvocată de debitorul obligației de plată a prețului, este utilizată de reclamantă – pretins creditor al obligației de plată a prețului imprevizibil, în scopul conferirii, pe cale arbitrală, a unui drept suplimentar față de cel stabilit de contractul litigios. Aceasta este prima particularitate a invocării teoriei impreviziunii în prezentul litigiu. Cu alte cuvinte, reclamanta invocă aplicarea teoriei impreviziunii ca temei al nașterii unui drept – dreptul de a solicita contravaloarea diferenței de preț imprevizibil denumit formal «suplimentar». Reclamanta nu invocă această teorie ca temei exonerator pentru neexecutarea obligației sau obligațiilor contractuale. Cea de-a doua particularitate a invocării teoriei impreviziunii în prezentul litigiu constă în faptul că nu se solicită suplimentarea prețului contractual în timpul executării propriu-zise a contractului. Cea de-a treia particularitate a invocării teoriei impreviziunii este următoarea. Reclamanta invocă impreviziunea în modalitatea unei leziuni a posteriori. La nivel principial, impreviziunea diferă de leziune întrucât disproporția

113

între prestațiile părților contractului comercial nu există în momentul încheierii acestuia, ci intervine pe parcursul executării, din cauza unor împrejurări independente de voința părților (...)”.

Secțiunea a 3-a. Greșita încadrare a unor spețe în materia impreviziunii

1. Curtea Supremă de Justiție a făcut aplicarea art. 970 și art. 981 C. civ. în domeniul

răspunderii contractuale pentru neplata prețului unor mărfuri livrete1. În recursul declarat de pârâtă s-a solicitat exonerarea de plata sumei reprezentând indicele de inflație, întrucât în contractul dintre părți nu a fost prevăzută o dispoziție în acest sens, iar reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă introducerii acțiunii pentru neachitarea prețului, prevăzută de Legea nr. 76/1992.

Curtea Supremă a respins recursul cu următoarea motivare:„Susținerea că nu s-a prevăzut în contract obligația sa de plată a

prețului produselor actualizat cu indicele de inflație este nerelevantă, deoarece potrivit art. 1884 C. civ., creditorul este îndreptățit a pretinde repararea pierderii suferite, deci prețul, cât și beneficiul de care a fost lipsit.

Din coroborarea dispozițiilor art. 970 și art. 981 C. civ. rezultă că într-un contract clauzele obișnuite se subînțeleg, deși nu sunt expres prevăzute într-însul, iar convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele, dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.”

„Problema de drept în speță este răspunderea civilă contractuală pentru neplata prețului unor mărfuri livrate; este vorba, așadar, de executarea cu întârziere, culpabilă, a unei obligații contractuale. Reclamanta – partea creditoare – a solicitat prețul produselor actualizat cu indicele inflației; pârâta, în recurs, susține că obligarea ei la plata prețului actualizat nu trebuie primită întrucât nu există o clauză contractuală în acest sens.

Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondat recursul, invocând trei texte din Codul civil: art. 1084, art. 970 și art. 981. Într-adevăr, art. 1084 prevede că un creditor este îndreptățit să solicite atât pierderea ce a suferit, cât și beneficiul de care a fost lipsit.

Este însă surprinzătoare invocarea articolelor din Codul civil referitoare la executarea și interpretarea contractelor; în această manieră instanța a găsit de cuviință să răspundă afirmației pârâtei conform căreia obligarea la plata prețului reactualizat nu este posibilă în lipsa unei clauze exprese.

1 C.S.J., secția comercială, decizia nr. 445/1996, publicată în http://spete.avocatura.com.

114

Această a doua parte din motivarea Curții în baza art. 970 și art. 981 este inutilă și incorectă, deoarece problema din speță este reprezentată de repararea prejudiciului în cazul răspunderii contractuale. Or, în această materie nu trebuie să se recurgă la articolele din codul civil referitoare la executarea și interpretarea convențiilor, deoarece la acestea se apelează în condiții «normale», când fiecare parte își execută obligațiile sale la timp.

Atunci când una dintre părți nu-și execută îndatoririle și nici nu poate invoca o cauză obiectivă sau străină, ea trebuie să suporte consecințele legale prevăzute de Codul civil în acest sens, adică art. 1084.

În plus, neexecutarea obligației de plată a prețului fiind imputabilă cumpărătorului, acesta nu-și poate invoca propria vină pentru a formula pretenții sau apărări de genul aceleia prin care invoca lipsa unei clauze contractuale care să-l oblige la plata prețului reactualizat.

Modul în care s-a invocat art. 970 C. civ. ar putea crea o confuzie cu aplicabilitatea teoriei impreviziunii în această speță, ceea ce ar fi fals; este incorect să suprapunem un element specific impreviziunii – inflația – este problema de drept a răspunderii contractuale.

Principiul aplicabil este acela al reparării prejudiciului sub cele două aspecte: damnum emenrgens și lucrum cessans. Este eronat și superfluu să se facă o mică dizertație pe tema executării contractului conform principiului echității enunțat în art. 970 C. civ., atâta vreme cât ne aflăm pe terenul răului deja înfăptuit și care este sancționat de Codul civil prin art. 1084 și urm. Iar din această perspectivă nu este nevoie de o clauză contractuală care să prevadă modul de reparare a prejudiciului”1.

2. O apropiere nejustificată, până la confuzie, semnalăm în cazul unei alte decizii2 a

fostei instanțe supreme, obiectul pricinii constând în contravaloarea prețului unui serviciu neachitat, plus daune, calculate prin actualizarea valorii neachitate, Curtea statuând:

„Din acte rezultă că serviciul prestat de reclamantă a avut loc în 1996, când a existat o anumită valoare a acestuia, reflectată în preț. Prin neachitarea la timp de către pârâtă a prețului ajuns la scadență, echilibrul contractual nu s-a mai păstrat, reclamanta fiind prejudiciată prin devalorizarea leului corespunzător indicelui de inflație. (...)

În realitate, nu este vorba de aplicarea unei sancțiuni pentru neîndeplinirea unei prestații contractuale cum este clauza de penalități (...), ci de o reactualizare a prețului convenit la data încheierii contractului, prin stabilirea valorii prestațiilor reclamantei la data plății efective de către pârâtă, în vederea restabilirii echilibrului contractual.”1 C. Zamșa, loc. cit., 2006, pp. 55-56.2 C.S.J., secția comercială, decizia nr. 347/2001, publicată în http://spete.avocatura.com.

115

„În primul rând trebuie precizat rolul instanței în cauză, ținând cont de acțiunea cu care a fost învestită: reactualizarea valorii prețului neachitat la scadență, fiind vorba despre stabilirea unor efecte pentru trecut. Cu alte cuvinte, prețul neachitat se cere reactualizat, și nu prețul contractului pentru viitor, judecătorii nefiind învestiți cu o cerere de reamenajare a contractului – de aplicare a impreviziunii contractuale, ci de stabilire a daunelor pentru neexecutarea obligației de plată, potrivit regulilor răspunderii contractuale.

Astfel, principiul incident nu este al păstrării echilibrului prestațiilor, ci al recuperării integrale a prejudiciului, reactualizarea prețului neplătit impunându-se în baza acoperirii atât a pierderii efective, cât și a beneficiului nerealizat.

Numai dacă ar fi existat și un capăt de cerere referitor la actualizarea prețului în vederea derulării în continuare a raportului contractual, instanța ar fi recurs la argumentul păstrării echilibrului contractual, situație care doar s-ar fi adăugat la cele expuse în privința răspunderii contractuale, fără să le excludă.”1

Secțiunea a 4-a. Respingerea teoriei impreviziuniiVom prezenta, în continuare, câteva soluții de practică judiciară de

respingere a teoriei impreviziunii.

Subsecțiunea 1. Perioada interbelică1. Tribunalul Ilfov a avut de judecat o speță pentru recuperarea

unei creanțe; partea debitoare recunoaște datoria, însă susține să se facă plata după cursul francului belgian din ziua scadenței și nu din ziua plății2.

Instanța, în respingerea pretenției debitorului, a invocat respectarea principiului înscris în art. 969 C. civ., precum și următorul argument:

„Considerând că, din faptul că art. 970 prevede că convențiunile trebuiesc executate cu bună-credință și art. 970 arată că contractele trebuiesc interpretate cu bună-credință, nu se poate trage existența teoriei impreviziunii, deoarece aceste texte se ocupă numai de interpretarea și executarea convențiunilor în raport cu ceea ce părțile au stipulat în contract și cu intenția ce se degajă din întreg cuprinsul lui, iar nu în raport cu evenimentele neprevăzute.”

2. Curtea de Apel București, într-o decizie din anul 19213, a respins teoria

1 C. Zamșa, loc. cit., 2006, pp. 56-57.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 236.3 Decizia nr. 33/1921. Pentru comentarii, vezi C. Zamșa, op. cit., 2006, pp. 237-239.

116

impreviziunii cu următoarea motivare:„Codul civil român în art. 969 pune un principiu de drept cu totul

contrar regulii rebus sic stantibus. Argumentul invocat că legiuitorul român a admis teoria impreviziunii în art. 1257 care admite că administrația averii dotale se poate lua din mâinile bărbatului (...) întărește și mai mult regula că teoria impreviziunii este străină spiritului Codului nostru.

Faptul că țări ca Franța, Belgia (în care există Codul Napoleonian din care ne-am inspirat) au simțit nevoia de a legifera și introduce în lege această teorie, e o probă mai mult că ea nu este prevăzută de Codul napoleonian.

Ceva mai mult, guvernul român nu a admis teoria impreviziunii decât pentru executarea contractelor de furnituri între stat și particulari, iar nu și în contractele dintre particulari.

Dar chiar admițând că principiul teoriei impreviziunii este prevăzut de art. 977, că interpretarea se face după intenția părților, în fapt încă nu se poate aplica această teorie, deoarece cere ca condiție esențială pe de o parte ca evenimentele ulterioare să nu fi putut fi prevăzute de părți, nici evitate prin clauza de apărare, or războiul din 1916 putea fi prevăzut când în 1914 Europa era în război.”

Subsecțiunea a 2-a. Perioada post-comunistă3. Și după 1990, teoria impreviziunii a fost respinsă în practică,

considerându-se faptul că readaptarea contractului poate avea loc prin acordul de voință al părților:

a) Într-o hotărâre1, Curtea de Apel Timișoara a statuat:„Chiar dacă nu se contestă aplicabilitatea principiului libertății

contractuale, părțile nu pot conveni stabilirea unor clauze privind durata locațiunii și cuantumul chiriei care sunt contrare normelor stabilite de O.U.G. nr. 40/1999. O soluție contrară ar echivala cu recunoașterea pentru părți a posibilității de a încălca aceste dispoziții, ce au tocmai rostul de a-i proteja pe chiriași.”

b) Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 12/20042, secția

comercială a statuat:„Întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată privind plata

chiriei așa cum a fost stabilită prin contract, corect instanțele au dat efect clauzei contractuale privind sancțiunea rezilierii contractului de închiriere. Renegocierea chiriei se poate face numai prin acordul comun al părților,

1 Decizia nr. 2656/2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, publicată în C.-C. Hageanu, V.-C. Dumitrache, Contractul de închiriere. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 46.2 Publicată în C.-C. Hageanu, V.-C. Dumitrache, op. cit., p. 131.

117

acord care în speță nu s-a realizat, astfel că simpla solicitare de reducere a acesteia cerută de pârâta locatară, pe motiv că i s-ar fi redus vânzările, nu a putut conduce la modificarea unilaterală a prevederilor contractului de închiriere.”

4. S-a considerat că părțile pot insera în contract clauze de impreviziune, care să

permită judecătorilor, la cererea uneia dintre părți, să procedeze la readaptarea contractului. Însă, și acest punct de vedere a fost contestat de practica judiciară, statuându-se că și dacă părțile ar fi prevăzut o clauză de imprevizibilitate, aceasta nu poate produce efecte, fiind contrară prevederilor art. 1085 C. civ. 1864 care consacră principiul reparării prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului:

a) Curtea Supremă de Justiție1 s-a pronunțat de principiu împotriva inserării în contracte

a unei clauze de impreviziune:„Potrivit prevederilor pct. 3 din anexa 1 la contract «nerespectarea

prevederilor din contract de către una din părți îndreptățește cealaltă parte să fie despăgubită prin plata de daune».

Instanța de apel a interpretat clauza respectivă în sensul unei clauze de impreviziune – rebus sic stantibus, deși aceasta nu a fost intenția părților.

Chiar dacă părțile ar fi prevăzut o clauză de impreviziune, aceasta nu-și putea produce efecte, fiind contrară prevederilor art. 1085 C. civ., care consacră principiul răspunderii pentru repararea prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului.

De la acest principiu există numai o singură excepție, atunci când vina debitorului îmbracă forma intenției, situație în care acesta este ținut să răspundă și de prejudiciul imprevizibil la data încheierii contractului.

Or, în speță, intimata n-a invocat că neexecutarea obligației contractuale s-ar datora unei activități dolosive a recurentei, încât interpretarea instanței care a cumulat dobânzile bancare de 60% cu rata inflației, contravenind principiului instituit de art. 1085 Cod civil, este eronată.

În speță, intimata a suportat pentru creditele bancare obținute o dobândă de 60%, necontestată de recurentă, cunoscut fiind că la stabilirea dobânzilor bancare în perioadele de fluctuație – depreciere a valorii monedei naționale - , se are în vedere inflația.

Dacă în perioada întârzierii plății, dobânda s-ar fi modificat, instanța avea posibilitatea să oblige la despăgubiri echivalente dobânzii majore, situație care însă nu se regăsește în probele dosarului. De asemenea, nu putea obliga nici la plata unui coeficient de inflație, fiind de principiu că la data încheierii contractului părțile și-au asumat obligații numai în 1 C.S.J., secția comercială, decizia nr. 591/1994, publicată în http://spete.avocatura.com.

118

măsura consecințelor pe care puteau să le prevadă în momentul respectiv.

În consecință, daunele puteau fi acordate de instanța de apel la nivelul dobânzii de 60% care acoperă prejudiciul reclamantei, fiind eronată soluția în ce privește obligarea pârâtei și la coeficientul de inflație.”Într-o decizie contrară1, Curtea Supremă de Justiție a considerat ca fiind valabilă clauza de indexare a dobânzii într-un contract de credit:

„Unitatea împrumutătoare nu poate fi obligată la încheierea contractului de credit în condițiile în care nu este de acord cu cuprinsul acestuia. (...)

Față de prefacerile economice și de riscul devalorizării monedei, inserarea în contract a unei clauze privind indexarea dobânzilor, periodic, în funcție de evoluția indicelui prețurilor și a dobânzilor la depunerile populației, este legală, conform art. 1578 C. civ.”

Două aspecte se impun spre discuție2: norma juridică în funcție de care Curtea Supremă s-a pronunțat asupra legalității clauzei de indexare și criteriul de referință în această operație:

În mod cu totul surprinzător, Curtea Supremă a considerat legală clauza de indexare convențională a dobânzii prin raportare la art. 1578 C. civ. 1864, care reglementa nominalismul monetar, temeiul juridic al indexării contractuale constituindu-l, în concret, principiul libertății contractuale a părților de a stabili conținutul contractelor pe care le încheie.

În al doilea rând, Curtea Supremă a sugerat drept criterii pentru indexarea convențională „evoluția prețurilor și a dobânzii la depunerile populației”, primul punct de referință nefiind unul aflat la îndemâna persoanelor de drept privat, mai ales a persoanelor fizice.Avându-se în vedere că speța s-a judecat în 1992, moment în care

era o lacună legislativă în această materie, se consideră3 că soluția instanței nu este tocmai judicioasă.

Secțiunea a 5-a. Concluziile capitoluluiLipsa unui fundament legal nu a împiedicat instanțele judecătorești

să facă aplicarea teoriei impreviziunii, hotărâri în sensul admiterii în principiu a teoriei menționate înregistrându-se încă din perioada interbelică.

După 1990, jurisprudența română a admis impreviziunea în două domenii:

1 C.S.J., secția comercială, decizia nr. 904/1992, publicată în http://spete.avocatura.com.2 Vezi C. Zamșa, loc. cit., 2006, p. 61.3 Ibidem.

119

a) majorarea chiriilor în contractele de închiriere și actualizarea prețului unor mărfuri livrate și neachitate, și

b) în materia răspunderii contractuale pentru neplata prețului re-actualizat, combinând regulile impreviziunii cu cele ale răspunderii contractuale.Tot la începutul anilor ’90, s-au semnalat și decizii de respingere de

principiu a teoriei impreviziunii, cu ocazia pronunțării inadmisibilității clauzelor de impreviziune, în baza regulii nominalismului monetar1.

Spre sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, se constată o tendință de generalizare a practicii de reactualizare a creanțelor, aspect tratat deseori în legătură cu cel al impreviziunii contractuale, ceea ce impune concluzia asupra admiterii ei în principiu de către fosta instanță supremă2.

Astfel, se poate afirma, că și practica judiciară a avut, alături de doctrină, un rol decisiv în sensul reglementării exprese a instituției impreviziunii contractuale de către legiuitorul noului Cod civil.

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 252.2 Ibidem.

120

CAPITOLUL 6. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

Secțiunea 1. Aspecte preliminareMai receptive la nevoia unei protecții juridice reclamată de

participanții la circuitul civil, o mare parte din țările europene au adoptat această teorie fără ca preconizatele consecințe dezastruoase să aibă loc, ceea ce reprezintă, fără îndoială, cel mai reconfortant argument în favoarea acestei teorii1.

Pe continentul european, legislațiile care acceptă impreviziunea sunt cele influențate de dreptul german (Austria art. 936, 1052, 1170 ABGB, Danemarca, Finlanda, Suedia)2.

Prezentul capitol urmărește prezentarea, pe scurt, a particularităților impreviziunii contractuale în sistemele de drept ale unor țări europene, precum Germania, Italia, Marea Britanie, Elveția, Grecia, Olanda, Portugalia.

Ne-am concentrat atenția asupra dreptului german, de vreme ce a reprezentat sursa de inspirație pentru reglementări în materia impreviziunii pentru o serie de țări europene, dreptului italian, care se caracterizează printr-o reglementare mai restrictivă în materia impreviziunii, și dreptului englez, pe care îl considerăm a fi cel mai bun în reprezentarea familiei de drept anglo-saxon.

Secțiunea a 2-a. Dreptul germanÎn sistemul de drept german, întâlnim mai multe etape în

dezvoltarea teoriei impreviziunii3. Prima etapă este reprezentată de perioada de dinaintea adoptării

Codului civil, teoria impreviziunii fiind reglementată în Codul Bavarez din 17564. Potrivit Cap. XV din Codul Bavarez: „Toate obligațiunile cuprinzând în ele în chip tacit clauza rebus sic stantibus, asemenea obligații sunt stinse prin schimbarea lucrului astfel cum acesta este înțeles în obligație, dar numai sub trei condițiuni: a) ca schimbarea să nu fie imputabilă nici întârzierii, nici culpei, nici faptului debitorului; b) ca să nu fie ușor de prevăzut; c) ca să fie de o asemenea natură încât – după sentimentul imparțial și cinstit al persoanelor rezonabile – dacă debitorul ar fi prevăzut dinainte asemenea schimbări, el nu s-ar fi angajat niciodată. Dacă aceste condițiuni sunt întrunite, rămâne a se hotărî juridicește dacă obligația trebuie să fie în întregime stinsă sau trebuie să fie adaptată schimbării survenite.”

1 G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat, în Dreptul nr. 7/2000, p. 33.2 D. Dobrev, loc. cit., p. 252.3 R. Duminică, C. Aleca, Considerations concerning the regulation of the theory of unforeseeability in the comparative law, în Issues of business and law, Volume 4, 2012, p. 63.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 322.

121

Remarcăm că temeiul aplicării teoriei era subînțelegerea în contracte a clauzei rebus sic stantibus, condițiile de aplicare ale impreviziunii fiind cele moderne, la fel ca și soluțiile preconizate: adaptarea sau desființarea raportului juridic obligațional1.

Cea de-a doua etapă este reprezentată de secolul XX2. Codul civil german de la 1900 nu mai recunoaște clauza rebus sic stantibus, fiind, pe cale de consecință, respinsă de către jurisprudență3.

Codul civil german consacra impreviziunea contractuală numai parțial în art. 321 și art. 610, acestea aplicându-se doar la o categorie de contracte care nu au fost încă executate și cu luarea în considerare numai a situației cocontractantului creditor4.

Astfel, art. 321 BGB dispunea: „Dacă pagube suferite în averea celuilalt contractant pot face posibilă teama că acesta nu va mai putea, după ce a primit ceea ce i se datora, să dea ceea ce el dorește, cocontractantul poate refuza contraprestația până când i se dau garanții”.

În anii 20 ai secolului trecut, în baza teoriei lui Paul Oertmann „Wegfall der Geschaftsgrundlage” (dispariția fundamentului actului juridic), Reichsgericht (cea mai înaltă instanța germană între 1879-1945) a interpretat într-o manieră neortodoxă dispozițiile art. 242 din BGB, eliberându-se astfel de regula intangibilității contractului și construind progresiv un sistem de revizuire a contractului pentru schimbarea împrejurărilor5.

Schimbarea circumstanțelor nu trebuie să fie imputabilă debitorului, dar imprevizibilitatea evenimentului pare a nu fi întotdeauna cerută6. Aplicarea teoriei este subordonată condițiilor7: să fie singurul mijloc pentru a evita suportarea de către o parte a unor consecințe deosebit de grele, incompatibile cu dreptul și justiția și care, conform echității, nu pot fi lăsate în sarcina sa; modificarea să nu fie inclusă în sfera de risc a contractului. Dacă aceste condiții sunt întrunite, judecătorul va adapta contractul și numai în cazul în care contractul a pierdut orice motiv de a mai fi, va pronunța dizolvarea, care este considerată o excepție8.

Cea de-a treia etapă este marcată de reglementarea, de o manieră generală a impreviziunii contractuale, în Codul civil german, în art. 3139.

Conform art. 313 BGB (Bulversarea bazei contractuale):

1 Idem, p. 323.2 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 63.3 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 323.4 Ibidem.5 D. Dobrev, loc. cit., p. 252.6 G. Anton, loc. cit., p. 34.7 Ibidem.8 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 63.9 Ibidem.

122

„(1) Dacă circumstanțele care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat semnificativ după încheierea contractului, iar părțile, dacă le-ar fi prevăzut, nu ar fi încheiat contractul sau cel puțin nu l-ar fi încheiat cu același conținut, se poate cere adaptarea contractului, în măsura în care executarea contractului inițial nu i se poate pretinde unei părți, ținând cont de toate circumstanțele cazului, în special de împărțirea – contractuală sau legală – a riscurilor.

(2) Unei modificări a circumstanțelor i se asimilează ipoteza în care anumite reprezentări esențiale ce au stat la baza contractului s-au dovedit a fi false.

(3) Dacă o adaptare a contractului nu este posibilă sau nu i se poate pretinde uneia dintre părți, atunci partea dezavantajată se poate retrage din contract. În locul acestui drept de denunțare, în raporturile juridice de durată se aplică dreptul de reziliere a contractului”.

Maniera de reglementare se caracterizează printr-un pronunțat caracter practic, decurgând din viziunea dreptului german asupra rolului contractului în cadrul circuitului civil, și anume acela de mijloc pentru îndeplinirea unui interes economic, și nu de scop în sine1.

Se observă că dispozițiile art. 313 BGB nu abordează materia impreviziunii prin raportare la principiul forței obligatorii a contractului și la rolul acestuia de impediment teoretic, de ordin general în calea admiterii modificării contractului, astfel încât nu se mai pune problema fundamentării teoriei ca atare, accentul căzând exclusiv pe necesitatea îndeplinirii condițiilor necesare pentru declanșarea mecanismului prevăzut de către legiuitor2.

În privința condițiilor3 de aplicare a teoriei bulversării bazei contractuale, conform art. 313 BGB, distingem două condiții pozitive: schimbarea circumstanțelor care au stat la baza contractului trebuie să fie „semnificativă”, efectul constând fie în neîncheierea contractului, fie în încheierea lui, dar cu un alt conținut, cea de-a doua condiție pozitivă referindu-se la momentul intervenirii schimbării circumstanțelor, acesta trebuind să fie situat în timp ulterior încheierii contractului; și două condiții negative: adaptarea contractului să nu fie oprită de poziția juridică specială a unei părți, generată în special de împărțirea riscurilor, dar și de circumstanțe extrinseci contractului, cea de-a doua condiție negativă constând în imprevizibilitate circumstanțelor care formează baza contractuală.

Articolul 313 BGB propune, ca efect principal al intervenirii unei schimbări a circumstanțelor, adaptarea contractului, iar în cazul în care o reamenajare a contractului nu este posibilă, același articol

1 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 325.2 Idem, pp. 325-326.3 Idem, pp. 326-328.

123

reglementează și soluția desființării contractului, cu o serie de particularități1.

Cu privire la efectele teoriei impreviziunii, soluția Codului civil german se înscrie în tendința modernă a adaptării contractului, urmând ca la desființarea sa să se recurgă numai în mod excepțional2.

Secțiunea a 3-a. Dreptul italianÎn dreptul italian, distingem – ca și în dreptul german – mai multe

etape în dezvoltarea impreviziunii contractuale, în funcție de modificarea Codului civil italian și reglementarea expresă a teoriei – cunoscută sub numele de eccessiva onerosita - în art. 1467-14693.

Prima etapă este reprezentată de perioada de dinaintea modificării Codului civil, când catastrofele și conflictele armate au pus probleme de suportare a riscurilor contractuale, asumate sau neasumate, previzibile sau imprevizibile, doctrina dreptului civil oferind soluții diferite, fiind adepți fie ai unor teorii obiective (extinderea noțiunii de forță majoră), fie ai teoriilor subiective (clauza rebus sic stantibus, la presupposizione)4.

Cea de-a doua etapă constă în reglementarea expresă a teoriei impreviziunii în art. 1467 și art. 1468 Cod civil italian, în urma modificării acestuia în anul 19425.

Conform art. 1467: „În contractele cu executare continuă sau periodică sau cu executare diferențiată, dacă prestația uneia dintre părți a devenit excesiv de oneroasă în urma intervenirii unor evenimente extraordinare și imprevizibile, partea respectivă va putea cere rezilierea contractului, cu urmărirea efectelor stabilite de art. 1468.

Rezilierea nu poate fi cerută dacă onerozitatea survenită intră în cadrul lui alea normal al contractului.

Partea împotriva căreia rezilierea este cerută, o poate evita propunând o modificare echitabilă a condițiilor contractului”.

Art. 1468: „Dacă în ipoteza vizată de articolul precedent este vorba de un contract în care o singură parte și-a asumat obligații, aceasta poate cere o reducere a prestațiilor sau o modificare a modalităților de executare în scopul continuării executării pe baza echității”.

Aceste două articole exclud aplicarea teoriei impreviziunii la obligațiile izvorâte din faptele juridice și din actele unilaterale, eccessiva onerosita aplicându-se doar contractelor bi- și unilaterale cu executare în timp, cu excluderea contractelor aleatorii prin natura lor sau prin voința părților6. Diferența în tratamentul celor două categorii de contracte este

1 Idem, pp. 329-330.2 Idem, p. 331.3 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 64.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 317.5 G. Anton, loc. cit., p. 35.6 D. Dobrev, loc. cit., p. 253.

124

că în cazul celor sinalagmatice se poate cere instanței să pronunțe rezilierea pe care creditorul o poate evita, pronunțând o modificare echitabilă a întinderii și conținutului obligațiilor, pe când în cazul contractelor unilaterale se poate cere doar reducere prestațiilor sau o modificare a modalități de executare1.

În privința schimbării circumstanțelor, art. 1467 C. civ. italian reține doar că evenimentele survenite trebuie să fie „extraordinare și imprevizibile”, fără a face vorbire și despre cerința non-imputabilității, prin aceasta din urmă înțelegându-se respectarea atât a dispozițiilor contractuale, cât și a obligației de diligență dispusă de art. 1176 C. civ. italian2.

De asemenea, spre deosebire de dreptul român, rolul judecătorului este extrem de limitat, acestuia nu îi este recunoscută posibilitatea de intervenție directă sau indirectă (prin sancționarea obligației de renegociere)3. Renegocierea contractului reprezintă în dreptul italian doar o opțiune lăsată la aprecierea nu a părții afectate, ci a cocontractantului4.

În esență, rolul judecătorului italian este limitat la verificarea îndeplinirii condițiilor teoriei și al respectarea caracterului echitabil al propunerii de continuare a relației contractuale5.

În concluzie, teoria impreviziunii contractuale în dreptul italian cunoaște următoarele particularități6:

a) teoria este reglementată sub numele de eccessiva onerosita;b) fundamentul teoriei este precizat de către legiuitor: principiul

echității;c) domeniul de aplicare este limitat la contractele comutative, cu

excluderea expresă a contractelor aleatorii;d) efectele admiterii teoriei diferă în funcție de categoria

contractelor, după cum suntem în prezența unui contract sinalagmatic sau unilateral;

e) rolul judecătorului este limitat la verificarea cerințelor teoriei și la aprecierea echității continuării relației contractuale, în măsura în care s-a optat pentru adaptarea contractului.

Secțiunea a 4-a. Dreptul englezÎn dreptul englez, problematica revizuirii contractului a apărut și s-a

dezvoltat într-un mod distinct față de dreptul continental, sub forma doctrinei frustration7. Astfel, dacă apar anumite circumstanțe noi care 1 Ibidem.2 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 319.3 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 65.4 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 320.5 Idem, p. 321.6 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 65.7 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 338.

125

antrenează o schimbare radicală a obligației contractuale, există „frustrarea” și, pe cale de consecință, dizolvarea legăturii de drept1.

În vederea încheierii contractelor, nu este suficient să existe manifestările de voință constituind oferta, respectiv cererea de a contracta, ci este nevoie de o a treia condiție de existență, și anume noțiunea de consideration care oferă un criteriu ce permite curților să recunoască validitatea contractelor, în lipsa principiului pacta sunt servanda, inexistent în dreptul englez2.

Dreptul englez nu admitea, inițial, liberarea debitorului nici în caz de forță majoră, pentru ca, în urma deciziei Taylor vs. Cadwell (1863), jurisprudența să admită unele temperamente de la regulă, pe fundamentul noțiunii de clauză tacită conform căreia părțile sunt prezumate că au prevăzut degajarea lor de orice responsabilitate în cazul în care executarea devenea imposibilă prin distrugerea lucrului3. Această concepție de esență subiectivă, care recunoștea existența clauzei rebus sic stantibus, a fost abandonată apoi, pentru ca, tot în secolul al XIX-lea, să își facă apariția o concepție obiectivă, considerându-se că, în unele cazuri, executarea contractului era supusă existenței continue a unei persoane, a unui lucru, a unor anumitor circumstanțe care au antrenat o întârziere considerabilă în executare4.

Condițiile de aplicare ale doctrinei frustration sunt parțial diferite de cele ale impreviziunii contractuale, diferența netă existând cu referire la imposibilitatea de executare a contractului, ca urmare a schimbării circumstanțelor5. Condițiile doctrinei frustration sunt următoarele6:

a) imprevizibilitatea circumstanțelor; b) non-imputabilitatea schimbării circumstanțelor;c) imposibilitatea de executare a contractului.

Principalul efect al admiterii doctrinei frustration asupra contractului constă în desființarea, cu efecte ex nunc, automată a contractului din momentul survenirii evenimentului care determină imposibilitatea de executare7.

Diferențele dintre impreviziunea contractuală din sistemul nostru de drept și doctrina frustration din dreptul englez, se reflectă în următoarele aspecte8:

a) noțiunea de imposibilitate este o condiție a aplicării conceptului frustration;

1 G. Anton, loc. cit., p. 34.2 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 65.3 G. Anton, loc. cit., p. 34.4 Ibidem.5 C. Zamșa, op. cit., 2006, p. 340.6 Idem, pp. 340-341.7 Idem, p. 343.8 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 66.

126

b) efectul principal al admiterii teoriei frustration constă în desființarea automată a contractului;

c) complexitatea conceptului de frustration rezultă din îmbinarea unor elemente specifice de common law cu elemente de drept civil.

Secțiunea a 5-a. Alte sisteme de dreptÎn Olanda, art. 6.258 din noul Cod civil olandez aplică principiul

bunei-credințe pentru a permite încetarea sau modificarea judiciară a contractului în caz de schimbare a împrejurărilor1. În contrast cu dreptul german, în cel olandez, împrejurările ce nu au putut fi prevăzute trebuie să fie posterioare acordului de voință al părților2.

Codul civil grec prevede, de asemenea, în art. 388, rezilierea sau revizuirea contractului în urma schimbării circumstanțelor, conform principiului bunei-credințe, o dispoziție asemănătoare conținând și Codul civil portughez din anul 1966, în art. 4373.

Instanțele spaniole au fost extrem de reticente la clauzele de hardship inserate de părți în contracte, recunoscându-le numai dacă schimbările circumstanțelor ulterior perfectării contractului ar fi fost „în mod radical neanticipat” și ar fi dus la o „exorbitantă disproporție între drepturile și obligațiile fiecărei părți”4.

Elveția rămâne fidelă principiului pacta sunt servanda, cu două mici excepții în cazul contractului de depozit și a celui de antrepriză (art. 476 și 373 din Codul elvețian al obligațiilor), la fel Belgia și Franța, cu excepția dreptului administrativ francez care recunoaște teoria impreviziunii5.

Secțiunea a 6-a. Concluziile capitoluluiStudiul sumar al dreptului comparat demonstrează că numeroase

sisteme juridice admit în principiu modificarea sau rezilierea contractului pentru o cauză alta decât forța majoră, bazându-se, în general, pe principiul bunei-credințe în executarea contractului, ceea ce pare să nu aibă efecte perverse asupra economiei6.

Așa cum am arătat, la nivel european, nu există încă o poziție generală și unanimă în privința impreviziunii contractuale, de vreme ce există o varietate vastă de opinii în această materie7.

1 D. Dobrev, loc. cit., p. 253.2 Ibidem.3 G. Anton, loc. cit., p. 35.4 D. Dobrev, loc. cit., p. 253.5 Idem, p. 254.6 G. Anton, loc. cit., p. 35.7 R. Duminică, C. Aleca, loc. cit., p. 67.

127

Rezultă astfel că nu există în privința teoriei impreviziunii o communis opinio doctorum la nivelul corpului academic european antrenat în proiectul Cadrului Comun de Referință în Materie Contractuală și că soluțiile legislative sunt destul de diverse, variind de la o largă recunoaștere în dreptul german, până la respingere cvasitotală în Spania, Belgia, Elveția și Franța1.

1 D. Dobrev, loc. cit., p. 254.

128

CAPITOLUL 7. CONCLUZII GENERALE

Nu de puține ori s-a pus întrebarea ce este de făcut în cazul în care împrejurările existente în momentul încheierii unui contract se modifică radical, producându-se schimbări excepționale a acestora din cauza unor situații imprevizibile sau cu efecte imprevizibile survenite pe parcursul executării contractului și care ar face vădit injustă, fie obligarea debitorului la executarea obligației, fie obligarea creditorului de a primi o prestație net inferioară celei promise prin contract.

La această întrebare instanțele au încercat să răspundă prin pronunțarea unor soluții în sensul adaptării obligațiilor contractuale la noile împrejurări, fie prin mărirea valorii prestației datorate de una dintre părți, fie prin scăderea acestei valori, în funcție de fluctuațiile economice ale vremii, iar atunci când o astfel de adaptare nu era posibilă, din cauza lipsei de interes a părților, sau cel puțin a uneia dintre părți, de a menține legătura contractuală, instanțele au pronunțat încetarea contractului.

Această modalitate de intervenție a judecătorului în contracte a fost ridicată la rangul de teorie de către literatura de specialitate, conturându-se astfel teoria impreviziunii, care, deși nu avea un fundament legal cu caracter general, a fost invocată, de cele mai multe ori cu succes, în practică de către părțile aflate în sfera de incidență a acesteia, fiind admisă în principiu de către instanțele judecătorești.

Lipsa unei reglementări a instituției impreviziunii a determinat doctrina să formuleze diverse teorii de fundamentare a acesteia pe instituții deja existente și consacrate la nivel legislativ, impunându-se în cele din urmă, nu însă și fără critici, buna-credință ca fundament al impreviziunii contractuale. Se considera că toate contractele trebuie executate cu bună-credință, iar a plăti un preț mai mare decât valoarea reală a bunului la momentul executării este contrar bunei-credințe.

În contextul Codului civil de la 1864, după 1990 au fost adoptate o serie de dispoziții speciale ale impreviziunii contractuale, în legi precum: Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, Ordonanța Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, republicată în 2008, Ordonanța de urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul, ș.a..

Chiar dacă aceste acte normative conțineau dispoziții referitoare la impreviziunea contractuală și la efectele acesteia în caz de admitere în practică, acest lucru nu însemna că o interpretare prin analogie putea să ducă la invocarea prevederilor respective pentru a se obține adaptarea unui contract civil, dispozițiile respective fiind de strictă și precisă aplicabilitate, în domenii strict și limitativ precizate.

129

Pentru a pune capăt divergențelor doctrinare în privința admiterii sau nu a impreviziunii contractuale, precum și pentru uniformizarea soluțiilor de practică judiciară pronunțate în materie, o normă cu caracter general care să reglementeze instituția impreviziunii era ineluctabilă.

Acest lucru a fost înțeles de către legiuitorul noului Cod civil care a reglementat expres impreviziunea contractuală în articolul 1271, cu siguranță una dintre marile provocări aduse în legislația civilă a României.

Contractuală prin domeniul ei de aplicare și pretoriană prin raportare la aspectele lăsate de către legiuitor la aprecierea suverană a instanțelor, impreviziunea contractuală reprezintă o soluție extremă la care părțile trebuie să apeleze pe parcursul executării contractului, într-un climat economic instabil.

Articolul 1271 C. civ., după ce întărește importanța principiului forței obligatorii a contractului, în chiar alin. (1), vine să precizeze că nu tot ceea ce este contractual, deci obligatoriu, este și just, iar ceea ce nu este just nu poate fi impus spre executare părții contractuale dezavantajate de schimbarea imprevizibilă a împrejurărilor. Din aceste considerente, și nu numai, am considerat că impreviziunea contractuală nu constituie o veritabilă excepție de la regula de bază a obligativității, ci doar o excepție aparentă.

Odată cu reglementarea impreviziunii contractuale, rolul judecătorului a sporit semnificativ, acesta, dând dovadă de imparțialitate și profesionalism, având îndatorirea de a aprecia când o obligație devine „mai oneroasă” pe parcursul executării contractului, caz în care trebuie să asigure executarea întocmai a obligațiilor părților, și când aceasta devine „excesiv de oneroasă”, caz în care trebuie să procedeze la o adaptare a contractului pentru „a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”, iar dacă salvgardarea contractului nu este fezabilă va dispune „încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește”.

În afara caracterului excesiv de oneros al obligațiilor contractate, instanța sesizată cu o cerere întemeiată pe art. 1271 C. civ. va trebuie să verifice și dacă celelalte condiții, prevăzute în mod expres în alin. (3) ale aceluiași articol, sunt îndeplinite, însă, în contextul noului Cod de procedură civilă, nu va mai putea invoca din oficiu lipsa procedurii prealabile obligatorii a adaptării rezonabile și echitabile a contractului ci , sub sancțiunea decăderii, pârâtul trebuie să invoce lipsa ei, prin întâmpinare.

Chiar dacă, pe alocuri, exprimarea legiuitorului are un caracter contradictoriu și ambiguu, dispunând, într-o primă fază că „părțile sunt ținute să își execute obligațiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșteri costurilor executării propriei obligații, fie

130

datorită scăderii valorii contraprestației (s.n. – A.G.)”, pentru ca apoi să dispună că „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației (s.n. – A.G.)”, aspect de natură să formeze opinia că numai debitorul va putea să beneficieze de efectele impreviziunii contractuale, considerăm că și creditorul, aflat în situația de a primi o prestație excesiv de scăzută față de valoarea contraprestației și de o disproporție vădită în raport cu costurile executări propriei obligații, va putea invoca impreviziunea contractuală în vedere unei adaptări echitabile a prestaților întrucât o soluție contrară ar fi de natură să încalce principiile consacrate la nivel constituțional și anume, liberul acces la justiție și egalitatea în fața legii.

În literatura de specialitate au existat păreri cum că se impune un de lege ferenda în sensul definirii unor noțiuni existente în art. 1271 C. civ., cum ar fi „mai oneros”, „excesiv de oneros”, „termen rezonabil”, de teama unei aplicări neunitare din partea instanțelor, însă nu puteam achiesa unei astfel de opinii, deoarece, în practică, situațiile de fapt nu se aseamănă între ele, iar definirea unor astfel de concepte ar risca lăsarea pe dinafară a unora dintre aceste situații, chiar dacă impreviziunea contractuală ar fi incidentă.

Considerăm, așadar, că nu se impune un de lege ferenda, de vreme ce în practică nu există încă hotărâri definitive și irevocabile în materia impreviziunii contractuale, astfel cum a fost aceasta reglementată în noul Cod civil, știut fiind faptul că dispozițiile art. 1271 C. civ. se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. Fără să vedem cum se prezintă aplicarea în fapt a dispozițiilor din materia impreviziunii contractuale nu ne putem pripi să anticipăm că instanțele vor interpreta în mod neunitar sau chiar arbitrar prevederile art. 1271 C. civ., astfel încât să se impună un de lege ferenda pentru modificarea prezentei reglementări.

Fără a da dovada de un entuziasm pueril, dar nici de o reticență obtuză, suntem de părere că reglementarea impreviziunii contractuale era necesară și utilă în contextul economiei actuale, fiind de natură să uniformizeze raporturile contractuale „afectate” de schimbările bruște și imprevizibile ale împrejurărilor și să le mențină la un nivel optim de justețe contractuală.

131

BIBLIOGRAFIE

Lucrări cu caracter general1. Costin N. Mircea, Costin M. Călin, Dicționar de dreptul afacerilor,

Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2012.2. Costin N. Mircea, Costin M. Călin, Dicționar de drept civil de la A la

Z, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007.3. Săuleanu Lucian, Rădulețu Sebastian, Dicționar de termeni și

expresii juridice latine, Ediția a 2-a, Editura C. H. Beck, București, 2011.

Tratate, cursuri, monografii4. Adam Ioan, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Editura C. H. Beck,

București, 2011.5. Adam Ioan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All

Beck, București, 2004.6. Bîrsan Corneliu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura

Hamangiu, București, 2013.7. Boroi Gabriel, Anghelescu Carla-Alexandra, Curs de drept civil.

Partea generală, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012.

8. Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

9. Geamănu Gh. Radu, Clauza de hardship în contractele comerciale internaționale, Editura Hamangiu, București, 2008.

10. Ionescu Ioana, Antecontractul de vânzare-cumpărare, Editura Hamangiu, București, 2012.

11. Jurgen-Prediger Eduard, Introducere în studiul dreptului civil. Raportul juridic civil, actul juridic civil și prescripția extinctivă potrivit reglementărilor din noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011.

12. Noul Cod civil. Comentarii, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, coordonator Uliescu Marilena, Editura Universul Juridic, București, 2011.

13. Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Volumul II. Art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012.

14. Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, coordonatori: Baias Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Editura C.H. Beck, București, 2012.

15. Pivniceru Mona-Maria, Drept internațional public, Volumul I, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2006.

132

16. Pivniceru Mona-Maria, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, București, 2009.

17. Pivniceru Mona-Maria, Elemente fundamentale de drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2006.

18. Pop Liviu, Popa Ionuț-Florin, Vidu Stelian Ioan, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012.

19. Sitaru Dan-Alexandru, Intermedierea în activitatea comercială, Editura Hamangiu, București, 2012.

20. Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012.

21. Stănciulescu Liviu, Nemeș Vasile, Dreptul contractelor civile și comerciale, Editura Hamangiu, București, 2013.

22. Turcu Ion, Noul Cod civil republicat. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligații art. 1164-1649. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2011.

23. Uță Lucia, Contracte civile și comerciale. Curs pentru administrație publică, Editura Hamangiu, București, 2011.

24. Uță Lucia, Contracte speciale în noul Cod civil. Comentarii practice, Editura Hamangiu, București, 2012.

25. Vasilescu Paul, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012.

26. Zamșa Cristina-Elisabeta, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, București, 2006.

Articole, studii, note27. Anton Gabriela, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul

comparat, în Dreptul nr. 7/2000.28. Bobașu Camelia-Mihaela, Considerații privind teoria impreviziunii,

în Revista de Științe Juridice nr. 3/2006.29. Deleanu Sergiu, Clauza de hardship, în Revista de Drept

Comercial nr. 9/1996.30. Drăghici Ioana-Ana, Buna-credință în reglementarea noului Cod

civil, cu privire specială asupra executării obligațiilor civile, în Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona, Editura Hamangiu, București, 2010.

31. Duminică Ramona, Aleca Carmina, Considerations concerning the regulation of the theory of unforeseeability in the comparative law, în Issues of business and law, Volume 4, 2012.

32. Florea Bujorel, Impreviziunea și incidența acesteia asupra contractului, cu referire specială privitoare la contractul de cesiune a unei opere literare, artistice sau științifice, în Dreptul nr. 11/2012.

33. Mihai Emilia, Noul Cod civil și dreptul consumului: tangențe, în Analele Universității de Vest din Timișoara nr. 2/2012.

133

34. Mihai Emilia, Principiul echilibrului contractual în noul Cod civil și în dreptul consumului, în Pandectele Române nr. 1/2013.

35. Oblindă Bazil, The theory of imprevision in the context of the economic crisis and the new Romanian Civil Code, în Perspectives of Business Law Journal, Volume 1, Issue 1, 2012.

36. Paveliu Liviu-Titus, Discuție privind buna-credință și teoria impreviziunii, în Conferința Internațională, a XXI-a Ediție, Secțiunea de Drept, Iași, 2013.

37. Pătru Radu-Ștefan, Teoria impreviziunii din perspectiva dimensiunii economice și juridice a analizei contractului, în Judicial Tribune, Volume 1, Issue 1, Articol 7, June 2011.

38. Puie Oliviu, Ludușan Florin, Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părților pentru adaptarea contractului în cazul apariției unor cazuri de impreviziune. Condiție de exercitare a acțiunii în justiție, în Pandectele Române nr. 4/2013.

39. Tița-Nicolescu Gabriel, Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credințe contractuale în noul Cod civil român, în Pandectele Române nr. 4/2013.

40. Tița-Nicolescu Gabriel, Excepțiile de la principiul obligativității efectelor contractului prevăzute în noul Cod civil, în Pandectele Române nr. 11/2012.

41. Viorel Georgeana, Viorel Liviu-Alexandru, Configurația impreviziunii în Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată), în Dreptul nr. 2/2012.

42. Zamșa Cristina, Buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, în Pandectele Române nr. 1/2013.

43. Zamșa Cristina, Efectele impreviziunii: adaptarea și încetarea contractului, între negociere și litigiu, prezent și viitor, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 7/2009b.

44. Zamșa Cristina, Obligativitatea contractului: fundament și domeniu de aplicație, în Liber Amicorum – Studii juridice în onoarea prof. dr. Nicolae Popa, Editura Hamangiu, București, 2009a.

45. Zamșa Cristina, Relația dintre impreviziunea contractuală și actualizarea creanțelor, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 5/2006.

46. Zamșa Cristina, Specificul reflectării impreviziunii în practica arbitrală română, în Revista Română de Arbitraj nr. 3/2011.

134

Practică judiciară47. Bădoiu Cătălin-Gabriel, Haraga Cristian, Obligațiile comerciale.

Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006.48. Cucu Cristina, Gavriș Marilena, Contractele comerciale. Practică

judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006.49. Curtea de Apel Iași, Culegere de practică judiciară pe anul 2010,

Editura Hamangiu, 2012.50. Hageanu Cristina-Codruța, Dumitrache Viorica-Claudia, Contractul

de închiriere. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007.

135

CUPRINSABREVIERI..............................................................................................1

CUVÂNT-ÎNAINTE...................................................................................3

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE..............................................................7

Secţiunea 1. Prezentare generală.........................................................7

Secțiunea a 2-a. Terminologie...............................................................9

Secțiunea a 3-a. Impreviziunea contractuală în vechile sisteme de drept....................................................................................................10

Subsecțiunea 1. Dreptul roman........................................................10

Subsecțiunea a 2-a. Dreptul canonic................................................11

Subsecțiunea a 3-a. Vechiul drept românesc...................................11

Secțiunea a 4-a. Fundamente doctrinare ale teoriei impreviziunii.......12

Subsecțiunea 1. Forța majoră – fundament al impreviziunii contractuale......................................................................................12

Subsecțiunea a 2-a. Abuzul de drept – fundament al impreviziunii contractuale......................................................................................13

Subsecțiunea a 3-a. Îmbogățirea fără justă cauză – fundament al impreviziunii contractuale.................................................................14

Subsecțiunea a 4-a. Lipsa cauzei – fundament al impreviziunii contractuale......................................................................................14

Subsecțiunea a 5-a. Rebus sic stantibus – fundament al impreviziunii contractuale......................................................................................15

Subsecțiunea a 6-a. Echitatea și buna-credință – fundamente ale impreviziunii contractuale.................................................................16

Secțiunea a 5-a. Incidența nominalismului monetar în materia impreviziunii.........................................................................................19

Secțiunea a 6-a. Concluziile capitolului...............................................21

CAPITOLUL 2. FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI ŞI IMPREVIZIUNEA....................................................................................23

Secțiunea 1. Aspecte preliminare........................................................23

Secțiunea a 2-a. Fundamentul principiului forței obligatorii a contractului..........................................................................................25

Secțiunea a 3-a. Forța obligatorie a contractului în raporturile dintre părți......................................................................................................28

Subsecțiunea 1. Obligația părților de a executa întocmai contractul 29

136

Subsecțiunea a 2-a. Executarea cu bună-credință a contractului... .30

Subsecțiunea a 3-a. Irevocabilitatea contractului prin voința unei părți. Simetria în contracte................................................................33

Secțiunea a 4-a. Forța obligatorie a contractului și intervenția legiuitorului în contracte.......................................................................37

Secțiunea a 5-a. Forța obligatorie a contractului în raport cu instanța de judecată...............................................................................................38

Secțiunea a 6-a. Impreviziunea contractuală – excepție de la principiul forței obligatorii?..................................................................................40

Secțiunea a 7-a. Concluziile capitolului...............................................42

CAPITOLUL 3. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN CODUL CIVIL – ART. 1271 C. CIV...................................................................................44

Secțiunea 1. Aspecte preliminare........................................................44

Secțiunea a 2-a. Reglementare, origini, noțiune..................................45

Subsecțiunea 1. Reglementare........................................................45

Subsecțiunea a 2-a. Originile art. 1271 C. civ..................................45

Subsecțiunea a 3-a. Noțiune și caracteristici....................................46

Secțiunea a 3-a. Domeniul de aplicare................................................47

Subsecțiunea 1. Determinarea domeniului de aplicare....................47

Subsecțiunea a 2-a. Contractele cu executarea de lungă durată și contractele cu executare uno ictu.....................................................48

Subsecțiunea a 3-a. Contractele cu titlu gratuit și contractele cu titlu oneros...............................................................................................50

Subsecțiunea a 4-a. Contractele comutative și contractele aleatorii 50

Subsecțiunea a 5-a. Antecontractul de vânzare-cumpărare.............51

Secțiunea a 4-a. Premisele impreviziunii contractuale........................52

Subsecțiunea 1. Absența culpei debitorului......................................52

Subsecțiunea a 2-a. Absența unei clauze de adaptare a contractului..........................................................................................................53

Subsecțiunea a 3-a. Caracterul licit al neexecutării obligațiilor.........58

Secțiunea a 5-a. Condițiile cerute pentru a se putea invoca impreviziunea contractuală..................................................................59

Subsecțiunea 1. Onerozitatea excesivă...........................................59

Subsecțiunea a 2-a. Schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului.....................................................................61

137

Subsecțiunea a 3-a. Schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului..........62

Subsecțiunea a 4-a. Debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc..............................................................................64

Subsecțiunea a 5-a. Debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.......................................................................................65

Secțiunea a 6-a. Procedura prealabilă a negocierii părților pentru adaptarea contractului. Aspecte de drept procesual civil....................68

Secțiunea a 7-a. Proba impreviziunii contractuale și calitatea procesuală activă a părților..................................................................69

Secțiunea a 8-a. Efectele impreviziunii contractuale...........................72

Subsecțiunea 1. Adaptarea convențională a contractului.................72

Subsecțiunea a 2-a. Încetarea convențională a contractului............74

Subsecțiunea a 3-a. Adaptarea judiciară a contractului...................75

Subsecțiunea a 4-a. Încetarea judiciară a contractului.....................78

Subsecțiunea a 5-a. Posibilitatea acordării de daune-interese.........82

Secțiunea a 9-a. Aplicarea în timp a dispozițiilor art. 1271 C. civ........82

Secțiunea a 10-a. Delimitarea impreviziunii contractuale față de alte noțiuni..................................................................................................84

Subsecțiunea 1. Impreviziunea contractuală și forța majoră............84

Subsecțiunea a 2-a. Impreviziunea contractuală și leziunea............85

Subsecțiunea a 3-a. Impreviziunea contractuală și eroarea.............86

Secțiunea a 11-a. Concluziile capitolului.............................................86

CAPITOLUL 4. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN LEGI SPECIALE..............................................................................................88

Secțiunea 1. Aspecte preliminare........................................................88

Secțiunea a 2-a. Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe...............................................................88

Secțiunea a 3-a. Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul..................92

Secțiunea a 4-a. Ordonanța de urgență nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică...................94

Secțiunea a 5-a. Ordonanța Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice.............................96

138

Secțiunea a 6-a. Reglementarea impreviziunii în alte acte normative.99

Secțiunea a 7-a. Concluziile capitolului.............................................100

CAPITOLUL 5. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN PRACTICA JUDICIARĂ..........................................................................................101

Secțiunea 1. Aspecte preliminare......................................................101

Secțiunea a 2-a. Admiterea în principiu a teoriei impreviziunii..........101

Subsecțiunea 1. Perioada interbelică.............................................101

Subsecțiunea a 2-a. Perioada post-comunistă...............................103

Secțiunea a 3-a. Greșita încadrare a unor spețe în materia impreviziunii.......................................................................................111

Secțiunea a 4-a. Respingerea teoriei impreviziunii............................113

Subsecțiunea 1. Perioada interbelică.............................................113

Subsecțiunea a 2-a. Perioada post-comunistă...............................114

Secțiunea a 5-a. Concluziile capitolului.............................................116

CAPITOLUL 6. IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ ÎN DREPTUL COMPARAT.........................................................................................118

Secțiunea 1. Aspecte preliminare......................................................118

Secțiunea a 2-a. Dreptul german.......................................................118

Secțiunea a 3-a. Dreptul italian..........................................................121

Secțiunea a 4-a. Dreptul englez........................................................122

Secțiunea a 5-a. Alte sisteme de drept..............................................124

Secțiunea a 6-a. Concluziile capitolului.............................................124

CAPITOLUL 7. CONCLUZII GENERALE............................................126

BIBLIOGRAFIE....................................................................................129

139