Introducere. Context socio-economic

„Am vorbit despre ţărani ca despre nişte cultivatori rurali; ceea ce înseamnă că ei cultivă cereale şi cresc animale la ţară […], totuşi ţăranul nu pune în funcţiune o întreprindere în sens economic; el conduce o gospodărie, nu o afacere.” (Wolf, 1998: p 2 )

Eric Wolf, în lucrarea antropologică „Ţăranii”, tratează problema ţăranilor atât din punct de

vedere al unei comunităţi cu o organizare bine structurată cât şi al unei relaţii cu o ordine

statală complexă. Pe noi ne interesează aici mai ales cea de-a doua perspectivă, şi anume

interacţiunea cu un sistem mai cuprinzător. Conform antropologului, la baza civilizaţiei au

stat schimburile libere de mărfuri ale acestor mici comunităţi producătoare, care însă

dezvoltându-se diferit au dus la apariţia unor relaţii „asimetrice”:

„Dezvoltarea unei ordini sociale complexe, bazate pe diviziunea dintre conducători şi cultivatorii producători de hrană, este, în mod obişnuit, numită dezvoltarea civilizaţiei”. (Wolf, 1998: p 4)

Astfel, ca urmare a intergrării „în cadrul unui sistem mai cuprinzător”, ţăranii au devenit din

simpli cultivatori de hrană pentru propria existenţă sursa agricolă pentru dezvoltarea unei

comunităţi care producea servicii. Mai mult, exercitarea puterii de către aceste comunităţii

întreţinute impune plata de către ţărani a unor arende.

Cuvântul „civilizaţie” a devenit mai târziu sinonim cu apariţia şi dezvoltarea oraşelor. Acestea

din urmă au reprezenat intrumentul exercitării puterii executive de către stat.

Următoarele concluzii la care a ajuns Wolf sunt adecvate problemei ţăranului român din

perioada interbelică:

„Lumea noastră [...]mai include şi societăţi în care ţăranul este producătorul de bază al rezervelor bunăstării sociale şi comuniuni unde acesta a fost retrogradat într-o poziţie secundară. Mai există încă suprafeţe întinse în lume unde ţăranii care cultivă pământul cu uneltele tradiţionale nu numai că formează majoritatea populaţiei, ci şi furnizează fondurile de arendă şi profit care subscriu întreaga structură socială”. (Wolf 1998 p 12)

În Jurnalul Naţional în articolul „Dubla criză a «României profunde»” rezultatele studiului

antropologic al lui Wolf sunt atât confirmate cât şi continuate cum nu se poate mai bine:

„Practic, la momentul 1930 existau doua Românii: una urbană, cu pretenţii de civilizaţie, reprezentată de politicieni, industriaşi, negustori şi funcţionari, şi o Românie rurală, ai cărei locuitori trăiau încă după canoanele evului mediu. Potrivit recensământului din 1930, 80% din populaţia de 18 milioane de români locuia în sate”.

Ca urmare, situaţia economică precară din satele româneşti îi împinge pe ţărani spre oraşe,

unde însă, trăind la periferie, nu au reuşit să se adapteze ajungând ca distanţa dintre cele

„două Românii” să se mărească. Statul a încercat în acea perioadă să îmbunătăţească situaţia

ţăranilor prin reforma agrară din 1918 şi să dezvolte industria din oraşe. Reforma agrară a

avut ca scop împroprietărirea ţăranilor, însă, nici după cei opt ani de împroprietăriri, erau încă

un număr foarte mare de gospodării ţărăneşti fără pământ, iar cei împroprietăriţi erau copleşiţi

de plata datoriilor şi impozitelor către stat. Aceasta a favorizat apariţia cametei, care ameninţa

să distrugă economia naţională.

Nici programul de instruire a muncitorilor proveniţi din mediul rural în domeniul industrial nu

a dat roade. Astfel că, în 1931, aşa cum se precizează în Jurnalul Naţional, „Guvernul condus

de Gh. Gh. Mironescu a cerut şi a obţinut un împrumut de «dezvoltare» în valoare de 1,3

miliarde de franci francezi, din care România nu a primit nici jumătate.” Cu toate acestea,

perioada 1934-1939 a înregistrat o îmbunătăţire în metalurgie, industria textilă şi cea

producătoare de petrol, resimţită la nivel economic, însă nu şi la cel al populaţiei.

Încă de la sfârşitul Primului Război Mondial în Rusia Sovietică avusese loc cea mai

însemnată reformă agrară din Europa, prin cuantumul exproprierii şi a împroprietăririlor, însă,

după câţiva ani, ţăranii au fost deposedaţi de aceste pământuri şi transformaţi în „proletarii

agricoli” din „colhozuri”. În România aceeaşi măsură a fost luată încă din 1944.

Wolf vorbeşte în lucrarea sa despre acele societăţi în care revoluţia industrială ce crease

maşini complexe care produceau bunuri. Ţăranii rămaşi într-o asemenea societate ajungeau să

ocupe o poziţie defavorizată, iar implicarea lor în „crearea bunăstării” era nesemnificativă.

Pământurile pe care ei le lucrau cu mijloace tradiţionale au fost înlocuite de „noile

întreprinderi agricole”. Fermele industrializate erau populate de muncitori agricoli plătiţi

pentru munca lor.

Conform unui alt articol din „Jurnalul Naţional”, „1907-2007: Demagogie comunistă prin

reforma agrară”, reforma agrară din 1945 a deposedat şi marii proprietari de utilaje şi maşini

agricole, precum şi animale de tracţiune, aceastea intrând în posesia statului care le închiria

ulterior ţăranilor în funcţie de mărimea lotului expropriat. Ca urmare a măsurilor, ţăranul îşi

pierde autonomia şi, în consecinţă, capacitatea de a supravieţui, depinzând de noul sistem în

totalitate.

Toate cele de mai sus au avut rolul de a prezenta contextul socio-economic al ţăranului român

din cele două perioade, şi anume perioada interbelică şi perioada României comuniste. În

continuare, vom vedea în ce măsură acest cadru istoric motivează comportamentul diferenţiat

dintre orăşeni şi ţărani în „Proştii” de Liviu Rebreanu şi „Înainte să moară Brejnev” de Iulian

Ciocan. În timp ce „Proştii” ilustrează situaţia ţăranului în perioada interbelică, cartea lui

Iulian Ciocan o prezintă pe cea a ţăranului în timpul regimului comunist.

Este plauzibil ca diferenţele dintre cele două clase, orăşenimea şi ţăranimea, să ducă la

discriminări motivate economic, dar şi cultural.

Imaginea ţăranului în „Proştii”

Înainte de toate, se cere o explicaţie a titlului „Proştii”, substantivul fiind adesea identificat cu

cel de „ţăran”. Însă în nuvela de faţă, titlul are o semnificaţie ambivalentă, prima este cea

generică, adică ţăranul este prost, neştiutor, iar a doua este cea oferită de către instanţa

naratorială care prin construcţia narativă sugerează că de fapt orăşenii sunt cei proşti.

Contactul ţăranilor cu orăşenii se petrece de fapt în gară. Nicolae Tabără şi fiul său pornesc

dis-de-dimineaţă spre gară. În nuvelă nu se precizează dacă angajaţii gării sunt orăşeni, dar

putem cel puţin presupune din natura slujbei lor că au avut un contact intens cu oraşul.

Evident este faptul că ei sunt contaminaţi de mentalitatea orăşenească.

Primul personaj de acest tip este este hamalul. Acesta îi răspunde pe un ton agresiv şi de

superioritate ţărăncii „gârbovite” care îl întreabă la ce oră vine trenul:

„Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţine gura? Se

răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său, rânced că poate certa şi el pe cineva care e mai

slab decât dânsul...”

Următorul personaj care-i discriminează este vardistul. În momentul în care Nicolae încearcă

să ajungă la casa de bilete ca toţi ceilalţi, vardistul îl dă laoparte, făcându-i loc unui om mai

bine îmbrăcat. Motivul care stă la baza comportamentului este judecarea oamenilor după

aspectul fizic.

Ajungând într-un târziu la casă, ţăranul se loveşte iarăşi de un tratament injust. Şeful gării îi

dă biletele şi îl insultă pe Nicolae: „Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi sâsâi şeful

aruncându-i biletele”. Răspunsul lui Nicolae, singurul de altfel, este umil şi de bun simţ: „[…]

iartă-ne şi nu ne năpăstui […] că noi suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa ne-a lăsat

Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre... Dar dumneavoastră trebuie să

fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi...”. La auzul vorbelor, şeful îl întrerupe

manifestându-şi „scârba” faţă de ţărani în general, trântind geamul şi scuipând cu greaţă.

Această scenă este relevantă în sensul în care putem observa un ţăran înţelept care îşi acceptă

situaţia de om simplu şi fără educaţie.

Ultimul personaj cu care cei trei ţărani intră în contact este conductorul. În momentul în care

Nicolae Tabără încearcă să se urce în tren, conductorul îl debusolează trimiţându-l de la o uşă

la alta, ca mai apoi să îl lovească, dându-l jos de pe scara trenului. Şi acesta din urmă are un

comportament batjocoritor faţă de ţărani în general, spunându-le că sunt boi.

În urma analizei întreprinse e necesar să precizăm că discriminarea se produce gradat, în

funcţie de contactul pe care cele patru personaje îl au cu oraşul. Astfel, cel mai puţin

contaminat de mentalitatea orăşenilor este vardistul, iar cel mai mult este conductorul, la care

discriminarea se manifestă şi pe plan fizic.

O ultimă observaţie este aceea că naratorul ne oferă o imagine stereotipică a ţăranului prin

intervenţiile sale naratoriale. Această imagine este construită prin tehnica descrierii: „Femeia

[…] cu mintea ei cea proastă”, „Şi iar mocniră, acuma, tustrei, oftând şi gemând în

răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească”

El nu numai că îl jigneşte pe Nicolae Tabără şi nu-l ajută să urce în tren, dar şi îl loveşte cu

pumnul astfel împiedicându-l să urce.

1. Vardistul îl dă deoparte pe Nicolae, care încerca să ajungă la casa de bilete, ca toţi

ceilalţi, făcându-i loc unui om mai bine îmbrăcat. Din această cauză ei nu apucă să ia

bilete, decât în ultimul moment.

2. Conductorul îi jigneşte în mod repetat şi nu îl ajută pe Nicolae să urce, ci chiar îl

împinge şi îi dă un pumn în ceafă. Ba mai mult, conductorul mai şi ţipă la ei că ar fi

trebuit să se scoale mai devreme.

3. Şeful gării îi dispreţuieşte şi el pe ţărani. După ce stă la coadă de două ori, şeful gării îi

închide fereastra caseriei în nas.

4. Naratorul oferă o imagine stereotipică a ţăranului prin intervenţiile sale narative. De

exemplu, naratorul nu descrie calităţile lor.

- Baba gârbovită- de muncă – prototipul femeii bătrâne de la ţară

- „Şi iar mocniră”

-

Imaginea ţăranului în capitolul „Sosirea lui Grişa Furdui” din „Înainte să moară Brejnev”

Primii care îl discriminează pe Grişa Furdui sunt tinerii pletoşi care în primă

instanţă îl ignoră ca mai apoi să-l privească ca pe un „extraterestru”

măsurându-l din cap până în picioare şi să înceapă să râdă până la lacrimi. De

remarcat sunt motivele pentru care ei izbucnesc în râs. Acestea sunt faptul că

Grişa li se adresează în română şi aspectul lui fizic. Se observă diferenţele de

mentalităţi şi când îi spun să îşi radă mustaţa. În sat, mustaţa lui era admirată,

fiind considerată simbol al masculinităţii, pe când în oraş e considerată

demodată.

Următorii care îl desconsideră pe Grişa Furdui sunt bărbaţii din curtea

căminului care jucau domino, care la salutul obişnuit al protagonistului numai

unul dintre ei „îi aruncă chiorâş o privire”.

Ionel Pîslari, vărul său, nici măcar nu îi observă apariţia în propria casă pentru

o perioadă atât de lungă încât Grişa aţipeşte. Aflând motivul vizitei,

achiziţionarea unui palton, Ionel Pîslari îi cere lui Grişa să-i facă cinste.

Probabil deranjat de mirosul lui Grişa, Ionel Pîslari îl trimite să îşi facă duş.

Naivitatea şi admiraţia pentru avantajele vieţii la oraş a lui Grişa Furdui sunt

pentru Ionel pretextul ideal de a se distra şi a se simţi bine pe banii altcuiva.

Astfel, Grişa Furdui, ameţit de bere şi fascinat de „urbea mirifică”, se întoarce

în satul său fără să-şi cumpere paltonul şi cu banii cheltuiţi la cinematograf.