Iluminismul si Scoala ArdeleanaCurentele literare se succed de la un secol la altul, unul in continuarea celuilalt sau ca reactie unul impotriva celui precedent. Iluminismul se incadreaza clar in prima situatie, aceea de a continua si de a dezvolta ideile curentului anterior, directiile umanismului.Dupa cum mentionam in cursul care trateaza umanismul, aceasta miscare socio-culturala a semnificat abolirea fanatismului, a dogmatismului religios si a regimului impus de Inchizitie. In continurea acestuia a aparut Iluminismul, curent literar al secolelor XVII-XVIII, care promova crearea unei societati "rationale", prin raspandirea culturii. Prin iluminism, ca si prin umanism, s-a dorit inlaturarea dogmelor religioase, fiind o miscare cu caracter laic, anticlerical.Iluministii precum J. Swift, Montesquieu, Voltaire, D. Diderot, J.J. Ruseau, G.E. Lessing, S. Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Dinicu Golescu pun un accent deosebit pe cunoasterea stiintifica, militand pentru emanciparea poporului prin cultura. Aceasta miscare socio-culturala promoveaza rationalismul si raspandirea culturii prin scoli si prin lucrari de popularizare.Conceptiile iluministe in domeniul social si politic au influentat Revolutia Franceza, care s-a datorat in mare parte ideilor lui Voltaire si J. J. Ruseau. Asadar, dincolo de implicatiile literare, ideile iluministe au format un intreg mecanism social-politic.In Germania, bazele Iluminismului sunt puse de Kant.Teme si motive iluministe: "monarhul luminat", "contractul social", emanciparea poporului prin cultura.

Iluminismul, intre literatura si politicaIluminismul s-a manifestat cu intarziere in cultura romana din cauza dominatiei straine si feudalismului autohton. Acest curent literar a putut fi observat indeosebi in Transilvania, unde burghezia era mai dezvoltata, fiind initial strict legat de interesele nationale.

Aici, Scoala Ardeleana, miscarea intelectualitatii din Transilvania, a luat nastere ca urmare a excluderii romanilor de la viata social-politica conform actului "Unio trium nationum" (1437).

In acest context, Iluminismul poate fi considerat mai degraba un demers politic, sintetizat in memoriul din 1791, "Supplex libellus valachorum Transsilvaniae", trimis imparatului Leopold II, prin care se cerea recunoasterea romanilor din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte ce formau Imperiului Habsburgic.

Inspirandu-se din ideile Iluminismului european, reprezentantii Scolii Ardelene au militat pentru egalitate si libertate, pentru suveranitatea a poporului, in baza ideii de drept national si de contract social.

Actiunea politica si culturala a Scolii Ardelene este reprezentata de operele istorice si filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu. Toate aceste patru personalitati, savanti de talie europeana si poligloti, au facut studii teologice, filozofice si de drept canonic la Roma si Viena.

Scoala Ardeleana. Directii fundamentale:1. Directie socio-culturala. Este in stransa legatura cu motorul miscarii iluministe

europene, aceea de emancipare a oamenilor prin cultura si educatie. Cu aceasta ocazie, are loc dezvoltarea si organizarea invatamantului in limba romana. Gheorghe Sincai, ca director al scolilor romane, infiinteaza 300 de scoli. Este momentul primelor manuale scolare tiparite, a cartilor de popularizare stiintifica, a calendarelor si cartilor populare.

2. Directie erudita. Cuprinde numeroasele tratate de istorie si filologie. Cele mai

1

importante sunt: "Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor" de Samuil Micu, "Hronica romanilor si a mai multor neamuri" de Gheorghe Sincai, "Istoria pentru iceputul romanilor in Dachia" de Petru Maior, "Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" de Samuil Micu si Gheorghe Sincai, "Disertatie pentru inceputul limbii romane" de Petru Maior si "Lexiconul de la Buda", primul dictionar etimologic al limbii romane.

Aceste initiative au pornit de la ideea restabilirii adevarului despre originea romanilor prin aducerea de argumente istorice, filologice si demografice privind caracterul latin al limbii si poporului roman, continuitatea si unitatea sa etnica. Astfel s-au pus bazele lingvisticii romanesti prin fixarea normelor gramaticale ale limbii, imbogatirea vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.

Mostenirile lasate de reprezentantii Scolii Ardelene au contribuit semnificativ la formarea limbii romane, la recunoasterea originilor si a drepturilor, insa nu pot fi considerate opere literare, cum nici autorii, ilustri filologi si istorici, nu pot fi numiti scriitori. Ceea ce nu le putem nega insa este marele merit de a fi creat un mediu propice literaturii.

Asadar, startul unei literaturi autohtone fascinante a avut loc multumita Scolii Ardelene si a coincis cu momentul in care Ion Budai-Deleanu, cel dintai mare poet roman de talie europeana, a creat "Tiganiada", o epopee eroicomica, prima demonstratie de valoare a posibilitatilor poetice ale limbii romane.

Ioan Budai-Deleanu scriitor, istoric şi cărturar iluminist român

Ioan Budai-Deleanu a trăit între anii c.1763-1820 şi a fost un scriitor de factură clasică, istoric şi iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene alături de Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuaru-Molnar etc.

Personalitatea culturală bine conturată, de o deosebită semnificaţie într-o vreme în care literatura noastră cultă nu era decât la începuturile sale, Ioan Budai - Deleanu este nu numai cel mai de seamă literat al Şcolii Ardelene, ci şi unul dintre reprezentanţii de prestigiu al literaturii române, opera sa literară marcând o izbândă artistică reală, ce depăşeşte operele contemporanilor.

Prin ideile sale îndrăzneţe relativ la rezolvarea problemelor sociale, Ioan Budai-Deleanu depăşeşte crezul Şcolii Ardelene. Cei trei mari reprezentanţi, cărturari şi distinşi iluminişti - Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, de formaţie şi mentalitate teologică, nu au convingerile radicale ale autorului ŢIGANIADEI (opera de

bază a lui Ioan Budai - Deleanu) în ceea ce priveşte credinţa, organizarea religioasă sau statală, precum şi relaţiile sociale.

Ioan Budai - Deleanu, deşi şi el de formaţie teologică, a fost totuşi o conştiinţă luminată, însufleţită de idei şi convingeri extrem de înaintate şi curajoase pe care le-a expus în imagini literare nu lipsite de relief şi forţă artistică impresionantă.

Ioan Budai - Deleanu s-a născut în satul Cigmău din ţinutul Hunedoarei, aproape de Orăştie ,probabil la 1760 (nu mai devreme dar nici după 1763). Este primul din cei 10 (zece) copii ai preotului Solomon Budai, adept statornic al unirii biserici strămoşeşti cu biserica Romei. Fraţii săi au fost Aron, Anton, Petru, Nicolae, Iosif, Solomon, Măria, Sofia şi Dina. Aron Budai a fost o personalitate a timpului, fiind secretar al tezaurizatului şi al consistoratului ardelean din Sibiu, având un rol deosebit în viaţa social-politică şi culturală a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

În anul 1819 fraţii Ioan, Aron şi Anton Budai cer prin Cancelaria Aulică, ridicarea, cu scutire de taxă în rangul nobilimii transilvănene precum şi scutirea locului de casă părintesc rămas neîmpărţit după dispariţia părinţilor, dar numai Ioan şi Aron primesc conferirea înnobilării, un act cu semnificaţii pur formale.

2

Viaţa autorului Ţiganiadei, acoperă răstimpul unei epoci brăzdate de agitaţii sociale, răscoale şi revoluţii. Această epocă în care au izbucnit nemulţumirile sociale dar şi naţionale, iar valul răzmeriţelor ameninţa rânduielile existenţei feudale, au impus interesul deosebit pentru atitudinea cutezătoare, acţiunea demnă şi faptul istoric îşi va impune sigiliul şi asupra activităţii literar scriitoriceşti a lui Ioan Budai-Deleanu.

Acesta şi-a petrecut copilăria la Cigmău unde a făcut şi şcoala primară. începând cu anul 1772 îşi continuă studiile la seminarul de la Blaj, de unde va primi cunoştinţele dar şi întipărituri trainice, legate de cunoaşterea directă a tuturor aspectelor vieţii de la ţară dar şi a datinilor, legendelor şi toată frumuseţea folclorului atât de bogat din ţinutul său de naştere. Aici, la Blaj, a receptat şi întâile elemente de cultură clasică pe care apoi le-a îmbinat cu viaţa şi realităţile de la sate. Aceasta şi explică atât poziţia fermă adoptată faţă de problemele social - politice dar şi maxima prezenţă în opera sa a unor elemente şi date locale. De exemplu toponime ca Cioara, Bozeş, Şibot, Câmpul Pâinii, Vaideei, Turdaş, Haţeg, Săcel, Retezat, Mureş apar în opera sa, dar şi onomastică, tradiţii, credinţe, obiceiuri, mediul social-istoric al timpului precum şi limba care utilizează din plin elemente lexicale cu totul specifice meleagurilor natale.

Din aceste motive Ioan Budai - Deleanu nu a devenit tipul livresc al savantului de cabinet care studiază viaţa poporului din consideraţii şi convingeri naţionale ori umanitare, ci a fost un cărturar cetăţean ivit şi răzbătând spre lumină din rândurile de jos, a căror viaţă o cunoaşte dinlăuntru, intim şi multilateral.

Începând cu toamna anului 1777 şi până în ianuarie 1778 Ioan Budai - Deleanu s-a aflat la Viena, unde şi-a continuat studiile superioare. între anii 1777 şi 1779 a urmat Facultatea de Filozofie, apoi a trecut la Facultatea Catolică de Teologie (1780 - 1783) ca bursier, pe care a absolvit-o în chip strălucit, având se pare şi doctoratul în teologie (probabil la Erlan). A funcţionat apoi ca psalt, ajutor de cantor, iar în anii 1785 - 1786 ca slujbaş al bisericii Colegiului Sfânta Barbara. Sporadic a lucrat şi copist la Ministerul de Război. In perioada cât a stat la Viena, el îi cunoaşte aici pe corifeii Şcolii Ardelene şi pe Samuel Vulcan şi intră în contact cu literatura universală şi cu marile curente de idei ale vremii. întreaga sa cultură filozofică şi literară întemeiată pe solide studii urmăreşte asimilarea ideilor înaintate din ideologia iluministă a vremii, apetenţa pentru raţionalismul naţional, îi sporesc ataşamentul pentru cauza dreaptă a poporului său şi-i limpezesc drumul pe care îl va urma. Acum a învăţat şi a aprofundat studiile privind stăpânirea mai multor limbi străine, în special limba latină, italiana, franceza şi germana, în această perioadă a devenit posesor al unei formaţii iluministe, la început cu implicaţii iozefiniste austriece, iar mai apoi mai radicale sub înrâurirea Revoluţiei Franceze, după 1789.

Această epocă fecundă a fost umbrită de un scurt interval cu urmări decisive pentru viaţa scriitorului . El a încercat să se stabilească în Transilvania şi s-a reîntors la Blaj, unde a funcţionat puţin timp ca profesor şi ca prefect de studii la seminarul unde a fost elev. Dar datorită mai ales ostilităţii episcopului Ioan Bob Vlădică, egoist şi ipocrit, Ioan Budai - Deleanu nu s-a mai hirotonisit. Prigonit, a părăsit Blajul şi s-a înstrăinat pentru totdeauna la Lwow în Galiţia, unde în 1787 a reuşit prin concurs să ocupe postul de secretar al tribunalului provincial .

Din iunie 1790 până în februarie 1791 sau doar până la sfârşitul anului, scriitorul a lipsit din Lwow fără concediu încuviinţat. Nu se ştie precis nici unde a fost şi nici ce a făcut în această perioadă de timp. Se presupune că ar fi fost la Budapesta şi Viena pentru studii dar şi că a venit în Transilvania unde cu alţi fruntaşi ardeleni ar fi luat parte activă la luptele naţionale şi la pregătirea ori doar la elaborarea cunoscutului „SUPPLEX VALACHARUMUS TRANSILVANIE”,

Reîntors la Lwow, prin 1793 s-a căsătorit cu Mariana de Mikalaieweze dintr-o familie de armeni galiţieni şi a avut trei copii, două fete - Suzana (n. 1794), Eufrosina (n. 1795) şi un fiu despre care lipsesc datele.

În 1796 Ioan Budai - Deleanu a fost avansat consilier la Curtea de Apel, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii.  În anul 1806 a fost numit şi asesor de tribunal pentru cauze miniere. A murit la Lwov, capitala Galiţiei la 24 august 1820 - localitate în care a trăit 30 (treizeci) de ani.

Aceşti ani petrecuţi la Lwow, nu l-au izolat de oamenii şi realităţile din ţara sa - Transilvania, iar faptul că Iosif al II-lea a alipit şi Bucovina la Imperiul Habsburgic l-a făcut să trăiască şi alături de o puternică comunitate românească, cu intelectuali ca Petru Aron de Bistra sau bucovineanul Theodor Răsoace , tălmaci gubernial de limba română.

Anii petrecuţi în Lwow, unde mediul cultural era favorabil preocupărilor scriitoriceşti a reprezentat şi epoca rodnică a elaborării operei literare . Astfel tenacele ardelean de la Cigmău şi Blaj, devenit cărturarul luminat de la Viena devine acum scriitorul român de mare prestigiu.

Scrierile lui Ioan Budai - Deleanu sunt numeroase şi din domenii diverse, lucrări cu caracter pedagogic, juridic, istoric, etnografic, opere lingvistice şi literare. în domeniul pedagogic a tradus în

3

limba română o scriere pedagogică germană numită şi „Cartea trebuincioasă pentru dascăli” - 1795, apoi traduce şi adoptează opere de legislaţie - lucrări de drept sau de procedură penală.

Lucrările istorice, redactate exclusiv în limba latină şi rămase toate în manuscris, arată dorinţa autorului, realizată doar parţial, de a alcătui o vastă operă consacrată originii popoarelor din Transilvania.

Ioan Budai - Deleanu a lăsat moştenire şi multe scrisori lingvistice, studii de gramatică, teorii ale ortografiei româneşti şi mai multe dicţionare proiectate în 10 (zece) volume pentru limba română şi limbile latină, greacă, italiană, franceză şi germană.

Asemenea preocupări multiple în vaste sectoare de activitate precum şi ideile care l-au animat în acţiunile de apărare a drepturilor şi prestigiului neamului românesc, fac din Ioan Budai - Deleanu un ilustru reprezentant al Şcolii Ardelene. Din păcate scrierile sale, aproape toate în manuscris nu au putut fi cunoscute la vremea lor decât în mică măsură. Ele dovedesc însă erudiţia, interesul, opiniile şi atitudinile autorului care a fost un spirit lucid şi incisiv, alimentat de o vastă cultură clasică şi umanistă pus în slujba aspiraţiilor şi ridicării poporului său, pe care l-a iubit cu devoţiune.

Întreaga activitate a lui Ioan Budai - Deleanu a fost încununată prin opera literară, formată din cele două poeme eroicomice şi satirice ŢIGANIADA şi TREI VITEJI (neterminată).

În fapt şi concret, realizarea literară de esenţă naţională este ŢIGANIADA, operă capitală a unei vieţi, această epopee unică în literatura noastră, rod al unei îndelungate elaborări şi scrisă în două variante, ultima începută ia 1800 şi terminată la 1812.

De fapt această operă este o sinteză a legitimelor aspiraţii româneşti de veacuri, dar care este plasată într-un moment eroic al trecutului naţional mai îndepărtat, adică în Muntenia secolului al XV-lea, pe vremea lui Vlad Ţepeş.

Epopeea este una din marile valori ale literaturii româneşti de început.Conştienţi fiind de valoarea excepţională a manuscriselor însinguratului iluminist român din

Galiţia, avem credinţa că, în timp, opera lui Ioan Budai - Deleanu va fi aşezată la loc de cinste în istoria literaturii române.

La 9 septembrie 1870, Alexandru Papiu-Ilarian face o referire excepţională în memoria lui Ioan Budai - Deleanu de la tribuna Societăţii Academice Române spunând printre altele :

„Când românii, guvern şi naţiune, se vor pătrunde de marele adevăr că ştiinţa este puterea, când măcar secţiunea filologică şi cea istorică a Societăţii Academice Române vor fi pe deplin organizate şi, mai cu seamă, când vor dispune de fonduri necesare, una din primele lor datorii va fi de a eterniza şi memoria acestui literat, publicându-i operele pentru folosul comun”.Prof. DAVID Ramona Elena

 Bibliografie

1. Budai-Deleanu Ioan, Ţiganiada - Editura de Stat pentru literatură şi artă -Bucureşti 19532. Istoria Literaturii Române, voi. II - De la Şcoala Ardeleană la Junimea - Editura Academică R.S.R.

- Bucureşti 19683. Ioan Budai-Deleanu - Editura Eminescu - Bucureşti 19804. Magazin istoric - octombrie 20065. Ioan Budai - Deleanu - Editura Dacia Cluj 1974

IOAN BUDAI-DELEANU – TIGANIADA

1. In prim-planul epopeii se afla o calatorie fabuloasa, tema fructificata deja in literatura universala. 2. Subiectul capata nuante insolite prin structuri folclorice autohtone: mituri, credinte, ritualuri. 3. Imaginea raiului sintetizeaza mentalitatile romanesti. 4. Opera schizoepica, iganiada aduna numeroase specii si motive. Tema Tiganiada dezvolta de-a lungul a douasprezece canturi o parabola a celor fara tara. Subiectul Epopeea eroi-comica si satirica, scrisa de Ion Budai-Deleanu pe la 1800, dezvolta o parabola a destinului national, de-a lungul a douasprezece canturi. Tiganii, colectivitate oropsita de destin, pleaca din Flamanda spre Inimoasa, hotarati sa-si (Istoria literaturii romane..., ed. cit., p. 76.) faca o noua viata; ei alcatuiesc o armata si se pun in slujba lui Vlad Tepes, care le promite ca-i va lasa sa se aseze in Muntenia (cantul I). Frumoasa Romica este rapita de diavoli, iar Parpangel, logodnicul ei, se rataceste prin padurea de langa Cetatea Neagra, bantuita de zane rele (vantoase si iele), iar in cele din urma, purtat de naluci,

4

ajunge la curtea amagitoare, un han satanic, in care cei intrati devin amnezici (cantul II). Aici, Parpangel canta pentru petrecareti o romanta de dragoste, un cantec de pahar si balada despre Argin si Elena (cantul III). Sfintii intervin si spulbera hanul. Cei amagiti se trezesc intr-o balta puturoasa. Parpangel rataceste prin padurea blestemata, bantuita de aparitii fantomatice (cantul IV). Invesmantat in haine turcesti, Vlad Tepes pune la incercare vitejia tiganilor, dar acestia, speriati, fug si se fac de ras (cantul V). In iad, Satana, cazut in elancolie, tine sfat cu supusii, hotarand sa-i ajute pe turci impotriva lui Vlad Tepes (cantul VI). In batalia decisiva, Vlad-voda ii ataca prin surprindere pe turci, iar viteazul Argineanul, un roman, om de credinta si fara teama, se lupta singur cu armata pagana si il infrunta pe sultan. Cand Satana ii ajuta pe turci, arhanghelii coboara din ceruri, iar Sfantul Mihail il invinge si il umileste pe diavol (cantul VII). Tiganii, speriati, incearca sa fuga si, in drumul lor, crezand ca sunt atacati, inched ochii si se lupta cu o cireada de vite, convinsi ca se confrunta cu turcii. Diavolul, ascuns intr-o manastire, ii ispiteste pe calugari, iar turcii se retrag peste Dunare (cantul VIII). Are loc nunta lui Parpangel cu Romica, iar la ospat, Parpangel povesteste despre fabuloasa lui calatorie in lumea de dincolo. Iadul este un spatiu de jar, cu rauri de foc, in care sunt pedepsiti nemilostivii, lacomii, judecatorii corupti, defaimatorii si tiranii, in timp ce raiul este gradina desfatata, in care curg rauri de lapte si de rachiu, in copaci cresc turte, colaci si covrigi, iar dealurile sunt de cas, branza si slanina. In pulberea drumurilor zac pietre pretiose si margele (cantul IX). Dupa aceea, tiganii fac sobor pentru a-si hotari forma de guvernare (canturile X, XI). Discutiile degenereaza, intentiile bune esueaza, deoarece nimeni nu accepta opinia celuilalt. Vlad Tepes ia drumul exilului. Epopeea se incheie cu discursul inflacarat al lui Romandor, care indeamna la lupta pentru slobozie. Comentariul In consens cu literatura iluminista, subiectul epopeii se dezvolta in special pe alegorii satirice. De la tema principala, a libertatii, pana la temele secundare, in special cele de circulatie universala, precum coborarea in lumea de dincolo ori ratacirea prin padurea vrajita, Tiganiada sugereaza un mesaj critic la adresa societatii. Povestea tiganilor plecati in lume ca sa-si caute o tara mai buna exprima un ideal iluminist, anume aspiratia spre fericire, asimilata unei lumi scapate de sub rigorile sociale. De aceea, locul spre care se indreapta tiganii se numeste simbolic Inimoasa, cuprinzand sugestii legate de libertate traire fericita si fara reguli. Incursiunea spre locul visat este alcatuita metodic din aventuri care sintetizeaza principalele tehnici epice ale literaturii iluministe. Astfel, tema principala se contureaza prin ornarea actiunii principale cu numeroase istorii simbolice (povestea lui Arghin, de pilda), cu evenimente fabuloase (Curtea amagitoare, ratacirea prin padurea blestemata) ori cu structuri simbolice precum utopia (viziunea asupra raiului), umorul burlesc-grotesc (batalia tiganilor cu cireada de vite), dar si cu idei care exprima gandirea iluminista (despre libertate, despre formele de guvernamant, despre patriotism). Tot de factura iluminista este si satira (iadul), introdusa pentru a sublinia carentele sociale, in primul rand. Calatoria, tema investita cu numeroase sensuri legate de initierea eroului, are aici un subliniat caracter didactic, conferit in principal de notele infrapaginale, care iau forma unor colocvii fie explicative, fie de simplu comentariu. Personajele cu nume alegorice (Simplitian, Filologos, Musofilos etc.) alcatuiesc prin discutiile lor un adevarat tratat de estetica generala, o carte in carte, impunand totodata atitudini teatrale de spectatori implicati. Nevoia de autoexplicare a operei s-a manifestat constant in literatura noastra de inceput: Dimitrie Cantemir asaza un glosar explicativ la finele Istoriei ieroglifice, iar mai tarziu, Heliade Radulescu isi aduna poeziile intr-un Curs intreg de poezie, in care introduce alaturi de text explicatii teoretice privind compozitia. In cazul Tiganiadei, caracterul indrumator al notelor din subsol se estompeaza din cauza tentei colocviale pe care o au aceste note si a dimensiunilor simbolice date de numele personajelor-spectator. In contextul unei calatorii de aventuri, spectatorii sunt pe masura spectacolului si intaresc impresia de desfasurare burlesca a actiunii. Dupa modelul epopeii antice, calatoria capata sens initiatic prin coborarea in lumea infernala. Intre imaginile create pe simboluri care aglutineaza sugestii satirice, infernul are un caracter pronuntat justitiar.

5

Este vorba despre un spatiu de jar, cu rauri de foc, in care sunt pedepsiti nemilostivii, lacomii, judecatorii corupti, defaimatorii si tiranii; autorul insista asupra pedepselor (ca si textul apocrif intitulat Calatoria Maicii Domnului in iad), dar isi indreapta critica spre structurile societatii, in consens cu ideea iluminista ca legile si preceptele sociale distrug natura omeneasca: Rauri da foc incolo s incoace / Merg bobotind ca neste parjoale,/ Focul nestins toate-arde si coace,/ Iar pe zios, in loc de iarba moale,/ Jar si spuza fierbinte rasare,/ Nespusa din sine dand putoare. Prin rolul sau de a dizolva raul si pacatele lumii, focul etern si necrutator mistuie, fara sa distruga definitiv sufletele pacatosilor. Este interesant de remarcat aici ca, pentru Deleanu, tradarea nu ocupa un loc important, ca in Divina Commedia lui Dante, ci este trecuta printre alte greseli, pe cata vreme tirania este zugravita in imagini de satira groteasca: Tiranii crunti si far de omenie / Sed legati pe tronuri infocate,/ Band sange fierbinte din potire,/ Iar din matele lor spintecate fac dracii carnati si sangereti / Si-alte mancaruri pentru draculeti. In consens cu visul iluminist ca un despot luminat poate salva societatea, scriitorul pledeaza discret pentru renovarea sistemului social. La antipod, raiul este gradina desfatata, in care curg rauri de lapte si de rachiu, in copaci cresc turte, colaci si covrigi, iar dealurile sunt de cas, branza si slanina. In pulberea drumurilor zac pietre pretioase si margele: Dealurile si coastele toate / Sunt da cas, da branza, da slanina,/ Iar muntii si stance gurguiate / Tot da zahar stafide, smochine!.../ De pe ramurile da copaci,/ Spanzura covrigi, turte, colaci. Insistenta poetul in ceea ce priveste abundenta alimentara a fost pusa, in multe studii critice, pe seama mizeriei generale a celor fara tara; este insa vorba mai degraba despre traditia deja creata ca raiul sa fie asociat cu un loc al fericirilor simple, cu o petrecere vesnica. In credintele romanesti, ca si in multe legende de circulatie crestina, raiul este asociat unui ospat etern, exprimand fara ocolisuri dorinta simpla a omului de a se salva de zbaterea permanenta pentru supravietuire. Latura fabuloasa a subiectului se construieste tot in spirit iluminist, prin specularea elementelor de magie si prin complicarea subiectului prin desfasurari schizoepice, ceea ce face posibila o comparatie intre Tiganiada si alta opera iluminista de interes Manuscrisul gasit la Saragosa de Jan Potocki (1761-1815). Fantana vrajita din rai, in care se vede o scena alegorica despre libertatea viitoare, padurea demonizata sau cetatea lui Satan sunt astfel de imagini simbolice ale ispitei si ale ratacirii. Parpangel se pierde prin padurea cu naluci si zane, in care copacii glasuiesc, din ramurile frante picura sange, iar el trebuie sa se lupte cu nebunele shime. In acest labirint al alegerilor infinite, eroul trece fara sa stie prin numeroase probe, se pregateste pentru experienta triumfatoare nunta care va pune capat aventurii. Multe dintre incercarile prin care trece Parpangel sunt preluate din folclorul universal; astfel, in padurea blestemata sunt doua izvoare gemene, dar care curg in directii opuse: cel din dreapta este binecuvantat si cine bea din el se spiritualizeaza devine un viteaz neinvins si leu inimos. Celalalt izvor, cel din stanga, face mintea tampa si natanga. Dar multe episoade abordeaza teme si structuri specifice imaginarului romanesc. Asa, de pilda, personajul este ispitit in curtea nalucita / Ce Satana de curand zidisa. Din cetatea diabolica nu se poate iesi decat cu interventia sfintilor. Fascinatia acestei cetati este conferita de petrecerea lumeasca; intr-un han, cavalerii atrasi de diavol, canta si se veselesc fara grija, pana cand vraja se rupe si se trezesc intr-o balta puturoasa. Dincolo de povestea lui Parpangel, subiectul se complica prin numerose episoade care privesc aspiratiile colectivitatii intregi. Organizati dupa meserii, tiganii inainteaza la inceput ca un convoi de temerari aventurieri si se transforma de-a lungul drumului in razboinici infricosati si lasi, in sfatosi petrecareti (la nunta lui Parpangel si a Romicai), in parlamentari ori eroi cu aspiratii nationale. Aceasta metamorfoza a personajului colectiv capata amploare si prin structura labirintica a operei. In povestea tiganilor intervin cohortele de ingeri, arhanghelii razbunatori si diavolii care incetinesc mersul lumii. La spectacolul general se adauga si comentariile din subsolul paginii care confera subiectului teatralitate. Aceasta evolutie sinuoasa a subiectului tine de tiparele compozitionale specifice iluminismului, curent literar si ideologic ilustrat in literatura romana de opera lui Budai Deleanu. Referinte critice Fericirea, asa

6

cum au conceput-o rationalistii din secolul al XVIII-lea, a avut trasaturi care i-au apartinut in exclusivitate. Fericire imediata: astzi, imediat erau cuvinte care aveau importanta; ziua de maine parea tardiva pentru aceasta neliniste; ziua de maine putea la rigoare sa aduca un complement, ziua de maine ar continua treaba inceputa; insa ziua de maine n-ar da semnalul unei transmutatii. Fericire care era mai putin un dar decat o cucerire; fericire voluntara. Fericire in componentele careia nu trebuia sa intre nici un element tragic; Beruhigung der Menschen: omenirea sa se linisteasca! sa inceteze nelinistile, incertitudinile si angoasele! Linistiti-va. Sunteti intr-o placuta pajiste inconjurata de boschete, traversata de paraiase de argint si care seamana cu gradinile din Eden: voi refuzati s-o vedeti. (Paul Hazard Gandirea european in secolul al XVIII-lea, Bucuresti, Ed. Univers, 1981, p. 24 ) Prin metoda transcriptiei monologului sau macar a unei comunicari in limba eroilor, isi face autorul observatia. Alegerea tiganilor ca instrument de parodiere a eroicului implica o valoare literara superioara simplei umflari tassoniene, caci tiganii sunt de la sine o caricatura a societatii umane. iganiada este de fapt un poem etnologic, in care efectele sunt obtinute prin exces de documentatie. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de harmalaie si orbeasca infuriere sunt aspecte tribale tipice pe care poetul le-a condensat intr-un limbaj de o tiganie maxima, sintetic, totusi si cu mirosuri ardelenesti. (G. Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pan in prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 77) Ironizat in prezentarea cetelor de ingeri si de sfinti, degradat pana la caricature in viziunea datatorului de lege, Parpangel, miraculosul crestin tratat in registru comic, e departe de a sustine partitura eroica spatiului sacru. Nu o sustine nici miraculosul magic; element de pura poezie, vrajile Brandusei nu influenteaza actiunea poemei, iar castelul nalucit, padurea fermecata, cele doua izvoare (elemente mostenite din poemele renascentiste si interpretate in note ca alegorii ale pasiunilor) sunt popasuri sau rataciri, capcane satanice, care conduc spre un drum al nebuniei, al nefiintei. (Ioana Em. Petrescu Ion Budai Deleanu i eposul comic, Cluj-Napoca Ed. Dacia, 1974, p. 195).

7