Prin gândirea raţională şi acţiunile determinate de aceeaşi raţiune, iluminiştii recunoşteau garanţia progresului permanent al omenirii în vederea stăpânirii forţelor naturii, precum şi a implementării unei ordini sociale mai drepte.

Dialectica Iluminismului (titlu original: Dialektik der Aufklärung) este o serie de eseuri filozofice scrise de Max Horkheimer și Theodor W. Adorno cu subtitlul Philosophische Fragmente.Opera conține teza conform căreia, eșecul Iluminismului stă chiar în „rațiunea instrumentală” a gândirii sale. Prin faptul că Iluminismul a încercat să stăpânească natura, accesul la lume (odinioară mitic) este luminat rațional, „dezvrăjit”. Dar apare un recul: Stăpânirea naturii însă se întoarce iar la mit, la pozitivism, o afirmare a ceea ce este, care anulează "individul" într-o lume administrată și „față de puterile economice”. Horkheimer și Adorno reacționează astfel la faptul că masele educate tehnologic sunt gata, într-un mod bizar, să se supună despotismului ideologiilor totalitare. Ei au catalogat acest comportament drept „prăbușire a civilizației umane” și o scufundare într-un „nou gen de barbarie”.

Definitie : Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, filosofica, estetica, literara, social-politica si stiintifica desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. 17-19 în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase. Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase și să infiltreze luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Motto: Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. “Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană. Sapere aude! Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!" - Immanuel Kant

- Iluminismul este un curent de gandire, cu multiple consecinte pe plan politic, istoric si artistic, care tinde sa emancipeze omul din pozitia rigida in care il fixase filozofia traditionala, pentru a-l face obiectul propriei sale activitati: prin munca si cultura, omul este perfectibil ca si societatea pe care el o construieste.

Trasaturi: - are un caracter antifeudal si antidespotic.Toate institutiile feudale erau supuse unei critici severe: monarhia absoluta bazata pe ideea dreptului divin, biserica, justitia, scoala. Ganditorii iluministi cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului si acordarea de libertati sociale si politice intregului popor. - spiritul său rationalist, materialist si laic . In secolul XVIII s-a afirmat ratiunea, fenomenele vietii au cunoscut o interpretare materialista iar problemele culturii si ale stiintei au inceput sa se separe de cele ale religiei, combatand fanatismul si misticismul.

- militeaza pentru emanciparea poporului prin cultura. - încurajeaza tratarea problemelor sociale in literatura. - genereaza o literatura cu caracter moralist.

Idei: a)RATIUNEA este considerata ca un dat specific omului. b)iluminismul proclama EGALITATEA tuturor oamenilor. Monarhul nu mai este unsul lui Dumnezeu si doar primul slujitor al statului preocupat de siguranta supusilor sai. Negandu-se ierarhia sociala feudala, societatea va trebui structurata pe baza unui contract social intre om si semenii sai. c)MONARHUL ILUMINAT reprezinta idealul politic al epocii care inlocuia perimatul monarh absolutist. Treabuia sa fie un filozof inzestrat cu o capacitate de a intelege mecanismele societatii si de a mediatiza si armoniaza relatiile dintre clasele sociale. d)Orasul imaginat de iluminist ca sediu pentru "CETATEANUL UNIVERSAL" este "CETATEA UNIVERSALA-COSMOPOLISUL", loc in care razboiele ar disparea iar prejudecatile de ordin rasial sau religos ar fi excluse. Cercetatorii au plasat aparitia unui astfel de oras in 2440. e)Idealul uman al acestei epoci este FILOZOFUL - figura care inlocuia cavalerul si sfantul Evului Mediu. f) Reprezentantii iluminsmului au militat pentru revolutionare sistemului educational si introducera invatamantului in limbile nationale.

Reprezentanti: În Anglia : David Hume, John Locke, Isaac Newton În Germania : Immanuel Kant, Friedrich von Schiller, Gotthold Ephraim Lessing În Italia : Cesare Beccaria În SUA : Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Thomas Paine În România : Ion Budai Deleanu, Ienăchiţă Văcărescu, Anton Pann, Samuil Micu, Gheorghe Şincai

Literatura Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775); Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719); Henry Fielding - Tom Jones (1749); Carlo Goldoni – Gondolierul (1753); Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721); Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761); Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726); François Voltaire - Candid (1759).

Genuri și specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie, comedie );

Daniel Defoe (1659/1661 - 1731) a fost un jurnalist și scriitor englez. Este celebru prin romanul „Robinson Crusoe” (1719), o poveste despre un om naufragiat care a rămas singur pe o insulă. Împreună cu Samuel Richardson, Defoe este considerat fondatorul romanului englez. Primul mare romancier realist englez, Defoe este un observator minuțios, preocupat de morala individuală și socială.

Carlo Goldoni (n. 25 februarie 1707 – d. 6 februarie 1793) este un cunoscut dramaturg și libretist italian din Veneția. Printre operele lui și cele ale lui Luigi Pirandello se enumeră unele dintre cele mai cunoscute opere italiene.Suprnumit de Voltaire "Molière al Italiei", Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (n. 24 ianuarie 1732 – d. 18 mai 1799) a fost un ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american). El a fost totuși cunoscut pentru piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul Figaro.

ŢiganiadaAutorul și-a declarat modelul în literatura antică ( Homer, Bătălia șoarecilor cu broaștele ). În Epistola închinătoare către Mitru Perea își alcătuiește, ca Cervantes, o biografie fantezistă de țigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon și a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul național. Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile țiganilor înrolați în armata lui Vlad Ţepeș, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au dușmani și protectori supranaturali.Autorul are simțul artei ca joc, subiectul și personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului narațiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor și alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestații umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficțiunea amestecându-se cu critica ficțiunii, pentru că autorul „are simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice și a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiți de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare și minte puțină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à țiganilor și sfârșește cu încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi haosul);b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudițian, care recunoaște împrumuturile de la alți scriitori, este lectura savantă.Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenția verbală începe de la numele țiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenții onomatopeice unele atât de firești încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” și ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul și terminația pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidențiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparație: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei”.

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană și cu ecourile ei în Moldova și Ţara Românească. Această mișcare, întemeiată sub semnul iluminismului european, a stat în serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin prețuirea istoriei, a istoriei limbii și a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente științifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.Şcoala Ardeleană a fost o importantă mișcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naștere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanții Şcolii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.Mișcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice și naționale dusă de Inocențiu Micu-Klein, episcopul românilor uniți, care cere drepturi și libertăți pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj); Etapa de elaborare și afirmare a ideologiei naționale: formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic cât și istoric, dezvoltarea învățământului românesc; Etapa pronunțat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acțiunii de defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate). Evoluția mișcării cunoaște două direcții mai importante: prima are un pronunțat caracter iluminist și urmărește emanciparea poporului, mai ales a țăranilor. Se înființează numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai înființează aproximativ 300 de școli ), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită și cuprinde tratate de istorie şi de filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, afirmarea conștiinței naționale în părțile vestice ale spațiului romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând școala, biserica, aspectele general-culturale și, în primul rând, cultivarea limbii.În ceea ce privește argumentarea latinității poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai multor neamuri dovedește mai mult spirit critic și oferă o informație mai bogată, opera sa încercând să evidențieze adevăruri istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunțat caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valențe literare însă.În direcția lingvistică, cărturarii școlii Ardelene au susținut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin și adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu și Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae sive valachicae ) fac o paralelă între latină și română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine și înlocuirea lor cu neologisme latinești. Lexiconul de la Buda este un dicționar colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice, eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina populară ( disertația de la finalul lucrării istorie pentru începutul românilor în Dachia ).Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea lui Ion Budai – Deleanu, Ţiganiada.Învățământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domnești, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărți dintre care 617 în românește, iar 182 în grecește, latinește, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din patria sa. În Ţara Românească și în Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în special, din Enciclopedia lui Didero