Varianta 100Criticismul junimist

În anul 1863, un grup de tineri de curând sosiţi din străinatate, dornici de a da alt curs literaturii şi culturii romîne, au constituit la Iaşi societatea „Junimea” a cărei deviză era „Entre qui veut, reste qui peut!” („Intră cine vrea, ramâne cine poate”).

Societatea culturală, literarră şi ideologică înfiinţată de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi îşi propunea câteva obiective importante: emanciparea poporului prin cultură, promovarea şi susţinerea valorilor autentice româneşti, stabilirea unei ortografii unitare a limbii române şi editarea unei antologii de poezie românească.

„Junimea” a jucta un rol important in trasarea unei noi orientări în literatură, prin întemeierea spiritului critic şi prin afirmarea specificităţii esteticului în analiza textului literar. Societatea avea o tipografie proprie, o librărie şi din 1867 o revistă, „Convorbiri literare”, reuşind să se impună imediat şi să atragă mulţi cititori.

Spiritul junimist s-a făcut cnoscut prin intermediul „prelecţiunilor populare”, al şedinţelor periodice la cenaclu şi prin revista „Colvorbiri literare” în paginile căreia vor apărea majoritatea creaţiilor de valoare din literatura vremii. Junimismul ajunge astfel sa denumească mişcarea ideologică şi culturală formată în jurul societăţii Junimea, al cărei mentor a fost Titu Maiorescu. Ideile sale, dezvoltate în lucrarile şi studiile pe care le-a publicat vor fi asociate cu numele „Junimii”.Pentru a determina o direcţie nouă în evoluţia literaturii române, T.M. a încurajat apariţia unor tineri scriitori pe care i-a susţinut cu burse în străinătate (Eminescu, Slavici). Cu scopul de a le modela o concepţie înaltă asupra artei, a simţit nevoia să teoretizeze anumite probleme şi să le exemplifice. În felul acesta şi-a delimitat câteva principii estetice, inspirate din estetica clasică-greco-latină- , cât şi din mari filosofi germani, Hegel, Kant şi Schopenhauer. Principalele sale lucrări în care îşi dezvoltă principiile estetice sunt: O cercetare critică asupranpoeziei române de la 1867, Poeţi şi critici, Comediile d-lui Caragiale, În contra direcţiei de azi în cultura română şi Eminescu şi poeziile lui.

Studiul O cercetare critică... are un puternic caracter didactic, urmând să iniţieze pe tinerii scriitori în problemele generale ale artei. T. Maiorescu îşi propune în acest studiu să răspundă la următoarea întrebare: Ce face ca o poezie să fie valoroasă, valabilă, din punct de vedere estetic. Obiectvul propus era delimitarea raportului dintre forma şi fondul poeziei. De aceea îşi împarte lucrarea în două capitole, Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei.

Punctul de plecare al ideilor dezvoltate de Maiorescu se află în estetica lu Hegel, care disociază adevărul de frumos. Adevărul, spune Maiorescu, este Ideea, iar frumosul este „Ideea manifestată în materie sensibilă”. De adevăr, susţine Maiorescu, se ocupă ştiinţele, iar frumosul este exprimat prin arte. Toate artele au un material specific de expresie: pictura-culoarea, muzica-sunetul, sculptura-piatra, lemnul etc. Numai literatura, poezia, spune Maiorescu, nu are un material propriu, cuvântul fiind mijloc de comunicare. La întrebarea „unde este materialul sensibil al poeziei” , estetul gaseşte imediat răspunsul: „o condiţiune materială sau mechanică, pentru ca să existe o poezie(...) este: ca să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibilă în fantezia auditoriului”

În consecinţă „materialul sensibil” al poeziei „nu se află în lumea dinafara”, ci se compune în conştiinţa noastră, prin imaginile prin care cuvintele „le deşteaptă”. Pentru a se realiza acest efect de figurare, pentru a se sensibiliza conştiinţa umană, prin imagini, este necesar ca în poezie să se folosească, în general, cuvântul „cel mai puţin abstract” şi este necesar un limbaj poetic format din epitete, comparaţii, personificări, „tropi în genere”.

În al doilea capitol Maiorescu pune problema fondului ideatic al poeziei. El consideră că acest fond nu trebuie înţeles ca idee propriu-zisă, ci ca sentiment, ca pasiune. Ideea poeziei,

spune autorul studiului, nu trebuie să fie niciodată o „cugetare strict intelectuală”. Cugetările sau morale sunt obiecte ale ştiinţei. Ideea poetică este totdeauna un sentiment, o pasiune: iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, mânia sunt obiecte poetice; învăţătura, perceptele morale, politica sunt obiecte ale ştiinţei, niciodată ale artelor.

Simţămintele, pasiunile trebuie să fie exprimate prin „o mai mare repeziciune a mişcării ideilor”, prin „mărirea obiectului” şi prin „dezvoltarea gradală spre o culminare”.

Studiul lui Maiorescu reproşează absenţa unei „fantezii riguroase” şi respinde din principiu efemerul şi imitaţia searbădă a realităţii. Estetul arată că arta pleacă de la realitate, dar o reprezintă într-un mod propriu. Maiorescu defineşte poezia ca fiind „un produs de lux al vieţii intelectuale”, „une noble inutilite”, adică se arată adeptul conceptului de „artă pentru artă”. De asemenea defineşte poezia ca fiind „repaos de înteligenţă”, adică moment de graţie în care inteligenţa agitată se desfată, poezia fiind un adevărat balsam.

Studiul lui Maiorescu îşi propune să-i instruiască pe tinerii scriitori, deşi el este convins că „estetica nu produce poeţi”, aşa cum nici logica „nu a creeat adevărul”.