Iartă-mă!

Iartă-mă!Că dincolo de ochii meiSe află cerulCu stelele din ochii tăi,Că la spovedanieSufletul meu n-a păstrat tainaPoeziei care eşti tu.

Iartă-mă!Dar n-ai ştiut să citeşti Printre rânduri, printre anotimpuriTe-ai agăţat de toate puncteleŞi de toate virgulele nepuseCând prin mine erai scrisă tuCa un roman de amor beletristic.

Iartă-mă!Că m-ai întâlnit pe toate drumurileCa pe o dragoste de la colţul străzii,Că m-ai crezut al tuturorIar eu am fost doar al tăuŞi al restului lumiiAl poeziei şi al nimănui altcuiva.

Iartă-mă!Că te-am trăitCa două vieţi într-o altă viaţăŞi ţi-a părut atât de puţin,Până şi împărtăşirea emoţiilorA devenit pentru tine o povarăDe care n-ai aflat niciodată.

Iartă-mă!Că în această dragoste foarte mareN-am avut timp pentru altcevaÎn afară de mărturisirile ei,Şi pentru că m-am lăsat prădatCa la drumul mareDe tot ce era al meu şi devenea al tău.

Iartă-mă!Că mi-ai luat totulŞi m-ai lăsat doar cu mineAvând deasupra acest nimbAl păcătosului, al vinovatuluiDe a te fi iubit până la despărţireCa apoi să intru-n blestem.

Iartă-mă!Pentru fericirea până la nefericireOferită senin prin ochi şi gene

De echilibrul fragil al chimieiCând ni se sărutau genunchii,Preoţii o să ne dea canonPentru acest desfrâu al eurilor.

Iartă-mă!Că te-am căutat atât de atât în tineŞi printr-o sublimă întâmplare m-am găsit pe mineIartă-mă!Că rugăciunea ta la Dumnezeu era cu mineŞi toate gândurile mi se întorceau la tine.

Iartă-mă!

Marius Tucă

Poveste sentimentala

Nichita stanescu

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.Eu stăteam la o margine-a orei, tu - la cealaltă, ca două toarte de amforă.Numai cuvintele zburau intre noi, înainte şi înapoi.Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-infigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinatăde caderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând.Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atâtrepetau, într-un vârtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput.