investeşte în oameni -...

3

CUPRINS TEHNICI DE COMUNICARE EFICIENTĂ ........................................................................... 5 CAPITOLUL1. COMUNICAREA - PREZENTARE GENERALĂ .......................................... 7

1.1. Ce este comunicarea? Ştiinţele comunicării .............................................................. 7 1.1.1. Conceptul de comunicare ................................................................................... 7 1.1.2. Clasificări ale comunicării ................................................................................... 8 1.1.3. Ştiinţele comunicării ............................................................................................ 9

1.2. Unităţi şi caracteristici ale comunicării ..................................................................... 11 1.2.1. Unităţile comunicării .......................................................................................... 11 1.2.2. Caracteristicile comunicării. De ce şi ce comunicăm? ...................................... 13 1.2.3. Caracteristicile comunicării. De ce (nu) ne înţelegem? ..................................... 13

1.3. Principiile comunicării .............................................................................................. 14 1.4. Nivelurile comunicării umane .................................................................................. 15

CAPITOLUL 2. COMUNICAREA VERBALĂ ...................................................................... 17 2.1. Semnul lingvistic ...................................................................................................... 17 2.2. Limbă şi vorbire ....................................................................................................... 17 2.3. Limbaj şi acţiune ...................................................................................................... 18

CAPITOLUL 3. COMUNICAREA CA ABILITATE .............................................................. 21 3.1. Abilitatea de a comunica ......................................................................................... 21 3.2. Etape ale dezvoltării comunicării umane ................................................................. 23 3.3. Bariere de comunicare şi tipologia lor ..................................................................... 24

CAPITOLUL 4. COMUNICAREA ORALĂ .......................................................................... 27 4.1. Comunicarea umană de tip oral caracterizare generală .......................................... 27 4.2. Tehnici de comunicare orală ................................................................................... 28

4.2.1. Emiţătorul.......................................................................................................... 28 4.2.2. Receptorul ........................................................................................................ 29 4.2.3. Mesajul ............................................................................................................. 29 4.2.4. Codul ................................................................................................................ 30 4.2.5. Feedback-ul ...................................................................................................... 30 4.2.6. Mediul, contextul comunicarii ............................................................................ 30

4.3. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale ......................................................... 30 CAPITOLUL 5. DIALOGUL ŞI INTERVIUL ........................................................................ 35

5.1. Dialogul ................................................................................................................... 35 5.2. Tipuri de interviuri .................................................................................................... 40 5.3. Interviul de angajare şi în raporturile de muncă ...................................................... 43

CAPITOLUL 6. COMUNICAREA SCRISĂ ......................................................................... 47 6.1. Redactarea unui curriculum vitae ............................................................................ 47 6.2. Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie ......................................................... 49

CAPITOLUL 7. TEHNICI DE COMUNICARE NONVERBALĂ ........................................... 53 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 60 ROLUL ASISTENTULUI ŞI LUCRĂTORULUI SOCIAL ÎN CADRUL SERVICIILOR FURNIZATE DE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ ............. 61 CAPITOLUL 1. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ...................................................................... 63 CAPITOLUL 2. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ....................................................... 65 CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE ............................................................................... 69

4

CAPITOLUL 4. ROLUL ȘI IMPORTANȚA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN BUNA GUVERNARE ......................................................................................................... 75

4.1. Funcţionarul public și personalul contractual ........................................................... 75 4.2. Personal contractual ................................................................................................ 75 4.3. Necesitatea reformei în administraţia publică .......................................................... 75 4.4. Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în ........................................................... 77 domeniul administraţiei publice ...................................................................................... 77

CAPITOLUL 5. PROFESIA DE ASISTENT SOCIAL ......................................................... 81 CAPITOLUL 6. STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE .................................................... 87 CAPITOLUL 7. ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL ....................................................... 91 CAPITOLUL 8. COMITETELE CONSULTATIVE ............................................................... 99 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 103 MANAGEMENT FINANCIAR ........................................................................................... 105 CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL FINANCIAR - COMPONENTĂ A MANAGEMENTULUI PROIECTULUI .............................................................................. 107

1.1. Conţinutul managementului financiar .................................................................... 107 1.2. Managementul proiectului şi managementul financiar ........................................... 108 1.3. Planificarea financiară, bugetul proiectului şi importanţa acestora ........................ 111

CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL COSTULUI PROIECTULUI ...................................... 115 2.1. Conţinutul managementului costului ...................................................................... 115 2.2. Planificarea resurselor ........................................................................................... 115 2.3. Estimarea costurilor ............................................................................................... 123

2.3.1. Clasicarea estimărilor după gradul de certitudine ........................................... 126 2.3.2. Tehnici de estimare a costurilor ...................................................................... 126 2.3.3. Documentele de ieşire ale estimării costului ................................................... 129

2.4. Stabilirea bugetului şi a fluxului de numerar ale proiectului ................................... 130 CAPITOLUL 3. CONTROLUL COSTURILOR ŞI ELIGIBILITATEA CHELTUIELILOR ................................................................................. 141

3.1. Controlul costurilor ................................................................................................ 141 3.2. Criterii de eligibilitate a cheltuielilor ....................................................................... 143 3.3. Eligibilitatea cheltuielilor în proiectele finanţate din fonduri structurale ................. 144 3.4. Decontarea cheltuielilor ......................................................................................... 148

CAPITOLUL 4. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE ACHIZIŢIE. LICITAŢIILE PUBLICE ..................................................................................................... 149

4.1. Managementul procesului de achiziţie .................................................................. 149 4.2. Achiziţiile publice în România ................................................................................ 150

4.2.1. Tipuri de contracte de achiziţie publică ........................................................... 150 4.2.2. Proceduri de atribuire a contractelor ............................................................... 151

CAPITOLUL 5. RAPORTAREA PROIECTULUI. AUDITUL PROIECTULUI .................... 163 5.1. Raportarea către finanţator ................................................................................... 163 5.2. Auditul financiar al proiectului ............................................................................... 164

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 166

5

TEHNICI DE COMUNICARE EFICIENTĂ FIŞA DISCIPLINEI Denumire modul: TEHNICI DE COMUNICARE EFICIENTĂ Grup ţintă: personalul furnizorilor de servicii sociale Titular modul/Formator: Lect. univ. dr. Stânea Rodica Buget timp: 18 ore Activităţi teoretice: 9 ore Activităţi practice: 9 ore Obiective:

Cunoaşterea, înţelegerea şi folosirea adecvată a conceptelor fundamentale din domeniul comunicării sociale în domeniul asistării persoanelor dezavantajate.

Cunoaşterea tehnicilor de comunicare eficientă

Creşterea motivaţiei pentru abordarea problemelor persoanelor dezavantajate pe piaţa muncii pornind de la nevoile lor reale, obiective şi subiective.

Competenţe:

Capacitatea de explicare şi interpretare a elementele specifice relaţiilor de pe piaţa muncii la care persoanele dezavantajate sunt chemate să le facă faţă

Abilitatea de a folosi şi a transmite modele de comunicare eficiente

Abilitatea de a lucra în echipă

Capacitatea de a analiza şi interpreta datele faptice şi statistice din domeniul propriu şi a le prezenta întrun limbaj adecvat nivelului interlocutorului.

Nr. crt.

Conţinuturi/Teme Forma de activitate

Nr. ore

1. Comunicarea prezentare generală. Ştiinţele comunicării. Ce este comunicarea? Unităţi şi caracteristici ale comunicării. Principiile comunicării.

Activităţi teoretice

2

2. Comunicarea umană de tip verbal. Semnul lingvistic. Limbă şi vorbire. Limbaj şi acţiune.

Activităţi teoretice Activităţi practice

1 1

3.

Abilitatea de a comunica. Etape ale dezvoltării comunicării umane. Deficienţe de comunicare (tipologie).


1 1

4.

Comunicarea orală. Tehnici de comunicare. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale.


1 2

5. Dialogul şi interviul Tipuri de interviuri. Interviul de angajare


1 2

6. Comunicarea scrisă Tehnici de comunicare.


2 2

6

Nr. crt.


Nr. ore

Redactarea unei teme sub forma unui discurs scris. Redactarea unui curriculum vitae, unei scrisori de intenţie/motivaţie,unei cărţi de vizită, unei invitaţii şi unui comunicatul de presă

7. Tehnici de comunicare. Comunicarea non-verbală.


1 1

Total ore 9+9 18

Metodologia didactică: Tehnici educaţionale: prezentări, dezbateri, brainstorming, exerciţii, studii de caz, joc de rol. Mijloace educaţionale: tablă, video-proiector, prezentări power-point, foi cu exerciţii, fişe de lucru.

7

CAPITOLUL1. COMUNICAREA - PREZENTARE GENERALĂ

1.1. Ce este comunicarea? Ştiinţele comunicării 1.1.1. Conceptul de comunicare Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple, ceea ce

a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor. Dicţionarul explicativ al limbii române – DEX (Bucureşti, 1996) – înregistrează, la

articolul (a) comunica, următoarele sensuri: „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune‖, stabilind, aşadar, un proces şi o relaţie cognitivă.

Doi cercetători americani, Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, au inventariat nu mai puţin de 120 de definiţii (The Functions of Human Communication, New York, 1976), fără a epuiza posibilităţile şi fără a mulţumi pe toată lumea.

Într-o Introducere în ştiinţa publicisticii şi comunicării (Cluj, 1998), germanii Michael Kunerik şi Astrid Zipfel consideră că din această multitudine de încercări „nu se poate concluziona simplist că am avea de a face cu o ramură imatură a ştiinţei, în care nu ar exista nici măcar unitatea de vederi asupra conceptelor de bază înrudite‖, observând că „o asemenea multitudine de noţiuni este tipică pentru toate ştiinţele umaniste şi sociale‖.

Multitudinea încercărilor de definire a conceptului de comunicare implică nuanţe şi conotaţii, dar gravitează în jurul unui nucleu comun de înţelesuri:

a. Din punct de vedere psihologic (Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie, Larousse, Bucureşti, 1996) comunicarea reprezintă o relaţie între indivizi: „comunicarea este în primul rând o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori.‖

Profesorul Emilian M. Dobrescu (Sociologia comunicării, Bucureşti, 1998) consideră comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială şi grupează accepţiile ce i se atribuie după cum urmează:

proces în care se observă stimuli şi se reacţionează în raport cu aceştia;

mecanism esenţial în dezvoltarea relaţiilor umane;

totalitatea simbolurilor gândirii şi a mijloacelor prin care ele se difuzează şi se conservă;

comunicare socială – expresie generală pentru „toate formele de relaţii sociale, cu participarea conştientă a indivizilor şi a grupurilor‖.

O definiţie mai largă – ce plasează comunicarea nu numai la nivelul speciei umane, ci şi la nivel biologic – citează profesorul Aurelian Bondrea în cartea sa Sociologia opiniei publice şi a mass-media (Bucureşti, 1997), după Gilles Amado şi André Guittet (Dynamique des communications dans les groupes). Conform acestora, „există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificându-şi acţiunea, pornind de la transmiterea unei informaţii (şi nu printr-o acţiune directă, precum cea pe care o exercită o forţă fizică punând în funcţiune o energie)‖

b. Din punct de vedere sociologic comunicarea (de masă) este privită ca „un

ansamblu de modalităţi reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome - care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje‖ (Dicţionar de sociologie, Larousse, Bucureşti, 1996).

8

Wilbur Schramm (cercetător american care a jucat un rol important în afirmarea domeniului comunicării ca disciplină universitară, autorul unor lucrări publicate între 1960 şi 1980 şi al unor teorii, patru la număr, despre presă) a definit comunicarea ca pe un proces prin care se stabileşte o comuniune sau o identitate de reflecţii, concepţii, între un emiţător de mesaje şi un receptor, printr-un canal de comunicaţie.

Numim comunicaţie un sistem tehnic utilizat în comunicarea la distanţă. Poşta, telefonul, telegraful, radioul sunt mijloace de comunicaţie, utilizând diferite tipuri de semnale.

Pentru a nu rătăci în acest univers al definiţiilor vom reţine una singură: Comunicarea este un proces prin care, atât în lumea animală, cât şi în societăţile

umane, se transmit de la un receptor la un emiţător informaţii, prin intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacţiune şi are anumite efecte, producând o schimbare.

1.1.2. Clasificări ale comunicării Fiind un fenomen foarte complex, identificabil la nivel instinctual, la nivel

psihosocial, la nivel cultural, comportând aspecte biologice, dar şi tehnologice, comunicarea se pretează unor clasificări după diverse criterii:

a. După criteriul mijloacelor fizice şi a analizatorului căreia se adresează stimulul mesajului putem identifica următoarele tipuri de comunicare:

1. Comunicare acustică. 2. Comunicare tactilă. 3. Comunicare chimică. 4. Comunicare vizuală. b. După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi: 1. Comunicare directă, caracterizată prin absenţa oricărei medieri. Emiţătorul şi

receptorul se află în acelaşi loc, deci în proximitate fizică. 2. Comunicare indirectă, prin scriere, care utilizează medierea unor mijloace

materiale (instrumente şi suporturi) şi face posibilă transmiterea mesajului în timp şi spaţiu. 3. Comunicare multiplă, prin imprimate. Foloseşte posibilităţi tehnice prin care

acelaşi mesaj poate fi multiplicat folosind canale şi suporturi diverse şi difuzat unui mare număr de receptori, în timp şi în spaţiu.

4. Comunicare colectivă, realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale sonore, vizuale, simboluri, scrieri. Această comunicare se caracterizează prin faptul că emiţătorul şi receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de „un organ de informare‖ şi că el se poate multiplica.

5. Comunicare de masă. c. După criteriul relaţiilor emiţător-receptor se disting: 1. Comunicare privată 2. Comunicare publică La rândul ei, comunicarea publică poate fi:

Comunicare educaţională

Comunicare administrativă/instituţională

Comunicare politică.

9

Comunicare artistică

Comunicare religioasă

Comunicare ştiinţifică şi tehnică Concluzie: Comunicarea este un fenomen psihologic, antropologic, sociologic de o

mare complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme. 1.1.3. Ştiinţele comunicării

Cercetările asupra comunicării s-au dezvoltat pe parcursul mai multor etape istorice

cu trăsături distincte:

Înainte de 1920 Interesul pentru problemele comunicării a apărut destul de târziu, faţă de alte

domenii de cercetare. Începuturile se leagă de o carte, devenită celebră, a medicului şi sociologului francez Gustave Le Bon (1841-1931): Psihologia mulţimilor (1895) importantă pentru înţelegerea ulterioară a comportamentelor comunicaţionale şi a proceselor de influenţă.

Un moment esenţial în evoluţia studiilor despre comunicare, de data aceasta din perspectiva lingvistică (limbă şi limbaj), l-a marcat Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure, ce urmează a fi prezentat în alt capitol. Lucrarea a fost publicată postum, în 1916.

Până în anii 20 ai secolului XX spiritul vremii (adică felul în care lumea îşi reprezenta diferite fenomene, comunica şi adera la anumite valori), era caracterizat de o extraordinară încredere în progres. Presa, ca principal mijloc de informare şi comunicare în masă, cunoştea un apogeu, prin mari cotidiene ce difuzau informaţii generale. Oamenii o considerau ca un factor pozitiv, în informare şi vehicularea opiniilor.

Între 1920 şi 1940 Primul război mondial a relevat puterea mass-media în domeniul propagandei,

dezinformării şi manipulării. Presa şi radioul demonstrează ce influenţă pot avea în crearea unor stări de spirit în situaţii de război şi în viaţa politică (după instaurarea comunismului în Rusia şi în cadrul alegerilor prezidenţiale în SUA).

În cercetarea comunicării şi a mass-media s-au configurat curente şi şcoli europene

(1930 la Frankfurt, 1937 şi 1938 la Paris) şi americane. În 1926 lingvistul Roman Jakobson crease în Cehia Cercul lingvistic de la Praga.

În capitala Franţei, Fernand Terrou a creat Institutul de Ştiinţă a Presei (din 1951, Institutul Francez al Presei), iar în 1928, Jean Stoetzel a fondat Institutul Francez al Opiniei Publice.

În SUA, s-au publicat lucrările de referinţă ale lui Carl Hovland şi Paul Lazarsfeld. Opiniile dominante priveau mecanismele propagandei şi efectele radioului şi

cinematografului.

Între 1940 şi 1960 „vârsta de aur a psihologiei sociale” Spiritul vremii este marcat de accesul tot mai larg la presă, radio, cinematograf,

care nu mai servesc numai informării, ci (în tot mai mare măsură) şi divertismentului. Se publică lucrări despre audienţa foiletoanelor (Herta Herzog, 1941), teoria

opiniilor (Jean Stoetzel), teoriile lui Paul Lazarsfeld, Harold D. Lasswell, Claude E.

10

Shannon, Elihu Katz, Joseph T. Klapper (în domeniul teoriei comunicării, din perspectiva

socio-psihologică mecanisme, efecte). Opiniile dominante au ca obiective de interes efectele mass-media asupra

mentalităţilor şi comportamentelor. Este perioada celor mai importante teorii produse de cercetările privitoare la

comunicare din punct de vedere psihologic, sociologic şi al mecanismelor şi efectelor mass-media.

În 1946 lua fiinţă în SUA Foreign Service Institute (structură instituţională ce avea ca scop formarea corpului diplomatic) în care s-au dezvoltat cercetări asupra comunicării interculturale.

Din 1950 s-a configurat ceea ce ulterior, în 1981, Yves Winkin s-a numit „Colegiul

invizibil‖ la Palo Alto orăşel din California mişcare intelectuală de studiu asupra comunicării, la care au contribuit psihiatri, psihologi şi antropologi.

Între 1960 şi 1978 Spiritul vremii este influenţat de efectele televiziunii (şi ale campaniilor electorale

americane) şi de rolul acesteia ca „instrument de creştere economică şi schimbare socială‖.

Cercetările teoretice, foarte abundente, ale lui Elihu Katz şi Wilbur Schramm, ale lui Marshall McLuhan (1911-1980), Abraham Moles, au ca obiectiv sociologia mass-media, cu accent pe televiziune. Sunt contestate unele teorii anterioare sau, dimpotrivă, unele sunt dezvoltate.

Opiniile dominante se nuanţează şi se înregistrează un început de rezistenţă faţă de uniformizarea culturală şi propagandă.

Între 1978 şi 1980 Spiritul vremii acordă un interes sporit „internaţionalizării comunicării‖. Mass-media

încep să facă obiect de critică din diferite perspective, dar, pe de altă parte, devin în tot mai mare măsură interactive.

Apare un număr mare de lucrări, de cercetare aplicată, unele contribuţii abordând probleme juridice şi economice ale mass-media, altele preocupate de publicitate, politică, fără să dispară problematica psihosocială, dar ele nu mai sunt receptate drept contribuţii capitale, iar autorii nu mai au aceeaşi notorietate.

Opiniile dominante vizează informarea şi dezinformarea şi constată caracterul derizoriu al programelor de televiziune.

Acestei imagini globale i se poate adăuga, urmând aceeaşi structură, o completare pentru deceniile următoare.

Între 1980 şi 2000 Spiritul vremii are ca specific faptul că audienţa mass-media a devenit planetară,

sporind valoarea lor ca instrumente de control şi influenţă. S-a constituit „infosfera‖, planeta fiind acoperită de reţele informaţionale. Comunicarea interpersonală şi publică au atins cote maxime. S-au produs şi reacţii: sentimentul exploziei incontrolabile, al poluării informaţionale, al „dependenţei de reţea‖.

Lucrările publicate în aceste două decenii au caracter sintetic. Ele reprezintă retrospective, demersuri de sistematizare, clasificare, reevaluare a contribuţiilor anterioare

11

(Francis Balle, Denis McQuail, Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rocheach, James Lull, Bernard Miège ş.a.).

Opiniile dominante sunt eclectice, dar se configurează (ca opinii-pilot?) reflecţii privitoare la transformările antropologice pe care le determină schimbarea raportului cultură scrisă-receptare audio-vizuală şi se aduce în discuţie necesitatea tot mai accentuată a unui „nou iluminism‖, care să contracareze efectele „post-gândirii‖ sinonime cu „non-gândirea‖ ca produs al societăţii actuale.

După cum se poate constata, în domeniul teoriilor comunicării au existat şcoli şi curente, s-au implicat instituţii de cercetare, iar înţelegerea fenomenelor psihosociale a fost nuanţată de oameni de ştiinţă cu formaţii diferite, prin eforturi complementare.

Concluzie: Istoria teoriilor comunicării începe la sfârşitul secolului al XIX. Pe parcursul secolului al XX ea cunoaşte mai multe etape distincte, legate de dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă.

1.2. Unităţi şi caracteristici ale comunicării 1.2.1. Unităţile comunicării Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre

comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului.

Dimensiunea originalităţii mesajului este data de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel că se poate determina în ce măsura un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât alt mesaj. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesăr în mod normal. Aşa se naşte redundanţa, ―excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.‖ Acest surplus trebuie înţeles ca ―o măsura a formei, nu a informaţiei deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar‖.

O analiză cât mai completă a informaţiei trebuie să antreneze perspective multidisciplinare şi să facă referiri şi la următoarelor aspecte:

aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător;

aspectul semantic: semnificaţia acordată semnelor pe baza convenţiilor sociale;

aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului şi prin feed-back chiar asupra emiţătorului

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul, feed-back-ul, este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj.

Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu usurinţă detectate şi corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de

12

tip verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale.

Conţinutul şi maniera în care se comunică se afla sub influenţa contextului comunicării. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică, temporală, culturală, socială şi psihologică.

Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul de noutate în forma şi conţinut, ci şi de structura lui mult prea elaborată, sau dimpotrivă, mult prea banala şi previzibilă.

Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune. În funcţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge două tipuri de comunicare:

comunicarea bipolară

comunicare multipolară (un emiţător şi mai mulţi receptori; un receptor şi mai mulţi emiţători; comunicarea cu ―poştaşi‖ adică prin intermediari umani care funcţionează ca mijloace de transmitere a mesajului).

Putem vorbi despre o sursă a comunicării care produce mesajul (Figura 1. Schema fundamentală a comunicării) care poate conţine gânduri, sentimente, idei, sau emoţii. Mesajul nu poate fi transmis în forma pură, ci este trimis prin este tradus în cuvinte însoţite de tot ceea ce înseamnă limbajul non-verbal.

Aşadar, mesajul este codificat în „limba‖ emiţătorului şi transmis prin intermediul unui canal (verbal, non-verbal, vizual etc.). În comunicarea umană, rareori folosim un singur canal. În acest moment al comunicării, apar „zgomotele‖ care pot perturba comunicarea. În categoria perturbaţiilor, putem exemplifica zgomotele fizice (zgomotul străzii, întunericul, ceaţa etc.) Perturbaţiile pot apărea şi în etapele de codificare şi decodificare în funcţie de particularităţile sursei şi destinaţiei. Este vorba de diferenţele semantice ale unor cuvinte şi de experienţa de viaţă a fiecăruia.

Semnalul este recepţionat şi decodificat la destinaţie. Destinatarul recepţionează şi înţelege mesajul transmis mai mult sau mai puţin în concordanţă cu ceea ce a vrut emiţătorul să exprime: adevărul este cel auzit, nu cel rostit. În continuare, rolurile se pot schimba: destinaţia devine sură şi sursa devine destinaţie.

Sursa DestinaţiaCodificare DecodificareCanal

Perturbaţii(zgomot)

Mesaj MesajSemnal Semnal

Figura 1. Schema fundamentală a comunicării

13

1.2.2. Caracteristicile comunicării. De ce şi ce comunicăm? În primul rând, să constatăm că nu putem să nu comunicăm. În orice moment, fie

că vorbim, fie că nu, comunicăm, exprimând idei, opinii, păreri, emoţii, sentimente, atitudini, fapte, energii, sensuri pentru a ne satisface nevoi (materiale sau psihologice), aspiraţii, dorinţe şi interese, încercând să convingem, să influenţăm, sau să educăm.

Ori de câte ori comunicăm, avem în vedere patru obiective majore:

să fim recepţionaţi;

să fim înţeleşi;

să fim acceptaţi;

să provocăm o reacţie, constând într-o schimbare de comportament sau de atitudine.

Uneori, nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective, caz în care am eşuat în procesul de comunicare. Dacă ştim de ce comunicăm, ce urmărim, care este scopul real, la fel de important este să avem foarte clare răspunsurile şi la întrebările următoare:

Ce vreau să spun? Ce doreşte cealaltă persoană să afle?

Cine este persoana din faţa mea? Ce personalitate are? Ce nevoi, ce aspiraţii, ce dorinţe are ea? Cum vede ea lumea? Care sunt convingerile ei? Ce ştie despre mesajul meu?

Unde are loc dialogul? Care al fi cel mai potrivit loc, cea mai potrivită ambianţă?

Cum ar fi cel mai bine să transmit mesajul? Verbal, sau în scris? Cu imagini, sau în cuvinte? Folosind un limbaj ştiinţific, sau utilizând metafore? Serios, sau folosind glume?

1.2.3. Caracteristicile comunicării. De ce (nu) ne înţelegem?

Există mai mulţi factori care influenţează acest lucru: diferenţele de percepţie, dificultăţile de exprimare, automatismele, lipsa de interes, emoţiile, diferenţele de personalitate.

Atunci când mesajul nostru nu este înţeles, avem tendinţa de a da vina pe celălalt. El este de vină vă nu a auzit ce am spus, el este de vină că nu ne-a înţeles, el este de vină că nu ne-a acceptat, sau el este de vină pentru că nu a făcut ce am fi vrut noi să facă.

Adevărul este cel auzit, nu cel rostit. Dacă vrem să fim auziţi, înţeleşi, acceptaţi şi să provocăm o reacţie pozitivă din partea celuilalt, este sănătos din partea noastră să ne asumăm responsabilitatea procesului de comunicare. Dacă celălalt nu ne înţelege, acest lucru poate fi din cauza faptului că noi nu am vorbim „pe limba lui‖.

Dacă celălalt nu ne înţelege, noi repetăm ce am spus cu o voce mai tare. Nu numai că nu ne va înţelege, dar este foarte probabil să alterăm planul relaţiei. Este de dorit să verificăm în ce măsură cuvintele pe care le folosim noi au aceeaşi semnificaţie pentru cel din faţa noastră şi, dacă este cazul, să reformulăm mesajul pe care vrem să-l transmitem.

Acelaşi mesaj poate fi interpretat distinct de persoane diferite, sau chiar de aceeaşi persoană în situaţii diferite. Pentru a gestiona eficient comunicarea, este esenţial să ţinem cont de faptul că oamenii sunt diferiţi şi, de asemenea, că ei se comportă diferit în funcţie de context.

Ţinând cont de propria experienţă de viaţă, noi învăţăm să recunoaştem anumite similitudini ale situaţiilor. Acest lucru pe care-l facem de cele mai multe ori instinctiv este

14

ceva pozitiv şi face parte din procesul propriei noastre învăţări a comunicării. Se poate întâmpla, însă, ca exagerând în această şablonizare a comunicării să dăm greş.

De exemplu, să presupunem că prima dată când am întâlnit o anumită persoană, aceasta a avut o atitudine indiferentă, absentă şi chiar de superioritate. Ne putem aştepta ca şi data următoare această persoană să aibă o atitudine asemănătoare. Am putea da greş deoarece, chiar dacă situaţia ne pare identică, persoana respectivă să fie foarte prietenoasă la întâlnirea următoare. Este posibil ca prima dată ea să fi avut o supărare pe care noi nu o cunoşteam şi care a influenţat atitudinea sa.

Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conţinutul informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi comunitatea.

Întemeietorul Şcolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează comunicarea în spaţiul de interferenţă dintre societate şi comunitate, considerând comunicarea un mod de a exista al comunităţii: ―Nu numai că societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea exista în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legatură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aiba în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - ―acelaşi spirit‖ cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea (…) este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.‖ (Apud Paul Dobrescu, ―Aisbergul Comunicarii‖, Revista Româna de Comunicare &Relatii Publice, nr.1/1999)

Este adevărat că societatea modernă cunoaşte numeroase fragmentări generate de dezvoltarea inegală a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspiraţiilor, a atitudinilor şi comportamentelor; este foarte probabil ca sensul şi conţinutul noţiunii de comunitate să se modifice în timp, dar cerinta de a avea un set de valori comune, care să ne confere un sentiment reciproc de legătură, de apartenenţă la un întreg, nu va putea să dispară..

1.3. Principiile comunicării Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de

reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării:

Axioma 1 = Comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm, orice comportament uman având valoare de mesaj).

Axioma 2 = Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional (orice comunicare se analizează în conţinut şi relaţie deoarece nu se limitează la transmiterea informaţiei, ci induce şi un comportament adecvat).

Axioma 3 = Comunicarea este un proces continuu (partenerii interacţionează în permanenţă fiind, prin alternantă, stimul şi răspuns).

Axioma 4 = Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică (verbală sau nonverbală).

15

Axioma 5 = Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă se întemeiază pe egalitate sau diferenţă.

Axioma 6 = Comunicarea este ireversibilă (produce un efect asupra receptorului). Axioma 7 = Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare (mesajul

căpătă sens numai în funcţie de experienţă de viaţă şi lingvistică a fiecăruia dintre noi).

1.4. Nivelurile comunicării umane

În funcţie de numărul de persoane se poate vorbi de cinci niveluri ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică şi de masă.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Fiinţa umană se ascultă pe sine, îşi pune întrebări, se îndoieşte sau se îngrijorează, se judecă sau reflectează, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea interpersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic şi îmbracă forma dialogului interior sau a monologului absolut, discurs pe care subiectul îl crează şi uneori chiar îl rosteşte în limbaj extern fără a avea un destinatar diferit de sine însuşi.

Comunicarea interpersonală este dialogul dintre două persoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să se respecte şi să se înţeleagă reciproc şi vorbesc pe rând încercând să transmită cât mai clar pentru celălalt ideile, nevoile, aspiraţiile, interesele şi dorinţele lor.

Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 10 persoane. În grup sau echipă, persoana îşi petrece mare parte din viaţa sa socială. Aici se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă probleme şi se iau decizii importante, inevitabil se creează şi se rezolvă conflicte. Acest nivel al comunicării umane va fi abordat mai pe larg în capitolul dedicat comunicării în echipă.

Comunicarea publică are loc în cazul unei prelegeri, cuvântări, expuneri, sau prezentări susţinute de o singură persoană. Aparent, persoana care susţine prelegerea comunică mai mult, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau dând informaţii cu privire la interesul sau dezinteresul său. Comunicarea publică are regulu diferite de comunicarea de grup sau interpersonală ceea cea determinat în a doua jumătate a secolului XX insistenţa de a caracteriza spaţiul public şi spaţiul privat. Filosoful german J Habermas deţine un consacrat prim loc în delimitarea şi surprinderea trăsăturilor şi importanţei dialogului public dovedind convingător valoarea pe care spaţiul public o are în cadrul epocii moderne care face din democraţia electorală forma de organizare a vieţii politice.

Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite, sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme precum cartea, presa scrisă, audiovizualul. Caracteristica principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcţie.

Concluzie: Numărul celor implicaţi în comunicare determină niveluri diferite ale comunicării umane şi tehnici diferite de comunicare specifice fiecărui nivel în parte..

17

CAPITOLUL 2. COMUNICAREA VERBALĂ

2.1. Semnul lingvistic Comunicarea gândurilor, sentimentelor şi dorinţelor umane se realizează prin limbă,

un sistem complex de comunicare alcătuit din sunete articulate, care şi-a disputat mereu întâietatea faţă de alte sisteme de comunicare: în primul rând datorită articulării, în al doilea rând deoarece celelelate sisteme de comunicare au nevoie de concursul ei pentru a fi descrise, iar în al treilea rând deoarece limbile naturale constituie atât prin semnificantul, cât şi prin semnificatul lor, punctul de plecare în construirea altor sisteme de semne, cum ar fi limbajele artificiale.

Într-o primă etapă a elaborării teoriei sale, Ferdinand de Saussure consideră semnnul lingvistic ca un rezultat al reuniunii dintre semnificant şi semnificat, prin care întelegea imaginea acustică şi respectiv conceptul. Ulterior, el va considera semnificantul şi semnificatul ca părţi constitutive ale formei lingvistice, termenul semn identificându-se cu semnul minimal - cuvântul sau morfemul.

Codul lingvisitc este astfel constituit dintr-o multitudine de semne izolate, fiecare din ele asociind unui sunet anume un sens anume. Saussure a insistat asupra unei distincţii clare între referentul semnului (ansamblul de obiecte din realitate la care trimite semnul) şi semnificatul său (entitatea lingvistică legată de semnificant). Cei care au venit după el au simţit nevoia să se ocupe mai îndeaproape de raporturile dintre semnificant şi semnificat, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o relaţie interioară semnului. Astfel, unii au fost de părere că nu trebuie să se vorbească neapărat despre existenta unei legături arbitrare dintre cele doua componenete, deoarece semnificatul unei semn, într-o limba data, nu poate fi gândit independent de semnificantul său. Argumentul adus a fost acela ca semnificatele limbii nu corespund nici unor esenţe obiective, nici unor intenţii subiective sesizabile în afara limbii.

Semnificatele (categorii de obiecte, stări, fenomene, trăiri etc. existente în realitate sau imaginare) se constituie odată cu limba, iar în momentul în care li se atribuie un semnificant fonic, ele datorează coeziunea internă acestui semnificant, iar odată despărţite de acesta se vor dizolva. Nu există, spre exemplu, o idee generală care să fie apoi etichetată de cuvântul plantă deoarece tocmai folosirea acestui cuvânt adună şi unifică o multitudine de forme diferite care n-au nici o vocaţie de a fi subsumate aceleiaşi vocabule. Astfel, unitatea intelectuală ce corespunde cuvântului nu se poate imagina decât ―printr-un artificiu al reflectiei lingvistice‖.

Este interesant de remarcat faptul ca un astfel de argument adus în favoarea necesităţii unei legături între semnificant şi semnificat odată ce limba a fost constituită, nu-i este atribuită nici o motivaţie naturală. Nu există nici o raţiune ca unul şi acelaşi semnificat să fie semnificat întro limbă printrun fonem iar în altă limbă printrun altul.

Concluzie. Codul lingvisitc este astfel constituit dintr-o multitudine de semne izolate, fiecare din ele asociind unui sunet anume un sens anume. Formarea codului lingvistic este obigatorie pentru comunicarea verbală

2.2. Limbă şi vorbire Limba nu este acelaşi lucru cu vorbirea. Limba este un ―tezaur‖ de semne care

poate fi utilizat doar cu ajutorul vorbirii. Vorbirea este cea care pune în funcţiune codul şi

18

conduce la producerea mesajului. Limba este pasivitate pură, iar stapânirea ei este legată de facultaţile ―receptive‖ ale intelectului, cu precădere memoria, în vreme ce orice activitate legată de limbaj ţine de vorbire. Schemei, adică formei limbii îi corespunde, în vorbire, uzajul, adică ansamblul obieceiurilor lingvistice ale unei societăţi date.

Limba se defineşte cu ajutorul axei paradigmatice (relaţii de tipul ―sau…sau‖, în vreme ce vorbirea apelează la axa sintagmatică, adica la relaţii de tipul ―şi..şi‖. Cunoaşterea limbii ţine de competenţa subiecţilor vorbitori, în vreme ce producerea şi interpretarea enunţurilor în procesul vorbirii ţine de performanţă. Este interesant de remarcat faptul că o mare parte din performanţele noastre ca vorbitori, cum ar fi intuirea efectelor pe care o fraza le poate produce în context sau posibilitatea reducerii ei datorită situaţiei de discurs, nu ţin de competenţa lingvistică, ci de cunoştinţele noastre despre lume şi cei din jurul nostru şi de modul în care gestionam relaţiile interumane.

Vorbirea umană poate fi cel mai bine exprimată în conceptul de discurs chiar şi atunci când ea îmbracă forma dialogată. Termenul este legitim întrucât orice formă a vorbirii umane este un proces logic alcătuit care transmite conţinuturi informaţionale. Acest concept ne permite să distingem între vorbire ca limbaj noţional solidar cu în primul rând cu gândirea şi intelectul şi celelalte sisteme de semne folosite de om care sunt limbajul paralingvistic şi limbajul non-verbal care au o mare importanţă în comunicare dar nu se substituie şi nici nu se confundă cu limbajul verbal. Formele limbajului verbal sunt posibil de clasificat după mai multe criterii cum ar fi spaţiul de circulaţie (public-privat), forul în care funcţionează (intern-extern), nivelul de specializare (comun- de specialitate) etc.Limba care face posibilă apariţia acestor forma este una singură. Limbile sunt relativ traductibile unele în altele ca dovadă avem dicţionare şi gramatici în timp ce în interiorul aceleiaşi limbi comune nu se pot ‖traduce‖ limbaje specializate chiar dacă între acestea pot să existe zone de interferenţă.

Concluzie. Între limbă şi limbaj există deosebiri de ordinul esenţei limba fiind doar meterialul pasiv din care vorbitorul crează o singură formă de limbaj adică limbajul verbal format în principal din noţiuni ce alcătuiesc judecăţi şi raţionamente umane.

2.3. Limbaj şi acţiune Necesitatea de a distinge în interiorul activităţii lingvistice între ceea ce este inerent

şi ceea ce este extrinsec limbajului, ne aduce în situaţia de a discuta despre funcţia fundamentală a limbajului.

Potrivit Scolii de la Port-Royal, limba a fost inventata pentru a permite oamenilor să-şi comunice gândurile, iar pentru aceasta vorbirea trebuia să reprezinte un tablou al gândirii, structurile gramaticale trebuiau să fie un fel de copie a structurilor intelectuale.

Subordonarea funcţiei de reprezentare celei de comunicare a fost pusă sub semnul îndoielii de comparatişti. Aplicarea principiului economiei în comunicare provoaca de regulă eroziuni fonetice constante care pot face de nerecunoscut structurile gramaticale. Asa se face că limbile ―evoluate‖, deşi răspund din ce în ce mai bine nevoilor de comunicare, nu mai pot pretinde că deţin o adecvare maximă în raport cu structurile gândirii, pierzîndu-şi funcţia reprezentativă.

W.von Humbolt a susţinut că reprezentarea a fost dintotdeauna funcţia fundamentală a limbii în istoria umanităţii, ea nefiind un simplu instrument de comunicare, ci în primul rând expresia gândirii şi a concepţiei despre lume a vorbitorilor.

19

Intelectul uman şi-a construit limba încercînd să-şi alcatuiască o reprezentare a propriei lui imagini, ―luîndu-se astfel în stapînire printr-un act de reflexie devenit nu doar posibil ci necesar‖. Limbile indo-europene au atins cu succes stadiul în care vorbirea reflectă gândirea, iar toate deteriorările fonetice la care au fost supuse în cursul evolutiei lor nu au cum să mai modifice această realitate. În sprijinul acestei idei Humbolt a încercat să releve funcţia reprezentativă a unor fenomene aberante cum ar fi acordul gramatical, sau neregularităţile de conjugare şi declinare, fenomene care în concepţia sa, fac vizibil efortul unificator al intelectului.

K. Bühler a propus o analiza generală a comunicării care să o descrie ca un ―act‖ ce exprimă condiţia esenţială a omului, şi nu ca o simpla ―acţiune‖ particulară. Comunicarea devenea în concepţia sa o dramă cu trei personaje: lumea, locutorul şi destinatarul. Din această pespectivă, orice enunţ lingvistic este un semn triplu, iar actul de a semnifica este orientat în trei directii:

către conţinutul comunicat (funcţia de reprezentare)

către destinatarul vizat de conţinut (funcţia de apel)

către locutor (funcţia de expresie). Pe lînga cele trei elemente luate în calcul de Bühler, R. Jakobson a mai introdus în

descrierea actului de comunicare codul lingvistic utilizat, mesajul transmis si contactul stabilit între interlocutori. Astfel, celor trei funcţii li se adaugă urmatoarele:

funcţia metalingvistică (este centrată pe cod şi vizează oferirea de explicaţii, precizări asupra codului şi utilizării lui);

funcţia poetică (în structura lui materială, enunţul are valoare intrinsecă şi este considerat un scop în sine, ca o creaţie cu valenţe valorice estetice şi morale);

funcţia fatică (nu există comunicare în afara unui efort depus pentru stabilirea şi menţinerea contactului cu interlocutorul. Formule precum ―alo‖, ―ma auziti?‖ folosite în comunicarea telefonică au rolul de atrage atenţia sau de a verifca dacă interlocutorul ne ascultă).

Independent de reflecţiile lingvistilor, filosofii Şcolii din Oxford au ajuns la concluzii similare şi chiar le-au depăşit, în sensul că au integrat în acţiunea inerentă vorbirii o parte mult mai considerabilă a activităţii umane. Filosoful englez J.L. Austin, spre exemplu a ajuns la o primă concluzie potrivit căreia enunţurile pot fi performative şi constative.

Enunţurile constative descriu un eveniment, fară pretenţia de a modifica o stare de fapt, pe când cele performative, transformă realitatea. Neputând opune enunţurile constative celor performative, Austin a creat ulterior o teorie generală a actelor de limbaj (sau acte de vorbire), valabilă pentru toate tipurile de enunţ. Astfel, atunci când locutorul enunţă o frază oarecare el efectuează trei acte simultane:

un act locutoriu care constă din articularea şi combinarea de sunete, evocarea şi combinarea sintactică a noţiunilor reprezentate de cuvinte;

un act ilocutoriu, în măsura în care enunţarea frazei reprezintă prin ea însăşi un anume act, cum ar fi actul de a promite sau de a ordona;

un act perlocutoriu, în măsura în care enunţarea serveşte unor scopuri mai îndepartate, pe care interlocutorul poate să nu le sesizeze deşi cunoaşte perfect limba (putem adresa cuiva o întrebare din dorinţa de a-l ajuta, încercând să-l punem în încurcatură sau pur şi simplu pentru că dorim să-l facem să creadă că ţinem la opinia lui).

20

Concluzie. Funcţiile limbajului verbal sunt multiple, dar două par să prevaleze pentru om: funcţia de reprezentare adică de construcţie a unor sensuri şi cea de acţiune adică de comunicare.

21

CAPITOLUL 3. COMUNICAREA CA ABILITATE

3.1. Abilitatea de a comunica Am văzut în cursurile precedente că relaţia de comunicare poate fi redusă la o

schemă generală şi poate fi înţeleasă ca o relaţie de transfer informaţional între doi poli pe care i-am numit Sursă sau Emiţător şi un alt pol numit Receptor sau Destinatar.

Aptitudinea de a comunica prin forme de limbaj foarte diverse este proprie întregii lumi a viului sau unei lumi chiar mai largă decât viul. În esenţă se identifică a fii caltatea oricărui sistem A de a transmite un mesaj unui alt sistem B pe care cel din urmă îl traduce în transformări ale stării lui iniţiale.

O astfel de aptitudine are şi omul ca fiinţă biologică, dar aptitudinea sa de comunicare nu se opreşte la acest nivel. În cazul omului este legitim să vorbim despre o aptitudine complexă care se exprimă în posibilitatea de atransmite mesaje diverse ca formă şi conţinut care folosesc semne şi semnale diferite ca materie purtătoare, ca sens şi ca efecte produse. Ca orice aptitudine şi cea de a comunica este la nivel uman condiţionată de o latură înăscută şi de una dobândită prin educaţie şi instrucţie.

Fără a intra întro lungă discuţie ce s-ar cuveni pentru a elucida raportul dintre zestrea ereditară şi componenta dobândită a aptitudinii de comunicare umană spunem totuşi că forma cea mai specifică pentru comunicarea umană rămâne limbajul noţional, verbal chiar dacă statisticile din studiile de psihologie socială arată că sub raport cantitativ acest tip de comunicare nu acopere nici măcar un procent de 50% din volumul comunicării umane.

Această zestre este reprezentată de câteva elemente fără de care nici un om nu este apt a comunica:

aparatul fonator uman ( corzi vocale,conformaţia gurii, laringele şi faringele de o conformaţie specifică, plămânii umani, diafragma);

urechea specializată în auz fonematic;

capacitatea analtico-sintetică a scoarţei cerebrale;

aria dezvoltată în jurul Scizurii lui Silvius din emisfera stângă specializată în percepţia şi decodificarea mesajelor verbale etc.

Zestrea ereditară a comunicării verbale este doar un dat care asigură posibilitatea devenirii omului homo loquvens. Transformarea posibilităţii în realitate este condiţionată de dezvoltarea acestei baze a limbajului în aptitudinea propriu-zisă. Procesul este determinat de viaţa socială în care este integrat copilul. El va primi de la mediul social odată cu socializarea sa următoarele:

limba maternă ca sistem lingvistic fundamental care va dezvolta capacitatea însăşi a dotării biologice de a funcţiona ca suport al limbajului;

modele de pronunţie a fonemelor;

sistemul de scriere, a grafemelor;

sistemul regulilor gramaticale;

modele de folosire a formelor de limbaj;

deprinderile adecvate formelor de folosire a limbajului verbal etc. Trebuie spus deasemenea că fuzionarea celor două componente ce asigură

funcţionarea aptitudinii de a comunica uman se produce numai în acţiunea de comunicare. Învăţatrea comunicării se realizează numai printro activitate îndelung repetată de comunicare verbală cu adultul. În treacăt spunem că din experienţe nefericite a rezultat că

22

dacă până la vârsta de 12 ani copilul nu este înzestrat cu un sistem lingvistic acesta ratează definitiv şansa de a mai comunica vreodată verbal.

Ar fi pripit să tragem de aici concluzia că dezvoltarea aptitudinii de vorbitor îi asigură omului suficente resurse de comunicare pentru toată viaţa. Abilitatea de a comunica este o dezvoltare superioară a aptitudinii de comunicare ce se formează în primii ani de viaţă solidar cu procesul de dezvoltare a intelectului. Abilitatea de a comunica nu cunoaşte o plafonare în dezvoltarea sa în timp.

Omul este singura fiinţă cu posibilităţi nelimitate de învăţare iar dacă aptipudinea de comunicare verbală trebuie satisfăcută minimal până la vărsta de 12 ani, abilitatea de a comunica verbal se poate dobândi oricând dacă aptitudinea corespunzătoare a fost formată, dar se va dobândi numai prin exerciţiu şi şlefuire continua a aptitudii formate. Este foarte sugestivă în acest sens butada marelui pictor spaniol Goia care se pare că a afirmat ‖Mi-au trebuit doar doi ani ca să învăţ să vorbesc şi în cinci zeci de ani nu am reuşit să învăţ să tac.‖

Este corect chiar să vorbim despre abilităţi de comunicare, la plural, deoarece corespunzător tuturor formelor de comunicare putem dezvolta abilităţi specifice astfel că la o aptitudine generală de comunicare avem abilităţi multiple de comunicare după atenţia ce am acordat-o unui anumit domeniu de comunicare şi după cantitatea de exerciţiu derulat pe acel domeniu.Drumul spre performanţă şi apoi spre măiestrie are aceleaşi etape în comunicare ca în orice alt domeniu. Ciclul învăţării cuprinde însuşirea noţiunilor teoretice, experienţa comunicării (exerciţii şi conştientizare), revederea şi analiza experienţelor şi aplicarea celor dobândite în viitor.

Sunt cei patru paşi ai unui proces de învăţare pe care ni-l putem imagina ca pe o spirală ascendentă: comunicăm, reflectăm şi analizăm, conceptualizăm, progresăm ş.a.m.d. (Figura 2. Ciclul învăţării comunicării). Urmând acest drum, ajungem să devenim performeri ai comunicării. Suntem eficienţi şi ne înţelegem bine cu multă lume. Pentru măiestrie este nevoie de ceva mai mult. Am putea numi acest ceva integrarea cunoştinţelor, sau integralitatea comunicării.

23

Dacă pentru a fi eficient în comunicare poate fi suficientă cunoaşterea unor principii teoretice de bază şi dobândirea unor deprinderi la nivel comportamental, arta comunicării implică folosirea funcţiilor umane în integralitatea lor: comportament, gândire, intuiţie, senzaţie, emoţie şi, în final întreaga personalitate.

3.2. Etape ale dezvoltării comunicării umane În lucrarea Teorii ale comunicării de masă, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-

Rokeach au analizat principalele etape ale dezvoltării comunicării umane, considerând că fiecare dintre ele a avut „consecinţe profunde asupra vieţii sociale individuale şi colective‖. Aceste etape au contribuit la constituirea sistemelor sociale şi la configurarea diferitelor culturi:

Prima etapă, epoca semnelor şi semnalelor, aparţine fiinţelor „preumane‖, incapabile, din punct de vedere fizic, de vorbire. Ele comunicau prin sunete, semne cu mâna, expresie, mişcare. Comunicarea lor era complexă, faţă de a primatelor de astăzi, dar simplă în raport cu cea umană şi mult mai lentă, iar creierul, încă neevoluat, determina o memorie de scurtă durată. Ea servea nevoilor biologice, proprii şi lumii animale.

Epoca vorbirii şi a limbajului, se leagă de apariţia omului de Cro Magnon (ulterior şi supravieţuitor celui de Neanderthal), care ar fi început să vorbească în urmă cu 90 000-40 000 de ani.

Epoca scrisului. De la pictogramele convenţionalizate, care standardizau semnificaţii, în vederea stocării informaţiei şi transmiterii ei în timp şi spaţiu, umanitatea a evoluat spre utilizarea scrierii fonetice. Sistemul pictografic presupunea reprezentarea unei idei, a unui obiect sau a unei fiinţe ori a unui concept printr-un simbol, ceea ce făcea dificilă nuanţarea. Scrierea fonetică reprezenta un sunet printr-un semn. Astfel s-a născut ceea ce astăzi numim alfabet.

Epoca tiparului. Inventarea tiparului a reprezentat o revoluţie în comunicare, făcând posibilă o difuzare mult mai amplă, mai rapidă şi mai eficientă a informaţiei, ceea

Reflectăm

Conceptualizăm

Aplicămîn situaţii noi

Comunicăm

Figura 2. Ciclul învăţării comunicării

24

ce a permis noi conexiuni, deci un progres al gândirii şi cunoaşterii. Alfabetizarea unui număr crescând de oameni a modificat însăşi evoluţia umanităţii.

Epoca mijloacelor de comunicare în masă. Dezvoltarea cunoaşterii şi invenţiilor tehnice au produs, mai ales în secolul XX, noi revoluţii care privesc nu numai transmiterea informaţiilor, dar şi schimbarea percepţiei asupra lumii, relaţiile dintre indivizi şi comunităţi, atenuarea diferenţelor generatoare de conflicte, comportamentul uman în general.

Internetul şi mijloacele de comunicare asistate de calculator sunt privite tot mai des ca definind o nouă epocă în istoria comunicării sociale.

Este interesant să observăm că aceste etape pe care le-a urmat omenirea în construirea mijloacelor de comunicare sunt reproduse identic de fiecare individ uman în procesul lui de socializare, fiecare reuşind să se definească în funcţie de tipul de mijloace de comunicare de care dispune ca dotare socială.

3.3. Bariere de comunicare şi tipologia lor Obstacolele / dificultăţile / barierele în procesul de comunicare reprezintă orice lucru

care reduce fidelitatea sau transferul de mesaj. Principalele obstacole / dificultăţi / bariere ce apar în procesul de comunicare pot fi:

Bariere de limbaj care se pot datora următoarelor cauze:

aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

între interlocutori există deosebiri de pregătire şi experienţă;

starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce el aude;

dificultăţi de exprimare;

utilizarea unor termeni (cuvinte şi expresii) inadecvate ori confuze;

ideile preconcepute şi rutina care influenţează receptivitatea. Bariere de mediu

climatul de comunicare necorespunzătoare (frig, zgomot, lumină insuficientă);

folosirea suporţilor informaţionali necorespunzători ori inadecvaţi (fluturaşi informativi care utilizează mulţi termeni tehnici, aşezarea anunţurilor la o înălţime prea mare, etc.).

Bariere datorate poziţiei emiţătorului sau receptorului

imaginea pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutorul său;

caracterizarea diferită a situaţiei în care are loc comunicarea de către emiţător şi receptor;

sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii participă la comunicare. Bariere de concepţie

existenţa presupunerilor;

exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;

lipsă de atenţie în receptarea mesajului;

concluzii grăbite asupra conţinutului mesajului;

lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;

rutină în procesul de comunicare. O metodă calitativă de identificare a cauzelor profunde ale obstacolelor/

dificultăţilor/barierelor în comunicare este analiză perturbaţiilor în comunicare

25

subiectivism;

ascultare incorectă;

implicare personală,

dezinteres. Bariere în comunicare determinate de factori interni:

Implicare pozitivă: ex.. Îmi place Ion, deci ascult ceea ce are de spus.

Implicare negativă: ex..Mirela m-a birfit acum 10 ani, deci interpretez tot ceea ce spune că fiind împotrivă mea.

Frică: ex. sunt atât de preocupat de ceea ce voi spune după aceea încât nici nu pot să aud ceea ce spune Mihai.

Presupuneri subiective: ex..Arăţi exact că unchiul meu pe care nu pot să-l sufăr, aşa că ori de câte ori vorbeşti îl aud pe el.

Agenda ascunsă: ex.. Îndată ce termin şedinţa mă voi putea duce să joc baschet. Hai ‖să discutăm acest subiect în şedinţa urmatoare‖.

Lumi imaginare: Toţi avem ‖lumi imaginare‖ interpretarea noastră personală a lucrurilor şi ideilor pe care le protejăm cu grijă.

Diferenţele de percepţie: Modul în care privim noi lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente,etc. vom avea alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit.

Concluzii grăbite. Adeseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea în sine.

27

CAPITOLUL 4. COMUNICAREA ORALĂ

4.1. Comunicarea umană de tip oral caracterizare generală Această formă de comunicare este puternic dezvoltată la om, vorbirea fiind actul

prin care informaţia este emisă prin intermediul codurilor lingvistice. Formele comunicării orale sunt: monologul, expunerea, relatarea, dialogul,

seminarul, interviul, colocviul, toastul, discursul, povestirea, pledoaria, dezbaterea, conferinţa, prelegerea etc.

Comunicarea verbală este sensibil marcată de cadrul situaţional în care se realizează, deoarece oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale subiectului. Întotdeauna, în împrejurări diferite, vorbim „limbi‖ diferite cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate după necesităţi.

Constatăm că în comunicarea orală se operează atât cu vorbirea cât şi cu ascultarea, deoarece acestea domină şi în predare dar şi în învăţare inclusiv în învăţarea limbii. Spre exemplu, se consideră că în vorbirea curentă emitem ~125 cuvinte/minut, deşi 50% dintre adulţi nu înţeleg mai mult de 13 cuvinte/minut. În predare, pentru frazele mai lungi de 18 cuvinte, inteligibilitatea scade cu 15%, deci sub ceea ce se vrea înţeles. S-a stabilit că pentru a fi inteligibil mesajul viteza comunicării nu trebuie să fie mai mare de 2-3 cuvinte/secundă (să ofere posibilitatea decodării, respectiv a înţelegerii şi conştientizării rolului avut în comunicare).

Pentru o comunicare verbală adecvată şi eficientă trebuie adoptate atitudini pozitive şi însuşite comportamente verbale funcţionale, ce ţin de calităţile vorbirii şi din care evidenţiem îndeosebi:

1. Plăcerea de a vorbi presupune şi efortul de a avea un ton prietenos, politicos, cuplat cu priviri agreabile.

2. Naturaleţea de exprimare firească, fără afectare, fără căutarea forţată a cuvintelor sau expresiilor rare (pentru a epata, a uimi, a şoca)

3. Claritatea presupune expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles, fără efort, apelând la respiraţia controlată, mişcarea lejera a buzelor; ajută la receptarea şi înţelegerea fără efort .

4. Corectitudinea implică respectarea regulilor gramaticale şi logice ale discursului. Centrarea pe aspectele esenţiale întro ordine logică a conţinuturilor comunicate

5. Precizia reclamă utilizarea acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea şi facilitarea comunicării

6. Armonia cere recurgerea la cuvinte/expresii care să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului, astfel încât să încânte auditoriul (şcolari) şi să susţină motivaţia învăţării

7. Fineţea se realizează prin folosirea unor cuvinte/expresii prin care se pot exprima indirect gânduri, sentimente, idei.

8. Concizia reclamă exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără divagaţii inutile şi neavenite. Evitarea redundanţei ca deficit al sincronizării formei cu conţinutul.

Concluzie. Analiză complexă a aspectelor comunicării orale implică un element semantic, al semnificaţiilor termenilor utilizaţi. Sunt supuse analizei structura vocabularului, cantitatea de informaţie şi nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conţinutul

28

sau obiectul comunicării, coerenţă în judecăţi şi raţionamente, plasticitatea şi expresivitatea termenilor. Un vocabular bogat, variat, precis,fineţea şi concizia dă capacitatea şi posibilitatea de a înţelege uşor mesajul transmis.

4.2. Tehnici de comunicare orală Emiţăţorul şi Receptorul. La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea

de relaţionare cu celălalt, de disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de recepţie şi prelucrare, de complexitatea şi varietatea conţinuturilor, precum şi de posibilitatea emiţătorului şi receptorului de a-şi schimba reciproc rolurile.

4.2.1. Emiţătorul Emiţătorul este un individ, un grup, o instituţie: posedă informaţie bine structurată

are o stare de spirit deosebită (motivaţie) şi are un scop bine precizat. Declanşează actul comunicării, iniţiind şi formuland mesajul are grade diferite de credibilitate sau de prestigiu. Calităţile care marchează personalitatea vorbitorului, a comunicatorului (a emiţătorului) sunt:

Claritate - organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi autorului; o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor;

Acurateţe - presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;

Empatia - vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie;

Sinceritatea - situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea într-o situaţie naturală;

Atitudinea - evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpării de sub control a vocii;

Realizarea contactului vizual - este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la dialog să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiilor la dialog;

Înfăţişarea - reflectă modul în care te priveşti pe ţine însuţi: ţinută, vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor;

Postura - poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui - toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;

Vocea - urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutor, faţă de zgomotul de fond ca şi faţă de tema şi contextul social al comunicării;

Viteza de vorbire - trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare pentru a indica urgenţă, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorului;

Pauzele de vorbire - sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru a recepţiona o idee importantă.

29

4.2.2. Receptorul Receptorul poate fi: un individ, un grup, o instituţie căruia / căreia îi este adresat

mesajul sau care intră în posesia mesajului în mod întâmplător / conştient. Receptorul / destinatarul recepţionează mesajul, îl decodifică (descifrează prin înţelegere), îl prelucrează, interpretează şi dă semnal de răspuns (feed-back). De regulă la primirea mesajului, receptorul reacţionează în patru moduri:

a) reacţie adaptativă (preia şi prelucrează mesajul de asemenea manieră încât să-şi sporească şansele de reuşită, să maximizeze profitul / recompensa);

b) reacţie de autoapărare (ego-defensivă); receptorul încearcă să salveze aparenţele, are o imagine de sine acceptabilă şi pe cât posibil în acord cu imaginea celorlalţi despre el;

c) reacţia expresiei valorice -apreciază rolul mesajului în dezvoltarea personală; d) reacţie cognitivă -vizează nevoia receptorului de a înţelege, de a da sens

mesajului; pentru aceasta îşi activează experienţa de viaţă şi discernământul. Calităţile ascultătorului În comunicarea orală chiar şi în cea de tip prelegere ideea dialogului nu este

abolită. De regulă orice comunicare verbală implică programatic legătura inversă şi schimbarea rolurilor. Este de dorit deci să cunoaştem ce presupune rolul de receptor, de ascultător a unui mesaj oral de mai lungă sau mai scurtă durată.

Disponibilitatea pentru ascultare -încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a urmări ceea ce se transmite;

Manifestarea interesului -a ascultă astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;

Ascultarea în totalitate -nu vă grăbiţi să interveniţi într-o comunicare; lăsaţi interlocutorul să-şi expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;

Urmărirea ideilor principale -nu va pierdeţi în amănunte; dacă cereţi reveniri asupra unui subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri fără importantă;

Ascultarea critică -ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi aparţin ideile care se comunică, interlocutorului sau altcuiva;

Concentrarea atenţiei -concentraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidenta le care pot să apăra în timpul comunicării;

Luarea de notiţe -ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;

Susţinerea vorbitorului -o atitudine pozitivă, de întrajutorare din partea auditorului, pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.

4.2.3. Mesajul

Mesajul este o componentă complexă a comunicării care implică fenomene de

codare, recodare, decodare. La om, funcţia semiotică înalt dezvoltată permite codarea stimulilor actuali, trecuţi, viitori şi utilizarea lor nu doar de către cel care codifică, ci şi de cei care primesc mesajul. E o informaţie structurată după anumite reguli. Reprezintă cea mai complexă componentă a procesului de comunicare, care se transmite apelând la

30

limbajul verbal, nonverbal, paraverbal. Este determinat de starea de spirit a emiţătorului şi de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi receptorului. Trebuie să fie clar, coerent, concis. Construirea şi transmiterea mesajului presupune două acţiuni distincte: codarea si decodarea.

4.2.4. Codul

Codul trebuie ales şi cunoscut de partenerii în relatie. Codarea = transpunerea în

simboluri, semne, cuvinte a ceea ce este de transmis (gânduri, intentii, sentimente, atitudini). Decodare = identificarea echivalentului exact si corect al mesajului, materializat în gând / idee.

4.2.5. Feedback-ul

Feedback-ul - mesaje de raspuns pe care receptorul le da în timpul sau dupa

receptarea mesajului initial. Componenta foarte importanta pentru ca determina masura în care mesajul a fost înteles, crezut si acceptat; este o informatie trimisa înapoi la sursa

4.2.6. Mediul, contextul comunicarii

Mediul, contextul comunicarii se referă la situaţia particularizată în care are loc

comunicarea. Comunicarea se desfaşoară într-un context cu care se întrepatrunde. Concluzie: Toate elementele relaţiei de comunicare trebuie să prezinte un anumit

nivel calitativ pentru ca să asigure o bună comunicare orală. Chiar dacă pare facilă comunicarea orală cere o pregătire indiferent de forma sa concretă. Aceste calităţi ale ‖vorbitorului‖ se dobândesc prin exerciţiu nu sunt înăscute.

4.3. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale

Comunicarea orală se deosebeşte de comunicarea scrisă prin caracterul său situaţional concret ceea ce antrenează atât avantaje cât şi dezavantaje. Prezentarea orală a unui conţinut informaţional îmbracă mai multe forme concrete dintre care cele mai cunoscute sunt prelegerea academică, pleduaria juridică, prezentarea unui raport în cardrul unui colectiv, autoprezentarea (autobiografia publică), discursul festiv sau omagial, discursul politic etc. Toate aceste forme au în comun faptul că au un public relativ cunoscut sau cel puţin estimat în prealabil, se desfăşoară în spaţiul public, au un timp anterior precizat, au o temă prestabilită şi un scop cunoscut.

În acest tip de produs de comunicare se poate face o distincţie între două tipuri de limbaj, profund diferite ca natură, dar intim conectate şi pe care tehnic orice vorbitor trebuie să le pună în armonie:

a· limbajul paraverbal sau ceea ce oamenii comunică prin voce (volum, intonaţie, ritm, tonalitate, accent, pauze) şi prin manifestări vocale fără conţinut verbal (rîsul, dresul vocii, geamătul, oftatul, mormăieli, plescăituri, urlete, ţipete, fluierături etc.); b· limbajul verbal sau ceea ce oamenii comunică prin rostirea şi descifrarea înţelesului cuvintelor.

31

Pregătirea oricărei prezentări orale reclamă vorbitorului o conştientizare şi o pregătire pentru a stăpâni situaţia în care se află. De aceasta depinde tipului de discurs ce urmează să îl susţină. Tonalitatea vocii, ritmul vorbirii, intensitatea trebuie armonizate cu ţinuta vestimentară, distanţa la care se plasează faţă de public, gestica, mimica derulată şi mişcarea braţelor şi a corpului. Se spune despre mari avocaţi că îşi declamau în oglindă pleduariile finale din diferite procese susţinute. Despre Demostene, unul dintre cei mai celebrii oratori ai antichităţii, se atestă că îşi repeta discursurile publice pe malul mării pentru a găsi tonul care acoperea vuietul valurilor.

Ascultătorii nu vor neapărat numai informaţie; ei vor să fie luaţi în consideraţie, stimulaţi, antrenaţi, binedispuşi. Acesta este şi motivul pentru care ne plictisim să-i ascultăm pe cei care nu-şi dezlipesc privirile de pe foaia de hârtie.

Factori interpersonali Toţi cei care se sperie la gîndul ca trebuie să vorbească în public sînt sfătuiţi să

pornească la drum cu ideea că auditoriul e de partea lor. Publicul îşi doreşte să ia parte la o prezentare reuşită din toate punctele de vedere, dar va manifesta şi o oarecare toleranţă faţă de greşeli sau ezitări. Oricum ar fi, publicul porneşte la drum de partea vorbitorului şi va rămîne de partea lui până la sfîrşitul prezentării mai ales dacă vorbitorul va face tot posibilul să nu stârnească vreun conflict sau se va feri să îi aducă ofense prea mari.

Ni se poate întîmpla că pe parcursul prezentării să mai uităm ce am vrut să spunem sau cum trebuie să continuăm o idee, să nu găsim imediat folia transparenţa cu datele pe care trebuie să le interpretăm, să ne împiedicăm când coborâm de pe podium şi totuşi să fim aplaudaţi cu căldură la sfîrşit şi să ni se spună că prezentarea a plăcut. Dacă vom şti cum să comunicăm publicului faptul că îl tratăm cu interes şi seriozitate, că avem să îi spunem lucruri importante şi interesante, dacă avem conştiinţa depunerii unui efort cât de mic pentru a ne pregăti trup şi suflet în vederea marii confruntări, publicul va simţi şi va manifesta toleranţă.

Cu cât publicul se va apropia, sub conducerea noastră, de miezul dezbaterilor, cu atât se va simţi mai antrenat. Acesta este şi motivul pentru care specialiştii sugerează vorbitorului menţinerea unui contact vizual permanent cu auditoriul. Această permanenţă nu trebuie însă înţeleasă greşit: privirea insistenţă, aţintită asupra unei singure persoane dintr-un grup, păstrarea contactului vizual cu o persoană mai mult de 5-6 secunde trebuie evitate cu orice preţ. E bine să privim pe rînd, fiecare segment de grup şi apoi o persoană sau altă. Dacă în general întimpinăm greutăţi în stabilirea contactului vizual, va trebui să exersăm atunci când stăm de vorbă cu cineva tehnica îndreptării privirii spre un punct imaginar, situat între ochii interlocutorului.

Dacă dorim că publicul să ne acorde atenţie, să ne urmărească şi să ne simpatizeze, trebuie să avem în vedere şi următoarele aspecte.

verificarea acusticii sălii;

plasarea optimă în spaţiu a materialelor vizual;

evitarea grimaselor;

crearea unei atmosfere destinse prin zâmbet;

evitarea vulgarităţilor;

evitarea glumelor nesărate însoţite de un râs zgomotos;

expunerea pe un ton plictisit;

încadrarea în limita de timp impusă prezentării care poate fi amintită publicului în deschidere şi eventual repetată încă o dată în cadrul expunerii.

32

Pregătirea prezentării Factorul timp este decisiv în pregătirea unei prezentări. Oratorii spuneau că pentru

a putea vorbi cinci minute aveau nevoie de două săptămîni de pregătire, iar pentru a vorbi o oră, de o singură săptămină. Putem să ne bucurăm de concentrarea maximă a publicului preţ de 10 minute, după care va trebui să facem eforturi pentru a o menţine la cote ridicate. De aceea este indicat să ne structuram prezentarea cît mai riguros, acordînd între 10 şi 20% din timp introducerii, 60-80% din timp să-l alocăm problemelor de conţinut şi să păstrăm 10-20% din timp pentru concluzii.

Pentru a nu permite memoriei să va joace feste, pregătiţi-vă notiţe clare şi uşor de urmărit, adoptând formatul fişelor scrise pe o singură parte şi nicidecum pe coli A4 scrise pe ambele feţe. Ele vă vor ajută să nu omiteţi ideile importante, să construiţi argumentări solide şi să nu va abateţi de la succesiunea normală sau corectă a faptelor şi aspectelor selectate pentru prezentare.

Folosirea mijloacelor vizuale În pregătirea materialelor vizuale trebuie să porniţi de la premiza ca ele au rolul să

orienteze publicul, să ajute la crearea de corelări şi conexiuni ideatice, să completeze doar ceea ce aveţi de spus şi nicidecum să se constituie într-o variantă scrisă a vorbelor dumneavostră. Cuvintele nu vă vor ajută prea mult dacă nu vor fi asociate sau întărite vizual prin procedee grafice cum ar fi sublinieri, încercuiri sau încadrări.

Încercaţi să anticipaţi unele din întrebările publicului şi să aveţi pregătite transparentele care să ilustreze răspunsurile dumneavoastră.Numărul transparentelor pe care le veţi rulă trebuie bine corelat cu volumul de informaţie pe care l-aţi stabilit pentru prezentare şi timpul în care trebuie să vă încadraţi. Astfel, este recomandabil că pentru o prezentare de zece minute să aveţi pregătite cam 10 transparente.

În cazul în care credeţi că aveţi nevoie de un program de grafică de prezentare precum PowerPoint 2000, care să va ajute să comunicaţi ideile cu forţă, încercaţi să evitaţi următoarele clişee vizuale:

butoanele animate;

topirea unei imagini în alta;

formarea textului prin căderea literelor;

sporirea spectaculozităţii trecerii de la o pagină la alta prin punctarea

cu sunete de. Rostirea discursului În rostirea discursului trebuie să se acorde toată atenţia momentului începerii

expunerii. Nu începeţi expunerea până când publicul nu şi-a ocupat locurile şi nu sunteţi siguri că vă ascultă. Preţ de circa 20 de secunde, nu rostiţi nici un cuvânt până nu aţi stabilit un contact vizual cu auditoriul, nu aţi studiat dintr-o privire organizarea spaţiului dumneavoastră de mişcare, nu aţi respirat adînc şi nu v-aţi găsit poziţia cea mai comodă în faţa celor care aşteaptă să soarbă cuvintele dumneavoastră.

Încercaţi să nu folosiţi clişee sau expresii banale de tipul ‖Am marea plăcere de a...‖, să nu prezentaţi nici mulţumiri şi nici scuze în primele fraze ale discursului dumneavoastră. Păstraţi-le eventual pentru sfârşit. Încercaţi să va controlaţi starea de nervozitate din primele minute ale prezentării. Două din semnele cele mai des întâlnite ale acestei stări sînt impunerea unui ritm prea alert de expunere şi tendinţa de a nu ne orienta

33

corpul şi privirea către public. Nicki Stanton ne reaminteşte că există mai multe moduri de a începe un discurs; totul este să facem alegerea cea mai potrivită personalităţii noastre:

denumirea temei,urmată eventual de cîteva precizări referitoare la alegerea titlului prezentării

referirea la obiectivele şi aspectele pe care doriţi să le abordaţi în cadrul temei propuse

anticiparea unor întrebări sau aspecte problematice;

deschiderea discursului cu o anecdotă sau cu o glumă;

mărturisire;

prezentarea unor fapte sau date statistice;

folosirea unui citat nu foarte lung şi relevant pentru subiectul discursului;

afirmaţii cu conţinut şocant;

povestiri interesante. Finalizarea discursului Modalităţile pe care le aveţi la îndemână pentru încheierea prezentării sînt la fel de

numeroase:

prezentarea unor concluzii punctuale;

lansarea unor interogaţii prin care să recaptati interesul slăbit al publicului;

anectode scurte, care să ilustreze aplicabilitatea ideilor dumneavoastră;

invitarea publicului de a trece la acţiune în spiritul celor afirmate în prezentare;

folosirea de citate prin care să subliniaţi credibilitatea rezultatelor expuse. E preferabil ca în ciudă tuturor schimbărilor de moment intervenite pe parcursul

prezentării să nu va abateţi de la concepţia iniţială, aşa după cum e bine să nu vă razgândiţi odată ajunşi în faţă publicului asupra frazelor de început.Conţinutul discursului nu se memorează, frază de început şi cea de încheiere sânt bătute în cuie. Chiar dacă pe undeva ne-am bâlbâit sau ne-am încurcat puţin în detalii sau argumentări, cel puţin să începem şi să sfârşim fără să ne împiedicăm. Astfel, ne vom simţi mult mai bine şi mai pregătiţi să înfruntăm inevitabilele întrebări. Dacă vreo întrebare adresată ne pune întro asemenea încurcătură încât ne dăm seama că nu putem răspunde, este corect şi elegant să rostim cu sinceritate şi aplomb ‖Îmi pare rău, nu ştiu/nu cunosc/nu...‖. Iar dacă ni se adresează o întrebare care nu are nimic de-a face cu subiectul prezentării noastre, nu trebuie ne simţim obligaţi răspundem.

35

CAPITOLUL 5. DIALOGUL ŞI INTERVIUL

5.1. Dialogul Psihologii consideră limbajul verbal ca fiind principalul instrument de construcţie a

vieţii psihice a omului. Limbajul verbal este astfel văzut ca specializat în limbaj intern şi limbaj exterior. Se vorbeşte în acest sens despre o etapă a formării instrumentului intelectului între 0-2 ani când copilul nu uzitează decât de un limbaj extern. Pentru această vârstă toate actele ţi operaţiile ce sunt asistate de cuvânt se desfăşoară sonor adică în limbajul exterior fără ca acesta să aibă doar funcţie de comunicare.Vorbind cu sine copilul verbalizează cu voce tare.

Etapa ulterioară din evoluţia intelectului, 2-7 ani este caracterizată şi de interiorizarea limbajului şi transformarea lui în instrumentul de construcţie a forului intimităţii psihologice. Din acest moment se pune problema ce, cât, cum, când, dacă exteriorizăm limbajul creat în planul vieţii noastre psihice?

În mod obişnuit numim dialog numai limbajul verbal extern desfăşurat ca formă de relaţionare cu un alt semen al nostru şi îl distingem strict de monolog care deşi se derulează întrun context social şi pe fondul unei relaţii sociale definite acordă în comunicare roluri diferite partenerilor implicaţi.

Comunicarea decurge în două planuri, planul conţinutului şi al relaţiei. Uneori, fără să ştim de ce, un om ne poate fi simpatic, iar altul antipatic. Planul conţinutului transmite informaţii, în timp ce planul relaţiei transmite informaţii despre informaţii. Cuvintele (conţinut) transportă idei, noţiuni şi concepte, în timp ce tonul vocii şi limbajul corpului (relaţie) transmit atitudini, emoţii şi sentimente. Planul conţinutului reprezintă CE se comunică, în timp ce planul relaţiei concretizează CUM se comunică, definind astfel planul conţinutului.

Aşa cum am văzut din propria noastră experienţă de viaţă, sensul comunicării dialogale este puternic influenţat, chiar determinat de multe ori de planul relaţiei. Dacă între cele două planuri ale comunicării există concordanţă, atunci avem încredere în ceea ce spune celălalt care ne poate fi simpatic. În caz contrar, dacă percepem o disonanţă între planul conţinutului şi cel al relaţiei, atunci nu avem încredere în mesaj, celălalt ne poate deveni antipatic, putând, uneori, declanşa mecanismele de apărare ce ne caracterizează pe fiecare în parte. În astfel de situaţii, nu ne mai concentrăm asupra mesajului, ci asupra modului în care ne putem apăra interesele, nevoile, sau de anumite pericole reale sau imaginare percepute de noi.

Dacă percepem ca pozitive informaţiile din planul relaţiei, atunci lucrurile spuse de celălalt ne pot părea interesante şi chiar savante. Planul relaţiei transmite semnale de dominanţă sau de supunere, de prietenie sau de duşmănie. Relaţia poate fi pozitivă (simpatie, prietenie, acceptare, admiraţie, aprobare), neutră (indiferentă), sau negativă (disconfort, dominanţă, duşmănie, dezaprobare, respingere, dispreţ).

Să ne imaginăm mai multe modalităţi de a spune, de exemplu, „Bună treabă!‖. Aceleaşi cuvinte pot fi percepute ca o laudă, sau, dimpotrivă, dispreţ sau bagatelizare. În funcţie de dispoziţia pe care o avem, putem interpreta aceste cuvinte ca pe un reproş, chiar dacă intenţia celuilalt nu a fost aceasta. Dacă relaţia este pozitivă, atunci este foarte probabil ca percepţia să fie de apreciere, laudă. Dacă relaţia este negativă, vom percepe aceleaşi cuvinte ca pe un reproş, o devalorizare, caz în care ne vom apăra.

36

Atunci când relaţia este negativă, planul relaţiei devine mai important decât cel al conţinutului. Comunicarea este deturnată, iar ceea ce se întâmplă în continuare este un şir de replici de atac sau apărare. Relaţiile partenerilor devin pur emoţionale, iraţionale. Tonul agresiv, ironic, cicălitor, arogant, sau plângăcios, gesturile agresive, triviale, sau dispreţuitoare devin factori de alterare ai comunicării.

Ce este de făcut atunci când planul relaţiei este alterat? În acest caz, este practic inutil să continuăm discuţia la nivel raţional. Dacă celălalt a declanşat mecanismele de apărare, semn că este în stres negativ, singurul lucru pe care îl putem face dacă vrem să revenim la comunicarea de interes comun şi de satisfacere reciprocă a unor nevoi, este de a-l ajuta pe celălalt să iasă din stres, de a modifică relaţia.

Sociolingvistica pune accentul pe diversitatea modalitatilor de comunicare. Contextul în care se manifestă cel mai vizibil aceste modalităţi este în primul rând dialogul. Dar orice dialog, indiferent de tipul său, beneficiază de următoarele elemente:

Idiolect = mod propriu de vorbire a unui individ, la un moment dat Sociolect = mod propriu de vorbire a unui grup la un moment dat Situaţia de comunicare: 3 parametrii care determină profilul situaţiei de

comunicare-Locul = continuitate spatială Momentul = continuitate temporală Relaţia de rol E-R = continuitate socială şi psihologică În cadrul idiolectului există mai multe registre de comunicare. Alegerea acestor

registre depinde de situaţia de comunicare, care poate fi:

Congruentă (presupune o armonie între cei trei parametri ai situaţiei de comunicare);

Incongruentă sau disonanţa (ceva nu se potriveşte între cei trei parametri ai situaţiei de comunicare).

Incongruenţa sau disonanţa în comunicarea dialogală este cel mai des legată de blocajul psihologic pe care partenerii îl resimt datorită unor cauze multiple care cel mai bine pot fi dînlăturate sau cel puţin diminuate sub aspectul efectelor produse dacă la nivelul partenerilor funcţionează fenomenul numit psihologic empatie.

Empatia constituie una dintre dimensiunile semnificative ale inteligenţei emoţionale. S. Marcus (1997) o defineşte ca fiind "un fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea". Empatia se construieşte pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi, pe abilitatea de a citi informaţiile primite pe cale nonverbală.

S. Marcus apreciază că punctul nodal al conceptului empatic îl reprezintă conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de către propria persoană prin intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia partenerului. Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al altuia - respectiv preluarea modului de a gândi şi de a realiză rolul social - şi transpunerea emoţională, acţiunea de activare a unei experienţe, de substituire în trăirile lui menţionate prin identificarea afectivă a partenerului, preluarea stării lui de spirit.

1) Conversaţia cu încărcătură emoţională (Salter 1961) Pentru început subiectul trebuie să înveţe să exprime verbal ceea ce simte, nu

ceea ce gândeşte, astfel încât să realizeze diferenţa între cuvintele care exprimă stări afective şi cuvintele care exprimă gânduri sau acţiuni.

37

Exemple:

cuvinte care exprimă stări afective: doresc, detest, ador, mă bucur, îmi păsa, iubesc, invidiez, mi-e dor etc.

cuvinte care exprimă idei sau acţiuni : presupun, cred, consider, îmi imaginez, înţeleg, concluzionez etc.

Ulterior subiectul trebuie să utilizeze cât mai frecvent termeni legaţi de propria persoană (‖eu‖, ‖mie‖) împreună cu cuvintele care se referă la stări afective.

2) Tehnica autodezvăluirii Subiectul trebuie să se antreneze să comunice într-o manieră mai apropiată. Se

apelează la relatarea unor evenimente (experienţe emoţionale) în vederea uşurării exprimării sentimentelor autentice. În acest mod subiectul conştientizează şi alte tipuri de sentimente şi îi este tot mai uşor să discute liber despre acestea.

Cel care ascultă trebuie să-şi controleze propriile trăiri şi sentimente, să caute să surprindă toate nuanţele relatării (povestirii) şi să între, pe cât posibil, în ‖pielea‖ personajului care povesteşte.

3) Tehnica acordării afecţiunii În cadrul relaţiilor apropiate, oamenii se tem să-şi exprime sentimentele de

afecţiune de teamă de a nu fi exploataţi, de a nu se profita de pe urma lor, de a nu părea slabi sau dependenţi.

Tehnica acordării afecţiunii aparţine lui Richard Stuart (1973) şi implică următoarele obiective:

să determine pe fiecare partener să devină conştient de ceea ce îi face plăcere celuilalt şi nu de ceea ce îl enervează;

să înveţe persoana;

să realizeze în mod deliberat acele acţiuni care oferă satisfacţie partenerului său.

Se folosesc modele de exerciţii prin intermediul cărora subiectul este învăţat să acorde sprijin, încredere şi afecţiune celuilalt.

Comunicarea eficientă implică exprimare deschisă şi ascultare, în timp ce comunicarea ineficientă presupune refuzul părţilor de a-şi împărtăşi în mod deschis sentimentele şi refuzul de a asculta ce are de spus celălalt.

Empatia afectivă presupune conştientizarea a ceea ce simte celălalt pe baza afirmaţiilor acestuia. În timpul practicării acestei tehnici nu trebuie să fim de acord sau nu cu celălalt, ci doar să parafrazăm spusele lui şi să-i detectăm stările afective. Este indicată adoptarea unui ton calm şi liniştit, în timp ce utilizăm expresii de tipul:

‖Mi se pare că tu vrei să spui că...‖;

‖Se pare că...‖;

‖Aş dori să mă asigur că am înţeles ceea ce vrei să spui...‖. Întăririle pozitive se referă la transmiterea unor mesaje pozitive către interlocutor,

chiar în toiul unei dispute. În acest mod, acesta se simte respectat şi apreciat. De multe ori în viaţă simţim pornirea de a rupe relaţiile cu semenii noştri, pentru că ei ne exploatează, sunt prea egoişti sau insensibili. Totuşi avantajul menţinerii unor relaţii bune cu aceştia este mai mare decât pierderea dialogului cu ei. Un lucru pozitiv spus unei persoane cu care suntem în dispută ajută la salvarea aparenţelor, la ascultarea punctului nostru de vedere, astfel că mesajul transmis de noi va avea un caracter mai realist şi un impact mai mare decât orice conflict.

38

Comunicarea empatică implică trei abilităţi specifice de comunicare:

exprimarea emoţiilor- „a te pune în pielea celuilalt‖, reprezintă a te apropia cât mai mult posibil de experienţa personală a interlocutorului;

manifestarea înţelegerii faţă de sentimentele celuilalt - indicarea prin gesturi, expresii, postură fizică sau atingere fizică;

punerea sentimentelor persoanei intervievate în cuvinte (exprimarea verbală), foarte importantă atunci când persoana este incapabilă să articuleze anumite emoţii, din diferite motive (bariere de limbaj, încapacitatea de a exprima anumite sentimente la un moment dat, stare de confuzie ).

Putem obţine comunicarea sentimentelor reale ale partenerului nostru de dialog dacă noi ne comunicăm propriile sentimente după cum urmează:

a. Comunicarea disponibilităţii de a asculta opinia celuilalt. 1. În dialog se face prin: 2. Contact vizual variat 3. Postură relaxată 4. Gesturi adecvate, confortabile 5. Înclinarea către partener 6. Rotirea către partener 7. Distanţă adecvată

b. Comunicarea interesului şi facilitarea povestirii istoriei personale prin: 1. Încuviinţarea din cap 2. Exprimarea simplă a interesului 3. Tonul vocii 4. Evitarea întreruperii 5. Repetarea cuvintelor cheie 6. Întrebări simple 7. Întrebări deschise 8. Parafrazarea (reflectarea emoţiilor şi afectelor)

c. Comunicarea respectului faţă de valoarea, integritatea şi abilităţile individului:

1. Utilizarea unui limbaj nonevaluativ şi noncategoric, sentenţios 2. Utilizarea numelui interlocurorului 3. Afirmaţii pozitive despre cel cu care se discută 4. Evitarea gesturilor şi răspunsurilor stereotipe 5. Lăsarea opţiunii libere

Într-o lume din ce în ce mai grăbită ne vine tot mai greu să dăm dovadă de răbdarea de a-i asculta pe ceilalţi înainte de a ne exprima propriile dorinţe. Vrem ca ceilalţi să ne înţeleagă dorinţele fără a fi dispuşi să le acordăm noi mai întâi această şansă. Şi chiar dacă îi ascultăm, de multe ori o facem doar din dorinţa de a replica, de a întrerupe, de a spune după ce auzim doar câteva cuvinte: ‖Te înţeleg perfect, stai să-ţi spun cum mi s-a întâmplat şi mie exact la fel!‖

Ascultăm judecând, criticând, evaluând, interpretând, suprapunând propriul nostru ego, propriile noastre valori, propriile noastre experienţe personale peste ceea ce auzim de la cel care se găseşte în faţă noastră..În aceste situaţii informaţiile primite prin dialog vor fi puţine şi cel mai adesea inautentice. Este esenţial în orice dialog să controlăm ce exprimăm atitudinal. Avem două registre fundamentale pe care le accesăm întotdeauna când intrăm în dialog cu semenii noştri: unul pozitiv şi unul negativ. Cel mai adesea ceea

39

ce ni se pare a fi neutralitate este un conţinut negativ: dezinteres, lipsa motivaţiei pentru comunicare.

Pozitiv: atitudini ego-constructive, de împuternicire, de autoactualizare (fericire, securitate, mulţumire, încredere în sine, autovalorizare, dragoste, optimism, căldură)

Negativ: în general atitudini de autodistrugere (vinovăţie, resentimente, teamă, depresie, dezgustare, revoltă, respingere, ostilitate, dezaprobare)

Atunci când informaţia primită de la o persoană nu este suficientă, veţi pune întrebări pentru a defini problema în alt fel. Întrebările puse determină direcţia conversaţiei. Uneori, acestea vor irita persoană respectivă sau, în continuare, informaţia va fi suficientă. De obicei întrebările se pun pentru:

a obţine detalii importante;

a clarifica folosirea termenilor. Întrebările trebuie astfel formulate, încât să nu pară ameninţătoare pentru

interlocutor. Asiguraţi-vă că aveţi un motiv bun pentru a le pune, identificaţi clar ce doriţi să aflaţi, folosiţi coduri non verbale şi acceptaţi responsabilitatea unor întrebări nu prea bine formulate.

Cum să punem întrebări: 1. Formulaţi întrebările clar şi concis: Cu cât întrebarea este mai lungă cu atât este

mai greu de urmărit. La întrebările scurte se răspunde mult mai uşor decât la cele lungi; 2. Punând mai multe întrebări odată creaţi confuzii. Ascultătorii nu vor şti la care să

răspundă; 3. Lăsaţi o pauză după întrebare: Este nevoie de timp pentru formularea

răspunsurilor şi pentru a se gândi puţin la ceea ce se va răspunde. Când o întrebare nu este urmată de un ― timp de gândire ‖ ascultătorii tind să evite să raspundă, tind să creadă că nu li se acordă timp pentru a-şi formula răspunsul. De asemenea, cei care tind să raspundă mai repede sunt singurii care răspund la modul general. Dacă nu primiţi răspunsul nu încercaţi să vă raspundeţi la propria întrebare, ci reformulaţi-o sau spuneţi ceva care să facă legatura cu o alta problema ce urmeză a fi discutată ;

4. Formulaţi mai curând întrebări deschise decât întrebari închise: Întrebările deschise încurajează răspunsurile şi încep cu ―ce‖, ―de ce‖, ―cum‖, ―când‖, ―unde‖, ―cine‖ ; Întrebările închise permit numai răspunsuri prin da sau nu şi sunt ―încărcate‖, ―dirijate‖, sau ameninţătoare. Tonul şi inflexiunile vocii pot indica faptul că vorbitorul are deja un răspuns la întrebare când de fapt nu este aşa. Sensul de ameninţare al unei întrebări poate fi redat prin tonul şi inflexiunile vocii sau prin alegerea cuvintelor.

5. Puneţi întrebarea într-o maniera pozitivă: În loc de a formula întrebarea: ― De ce nu merge planul acesta?‖, folosiţi formula ‖Ce probleme vom avea de depăşit dacă adoptăm planul acesta?‖. În loc de ― Ce a mers rău la seminarul acesta?‖ , întrebaţi ― Ce ar fi trebuit să facem în seminarul acesta ca rezultatul să fi fost mai bun ?‖ ;

6. Evitati întrebările care implică existenta unei modalităţi total greşite sau a unei modalităţi perfecte de a crede sau de a acţiona, în zone ca relaţiile interumane, atitudini, valori, obiceiuri, credinţe şi comportamente. Interacţiunea umană este mult prea complexă pentru a ţine la ―raspunsuri‖ obişnuite ; Întrebări cu conţinut moralizator sau care cer un standard absolut: ―Care este singura cale justă de a ne comporta unii faţă de alţii?‖ sau ‖Cum ar putea o persoană inteligentă să creadă aşa ceva?’‖ sau ―Cum se formează corect membrii personalului?‖ sau ―Care este răspunsul la problemele noastre legate de angajaţi?‖ etc.

40

7. Ascultaţi răspunsul verbal şi observaţi-l pe cel non verbal în cazul fiecărei întrebări. Observaţi-le atent. Ascultaţi-vă pe dumneavoastră înşivă: cuvintele, tonul şi inflexiunile vocii. Când puneţi îintrebarea , fiţi conştienţi de sentimentele personale, de tensiunile şi postura corpului, de mişcarea ochilor şi mimică ; Trebuie simţit climatul din încăpere şi atmosfera din cadrul relaţiilor interpersonale ca raspuns la întrebări. Când se formulează un răspuns verbal asculţati fară a-l întrerupe, priviţi persoana respectivă fără însă a-i pierde din vedere pe ceilalti membri ai grupului. Concentraţi-vă asupra a ceea ce exprimă verbal şi non verbal cel care raspunde. Aceasta vă poate ajuta să evitaţi să vă lasaţi furaţi de propriile gânduri în loc să fiţi atenţi la răspunsul dat la întrebarea dumneavoastră.

8. Felul în care cel care pune întrebarea confirma primirea raspunsurilor poate avea un efect favorabil sau nefavorabil asupra dorintei celuilalt de a participa, de a se exprima. Dându-si seama de acest lucru, cel care pune întrebari încearca sa confirme primirea raspunsurilor asa încât sa întretina o atmosfera în care toti sa se simta liberi sa se exprime. Incercati sa nu alterati raspunsul când îl reformulati pentru a-l confirma.

Răspunsurile Răspunsurile pe care le daţi într-o conversaţie dovedesc ca aţi înţeles ceea ce vi s-

a transmis. Ele pot să susţină, să interpreteze, să aprecieze şi /sau să critice constructiv. Clasificarea răspunsurilor:

răspunsuri de susţinere - au rolul de a aproba, de a reduce o tensiune sau de a împăca. Când cineva a făcut sau a spus ceva bun este bine să i-o spuneţi. De cele mai multe ori lucrurile bune trec neobservate, deşi aprecierea exprimată este întotdeauna binevenită şi poate îmbunătaţi relaţia;

răspunsuri irelevante-sunt cele care nu au nici o legatură cu ceea ce s-a discutat;

răspunsuri tangenţiale-sunt cele în care se recunoaşte în treacat ce s-a discutat şi apoi se spune altceva (adică se schimbă subiectul);

răspunsurile contradictorii-sunt cele în care mesajul verbal contrazice mesajul non verbal şi scad valoarea mesajului primit;

răspunsurile care întrerup-sunt acele răspunsuri date de persoane care intervin în discuţie, înainte ca cel care vorbeş te să-şi fi transmis mesajul complet. De obicei oamenii întrerup când cred că ei ştiu mai bine despre ce este vorba, când cred că ştiu ce se va spune sau nu acordă suficientă atenţie subiectului. Când întrerupeţi pe cineva, asteptati-va la o reacţie defensivă. Cu cât întrerupi mai mult, cu atât înrăutaţeşti situaţia şi, implicit comunicarea.

5.2. Tipuri de interviuri Interviul este un tip de dialog în care subiecţii implicaţi deţin statusuri cunoscute şi

joacă roluri sociale bine definite. Acest gen de dialog se foloseşte întro formă consacrată în domenii ca presa, sociologia, psihologia socială, asistenţa socială, serviciile de resurse umane, servicii publice de siguranţă, sănătate, justiţie etc

În domeniul relaţiilor de ajutorare, arta de intervievare implică patru grupe principale de abilităţi în întrebuinţarea a patru tipuri de întrebări:

1. întrebări deschise 2. întrebări închise

41

3. întrebări „ce‖ 4. întrebări de intervenţie (terapeutice)

1. Întrebări deschise Întrebările deschise sunt desemnate pentru a asigura libertatea de alegere,

permiterea persoanelor intervievate să-şi exprime sentimentele şi gândurile cu propriile cuvinte; să aleagă sau să ignore anumite interese. Este recomandat ca întrebările deschise să constituie majoritatea întrebărilor în interviul iniţial sau în cadrul primei întâlniri. Riscul întrebărilor deschise poate constă în ambiguitatea a „ceea ce asteapta‖, cât şi în dificultatea de a răspunde.

Exemplul 1. Întrebări ce pot fi puse pentru a evalua securitatea Q: „Ai anumite probleme de a avea acest interviu cu mine?‖ Q: Consideri că discutând cu mine vei avea probleme, de exemplu, cu cei care

teau traficat, familia ta, prietenii tăi sau oricine te sprijină?‖ Q: Ai vorbit cu altcineva înainte (profesionist)? Cum a fost această experienţă? Q: Crezi că este momentul şi locul potrivit să se discute experienţa ta? Dacă nu,

este un loc şi moment potrivit? Exemplul 2. Întrebări deschise pentru evaluarea sau interviul iniţial Am câteva informaţii despre ceea ce s-a întâmplat cu tine, dar aş dori să te întreb

dacă îmi poţi spune ceea ce ţi s-a întâmplat -cu cuvintele tale. Exemplul 3. Interviul narativ Într-un fel pentru a te cunoaşte mai bine, ar trebui probabil să spui ceva despre

tine, ce consideri că este important şi ajutător atât pentru tine cât şi pentru mine. Cum ţi se pare asta? (Înclinare din cap) Cu ce vrei să începi?

2. Întrebări închise Întrebările închise ar putea lua diferite forme (da/nu, autocategorizare, mai bine,

mult mai bine). Cu toate că sunt mult mai uşor de răspuns, este mult mai dificil de interpretat decât întrebările deschise. Mai mult, sunt asemănătoare întrebărilor sugerate, pentru că ele pot conduce către răspunsuri aşteptate ce sunt strâns legate de dezirabilitatea socială. De asemenea ele conţin un anumit risc pentru intervievator şi persoana intervievată, datorită:

a. alegerii cuvintelor b. intonaţiei c. ritmului Într-un anumit context, a-i cere unei anumite persoane să îşi spună ziua de naştere

poate să fie un lucru plăcut, în alt loc NU. În consecinţă, una dintre recomandările fundamentale este de a evita punerea prea multor întrebări într-o singură parte a interviului. Exemplul 1: Adunarea informaţiilor de bază

Aş putea şti numele tău, data şi locul naşterii, te rog? 3. Întrebări „CE” Această formă de intervievare este populară în anumite forme de consiliere

psihologică şi scurte şedinţe de terapie Exemple: Ce s-a întâmplat cu tine Ioana în ultimele 12 luni? Ce se va întâmpla cu tine în următoarele 12 luni?

42

Ce se va întâmpla cu tine dacă stai aici unde te afli? 4. Întrebări de intervenţie Este important să cunoaştem cele mai importante tipologii care sunt esenţiale

pentru explorarea în profunzime a problemelor şi perspectivelor indivizilor pentru schimbare. Există patru categorii de întrebări în contextul consilierii psihologice şi referitoare la relaţiile de ajutorare:

a) Întrebări liniare. Sunt investigative prin definiţie. Tipurile fundamentale sunt: Cine a făcut aceasta? Când? Unde? De ce? Majoritatea interviurilor încep cu întrebări liniare.

b) Întrebări circulare. Intenţia acestor întrebări este predominată de explorarea „modelelor ce conectează‖ persoanele, obiectele, acţiunile, percepţiile, ideile, sentimentele, evenimentele, etc. Tipurile fundamentale ale acestor serii de întrebări se focalizează asupra schimbărilor care au loc în relaţie cu un eveniment particular (Ce crezi că s-a întâmplat atunci când ai părăsit casa?), conectate cu ceea ce s-a întâmplat cu diferite persoane participante la un eveniment (Cine a fost cea mai deprimată, tu sau mamă ta?)

c) Întrebări strategice intenţia acestor întrebări este predominant corectivă. Prin punerea unor asemenea întrebări intervievatorul ia rolul de profesor, instructor, judecător sau o persoană cu o anumită autoritate. Întrebarea operează pe bază faptului că anumite răspunsuri sunt mai „corecte‖ decât altele, dar se intenţionează ghidarea persoanei intervievate către a decide şi a alege ceea ce este mai corect (adevărat, viabil, corespunzător) pentru gândire, sentimente şi acţiune. Întrebările obişnuite sunt aşa numitele „provocări de acţiune‖ (De ce nu le spui despre grijile tale în loc să te îngrijorezi despre ele?)

d) Întrebări reflexive. Intenţia lor este facilitarea (reîntărirea, împuternicirea). Intervievatorul are rolul de a ghida sau direcţiona persoana pentru a mobiliza resursele de rezolvare a problemelor în modul cel mai creativ şi semnificativ.

Termenul de „abilitati de intervievare reflecxivă‖ acoperă un set de patru tehnici diferite:

1. Reflectarea sentimentelor. Este o încercare a consilierului de a parafraza prin cuvinte „proaspete‖ atitudinile esenţiale exprimate de client;

2. Reflectarea experienţei non-verbale. Atunci când intervievatorul încearcă să armonizeze propriul comportament non-verbal la cel al clientului pentru a facilita raportul şi relaţia empatică;

3. Împărtăşirea experienţei. Implică împărtăşirea propriei experienţe a consilierului cu câteva aspecte din experienţa clientului;

4. Identificarea (etichetarea) sentimentelor. Sensibilitatea de a recunoaşte şi a exprima în cuvinte sentimentul esenţial al altei persoane pe care îl experimentează la un moment dat. Cu alte cuvinte este important să se distingă tipul predominant de sentiment: pozitiv, negativ şi ambivalent.

Să analizăm cinci forme de întrebări ajutătoare, care se pun cel mai frecvent în cadrul interviurilor conduse de personae care nu sunt pregătite:

1. forme induse sau sugestive care anticipează răspunsul dezirabil 2. prea multe întrebări da/nu 3. întrebări neclare 4. întrebări duble sau multiple 5. prea multe întrebări „de ce‖

43

5.3. Interviul de angajare şi în raporturile de muncă Interviul este o formă de comunicare orală specifică publicisticii şi sociologiei. El se

bazează pe un sistem de chestionare directă, scopul urmărit fiind obţinerea de aprecieri, opinii şi informaţii diverse. În sferă forţei de muncă, întrevederile sau întâlnirile între două sau mai multe persoane în care se discută chestiuni de interes comun pot fi de mai multe tipuri:

1. Interviul de selecţie. Acest tip de interviu, cunoscut şi sub numele de interviu de angajare, este utilizat pentru a completă datele deja cunoscute din curriculum vitae şi din recomandările puse la dispoziţie de către candidat. Cu cât poziţia ierarhică este mai înaltă, cu atât complexitatea şi exigenţele de selecţie sânt mai ridicate. Pentru multe posturi şi funcţii de conducere se organizează adesea două sau mai multe interviuri.

2. Interviul de informare. Scopul acestu tip de interviu este acela al culegerii de date în vederea rezolvării unei probleme sau pentru documentare. Este folosit de manageri pentru a investiga cauzele unor deficienţe sau de experţi ai serviciilor de resurse umane în studiul anumitor atitudini ale angajaţilor.

3. Interviul de evaluare. La interviul de evaluare participă de regulă un manager şi un subordonat, după ce managerul şi (eventual) subordonatul au completat o fişă de evaluare. Obiectivul interviului este acela de a constata realizări, dar şi de a depista eventuale neconcordanţe între cerinţele şi rezultatele reale. Acest tip de interviu poate stă la bază unei colaborări iniţiate în vederea întocmirii unor planuri care să aibă ca rezultat îmbunătăţirea activităţii subordonatului.

4. Interviul de admonestare. Acest tip de interviu se organizează atunci cînd, prin comportamentul său, un angajat a încălcat politica firmei atât de grav, încât este nevoie de o întîlnire oficială bine documentată. În cursul interviului de admonestare comunicarea are loc în cea mai mare parte unidirecţional, de la manager la angajat. Angajatului i se spune ce ar trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul şi ce consecinţe poate avea nerespectarea recomandărilor făcute.

5. Interviul de consiliere. Acest tip de interviu se practică pentru a veni în sprijinul unui angajat, ale cărui probleme personale îi afectează activitatea. Interviul de consiliere nu înseamnă doar a da nişte sfaturi. Dacă cel care conduce interviul este o persoană cu experienţă, va ştii că majoritatea oamenilor deţin răspunsuri la problemele care îi framântă, dar le păstrează bine ascunse într-un colţ al conştiinţei lor. Ceea ce le lipseşte este tocmai şansa de a vorbi cuiva deschis despre problemele lor. Tipologia interviurilor de angajare este şi ea bine reprezentată. Criteriile care stau la baza alcătuirii uneia sau alteia sînt extrem de variate: locul desfăşurării, numărul intervievatorilor, durata întrevederii, scopuri specifice urmărite etc. La ora actuală cele mai uzitate tipuri de interviuri ar fi următoarele:

1. Interviul structurat

foloseşte întrebări cu o direcţie clară;

întrebările pot fi stabilite anticipat;

se aseamănă cu un chestionar oral;

este utilizat ca formă de selecţie preliminară (screening) cînd există un număr mare de solicitanţi;

întrebările nu sînt rigide;

se pot pune întrebări suplimentare pînă se obţine informaţia dorită;

44

permite obţinerea unor informaţii similare despre fiecare candidat;

obiectivul interviului este acela de a constata realizări, dar şi de a depista eventuale neconcordanţe între cerinţele şi rezultatele reale.

2. Interviul nestructurat

are o mare tentă subiectivă;

este folosit pentru evidenţierea unor trăsături de personalitate;

rolul întrebărilor este de a-l determină pe solicitant să vorbească despre sine;

unele întrebări pot să nu fie strict legate de natura postului;

ordinea adresării întrebărilor generale şi specifice nu este stabilită dinainte. 3. Interviul de sondare a comportamentului candidatului

comportamentul trecut al candidaţilor indică modul în care vor reacţiona la viitorul loc de muncă;

întrebările tipice sânt ‖Ce aţi face dacă aţi fi în situaţia x?‖, "Spuneţi-mi ce aţi făcut când a trebuit să...?‖

intervievatorul construieşte de regulă întrebările pe bază conţinutului CVului;

răspunsurile trebuie bine structurate (descrierea situaţiei, discutarea acţiunilor întreprinse, precizarea rezultatelor şi specificarea învăţămintelor).

4. Interviul susţinut în faţă unei comisii lărgite (panel)

prezenţa unui număr mai mare de trei intervievatori care, prin specificul întrebărior formulate, urmăresc lucruri diferite şi au priorităţi diferite;

ritmul conversaţiei este mai alert, iar concentrarea candidatului trebuie să fie maximă astfel încît răspunsurile sale să dea satisfacţie fiecărui membru;

necesitatea stabilirii unui bun contact vizual cu fiecare membru din comisie;

răspunsurile trebuie să fie cât mai clare şi prompte. 5. Interviul de testare a rezistenţei la stres

scopul major este testarea comportamentului candidatului în condiţii de stres;

este folosit în cazul posturilor care implică o varietate de sarcini pe lângă acelea privind menţinerea relaţiei cu clienţii.

Pregătirea pentru interviu Prezentarea la un interviu presupune cunoaşterea unor tactici şi amănunte de

obicei desconsiderate sau omise. Unii îşi dau seamă de importanţa lor chiar în momentul dialogului cu angajatorul, când oricum e prea târziu. Pentru a va plasa într-o situaţie mai fericită şi ai sfătui competent pe cei pe care îi asistaţi, analizaţi sfaturile de mai jos:

înainte de a solicita un post trebuie să adunaţi date despre activitatea firmei (obiectul de activitate, cifră de afaceri, organizarea personalului, influenţele suferite în urma ultimelor evenimente economice sau politice, adresă sediului central sau al filialei etc.), să cunoaşteţi fişa postului, numele şi funcţiile unor persoane cu putere de decizie;

asiguraţi-vă că CV-ul este pregătit în concordanţă cu postul solicitat şi informaţiile culese despre firmă;

45

introduceţi în mapa pe care o veţi lua cu dumneavoastră încă o copie a tuturor documentelor expediate firmei (CV, scrisoare de intenţie, lista de referenţi), hîrtie şi un stilou pentru eventuale însemnări în timpul interviului;

alegeţi o vestimentaţie sobră şi eleganţă, eventual gândindu-vă şi la hainele care v-au atras cele mai multe complimente. Folosiţi un parfum discret. Se recomandă ca bărbaţii să poarte costum şi cravată, să evite hainele prea largi, bijuteriile sau alte accesorii vestimentare şi să fie raşi. Femeile se vor îmbrăca cu un costum de bun gust, vor folosi un machiaj discret, vor evita rujurile sau lacurile de unghii prea stridente, precum şi abundenţa de bijuterii;

creaţi-vă un moral bun. Compuneţi-vă o imagine mentală optimistă - trăiţi succesul pe care îl veţi avea. Auziţi-vă vorbind cu convingere, vizualizaţi aerul de încredere în sine pe care îl degajă personalitatea dumneavoastră;

pregătiţi un set de întrebări pe care le veţi pune interlocutorului. Întrebările demonstrează că sunteţi interesat cu adevărat de postul respectiv, că v-aţi documentat şi pregătit pentru interviu;

prezentaţi-vă cu 15 minute înaintea orei anunţate. Confirmaţi ora şi locul cu 24 de ore înainte de a merge la interviu. Asiguraţi-vă că ştiţi să ajungeţi la sediul anunţat;

nu uitaţi că prima impresie contează;

când intraţi, salutaţi, zâmbiţi şi daţi mână cu cel care vă va intervieva;

vorbiţi clar, direct şi politicos;

aşezaţi-vă pe scaun după ce aţi fost invitat să o faceţi. Staţi cu spatele drept, nu vă întindeţi coatele pe birou, nu fumaţi şi nu mestecaţi gumă;

nu luaţi un aer prea relaxat şi plictisit. Manifestaţi prin mimică şi gestică siguranţă de sine şi receptivitate;

derulaţi o comunicare asertivă care presupune exprimarea ideilor, opiniilor, sentimentelor proprii într-un mod care respectă atat drepturile personale, cât şi pe cele ale interlocutorului.

47

CAPITOLUL 6. COMUNICAREA SCRISĂ Din studiile întreprinse de noi pe populaţia femeilor intrate în şomaj a reieşit că mai

mult de jumătate dintre acestea nu stăpâneau tehnica de a alcătui în scris documentele necesare înscrierii la un interviu de angajare fapt care ne-a determinat să introducem în prezentul suport de curs noţiunile referitoare la alcătuirea acestor documente.

6.1. Redactarea unui curriculum vitae

Un curriculum vitae (CV) este o schiţa biografică întocmită de un candidat care

solicită un post sau o poziţie. Oamenii sunt extrem de diferiţi unii de alţii şi orice încercare de încorsetare a unui CV într-o anume reţetă de alcătuire nu poate garanta obţinerea postului dorit. În general, informaţia conţinută de un CV trebuie atent selectată, ordonată şi inclusă în secţiuni bine cântărite şi anunţate de titluri şi subtitluri adecvate. Includerea unor secţiuni şi excluderea altora depinde nu numai de natura şi gradul de experienţă posedat la un moment dat, într-un anumit domeniu, dar şi de cât de mult ştim să fim noi înşine, să ne punem în valoare calităţile şi să ne ascundem defectele. Credem că din această persepectivă un CV trebuie să fie o oglindă a spiritului în competiţie.

Conceperea unui CV Principalul factor de care trebuie să ţineţi seamă este obiectivul profesional şi postul

vizat. Contează în mare măsură şi modul general de prezentare a documentului (încadrarea în pagină, formă grafică, hârtia etc.). Pentru aceasta va trebui să:

cunoaşteţi cât mai bine condiţiile cerute de respectivul post; condiţiile pot merge de la vârstă, stagiu militar, personalitate etc., până la pregătirea de specialitate, experienţă în domeniu, diferite abilităţi;

alcătuiţi o listă cu punctele dumneavoastră forte din care să nu lipsească pregătirea şcolară sau universitară, calificările deţinute, calităţile şi abilităţile care v-ar putea individualiza faţă de alţi candidaţi şi care vă recomandă pentru postul dorit;

optaţi pentru un tip de CV care să vă reprezinte şi care să fie adecvat situaţiei dumneavoastră;

nu exageraţi în prezentarea biografiei şi încercaţi să va limitaţi la două pagini

nu uitaţi că CV-ul trebuie oricum însoţit de o scrisoare de intenţie unde veţi avea prilejul să creaţi legăturile de fond care să vă pună şi mai bine în lumină pregătirea şi personalitatea;

nu folosiţi foarte multe tipuri de caractere şi nu abuzaţi de cele îngroşate, pe care ar fi bine să le folosiţi doar pentru anunţarea unei secţiuni informative;

utilizaţi hârtie normală şi evitaţi hârtia colorată şi de proastă calitate;

redactaţi CV-ul la un calculator pentru a putea să-l structuraţi mai bine, să-l modificaţi ori de câte ori consideraţi necesar şi pentru a fi mai uşor de citit;

În conceperea unui CV trebuie să porniţi de la ideea că el nu este un simplu document, ci un produs promoţional care trebuie să convingă. Trebuie să ţineţi cont şi de faptul că site-urile de locuri de muncă şi bazele de date electronice de oferte/cereri de muncă au transformat ‖procedurile‖ de recrutare, respectiv, căutare de forţă de muncă, modificând continuu şi inevitabil (în direcţia standardizării) formă şi conţinutul unui CV. Acesta trebuie să aibă o claritate grafică şi structurală deosebită pentru a fi scanat şi

48

parcurs cu rapiditate. E bine să ştiţi dinainte dacă CV-ul dumneavoastră va fi scanat. Pentru un CV scanabil nu încercaţi să condensaţi textul: spre deosebire de CV-urile standard, cele scanabile (care descriu de cele mai multe ori experienţă unor profesionişti valoroşi) se pot desfăşura şi pe 3-4 pagini. De asemenea, e bine să aveţi pregătită şi o versiune în limbă engleză. Pentru a redacta un CV uşor scanabil, trebuie să aveţi în vedere următoarele:

crearea unui document pe hârtie albă pe o singură coloană, folosind un singur font standard, fără linii, grafice sau marcaje de lista;

explicitarea tuturor acronimelor folosite pentru a putea fi detectate la o căutare electronică

folosiţi majuscule pentru evidenţierea numelelui şi titlurilor secţiunilor CV-ului;

utilizaţi în cadrul documentului o singură dimensiune de font (între 10 şi 14). Ar fi preferabil să selectaţi fonturi din familia Sans Şerif, de exemplu Arial sau Helvetica;

începeţi întotdeauna documentul cu numele dumneavoastră, urmat de adresă pe rândul următor;

ataşaţi numerele de telefon şi fax pe linii separate;

rezumatul realizat cu ajutorul cuvintelor-cheie este menit să uşureze scanarea CV-ului. Acesta reprezintă o colecţie succintă de substantive şi sintagme care descriu calificările dumnevoastră, funcţiile îndeplinite, responsabilităţile specifice şi termenii tehnici asociaţi diferitelor activităţi pe care le-aţi desfăşurat;

atunci când va prezentaţi responsabilităţile şi realizările, folosiţi în continuare substantivele utilizate în descrierea experienţei profesionale. În acest fel veţi valorifica la maxim fondul de cuvinte-cheie declarat;

nu uitaţi să menţionaţi numele şi adresa instituţiei de învăţământ pe care aţi frecventat-o, precum şi date concrete despre absolvire; enumeraţi, de asemenea, cursurile de specializare urmate şi nu omiteţi bursele de studii sau stagiile de pregătire în instituţii prestigioase din ţara sau străinătate;

înscrieţi-vă numele pe antetul fiecărei pagini, împreună cu numărul curent al paginii respective.

Conţinutul unui CV

datele personale: nume, adresă, număr de telefon, fax, e-mail (dacă îl verificaţi frecvent); precizarea datei de naştere sau a stării civile nu este obligatorie;

obiectivul profesional: după precizarea datelor personale, candidaţii pot opta pentru formularea unei scurte fraze care să se refere la aspiraţiile lor pe linie profesională (domeniul care va interesează, posturi pentru care va consideraţi calificat). Această secţiune se recomandă cu precădere candidaţilor care nu ştiu dinainte posturile pentru care doresc să candideze şi celor care îşi depun CV-urile în bănci de date. Uneori precizarea obiectivului este urmat de câteva cuvinte cheie; Este foarte utilă această precizare dacă sunteţi proaspăt absolvent;

studiile: prezentarea în ordine cronologică inversă a instituţiilor de învăţământ absolvite, precum şi orice alte cursuri sau specializări urmate. Puteţi insistă

49

asupra unor proiecte de cercetare realizate pe durată studiilor, mai ales dacă sunteţi proaspăt absolvent şi dacă acestea au legătură cu poziţia solicitată;

experienţă profesională: menţionaţi în ordine cronologică inversă slujbele pe care le-aţi avut, stagiile de pregătire/documentare efectuate, împreună cu numele instituţiei/firmei şi profilul de activitate al acesteia. Puteţi insista asupra responsabilităţilor pe care le-aţi avut şi realizărilor concrete;

informaţii suplimentare: se pot trece hobbyurile, alte activităţi în care v-aţi implicat şi care v-au fost de folos în dezvoltarea deprinderilor necesare ocupării postului vizat, experienţă voluntară, nivelul de cunoaştere a limbilor străine, cunoştinţele de operare/programare PC, permisul de conducere. Nu înseraţi informaţii de natură religioasă, politică sau alte tipuri de informaţii controversate;

publicaţiile: în cazul în care sunteţi la început de drum şi nu aveţi decât unul sau două titluri, le puteţi trece în CV, altfel veţi redacta o lista de publicaţii pe care o veţi anexa CV-ului;

referinţe: numele celor care pot oferi referinţe despre dumneavoastră se pot trece în CV, dar este mult mai indicat că acestea, însoţite de titlurile şi datele complete de contact (adresă instituţiei, adresă de e-mail, numere de telefon sau fax), să fie trecute pe o pagină separată ce se va anexa CV-ului; în lista trebuie să apăra persoane care vă cunosc şi v-au îndrumat activitatea (profesori, coordonatori de proiecte, şefi de departament) şi cărora le-aţi cerut permisiunea de a fi incluşi în lista dumneavoastră.

6.2. Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie

Scrisoarea de intenţie sau de motivaţie (cunoscută şi sub denumirile de scrisoare

de prezentare sau însoţire a unui CV) este un instrument de comunicare scrisă pe care orice aspirant la un loc de muncă trebuie să înveţe să-l folosească.

Acest tip de scrisoare oficială vă oferă posibilitatea de a vă prezenţa în scris, de a vă face cunoscute "punctele forte" ale personalităţii dumneavostră care vă pot transforma într-un candidat favorit pentru poziţia sau postul solicitat. O astfel de scrisoare se construieşte în jurul unei motivaţii reale şi serioase privind postul pe care îl aveţi în vedere, necesită o articulare atentă a acestei motivaţii în jurul calificărilor şi aptitudinilor pe care le deţineţi şi trebuie să exprime disponibilităţile dumneavoastră faţă de compania/firma/instituţia la care intenţionaţi să vă angajaţi. Cu această scrisoare, care trebuie concepută exclusiv pentru firma avută în vedere, aveţi o primă şansă de a face o impresie bună şi de a vă exprima interesul deosebit pe care îl acordaţi postului şi firmei respective. CV-ul conţine într-adevăr cele mai multe informaţii despre dumneavoastră, dar nu va putea niciodată înlocui sau suplini lipsa unei astfel de scrisori în care toate detaliile tehnice prezentate schematic în CV vor fi articulate şi însufleţite în câteva fraze bine alcătuite, care să facă dovada unei minţi clare şi logice. Numai aşa îl veţi determina pe angajator să se gândescă un minut în plus dacă nu cumva dumneavoastră sunteţi mai potrivit postului decât alt candidat cu un CV la fel de impresionant.

Scrisoarea de intenţie/motivaţie trebuie să conţină neapărat solicitarea efectivă a postului pe care doriţi să îl ocupaţi. Pentru aceasta, explicaţi în cuvinte puţine şi simple motivul alegerii dumneavoastră, principalele calităţi care vă recomandă pentru ocuparea postului respectiv şi ce doriţi să realizaţi în cadrul firmei.

50

Trebuie, de asemenea, să menţionaţi ce anume din activitatea firmei v-a determinat să solicitaţi respectivul post. Este important ca din prezentarea dumneavoastră să reiasă încrederea că angajarea dumneavoastră va fi rentabilă pentru ambele părţi, dorinţa clară de a candida pentru obţinerea postului şi disponibilitatea de a vă prezenta la interviul de angajare.

Scrisoarea va fi adresată persoanei care se ocupă de angajări sau direct departamenului de resurse umane, dacă nu aveţi informaţii complete. Dacă firma este mică, scrisoarea poate fi trimisă direct managerului.

În primul paragraf, trebuie să se precizeze postul vizat şi sursa din care a fost obţinută informaţia referitoare la poziţia disponibilă (anunţ publicitar, cunoştinţe, prieteni etc.). Dacă nu aveţi informaţii exacte despre un anumit post, vă puteţi exprima propria opţiune pentru un domeniu de activitate. Oricum, este bine să subliniaţi domeniul în care v-aţi remarcat sau aţi obţinut performanţe deosebite.

În cele două sau trei paragrafe din corpul scrisorii trebuie să urmăriţi respectarea unor reguli elementare dintre care vă propunem câteva foarte importante:

optaţi pentru o exprimarea clară şi la obiect;

personalizaţi conţinutul în raport cu profilul şi pretenţiile firmei respective. Oricine poate lua o scrisoare de intenţie deja redactată de altcineva, să o expedieze

în numele lui şi să spere că va fi invitat la interviu. Nu este însă o practică sănătoasă. Încercaţi să va faceţi puţin timp şi compuneţi dumneavoastră un text care să lege direct competenţele dumneavoastră de cerinţele firmei.

căutaţi un motiv cât mai special pentru care solicitaţi postul, menţionaţi un departament care vă interesează ori un proiect al firmei la care aţi vrea să colaboraţi;

adresaţi scrisoarea direct unei anumite persoane din companie, eventual celei care coordonează direct respectivul departament sau proiect;

evidenţiaţi clar realizările dumneavoastră profesionale, exagerind unele aspecte în limitele decenţei şi bunului simţ. Puteţi fi un om excepţional, dar potenţialii angajatori vor să ştie exact de ce ar trebui să vă ia în echipă. Oferiţi câteva exemple concrete de realizări obţinute în posturile anterioare şi care credeţi că i-ar putea impresiona;

puneţi accentul pe lucrurile şi aspectele care va diferenţiază de alţii care candidează pentru acelaşi post. Subliniaţi-vă calităţile, abilităţile şi arătaţi cum le puteţi pune în folosul firmei;

nu includeţi aspecte negative cum ar fi relatări despre conflicte avute la alte locuri de muncă sau litigii în curs. Evitaţi remarcile sarcastice, nu vorbiţi de rău locurile unde aţi mai fost angajat;

nu includeţi informaţii legate de salariul dorit. Puteţi să menţionaţi în scrisoare nivelul salariului solicitat doar dacă firma respectivă vă solicită acest lucru. În CV această informaţie nu trebuie să apară niciodată;

arătaţi că dispuneţi de abilităţi de comunicare. Scrisoarea trebuie să vă prezinte ca pe o persoană foarte deschisă comunicării interpersonale. Menţionaţi că sânteţi disponibil pentru interviu, furnizaţi toate detaliile de contact (telefon, e-mail, adresă). Precizaţi că puteţi fi contactat oricând pentru orice alte detalii clarificatoare;

aveţi mare grijă la greşelile gramaticale şi de redactare, la eventualele erori de logică. O prezentare îngrijită, clară şi fără greşeli (de orice natură) îl va

51

determina pe angajator să parcurgă cu atenţie scrisoarea şi să vă invite la interviu;

feriţi-vă de adoptarea unui ton impersonal care poate crea o imagine negativă despre motivaţia şi discernamintul dumneavoastră în alegerea postului şi poate impresia norocul, ‖semanind‖ candidaturi la întîmplare, după principiul ‖nu se ştie niciodată‖.

53

CAPITOLUL 7. TEHNICI DE COMUNICARE NONVERBALĂ

Comunicarea prin limbajul trupului există din cele mai vechi timpuri, dar analiza lui ştiinţifică a început abia în ultimii douăzeci de ani. El a devenit popular în anii 70. Până la sfârşitul secolului XX a fost "descoperit" în întreaga lume şi sunt motive să credem că impactul şi însemnătatea lui asupra comunicării umane vor deveni elemente constitutive ale instrucţiei oficiale. Ca o introducere la limbajul trupului aş dori să-i îndemn pe cursanţi să adune noi cunoştinţe legate de această temă, atât prin cercetări şi experienţe proprii, cât şi cu ajutorul exemplelor furnizate de observaţiile propri.

În ultimă instanţă, viaţa socială va fi terenul cel mai corespunzător pentru asemenea investigaţii şi testări. Observarea conştientă a propriilor noastre acţiuni, precum şi ale altora este calea cea mai potrivită pentru a înţelege mai bine metodele de comunicare ale celei mai complexe şi mai interesante fiinţe de pe glob: omul.

La sfârşitul secolului XX, suntem martorii apariţiei unui nou tip de om de ştiinţă, cel din domeniul comunicărilor non-verbale. Tot aşa cum ornitologul se delectează observând păsările şi comportamentul lor, specialistul în comunicare non-verbală urmăreşte cu pasiune semnele şi semnalele non-vcrbale ale fiinţelor umane. El le supune observaţiei peste tot unde indivizi intră în interrelaţii — în timpul îndeplinirii îndatoririlor sociale, pe plajă, la televizor, în birouri.

Este aproape incredibil că în decursul evoluţiei umane aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora numai în 1970, o dată cu apariţia cărţii lui Julius Fast despre limbajul trupului. Ea a fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanţii behaviorişti în domeniul comunicării non-verbale, dar mulţi dintre semenii noştri nu au aflat nici astăzi de existenţa limbajului trupului şi cu atât mai puţin de importanţa acestuia în viaţa lor.

Charlie Chaplin şi mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării non-verbaie, aceasta a fost pe atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile şi alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient. Când filmul vorbit a devenit popular, iar aspectelor non-verbale ale jocului li s-a acordau mai puţină atenţie, mulţi actori ai filmului mut au intrat în anonimat, triumfând cei cu mai bune disponibilităţi verbale.

În domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The Expression of the Emotions in Man and Animals (Exprimarea emoţiilor la om şi la animale). Ea a avut un rol secundar asupra studiilor moderne consacrate expresiilor faciale şi limbajului trupului în general, deşi multe din ideile şi observaţiile lui Darwin au fost validate de către cercetătorii moderni din întreaga lume. De atunci, cercetătorii au observat şi înregistrat aproape un milion de semne şi semnale non-verbale.

După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ, 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale: Profesorul Ray Birdwhistell a făcut estimări similare în privinţa cantităţii comunicaţiilor non-verbale între oameni. După aprecierile sale, o persoană obişnuită, de-a lungul unei zile, vorbeşte efectiv timp de zece sau unsprezece minute, iar o propoziţie obişnuită durează în jur de două secunde şi

54

jumătate. Ca şi Mehrabian, el consideră că, în conversaţiile în doi, componenta verbală este sub 35 la sută, comunicările non-verbale reprezentând peste 65 la sută.

Majoritatea cercetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia comunicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale. De exemplu, un profesor poate arunca o privire "ucigaşă" unui elev, comunicând în felul acesta un mesaj cât se poate de clar, fără a deschide gura.

Indiferent de nivelul cultural, cuvintele şi mişcările se leagă între ele cu atâta previzibilitate, încât, după opinia lui Birdwhistell, un om bine antrenat poate preciza ce mişcare face o anumită persoană prin simpla ascultare a vocii acesteia, în mod similar, Birdwhistell explică în ce fel se poate stabili care este limba maternă a unei persoane, observând doar gesturile sale.

Ca şi alte specii, şi noi suntem dominaţi de legi biologice, care ne controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Dar, uimitor, omul este rareori conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce vocea sa poate spune cu totul altceva.

a. Puterea palmei Unul din cele mai puţin observate, dar, totodată, şi cele mai eficiente semnale non-

verbale este transmis de palma omului. Utilizarea corectă a palmei îl poate investi pe om cu un anumit grad de autoritate şi cu capacitatea de a-i dirija pe alţii prin gesturi.

Gesturile principale de îndrumare ale palmei sunt următoarele trei: palma îndreptată în sus, palma îndreptată în jos şi palma strânsă pumn, cu degetul arătător întins. Diferenţa dintre cele trei poziţii este ilustrată de următorul exemplu: să presupunem că îl rugăm pe cineva să ridice o cutie şi să o ducă într-un alt loc din aceeaşi cameră. Vom utiliza acelaşi ton, aceleaşi cuvinte şi aceleaşi expresii faciale, schimbând doar poziţia palmei.

Palma întoarsă în sus este utilizată ca un gest de supunere, neameninţător, evocând gestul cerşetorului de pe stradă. Cel rugat să schimbe locul cutiei nu va simţi nici o presiune în cerere, iar în cadrul relaţiei normale de superior/subordonat nu se va simţi ameninţat în nici un fel.

Palma întoarsă în jos asigură autoritate imediată. Cel căruia îi adresăm rugămintea are impresia că a primit un ordin de a muta cutia, iar în funcţie de relaţiile pe care le are cu noi, pot apărea la el sentimente contradictorii. De exemplu, dacă persoana solicitată este de acelaşi rang cu noi, ea poate refuza cererea noastră transmisă cu palma întoarsă în jos, mai degrabă ar satisface dorinţa noastră dacă am utiliza poziţia palmei în sus. Dacă e vorba de un subaltern, gestul palmei întoarse în jos este corespunzător, întrucât avem autoritatea de a-l utiliza.

Când palma este închisă, iar degetul arătător întins devine o bâtă simbolică, cu care vorbitorul îl ameninţă pe ascultător pentru a-l supune. Degetul arătător întins este unul din cele mai iritante gesturi care pot fi utilizate în timpul conversaţiei, mai ales dacă vorbitorul, concomitent, bate şi ritmul cuvintelor sale. Cei care utilizează des gestul degetului arătător întins să încerce folosirea celor două poziţii ale palmei şi vor constata că prin aceasta vor obţine o atiudine mult mai relaxată din partea altora şi un efect mult mai pozitiv asupra lor.

55

b. Strângerea mâinii Strângerea mâinii este o relicvă din epoca în care omul vieţuia în peşteri. De câte

ori aceşti oameni se întâlneau, înălţau braţele în aer cu palmele deschise, pentru a arăta că nu au arme la ei. în decursul secolelor, acest gest al palmei ridicate s-a modificat, apărând gesturi cu palma pusă pe inimă şi multe alte variante. Forma modernă a acestui străvechi ritual de salut este întinderea mâinii şi strângerea palmelor atât la întâlnire, cât şi la despărţire, în mod obişnuit, întrun asemenea gest mâinile se scutură între trei şi şapte ori.

Dominare şi supunere în strângerile de mână Ţinând seama de tot ceea ce am spus până acum despre impactul comenzilor date

în poziţiile palmei îndreptate în sus şi în jos, să analizăm importanţa acestor poziţii în strângerea de mână.

Să presupunem că doi indivizi se întâlnesc pentru prima dată şi se salută cu obişnuita strângere de mana. Cu acest prilej poate să fie transmisă una din cele trei atitudini de bază:

dominarea: "Acest om vrea să mă domine. Trebuie să fiu mai precaut";

supunerea: "Îl pot domina pe acest om. El va face ceea ce doresc eu";

egalitatea: "Îmi place acest om. Ne vom înţelege bine‖... Aceste atitudini sunt transmise în mod inconştient. Dar prin antrenament şi prin

aplicarea conştientă a unor tehnici de strângere a mâinii putem influenţa direct rezultatele unei întâlniri cu o altă persoană.

Într-o strângere de mână dominarea se poate simula prin întinderea mâinii cu palma în jos. Palma nu trebuie să fie întoarsă complet spre podea, dar faţă de palma celuilalt trebuie să arate în jos, prin aceasta dându-i de înţeles că dorim să preluăm controlul în cursul întâlnirilor viitoare. Studiul întreprins asupra unui număr de 54 de oameni de afaceri, cu funcţii de conducere şi cu succese în activitatea lor, a dezvăluit că 42 dintre ei nu numai că au avut iniţiativa strângerii mâinii, dar au şi utilizat-o în varianta dominatoare a acesteia.

Tot aşa cum câinele îşi manifestă supunerea când se lasă pe spate şi îşi expune beregata învingătorului, şi omul foloseşte gestul palmei întoarse în sus pentru a-şi arăta supunerea faţă de celălalt, întinderea mâinii cu palma în sus este opusul strângerii de mână cu sens de dominare. Ea este eficace mai ales atunci când vrem să încredinţăm conducerea celeilalte persoane sau o lăsăm să înţeleagă că este stăpână pe situaţie.

Totuşi, deşi strângerea de mană cu palma în sus arată o atitudine de supunere, pot exista împrejurări care micşorează această semnificaţie, şi pe care trebuie să le luăm în considerare. Cum arătam, dacă cineva suferă de artrită la mâini va fi nevoit să dea mâna într-o manieră amorţită, ceea ce va face ca palma să se întoarcă uşor în poziţia de supunere. Chirurgii, artiştii plastici, muzicienii şi toţi cei care îşi utilizează mâinile în profesiile lor pot, de asemenea, obişnuiesc să dea mâna moale, pur şi simplu pentru a o proteja. Gesturile care urmează după strângerea de mână furnizează date suplimentare privind aprecierea persoanei în cauză: omul îngăduitor va folosi şi alte gesturi de supunere, iar cel înclinat spre dominare va utiliza şi mişcări mai agresive.

Când doi oameni, ambii cu intenţii de dominare, îşi strâng mâinile, are loc o luptă tacită şi, desigur, simbolică între ei, întrucât fiecare încearcă să întoarcă palma celuilalt într-o poziţie de supunere Rezultatul este o strângere de mână asemănătoare unei menghine, când acele două palme rămân în poziţie verticală şi fiecare din cei doi încearcă faţă de celălalt un sentiment de respect şi consens. În acest mod îl învaţă tatăl pe băiatul său să strângă "bărbăteşte" mana celuilalt.

56

Când ni se întinde mâna în manieră dominantă este nu numai dificilă, dar şi bătătoare la ochi orice încercare de a forţa întoarcerea palmei celuilalt în poziţie de supunere. Există însă o cale simplă pentru a-l dezarma pe cel ce întinde mâna în manieră dominantă şi pentru a obţine noi controlul, având totodată posibilitatea de a-l intimida pe celălalt prin încălcarea spaţiului său personal. Perfecţionarea acestei tehnici se obţine numai prin antrenament: în timp ce întindem mâna către mâna celuilalt, cu piciorul stâng facem un pas înainte. Aducem apoi în faţă piciorul drept, ne întoarcem spre stânga (în raport cu el) şi suntem de-acum în spaţiul său personal. în încheierea acestei manevre aducem piciorul stâng lângă cel drept, apoi îi scuturăm mâna. Această tactică permite să îndreptăm poziţia anterioară a strângerii de mână şi să întoarcem în poziţie de supunere mâna celuilalt. Ea permite, de asemenea, să preluăm comanda prin pătrunderea în zona sa intimă.

Să analizăm poziţia noastră, pentru a stabili dacă facem un pas înainte cu piciorul stâng sau cu cel drept, atunci când întindem braţul pentru a strânge mâna cuiva. Cei mai mulţi oameni sunt dreptaci şi de aceea ajung într-o poziţie dezavantajoasă când li se dă mâna în manieră de dominare, deoarece li se micşorează adaptabilitatea propriei mâini şi spaţiul de manevră a acesteia, ceea ce permite celeilalte persoane să preia conducerea. Trebuie să exersăm ca în clipa strângerii de mână să facem un pas înainte cu piciorul stâng şi vom constata cât de simplu este să neutralizăm o strângere de mână făcută în manieră de dominare şi să preluăm noi controlul.

Cine întinde primul mâna? Deşi este un obicei îndeobşte admis ca la prima întâlnire cu o persoană să dăm

mâna cu ea, există anumite împrejurări în care ar fi lipsit de înţelepciune ca noi să iniţiem strângerea mâinilor. Având în vedere faptul că a da mâna este un semn de bună primire, înainte de a avea această iniţiativă este bine să ne punem câteva întrebări. Sunt, oare, binevenit? Este omul acesta bucuros că mă întâlneşte? Agenţii comerciali ştiu că dacă întind ei primii mâna unui cumpărător la care au sosit fără un anunţ prealabil şi neinvitaţi, iniţiativa lor se poate solda cu un eşec, deoarece eventual nu sunt bineveniţi şi atunci cumpărătorul se simte că e pus să facă un lucru pe care nu doreşte să-l facă. De asemenea, oamenii suferind de artroză şi cei ale căror profesii sunt legale de îndemânarea mâinilor lor pot adopta o atitudine defensivă dacă sunt obligaţi să dea mâna. Ţinând cont de toate acestea, agenţii comerciali sunt instruiţi că este mai bine să aştepte până li se întinde mâna, iar dacă acest gest nu are loc, să dea din cap în semn de salut.

c. Gesturi răspândite Încălecarea scaunului Cu secole în urmă, oamenii foloseau scuturi pentru a se apăra de ciomegele şi

suliţele inamicului. Azi, omul civilizai, exprimând aceeaşi atitudine de apărare, utilizează orice obiect aflat la îndemână ori de câte ori este expus unui atac fizic sau verbal. El se retrage în spatele unei porţi, a unui gard sau birou, în spatele uşii deschise a automobilului sau încalecă un scaun.

Spătarul scaunului îi apără trupul aidoma unui scut, iar pe el îl transformă într-un luptător agresiv, dominant. Majoritatea celor care stau călare pe un scaun sunt indivizi dominanţi, care, atunci când încep să se plictisească de conversaţie, încearcă să preia controlul asupra altora sau a întregului grup, iar spătarul scaunului le asigură o bună

57

apărare împotriva oricărui "atac" din partea membrilor grupului. Cel mai adesea, ei adoptă această poziţie în mod discret, aproape pe neobservate.

Un asemenea individ poate fi dezarmat cu uşurinţă dacă ne plasăm în spatele lui, provocându-i astfel senzaţia de vulnerabilitate faţă de orice fel de atac şi obligându-l să-şi schimbe poziţia într-una mai puţin agresivă. Metoda poate fi eficientă când sunt prezenţi mai mulţi oameni şi când cel în cauză rămâne cu spatele descoperit.

Dar cum procedăm atunci când ne confruntăm de unul singur cu un individ călare pe un scaun turnant? Discuţia cu el n-are nici un rost, mai ales dacă se roteşte întruna, când într-o parte, când în alta. În acest caz, cea mai bună apărare este atacul non-verbal. Să conducem conversaţia în aşa fel încât, stând în picioare, să-l putem privi de sus în jos şi să pătrundem în teritoriul său personal. Aceasta îl va perturba mult şi în efortul său de a evita schimbarea forţată a locului, s-ar putea chiar să cadă de pe scaun.

Dacă ne vine în vizită un adept al încălecării scaunului şi cu atitudinea sa agresivă ne scoate din sărite, să-l aşezăm într-un scaun cu braţe, bine fixat, care îl va împiedica să-şi folosească poziţia sa favorabilă.

Culegerea de scame imaginare Când cineva dezaprobă opiniile sau atitudinile altora, dar consideră că nu-şi poate

dezvălui propria părere, gesturile sale non-verbale vor fi mişcări de înlocuire, adică vor rezulta din opiniile sale neafirmate. A culege scame imaginare de pe o haină este un asemenea gest. În timpul acestei activităţi minore, neinteresante, individul respectiv are privirile aţintite spre podea, de regulă nu priveşte spre ceilalţi. Este unul din semnele cel mai frecvent folosite pentru exprimarea dezaprobării, iar dacă ascultătorul continuă să culeagă scame inexistente, gestul indică cu claritate că el nu agreează ceea ce i se spune, chiar dacă în cuvinte îşi declară acordul cu cele auzite. Având ca partener de discuţii un asemenea individ, să-i adresăm, cu palmele deschise, următoarele cuvinte: "Deci, ce părere aveţi?" sau "Se pare că aveţi ceva de adăugat. Sunteţi bun să-mi spuneţi şi mie'". Să ne aşezăm comod pe scaun, cu braţele neîncrucişate şi palmele deschise şi să aşteptăm răspunsul. Dacă ni se răspunde că este de acord, dar continuă să culeagă scame imaginare, va trebui să găsim o modalitate de a identifica obiecţiile sale ascunse.

d. Gesturi ale capului Dintre care cele mai larg folosite sunt încuviinţarea şi clătinatul din cap.

Încuviinţarea cu capul este un gest politic, care, în cele mai multe culturi, semnifică "Da". Cercetările întreprinse asupra unor indivizi care sunt din naştere surzi, muţi sau orbi au arătat că şi ei utilizează acest gest cu sens afirmativ, oferind un argument în plus concepţiei potrivit căreia gestul ar fi înnăscut.

La fel şi clătinatul capului, utilizat în general cu sensul de "Nu", este considerat de unii un gest innăscut. În schimb, alţii încearcă să demonstreze că ar fi vorba de primul gest însuşit de fiinţa umană. După opinia acestora, atunci când noul născut s-a săturat de lapte, el îşi clatină capul într-o parte şi alta, pentru a îndepărta sânii mamei, în mod similar, când un copil s-a săturat, el respinge tot prin clătinatul capului încercările părinţilor de a-l îndopa în continuare.

Obiecţiile ascunse ale unui partener cu care dorim să încheiem o afacere le putem descoperi cu uşurinţă, urmărind dacă el, în timp ce în vorbe se declară de acord cu noi, recurge sau nu la clătinatul capului. Să luăm, de exemplu, pe cineva care ne spune aşa: "Da, înţeleg punctul dumneavoastră de vedere", sau "Într-adevăr, îmi place să lucrez aici",

58

sau "După Crăciun vom încheia fără doar şi poate afacerea" — şi între timp îşi clatină capul într-o parte şi alta. Deşi cuvintele sale sună convingător, gestul denotă o atitudine negativă si, în asemenea situaţii, se recomandă să nu dăm crezare afirmaţiilor sale verbale şi să continuăm să-i punem alte întrebări.

Există trei poziţii de bază ale capului: prima este capul ţinut drept; aceasta este poziţia omului cu o atitudine neutră faţă de cele auzite. Capul rămâne de obicei nemişcat, rar lăsând să se observe o mişcare măruntă. Adesea apare împreună cu gestul mâinii ridicate la faţă, care exprimă o evaluare.

Capul înclinat într-o parte - poziţia a doua - semnifică o trezire a interesului. Charles Darwin a fost printre primii care au observat că oamenii, ca si animalele, îşi înclină capul într-o parte atunci când încep să se intereseze de ceva. Când facem o prezentare a unor mărfuri sau ţinem o expunere, să fim atenţi întotdeauna dacă la cei care ne ascultă apare acest gest.

Când observăm că ei îşi înclină capul înlr-o parte, se apleacă înainte şi îşi pun mâna pe bărbie ca semn de evaluare, vom înţelege că am reuşit să le trezim interesul. Femeile îşi manifestă prin această ţinută a capului interesul faţă de un bărbat atractiv. Dacă ni se adresează cineva şi vrem să cucerim simpatia respectivului, uneori e suficient să utilizăm poziţia capului înclina şi să dăm uşor din cap.

Capul înclinat în jos - poziţia a treia - semnalizează o atitudine negativă şi chiar una de judecare critică. Grupul gesturilor de evaluare critică sunt însoţite de obicei de gestul capului înclinat în jos. Pentru a pulea comunica cu un asemenea individ, irebuie să-l determinăm să ridice capul sau să-l încline într-o parte.

Oratorii întâlnesc nu o dată în rândul auditoriului persoane care stau pe scaunele lor cu capetele aplecate şi cu braţele împletite pe piept. Conferenţiarii şi instructorii profesionişti, înainte de a începe o expunere, încearcă prin diferite mijloace să atragă atenţia şi participarea celor din sală. În felul acesta îi vor determina să ridice capul şi să se implice în temă. Dacă iniţiativa vorbitorului este încununată de succes, următoarea poziţie a capului va fi cea înclinată într-o parte.

Amândouă mâinile aşezate înapoia capului Acest gest este tipic pentru cei care au profesiuni ca cele de contabil, avocat,

director de întreprindere comercială, director de bancă sau pentru oameni care se simt încrezători, dominanţi sau, dintr-un anume motiv, superiori faţă de alţii. Dacă am putea citi gândurile unui asemenea om, am afla astfel de idei:"Toate răspunsurile le am în buzunarul cel mic", sau "Poate vei avea şi tu cândva mintea mea", sau chiar "Stăpânesc totul". Este un gest utilizat de indivizi "atotştiutori", dar care îi irită pe mulţi atunci când este folosit faţă de ei. Avocaţii îl folosesc frecvent în loc de cuvinte, pentru a demonstra în faţa colegilor cât de pricepuţi sunt ei. Poate fi utilizat şi ca semn al teritorialităţii, pentru a exprima pretenţia asupra unui spaţiu.

Acest gest poate fi contracarat în mai multe feluri, în funcţie de împrejurările în care el apare. Dacă dorim să descoperim cauza atitudinii de superioruate a unei persoane, să ne aplecăm spre ea, având palmele întoarse în sus, cu următoarele cuvinte: "Văd că dumneavoastră cunoaşteţi această problemă. Aţi fi amabil să o comentaţi?". Apoi, rezemându-ne de spătarul scaunului, cu palmele lăsate vizibile, să aşteptam răspunsul. O altă metodă este de a-1 forţa să-şi schimbe poziţia, ceea ce va atrage după sine şi schimbarea atitudinii sale. La aceasta putem ajunge, aşezând un obiect ceva mai departe şi întrebându-l: "Aţi văzut acest obiect?" obligându-l astfel să se aplece înainte. Este o

59

metodă bună şi imitarea gestului. Dacă vrem să arătăm că suntem de acord cu cealaltă persoană, nu trebuie să facem altceva decât să imităm gesturile sale.

Pe de altă parte, dacă cineva utilizând gestul mâinilor aşezate înapoia capului ne admonestează, iar noi răspundem, prin imitare, cu acelaşi gest, înseamnă că pe cale non-verbală îl intimidăm. Doi avocaţi, de exemplu, pot utiliza acest gest când sunt împreună pentru exprimarea similitudinii şi înţelegerii între ei, dar utilizat de un elev neastâmpărat în biroul directorului şcolii, l-ar înfuria, desigur, pe acesta.

Originea acestui gest este incertă, dar, după toate probabilităţile, mâinile sunt folosite ca rezemătoare imaginară pentru sprijin şi destindere.

In cursul cercetării acestui gest s-a constatat, de exemplu, la o societate de asigurări, că din treizeci de şefi de compartimente, douăzeci şi şapte îl utilizau în mod curent în prezenţa subordonaţilor, dar rareori în faţa superiorilor, în prezenţa şefilor lor, aceiaşi oameni recurgeau la grupuri de gesturi de supunere şi defensive.

e. Gesturi agresive şi de pregătire Ce fel de gesturi sunt folosite în următoarele situaţii: când un copil mic se ceartă cu

părinţii săi, când un atlet aşteaptă să-i vină rândul la concurs, când un boxer aşteaptă în vestiar începerea meciului?

În fiecare din aceste cazuri, individul stă cu mâinile înfipte în şolduri, acesta fiind unul din cele mai răspândite gesturi care comunică o atitudine agresivă. Unii observatori l-au etichetat drept gest "de pregătire", ceea ce într-un anumit context este o denumire corectă, dar semnificaţia lui de bază este agresiunea. Poziţia este numită şi postură provocatoare, cu referire la individul care merge direct la ţintă şi recurge la această postură când este gata de luptă pentru atingerea obiectivelor sale. Aceste observaţii sunt exacte, deoarece, în ambele cazuri, individul este gata să intre în acţiune pentru un anume scop, dar gestul rămâne totuşi unul agresiv. Bărbaţii îl utilizează frecvent în prezenţa femeilor pentru a demonstra o atitudine de mascul agresiv, dominanţă.

Este interesant de observat că atunci când se luptă între ele sau se curtează, păsările îşi zbârlesc penele pentru a părea mai mari; oamenii folosesc gestul mâinilor la şolduri din acelaşi motiv — să pară mai mari. Bărbaţii îl utilizează şi ca o provocare non-verbală faţă de alţi bărbaţi care au pătruns în teritoriul lor.

Pentru interpretarea corecta a atitudinii unei persoane este, de asemenea, important să fie luate în considerare împrejurările şi gesturile nemijlocit prcrnergăloare utilizării poziţiei mâinilor la şolduri. Şi alte gesturi pot contribui Ia susţinerea concluziilor noastre. De exemplu, dacă haina celui în cauză este descheiată şi împinsă spre spate sau este încheiată atunci când adoptă această postură agresivă. Gestul făcut cu haina încheiată denotă frustrare agresivă, pe când haina descheiată şi împinsă spre spate exprimă o postură direct agresivă; individul expunându-şi deschis inima si beregata îşi manifestă non-verbal îndrăzneala şi tenacitatea. Caracterul agresiv al acestei poziţii poate fi accentuat şi mai mult dacă se stă eu picioarele îndepărtate unul de celălalt sau dacă grupul de gesturi este însoţit de palmele ţinute pumn.

Şi manechinele utilizează grupuri de gesturi agresive de pregătire pentru a crea impresia că modelele prezentate sunt pentru femei elegante, energice, cu o gândire modernă. Ocazional, acest gest poale fi aplicat şi cu o singură mână în şold, mâna cealaltă făcând o altă mişcare. Gesturi de evaluare critică însoţesc frecvent poziţia mâinilor la şolduri.

60

f. Gestul de pregătire în poziţie de şedere Unul din cele mai importante gesturi, pe care mai ales un negociator e bine să

înveţe să-l recunoască, este cel de pregătire în poziţie de şedere constând în încrycişarea strânsă a braţelorsau frământarea încleştată a palmelor de regulă cu degetele mari ascunse în dosul palmelor, ca şi punerea mâinii în şold.

Înregistrări video despre negocieri între agenţi de asigurări şi potenţialii lor parteneri au dezvăluit că de fiecare dată când gestul de pregătire în poziţie de şedere l-a urmat pe cel al mângâierii bărbiei (se ia o decizie), partenerul a cumpărat poliţa de asigurare, în schimb, dacă spre sfârşitul negocierilor, imediat după gestul mângâierii bărbiei, partenerul şi-a încrucişat braţele, afacerea de obicei a eşuat. Din nefericire, la multe cursuri organizate pentru agenţi comerciali aceştia sunt îndemnaţi să acorde toată atenţia luării comenzii, neglijând poziţia trupului şi gesturile clientului, învăţarea recunoaşterii gesturilor cum este cel de pregătire, nu numai că sporeşte şansa încheierii afacerii, dar ajută pe mulţi agenţi comerciali să menţină o profesiune şi să o practice cu succes. Gestul de pregătire in poziţie de şedere este utilizat şi de persoane furioase, care sunt gata să facă cu totul altceva — de exemplu, să-l azvârle afară pe vizitator. Gesturile care îl preced furnizează evaluări exacte despre intenţiile individului în cauză.

BIBLIOGRAFIE

1. Preda, M. Comportament Organizaţional, Iaşi, Polirom, 2006. 2. Rückle, Horst, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică, 2000. 3. Siewert, Horst H., Totul despre INTERVIU în 100 de întrebari şi răspunsuri, Editura

Tehnică, Bucureşti,1999. 4. Stanton Nicki, Comunicarea, Societatea ―Stiinţă & Tehnică‖ SA, 1995. 5. Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Institutul European, 1997. 6. Van Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W. Noomen, Stiinţa comunicării, Humanitas,

Bucureşti, 2000. 7. Vlad, Carmen, Textul aisberg, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000. 8. Zamfir, C., Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iaşi, Polirom,

2007. Dicţionare

1. Ducrot, Oswald, Jean-marie Schaeffer, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, în colaborare cu Marielle Abroux, Dominique Bassano, Georges Boulakaia, Michel de Fornel, Phillipe Roussin, Tzvetan Todorov, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

61

ROLUL ASISTENTULUI ŞI LUCRĂTORULUI SOCIAL ÎN CADRUL SERVICIILOR FURNIZATE DE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

FIŞA DISCIPLINEI Denumire modul: Rolul asistentului şi lucrătorului social în cadrul serviciilor furnizate de administraţia publică locală

Grup ţintă: personalul furnizorilor de servicii sociale Buget timp: 18 ore Activităţi teoretice: 8 ore Activități practice: 10 ore Obiective:

Cunoaşterea, înţelegerea şi folosirea adecvată a conceptelor fundamentale din domeniul administraţiei publice locale;

Identificarea rolurilor asistenţilor sociali şi a lucrătorilor sociali in serviciile administrației publice locale;

Descrierea principalele roluri ale asistentului social şi rolurile referenţilor sociali din serviciile primare.

Competenţe:

Adaptarea mesajelor la specificul clientului şi al contextului de comunicare


Identificarea potențialului din rețelele sociale

Abilitatea de a folosi modele de bune practici

Abilitatea de a transmite modele de bune practici

Utilizarea instrumentelor de evaluare

Nr. crt.

Conţinuturi/Teme Forma de activitate Nr. ore

1.

Administrația publica. Sfera de cuprindere a noțiunii de administrație publica. Distincția dintre administrația publică centrală şi locală Cerinţe pentru exercitarea profesiei


1 1

2.

Administrația publica locala. Formele şi limitele autonomiei locale. Aplicarea principiului autonomiei locale în organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale


1 1

3.

Principiile de bază ale administraţiei publice locale. Principiul autonomiei locale. Principiul deconcentrării administrative


1 1

62

Nr. crt.

Conţinuturi/Teme Forma de activitate Nr. ore

4.

Rolul și importanța administrației publice în buna guvernare. Funcționarul public și personalul contractual. Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice


1 2

5. Profesia de asistent social. Definirea asistentului social şi a lucrătorului social.


1 2

6. Structura serviciilor sociale. Profesiile sociale implicate în furnizarea de servicii.


1 1

7. Rolurile asistentului social ca referent social în serviciile primare.


1 1

8. Comitetele consultative, lideri formali sau informali


1 1

Total ore 8At+10AP 18

Metodologia didactică: Tehnici educaţionale: prezentări, dezbateri, brainstorming, exerciţii, studii de caz, joc de rol. Mijloace educaţionale: tablă, videoproiector, prezentări power-point, foi cu exerciţii, fişe de lucru.

63

CAPITOLUL 1. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ Constituția României (art. 119) statuează principiile de baza privind modul de constituire şi funcționare a administrației publice locale: ―Administraţia publică locală din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice―, în aceeaşi ordine de idei, art. 20 din Constituție stabilește ca ―Autoritățile administrației publice locale sunt consiliile locale alese şi primarii aleși conform legii‖. Ele ―funcționează ca autorităţi administrative, autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi orașe‖. În vederea realizării serviciilor publice de interes județean, coordonarea consiliilor comunale şi orășenești se face în conformitate cu art. 121 din Constituție prin ―Consiliul județean‖, care este de asemenea un organ ales. Statul, termen care sugerează un „nucleu central‖, în realitate este o rețea de organizații şi instituții centrale şi locale diverse, care se ocupă cu asigurarea ordinii şi securității sociale, politice şi economice a unei comunități naționale date. Administrația este una din instituțiile publice care compun statul şi este formată, la rândul ei, din alte instituții şi organisme permanente, cum ar fi: Banca Centrala, Politia, Administrațiile Financiare, etc., adică totalitatea puterilor de guvernământ asupra unui teritoriu, fără dreptul de a dispune de acesta. Astfel că, noțiunea de „administrație publică‖ se poate înțelege făcând conexiunea între cele menționate anterior cu adjectivul „public, -ă‖ care arata apartenenta unei colectivități sau proveniența de la o colectivitate. Guvernul, ministerele, consiliile locale, primarii diferitelor localități, sunt organe de stat competente să ia măsuri şi să emită dispoziții cu caracter obligatoriu; ele sunt autorităţi ale administrației publice însă diferă prin competenţa teritorială care poate fi extinsă pe întreg teritoriu național sau pe teritoriul unității administrative unde au fost alese. Trebuie menționat faptul că atribuția este prerogativă recunoscută unui organ, compartiment sau persoană iar ansamblul lor compune competenţa unui organ, compartiment funcțional sau persoane. Competenţa teritorială este unul din cele doua criterii clasificatoare ale organelor executive, a căror totalitate formează un sistem constând în organizarea executării şi executarea in concret a actelor normative numit activitatea executivă. În unele state sistemul de organe compus din guvern şi din întregul aparat administrativ, în frunte cu şeful statului formează puterea executivă care coexistă alături de celelalte puteri organizate în stat, şi anume legiuitoare şi judecătorească. Fiecare organ executiv are o competenţă determinată de totalitatea atribuțiilor autorităților administrației publice, ale unor compartimente din structura acestora sau persoane şi limitele exercitării lor. După criteriul competenţei materiale, organele executive se clasifică în organe cu competenţa generală şi organe de specialitate, iar din punct de vedere al competenţei teritoriale distingem între organele centrale şi cele locale. Ca sistem de organizare administrația publică cuprinde o multitudine de părți componente cu denumiri, cu servicii, atribuții şi activități diferite. Legătura sistemului administrației publice cu puterea executivă se face prin guvern, ministere şi celelalte organe ale administrației publice centrale. La rândul sau administrația publică centrală are în teritoriu diferite organe deconcentrate care organizează executarea legii în unitățile administrativ teritoriale sau în unități administrative speciale (cai ferate, armată) în legătură cu domeniul specific de activitate.

64

Sistemul administrației publice mai cuprinde şi organele administrației publice locale, respectiv consiliile comunale, consiliile orășenești şi consiliile județene, care sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in condițiile stabilite de legea privind alegerile locale. Consiliile constituite astfel organizează serviciile publice ale comunei, orașului sau a județului printr-un aparat propriu, format din funcționari publici de conducere şi de execuție. Aceste organe ale administrației publice locale sunt descentralizate pe baza principiului autonomiei locale. Acest principiu ocupa un loc prioritar între celelalte principii pe care se bazează administrația publică locală în unitățile administrativ teritoriale, respectiv în județe, orașe şi comune. Prin aceste dispoziții legale Statul roman recunoaște că în interiorul sau colectivitățile locale se administrează prin aleșii săi şi prin forțele proprii, dar sub controlul jurisdicțional al legalității din partea autorităților statale. Distincția dintre administrația publică centrală şi cea locală are la bază utilizarea mai multor criterii cumulative, criterii care au în vedere competenţa teritorială şi materială a organelor ce compun administrația publică şi natura interesului pe care îl promovează. Prin urmare, administrația publică centrală își exercită competenţa teritorială la nivelul întregului teritoriu național, iar cea locală doar la nivelul unităților administrativ-teritoriale în care au fost alese autoritățile respective. Însă dacă privim dintr-o altă perspectivă, organele ce compun administrația publică centrală dispun fie de o competenţă materială generală, precum Guvernul, fie de una de domeniu, cum sunt ministerele, pe când autoritățile locale au o competenţă materială ce se circumscrie în jurul realizării interesului local. Desigur mai e şi promovarea interesului, care poate fi general-național, evident de către administrația centrală, sau al localității respective, de către administrația publică locală. Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locala în comune şi orașe sunt consiliile locale, comunale şi orășenești, ca autorități deliberative, şi primarii, ca autorități executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în condițiile prevăzute de Legea privind alegerile locale. Consiliile locale şi primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale şi rezolvă treburile publice din comune şi orașe, în condițiile legii. În fiecare județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comunale şi orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul local are inițiativa şi hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.

65

CAPITOLUL 2. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Autonomia locală, este anterioară statului. Ca realitate juridică, autonomia locală a variat şi variază după mai mulţi factori, între care:

a) tradiţia istorică; b) cadrul geografic; c) resursele economice; d) gradul de instrucţie civică sau politică; e) stadiul atins de reglementările naţionale şi internaţionale.

(Anibal Teodorescu, vol. II, pag. 287). Principiul descentralizării sau ideea autonomiei locale comportă două forme: a) descentralizarea teritorială şi b) descentralizarea tehnică. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor dintr-o regiune geografică, interese ce conduc la afaceri locale în cele mai diverse domenii de activitate, distincte de problemele naţionale. În alţi termeni, descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi locale alese, care au competenţă materială generală. Descentralizarea tehnică se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public, conferindu-i acestuia personalitate juridică Exemplul cel mai elocvent de descentralizare a serviciilor publice îl constituie universităţile, care prin dobândirea autonomiei, se transformă în servicii publice descentralizate, care se bazează pe recunoaşterea unui patrimoniu propriu şi a personalităţii juridice, precum şi a unui control de tutelă, mai mult sau mai puţin extins. În general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituţii publice sau a unor instituţii de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică, bazate pe proprietatea privată, fie a statului, fie a persoanelor fizice sau a unor persoane juridice. Descentralizarea serviciilor publice presupune deci acordarea personalităţii juridice, scoaterea acestora de sub controlul ierarhic şi plasarea lor sub regulile tutelei administrative. Indiferent de formă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia descentralizarea ca o problemă exclusiv de natură administrativă Oricât de largă este autonomia locală, deci competenţa autorităţilor alese sau a stabilimentelor publice de a rezolva problemele locale, aceste autorităţi desfăşoară o activitate în cadrul unui stat (unitar) şi nu în afara acestuia. Sunt două lucruri total distincte, anume natura de autorităţi autonome faţă de stat a autorităţilor, prin care se realizează descentralizarea administrativă, şi limita statală a activităţii acestora. Dacă nu s-ar admite această limită autorităţile locale autonome s-ar transforma în autorităţi politice şi în veritabile structuri statale independente, cu consecinţe dintre cele mai dramatice pe plan naţional şi internaţional. Descentralizarea, ca element esenţial al autonomiei locale, nu poate fi concepută în statele unitare, fără existenţa unui control din partea statului, denumit, tradiţional, control de tutelă, exercitat, în unele ţări (Franţa, Italia), de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei de stat, iar în altele (ex. Marea Britanie) de către judecători. Formula controlului de tutelă din Franţa conduce, în final, în faţa. instanţei de contencios administrativ, soluţie preluată şi de Constituţia României din 1991, în articolul 122 alineat final care spune că "prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un

66

act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept." În concepţia de tip francez, după unii autori, exigenţele unităţii naţionale conduc la o interpretare restrictivă a descentralizării, fiind, în final, ―un mijloc de luptă contra puterii centrale", pe când în concepţia engleză, date fiind particularităţile Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, descentralizarea este înţeleasă într-un sens larg, acela de auto-administrare locală (selfgovernment). Este de notorietate mondială lupta pentru autonomie statală a Irlandei de Nord. Rămâne, cu toate acestea, valabilă ideea unei distincţii între selfgovernment-ul anglo-saxon şi descentralizarea continentală de tip francez. (Antonie Iorgovan, vol. II, p. 532,). Realizarea autonomiei locale în România este unul din obiectivele esenţiale ale reformei în administraţia publică. Atingerea acestui obiectiv este dependentă de o serie de factori de natură politică, legislativă, economică şi socială, de realizarea unor modificări structurale în administraţia publică şi, mai ales, este dependentă de schimbarea comportamentului funcţionarului public în realizarea noilor sarcini care revin serviciilor publice. Autonomia locală reprezintă un principiu şi un mod de organizare al administraţiei colectivităţilor locale, care nu poate fi implementat fără restructurarea întregului sistem al administraţiei publice. Sub aspect legislativ, reforma administraţiei publice a fost declanşată de adoptarea noii Constituţii a României, a legislaţiei privitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. Problema esenţială cu care se confrunta reforma administraţiei publice este receptarea corectă a structurii administraţiei publice, a rolului, funcţiilor şi atribuţiilor componentelor acesteia şi, mai ales, a raporturilor care se stabilesc între administraţie şi beneficiarii serviciilor publice pe care aceasta le prestează. Practic ne găsim în faţa unor erori de interpretare a Constituţiei şi a legislaţiei. O primă eroare de acest gen o constituie aşezarea semnului de egalitate între puterea executivă şi administraţia publică. Această eroare este determinată de preluarea ca atare a concepţiei interbelice privitoare la puterea executivă, în a cărei cuprindere intrau toate autorităţile administrative de la rege şi până la primar. Între timp, concepţia asupra administraţiei publice s-a modificat esenţial, în toate statele europene. Puterea executivă este redusă la şeful statului şi Guvern, sub conducerea acesteia desfăşurându-şi activitatea administraţia publică. Guvernul are funcţia de a conduce administraţia publică. O a doua eroare care poate fi identificată în diferite lucrări are în vedere neglijarea distincţiei dintre administraţia de stat şi administraţia locală. În felul acesta, autorităţile care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale sunt tratate ca autorităţi ale administraţiei locale, fără a se face distincţie între serviciile publice ale ministerelor, ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice locale, care sunt reprezentantele colectivităţilor locale. Această eroare este susţinută de faptul că unităţile administrativ-teritoriale în care funcţionează servicii publice exterioare ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de stat, coincid cu colectivităţile locale, cărora le sunt aplicabile regulile autonomiei locale. O a treia eroare, care decurge din prima, se regăseşte în tratarea autorităţilor administraţiei locale ca autorităţi ale puterii executive, ceea ce duce la concluzia că între administraţia de stat şi administraţia locală nu există nici o deosebire, prima integrând-o pe

67

cea de a doua. O asemenea soluţie este neconstituţională şi respinge aplicarea principiului autonomiei locale în organizarea şi funcţionarea serviciilor publice locale. A patra eroare şi ultima are în vedere conceperea administraţiei publice pe ideea exclusivă de organ de stat care are rolul de a pune în executare legea, recurgând, atunci când este necesar la forţa de constrângere a statului. Această eroare rămâne tributară regimului totalitar, în concepţia căruia administraţia de stat era atotcuprinzătoare şi actele sale erau executorii din oficiu, în toate cazurile fără a se admite practic posibilitatea controlului judecătoresc asupra acestora. Noua concepţie promovată de Constituţie şi de legile ulterioare respinge o asemenea abordare unilaterală a problematicii administraţiei publice. În România, potrivit Constituţiei, administraţia locală este realizată pe două nivele, spre deosebire de unele state în care administraţia locală se distribuie pe trei nivele, celor două adăugându-li-se nivelul regional. Constituţia României stabileşte în art.119 că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice. Aceste două principii au o arie diferită de aplicare. Astfel în timp ce principiul autonomiei locale priveşte comunele, oraşele şi judeţele, principiul descentralizării serviciilor publice are în vedere atât crearea şi sporirea competiţiei serviciilor publice desconcentrate, cât şi crearea unor servicii publice descentralizate ori a unor servicii publice locale ori judeţene. Legea administraţiei publice nr. 69/1991 stabileşte în primul său articol că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile administraţiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în probleme de interes local.

69

CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Orice stat fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut de

celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de a-i rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la altul. Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale, etc. Aceste zone - mai mici sau mai mari - sunt unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut, regiune, oraş, comună, etc. Astăzi, conform art. 3 alin.3 din Constituţie, ―teritoriul este organizat sub aspect administrative în comune, oraşe şi judeţe‖.

În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care să-l reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l reprezinte şi să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea ce este comun şi general tuturor zonelor de interese.

Principiile de bază ale administraţiei publice locale sunt stipulate în textele Constituţiei revizuite şi în Legea administraţiei publice locale.

Astfel, în articolul 120 din Constituţia revizuită şi republicată in 2003 se prevăd trei principii pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume:

Principiul descentralizării,

Principiul autonomiei locale,

Principiul deconcentrării serviciilor publice. În Legea administraţiei publice locale se arată că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul următoarelor principii:

Principiul autonomiei locale,

Principiul descentralizării serviciilor publice,

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,

Principiul legalităţii,

Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Din cele două texte rezultă cele şase principii de bază (cele cinci din Legea administraţiei publice locale la care se adaugă principiul deconcentrării serviciilor publice, din Legea de revizuire a Constituţiei, aprobată prin referendumul din octombrie 2003). Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.

1. Principiul autonomiei locale Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor

administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în interesul legii. Colectivitatea locală reprezintă totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.

a. Autonomia locală se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

70

b. Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz. c. Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice. d. În acord cu cele mai recente reglementări comunitare în materie s-au introdus noi articole care reglementează cooperarea şi asocierea autorităţilor administraţiei publice locale.

Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul ca, în limitele competenţelor lor, să coopereze şi să se asocieze cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.

Autorităţilor administraţiei publice locale le este acordat dreptul de a adera la asociaţii naţionale şi internaţionale, în condiţiile legii, pentru protecţia şi promovarea intereselor lor comune, precum şi posibilitatea de a încheia între ele acorduri şi de a participa la iniţierea şi realizarea unor programe de dezvoltare regională, în condiţiile legii.

Consiliile locale şi consiliile judeţene din unităţile administrative-limitrofe zonelor de frontieră au dreptul să încheie acorduri de cooperare transfrontalieră cu autorităţile similare din țările vecine, în condiţiile legii.

e. Autonomia locală se caracterizează şi prin dreptul consiliilor locale de a putea hotărî asupra participării cu capital sau cu bunuri, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, la constituirea de societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de interes public local sau judeţean, după caz, în condiţiile legii.

2. Principiul descentralizării serviciilor publice Descentralizarea serviciilor publice reprezintă transferarea unora din atribuţii din

competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate către un organism determinat, un serviciu public determinat, din unităţile administrativ-teritoriale.

Descentralizarea serviciilor publice implică organizarea unor servicii publice pe plan local, dotate cu un anumit patrimoniu şi organe proprii. Astfel, serviciile publice descentralizate dobândesc o anumită libertate de acţiune ce derivă din calitatea lor de persoană juridică, transformându-se în ―stabilimente publice‖.

Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale.

Centralizarea asigură o funcţionare coordonată a serviciilor publice. Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecinţă înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor. Conducerea centralizată, în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea intereselor celor administraţi.

Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administraţia publică are şi unele dezavantaje. În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei publice interesele locale nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale nu pot cunoaşte în specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta. Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de

71

interes local are ca urmare supraaglomerarea autorităţilor centrale ceea ce duce la rezolvarea cu întârziere şi superficialitate a problemelor care s-ar rezolva mai operativ şi mai bine de către autorităţile locale. Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcţionarilor publici de către centru, cetăţenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiţi de iniţiativă. Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul de exercitare a puterii publice în unele probleme. Acest regim juridic se fundamentează în plan material pe un patrimoniu propriu al unităţilor administrativ - teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor locale. Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale. Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Autorităţile locale pot fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autorităţile centrale (caz în care descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării administrative depinde şi de forma în care se exercită tutela administrativă (controlul special efectuat de autoritatea centrală). Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale. Funcţionarii publici aleşi sau numiţi, în regimul descentralizării administrative, pe un termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice în activitatea locală. Participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităţilor locale accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a localităţii în care ei locuiesc şi determină să caute şi să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă. 3. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

Consiliile locale, consiliile judeţene şi primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, conform reglementărilor stabilite de Constituţia României revizuită şi republicată şi de Legea privind alegerile locale.

Potrivit Constituţiei, funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare pot fi ocupate, în condiţiile legii de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.

72

Tot în Constituţia revizuită se stipulează că în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale. Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului de listă, iar primarii comunelor şi oraşelor se alege circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. În Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale sunt stabilite norme specifice care determină calitatea de alegător cât şi cea de eligibil. Astfel, referitor la calitatea de alegător se prevede:

Cetăţenii români, fără deosebire de naţionalitate, rasă, limbă, religie, sex, convingeri politice sau profesie, exercită, în mod egal, drepturile electorale;

Au dreptul de a alege cetăţenii români care au împlinit 18 ani, inclusive cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor;

Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea consiliului local, a primarului, a consiliului judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti;

Dreptul de vot se exercită numai în comuna, oraşul, municipiul sau subdiviziunea administrativ-teritorială a municipiului în care alegătorul îşi are domiciliul.

Cetăţenii cu drept de vot care şi-au stabilit reşedinţa într-o altă unitate administrativ-teritorială cu cel puţin 6 luni înaintea alegerilor, îşi vor exprima dreptul de vot în unitatea administrativ-teritorială respectivă.

Referitor la dreptul de a fi ales consilier sau primar se precizează:

Beneficiază de acest drept cetățenii cu drept de vot care au împlinit, până în ziua alegerilor inclusive, vârsta de 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice;

Pot candida numai persoanele care au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleşi.

Nu pot alege:

alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie;

persoanele lipsite de drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre judecătorească.

Nu pot fi aleşi:

cetăţenii care fac parte din categoriile prevăzute la art. 40 alin 3 din Constituţie (art. 40 (3): nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, polițiștii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică);

alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie şi persoanele lipsite de drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre judecătorească.

4. Principiul legalităţii Acest principiu a fost introdus în Legea administrației publice nr. 69/1991 ca urmare

a modificării şi completării sale prin Legea nr. 24/1996. Principiul legalităţii aplicat la administraţia publică locală înseamnă că tot ce ţine de aceasta, adică alegerea, constituirea, exercitarea atribuţiilor precum şi adoptarea hotărârilor sau emiterea altor acte administrative precum şi orice alte activităţi trebuie să se desfăşoare numai pe baza şi în conformitate cu legea.

73

5. Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit În Legea administraţiei publice locale se precizează că primarul poate propune

consiliului local consultarea populaţiei prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii, consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări, în condiţiile legii. Legea administraţiei publice locale prevede care sunt problemele ce totdeauna se vor discuta în ședința publică şi anume: problemele privind bugetul local, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau străine. In legătură cu aceste probleme primarul poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum, în condiţiile legii. Este evident că şi alte probleme care pot să intervină în cadrul comunităţii locale pot să prezinte un interes deosebit. Ca atare, şi în legătură cu acestea primarul va putea să propună consultarea populaţiei prin referendum. Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. In cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţ, ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. Obiectul şi data referendumului se stabilesc şi se aduc la cunoştinţă publică prin orice mijloace de informare în masă, cu cel puţin 20 de zile înainte de data desfăşurării acestuia.

6. Principiul deconcentrării administrative Între cele două laturi –centralizare/descentralizare există şi regimuri juridice

intermediare ale administraţiei publice, fiecare din ele apropiindu-se mai mult sau mai puţin de una din laturi. Dintre aceste regimuri intermediare face parte deconcentrarea administrativă.

Deconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare administrativă şi descentralizare administrativă. Ceea ce o apropie de centralizare este faptul că titularii puterii locale nu sunt aleşi de electoratul local, ci sunt numiţi de la centru. Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale au competenţa să rezolve ei problemele locale, fără să le mai înainteze şefului său ierarhic de la centru, dar el este supus controlului acestuia şi obligat să se conformeze actelor superiorului său. În cazul desconcentrării, autoritatea publică locală rămâne parte integrantă în sistemul ierarhiei centrale. Deciziile date în competenţa autorităţilor publice locale sunt luate de aceasta sub puterea ierarhică a autorităţilor centrale.

Principiul deconcentrării administrative constă în atribuirea competenţei de a lua anumite decizii unor organe care îşi exercită atribuţiile într-o circumscripţie determinată şi care rămân supuse controlului ierarhic al autorităţilor centrale. Serviciile deconcentrate sunt autorităţi administrative care depind de un minister sau un alt organ al administraţiei publice de specialitate, care beneficiază de o anumită putere de decizie şi care au competenţă materială specializată şi o competenţă teritorială locală.

75

CAPITOLUL 4. ROLUL ȘI IMPORTANȚA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN BUNA GUVERNARE

4.1. Funcţionarul public și personalul contractual Funcţia publică este definită de lege, ca fiind „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală‖. Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică în parte. Funcţionarul public este persoana numită, într-o funcţie publică şi învestită în mod legal cu atribuţiile acesteia, persoana titulară de drepturi şi obligaţii chemată să le exercite în scopul realizării competenţei autorităţii publice sau instituţiei publice din care face parte funcţia publică. În Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art.2 alin.2, funcţionarul public este definit ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică‖. Conform Statutului, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală constituie Corpul funcţionarilor publici; persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici. 4.2. Personal contractual Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplica legislaţia muncii. 4.3. Necesitatea reformei în administraţia publică Tendinţa de globalizare, însoţită de dezvoltarea dinamică a sistemelor sociale, aşează statele naţionale într-o poziţie cu totul nouă, în care instituţiile şi sistemele administrative trebuie să fie adaptate. Orice intervenţie în domeniul reformei administraţiei publice implică modificări ale componentelor majore, incluzând administraţia centrală, administraţia locală şi serviciile publice. Pe de altă parte, dezvoltarea democraţiei reclamă instituirea unei noi relaţii între cetăţeni şi administraţie, creşterea şi întărirea rolului autorităţilor locale şi reconsiderarea parteneriatului cu societatea civilă. Reforma administraţiei publice este o prioritate pentru Guvernul României. În contextul integrării în Uniunea Europeană, îmbunătăţirea standardelor administraţiei publice şi implementarea reformelor în toate domeniile acesteia sunt deosebit de importante. Sectorul public trebuie să se adapteze schimbărilor continue ale mediului economic şi social. Atât deciziile investitorilor străini, cât şi ale celor interni, sunt influenţate din ce în ce mai mult de calitatea, eficienţa şi credibilitatea administraţiei publice. Pe scena internaţională, administraţia publică a devenit un factor esenţial care determină avantajul competitiv al unei naţiuni.

76

Activitatea administraţiei publice din România va trebui să nu mai constituie un subiect de critică pentru mass-media şi de nemulţumire pentru cetăţeni şi pentru partenerii internaţionali. O administraţie publică modernă trebuie să fie orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii. Paşi importanţi au fost făcuţi în acest domeniu: crearea cadrului legal pentru asigurarea transparenţei decizionale în administraţia publică şi garantarea unui liber acces la informaţiile de interes. Cetăţenii ar trebui să ştie cum se adoptă deciziile, cum sunt elaborate bugetele locale şi cum sunt ele aprobate. De asemenea, ar trebui să ştie cum sunt cheltuiţi banii şi cum se colectează veniturile. Exista numeroase motive pentru modernizarea structurală şi funcţională a administraţiei publice din România, plecând de la necesitatea funcţionării mai eficiente a instituţiilor guvernamentale şi de la calitatea pe care o are de la 01.01.2007 România – aceea de stat membru al Uniunii Europene. Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni ( management, probleme sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei). Necesitatea reformei este impusă de patru categorii principale de motive:

Motive economice: creşterea economica redusă şi diminuarea resurselor bugetare alocate administraţiei publice; nevoia sectorului privat de a avea o administraţie modernă, flexibilă şi deschisă parteneriatului public-privat;

Motive tehnologice: introducerea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor în administraţia publica;

Motive sociologice: cetăţenii, ca beneficiari ai serviciilor publice, sunt tot mai exigenţi şi nu mai acceptă ca necesităţile lor să fie determinate în mod exclusiv de ceea ce le oferă administraţiile;

Motive instituţionale: integrarea României în structurile Uniunii Europene implică un alt mod de administrare a serviciilor; structura puternic ierarhizată lasă locul unor noi tipuri organizatorice bazate pe structuri descentralizate.

Prin reducerea funcţiei autoritare a statului şi întărirea funcţiilor sale privind serviciile şi promovarea acestora, activitatea administraţiei trebuie să fie o activitate profesionistă. Sunt frecvente, de asemenea, solicitările privind reducerea reglementărilor şi simplificarea procedurilor administrative, abandonarea procedurilor care nu sunt necesare şi adoptarea unor noi proceduri, adaptate unui sistem politic modern şi unei economii de piaţa funcţionale. Condiţiile existente în societatea românească în prezent impun ca administraţia să fie angajată într-un proces de schimbare pe patru planuri:

1. strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării acestui rol de cel al organizaţiilor private;

2. legal, îndreptat spre o diminuare a densităţii legislative, o utilizare mai mare a legilor cadru, creând posibilităţi sporite de acţiune pentru autorităţile executive;

77

3. organizaţional, orientat spre reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor delegării execuţiei sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie;

4. cultural, urmărind o schimbare a valorilor şi a modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor, a utilizatorilor grupurilor de interese şi a cetăţenilor.

Noile condiţii de reuşită ale procesului de reformă în administraţia publică din România trebuie să aibă ca punct de plecare:

1. formularea unor obiective concrete şi cuantificabile; 2. creşterea capacităţii strategice a administraţiei publice de a opta pentru diferite

proiecte şi de a-şi defini singură priorităţile; 3. articularea, într-o viziune integratoare pe termen mediu şi lung, a

transformărilor din administraţia publică; 4. necesitatea unei mai bune reprezentări a intereselor cetăţenilor în procesele

de luare a deciziilor; 5. asigurarea managementului prin obiective; 6. consolidarea infrastructurii organizatorice pentru managementul strategic al

proceselor din domeniul economic şi social; 7. nevoia creşterii funcţiei de consultanţă şi monitorizare în administraţie.

Odată cu dezvoltarea societăţii informaţionale, introducerea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor ridica noi provocări pentru administraţia publica dar în acelaşi timp aceasta oferă posibilităţi mult mai mari pentru o activitate mai eficientă şi mai aproape de cetăţean; creşterea capacităţii administrative îmbunătăţeşte considerabil posibilitatea României de a-şi apăra interesele pe plan european şi mondial. Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni ( management, probleme sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei).

4.4. Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice În vederea realizării, atât a obiectivelor Programului de Guvernare pe perioada

2009 - 2012, cât şi a obiectivelor ce rezultă pentru România, în calitate de ţară membră a Uniunii Europene, se impune accelerarea procesului de reformă legislativă şi instituţională în administraţia publică.

Pentru acest motiv, Capitolul 22 al Programului de Guvernare pentru perioada 2009 - 2012 este dedicat exclusiv reformei administraţiei publice. În aplicarea politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice se va ţine cont de următoarele condiţii:

definirea în legislaţia de înfiinţare şi organizare a unei autorităţi publice a principiilor comunicării, transparenţei, eficienţei, responsabilităţii, participării, coerenţei, proporționalității şi subsidiarităţii şi reglementarea mecanismelor de aplicare;

departajarea de responsabilităţi între autorităţile publice – în domeniul politicilor publice, finanţării şi prestării serviciilor publice;

introducerea unui mecanism simplu şi clar de politici publice în baza căruia să fie elaborate şi aplicate programe, proiecte, planuri de acţiune şi proiecte de lege;

78

separarea nivelului de elaborare a politicilor publice de cel de implementare a acestora;

fixarea numărului de funcţionari publici în raport cu definirea unui serviciu public şi a unui standard de calitate aferent acestui serviciu;

monitorizarea şi evaluarea eficienţei măsurilor de reformă aplicate. În acest mod, reforma devine un proces amplu, cuprinzător, care schimbă modul de abordare a principalelor probleme cu care se confrunta, în prezent, administraţia publică din România. Reforma sistemului administraţiei publice este un proces dinamic şi, ca oricare alt proces de reformă structurală, el nu poate fi niciodată încheiat şi desăvârşit. Realizarea unei analize-diagnostic a situaţiei existente la nivelul administraţiei centrale şi locale, identificarea problemelor cu care se confruntă acestea, a priorităţilor ce trebuie avute în vedere în rezolvarea acestora, dar şi a resurselor disponibile, sunt numai câteva din condiţiile necesare formulării unei strategii coerente privind reforma în administraţia publică. Elaborarea strategiei de reformă în administraţia publică impune un amplu proces de modernizare şi vizează o evaluare obiectivă a patru aspecte importante, şi anume:

analiza misiunilor specifice ale administraţiei şi a modului de îndeplinire a acestora, care permit reflecţii generale asupra locului şi rolului administraţiei publice în sistemul politic, economic şi social actual;

analiza cadrului organizatoric existent al administraţiei publice;

analiza eficacităţii sociale a activităţii specifice a administraţiei publice;

analiza nivelului de democratizare a administraţiei publice. Accelerarea procesului de reforma în administraţia publică este dată, în primul rând de necesitatea adaptării la noul statut de ţară membră a Uniunii Europene. Problemele de fond ale strategiei de reformă vizează:

întărirea capacităţilor în domeniul elaborării politicilor publice, îmbunătăţirii calităţii legislaţiei şi adoptării şi aplicării aquis-ului comunitar, creşterea capacităţii Guvernului de a dirija resursele către priorităţi;

creşterea posibilităţilor Guvernului de a conduce şi controla activitatea administraţiei şi de a menţine un anumit echilibru între puterile discreţionare ale administraţiei şi mijloacele de a controla acţiunile sale; (exemplu: în plan judiciar, mediator, audit, etc.)

dezvoltarea administraţiei publice locale;

crearea unui corp stabil de funcţionari publici competenţi şi neutri din punct de vedere politic, care să aibă ―spiritul serviciului public‖.

În plan tactic, reforma administraţiei publice trebuie:

să aibă la bază principiul ―radicalismului selectiv‖ (adică să concentreze resursele în vederea favorizării unei evoluţii radicale şi vizibile în câteva domenii în care jocul interdependenţelor va antrena şi alte părţi ale sistemului care trebuie schimbate);

să promoveze noile tehnologii informaţionale în administraţie;

să aducă îmbunătăţiri în domeniile sensibile ale vieţii economico-sociale, în termene acceptabile din punct de vedere politic;

să imprime o dinamica favorabilă schimbării care să dureze, oricare ar fi conducătorii;

79

să capaciteze interesul funcţionarilor publici pentru schimbare şi modernizare;

să asigure informarea permanentă a cetăţenilor în legătură cu politica Guvernului.

Politicile publice se instituie într-un dublu proces de transformare: pe de o parte ―intrările‖ (mijloacele financiare, bugetare, umane) sunt transformate în ―realizări‖ iar pe de altă parte acestea produc ―efecte‖ (ameliorarea securităţii rutiere, consolidarea mediului economic, etc.).

Ţinând cont de complexitatea sistemului public şi de punerea în practică a politicilor publice, evaluarea impactului şi a eficienţei acestora reprezintă elemente cheie în strategia de reformă în administraţia publică. Nivelul şi natura mijloacelor angajate, performanţa organizaţiilor publice însărcinate cu aplicarea în practică a politicilor publice, participarea cetăţenilor la procesul de decizie, sunt aspecte integrante ale viziunii asupra procesului de reformă în administraţie.

81

CAPITOLUL 5. PROFESIA DE ASISTENT SOCIAL Din perspectiva exclusiv juridică, conturată prin prevederile Legii 466/2004 Guvernului României, privind Statutul asistentului social, titlul de asistent social poate fi deținut de:

a) persoana care a obținut diploma de licență în cadrul unei instituții de învățământ superior cu specializare în domeniu, acreditata conform legii;

b) persoana care deține diploma de asistent social echivalata conform legii; c) persoana care deține diploma de asistent social eliberata sau recunoscuta într-

unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, într-unul dintre statele aparținând Spațiului Economic European ori în Confederația Elvețiană. Trebuie menționat că în textul original al legii se face referire la învățământul de lungă durată, respectiv cel de 4 ani, şi cel de scurtă durată, respectiv de 3 ani, element care a dispărut odată cu reformarea învăţământului universitar din perspectiva Declarației de la Bologna, când întregul parcurs universitar de pregătire în domeniul asistentei sociale a fost redus la 3 ani. Într-o perspectiva mai larga, se poate face referire la persoana care practică profesia de asistent social, ceea ce implica punerea în discuție ca aspecte definitorii nu numai a unei pregătiri de specialitate, ci şi a existenţei unui cod de conduită, adică a unui set de norme, valori şi principii specifice de acțiune, precum şi a unor forme specifice de organizare şi control care să asigure standardul de performanţă a membrilor individuali, dar şi selectarea şi instruirea celor care doresc să devină profesioniști în domeniu. În plus, definitorii pentru asistentul social sunt şi setul de abilități şi deprinderi necesare pentru practicarea acestei profesii, dar şi scopurile şi rolurile specifice subsumate lor pe care le îndeplinește profesionistul din acest sector de activitate. Debutul asistentei sociale ca profesie în România este marcat de contextul social, politic şi cultural al perioadei cuprinse între începutul anilor '20 şi începutul celui de al doilea război mondial, care a promovat o nouă perspectivă asupra problematicii sociale; acest fapt a avut un impact pozitiv asupra evoluției profesiei de asistent social. În fapt, această perioadă este cea care marchează trecerea de la forma de ajutorare creștineasca a celor aflați în situații de dificultate, la forma profesionalizată de oferire a suportului prin intermediul serviciilor sociale. Statul şi-a asumat principalul rol în pregătirea asistenților sociali. Prima școală de asistenta sociala a fost școala Superioara de Asistenta Sociala "Principesa Ileana" din București, înființată în 1929 sub coordonarea Institutului Social Român condus de Dimitrie Gusti. În fapt, inițiativa dezvoltării profesiei de asistent social şi conținutul programei au aparținut lui Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl şi colaboratorilor acestora. Şcoala a funcționat sub conducerea Veturiei Manuila şi a Xeniei Costa-Foru, două dintre colaboratoarele apropiate ale profesorului Gusti, specializate în asistenţă socială în universități americane de prestigiu. Procesul de formare al asistenților sociali s-a desfășurat inițial într-un program de pregătire universitară de patru ani, între 1929 şi 1959, după care, între 1959 şi 1969 , s-a trecut la forma de colegiu, cu programul redus la trei ani. Programa de formare cuprindea cursuri de psihologie, sociologie, metodologie şi tehnici de intervenție, sănătate publica, legislație. Pe perioada funcționarii sale, școala de asistentă socială româneasca a fost considerata ca fiind una de frunte în Europa şi în lume (Rădulescu, 2007). În sprijinul acestei afirmații este faptul că în 1962 este publicat unul dintre puţinele manuale de

82

asistenţă socială din lume la acea dată: Prevederi sociale. Metode şi tehnici în asistenţa socială, avându-i ca autori pe I. Matei şi H.H. Stahl. După al doilea război mondial (1944), când guvernarea este preluată de Partidul Comunist, iar influenţele sovietice sunt din ce în ce mai pregnante, profesia de asistent social intră într-un con de umbră. Ideea de societate perfecta, şi promovarea imaginii unei false bunăstări sociale promovate de ideologia acelei perioade au făcut ca profesia de asistent social să pară inutilă, întrucât se consideră că nu mai existau probleme sociale. Pe acest fundal, în 1969, Partidul Comunist decide desființarea asistenţei sociale (Zamfir, 2002). Asistenții sociali au fost orientați spre alte domenii, iar școala de Asistenţă Socială s-a desființat. Profesia de asistent social a dispărut din nomenclatorul profesiilor şi de pe piața locurilor de muncă. Schimbările complexe care au survenit în plan social, economic, cultural şi politic după Revoluția din decembrie 1989 au creat cadrul favorabil relansării învățământului de asistenţă socială în România, şi implicit, a profesiei de asistent social. Astfel, în 1990 (considerat ca fiind momentul de inițiere a construirii statutului științific al asistenţei sociale în România (Neamțu, 2007)) este înființata în cadrul Universității București specializarea de Asistenţă Socială, iar din 1991 şi în cadrul Universităților din Iași, Cluj, Timișoara. În 1991 o parte dintre facultățile de teologie înființează specializarea Teologie - Asistenţă Socială. În anii următori, rețeaua de pregătire universitara a asistenților sociali s-a extins, şi alte universități, cum sunt cea din Oradea, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Târgoviște înființând aceasta specializare. Cu privire la calitatea formarii profesionale a asistenților sociali în cadrul universităților românești, merita subliniate mai multe aspecte (Neamțu, 2007):

a. admiterea în învățământul prezintă atributul accesibilității, pentru că oferă oportunitatea de înscriere oricărui solicitant; în termeni de calitate a celor care devin "candidați" la profesia de asistent social acest lucru nu se prezintă într-un mod satisfăcător. Evaluarea exclusiv pe baza rezultatelor obținute în ciclul școlar anterior elimina posibilitatea testării candidaților cu privire la abilitățile şi motivația necesare intrării în acest ciclu de pregătire.

b. în unele zone există o supraofertă instituțională comparativ cu nevoia nesatisfăcută de asistenți sociali. Astfel, zona de est a ţării, unde este concentrat aproximativ un sfert din populația ţării, şi este considerată regiunea cu cele mai mici venituri, deci implicit cu o problematică socială mai intensă, există un singur centru universitar care pregătește asistenți sociali, respectiv Universitatea din Iași. Pe de alta parte, zona de vest sau centrala a tarii, unde nivelul de trai este mai ridicat, şi ca atare nevoia de servicii este mai redusă, prezintă oportunități de formare pentru asistenți sociali mult mai mari, în universităţi ca: Oradea, Reșița, Timișoara, Arad, Cluj-Napoca, Brașov, Alba Iulia, Sibiu.

c. formarea profesionala în asistenta sociala poate fi considerata ca fiind acceptabila, în fiecare centru universitar implementându-se modele consacrate deja în spațiul anglo-saxon în special, sau francofon. Există însă aspecte asupra acceptabilității cărora se poate comenta: calitatea curriculumului, construit mult timp în funcție de resursele de personal de pe plan local, şi cu tendințe de supraîncărcare.

De remarcat însă este relansarea acestei profesii care s-a făcut într-un context social confuz şi instabil, în care nici populația, nici decidenții politici ai momentului nu

83

cunoșteau rolul asistentului social în sistemul bunăstării sociale. Astfel, rolul asistentului social a fost denaturat şi subestimat, iar pârghiile sociale, economice, juridice şi metodologie necesare practicării acestei profesii lipseau. Pe la jumătatea anilor '90 rolul asistentului social era redus aproape în exclusivitate la intervenții în criza în special în domeniul familiei şi copilului şi acordarea de prestații sociale sau beneficii şi servicii cu impact pe termen. "Blocarea" asistentului social preponderent pe oferirea de prestații sociale, a diminuat importanţa pregătirii de specialitate şi a făcut ca rolul asistentului social să fie unul formal, capabil de a fi preluat de orice angajat din sistemul administrației, indiferent de profesie sau pregătire. Acest fapt a îngreunat şi mai mult demersul de afirmare şi promovare a profesiei de asistent social. Deși cu vocație umanistă, cei care se numeau impropriu "asistenți sociali" nu aveau pregătirea necesara practicării acestei profesii, ceea ce a condus la erori şi lipsa de profesionalism în abordarea problematicii de specialitate. În ciuda acestor dificultăți, se poate spune că perioada de după 1995 a adus o creștere a vizibilității asistenţei sociale în sfera serviciilor sociale şi reapariția posturilor de asistent social pe piața muncii. O contribuție importantă au avut-o asistenții sociali angajați în cadrul organizațiilor neguvernamentale, care au încercat promovarea acestei profesii pe baza rezultatelor notabile obținute, dar şi asistenții sociali tineri care au rolul unui factor de presiune în crearea posturilor în serviciile de asistenţă socială şi în dezvoltarea metodologiilor specifice de lucru. Rolul lor era destul de puțin cunoscut la nivel local, în plus, nu existau structurile de lucru necesare desfășurării activității. În aceste condiții, activitatea asistentului social s-a desfășurat de foarte multe ori în condiții ostile, marcate de obstacole în aplicarea practicii profesionale. Un rol important în lansarea profesiei de asistent social au avut-o organizațiile neguvernamentale internaționale, care pe lângă faptul ca au "absorbit" primele 3-4 promoții de asistenți sociali, au avut un rol central în promovarea metodologiei de lucru specifică, particularizată în funcție de domeniul de intervenție. Colaborarea dintre structurile guvernamentale şi cele private a fost una foarte bună, astfel că la momentul lansării diferitelor servicii în acest sistem, existau resurse umane şi modele de lucru viabile. Un punct de referință în creșterea vizibilității profesiei de asistent social l-a constituit crearea în 1998 a Serviciilor Publice pentru Protecția Copilului, în care au fost angajați un număr mare de asistenți sociali, ceea ce a determinat implicit şi o dezvoltare a unor proceduri şi instrumente de lucru specifice. La fel de important este şi momentul apariției Legii nr. 705/2002 privind sistemul național de asistenţă socială, care face referire la importanţa resursei umane profesionalizate în desfășurarea activității de asistenţă socială (Rădulescu, 2007). Misiunea asistentului social constă în participarea la rezolvarea problemelor sociale comunitare, asigurarea unui nivel minim decent de viață şi creșterea calității vieții grupurilor sociale vulnerabile, în îmbunătățirea funcționării sociale a persoanelor (Buzducea, 2005). De aici necesitatea ca asistentul social să dețină anumite deprinderi specifice, dar şi cunoștințe teoretice (psihologie, sociologie, drept, etc.), dar, nu în ultima instanță, să aibă vocație. În fapt, aceasta reprezintă o condiție primordiala a practicării acestei profesii. Misiunea asistentului social nu poate fi atinsă decât în condițiile în care acesta deține un anumit sistem de valori. Aceasta reprezintă o componenta-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social nu este, în nici un caz, una caracterizata prin

84

neutralitate, ci reprezintă un proces de influențare şi transmitere de valori. Fiecare asistent social ar trebui să își construiască un stil propriu, o combinație între partea științifică a asistenţei sociale, "stocată" în cunoștințe şi teorii, şi bagajul de valori şi abilități cu care specialistul se implică în exercitarea profesiei (Neamțu, 2007). Se poate afirma deci că stilul personal al fiecărui profesionist reprezintă un mixt între cunoștințe de specialitate, acumulate în efortul de studiu, valori, deprinderi şi abilități, la care se adaugă experiența profesională şi cea de viață, calitățile personale, efortul de autodezvoltare (idem). În linii generale, valorile pe care asistentul social ar trebui să fundamenteze procesul de ajutor sunt: respectul faţă de persoana şi demnitatea acesteia; respectarea intimității; respectarea confidențialității; respectarea dreptului la opțiune şi autodeterminare al clientului, dar şi respectul fata de tradițiile şi modelul cultural local, cooperarea cu actorii sociali locali, adaptarea intervenției la specificul comunității şi adecvarea acesteia în funcție de valorile sale culturale (Buzducea, 2005). Valorile generale şi cele specifice pe care asistentul social trebuie să le aibă în vedere în activitatea sa se regăsesc în codul deontologic al profesiei de asistent social, cadru care reglementează relația asistent social-client. Acesta se întemeiază, pe o suma de principii generale: 1. să respecți clientul; 2. să îl accepți pentru ceea ce înseamnă el însuși; 3. să nu judeci şi condamni clientul; 4. să respecți dreptul la autodeterminare al clientului; 5. să respecți încrederea lui . Cea mai cunoscuta versiune a codului deontologic al profesiei de asistent social, cu valoare de reper pentru cei mai mulți profesioniști o reprezintă cea adoptată de Asociația Națională a Asistenților Sociali din Statele Unite ale Americii (NASW), în vigoare din anul 1980. Caracterul său de îndrumar se refera la aspecte ca: comportamentul şi conduita asistentului social ca profesionist; responsabilitățile etice ale asistentului social faţă de client; responsabilitatea etică a asistentului social faţă de colegii săi; responsabilitățile etice ale asistentului social faţă de organizațiile angajaților şi angajatorilor; responsabilitățile etice ale asistentului social faţă de profesia sa; responsabilitatea etica a asistentului social faţă de societate. Aceleași elemente se regăsesc şi în Codul International de etică pentru asistentul social profesionist adoptat de International Federation of Social Workers, în 1994. În baza acestor valori, orice asistent social va admite că participarea clienților, autodeterminarea şi confidențialitatea reprezintă jaloanele fundamentale în raport cu care ar trebui să își desfășoare activitatea. Intervine însă şi o notă necesară de particularizare a acestora, de implementare în practică, fără de care ele rămân nespecifice, şi ca atare, nu pot fi considerate ca fiind repere. Recomandarea respectării acestor valori şi principii este cuprinsă în însăși legea care descrie statutul asistentului social din România, ceea ce întărește încă o data caracterul lor definitoriu pentru aceasta profesie. Implementarea specifică a acestor valori face trecerea spre câmpul practicii asistenţei sociale, şi ca atare, spre tipurile de clienți, grupurile - țintă pe care le deservesc profesioniștii în activitatea lor. Majoritatea asistenților sociali nu rămân la nivel de generaliști, ci se specializează în asistarea unui anumit segment de clienți. Astfel, o parte dintre aceștia rămân în domeniul teoretic şi se implică în dezvoltarea de politici sociale sau planificarea strategiilor din domeniu, dar majoritatea devin totuși practicieni, preferând domeniile în care pot interacționa cu clienții. Din această perspectivă, se poate propune o clasificare a tipurilor de asistenți sociali:

85

a. asistenți sociali axați pe asistarea copilului şi familiei, precum şi cei care practica asistenţa socială în scoli; statisticile arată că mai mult de 50% dintre asistenții sociali sunt specializați în aceasta direcție.

b. asistenții sociali care activează în domeniul medical şi al serviciilor de sănătate publică;

c. asistenții sociali care profesează în domeniul sănătății mentale şi a abuzului de substanțe; aceștia mai sunt cunoscuți şi sub denumirea de asistenți sociali clinicieni;

d. asistenții sociali care planifică şi dezvoltă politici în domeniu; aceștia au şi atribuții de fundraising.

87

CAPITOLUL 6. STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE

Asistenţa socială este formată din două componente/măsuri distincte: 1. serviciile sociale şi 2. prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în primul rând ce

înseamnă a funcţiona normal într-o societate. Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general,

faţă de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/ ea.

Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea

societăţii pentru a le satisface. Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei

persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice, a resurselor financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel: a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce. Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în natură pot consta din bunuri (rechizite pentru şcolarii din familiile cu venituri mici etc.). b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor.

Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată.

Exemple de probleme sociale: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului şcolar, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violenţa domestică etc.

În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea de servicii sociale în cadrul unei comunităţi.

A. Cadrul politico-administrativ şi financiar

a. Organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale se realizează în: 1. sectorul public, la diferite nivele:

central : Guvern - Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;

judeţean: Consiliul Judeţean;

local: Consiliul Local, Primărie. 2. sectorul neguvernamental: organizaţii neguvernamentale (fundaţii, asociaţii).

Serviciile sociale pot fi organizate şi în parteneriat, care poate fi de mai multe tipuri:

public – neguvernamental (de exemplu: DGASPC şi un ONG);

public – public (de exemplu: DGASPC şi o primărie);

neguvernamental – neguvernamental (de exemplu: două fundaţii/ ONG-uri care lucrează împreună)

88

Un parteneriat poate include două sau mai multe organizaţii/ instituţii publice şi neguvernamentale, fiecare având roluri şi responsabilităţi bine definite.

B. Principiul descentralizării în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale:

Serviciile sociale se organizează descentralizat, la nivelul comunităţilor locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor identificate, numărului de potenţiali. beneficiari şi condiţiilor particulare în care se manifestă situaţia de dificultate.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a dezvolta noi servicii sociale şi de a diversifica gama de servicii sociale dacă cele existente nu răspund nevoilor identificate în comunitate.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetele proprii fondurile necesare pentru servicii sociale. Beneficiarii din zonele defavorizate au acces prioritar la aceste fonduri.

C. Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice. La rândul lor,

furnizorii persoane juridice pot fi:

publici: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului la nivel judeţean şi local, alte servicii sociale publice specializate. Direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivel judeţean şi local pot externaliza activităţile altor furnizori,prin subcontractare (nu oferă direct servicii, ci plătesc alţi furnizori pentru a oferi aceste servicii) sau

neguvernamentali şi/ sau privaţi: asociaţii, fundaţii, culte religioase, persoane fizice autorizate.

Furnizorii publici şi neguvernamentali trebuie trataţi nediscriminatoriu în acordarea finanţării din surse publice.

Finanţarea din fonduri publice se face pe principiul concurenţei, (raportului cost-eficienţă şi al calităţii).

D. Beneficiarii serviciilor sociale 1. Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt:

cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în România;

cetăţeni români fără domiciliu;

cetăţeni ai altor state şi apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România;

cetăţeni ai altor state şi apatrizii care au permisiunea de şedere în România, inclusiv cei aflaţi în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică.

2. În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi:

persoane şi familii aflate în dificultate sau risc;

grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social;

comunitatea care se confruntă cu situaţii de dificultate sau risc. 3 . Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele de dificultate sau risc:

dizabilitate sau handicap;

dependenţă de droguri, alcool, alte substanţe toxice;

detenţie sau post-detenţie;

infectarea cu HIV/SIDA;

89

părinte singur;

victime ale violenţei în familie;

lipsa veniturilor sau venituri mici;

victime ale traficului de fiinţe umane;

boală cronică sau incurabilă. 4. Beneficiarii au drepturi şi obligaţii.

drepturi: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, demnitatea şi intimitatea; de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi situaţiilor de risc; de a participa la luarea deciziilor care îi privesc; asigurarea confidenţialităţii datelor personale.

obligaţii: să furnizeze informaţii corecte privind identitatea, situaţia familială, medicală şi economică; să participe activ la procesul de intervenţie; să contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.

E. Tipuri de servicii sociale 1. Serviciile sociale primare au un caracter general şi urmăresc prevenirea sau

limitarea unor situaţii de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activităţi desfăşurate de SSP sunt:

activităţi de identificare a nevoii sociale individuale, familiale şi de grup; dacă este cazul, trimiterea persoanei sau familiei la servicii specializate.

activităţi de informare privind drepturile sociale şi obligaţiile beneficiarului;

măsuri şi acţiuni de urgenţă în situaţii de criză;

măsuri şi acţiuni de menţinere în familie şi comunitate a persoanei aflate în situaţie dificilă;

activităţi de consiliere primară;

activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară;

acţiuni de sensibilizare a opiniei publice locale;

acţiuni de colaborare cu alte servicii. 2. Serviciile sociale specializate au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea

capacităţii de funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Activităţile specifice sunt cele de:

recuperare şi reabilitare;

suport şi asistenţă pentru familiile şi copiii în dificultate;

suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice;

suport şi asistenţă pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri, victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane etc.

mediere socială;

consiliere;

îngrijire medico-socială pentru persoanele în situaţia de dependenţă totală sau parţială din cauza vârstei, dezabilității, bolilor cronice sau bolilor incurabile. Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale.

3. Servicii rezidenţiale şi nonrezidenţiale Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau

utilizatorii primesc asistenţă atunci când este necesar, dar rămân în familia lor şi continuă să locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă excepţionale, persoanele aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidenţial/ instituțional.

90

Servicii sociale nonrezidenţiale (oferite în afara instituţiilor): centre de zi, servicii de îngrijiri la domiciliu, centre de reabilitare şi recuperare de zi, centre de adăpost, centre de consiliere.

Servicii sociale rezidenţiale/ în instituţii: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine - spital, cămine pentru persoane cu dezabilități (de asistenţă şi îngrijire permanentă) etc.

Politica de prevenire a instituţionalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie în tendinţa europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidenţiale şi îngrijirii în comunitate. DE DISCUTAT: Care este situaţia în localitatea dumneavoastră ?

91

CAPITOLUL 7. ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL

În cadrul sistemului public de asistenţă socială, există mai mult criterii în funcţie de care analizăm personalul implicat.

Iată-le în tabelul următor:

Tabel 7.1.

Criteriul de caracterizare a personalului

La nivel local La nivel central şi judeţean

Poziţia/funcţia în sistem Referent social Inspector, expert, consilier, director

Pregătirea profesională - de dorit asistent social cu studii superioare; - deocamdată se acceptă şi persoane fără studii de specialitate;

- conform legislaţiei, în viitor, toţi angajaţii în servicii de asistenţă socială vor fi obligaţi să aibă studii de specialitate. - studii superioare de specialitate cu obligativitatea ca în următorii ani să fie de asistenţă socială.

Responsabilităţi Servicii sociale primare Servicii sociale specializate, acreditare, evaluare, monitorizare, control etc.

Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în

Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc. Persoanele cu studii medii sau postliceale nu se pot numi asistent social.

Referentul social este o funcţie / poziţie la nivelul localităţilor / primăriilor cu responsabilităţi din sfera serviciilor sociale primare. Poziţia de referent social este ocupată de asistenţi sociali profesionişti sau în prezent (în special în mediul rural) de persoane cu studii medii sau superioare în alte domenii. Prin ocuparea acestei funcţii referentul social are anumite responsabilităţi dar nu devine asistent social profesionist.

Calea de a deveni asistent social este urmarea cursurilor unei facultăţi e Asistenţă socială în programele de învăţământ la distanţă odată cu păstrarea funcţiei/poziţiei în sistem.

Programe ca cel prezent sprijină referenţii sociali să desfăşoare mai bine, mai eficient, activităţi în asistenţa socială până la dobândirea diplomei şi competenţelor de asistent social, dar nu îi transformă pe aceştia în asistenţi sociali profesionişti. Exerciţiul 1. Rolurile asistentului social şi rolurile referentului social Scopul exerciţiului: Înţelegerea rolurilor asistentului social, ca profesie în cadrul sistemului de protecţie socială şi a rolurilor pe care le joacă şi locului în sistem al referentul social (ca funcţie similară cu cea de inspector, expert sau consilier la niveluri superioare) în lucrul cu clienţii/beneficiarii în serviciile primare.

92

Metode de lucru: prezentare - discuţie de grup/grupe de lucru Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi in grupuri de lucru de 5-6 persoane/grup pe baza apropierii teritoriale. Tema exerciţiului: Identificarea şi notarea în tabelul următor a roluri concrete pe care participanţii le-au jucat (fiecare va menţiona propriile activităţi curente şi li se vor asocia roluri jucate) din rolurile prezentate şi o scurtă prezentare a intervenţiei. La final, în cazul lucrului pe grupuri, fiecare grup va prezenta câteva activităţi specifice asistenţei sociale primare şi funcţiei de referent social pe care membrii grupului le-au desfăşurat şi câteva activităţi/sarcini fără legătură cu serviciile de asistenţă socială primară pe care le-au desfăşurat Se vor comenta diferenţele între cele două coloane ale tabelului.

Rolurile se referă la acele activităţi pe care ceilalţi/societatea se aşteaptă să le realizezi, în virtutea apartenenţei la un grup/categorie, în cazul nostru, datorită profesiei de asistent social sau funcţiei de referent social. Alături de aşteptările celorlalţi se află ―fişa postului‖, respectiv îndatoririle de serviciu care conţine rolurile „teoretice‖ de jucat.

Rolul este un comportament așteptat din partea unei persoane. În sens general, rolurile oamenilor cuprind universul așteptărilor proprii faţă de propriile comportamente, precum şi așteptările celorlalți faţă de respectivele comportamente. Rolurile în intervenția sau în asistenţa socială se referă la comportamentele prin care atât clientul cât şi asistentul social se așteaptă ca profesionistul să ajute la realizarea obiectivelor specificate în contract.

Există cinci tipuri pe care, spunem noi, le poate asuma asistentul social în procesul de realizare a intervenţiei

a. Rolul de broker denumirea este preluată din domeniul activităţilor bursiere. Se stabileşte o analogie cu agentul de bursă care îşi asistă beneficiarii în vederea valorificării cât mai eficiente a resurselor, prin investiţii sau vânzări de acţiuni. Pe baza unei specializări, brokerul îşi utilizează contactele şi cunoştinţele legate de piaţă, selectând variantele cele mai potrivite pentru a atinge obiectivele beneficiarilor. La fel procedează şi agentul imobiliar: selectează tipul de locuinţă pe care un client ar dori să o cumpere, sau selectează cumpărători pentru o locuinţă care urmează să fie vândută. Prin urmare, brokerul are rolul de legătură între anumiţi beneficiari, mijlocind cererea şi oferta pe anumite pieţe. În mod similar, asistentul care îşi asumă acest rol de broker stabileşte legături între persoana asistată şi comunitate pentru a putea fi realizate obiectivele definite în cadrul contractului. Aceste activităţi presupun o bună cunoaştere a resurselor existenţi în comunitate, ca şi a procedurilor prin care pot fi stabilite legături cu acele resurse (agenţii şi servicii sociale, organizaţii neguvernamentale, voluntari, reţele de sprijin etc.). Exemple: un asistent social întreprinde demersuri pentru ca un cuplu să beneficieze de consiliere maritală; alt asistent depune eforturi în vederea găsirii unui loc de muncă pentru un şomer; alt asistent se ocupă de rezolvarea problemei locuinţei pentru o familie cu mulţi copii. Prin urmare, este vorba de stabilirea de legături între cei asistaţi şi diferitele categorii de resurse existente la nivelul comunităţii. De regulă, acest rol este asumat atunci când există o trimitere pentru a-l pune în relaţie pe solicitantul de ajutor cu diferitele resurse.

b. Rolul de abilitator - presupune ca activităţile ce ţin de intervenţie să fie orientate spre asistarea solicitanţilor de ajutor în vederea descoperirii propriilor

93

lor resurse care să le permit să facă faţă problemelor, ca şi pentru a promova schimbările necesare atingerii obiectivelor stabilite în cadrul contractului. Elementul distinctiv al acestui rol ţine de faptul că schimbarea se produce în urma eforturilor celui asistat; asistentul are responsabilitatea de a facilita schimbarea, de a-l stimula pe cel asistat să realizeze schimbarea planificată. Acest rol poate fi utilizat în procesul de descoperire a alternativelor. Caracteristica sa distinctivă ţine de faptul că schimbarea se produce ca efect al eforturilor celui asistat, orientate şi supravegheate de practician. Exemple: asistentul abordează un grup de locuitori ai unui cartier, care exprimă nevoia înfiinţării unei grădiniţe pentru copii. Sunt identificaţi factorii care trebuie luaţi în considerare şi sunt planificate etapele care trebuie parcurse pentru satisfacerea nevoii respective; ajutorul acordat unui grup în vederea identificării surselor interne de conflict sau a blocajelor care apar în realizarea obiectivelor, ca şi a modalităţilor de depăşire a acestora; asistarea unei mame în identificarea problemelor apărute în relaţia ei cu copilul, urmată de selectarea unor acţiuni şi activităţi alternative, care să permită rezolvarea acestora. Acest rol presupune o relaţie strânsă cu persoana asistată. În cazul asumării acestui rol, practicianul recurge la examinarea sentimentelor, a modelelor de relaţii, la angajarea de discuţii logice şi la încurajare.

c. Rolul de educator - este axat pe furnizarea de informaţii noi care să permită persoanei asistate să facă faţă problemelor, precum şi asistarea acesteia în exersarea unor noi deprinderi sau comportamente. Exemple: informaţii furnizate părinţilor cu privire la etapele specifice de dezvoltare a copilului; modelarea modului de comunicare la nivelul unui grup de locatari, nemulţumiţi de lipsa de reacţie a autorităţilor locale faţă de una dintre solicitările lor. Este necesară o atenţie deosebită la sensul cuvintelor şi expresiilor folosite. Există mai multe similarităţi ale acestui rol cu cel de abilitator; de pildă, ambele se orientează spre consolidarea abilităţilor persoanei asistate care să-i permită schimbarea situaţiei pe care o apreciază ca necorespunzătoare. Însă, deşi se suprapun într-o anumită măsură, există şi diferenţe: rolul de abilitator este centrat pe asistarea celor în dificultate, pentru a-şi mobiliza mai bine propriile resurse; rolul de educator presupune introducerea de resurse adiţionale în eforturile de a-l ajuta pe cel asistat. În mod frecvent, sunt furnizate informaţiile necesare luării deciziilor. Acordarea de informaţii trebuie să fie clar delimitată de acordarea de sfaturi. Informaţiile circumscriu date, cunoştinţe pe care cel asistat este liber să le utilizeze sau nu, în timp ce sfaturile vizează varianta care ar fi cea mai potrivită pentru situaţia celui asistat. Informaţiile furnizate îl pot ajuta pe cel asistat să facă faţă problemelor şi realităţii sociale cu care se confruntă. Totuşi, sunt necesare câteva precauţii: asistenţii sociali trebuie să fie conştienţi că informaţiile pe care le oferă reprezintă doar o mică parte a experienţei sociale disponibile la un moment dat; informaţiile trebuie să aibă relevanţă în raport cu problema comună de rezolvat; opiniile trebuie să fie prezentate ca atare (ca opinii) şi nu ca fapte.

d. Rolul de mediator - Medierea presupune eforturi în vederea rezolvării unor dispute apărute între sistemul asistat şi alte persoane sau organizaţii. Exemple: cazul unui elev de liceu exmatriculat, pentru care se stabileşte obiectivul reintegrării şcolare. Practicianul apare ca mediator între acel elev şi autorităţile

94

şcolare; cazurile de divorţ; medierea între agresor şi victimă (dezvoltată mult în sistemele occidentale de probaţiune). Uneori se recurge la trimiterea către un mediator specializat. În perspectiva acestui rol, practicianul este implicat în asistarea persoanei şi a părţilor cu care aceasta se află în dispută, pentru a găsi terenul comun pe care s-ar putea ajunge la rezolvarea conflictului. Sunt utilizate mai multe tehnici pentru ca valorile ambelor părţi să fie aduse la convergenţă; se acordă sprijin pentru ca fiecare parte să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte părţi; sunt identificate interesele comune; este localizat conflictul la probleme specifice, la momente de timp şi loc; este facilitată comunicarea între părţi. Pot fi vizate şi conflictele interne, apărute la nivelul nor familii, grupuri, organizaţii.

e. Rolul de avocat - Ca avocat, practicianul devine purtătorul de cuvânt al persoanei asistate, încercând să-i prezinte cauza şi să pledeze în favoarea acesteia. El va aduce argumente, va negocia, va încerca să manipuleze mediul în numele celui asistat. Rolul de avocat diferă de cel de mediator: în mediere, se depun eforturi pentru rezolvarea disputelor, prin înaintări şi concesii ale ambelor părţi. Când este vorba de rolul de avocat, se depun eforturi pentru ca persoana asistată să câştige. Acest câştig se referă la beneficiile la care persoana asistată este îndreptăţită în mod legal, dar pe care, din diferite motive, încă nu le-a putut obţine. Rolul de avocat devine din ce în ce mai important în contextul sistemelor complexe, birocratice de protecţie socială, care fac dificil accesul la beneficii şi prestaţii. Acest rol poate fi utilizat fără implicarea directă a celui asistat, de unde poate rezulta dependenţa. De asemenea, uneori practicianul, dorind să influenţeze luarea unor decizii favorabile celui asistat, se poate implica în anumite demersuri, fără a avea un mandat clar din partea acestuia din urmă (altfel spus, se trece dincolo de prevederile contractului). (Aida, Manual de bune practici p.230).

În lucrul cu clienţii, pe parcursul unei zile, referentul social se angajează în practicarea mai multor roluri.

Tabel 7.2.

Roluri ale unui asistent social, în general

(De completat) Roluri / activităţi concrete pe care referenţii sociali din grup le joacă/desfăşoară în activitatea curentă

1. Intermediar: intermediază accesul clienţilor la servicii şi/sau la alte resurse

2. Avocat: asistă clienţii în obţinerea drepturilor sociale/ legale şi sprijină activ iniţiativele ce urmăresc schimbarea proiectelor, a programelor şi politicilor care au efect negativ asupra persoanelor în nevoie reprezentate de el.

3. Educator / profesor: transmite clienţilor cunoştinţe şi abilităţi/deprinderi necesare pentru a preveni apariţia problemelor sau pentru a sprijini/îmbunătăţi funcţionarea socială (informaţii de natură profesională)

95



4. Consilier: (individual, marital) asistă clienţii să se descurce mai bine în societate ajutându-i să îşi înţeleagă mai bine sentimentele, să-şi schimbe comportamentul şi să înveţe să depăşească situaţiile problemă.

5. Manager de caz: coordonează toate activităţile legate de caz, ia hotărârile importante şi răspunde de evoluţia cazului. Unii clienți nu știu cum sau nu au motivația să respecte recomandarea lor către o agenție pentru că poate să le fie teama sau pot fi descurajați.

6. Manager al sarcinilor de serviciu: se preocupă de îndeplinirea sarcinilor de serviciu într-un mod care să asigure servicii cât mai eficiente pentru client şi responsabilitate faţă de instituţia angajatoare.

7. Factor de dezvoltare a personalului instituţiei în care lucrează: facilitează dezvoltarea profesională a personalului instituţiei prin pregătire, supervizare, consultare şi management al personalului.

8. Administrator: planifică, dezvoltă şi implementează politici, servicii şi programe într-o organizaţie.

9. Agent de schimbare socială: participă la identificarea problemelor comunităţii şi/sau a zonelor în care calitatea vieţii poate fi crescută. Mobilizează grupuri de interese care să pledeze cauza schimbării sau pentru obţinerea de resurse.

10. Profesionist: se angajează competent şi respectând etica/deontologia profesiei în practica asistenţei sociale şi contribuie la dezvoltarea profesiei de asistent social

11. Asistent cu grupul: de terapie, de ajutorare, de evaluare in echipa

12. Agent intermediar, broker - asistentul social trebuie sa aibă cunoștințe referitoare la resursele comunitare pentru a putea face recomandări oportune.

96



13. Mediator - medierea implică efortul asistentului social de a rezolva disputele care pot apărea între client şi alte persoane şi organizații. Asistentul social în rol de mediator va folosi tehnici pentru a încerca şi realizeze o convergenţă a valorilor celor două părți, să ajute fiecare tabără să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte, sa asiste ambele părţi în identificarea intereselor comune

Sursa: Sheafor, B.; Horejsi, C.; Horejsi, G., 1997: p.57-69.

O alta clasificare este data de complexitatea câmpului social, iar acestea se împart

după natura sarcinilor:

socială

educativă

psihologică

medico-socială Alte profesii asistenţiale: 1. puericultorii - se ocupă de copiii din mediul spitalicesc şi din instituțiile de

protecție infantilă 2. consilierii în economie sociala şi familială 3. delegații la tutela - însărcinat cu aplicarea hotărârilor judecătorești privind

prestațiile familiale în situațiile în care minorii au fost încredințați unui tutore 4. asistenții familiali - efectuează activități menajere în familiile cu probleme

deosebite 5. animatorii socio-culturali - desfășoară activități culturale, sportive, educative la

care participa tinerii din mediile defavorizate 6. educatorii specializați pe diferite tipuri de acțiuni pedagogice şi psihice,

recuperatorii 7. educatoarele 8. menajere + îngrijitoarele pentru persoanele în vârstă sau indivizii în situații de

dependenţă (nu există pregătire școlara) 9. asistenții sociali în diferite instituții (scoli, spitale, penitenciare) 10. asistenți de agenție sau de serviciu social Conform situației de tranziție din Romania, s-a ajuns la concluzia ca toate tipurile de

roluri profesionale din asistenta sociala pot fi clasificate după sfera de activitate: 1. În ceea ce privește sistemul societal:

profesie recunoscuta social

sistem legislativ

rețea de servicii

control si adaptare 2. În ceea ce privește sistemul comunitar:

97

funcționalitatea normală locală

sănătate publică

cultura

asistenţa juridică 3. În ceea ce privește sistemul individual:

educație şi cultura

viața de familie În practică, asistentul social poate avea unul dintre aceste roluri sau chiar mai multe sau se poate specializa, dezvoltându-le mai mult pe unele. Cele mai frecvente roluri jucate de cei care se află la baza sistemului de asistenţă socială, din primării sau de la nivel local, sunt cele de intermediar, avocat, educator şi consilier. Sarcinile de serviciu pot fi numeroase şi poate că asistentul social nu mai poate fi şi factor de dezvoltare a colegilor de serviciu, manager de caz ori administrator, cel puţin deocamdată. Ca asistent social generalist este necesar să stăpâneşti/cunoşti cât mai bine toate aceste roluri, pentru că, deşi este posibil ca la momentul actual să exerciţi doar unele dintre ele, în viitor este foarte probabil să îţi extinzi aria de manifestare (cum se întâmplă, de exemplu, în protecţia copilului).

99

CAPITOLUL 8. COMITETELE CONSULTATIVE Consiliile comunitare consultative se înfiinţează prin acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale, dispoziţii ale primarului sau hotărâri ale consiliilor locale. De regulă, într-o comună se înfiinţează cel puţin un consiliu comunitar consultativ. Autorităţile locale pot înfiinţa mai multe structuri comunitare, de exemplu, în fiecare sat component al comunei sau in fiecare cartier al unui municipiu. Consiliul comunitar consultativ înfiinţat la nivel de comună poate să invite, în funcţie de cazurile sau temele în dezbatere, persoane influente din satele componente ale comunei pentru ca acestea să poată să-şi aducă contribuţia la soluţionarea problemelor sociale de interes local. Actul de înfiinţare (dispoziţia primarului/hotărârea consiliului local) stabileşte componenţa nominală a consiliului comunitar consultativ. Majoritatea consiliilor comunitare consultative sunt constituite din 7-9 membri. În unele unităţi administrativ teritoriale, unde numărul de locuitori este mare iar problematica socială încărcată, consiliile comunitare consultative sunt formate chiar şi din 11 sau 15 -17 membri - decizia aparţine autorităţilor locale. Persoanele cu influenţă în comunitate, implicate şi receptive la problematica socială sunt identificate ca potenţiali membri. Numai după ce acestea sunt contactate şi li se explică rolul pe care urmează să-l joace în comunitate vor fi nominalizate în actele de autoritate prin care consiliul comunitar urmează să fie înfiinţat. S-a considerat că ar trebui antrenate şi alte forţe locale în asumarea unor responsabilităţi în domeniul social. Pe lângă consilieri şi întreprinzători locali au fost numiţi membri în consiliul comunitar preoţi, poliţişti, medici sau cadre didactice. Se recomandă în mod expres ca primarul şi referentul social să nu fie membri, deoarece consiliul comunitar ca formă de sprijin a activităţii de asistenţă socială şi protecţia copilului este principalul instrument de lucru al primarului şi al serviciului public de asistenţă socială. Primarul şi referentul social/serviciul public de asistenţă socială îşi exercită atribuţiile de serviciu prevăzute de lege în domeniul social şi sunt retribuiţi pentru activitatea depusă, în timp ce membrii consiliului comunitar consultativ desfăşoară o activitate de voluntariat. Aceştia nu reprezintă instituţia/autoritatea din care fac parte. Ei sunt aleşi în primul rând pentru calităţile lor personale şi reprezintă comunitatea din care fac parte, putând avea puncte de vedere diferite faţă de cele ale autorităţilor mai sus menţionate. Este important de subliniat faptul de a nu percepe consiliul comunitar consultativ ca pe fostul „colectiv de sprijin al autorităţii tutelare‖. Acesta din urmă era format din reprezentanţi ai serviciilor/autorităţilor locale şi exercitau atribuţii care, în momentul de faţă aparţin serviciului public de asistenţă socială/referenţilor sociali. Membrii „colectivului de sprijin‖ nu desfăşurau activitate voluntară ci exercitau atribuţii de serviciu, aceştia reprezentând instituţia la care erau angajaţi. Membrii consiliului comunitar consultativ pot fi persoane influente din comunitate care nu desfăşoară o munca salariată. Pot fi simpli cetăţeni, lideri informali, consilieri locali, lideri ai unor comunităţi etnice, călugări sau maici. Enumerarea din art. 103 din Legea nr. 272/2004 nu este exhaustivă şi lasă la latitudinea autorităţilor locale iniţiativa de a desemna acele persoane reprezentative pentru o comunitate locală. De exemplu, nu trebuie să perseveram în obiceiul de a nominaliza neapărat pe directorul şcolii sau pe şeful secţiei de poliţie ca membri chiar dacă se cunoaşte faptul că aceştia nu au timpul necesar pentru a participa la activitatea consiliului comunitar consultativ. Trebuie să se renunţe la practica de a nominaliza şeful unei instituţii/serviciu care la rândul său deleagă

100

sarcina altei persoane. O astfel de practică este acceptabilă când reprezentarea este instituţională. În cazul consiliului comunitar consultative reprezentarea este personală, persoana se reprezintă pe sine, reprezentând în acelaşi timp comunitatea din care face parte. Autorităţile locale pot avea în vedere diferite modalităţi de selectare a viitorilor membri dar criteriile de selecţie nu pot fi altele decât calităţile personale şi implicarea în soluţionarea locală a problemelor sociale. Este important de reţinut că şi copiii trebuie antrenaţi în activitatea consiliului comunitar consultativ. Copiii capabili de performanţe şcolare/extraşcolare, care se bucură de respect/influenţă printre copii pot face parte ca membri în consiliul comunitar sau pot fi antrenaţi în diferite activităţi ale acestuia. Prin actul de înfiinţare (dispoziţia primarului/hotărârea consiliului local) se stabileşte mandatul (atribuţiile) consiliului comunitar consultativ. Este important de reţinut faptul că, în îndeplinirea mandatului, consiliul comunitar consultative nu se substituie autorităţilor/serviciilor publice. El sprijină autorităţile, dar nu exercită atribuţii în locul acestora. În îndeplinirea mandatului, consiliile comunitare consultative trebuie să urmărească în principal:

Promovarea valorilor familiale, a stabilităţii familiei şi a îngrijirii copiilor de către părinţi;

Prevenirea separării copilului de părinţi şi sprijinirea familiei pentru a-şi asuma responsabilităţile;

Colaborarea cu serviciul social comunitar pentru copil şi familie (ca serviciu public de asistenţă socială), cu alte servicii publice şi private din comunitate, inclusiv cu consiliul de familie sau alte structuri comunitare dacă acestea există (grupuri de sprijin, familii de suport etc.).

Totodată, consiliul comunitar îşi asumă rolul de soluţionare a unor cazuri concrete şi de a răspunde nevoilor globale ale colectivităţii. Cazurile concrete în care consiliile comunitare funcţionale au intervenit pentru protecţia copilului, pe lângă părinţi prin informarea, sfătuirea, acompanierea, influenţarea comportamentului /atitudinii acestora: neglijarea copilului de către părinţi; folosirea copilului la munci grele în gospodărie; abandonul şcolar; violentă în familie, inclusiv asupra copiilor; reintegrarea în familie a copiilor neînsoţiţi aflaţi în străinătate; promovarea planificării naşterilor, pe lângă familiile sărace cu mulţi copii sau pe lângă femeile singure care nasc copii din relaţii sexuale întâmplătoare. Situaţii de interes local care au fost deja în atenţia unor consilii comunitare: reducerea abandonului şcolar; scăderea numărului de copii nevaccinaţi; creşterea căsătoriilor şi descurajarea concubinajului; reducerea delincvenţei minorilor; reducerea numărului de copii aflaţi în plasament şi pregătirea părinţilor pentru reintegrarea copiilor.

Activităţile compatibile cu natura şi rolul consiliului comunitar consultativ pot fi:

Informarea şi consilierea cetăţenilor comunităţii;

Identificarea familiilor/copiilor care au nevoie de orice formă de sprijin;

Analizarea cazurilor identificate de membrii consiliului comunitar sau supuse analizei acestuia de către primar sau referentul social;

Recomandări de soluţionare a cazurilor; acestea pot fi adresate persoanelor fizice (părinţi, copii, funcţionari publici), societăţilor comerciale de pe raza comunei, comisiei pentru protecţia copilului, DGASPC;

Medierea conflictelor intrafamiliale având în vedere respectarea vieţii private şi familiale;

101

Activităţi de strângere de fonduri în folosul copiilor şi a familiilor aflate în dificultate;

Activităţi sistematice de binefacere;

Mediatizarea activităţii consiliului comunitar şi a proiectului;

Analizarea unor aspecte sociale care privesc comunitatea in ansamblu;

Recomandări adresate primarului sau consiliului local pentru ameliorarea unor situaţii sociale caracteristice comunităţii.

O atenţie deosebită trebuie acordată situaţiei copiilor pentru care nu există soluţie pe plan local şi pentru care separarea de părinţi este absolut necesară. În această situaţie, la dosarul copilului, pentru care urmează să se pronunţe comisia pentru protecţia copilului, trebuie să existe atât punctul de vedere al autorităţilor locale (ancheta socială, planul de servicii), cât şi punctul de vedere al consiliului comunitar consultativ. Acesta din urma trebuie exprimat în scris şi poate îmbrăca forma unui aviz, proces verbal de şedinţă, minută etc. Indiferent de formă, punctul de vedere trebuie să exprime poziţia membrilor, prin semnătura fiecăruia. Este posibil ca aceste două puncte de vedere (autoritate şi consiliul comunitar) să nu coincidă. Oricum, decizia aparţine comisiei pentru protecţia copilului. S-a convenit asupra unuia consiliilor comunitare consultative care clarifică natura raporturilor dintre consiliul comunitar consultativ şi autorităţile publice, precum şi cu membrii comunităţii. De regulă, odată cu actul de înfiinţare se adoptă şi un regulament cadru de organizare şi funcţionare. Este important de reţinut totuşi că, după parcurgerea etapelor de pregătire, consiliile comunitare consultative trebuie încurajate să-şi adopte propriul regulament de organizare şi funcţionare. a) Raporturile între consiliul comunitar consultativ şi autorităţile administraţiei publice locale: Pentru activitatea consiliului comunitar, ca şi pentru acceptarea sa de către comunitate, este important ca actul administrativ prin care este creat să fie adus la cunoştinţa comunităţii prin toate mijloacele de comunicare care există la nivelul fiecărei comunităţi.

Consiliul comunitar nu se subordonează autorităţii care l-a creat,

Consiliul comunitar consultativ este o structură comunitară independentă care sprijină serviciul social pentru copil şi familie pentru realizarea activităţii de asistenţă socială şi protecţia copilului;

Consiliul comunitar nu se substituie autorităţilor locale şi nici serviciului social pentru copil şi familie;

Activitatea consiliului comunitar consultativ este de voluntariat;

Consiliul comunitar are relaţii de colaborare cu autorităţile locale precum şi cu serviciile locale care au ca obiect de activitate asistenţa socială;

Consiliul comunitar consultativ recomandă consiliului local/primarului /comisiei pentru protecţia copilului luarea unor măsuri pentru soluţionarea unor cazuri, fie acordarea unor servicii, fie luarea unor măsuri speciale de protecţie.

b) Raporturile între membrii consiliului comunitar consultativ: Selecţia membrilor pentru consiliile comunitare se realizează de către primari şi referenţii sociali, având în vedere calităţile personale, disponibilitatea candidaţilor, influenţa acestora asupra membrilor comunităţii precum şi receptivitatea la problematica socială.

Consiliul comunitar acţionează ca o echipă;

Între membrii consiliului comunitar consultativ sunt relaţii de colaborare;

Membrii consiliului comunitar au aceeaşi poziţie în cadrul acestuia;

102

Întâlnirile de lucru se desfăşoară cu sprijinul unui moderator ales pentru fiecare şedinţă în parte;

Divergenţele de opinii/punctele de vedere contradictorii se manifestă ca atare doar în timpul întâlnirilor de lucru; concluziile şi deciziile consiliului comunitar odată adoptate prin votul majorităţii, sunt însuşite de fiecare membru în parte.

c) Raporturile între consiliul comunitar consultativ şi comunitate: Deşi consiliul comunitar consultativ este creat printr-un act de autoritate, acesta nu creează obligaţii pentru cetăţenii din comunitate. Cetăţenii din comunitate trebuie să fie informaţi despre existenţa consiliului comunitar consultativ şi rolul acestuia.

cetăţenii din comunitate sunt invitaţi de către consiliul comunitar să participe la întâlnirile acestuia; dacă un cetăţean refuză să dea curs invitaţiei, cazul rămâne să fie soluţionat de către autorităţi; în nici un caz cetăţenii nu pot fi obligaţi să se prezinte în faţa consiliului comunitar;

consiliul comunitar poate doar să recomande cetăţenilor asumarea unor obligaţii;

consiliul comunitar împreună cu serviciul social pentru copil şi familie îşi asumă obligaţia de a sfătui şi influenţa familia care beneficiază de sprijin, pentru a creşte capacitatea acesteia de a se ocupa de copii.

Membrii consiliului comunitar sunt obligaţi să respecte toate drepturile cetăţenilor (adulţi şi copii) cu care vin în contact în această calitate, fără nici o discriminare. Interesul copilului este principiul şi reperul de bază pentru toate deciziile care privesc copiii. Chiar dacă majoritatea cetăţenilor, potenţiali beneficiari ai intervenţiilor consiliului comunitar sunt dezavantajaţi social, ei trebuie trataţi cu respect, orice atingere adusă demnităţii persoanei fiind incompatibilă cu calitatea de membru al consiliului comunitar consultativ.

Evitarea marginalizării şi excluderii persoanelor defavorizate, indiferent de problemele specifice ale acestora (sărăcie, alcool, handicap, boală psihică, drog ş.a.), încurajarea toleranţei şi a spiritului de solidaritate între membrii colectivităţii sunt exigenţe/premise de care depinde calitatea intervenţiilor consiliului comunitar. Discreţia, păstrarea confidenţialităţii informaţiilor cunoscute şi utilizate la un moment dat de membrii consiliului comunitar constituie reguli de conduită pentru aceştia. Disponibilitatea şi receptivitatea faţă de problemele dificile cu care se confruntă semenii din comunitate sunt calităţile pentru care anumiţi cetăţeni din comună au fost propuşi ca membri ai consiliului comunitar consultativ.

d) Raportul între consiliul comunitar consultativ şi alte structuri comunitare: Este posibil să apară confuzii între consiliul comunitar consultativ şi colectivul de sprijin al autorităţii tutelare sau între consiliul comunitar consultativ şi consiliul de familie.

existenţa colectivului de sprijin al autorităţii tutelare se datorează rutinei; este o activitate desfăşurată de diverşi profesionişti (în lipsa asistenţilor sociali), de culegere de informaţii (anchetă socială) în calitate de împuterniciţi ai primarului şi necesară acestuia pentru exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară; colectivul de sprijin al autorităţii tutelare, activ încă în multe colectivităţile locale trebuie să dispară deoarece atribuţiile acestuia sunt în sarcina serviciilor publice de asistenţă socială;

Consiliul de familie este o creaţie a Legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie; din păcate însă la nivel local acesta nu funcţionează;

103

atribuţiile acesteia sunt centrate exclusiv pe caz.

Consiliul comunitar consultativ coexistă cu alte structuri comunitare care, de regulă se implică pe soluţionarea de cazuri concrete. Consiliul comunitar consultativ nu se substituie autorităţilor obligate să asigure membrilor comunităţii servicii sociale în funcţie de nevoile acestora. Deşi nu sunt furnizori de servicii sociale (în sensul prevăzut de legislaţia în vigoare) totuşi consiliile comunitare consultative acordă unele servicii membrilor comunităţii. În lipsa serviciilor sociale şi mai ales în mediul rural, consiliile comunitare consultative reprezintă principala reţea de structuri centrate pe identificarea şi totodată pe prevenirea riscurilor sociale. (Aida, Manual de bune practici p.250).

BIBLIOGRAFIE 1. Alexiu, M (2003), Valori şi faze ale acțiunii în asistenţă socială, în Neamțu, G. (coord.), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 2. Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 3. Iorgovan, Antonie, (1996), Tratat de drept administrativ, vol. I – II, Ed. Nemira, Bucureşti; 4. Marshall, G. (coord.) (2003), Dicționar de sociologie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, București; 5. Manoiu, F., Epureanu, V. (1996), Asistenta sociala în România, Editura All, București; 6. Petrescu, Rodica Narcisa, (2004), Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj -Napoca; 7. Preda, Mircea, (1995), Curs de drept administrativ (partea generală şi partea specială), Casa Editorială ,,Calistrat Hogaş‖, Bucureşti; 8. Rădulescu, A. (2007), Dezvoltarea profesiei şi a rolului asistentului social în România, în Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 9. Neamțu, G. (2007), Formarea profesionala a asistentului social din perspectiva Declarației de la Bologna, Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 10. Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, (1997), Techniques and guidelines for social work practice, Allyn and Bacon; 11. Teodorescu, Anibal (1935), Tratat de drept administrativ, vol. II, Institutul de arte grafice, editura Marvam, Bucureşti; 12. Tompea, D. (2003), Deontologia asistentei sociale si construcția paradigmei profesionale în Neamțu, G. (coord.), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 13Zamfir, E. (2002), Asistenţa socială, în Pop, L. , Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București; 14. Zamfir, E. (2002), Servicii de asistenţă socială, în Zamfir, E., Zamfir, C., Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București; 15. AIDA – Manual de bune practici sociale, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2010; 16. Constituţia României, Bucureşti, 1991 modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 17. Legea 466/2004 privind statutul asistentului social; 18. Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (publicata in Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001) Modificata prin Legea 286/2006

105

MANAGEMENT FINANCIAR

FIŞA DISCIPLINEI Denumire modul: MANAGEMENT FINANCIAR Grup ţintă: personalul furnizorilor de servicii sociale Buget timp: 32 ore Activităţi teoretice: 16 ore Activitaţi practice: 16 ore Competenţe generale:

Cunoaşterea, înţelegerea şi folosirea adecvată a conceptelor fundamentale specifice managementului financiar al proiectelor aplicate domeniul asistării persoanelor dezavantajate

Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză utilizând termeni specifici managementului financiar al proiectului


Dezvoltarea profesională

Competenţe specifice:

Capacitatea de a analiza şi interpreta datele financiare ale proiectului

Capacitatea de a construi un buget conform solicitărilor finanţatorului

Capacitatea de a planifica si implementa bugetul unui proiect

Capacitatea de a realiza fluxul de numerar al unui proiect

Capacitatea de a înţelege modul de întocmire a unui raport financiar

Nr. crt.


Nr. ore

1.

MANAGEMENTUL FINANCIAR – COMPONENTĂ A MANAGEMENTULUI PROIECTULUI Conţinutul managementului financiar. Managementul proiectului şi managementul financiar Planificarea financiară, bugetul proiectului şi importanţa acestora. Legătura între planificarea activităţilor proiectului şi bugetare.


3 1

2.

MANAGEMENTUL COSTULUI PROIECTULUI. Conţinutul managementului costului. Planificarea resurselor


2 3

3.

Estimarea costurilor. Clasicarea estimărilor după gradul de certitudine. Tehnici de estimare a costurilor. Documentele de ieşire ale estimării costului


2 2

4.

Stabilirea bugetului şi a fluxului de numerar ale proiectului


2 3

106

Nr. crt.


Nr. ore

5.

CONTROLUL COSTURILOR ŞI ELIGIBILITATEA CHELTUIELILOR Controlul costurilor. Eligibilitatea cheltuielilor în proiectele finanţate din fonduri structurale.


2 2

6.

Decontarea cheltuielilor MANAGEMENTUL PROCESULUI DE ACHIZIŢIE. Managementul procesului de achiziţie. Achiziţiile publice în România.


2 3

7. RAPORTAREA PROIECTULUI. AUDITUL PROIECTULUI. Raportarea către finanţator. Auditul financiar al proiectului


3 2

Total ore 16+16 32

Metodologia didactică: Tehnici educaţionale: prezentări, dezbateri, brainstorming, exerciţii, studii de caz Mijloace educaţionale: tablă, videoproiector, prezentări power-point, foi cu exerciţii, fişe de lucru.

107

CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL FINANCIAR - COMPONENTĂ A MANAGEMENTULUI PROIECTULUI

1.1. Conţinutul managementului financiar

Managementul financiar reprezintă un ansamblu de principii, metode, tehnici,

instrumente şi acţiuni prin intermediul cărora se fundamentează deciziile financiare în contextul realizării unor obierctive organizaţionale, formulate printr-o strategie a organizaţiei1.

Ca urmare, managementul financiar îndeplineşte o serie de atribuţii2:

evaluează eforturile financiare ale tuturor acţiunilor ce urmează a fi întreprinse într-o perioadă de gestiune dată;

asigură la momentul oportun, în structura şi condiţiile reclamate de necesităţi, capitalul, la un cost cât mai scăzut posibil;

urmăreşte modul de utilizare a capitalului şi gradul de influenţă al factorilor de decizie în direcţia asigurării unei utilizări eficiente a fondurilor atrase în circuitele financiare;

asigură şi menţine echilibrul pe termen scurt şi pe termen lung în concordanţă cu necesităţile organizaţiei (sau proiectului);

urmăreşte obţinerea rezultatului financiar scontat şi îl repartizează pe destinaţii.

Cu alte cuvinte, managementul financiar se referă la următoarele aspecte:

planificarea resurselor financiare, care are în vedere formularea unor programe concrete de măsuri şi de punere în practică a strategiilor adoptate. În elaborarea planurilor, managerii vor avea în vedere diferite alternative de acţiune. Instrumentele planificării sunt studiile de fezabilitate, bugetele, previziunea cash-flowului, etc.;

organizarea, care presupune sistemul informaţional necesar pentru a putea punerea în aplicare a planurilor financiare, între instrumente înscriindu-se bugetele, manualele de proceduri specifice, planul de conturi, etc.;

controlul este un atribut specific managementului, fiind necesar pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a procedurilor şi utilizarea eficientă şi eficace a resurselor financiare. Ca şi instrumente specifice acestei etape se înscriu bugetele, procedura de licitaţie, auditul, etc.;

raportările referitoare la utilizarea resurselor financiare ale organizaţiei pentru a atinge obiectivele. Prin intermediul raportărilor se va urmări să se asigure în mod regulat şi la timp informaţie managerilor, astfel încât aceştia să poată evalua pe parcurs şi la finalul proiectului eficacitatea planului, să identifice puntele tari şi punctele slabe şi eventual să ia măsuri corective. Între instrumentele specifice acestei componente a managementului financiar se înscriu rapoartele de evaluare, rapoartele de monitorizare a bugetelor, rapoartele referitoare la cash-flow, rapoartele de audit.3.

1 M. Onofrei, Management financiar, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006, pag. 2

2 M. Onofrei, op.cit., pag. 4

3 Prelucrate după Management Accounting for Non-governmental Organisations, Practical Financial Management for

NGOs – Getting the Basics Right, Course Handbook, pag. 2

108

1.2. Managementul proiectului şi managementul financiar Proiectul reprezintă un proces unic, constând într-o mulţime de activităţi coordonate

şi controlate, orientate spre realizarea unor obiective definite sub aspect cantitativ şi calitativ, în condiţii restrictive de timp, cost, resurse.

Din această definire a proiectului putem evidenţia câteva caracteristici ale unui proiect:

proiectul este unic, proiectele nu sunt repetitive, deşi activităţile operaţionale sunt în multe situaţii repetitive;

proiectul este temporar, trebuind să se deruleze conform unui calendar agreat. Proiectele au o dată de început şi o dată de finalizare clar stabilite;

proiectul dispune de resurse limitate, la începutul acestuia stabilindu-se cantităţile de resurse alocate proiectului;

proiectul utilizează bugetul pentru a obţine resursele necesare (forţă de muncă, echipamente, materiale, etc.) pentru realizarea activităţilor proiectului astfel încât să se producă rezultatele aşteptate şi să se atingă obiectivele stabilite;

proiectul va produce de regulă un serviciu sau produs unic;

proiectul implică un risc, ca urmare a incertitudinii. Ciclul de viaţă al proiectului poate fi descompus în patru etape: iniţierea proiectului;

planificarea proiectului; execuţia proiectului; închiderea proiectului. Figura 1.1. reflectă ciclul de viaţă al proiectului. Sursa: Project Management Guidebook, onlide la adresa: http://www.method123.com/

oi

2

Ciclul de

viaţă al

proiectului

Definirea

proiectului

Detalierea

planului Monitorizare

şi control

Revizuirea post

implementare

1

3

4

Iniţierea

proiectului

Planificare

a

proiectului

Execuţia

proiectului

Închiderea

proiectului

http://www.method123.com/

109

Iniţierea proiectului este prima fază a unui proiect, în care se urmăreşte definirea problemei, a viziunii şi formularea misiunii proiectului, stabilirea rezultatelor proiectului, realizarea unei analize a soluţiilor potenţiale disponibile, identificarea unei structuri de organizare şi a unui plan sumar de activităţi, precum şi o estimare generală asupra unor caracteristici ale proiectului (restricţii legate de timp, de cerinţele de calitate, de costuri, riscuri, etc.) care să poată furniza elementele necesare pentru luarea unei decizii în ceea ce priveşte continuarea sau renunţarea la dezvoltarea proiectului.

În situaţia în care proiectul prevede realizarea unei investiţii, este indicat să se aibă în vedere elaborarea unui studiu de oportunitate (constă în identificarea şi analiza oportunităţilor de investiţii într-o anumită industrie, zonă geografică sau afacere concretă4) şi a unui studiu de prefezabilitate, care trebuie să acopere următoarele aspecte5:

analiza tuturor alternativelor;

prezentarea ideii proiectului şi a argumentelor pro;

determinarea aspectelor cruciale pentru fezabilitatea proiectului;

identificarea şi prezentarea potenţialilor investitori;

evaluarea efectelor asupra mediului natural. De obicei, proiectele sunt iniţiate de o oragnizaţie sub forma unei propuneri de

proiect sau de către finanţator sub forma unei oferte de finanţare. Planificarea, care poate fi descrisă ca fiind activitatea de stabilire a unei secvenţe

predeterminate de acţiuni în cadrul unui mediu previzionat6, presupune dezvoltarea planurilor care sunt necesare la depunerea spre finanţare a propunerii, concomitent cu dezvoltarea planurilor referitoare la punerea în aplicare a proiectului7.

Planificarea înseamnă determinarea activităţilor necesare a fi realizate, a termenelor de realizare, a resurselor necesare şi a momentului în care acestea trebuie să fie disponibile, a bugetului disponibil. Faza de planificare presupune derularea unui proces decizional focalizat asupra atingerii unor deziderate bine individualizate, printr-un set specific de obiective, atent partajate între diferitele compartimente ale organizaţiei.

Paşii care trebuie urmaţi în faza de planificare ar putea fi structuraţi în modul următor8:

4 C. Bişa, Elaborarea studiilor de fezabilitate şi a planurilor de afaceri, Editura BMT, Bucureşti, 2005, pag. 14

5 idem

6 M. Mocanu, C. Schuster, Managementul proiectelor, ed. a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 143.

7 A se vedea www.pm4dev.com

8 http://www.consultingreview.ro/articole/managementul-proiectelor-planificarea-proiectului.html

110

Figura 1.2. Paşii planificării proiectului

Sursa: http://www.consultingreview.ro/articole/managementul-proiectelor-planificarea-proiectului.html

Din figura 1.2. se observă că o fază a etapei de planificare se referă la planificarea

resurselor şi achiziţiilor, precum şi la întocmirea bugetului, care în esenţă exprimă suma de bani detaliată pe surse de venituri şi respectiv destinaţii de cheltuieli necesară pentru a realiza proiectul. Bugetul este instrumentul prin care se realizează planificarea financiară. Prin prismă managerială, se observă că prin intermediul planificării financiare se asigură suportul bănesc fazei de planificare, asigurând-se totodată şi funcţionarea tuturor compartimentelor organizaţionale implicate în etapa de execuţie. În condiţiile în care acţiunile de natură financiară preced orice iniţiative tehnice, economice şi organizatorice, în sensul în care mai întâi se procură capitalurile băneşti necesare şi apoi au loc fluxurile reale de bunuri şi servicii către organizaţie, decizia financiară este apriorică oricărei decizii tehnico-economice, rezultând din acest fapt şi importanţa covârşitoare a acesteia în procesul managerial. Finalitatea procesului de planificare financiară coincide cu descrierea în termeni financiari a ceea ce o organizaţie intenţionează să întreprindă într-o anumită perioadă de timp.

Punerea în aplicare (implementarea) proiectului este de obicei cea mai lungă fază a proiectului, ce are în vedere atât derularea activităţilor cuprinse în calendarul proiectului, cât şi monitorizarea progresului proiectului, prin raportare la obiective, cu urmărirea devierilor de la planul iniţial, şi luarea măsurilor corective necesare. O importanţă deosebită o are obţinerea resurselor financiare la timp, utilizarea acestora conform destinaţiilor, atingerea obiectivelor propuse cu ajutorul resurselor financiare planificate, identificarea cu ajutorul rapoartelor periodice a posibilelor devieri ale proiectului de la planul aprobat;

Închiderea proiectului presupune finalizarea documentaţiilor, a contractelor de furnizare, eliberarea resurselor şi comunicarea închiderii proiectului tuturor celor interesaţi.

http://www.consultingreview.ro/articole/managementul-proiectelor-planificarea-proiectului.html

111

Ultimul pas are în vedere obţinerea informaţiilor referitoare la aspectele pozitive ale proiectului, precum şi la aspectele ce ar putea fi îmbunătăţite în viitor.

Implicarea managementului financiar în cadrul duratei de viaţă a unui proiect este evidenţiată în figura 1.3.

Figura 1.3. Planificarea - Implementarea - Revizuirea bugetului Sursa: Management Accounting for Non-governmental Organisations(MANGO), Practical Financial Management for NGOs – Getting the Basics Right, Course Handbook, pag.3, online la adresa http://www.mango.org.uk/Guide/CourseHandbook

În aceste condiţii, managementul de proiect apare ca un instrument de planificare,

coordonare şi control al activităţilor complexe generate de desfăşurarea proiectului; scopul managementului de proiect este de a preveni sau prezice cât mai multe dintre pericolele şi problemele ce apar şi de a planifica, organiza şi controla activităţile, astfel încât proiectul să poată fi finalizat cât mai bine posibil, în pofida tuturor riscurilor existente9.

Ca urmare, managementul financiar, care are în vedere gestionarea resurselor financiare limitate în vederea atingerii obiectivelor stabilite, reprezintă o componentă esenţială a managementului de proiect, întrucât întocmirea, execuţia, raportarea şi controlul execuţiei planurilor financiare asigură utilizarea resurselor financiare în scopurile propuse, pentru atingerea obiectivelor stabilite ale proiectului.

1.3. Planificarea financiară, bugetul proiectului şi importanţa acestora

Principalele funcţii pe care le îndeplineşte planificarea financiară sunt:

Funcţia de orientare, întrucât în lipsa unei activităţi de planificare financiară managerul ar putea utiliza ca şi repere numai realizările anilor precedenţi sau

9 D. Lock, Management de proiect, Editura Codecs, Bucureşti, 2000, pag. 3

Planificarea

Implementarea

Revizuirea

Stabilirea

bugetului Identificarea aspectelor

pozitive şi negative şi

luarea în considerare a

acestora

Monitorizarea veniturilor

şi cheltuielilor comparativ

cu bugetul

Implementarea planurilor

– cheltuirea şi primirea

banilor

http://www.mango.org.uk/Guide/CourseHandbook

112

realizările concurenţei, fără ca respectivele rezultante să fie extrapolate în perioadele viitoare;

Funcţia de coordonare, care constă în gruparea tuturor eforturilor compartimentelor funcţionale ale unei organizaţii în vederea participării la procesul de execuţie (mai mult sau mai puţin), caz în care planificarea financiară va trebui să întrunească regula consensului printr-un procedeu de eliminare a consecinţelor negative de ordin decizional.

Funcţia de eficientizare a controlului, întrucât implementarea unui sistem organizaţional eficient se face numai în măsura în care prin control sunt efectuate comparaţii între realizări şi previziuni, în funcţie de care se pot lua măsuri de corectare oportune şi mult mai viabile. Mai mult, planificarea financiară „poate deveni o sursă de risipă, prin tendinţa unor compartimente de a-şi supraestima nevoile proprii de finanţare‖10.

Avantajele pe care planificarea financiară le generează asupra unei organizaţii constau în:

oferă sens de orientare direcţiilor viitoare de acţiune, existenţa planului financiar eliminând deciziile riscante şi imprevizibile, bazate numai pe intuiţie;

focalizează atenţia pe obiective şi rezultate, întrucât actorii implicaţi în elaborarea planului se axează asupra rezultatelor stipulate în cadrul planului;

creează stimulente pentru munca în echipă, asigurând o inter-relaţionare a tuturor resurselor şi activităţilor organizaţionale;

ajută la anticiparea unor situaţii viitoare şi a efectelor acestora, permiţând prin estimările efectuate, înţelegerea mai bună a structurii şi dinamicii unor fenomene care pot influenţa nefast atingerea obiectivelor organizaţiei;

oferă elemente primordiale pentru luarea de decizii. O reprezentare grafică a piramidei planificării este redată în figura 1.4.

Figura 1.4. Piramida planificării

Sursa: MANGO, Practical Financial Management for NGOs – Getting the Basics Right, Course Handbook,

pag.25, online la adresa http://www.mango.org.uk/Guide/CourseHandbook

10

Stancu Ion, Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară, Ed.

Economică, Bucureşti, 1997, pag. 545.

Strategia de finanţare

Bugetele operaţionale Planificarea activităţii

Strategiile

Obiectivele

Misiunea

Viziunea


113

Transpunerea în practică a planificării financiare se face prin întocmirea planurilor financiare, care reprezintă documente cu caracter decizional-estimativ prin intermediul cărora stabilesc mărimile financiare aferente etapelor de derulare a unui proiect şi termene de realizare a respectivelor componente. Între aceste planuri financiare, se distinge ca importanţă bugetul, care exprimă resursele financiare detaliate pe surse de provenienţă care vor fi utilizate pentru diferite destinaţii, astfel încât să se realizeze scopurile propuse.

Bugetul unui proiect prezintă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru realizarea obiectivelor acestuia, provenite din finanţare de la autoritatea contractantă (finanţator) şi de la partenerii de contract11.

Există în esenţă trei categorii de planuri financiare specifice unui proiect:

bugetul de venituri şi cheltuieli, care reflectă veniturile şi cheltuielile estimate ale proiectului pe o perioadă de timp (de obicei durata proiectului, iar în cazul proiectelor cu o durată de peste 1 an - detaliate pe fiecare an). De multe ori, bugetul anual este estimat şi pe perioade mai restrânse (lună, trimestru sau semestru), pentru a se putea realiza o monitorizare mai uşoară a punerii în aplicare a acestuia;

bugetul de capital (al investiţiilor), care exprimă angajmentele pe termen scurt privind proiectele de investiţii prevăzute în cadrul proiectului;

previziunea cash-flowului, prin intermediul căreia se pot identifica perioadele de timp când nivelurile de resurse financiare devin critice. În cadrul acestui document, fluxurile de numerar (încasările, respectiv plăţile) sunt previzionate lunar şi trimestrial.

Bugetul proiectului îndeplineşte câteva funcţii specifice12:

funcţia de planificare - un buget este necesar pentru a planifica un nou proiect, astfel incat cei de care depinde deciza sa isi faca o idee completa despre costurile proiectului. In luarea deciziei de a incepe proiectul contează disponibilitatea fondurilor şi eficienţa cu care vor fi folosite;

obţinere de fonduri (fund-raising) - bugetul este punctul critic al oricărei negocieri cu finanţatorii. Aceştia sunt interesaţi în primul rând de eficienţa banilor investiţi de ei, adică de raportul beneficii/costuri;

punerea în aplicare (implementarea) proiectului - un buget clar este necesar pentru a monitoriza proiectul, o dată ce acesta se derulează. În acest sens, se poate realize compararea costurilor actuale cu cele din buget, iar dacă este necesară o revizuire a proiectului va trebui să se realizeze o revizuire a bugetului;

evaluarea proiectului - bugetul este un instrument de bază în evaluarea succesului proiectului, atunci când acesta s-a sfârşit.

Pentru a-şi realize funcţiile, bugetul proiectului este realizat pe baza metodei de bugetare bazată pe activitate, care presupune luarea în considerare a tuturor activităţilor, estimarea costurilor şi veniturilor, analizarea lor, stabilirea legăturilor acestor activităţi analizate cu obiectivele propuse şi asumate.

11

C. Opran, S. Stan, P. Spânu, Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007, pag. 241. 12

MANGO, Practical Financial Management for NGOs – Getting the Basics Right, Course Handbook, pag. 25, online

la adresa http://www.mango.org.uk/Guide/CourseHandbook


115

CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL COSTULUI PROIECTULUI

2.1. Conţinutul managementului costului

Managementul costului proiectului include procesele cerute pentru asigurarea realizării proiectului în condiţiile încadrării în bugetul aprobat. Managementul costului proiectului include următoarele procese:

planificarea resurselor, care presupune determinarea resurselor şi a cantităţilor necesare pentru realizarea activităţilor proiectului;

estimarea costurilor, care presupune realizarea unei aproximări a costurilor necesare pentru desfăşurarea proiectului;

elaborarea bugetului, care înseamnă alocarea costului total estimat pe activităţi specifice;

controlul costurilor, care are în vedere controlul modificărilor aduse bugetului proiectului.

O prezentare grafică a conţinutului acestor procese este redată în figura 2.1. 2.2. Planificarea resurselor

Planificarea resurselor se realizează datorită rarităţii resurselor, ceea ce

necesitatea determinării cantităţii şi perioadei în care trebuie utilizate. Această raritate poate să conducă chiar la necesitatea modificării proiectului în situaţia în care resursele necesare nu sunt disponibile în cantitatea necesară sau în perioada dorită iniţial.

Planificarea resurselor are la bază identificarea constrângerilor proiectului. Acestea pot fi:

tehnologice, care se referă la faptul că anumite activităţi se pot derula doar în condiţiile în care alte activităţi au fost deja realizate;

de resurse, ceea ce presupune lipsa unor resurse adecvate la un anumit moment sau costuri prea mari pentru obţinerea resurselor adecvate într-un anumit moment, ceea ce generează necesitatea derulării unor activităţi secvenţial şi nu în paralel, cu efectul întârzierii finalizării proiectului;

fizice, determinate de condiţii contractuale sau de mediu.

Din punct de vedere al constrângerilor, proiectele pot fi clasificate astfel:

proiecte cu constrângere de timp, situaţie în care utilizarea unor resurse suplimentare poate readuce proiectul în graficul de execuţie;

proiecte cu constrângere de resurse, caz în care nu pot fi furnizate cantităţi suplimentare de resurse.

Scopul planificării resurselor este acela de a conduce la întârzieri minime în ceea ce priveşte realizarea proiectului.

Pentru planificarea resurselor se utilizează informaţiile furnizate de o serie de surse13:

structura activităţilor descompuse (WBS), document care identifică elementele proiectului care implică utilizarea de resurse. Prin structura

13

Enumerarea are la bază informaţiile furnizate de Project Management Institute, A Guide to the Project Management

Body of Knowledge (PMBOK), 1996,, pag. 75

116

activităţilor descompuse, activităţile (Work Elements) se grupează în mulţimi logice intitulate „ Pachete de lucru‖ (Work Package – WPi), cu subdiviziunea fiecăruia în „Activităţi ‖ (Task Tik)14.

În Figura 2.1. este prezentat conţinutul managementului costului Sursa: Project Management Institute, A Guide to the Project Management Body of Knowledge

(PMBOK), 1996, pag. 74

14

M. Opran, ş.a., op.cit., pag. 62

117

Managementul costului proiectului

1. Planificarea resurselor

A. Intrări 1. Structura pachetelor delucru 2. Informaţii istorice 3. Scopul exprimat 4. Resurse potenţiale deosebite 5. Politici organizaţionale 6. Durata estimată a activităţilor

B. Instrumente şi tehnici

1. consultarea experţilor 2. identificarea

alternativelor 3. softuri pentru management proiect

C. Ieşiri

1. resurse necesare

2. Estimarea costurilor

A. Intrări 1. Structura pachetelor delucru/

subproiectelor 2. Necesarul de resurse 3. Ratele unitare ale resurselor 4. Estimarea duratei activităţilor 5. Disponibilitatea informaţiilor financiare 6. Informaţii istorice 7. Contabilizarea costurilor 8. Riscuri

B. Instrumente şi tehnici 1. Estimări comparative 2. Modelarea parametrilor 3. Estimarea costurilor activităţilor 4. Software pentru simulare şi statistici 5. Alte metode de estimare a costurilor

C. Ieşiri 1. Costuri estimate 2. Fundamentarea

estimărilor 3. Planul de management al

costului proiectului

3. Elaborarea bugetului proiectului

A. Intrări 1. Cost estimat 2. Structura pachetelor de lucru 3. Planificarea proiectului ca termen de inceput şi de sfârşit 4. Planul de management al riscului pentru proiect


1. instrumente şi tehnici de elaborare a bugetului

C. Ieşiri 1. cost de bază

4. Controlul costurilor

A. Intrări 1. Cost estimat cumulat 2. Rapoarte de performanţă 3. Realocări necesare 4. Planul de management al costlui proiectului


1. Sistemul de control al realocării resurselor 2. tehnici de control ale costurilor 3. bilanţul activităţilor realizate 4. planul de estimare adiţional 5. Softuri pentru management proiect

C. Ieşiri 1. cost estimat revizuit 2. buget revizuit 3. acţiuni corective 4. estimarea finală a

costurilor proiectului 5. finalizarea proiectului 6. baza de date privind

desfăşurarea proiectului

118

Fiecare ―pachet de lucru‖ are următoarele caracteristici principale15:

reprezintă diviziuni ale muncii la locul unde este prestată;

există o distincţie clară între activităţi, ele fiind fiecare distinct asignate unui singur grup funcţional;

are o dată de start şi una de încheiere bine definite;

pentru fiecare activitate se cunoaşte bugetul exprimat în zile-om, lei sau altă unitate măsurabilă;

activităţile trebuie să fie utilizate ca instrument de comunicare în care rezultatele acestora să poată fi comparate cu aşteptările;

activităţile trebuie estimate pe toată durata lor;

activităţile trebuie astfel structurate încât să necesite un effort minim de control din partea biroului de proiect şi documentaţie minimă.

informaţii de surse referitoare la tipurile de resurse care au fost utilizate în activităţi similare ale unor proiecte anterioare;

scopul exprimat al proiectului, care conţine justificarea proiectului şi obiectivele acestuia;

descrierea setului de resurse potenţial disponibile pentru realizarea proiectului, fie că este vorba de resurse alocate exclusiv proiectului, fie despre resurse partajate cu alte proiecte;

politici organizaţionale, care se referă la personal, la modul de obţinere a materialelor şi echipamentului (achiziţie sau închiriere), etc.

Ca instrumente şi tehnici utilizate în planificarea resurselor se utilizează:

consultarea experţilor, care pot fi reprezentaţi de o persoană sau un grup de persoane cu cunoştinţe de specialitate, iar informaţiile experţilor pot proveni dintr-o serie de surse: alte unităţi din cadrul aceleiaşi organizaţii, consultanţi, asociaţii profesionale, grupuri din industrie;

identificarea alternativelor. Faza de planificare a resurselor poate fi descompusă în următoarele etape:

identificarea resurselor;

alocarea resurselor;

agregarea resurselor;

echilibrarea resurselor („resource leveling‖). Identificarea resurselor implică stabilirea resurselor necesare a fi planificate şi

administrate astfel încât proiectul să se realizeze cu succes. Există o serie de resurse ce pot fi planificate:

resursele umane;

instalaţiile şi maşinile;

materiile prime, materialele;

banii. Există însă şi resurse dificil de programat, cum ar fi de exemplu spaţiile de lucru, în

cazul cărora se vor folosi machetele la scară sau modelarea tridimensională pe calculator. Alocarea resurselor se referă la stabilirea numărului cerut al resurselor identificate

în faza anterioară pe fiecare activitate identificată în plan. Unei activităţi specifice îi poate fi atribuită mai mult de o resursă.

15

M. Mocanu, C. Schuster, Managementul proiectelor, Editura CH Beck, 2005, pag. 158

119

În această fază nu se au în vedere aspectele referitoare la impactul lipsei de resurse sau a excesului de resurse asupra duratei proiectului.

Tabelul 2.1. evidenţiază modalitatea de alocare a resurselor de personal ale proiectului (exemplu ipotetic).

Tabel 2.1. Alocarea resurselor de personal

Descrierea etapelor/activităţilor

Responsabil de activitate

Necesar om-lună

Partener (P1)

Partener (P2)

Partener (P3)

Total

1.1. .......... P1 0,4 0,2 0,1 0,7

1.2. ........... P3 0,2 0,3 0,5 1

1.3. ......... P2 0,3 0,6 0,2 1,1

Total etapă 0,9 1,1 0,8 2,8

2.1.......... P2 0,2 0,7 0,1 1

2.2. ....... P1 0,5 0,3 0,3 1,1

Total etapă 0,7 1 0,4 2,1

.......

n.1.......... P3 0,3 0,3 0,5 1,1

n.2............. P3 0,2 0,3 0,4 0,9

n.3......... P2 0,4 0,6 0,2 1,2

n.4............. P3 0,1 0,2 0,4 0,7

Total etapă 1 1,4 1,5 3,9

Total proiect om x ore 2,6 3,5 2,7 8,8

Total din bugetul proiectului (unităţi valorice)

80 120 60 260

Total din surse de la finanţator (unităţi valorice)

40 0 60 100

Sursa: după C. Opran, ş.a., Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro, 2007, pag. 246

Agregarea resurselor nu reprezintă altceva decât însumarea, la nivel de perioadă

de programare (poate fi săptămâna, ziua, chiar ora), a resurselor cerute în faza de alocare a resurselor pentru realizarea tuturor activităţilor proiectului. Rezultatele acestei faze sunt prezentate de obicei sub forma grafică a unei histograme.

Pentru această fază sunt esenţiale:

diagramele cu bare, care prezintă pe verticală toate activităţile proiectului, iar pe orizontală - timpul, exprimat în diferite unităţi de măsură (zile, săptămâni, luni). În cadrul diagramelor, fiecare bară orizontală reprezintă a activitate din proiect, lungimea ei fiind proporţională cu durata estimată a activităţii respective16. Acestea sunt utile în planificarea resurselor pentru proiectele foarte mici.

reţeaua proiectului, care prezintă activităţile proiectului în ordinea logică, fiind foarte utilă în cuantificarea priorităţilor. Întrucât la construirea reţelei se acordă o atenţie deosebită reprezentării cât mai exacte a relaţiilor logice şi a interdependenţei tuturor activităţilor din proiect, reţelele se numesc de multe ori scheme logice.

16

D. Lock, op.cit., pag. 132

120

Un alt element esenţial în agregarea resurselor îl reprezintă analiza timpilor (estimarea timpilor), existând numeroase situaţii în care managerii de proiect nu au în vedere complexitatea, ceea ce conduce la subestimarea timpului necesar.

Pentru estimarea timpului este necesar să se înţeleagă pe deplin scopul proiectului, să se revadă sarcinile cuprinse în structura activităţilor descompuse (WBS) şi să se estimeze cât va dura fiecare sarcină. Managerii de proiect trebuie să asigure că în cadrul estimărilor să ia în considerare şi o serie de evenimente ce pot să apară:

accidente, urgenţe;

întâlniri ale membrilor proiectului;

vacanţe şi îmbolnăviri ale membrilor de proiect;

întâlniri cu cei interesaţi de proiect (finanţatori, beneficiari, etc.);

defecţiuni ale echipamentelor, întreruperi ale furnizării energiei electrice sau termice;

furnizări greşite ale furnizorilor sau consultanţilor;

întreruperi cauzate de evenimente sociale, politice sau naturale;

audituri ale finanţatorilor. Apariţia unora dintre aceste evenimente vor conduce la creşterea duratei proiectului

şi trebuie avute în vedere la estimarea duratei proiectului. Utilizarea diagramelor cu bare în vederea agregării presupune utilizarea unei

diagrame distincte pentru fiecare categorie de resurse.

121

Un exemplu de utlizare a diagramelor cu bare este evidenţiat în figura 2.2.

Activitate- perioada

de timp (zi, saptamana,

etc.)

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Act. 1 5 7 3

Act. 2 6 4 8

2

Act. 3 9 3 2 5

Act. 4 8 9 3

Totalul unităţilor de

resurse necesar

5 13 15 11 2 5 8 11 3

Graficul agregării

resursei ―i‖

Figura 2.2. Histograma necesarului de resurse pentru resursa “i” pe

perioada de derulare a proiectului

Utilizarea reţelei pentru descrierea proiectului conduce la necesitatea convertirii acesteia într-o diagramă cu bare referitoare la utilizarea resurselor şi revenirea la situaţia prezentată anterior.

Echilibrarea(nivelarea) resurselor este o etapă necesară în programarea resurselor, întrucât pot apărea situaţii în care diferenţele între nivelul de resurse solicitat în perioade consecutive sunt foarte mari (spre exemplu, într-o zi sunt necesare 3 persoane, în ziua următoare – o persoană, a treia zi – 7 persoane, a patra zi – 2 persoane), situaţii care pot conduce la costuri suplimentare de transport, depozitare, etc., la afectarea altor activităţi ale unităţii care derulează proiectul, la apariţia unor întârzieri ca urmare a posibilelor

122

indisponibilităţi de resurse. Prin intermediul etapei de echilibrare (nivelare) a resurselor se asigură că cererea de resurse nu va depăşi disponibilitatea de resurse.

Echilibrarea resurselor depinde şi de situaţia în care acestea sunt dedicate unui proiect particular sau acestea sunt partajate cu alte proiecte şi este necesar ca resursele să fie utilizate cât mai deplin.

În cazul în care s-a utilizat graficul cu bare pentru estimarea nivelului necesar de resurse există două posibilităţi de încadrare a resurselor necesare în nivelul resurselor disponibile:

întârzierea sau anticiparea startului anumitor activităţi;

extinderea duratei anumitor activităţi, ceea ce implică reducerea cererii pentru resurse pe durata activităţii.

Spre exemplu, în figura nr. 2.2. se observă o solicitare a resursei ―i‖ între 2 şi 15 unităţi. În situaţia în care nivelul maxim disponibil al resursei ―i‖ este 13, acest fapt se poate realiza doar prin utilizarea metodelor menţionate.

Cu toate acestea, există o serie de impedimente în folosirea diagramei cu bare pentru echilibrarea resurselor:

nu sunt analizate interdependenţele dintre activităţile proiectului. În acest caz, întârzierea unei activităţi sau extinderea duratei activităţii va putea genera întârzieri ale altor activităţi, iar impactul modificării nu poate fi determinat cu uşurinţă;

drumul critic nu poate fi determinat cu uşurinţă, deşi activităţile critice pot fi observate prin inspecţie17.

Mult mai utililă în reprogramarea activităţilor este reţeaua, care permite să se calculeze şi marja de timp18.

Reţelele sunt utilizate ca metodă de bază pentru planificarea resurselor în situaţiile în care există următoarele categorii de restricţii:

restricţii legate de limitarea resurselor;

restricţii legate de limitarea timpului. Programarea cu resurse limitate are ca rezultat un plan în care nivelurile cunoscute

de resurse disponibile nu sunt depăşite niciodată. În acest caz, obiectivul principal al planificării este menţinerea consumului între limitele existente19.

Programarea cu timp limitat presupune ca finalizarea proiectului să se realizeze până la o anumită dată, care va fi determinată de obicei în urma analizei reţelei. Programarea cu limită de timp impune acceptarea tuturor supraîncărcărilor de resurse care se pot prevedea, eventual luând în considerare posibilitatea de a le soluţiona prin subcontractarea unora dintre lucrări sau prin restructurări pe termen scurt ale resurselor20.

Cu toate acestea, planificatorul trebuie să urmărească realizarea unei curbe cât mai netede de utilizare a resurselor, fără întreruperi, vârfuri sau depresiuni inutile. Astfel, chiar dacă sunt disponibile în orice moment 9 unităţi ale resursei ―i‖, este preferabil să se utilizeze săptămânal câte 6 unităţi decât în prima săptămână 9 unităţi, în a doua săptămână – 4 unităţi, în a treia -8 unităţi, iar în a patra – 3 unităţi. Cum se poate realiza

17

Prin activitate critică se înţelege acea activitate care, dacă este întârziată, va întârzia la rândul ei data programată

pentru terminarea întregului proiect. Drumul înseamnă o succesiune de activităţi adiacente ce conduc de la un

eveniment la altul, iar drumul critic este succesiunea de activităţi şi evenimente critice care formează un drum continuu

(o cale continuă) între începutul şi sfârsitul proiectului, acesta fiind drumul cel mai lung (ca durată) din întregul proiect. 18

Pentru definirea diferitelor tipuri de marje de timp se poate utiliza cartea D. Lock, Management de proiect, Editura

Codecs, Bucureşti, 2000, pag. 191-197. 19

D. Lock, op.cit., pag. 198 20

Idem.

123

această nivelare însă, având în vedere că necesităţile de resurse ale activităţilor de pe drumul critic sunt fixe? În acest caz este necesar să se stabilească ordine de prioritate referitoare la activitatea căreia să i se acorde prioritate, iar în cadrul acesteia cărei resurse dintre cele care se utilizează în cadrul activităţii.

Astfel, în determinarea activităţii căreia să i se acorde prioritate, este necesar să se realizeze o analiză subiectivă referitoare la tipul de resurse asociate fiecărei activităţi şi să se acorde prioritate activităţilor ale căror resurse sunt considerate cele mai importante. Între activităţile care utilizează aceste resurse, prioritate trebuie acordată acelor activităţi pentru care raportul dintre cantitatea de muncă a activităţii şi marja totală rămasă este cel mai ridicat.

Găsirea soluţiilor optime pentru alocarea resurselor este deosebit de complexă şi presupune utilizarea unor metode de cercetare seriale sau paralele.

În cadrul metodei paralele de alocare a resurselor, activităţile sunt înscrise într-o listă, iar resursele sunt alocate pe rând fiecărei activităţi până când resursele sunt alocate tuturor activităţilor.

Metoda paralelă presupune alocarea resurselor perioadă după perioadă mai puţin decât pe activitate. În cadrul acestei metode vor fi luate în considerare doar activităţile pentru care activităţile precedente au fost finalizate.

În cazul în care două sau mai multe activităţi concurează pentru aceleaşi resurse, se vor utiliza principiile de prioritate stabilite anterior.

Rezultatul fazei de planificare a resurselor este formularea cerinţelor de resurse, care constă în descrierea tipurilor şi a cantităţilor de resurse necesare pentru fiecare element din structura activităţilor descompuse.

Lock (2000) prezintă câteva principii care pot asigura o planificare a resurselor adecvată21:

scara de timp trebuie să fie operabilă;

nivelul de detaliere ales trebuie să se potrivească cu scopul planului;

programul este de preferat să rezulte dintr-o reţea, astfel încât:

activităţile să fie prezentate într-o succesiune logică, realizabilă;

cu ajutorul analizei timpilor, să se cuantifice priorităţile (pentru a se putea lua în calcul marja fiecărei activităţi, atunci când se alocă resursele limitate, precum şi pentru controilul ulterior al lucrărilor);

programul trebuie să fie flexibil, pentru a putea fi actualizat cu uşurinţă în lumina evoluţiei lucrărilor sau a modificării specificaţiilor proiectului.

2.3. Estimarea costurilor

Estimarea costurilor presupune obţinerea unei aproximări a costurilor resurselor

necesare pentru realizarea proiectului. Ca urmare, această estimare are la bază specificaţiile proiectului, iar definirea cât mai concretă şi corectă a proiectului poate conduce la o estimare cât mai corectă a costurilor implicate. Estimarea presupune întotdeauna un element de apreciere personală.

Trebuie făcută distinţia între estimarea costului şi preţ. Estimarea costului implică dezvoltarea unei evaluări cantitative a rezultatelor

probabile - care va fi costul organizaţiei necesar pentru a furniza produsul sau serviciul avut în vedere.

21

D. Lock, op.cit., pag. 200-201

124

Estimarea preţului are în vedere suma de bani pe care o va percepe organizaţia pentru furnizarea produsului sau serviciului. Preţul are în vedere costul produsului sau serviciului, dar şi alte aspecte.

Prin cost se înţelege ansamblul cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui volum dat de bunuri materiale sau servicii.

Există o serie de noţiuni specifice costului în domeniul managementului de proiecte. Vom prezenta câteva astfel de noţiuni, având la bază lucrarea lui D. Lock (2000)22. Costul de producţie (sau costul de fabrică) exprimă costul total al unei activităţi

sau al unui proiect, înainte de a i se adăuga marja de profit. El cuprinde toate costurile directe şi indirecte.

Costurile directe sunt cheltuielile ce pot fi atribuite în mod direct unei activităţi din cadrul proiectului; altfel spus, cheltuielile cu resursele ce sunt utilizate numai pentru derularea activităţilor proiectului.

Ca exemple de costuri directe sunt:

salariile plătite celor ce lucrează la proiect pentru activitatea prestată în cadrul proiectului;

materiale, componente, echipament cumpărat pentru proiect;

cheltuielile cu deplasarea făcute pentru proiect;

serviciile subcontractate sau prestate de terţi care sunt necesare pentru derularea proiectului.

Costurile indirecte reprezintă acea categorie de costuri ce sunt realizate de organizaţie pentru obiectivele generale ale acesteia, care nu pot fi asociate în mod direct proiectului, fiind comune mai multor activităţi care se realizează în organizaţia respectivă.

În această categorie de costuri se includ: cheltuieli administrative; cheltuieli cu salariile indirecte; cheltuieli cu avize, licenţe, etc.; cheltuieli cu utilităţile; cheltuieli cu asigurările, etc.

Costurile fixe reprezintă acea categorie de costuri care nu se modifică la modificarea volumului de activitate. Acestea sunt diferite de 0 şi în situaţia în care activitatea este suspendată (nu se desfăşoară activitate). În această categorie de costuri se includ chiria, impozitele şi taxele, încălzirea, asigurările, salariile personalului administrativ şi de conducere al organizaţiei, etc. Aceste cheltuieli depind de factorul timp.

Costurile variabile sunt cele care se modifică concomitent cu modificarea volumului de activitate. În această categorie se includ cheltuielile cu salariile persoanelor direct productive, cheltuielile cu materia primă, materialele necesare proiectului, energia, apa, combustibilul folosite în scopuri tehnologice, etc.

Costurile „de sub linie” sunt alocări adăugate după efectuarea estimării totale primare a costurilor. În această categorie se includ rezervele care au rolul de a compensa eventuale escaladări ale costurilor23, a modificării ratei de schimb, a altor situaţii neprevăzute.

Costul standard de muncă (manoperă) presupune calculul unei medii a salariilor, diferenţiate pe nivelul calificării personalului (pe categorii de personal).

Costul standard de manoperă cuprinde:

standardele de timp (timpii necesari realizării operaţiilor stabilite pe fiecare produs/activitate în parte);

tarifele de salarizare standard pe niveluri de calificare. Tarifele de salarizare standard se stabilesc pe baza calificării personalului, a datelor cu privire la

22

A se vedea pag. 60-65. 23

Creşteri ale costurilor între un moment de referinţă şi alt moment în timp.

125

salariilor plătite în perioadele anterioare şi pe baza condiţiilor concrete de desfăşurare a producţiei. Tariful standard de salarizare se corectează cu toate cheltuielile privind asigurarea şi protecţia socială: contribuţia la fondul asigurărilor sociale, contribuţia la fondul ajutorului de şomaj, contribuţia la fondul asigurărilor sociale de sănătate.

Costul standard de materiale este calculat ca medie pe baza costurilor unitare din facturile furnizorilor. Costul standard de materiale are la bază, pe de-o parte standardele cantitative de materii prime şi materiale directe şi costurile de achiziţie standard, pe de altă parte.

Standardele cantitative sunt stabilite de organele tehnice ale entităţii cu luarea în considerare a calităţii materiilor prime şi materialelor directe, a condiţiilor de desfăşurare a producţiei şi a tipodimensiunilor la care sunt livrate materiile prime şi materialele.

Costurile de achiziţie standard se stabilesc având în vedere amplasarea furnizorilor, condiţiile de aprovizionare şi starea economiei (criza-inflaţie).

Ponderând standardele cantitative de materii prime şi materiale cu costurile de achiziţie standard, se obţin costurile standard pentru materii prime şi materiale24.

Costul standard de regie se determină la nivelul departamentului de contabilitate, pe baza prognozelor privind volumul de muncă, a estimărilor costurilor de regie şi a controlului corect al acestora.

Costurile standard se utilizează la calculul costurilor activităţilor proiectului, cât şi pentru înregistrarea ulterioară a costurilor activităţilor de rutină (foi de pontaj, fişe de materiale, etc.).

Estimarea realizată cu un grad sporit de certitudine este deosebit de utilă pentru cei care urmăresc stabilirea unor preţuri competitive.

Pentru estimarea costurilor se utilizează informaţiile furnizate de o serie de surse25:

structura activităţilor descompuse, document care se utilizează pentru a verifica dacă toată munca a fost identificată este şi cuantificată;

necesarul de resurse stabilit în etapa planificării resurselor;

ratele unitare ale resurselor (costurile standard). În acest caz, dacă ratele actuale nu sunt cunoscute, ratele trebuie estimate;

estimarea duratei activităţilor. Estimările duratei activităţilor vor participa la estimările costurilor fiecărei activităţi rezultând în final costul proiectului în care bugetul alocat include o toleranţă privind costul de finanţare (spre exemplu, comisioane, dobânzi bancare, etc.);

informaţiile istorice. Informaţii asupra costurilor multor categorii de resurse este adesea disponibilă din

una sau mai multe surse:

fişe de proiect - una sau mai multe organizaţii implicate în proiect pot menţine înregistrări ale proiectelor anterioare care sunt detaliate suficient pentru a ajuta la dezvoltarea estimării costurilor. În unele domenii, membri ai echipei individuale pot denţine asemenea înregistrări;

baze de date comerciale cu estimări ale costurilor;

cunoştinţele echipei de proiect. Această sursă este mai puţin de încredere decât cele bazate pe documente.

contabilizarea costurilor.

24

S. Briciu, Contabilitatea managerială. Aspecte teoretice şi practice, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 189 25

PMBOK, pag. 76-77.

126

În plus, la estimarea costurilor echipa proiectului ia în considerare informaţiile asupra riscurilor, întrucât riscurile pot avea un impact important asupra costului.

2.3.1. Clasicarea estimărilor după gradul de certitudine O estimare poate avea un grad de certitudine mai mare sau mai scăzut, o

importanţă deosebită în acest sens avându-o calitatea informaţiilor de care dispun estimatorii şi timpul alocat determinării estimărilor.

O clasificare a estimărilor în funcţie de gradul de certitudine este redată de D. Lock (2000)26. Conform acestei opinii, se întâlnesc următoarele categorii de estimări:

1. estimări aproximative, care sunt realizate: a. înainte de începerea proiectului, atunci când informaţiile existente sunt foarte

vagi, iar detaliile activităţii viitoare trebuie formulate; b. în cazuri de urgenţă, atunci când, deşi există informaţii suficiente pentru a

face o estimare cât mai exactă, nu există timpul necesar. Utilizarea estimărilor aproximative se face pentru verificările preliminare privind

necesarul posibil de resurse, pentru selectarea cererilor de ofertă, pentru decizii de planificare în prima fază.

Acurateţea unei estimări aproximative poate ajunge la +/-25%. 2. estimările comparative se bazează pe compararea muncii care trebuie făcută

pentru un proiect nou cu munca din proiecte similare din trecut. Aceste estimări se realizează înaintea proiectării detaliate a proiectului, moment în care nu se dispune de liste de materiale şi calendare de activitate precise. Condiţiile pentru o estimare cât mai bună prin această metodă sunt:

a. o bună definire generică a proiectului; b. accesul la arhivele de costuri şi de documentaţie tehnică din proiecte

anterioare, care au elemente comparabile. Acurateţea unei astfel de estimări este de +/-15%, depinzând de elemente cum

sunt: riscurile comerciale pe care estimatorul nu le poate controla, gradul de încredere al soluţiilor de proiectare propuse, metodele de lucru, gradul de asemănare dintre proiectul estimate şi proiectele anterioare.

Estimările comparative sunt folosite ca bază pentru licitaţii în proiectele industriale şi tehnologice, caz în care estimările trebuie să lase loc pentru situaţiile neprevăzute.

3. estimările de fezabilitate se realizează după efectuarea unor activităţi semnificative de concepţie preliminară a proiectului. În acest caz, sunt necesare informaţii despre cotaţiile echipamentelor din proiect, listele de achiziţii de materiale, etc. Acurateţea acestei estimări este de circa +/-10%.

4. estimările definitive se realizează la finalul proiectului. Estimările definitive pot fi făcute pornind de la 0, însă metoda cea mai indicată este de a actualiza estimările comparative sau de fezabilitate realizate anterior în timpul procedurilor de raportare sau de control al costurilor. Estimările sunt definitive atunci când acurateţea lor este de +/-5% sau mai bună. Este important ca la estimarea costurilor să se furnizeze şi gradul de acurateţe.

2.3.2. Tehnici de estimare a costurilor

Există mai multe metode de estimare a costurilor, cele mai importante fiind următoarele:

26

D. Lock, op.cit., pag. 66-67

127

1. metoda “prin analogie” - prin intermediul acestei metode se utilizează cifrele bugetate dintr-un proiect relativ similar, ţinându-se seama de efectul inflaţiei şi de modificările cunoscute ale nivelurilor diverselor activităţi. Estimatorul de cost trebuie să identifice purtătorii de cost, modul în care vechiul element relaţionează cu cel nou, şi decide cum fiecare purtător de cost influenţează costul total.

Această metodă poate fi utilizată cel mai bine în situaţia în care există informaţii despre un proiect similar ca obiective şi activităţi celui pentru care se realizează estimează costul.

Avantajele metodei de estimare prin analogie sunt următoarele: a. poate fi utilizată înaintea cunoaşterii cerinţelor detaliate ale proiectului; b. dacă analogia este puternică, estimarea va fi uşor de susţinut; c. estimarea prin analogie poate fi dezvoltată rapid şi la un cost minim; d. legătura cu datele istorice este simplă, astfel că poate fi înţeleasă cu

uşurinţă. Ca dezavantaje, putem identifica următoarele:

a. estimarea pe bază de analogie se bazează pe un singur set de date; b. de obicei este dificil să se găsească costul detaliat, datele tehnice şi de

proiect pentru analogie; c. există tendinţa de subiectivism în ceea ce priveşte factorii de ajustare a

parametrilor tehnici. 2. metoda bottom-up (de jos în sus) - această metodă presupune realizarea

estimărilor activităţilor individuale şi costul fiecărei intrări, ulterior realizându-se însumarea acestora pentru a obţine buigetul total. Această metodă are la bază structura detaliată a activităţilor (WBS), în baza căreia se determină resursele necesare ale fiecărei activităţi. Responsabilul fiecărei activităţi va realize estimările pentru activitatea respectivă, iar prin însumarea acestora se obţin estimările pentru fiecare nivel superior, care prin însumare conduc la obţinerea costului proiectului. În estimarea costului pot fi luate în considerare şi alte elemente, cum ar fi analizele privind licitaţiile făcute pentru diverse componente şi servicii executate de terţi. Câteva avantaje ale estimării de tip bottom-up sunt următoarele:

a. se bazează pe abilitatea estimatorului de a determina exact ceea ce include estimarea şi dacă s-au luat în considerare toate aspectele;

b. realizează o privire amănunţită asupra purtătorilor de costuri importanţi; c. asigură un transfer uşor al rezultatelor către alte proiecte.

Ca dezavantaje, putem enumera: a. poate fi prea scumpă şi consumatoare de timp punerea în aplicare a acestei

metode; b. nu este sufficient de flexibilă pentru a putea răspunde la întrebări de tipul ―ce

se întâmplă dacă...?‖; c. trebuie construite estimări noi pentru fiecare alternativă; d. specificaţiile proiectului/produsului trebuie să fie bine cunoscute şi stabile; e. orice modificare a produsului sau procesului trebuie să fie reflectată în

estimări; f. micile erori pot conduce la erori importante prin intermediul adunării; g. unele elemente pot fi omise accidental.

3. metoda estimării parametrice - această metodă presupune utilizarea unor parametri standardizaţi care definesc costurile unei activităţi sau sarcini ataşate unei anumite cantităţi de rezultat prin integrarea acestora într-un model matematic necesar pentru a prezice costurile proiectului. În fapt, această metodă presupune stabilirea unei

128

relaţii statistice între costurile istorice şi caracteristicile fizice şi de performanţă ale proiectului. a dezvolta o estimare parametrică, estimatorii de cost trebuie determinaţi purtătorii de cost care influenţează cel mai mult costul.

Modelele pot fi simple sau complexe. Ca exemple de parametri standardizaţi ce pot fi utilizaţi: costul instruirii unei persoane (poate include costul resurselor umane, a materialelor utilizate, a echipamentelor, costul locaţiei, etc.).

Scopul estimării parametrice este de a crea relaţii valide statistic de estimare a costului prin utilizarea datelor istorice. Ulterior, legătura statistică poate fi utilizată pentru a estima costul unui nou program prin introducerea caracteristicilor sale specifice în modelul parametric. Legăturile stabilite în perioada de început a ciclului de viaţă a proiectului trebuie revizuite în permanenţă, astfel încât intrările în model să fie actuale.

Utilizarea metodei parametrice poate fi făcută într-o multitudine de situaţii, de la determinarea estimărilor iniţiale în faza de planificare până la estimările specifice negocierilor contractuale.

Acurateţea rezultatelor acestei metode depinde de disponibilitatea datelor, astfel încât parametrii folositi in model să fie usor cuantificaţi, precum şi de posibilitatea de utilizare a modelului pentru diferinte niveluri de activitate.

Spre deosebire de metoda prin analogie, metoda parametrică se bazează pe date care provin de la multe proiecte.

Ca avantaje ale metodei parametrice de estimare a costului se numără următoarele:

a. versatilitatea, astfel că dacă sunt disponibile date, relaţiile parametrice pot fi obţinute pentru orice nivel de activitate. La modificarea proiectului, estimările parametrice pot fi modificate, astfel încât se pot utilize pentru a răspunde la întrebări de genul ―ce se întâmplă dacă….?‖;

b. posibilitatea de realizare a analizei de senzitivitate, care se poate face prin simpla variaţie a parametrilor de intrare şi înregistrarea modificărilor obţinute;

c. determinarea unui grad de încredere a estimărilor, fiind vorba de relaţii statistice pentru care se pot obţine semnificaţia statistică şi eroarea standard;

d. rezultatele obţinute, având la bază date istorice ale mai multor proiecte, sunt mai obiective, mai uşor de susţinut.

Ca dezavantaje ale estimării parametrice se includ următoarele aspecte: a. necesitatea existenţei unei baze de date consistente şi de încredere.

Normalizarea datelor sau verificarea corectitudinii normalizării pot fi consumatoare de timp, mai ales dacă baza de date este externă. În cazul neînţelegerii modalităţii de normalizare a datelor, analistul se va încrede în datele existente, ceea ce poate spori riscul estimării;

b. estimatorul trebuie să actualizeze informaţiile istorice pentru a ţine seama de variaţiile cursului de schimb;

c. metoda poate fi foarte complexă, ceea ce poate genera dificultăţi din partea altor persoane de a înţelege relaţia dintre cost şi variabilele independente.

Există mai multe niveluri de acurateţe a estimării, în funcţie de momentul la care estimarea a fost cerută27.

La propunerea proiectului, se va urmări o estimare generală a efortului, a costului şi a duratei proiectului.

La propunerea proiectului spre finanţare, estimatorul devine din ce în ce mai conştient de aşteptări şi rezultatele ce se obţin prin proiect (livrabile), astfel încât estimările sunt mai precise - de la -15% până la +25%.

27

A se vedea http://www.tenstep.ro/MetodologiileTenStep.aspx

http://www.tenstep.ro/MetodologiileTenStep.aspx

129

La începerea proiectului, echipa de management a proiectului trebuie să revalideze estimările, după definirea formală a activităţilor şi crearea programului de activităţi şi a bugetului. Rezultatul estimărilor ar trebui să fie aproape de la -5% până la +10%.

Tabel 2.2. Gradul de acurateţe a estimării în funcţie de scopul realizării

Estimare Acuratete Scop

Schematic -25% - +75% Evaluarea proiectelor sau a alternativelor

Preliminar (Buget) - 15% - +25% Stabilirea bugetului initial si a fondurilor de rezerva pentru proiect

Definitiv - 5% - +10% Stabilirea bugetului final dupa Definirea Proiectului

Sursa: http://www.tenstep.ro/MetodologiileTenStep.aspx

Instrumentele informatice, cum sunt programele software de project management, sunt utilizate în prezent pe scară largă pentru asistenţă la estimarea costurilor. Astfel de instrumente pot simplifica utilizarea metodelor prezentate anterior şi să faciliteze luarea în considerare a unor variante de preţ28.

2.3.3. Documentele de ieşire ale estimării costului Rezultatele procesului de estimare a costurilor se concretizează în29:

estimările costurilor;

detaliile conexe;

planul de management al costurilor. Estimările costurilor sunt documente de evaluare cantitativă care conţin costuri

realiste ale resurselor ce trebuie angajate pentru desfăşurarea proiectului. Costurile pot fi prezentate în mod sumar sau în detaliu.

Costurile pot fi estimate pentru toate resursele ce vor fi folosite în proiect (cum ar fi: munca, materialele, serviciile executate de terţi, cheltuielile indirecte, rezervele, etc.). Ele vor fi exprimate în unităţi monetare, iar în unele cazuri se vor utiliza şi alte unităţi de măsură, cum ar fi orele sau zilele de manoperă. De asemenea, există situaţii în care estimările costurilor trebuie să se realizeze în unităţi de măsură multiple, pentru a putea facilita controlul acestora.

Estimările pot fi ajustate pe parcursul derulării proiectului pentru a încorpora detaliile suplimentare ce devin disponibile pe parcurs.

Detaliile conexe ale estimării costurilor trebuie să includă:

descriere a conţinutului activităţilor pentru care se estimează costurile, descriere care de obicei se face prin referirea la structura activităţilor descompuse;

documentaţia referitoare la modul de elaborare a estimărilor;

documentaţia care se află la baza ipotezelor de estimare folosite;

indicarea plajei de valori potenţiale (prin adăugarea valorii de variaţie a indicatorului -+/-).

28

PMBOK, pag. 77. 29

Prezentat după PMBOK, pag. 78


130

Aceste detalii pot fi mai ample sau mai sumare, în funcţie de domeniul de utilizare, însă ele sunt deosebit de utile pentru înţelegerea modului de realizare a estimării.

Planul de management al costurilor descrie modul în care vor fi administrate variaţiile de cost, fiind o componentă a planului proiectului.

2.4. Stabilirea bugetului şi a fluxului de numerar ale proiectului Bugetul proiectului este un document prin care se stabileşte costul estimativ global

al tuturor activităţilor individuale şi ale locurilor de muncă, precum şi sursele de finanţare ale acestora. Altfel spus, bugetul unui proiect prezintă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru realizarea obiectivelor acestuia, provenite din finanţare de la autoritatea contractantă (finanţator) şi de la partenerii de contract30.

Acest document are, de obicei, două părţi componente:

partea de cheltuieli, care detaliază cheltuielile pe tipuri de cheltuieli;

partea de venituri, care este detaliată, de obicei, pe surse. Bugetul se stabileşte de obicei anual. În cazul unui proiect multianual, bugetul va stabili veniturile şi va aloca cheltuielile

pe perioade anuale, iar în cazul unui proiect subanual, acesta va reflecta veniturile şi cheltuielile pe întreaga perioadă a proiectului.

Un exemplu de format de buget este redat în tabelul 2.3.

Tabel 2.3. Bugetul proiectului

Nr. crt.

Specificaţie Anul 1 Anul 2 Total

1 Resurse umane 1823175,00 1604475,00 3427650,00

2 Participanţi 1275750,00 1761750,00 3037500,00

3 Alte tipuri de costuri 853200,00 888300,00 1741500,00

4 FEDR 48600,00 0 48600,00

5 Total costuri directe (1+2+3) 3952125,00 4254525,00 8206650,00

6 Total cheltuieli generale de administraţie (7%)

276648,75 297816,75 574465,50

7 VALOAREA ELIGIBILĂ A PROIECTULUI (5+6)

4228773,75 4552341,75 8781115,50

8 Din care activităţi transnaţionale

333390,60 1000171,80 1333562,40

9 CONTRIBUŢIA SOLICITANTULUI

84575,48 91046,84 175622,31

10 ASISTENŢĂ FINANCIARĂ NERAMBURSABILĂ SOLICITATĂ (7-9)

4144198,28 4461294,92 8605493,19

11 VALOAREA NEELIGIBILĂ A PROIECTULUI

750903,75 808359,75 1559263,50

12 VALOAREA TOTALĂ A PROIECTULUI (7+11)

4979677,50 5360701,50 10340379,00

Sursa: Privind realizarea previziunilor de flux de numear aferente proiectetelor implementate de Beneficiari, precum si intocmirea de situatii sinteza, conform cerintelor din contractul de finantare, online la adresa

http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/utile/Instructiuni%20de%20implementare/POSDRU/3_POSDRU_Ghid_%20cash_flow.pdf

30

C. Opran, ş.a., op.cit., pag. 241



131

Stabilirea bugetului presupune să se răspundă la o serie de întrebări:

Care sunt obiectivele proiectului?

Ce activităţi vor fi implicate în atingerea acestor obiective?

Ce resurse vor fi necesare pentru a realiza aceste activităţi?

Cât vor costa aceste resurse?

De unde vor proveni fondurile prin care se vor acoperi costurile?

Este rezultatul real? Pentru ca un buget să fie bun, acesta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

a. să aibă claritate, întrucât documentul trebuie să fie înţeles de toţi cei care îl utilizează;

b. elaborarea sa să se realizeze conform unui calendar aprobat; c. liniile bugetare să fie adecvate pentru aspectele contabile şi pentru realizarea

controlului; d. estimarea costurilor să fie realizată astfel încât să poată fii justificată; e. includerea unor rezerve în cadrul liniilor bugetare relevante, întrucât

adăugarea unei linii a bugetului sub formă de rezerve poate fi dificil de argumentat;

f. includerea tuturor costurilor în buget. Există o serie de costuri care sunt de multe ori ―uitate‖ în buget: costurile legate de personal (costuri de recrutare, pregătire, taxe şi impozite), costurile de start-up (publicitate, costuri legale), asigurări, costul utilităţilor, costuri de întreţinere ale autovehiculului, costurile de întreţinere şi reparaţii ale echipamentelor, costurile conducerii proiectului (întâlniri ale conducerii, etc.), taxele de audit.

Pentru stabilirea bugetului, documentele de intrare sunt31:

estimările costurilor;

structura activităţilor descompuse, care elementele proiectului asupra cărora vor fi alocate costurile;

calendarul proiectului, care stabileşte datele de început şi de final ale elementelor proiectului, informaţie necesară pentru ataşarea costurilor perioadei în care acestea apar.

Există două modalităţi principale de a realiza un buget:

metoda incrementală – presupune că estimările bugetului se bazează pe realizările(unei sumele bugetate) ale bugetului anului anterior, cu modificarea acestora în funcţie de inflaţie sau modificările cunoscute în ceea ce priveşte nivelul activităţii. Acest mod de construire a bugetului se utilizează mai ales în situaţiile în care nivelurile de activitate şi resursele utilizate se modifică puţin de la an la an;

bugetarea cu bază zero (ZBB – zero based-budgeting) – presupune justificarea fiecărei linii de cheltuieli şi venituri, ignorând experienţa anterioară. Acest tip de bugetare se bazează pe detalierea activităţilor planificate. O formă specială a bugetării de tip ZBB este bugetarea pe bază de activitate.

Principalele linii bugetare (tipuri de cheltuieli) ale unui proiect sunt următoarele:

cheltuieli de personal (includ salariile, contribuţiile aferente salariilor, cazare, diurnă, transport, alte cheltuieli);

31

PMBOK, pag. 79

132

cheltuieli materiale şi servicii (materii prime şi materiale, lucrări şi servicii executate de terţi);

dotări independente;

cheltuieli indirecte. Cheltuielile de personal cuprind salarii pentru personalul propriu, plata

consultanţilor care asigură desfăşurarea proiectului, impozitele şi contribuţiile pe salarii. Determinarea volumului cheltuielilor de personal se face având în vedere volumul

de muncă prevăzut pentru fiecare persoană (sau categorie de angajaţi), de nivelul de salarizare prevăzut pentru persoana/categoria de angajaţi prevăzută (fie tarif/oră – mai ales în cazul persoanelor angajate cu contract civil, fie salariu lunar), de nivelul contribuţiilor şi impozitelor aferente veniturilor de natură salarială.

Ca urmare, este necesar să se stabilească numărul de om-zile sau om-lună necesar pentru realizarea activităţilor proiectului şi, în funcţie de nivelul de salarizare, se va determina valoarea inclusă în buget.

În calculul cheltuielilor salariale sunt câteva reguli care trebuie respectate32: a. salariile prevazute trebuie să fie în acord cu valoarea de piaţă; b. în rubrica salarii sunt prevăzute salariile brute ale angajaţilor implicati în

proiect, la care sunt adăugate şi toate taxele angajatorului; c. este recomandat ca bugetul de salarii să nu depăşească în general 30 % din

valoarea proiectului; d. de obicei, finanţatorii alocă fonduri pentru beneficiari, şi nu, în primul rand,

pentru salarii. Acest lucru duce uneori la restricţii în ceea ce priveşte salariile; sunt finanţatori care nu acceptă plata salariilor, acestea fiind considerate drept o contribuţie proprie a iniţiatorului;

e. consultantii sunt persoane care nu aparţin organizaţiei iniţiatoare şi sunt participanţi în proiect, fiind plătiţi pentru aceasta ;

f. serviciile oferite de consultanţi pot fi contractate către aceştia, fiind o formă de a-i plăti pentru activităţile în care intervin, fără a fi angajaţi permanenţi în cadrul proiectului.

Cheltuielile legate de deplasare şi transport includ cheltuielile de transport, cazare, diurnă.

Cheltuielile de transport, cazare, diurnă incluse în buget sunt doar cele făcute pentru realizarea activităţilor din proiect.

Cheltuielile de transport vizează atât cheltuielile legate de transportul personalului, cât şi cele legate de transportul beneficiarilor (participarea la diferite activităţi, abonamente pentru transportul în comun, etc) sau ale voluntarilor.

Fundamentarea cheltuielilor de transport cu autoturismul are în vedere numărul de kilometri parcurşi/perioadă, consumul specific (consum/100 km), preţul combustibilului.

Ch transport = (nr. km. parcurşi x consum normat/100 km x preţ combustibil) / 100 Pentru consumul de carburant, legea ţării noastre specifică un consum normat de

7,5 l/ 100 km. În cazul transportului cu avionul sau feroviar se au în vedere numărul de călătorii şi

valoarea estimată a unei călătorii (preţul biletului). Cheltuielile de cazare se fundamentează în funcţie de numărul de nopţi de cazare

estimate şi costul cazării/noapte.

32

Ş. Cojocaru, Proiectul de intervenţie în asistenţa socială, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pag. 154-155

133

Cheltuielile cu diurna se fundamentează în funcţie de numărul de zile de deplasare şi de valoarea diurnei zilnice.

Trebuie avute în vedere la fundamentarea acestor cheltuieli restricţiile impuse de finanţator sau, dacă nu există, cele impuse de legislaţia românească.

Cheltuielile materiale şi servicii33 includ cheltuielile de exploatare ce participă direct la realizarea proiectului, şi se referă la:

materii prime şi materiale;

materiale consumabile;

combustibil;

piese de schimb;

obiecte de inventar. Materiile prime sunt specifice fiecărui proiect, iar consumul lor se obţine din

memoriul tehnic, în timp ce materialele sunt materiale auxiliare necesare derulării proiectului, fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.

Fundamentarea cheltuielilor cu materiile prime şi materialele se realizează în funcţie de capacitatea zilnică de producţie a utilajelor, număr de zile lucrătore pe an, gradul de utilizare a acestora, consumurile specifice pe unitatea de produs şi preţurile medii de achiziţie existente pe piaţă a materiilor prime şi materialelor.

achiz.rodspecific/pmat.primePreţ x

.Consum (%)x Gr.ut. x Nr.zile x Cap.pr.Ch. lucr.zi

Combustibilii care se regăsesc în această categorie se referă la cei utilizaţi în mod

direct pentru activităţi ale proiectului (cu excepţia celor utilizaţi la transportul personalului, care se regăsesc în categoria cheltuielilor de personal). În acest caz, la fundamentarea cheltuielilor cu combustibilii se au în vedere consumurile specifice şi volumul de activitate la care participă utilajele, echipamentele sau vehiculele alimentate.

Fundamentarea cheltuielilor cu consumabilele (papetărie, etc.) presupune determinarea volumului de consumabile, estimarea preţului unitar pentru fiecare categorie de consumabile în baza preţurilor de pe piaţă.

Cheltuielile cu piesele de schimb sau cu obiectele de inventar se estimează în funcţie de cantitatea anuală necesară şi preţul mediu de achiziţie existent pe piaţă.

În cadrul anumitor tipuri de proiecte există şi cheltuieli materiale ce au ca ţintă beneficiarii, incluzând în principal următoarele categorii de cheltuieli34:

a. ajutor material acordat beneficiarilor proiectului (dacă nu exista restrictii din partea finantatorului);

b. dotari materiale specifice nevoilor operationale de implementare a proiectului (de exemplu, burse, dotări cu echipamente destinate beneficiarilor, de recuperare şi reabilitare, dotare pentru centre de zi, etc.).

În categoria cheltuielilor directe se mai pot include şi o parte a cheltuielilor legate de spaţii, în special chiria locaţiei unde se desfăşoară activităţile proiectului, închiriată special în acest scop. Pentru fundamentarea acestei categorii de cheltuieli, chiriile prevăzute în proiect trebuie să fie cele de pe piaţa liberă.

Fundamentarea cheltuielilor legate de lucrări şi servicii executate de terţi se face pe baza estimării volumului de activităţi necesare a fi contractate şi preţul estimat al fiecărui tip de activitate (având în vedere preţurile de piaţă).

33

C. Opran, ş.a., op.cit., pag. 243 34

Ş. Cojocaru, op.cit., pag. 155

134

Multe categorii de proiecte pot include şi cheltuieli legate de diseminarea rezultatelor proiectelor. Cheltuielile legate de diseminare pot fi detaliate în diferite capitole: consumabile, servicii de publicare, transport, diurnă, cazare, taxe de participare, etc35.

În cazul dotărilor independente (echipamente prevăzute a fi achiziţionate prin proiect), fundamentarea se realizează pe baza ofertelor existente pe piaţă sau a ofertelor de pret solicitate de solicitantul finanţării. Echipamentele prevăzute în buget trebuie să fie necesare pentru implementarea proiectului. La acest capitol de buget este indicat să fie luate în calcul şi cheltuielile de întreţinere şi asigurările pentru echipamente36.

O categorie importantă de cheltuieli este reprezentantă de cheltuielile indirecte(cheltuieli de regie). Din punct de vedere financiar, regia proiectului reprezintă suma cheltuielilor indirecte efectuate strict pentru susţinerea activităţilor desfăşurate pentru realizarea proiectului.

Fundamentarea cheltuielilor indirecte se poate face fie pe bază reală, atunci când sistemul contabil permite acest fapt, fie pe bază forfetară (caz în care acestea se determină ca procentaj din cheltuielile directe)37.

Fundamentarea cheltuielilor indirecte pe bază reală se face astfel:

cheltuielile cu chiriile (dacă nu sunt considerate directe) se estimează în funcţie de valoarea chiriei pe unitatea de suprafaţă şi suprafaţă spaţiului închiriat (valoarea se preia, în general, din contractele de închiriere sau acordurile de preînchiriere);

cheltuielile cu utilităţile: au la bază consumurile specifice şi preţurile de achiziţie/tarifele de prestare pe unităţile de măsură corespunzătoare fiecărui tip de utilitate. Spre exemplu, pentru energie electrică relaţia de calcul este următoarea:

Ch.electrică= Consum specific/h x 24h x 295 zile x Preţul Euro/1kwh

cheltuieli cu salariile indirecte: se fundamentează asemănător cu cheltuielile cu salariile directe şi vizează personalul neproductiv, adică cel administrativ;

cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile: se fundamentează ca şi procent din cuantumul valorii achiziţiilor/echipamentelor;

cheltuieli cu asigurările: se fundamentează ca şi procent din cuantumul valorii construcţiilor, autovehiculelor, etc.

alte cheltuieli indirecte: se estimează ca şi procent din cuantumul cheltuielilor cu utilităţile.

Estimarea acestor tipuri de cheltuieli se realizează în practică prin utilizarea a diverse formate de lucru, cel mai utilizat fiind foaia de lucru de tipul următor:

Tabel 2.3. Foaie de lucru pentru determinarea bugetului

Nr. Crt.

Descriere UM Număr unităţi

Cantitate Cost unitar Cost total

a b c d e f g

35

D. Isoc, Managementul proiectelor de cercetare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag. 54 36

Ş. Cojocaru, op.cit., pag. 155 37

C. Opran, op.cit., pag. 245

135

Unităţile de măsură cele mai utilizate în estimarea bugetului sunt prezentate în tabelul 2.4.

Tabel 2.4. Tipuri de unităţi de măsură

Linii bugetare Exemple de unităţi de măsură

Costuri de personal

Salarii, premii şi contribuţii lună

Recrutarea personalului Cheltuieli de publicitate

Dezvoltarea personalului Zile, persoane

Diurnă Zile, persoane, deplasare

Cheltuieli ale voluntarilor Zile, persoane, deplasare

Costuri de transport

Carburanţi Kilometri, lună

Asgurarea autovehiculului Lună sau sumă fixă

Întreţinerea autovehiculului Kilometri, lună

Cost transport aerian deplasare

Transport autobuz/taxi Deplasare, lună

Costuri de distribuţie Kilometri, deplasare, lună

Administrarea programului

Chiria biroului, electricitate şi apă Lună

Asigurarea clădirii Lună sau sumă fixă

Telefon/fax Lună

Servicii poştale Lună

Reparaţii Lună

Comisioane bancare Lună

Taxe de audit Sumă fixă

Costuri ale proiectului

Închirierea locaţiei Zile, luni

Costuri de publicitate Sumă fixă

Publicaţii Lună

Taxe profesionale zile

Intrări piesă

Echipament piesă

Cazare noapte

Mâncare Persoană, zi, preţ meniu Sursa: MANGO, Practical Financial Management for NGOs. Course Handbook, pag. 36-37

EXERCIŢIU: Utilizând formatul foii de lucru prezentate, să se realizeze bugetul organizării unui

seminar cu 20 de participanţi, 3 moderatori, desfăşurat pe parcursul a 3 zile. Notă: celelalte elemente necesare pentru bugetare sunt la alegerea cursanţilor. Bugetul de capital, ca program privind finanţarea investiţiilor, cuprinde volumul

total al mijloacelor financiare necesare pentru realizarea investiţiilor şi sursele de formare, fiind deci un document de previziune financiară38. El este un document de gestiune

38

I. Vasile, Gestiounea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008, pag. 260

136

internă, al cărui rol este cel de a asigura echilibrul financiar structural dintre activele fizice şi cele financiare şi respectiv raportul dintre sursele proprii şi cele împrumutate.

Investiţiile ce pot fi finanţate se pot grupa astfel39:

investiţii de înlocuire, care presupun în general înlocuirea activelor uzate fizic sau moral, a căror întreţinere costă mult, astfel încât nu se mai justifică;

investiţii de expansiune, care au în vedere creşterea capacităţii de producţie sau de distribuţie, îmbunătăţirea calităţii produselor, menţinerea poziţiei competitive a organizaţiei;

Investiţii de modernizare/inovare, care au rolul de a asigura condiţiile de reducere a costurilor, ameliaorarea calităţii produselor, introducerea de noi produse;

investiţii strategice, care au ca obiect reducerea riscului determinat de progresul tehnic şi de concurenţă. Acestea implică cheltuieli de cercetare-dezvoltare, precum şi investiţiile de natură socială (care nu aduc în mod direct beneficii financiare, dar sporesc mulţumirea angajaţilor şi, indirect, productivitatea muncii).

Atât cheltuielile curente, cât şi cele necesare pentru realizarea investiţiilor trebuie să aibă surse de finanţare.

Bugetul stabileşte şi sursele de finanţare a proiectului. Sursele se împart în două mari categorii:

surse interne;

surse externe de finanţare a proiectului. În categoria surselor interne se include autofinanţarea şi majorarea capitalului

social prin încorporarea rezervelor. Autofinanţarea corespunde unei reţineri din remunerarea anuală a acţionarilor

pentru finanţarea diverselor nevoi ale întreprinderii, reprezentând procesul de economisire realizat de întreprindere. Autofinanţarea constituie mijlocul de finanţare prin care se asigură:

reînnoirea potenţialului productiv în vederea păstrării nivelului patrimoniului;

creşterea economică, în scopul creşterii patrimoniului. Autofinanţarea constituie resursa generată de activitatea de exploatare curentă a

societăţii comerciale care se realizează pe seama amortizării şi a beneficiilor nedistribuite. Capitalurile proprii reprezintă ansamblul de finanţări pe care proprietarii

întreprinderii o realizează fie prin aporturi directe, fie prin renunţarea la remunerare. Ca sursă internă se consideră creşterea capitalului social prin încorporarea rezervelor, care presupune că în prima fază profitul nedistribuit este trecut în rezervă, iar în cea de a doua fază acesta este încorporat în capitalul social.

În categoria surselor externe se includ: crearea sau creşterea capitalului social prin alte modalităţi decât încorporarea de rezerve; creditele bancare; sumele obţinute de pe piaţa financiară prin credit obligatar; leasingul; credit-furnizor; mobilizarea creanţelor comerciale; factoringul; credite acordate de către fundaţii, fonduri de investiţii, etc.; fonduri nerambursabile. Constituirea şi creşterea capitalului (echivalentă cu emiterea de noi acţiuni) prin aport în numerar constituie principala sursă de fonduri proprii de origine externă întreprinderii, fiind o operaţiune complexă care necesită respectarea a numeroase formalităţi. O altă modalitate de constituire şi creştere a capitalului social o reprezintă aportul în natură al acţionarilor.

39

M. Onofrei, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 145

137

Datoriile reprezintă principala sursă de finanţare externă a întreprinderii. Finanţarea investiţiilor se realizează, de regulă, pe lângă capitalul social, din împrumuturi pe termen mediu şi lung. Cele mai utilizate forme de împrumuturi pe termen mediu şi lung sunt:

emisiunea de obligaţiuni;

împrumutul rambursabil la termen;

creditul ipotecar. Obligaţiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societăţi comerciale sau de

autorităţi publice (conform legii) în schimbul obţinerii unor sume de bani, cu asumarea obligaţiei de rambursare a acestor sume şi a plăţii dobânzilor datorate.

Împrumuturile ramburasabile la termen se acorda pe intervale de 3-15 ani şi fiind, de regulă, nepublice, sunt negociate direct de beneficiar şi creditor ( bănci, instituţii nefinanciare). Rambursarea acestor împrumuturi se realizează prin amortizări.

Creditul ipotecar reprezintă o datorie garantată cu un activ imobiliar, asemănător din punct de vedere al schemelor de rambursare şi tipurilor de dobânzi cu celelalte împrumuturi. Acest tip de credite sunt acordate pentru achiziţii, amenajări şi reparaţii de bunuri imobile efectuate fie de întreprinderea debitoare, fie de către o instituţie specializată.

O alternativă a creditelor pe termen mediu şi lung o constituie leasingul. Leasingul este o modalitate de finanţare ce permite întreprinderii să dispună de anumite bunuri fără a avansa fonduri proprii sau fără a apela împrumuturi. Reprezintă o soluţie de finanţare pe termen lung care evită dezechilibrele mari de trezorerie, fiind o adaptare a firmei la capacitatea limitată a mediului economic în ceea ce priveşte finanţarea investiţiilor. Principalele forme de leasing sunt:

1. Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe dintre următoarele condiţii:

a. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietaate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

b. părţile au prevăzut expres că la exprimarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

c. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;

d. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

2. Leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una din condiţiile prevăzute de leasingul financiar. Pentru finanţarea activităţii curente se poate apela la credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor de exploatare se va sprijini chiar pe operaţia pe care a finanţat-o.

O altă modalitate de finanţare des întâlnită pentru activitatea curentă constă în mobilizarea creanţelor comerciale. Aceasta se concretizează în vânzarea de către furnizor băncilor a efectelor de comerţ (cambia, billet la ordin, etc.) care atestă dreptul de încasare în schimbul unor servicii prestate sau a unor bunuri a unor sume de la clienţii lor. Ca modalitate de finanţare a activităţii de exploatare se înscrie şi factoringul, care este un contract prin care un furnizor transferă creanţele sale unei societăţi financiare specializate, care îi achită contravaloarea.

138

Creditul-furnizor reprezintă obligaţiile de plată ce apar pentru o oragnizaţie la care data primirii mărfurilor sau recepţionării serviciilor devansează termenul de plată. Ca urmare, organizaţia va trebui să urmărească să maximizeze atât ca volum, cât şi ca termen de rambursare creditul-furnizor.

Există şi o serie de fundaţii al căror scop este cel de a sprijini organizaţiile dintr-un anumit domeniu, astfel că aceasta poate obţine uneori mai uşor anumite sume necesare pentru derularea unor programe specifice.

O sursă de finanţare a organizaţiilor mai recentă este reprezentată de instrumentele structurale. Acestea reprezintă finanţări nerambursabile, acordate de către Uniunea Europeană ţării noastre cu scopul de a ajuta la dezvoltarea economiei şi a societăţii. Sunt de evidenţiat câteva aspecte specifice:

funcţionează pe principiul rambursării cheltuielilor effectuate (adică vor fi primate de organizaţie doar după ce acţiunile au fost finalizate şi finanţate din alte resurse, rambursându-se după aceea în totalitate sau parţial valoarea acestor cheltuieli);

pentru accesarea acestor fonduri este necesar ca organizaţia să dispună de cofinanţare, a cărei mărime variază în funcţie de planul operaţional şi măsurile pentru care se aplică.

Pe lângă bugetul proiectului şi bugetul de capital (al investiţiilor), este necesar ca într-un proiect să se realizeze şi situaţia fluxului de numerar.

Situaţia fluxului de numerar evidenţiază situaţia încasărilor şi plăţilor, detaliată pe perioade mai reduse de timp decât anul (cum este cazul bugetului), de obicei pe perioade de câte o lună. Astfel, prin intermediul acestui document se pot determina momentele în care nivelurile numerarului devin critice, adică situaţiile în care resursele băneşti la dispoziţia organizaţiei nu sunt suficiente pentru a face faţă plăţilor generate de realizarea programului.

Spre deosebire de buget, care evidenţiază dacă organizaţia îşi acoperă costurile la nivelul anului întreg, situaţia fluxurilor de numerar evidenţiază dacă organizaţia are sufficient numerar pentru a-şi onora obligaţiile financiare pe măsură ce apar sau dacă, dimpotrivă, are un excedent bănesc pe care l-ar putea fructifica în vederea creşterii veniturilor.

Identificarea momentelor critice conduce la luarea de către organizaţie a unor măsuri corespunzătoare, cum ar fi40:

solicitarea fondurilor de la finanţator mai devreme;

întârzierea plăţilor anumitor facturi;

întârzierea anumitor activităţi;

contractarea unui împrumut pentru perioada necesară. Aceste elemente trebuie prevăzute înainte de pornirea proiectului, întrucât oricare

dintre măsurile menţionate pot avea efecte negative pe termen mediu sau lung:

întârzierea plăţilor va putea conduce la deteriorarea relaţiilor cu furnizorii;

întârzierea activităţilor va putea conduce la neîncadrarea termenul asumate prin contractul de finanţare;

apelarea la credite va conduce la mărirea costurilor sub forma dobânzilor şi a comisioanelor bancare.

Întocmirea unei situaţii a fluxurilor de numerar are la bază:

planul de activitate al proiectului (situaţia activităţilor descompuse);

estimarea costurilor;

40

MANGO, Course Handbook, Practical Financial Management for NGOs-Getting the Basics Right, pag. 27

139

bugetul proiectului. Astfel, liniile situaţiei fluxului de numerar vor fi cele care se regăsesc şi în bugetul

detaliat, iar cifrele din document se obţin prin estimarea sumelor care se vor încasa şi se vor plăti şi a momentului în care se va realiza acest fapt.

Momentul apariţiei încasării sau plăţii depinde de momentul în care a fost planificată să se realizeze acţiunea care conduce la acest fapt.

Majoritatea plăţilor sau încasărilor pot fi prevăzute:

plata salariilor are loc lunar;

plata utilităţilor se face lunar;

plata chiriei se face conform contractului;

plata aprovizionărilor/încasarea creanţelor se realizează conform contractelor, în funcţie de momentul aprovizionării/furnizării (care se determină în funcţie de structura activităţilor descompuse ale proiectului);

plata asigurărilor se face conform contractelor de asigurare (de obicei annual sau semestrial);

plata serviciilor şi lucrărilor executate de către terţi se realizează conform contractelor, în funcţie de momentul prestării (care se determină în funcţie de structura activităţilor descompuse ale proiectului);

plata reparaţiilor capitale (dacă este cazul). Există însă şi situaţii care nu pot fi prevăzute, cum ar fi cazul reparaţiilor curente, motiv

pentru care este indicat ca soldul situaţiei lunare a fluxurilor de numerar să fie uşor pozitiv. Câteva sfaturi pentru elaborarea situaţiei fluxurilor de numerar41:

1. estimarea situaţiei fluxurilor de numerar nu este pur şi simplu o împărţire a bugetului în 12 părţi egale, ci împărţirea ăncasărilor şi plăţilor se va face în funcţie de momentul derulării activităţilor şi a decontării acestora;

2. cheltuielile vor fi trecute în situaţia fluxurilor de numerar în momentul în care resursele băneşti sunt utilizate efectiv prin efectuarea plăţii (spre exemplu, o factură la utilităţi pentru luna aprilie va fi primită în luna mai, cu scadenţa în luna iunie. În acest caz, plata se va face în iunie, iar ieşirea de resurse băneşti va fi evidenţiată în luna iunie);

3. trebuie să se ţină seama de termenii plăţii, precum şi de calendarul de încasare a veniturilor. Astfel, trebuie să se ţină seama de faptul că resursele băneşti de la finanţator vor intra doar după ce s-au efectuat o parte de cheltuieli şi plăţi, astfel că este necesar să existe resurse proprii ale organizaţiei pentru a reuşi realizarea activităţilor. De asemenea, pot exista anumite prevederi contractuale care impun efectuarea unor plăţi cu titlul de avans pentru diverse lucrări sau servicii prestate de terţi sau pentru anumite aprovizionări. În cazul aprovizionărilor sau a vânzărilor de bunuri sau servicii, condiţiile contractuale pot prevedea plata/încasarea în tranşe, astfel că în situaţia fluxurilor de numerar plăţile şi încasările vor fi evidenţiate treptat, pe măsura realizării lor efective;

4. pentru cheltuielile neprevăzute este rezonabil să avem în vedere crearea unei rezerve rezonabile lunare;

5. din situaţia fluxurilor de numerar sunt excluse tranzacţiile care nu implică numerar (de exemplu, donaţiile în natură), chiar dacă acestea apar în buget.

41

După MANGO, op.cit., pag. 28

141

CAPITOLUL 3. CONTROLUL COSTURILOR ŞI ELIGIBILITATEA CHELTUIELILOR

3.1. Controlul costurilor Controlul costurilor proiectului are în vedere evaluarea modului de realizare a

cheltuielilor proiectului, analiza şi verificarea modificărilor ce pot să apară pe parcursul derulării proiectului în bugetul acestuia.

Pentru un control eficient se recomandă:

stabilirea aspectelor analizate;

stabilirea unor elemente de analiză intermediare;

stabilirea unor limite de avertizare;

efectuarea unor activităţi corective. Măsurile corrective ce trebuie luate pot fi prevăzute într-un plan de acţiune

corectivă. Cele mai importante rapoarte ce vor fi utile managerului de proiect sunt:

raportul asupra fluxului de numerar;

raportul privind execuţia bugetului. Raportul asupra fluxului de numerar are în vedere analiza încasărilor şi plăţilor

realizate comparative cu cele planificate iniţial şi actualizarea estimărilor referitoare la viitoarele încasări şi plăţi. Cu ajutorul acestui raport, managerul de proiect poate depista din vreme momentele în care resursele băneşti vor fi insuficiente pentru a face faţă nevoilor, precum şi situaţiile de excedent bănesc ce pot apărea.

Importanţa acestui raport este deosebită, întrucât trebuie avute în vedere măsuri de eliminare a dificultăţilor financiare, astfel încât furnizorii să poată fi plătiţi la timp.

Ca şi soluţii rezonabile în astfel de situaţii întâlnim:

încasarea debitorilor la termenele stabilite;

depunerea tuturor banilor încasaţi zilnic la bancă;

solicitarea unor termeni de plată speciali de la furnizorii mai importanţi ai proiectului (cei a căror pondere în total achiziţii este ridicată);

prioritizarea plăţilor importante;

amânarea acţiunilor care conduc la creşterea costurilor;

negocierea unei facilităţi de împrumut de tip overdraft. Raportul privind execuţia bugetului are în vedere compararea bugetului aprobat

pentru perioada supusă analizei cu nivelul înregistrat de cheltuieli şi venituri ale perioadei. În baza acestei comparaţii, se vor stabili diferenţe ale indicatorilor bugetari realizaţi

faţă de cei aprobaţi, ceea ce impune luarea unor măsuri corrective. Diferenţele pot evidenţia:

nerealizarea unor niveluri ale veniturilor sau cheltuielilor din bugetul aprobat (adică venituri sau cheltuieli mai mici);

respectarea bugetului aprobat în execuţie;

realizarea la nivel superior a veniturilor şi/sau cheltuielilor. Diferenţele favorabile sunt cele care reflectă următaorele situaţii:

veniturile realizate sunt mai mari decât cele aprobate;

în general, cheltuielile effectuate sunt mai mici decât cele bugetate. Diferenţele nefavorabile sunt cele în care:

veniturile realizate sunt mai mici decât veniturile bugetate;

cheltuielile realizate sunt mai mari decât cheltuielile bugetate.

142

Un exemplu simplificat de comparaţie asupra bugetului aprobat vs. realizat este redat în tabelul 3.1. (diferenţele negative sunt aferente celor nefavorabile, iar cele pozitive - celor favorabile).

Tabel 3.1. Raport asupra execuţiei bugetului

Linie bugetară Buget aprobat Cheltuieli realizate

Diferenţe (u.m.)

Grad de realizare (%)

0 1 2 3 = 1-2 4 = (2/1) x 100

Cheltuieli cu salariile

100 89 + 11 89

Cheltuieli de deplasare

80 90 - 10 112,5

Cheltuieli cu echipamentele

85 100 - 15 117,65

Taxe 40 30 + 10 75

Total 305 309 - 4 101,31

Pentru a evidenţia în plus rezultatele comparative se poate utiliza formatul grafic.

După realizarea acestui tabel comparativ, analiza trebuie să identifice cauzele care au generat aceste diferenţe.

În general, cauzele care pot determina apariţia acestor diferenţe sunt apariţia unor modificări în ceea ce priveşte42:

perioada de derulare a activităţii;

preţurile de achiziţie efective faţă de preţurile de achiziţie bugetate;

cantitatea de bunuri şi/sau servicii necesară în realitate comparativ cu cantitatea estimată.

Aceste cauze pot determina:

diferenţe temporare (în general cele determinate de reprogramarea unor activităţi), în cazul cărora nu sunt necesare măsuri corective;

diferenţe definitive (determinate de modificările de preţuri sau cantităţi), care necesită luarea unor măsuri care să corecteze derapajele.

Măsurile corective care se pot lua în baza acestei analize sunt evidenţiate în tabelul 3.2.

Tabel 3.2. Acţiuni corective în cazul diferenţelor bugetare

Efecte temporare Efecte definitive

Diferenţe favorabile

monitorizarea progresului planificarea cheltuielii dacă activitatea este întârziată

multiplicarea activităţilor realocarea fondurilor (dacă finanţatorul permite)

Diferenţe nefavorabile

întârzierea costurilor bugetate viitoare analiza implicaţiilor asupra fluxului de numerar

atragere de resurse băneşti suplimentare utilizarea rezervelor reducerea costurilor

- reducerea operaţiunilor Sursa: Mango, op.cit., pag. 70

42

MANGO, op.cit., pag. 68-69.

143

Rezultatele analizei celor două rapoarte pot conduce la unele aprecieri generale

asupra gestiunii proiectului. Astfel:

un deficit important conduce la aprecierea că organizaţia este greu de controlat şi slab administrată;

un deficit redus evidenţiază necesitatea finanţării, în condiţiile unei administrări adecvate;

un excedent redus sugerează un management bun;

un excedent important poate indica nesatisfacerea nevoilor sau o inabilitate de proiectare a bugetului.

În baza celor două rapoarte se poate realiza o nouă estimare a bugetului şi a fluxului de numerar pentru perioada rămasă din proiect.

În esenţă, aceste analize sunt prevăzute şi de aşa-numita metodă de „management al valorii câştigate‖, care analizează prin comparaţie următorii indicatori:

costul bugetat al activităţilor planificate;

costul bugetat al activităţilor realizate;

costul realizat al activităţilor realizate. Se determină abateri absolute, precum şi indici de performanţă prin compararea

celor 3 categorii de costuri, în funcţie de care se decide dacă sunt necesare revizuri ale costului bugetat, actualizarea bugetului, luarea unor măsuri corective.

3.2. Criterii de eligibilitate a cheltuielilor

Vor fi finanţate prin proiect doar cheltuielile pe care finanţatorul le consideră

eligibile. Ca urmare, în cadrul bugetului se vor estima atât nivelul total al cheltuielilor, cât şi defalcat pe categorii, respectiv cheltuieli eligibile sau cheltuieli neeligibile. În general, se consideră eligibile cheltuielile care îndeplinesc următoarele criterii43:

să fie necesare pentru derularea proiectului, să fie incluse în contract şi să fie în concordanţă cu principiile unui management financiar sănătos;

să fie efectuate în timpul duratei execuţiei proiectului şi după semnarea contractului;

să fie înregistrate în contabilitate, să fie identificabile şi justificabile prin documente financiar-contabile;

costurile indirecte sunt eligibile numai dacă nu includ costuri alocate altor capitole de buget prevăzute în contract;

cheltuielile cu personalul angajat în proiect trebuie să corespundă salariilor actuale (care includ contribuţiile către bugetele publice) şi să se încadreze în limitele legale sau prevăzute de finanţator;

cheltuielile de transport şi cele cu diurna se încadrează în limitele acceptate de finanţator sau, dacă nu sunt precizate, în limitele specificate de lege;

cheltuielile de achiziţie a echipamentelor sau serviciilor trebuie să corespundă celor ale pieţei.

Există şi o serie de cheltuieli care în general nu sunt eligibile, cum ar fi:

dobânzi datorate;

pierderi datorate variaţiei cursului de schimb;

43


144

amenzi;

alte tipuri de cheltuieli (spre exemplu, cheltuieli pentru achiziţia de terenuri sau clădiri).

3.3. Eligibilitatea cheltuielilor în proiectele finanţate din fonduri structurale

În România, actul legislativ care stabileşte în principal regulile generale pe care

trebuie să le îndeplinească o cheltuială pentru a fi eligibilă este HG 759/2007. Pe de altă parte, Hotărârea stipulează şi regulile specifice şi plafoanele pentru unele categorii de cheltuieli „sensibile‖ (ex. contribuţia în natură, amortizarea, cheltuielile generale de administraţie, achiziţia de tren şi de imobile, cheltuielile care intervin în proiectarea, monitorizarea sau managementul operaţiunii, leasingul financiar). În plus, aici sunt stabilite categoriile de cheltuieli care nu sunt eligibile. HG 759/2007 a fost modificată prin HG 1135/2011, potrivit căreia cheltuiala cu TVA nedeductibilă devine eligibilă pentru toate programele operaţionale finanţate din instrumente structurale.

Pentru a fi eligibilă, o cheltuială trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii cu caracter general44:

a) să fie efectiv plătită de către beneficiar, între 1 ianuarie 2007 şi 31 decembrie 2015, dacă autoritatea de management nu decide altfel prin contractul de finanţare;

b) să fie însoţită de facturi, în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale, sau de alte documente contabile cu valoare probatorie, echivalentă facturilor, pe baza cărora cheltuielile să poată fi auditate şi identificate;

c) să fie în conformitate cu prevederile contractului de finanţare încheiat de către autoritatea de management sau organismul intermediar, pentru şi în numele acesteia, pentru aprobarea operaţiunii, cu respectarea art. 54(5) şi art. 60 din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006;

d) să fie conformă cu prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare. Prin excepţie de la prevederile anterioare, cheltuielile din cadrul schemelor de ajutor de stat sunt eligibile în conformitate cu prevederile art. 78 din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006, iar cheltuielile privind instrumentele de inginerie financiară sunt eligibile în conformitate cu prevederilor art. 78 din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006 şi ale art. 43-46 din Regulamentul Comisiei nr. 1.828/2006.

Există şi o serie de cheltuieli care pot fi considerate eligibile, în situaţia respectării anumitor cerinţe.

Astfel, prin excepţie de la prevederile amintite anterior şi în conformitate cu prevederile art. 56 alin. (2) lit. c) din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006, contribuţia în natură poate fi considerată cheltuială eligibilă, în conformitate cu prevederile art. 2, dacă îndeplineşte şi următoarele condiţii specifice:

a) contribuţia este de natura terenului, clădirilor, echipamentelor, materialelor; b) contribuţia în natură sub formele prevăzute la lit. a) este considerată contribuţie

proprie a beneficiarului şi nu trebuie să depăşească cumulativ 20% din totalul contribuţiei beneficiarului stabilite prin contractul de finanţare;

c) obiectul contribuţiei în natură sub formele prevăzute la lit. a) nu trebuie să fi fost achiziţionat prin intermediul unor finanţări comunitare nerambursabile;

d) în cazul terenului, clădirilor şi echipamentelor, valoarea este certificată de un evaluator independent autorizat;

e) în cazul clădirilor şi echipamentelor, acestea trebuie să facă parte integrantă şi inseparabilă din rezultatul operaţiunii; 44

HG 759/2007, art. 2

145

f) în cazul terenurilor şi clădirilor, acestea trebuie să fie libere de orice sarcini sau interdicţii şi să nu facă obiectul unor litigii aflate în curs de soluţionare la instanţele judecătoreşti;

g) respectă prevederile art. 12 lit. e) a HG 759/2007. De asemenea, prin excepţie de la prevederile generale de eligibilitate, amortizarea

este considerată cheltuială eligibilă dacă respectă prevederile aplicabile de la art. 2 şi îndeplineşte următoarele condiţii specifice:

a) bunul amortizabil nu a fost achiziţionat prin intermediul unor finanţări comunitare nerambursabile;

b) amortizarea este calculată în conformitate cu prevederile legale în vigoare; c) amortizarea este eligibilă exclusiv pentru perioada de finanţare a operaţiunii,

conform prevederilor contractului de finanţare; d) costul de achiziţie al bunului amortizabil nu a fost declarat drept cheltuială

eligibilă şi respectă prevederile art. 11(3) pct. (c) din Regulamentul nr. 1.081/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului;

e) valoarea amortizării poate fi evaluată şi auditată. Prin legislaţia specifică se prevăd condiţiile în care diferite tipuri de cheltuieli (cheltuielile generale de administraţie, Costul achiziţiei de teren fără construcţii; costul de achiziţie al imobilelor deja construite, inclusiv terenul pe care se află construcţia,; cheltuielile pentru locuinţe, cheltuielile realizate de către beneficiar care intervin în proiectarea, monitorizarea şi managementul operaţiunii; cheltuielile utilizatorului de leasing) sunt eligibile. Prin HG 759/2006 s-au stabilit categoriile de cheltuieli care nu sunt eligibile45:

a) taxa pe valoarea adăugată; b) dobânda şi alte comisioane aferente creditelor; c) cheltuielile colaterale care intervin într-un contract de leasing; d) dezafectarea centralelor nucleare; e) achiziţia de echipamente, mobilier, autovehicule, infrastructură, teren şi alte

imobile, pentru operaţiunile care beneficiază de finanţare din FSE, cu excepţia cazurilor în care se aplică prevederile art. 34 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006, ale art. 3 alin.(7) şi ale art. 11 alin. (4) din Regulamentul nr. 1.081/2006, potrivit art. 13 din hotărâre;

f) cheltuielile pentru locuinţe, pentru operaţiunile care beneficiază de finanţare din Fondul Social European (FSE) ş Fondul de Coeziune (FC);

g) achiziţia de echipamente second-hand; h) amenzi, penalităţi şi cheltuieli de judecată; i) costurile pentru operarea obiectivelor de investiţii.

Prin HG 1135/2011 s-au modificat prevederile HG 759/2007 referitoare la eligibilitatea TVA. Astfel, s-a stabilit ca TVA nedeductibilă să fie eligibilă pentru toate programele operaţionale finanţate prin instrumentele structurale. Pentru a fi eligibilă, TVA nedeductibilă trebuie să fie aferentă unor cheltuieli eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate din instrumente structurale. Prin aceeaşi HG 1135 s-a stabilit că TVA deductibilă este cheltuială neeligibilă.

În completare, Autorităţile de Management elaborează liste detaliate cu cheltuielile eligibile, în funcţie de specificul programului operaţional gestionat, care vor fi aprobate prin Ordin Comun al Ministrului coordonator al Autorităţii de Management şi al Ministrului Economiei şi Finanţelor.

45

HG 759/2007, art. 12

146

Spre exemplu, lista cheltuielilor eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013 precizează pentru axa 2 – ―Îmbunătăţirea infrastructurii sociale‖, domeniul de intervenţie: 2.2. – ―Reabilitarea /modernizarea / dezvoltarea si echiparea infrastructurii serviciilor sociale‖, următoarele cheltuieli eligibile46: 1. Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului 1.1. Obţinerea terenului (maxim 10% din valoarea eligibila a proiectului), care includ cheltuielile efectuate pentru cumpărarea de terenuri. 1.2. Amenajarea terenului care includ cheltuielile efectuate la începutul lucrărilor pentru pregătirea amplasamentului şi care constau în demontări, defrişări, evacuări materiale rezultate, devieri reţele de utilităţi din amplasament, drenaje, epuismente (exclusiv cele aferente realizării lucrărilor pentru investiţia de bază), devieri de cursuri de apă. 1.3. Amenajări pentru protecţia mediului, care includ cheltuielile efectuate pentru lucrări şi acţiuni de protecţia mediului, inclusiv pentru refacerea cadrului natural după terminarea lucrărilor, precum: plantare de copaci, reamenajare de spaţii verzi.

2. Cheltuieli pentru asigurarea utilităţilor necesare obiectivului, care includ cheltuielile aferente asigurării cu utilităţile necesare funcţionării obiectivului de investiţie, precum: alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, telefonie, radio-tv care se execută pe amplasamentul delimitat din punct de vedere juridic, ca aparţinând obiectivului de investiţie, precum şi cheltuielile aferente branşării la reţelele de utilităţi.

3. Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică 3.1. Studii de teren, care cuprind cheltuielile pentru studii geotehnice, geologice, hidrologice, hidrogeotehnice, fotogrammetrice, topografice şi de stabilitate a terenului pe care se amplasează obiectivul de investiţie. 3.2. Obţinere avize, acorduri şi autorizaţii, care includ cheltuielile pentru:

a. obţinerea/prelungirea valabilităţii certificatului de urbanism, taxa pentru obţinerea/prelungirea

b. valabilităţii autorizaţiei de construire, conform legii; c. obţinerea avizelor şi acordurilor pentru racorduri şi branşamente la

reţele publice de apă, d. canalizare, gaze, termoficare, energie electrică, telefonie etc.; e. obţinerea acordului de mediu; f. obţinerea avizului PSI.

3.3. Proiectare şi inginerie, care includ cheltuielile pentru elaborarea tuturor fazelor de proiectare (studiu de prefezabilitate, studiu de fezabilitate, proiect tehnic, detalii de execuţie), pentru plata verificării tehnice a proiectării, precum şi pentru elaborarea documentaţiilor necesare obţinerii acordurilor, avizelor şi autorizaţiilor aferente obiectivului de investiţie, documentaţii ce stau la baza emiterii avizelor şi acordurilor impuse prin certificatul de urbanism, documentaţii urbanistice, studii de impact, studii/expertize de amplasament. Pentru lucrările de modernizare sau consolidare la construcţii existente sau pentru continuarea lucrărilor la construcţii începute şi neterminate se includ cheltuielile efectuate pentru expertiza tehnică. 3.4. Consultanţă, care includ cheltuielile efectuate, după caz, pentru:

a. plata serviciilor de consultanţă la elaborarea studiului de prefezabilitate sau a studiilor de piaţă, de evaluare;

46

A se vedea la adresa http://www.fonduri-structurale.ro/Document_Files//Regional/00000026/524jc_hg_anexa.pdf

http://www.fonduri-structurale.ro/Document_Files/Regional/00000026/524jc_hg_anexa.pdf

147

b. plata serviciilor de consultanţă în domeniul managementului investiţiei sau administrarea contractului de execuţie.

3.5. Asistenţă tehnică, care includ cheltuielile efectuate, după caz, pentru: a. asistenţă tehnică din partea proiectantului, în cazul când aceasta

nu intră în tarifarea proiectării; b. asigurarea supravegherii execuţiei prin inspectori de şantier

desemnaţi de autoritatea contractantă în limita a 10% din valoarea contractului de lucrări;

4. Cheltuieli pentru investiţia de bază 4.1. Construcţii şi instalaţii, unde se cuprind cheltuielile aferente execuţiei obiectivului de investiţie: cheltuieli de lucrări pentru dezvoltarea clădirilor centrelor sociale; cheltuieli de lucrări pentru reabilitarea şi modernizarea clădirilor centrelor sociale existente; cheltuieli de lucrări pentru dezvoltarea clădirilor în care funcţionează centre rezidenţiale; cheltuieli de lucrări pentru reabilitarea şi modernizarea clădirilor existente în care funcţionează centre rezidenţiale; cheltuielile se desfăşoară pe obiecte, iar delimitarea obiectelor se face de către proiectant (ex. rampe de acces etc) 4.2. Utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj, care cuprind cheltuielile pentru procurarea utilajelor şi echipamentelor tehnologice, precum şi a celor incluse în instalaţiile funcţionale; cheltuieli cu achiziţionarea de echipamente de specialitate; cheltuieli cu achiziţionarea de programe informatice; cheltuieli cu achiziţionarea şi instalarea de sisteme de ridicat persoane cu dizabilităţi;

5. Alte cheltuieli 5.1. Organizare de şantier, care cuprind cheltuielile estimate ca fiind necesare contractantului în vederea creării condiţiilor de desfăşurare a activităţii de construcţii-montaj. 5.1.1. Lucrări de construcţii şi instalaţii aferente organizării de şantier, care cuprind cheltuielile legate de lucrări de nivelări ale terenurilor naturale, dezafectări locale de căi de comunicaţie sau construcţii, branşarea la utilităţi, realizarea de căi de acces, construcţii sau amenajări la construcţii existente. 5.1.2. Cheltuieli conexe organizării de şantier, care cuprind cheltuielile pentru: obţinerea autorizaţiei de execuţie a lucrărilor de organizare de şantier, taxe de amplasament, închirieri semne de circulaţie, întreruperea temporară a reţelelor de transport sau distribuţie de apă, canalizare, agent termic, energie electrică, gaze naturale, a circulaţiei rutiere, căi ferate, navale sau aeriene, contractele de asistenţă cu poliţia rutieră, contracte temporare cu furnizorii de utilităţi, cu unităţi de salubrizare. 5.2. Comisioane, taxe, cote legale, care cuprind, după caz: cota aferentă inspecţiei pentru controlul calităţii lucrărilor de construcţii, cota pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi pentru autorizarea lucrărilor de construcţii, cota aferentă Casei Sociale a Constructorilor, valoarea primelor de asigurare din sarcina autorităţii contractante. 5.3. Cheltuieli diverse şi neprevăzute

a. Estimarea acestora se face în procent de maxim 5% din valoarea cheltuielilor prevăzute la cap./subcap. 1.2, 1.3, 2, şi 4 ale devizului general, în funcţie de natura şi complexitatea lucrărilor.

b. Din procentul stabilit se acoperă, după caz, cheltuielile rezultate în urma modificărilor de soluţii tehnice, cantităţi suplimentare de lucrări, utilaje sau dotări ce se impun pe parcursul derulării investiţiei, precum şi cheltuielile de conservare pe parcursul

148

întreruperii execuţiei din cause independente de autoritatea contractantă.

6. Cheltuieli aferente implementarii programului 1. Cheltuieli cu diurne, cazare şi transport ale echipei de proiect 2. Salarii ale echipei de proiect; 3. Cheltuieli de publicitate 4. Cheltuieli de audit; 5. Cheltuieli administrative în limita a maxim 5 % din valoarea eligibilă a proiectului.

3.4. Decontarea cheltuielilor Justificarea principalelor tipuri de cheltuieli se face astfel:

cheltuielile salariale ale personalului se justifică cu statul de plată semnat de persoanele angajate şi de ordinele de plată vizate de bancă;

cheltuielile de deplasare se justifică cu ordinul de deplasare şi cu documentele de transport (billet, bon de benzină/motorină, etc.);

cheltuielile de cazare se justifică cu ordinul de deplasare şi cu factura şi documentul de plată (ordin de plată, chitanţă) care atestă plata;

cheltuielile de diurnă se justifică cu ordinul de deplasare;

cheltuielile cu materiile prime, materialele, obiectele de inventar achiziţionate se justifică cu factura fiscală care atestă achiziţia, nota de recepţie şi constatare diferenţe, bonul de consum (pentru darea în consum), iar plata achiziţiei se înregistrează pe baza ordinului de plată;

cheltuielile pentru lucrările şi serviciile executate de terţi se justifică pe bază de facturi sau contracte şi pe bază de procese verbale de recepţie;

cheltuielile cu achiziţia de imobilizări se înregistrează în contabilitate pe bază de factură, proces verbal de recepţie/recepţie provizorie/punere în funcţiune/constatare finală, iar plata se înregistrează pe baza ordinului de plată vizat de bancă.

Documentele justificative se înregistrează în contabilitatea contractorului proiectului în mod cronologic şi sistematic, iar răspunderea pentru înregistrarea în contabilitate revine contractorului.

149

CAPITOLUL 4. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE ACHIZIŢIE. LICITAŢIILE PUBLICE

4.1. Managementul procesului de achiziţie

Managementul procesului de achiziţie cuprinde procesele necesare pentru a obţine bunurile şi serviciile din afara organizaţiei care realizează proiectul. Managementul procesului de achiziţie are următoarele componente47:

planificarea achiziţiilor, care presupune determinarea a ceea ce trebuie achiziţionat. Principalele rezultate ale acestei etape sunt întocmirea planului de management al achiziţiilor, care poate fi formal sau informal, detaliat sau formulat în termeni generali;

specificaţia de lucru, prin care se descrie bunul ce trebuie achiziţionat suficient de detaliat pentru a permite vânzătorilor potenţiali să determine dacă sunt capabili să furnizeze bunurile

planificarea licitaţiilor, care înseamnă stabilirea cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească produsele şi identificarea surselor potenţiale;

licitaţia, care presupune obţinerea de cotaţii, oferte, etc.;

selectarea ofertei de achiziţie;

administrarea contractului, care presupune administrarea relaţiei cu vânzătorul;

finalizarea contractului. O descriere generală a procesului de achiziţie este redată în figura 4.1.

Figura 4.1. Etapele procesului de achiziţie Sursa: prelucrare după MANGO, Practical Financial Management for NGOs –

Getting the Basics Right, Course Handbook, pag. 80.

47

PMBOK, pag. 123

Pregătirea achiziţiei

Autorizarea achiziţiei

Emiterea ordinului de

achiziţie

Furnizarea bunurilor şi

serviciilor de către furnizor

Primirea şi verificarea facturilor

Elaborarea documentaţiei şi aprobarea plăţii

Emiterea documentului de pltă şi realizarea

plăţii

Înregistrarea cheltuielii în contabilitate şi a plăţii în documentele financiare

(situaţia fluxurilor de numerar)

Organizarea şi desfăşurarea

licitaţiei

150

1. pregătirea achiziţiei, care presupune întocmirea unor documente formale necesare pentru solicitarea cumpărării bunurilor sau serviciilor, documente în care se realizează descrierea cumpărării şi se argumentează necesitatea acesteia;

2. autorizarea achiziţiei, care se realizează de către conducătorul unităţii/managerul de proiect, etapă în care se verifică necesitatea achiziţiei, disponibilitatea sumelor necesare(ceea ce presupune verificarea bugetului), aprobarea criteriilor relevante de analiză a ofertelor furnizorilor;

3. organizarea şi desfăşurarea licitaţiei, care înseamnă solicitarea ofertelor din partea eventualilor furnizori, alegerea furnizorilor pe baza unor criterii stabilite în etapa anterioară (de obicei se referă la preţ, calitate, timpul de furnizare, serviciile post-vânzare, etc.), înştiinţarea asupra rezultatelor licitaţiei;

4. emiterea ordinului de achiziţie, care se concretizează de obicei într-un contract de vânzare-cumpărare între cumpărător şi vânzătorul desemnat prin licitaţie;

5. furnizarea bunurilor şi serviciilor de către furnizor, care se însoţeşte de avizul de însoţire a mărfurilor (atunci când furnizorul acceptă creditul comercial);

6. primirea şi verificarea facturilor. Facturile trebuie verificate de către departamentul financiar-contabil prin confruntare cu prevederile contractuale (referitoare la cantităţi aprobate, preţuri), dar şi cu procesul verbal de recepţie (pentru a verifica intrările effective);

7. elaborarea documentaţiei şi aprobarea plăţii. După verificare, departamentul financiar contabil face propunerea de plată şi întocmeşte documentul de plată, pe care îl înaintează spre analiză şi aprobare conducătorului organizaţiei;

8. emiterea documentului de plată şi realizarea plăţii. După analiza documentaţiei furnizate de compartimentul financiar-contabil, conducătorul unităţii semnează documentul de plată (ordin de plată, cec, etc.), document care este transmis ulterior băncii cumpărătorului pentru a realiza plata în condiţiile agreate prin contractul de vânzare-cumpărare;

9. înregistrarea cheltuielii în contabilitate şi a plăţii în documentele financiare (situaţia fluxurilor de numerar).

4.2. Achiziţiile publice în România48

4.2.1. Tipuri de contracte de achiziţie publică Sistemul achiziţiilor publice în România este reglementat de către OUG 34 2006

privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările în vigoare49. În conformitate cu cadrul legislative, contractele de achiziţie publică sunt:

a) contracte de lucrări; b) contracte de furnizare; c) contracte de servicii. Prin contract de lucrări se înţelege acel contract de achiziţie publică care are ca

obiect:

48

Prezentarea are în vedere cadrul legislativ existent la momentul redactării cursului. 49

Modificările la OUG nr. 34/2006 s-au realizat prin Legea 337/2006, Legea 128/2007, OUG 94/2007, Decizia Curţii

Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări

publice şi a contractelor de concesiune de servicii, OUG 143/2008, OUG 228/2008, OUG 72/2009, OUG 76/2010,

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, OUG 76/2010, Legea

279/2011

151

a) fie execuţia de lucrări legate de una dintre activităţile cuprinse în anexa nr. 1 a legii sau execuţia unei construcţii;

b) fie atât proiectarea, cât şi execuţia de lucrări legate de una dintre activităţile cuprinse în anexa nr. 1 a legii sau atât proiectarea, cât şi execuţia unei construcţii;

c) fie realizarea prin orice mijloace a unei construcţii care corespunde necesităţii şi obiectivelor autorităţii contractante, în măsura în care acestea nu corespund prevederilor lit. a) şi b).

Contractul de furnizare este acel contract de achiziţie publică, altul decât contractul de lucrări, care are ca obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, prin cumpărare, inclusiv în rate, închiriere sau leasing, cu sau fără opţiune de cumpărare. Contractul de achiziţie publică ce are ca obiect principal furnizarea de produse şi, cu titlu accesoriu, operaţiuni/lucrări de instalare şi punere în funcţiune a acestora este considerat contract de furnizare.

Contractul de servicii este acel contract de achiziţie publică, altul decât contractul de lucrări sau de furnizare, care are ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii, astfel cum acestea sunt prevăzute în anexele nr. 2A şi 2B ale legii. Contractul de achiziţie publică care are ca obiect principal prestarea unor servicii şi, cu titlu accesoriu, desfăşurarea unor activităţi dintre cele prevăzute în anexa nr. 1 a legii este considerat contract de servicii.

Contractul de achiziţie publică care are ca obiect atât furnizarea de produse, cât şi prestarea de servicii este considerat:

a) contract de furnizare, dacă valoarea estimată a produselor este mai mare decât valoarea estimată a serviciilor prevăzute în contractul respectiv;

b) contract de servicii, dacă valoarea estimată a serviciilor este mai mare decât valoarea estimată a produselor prevăzute în contractul respectiv.

4.2.2. Proceduri de atribuire a contractelor Procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică sunt50: a) licitaţia deschisă, respectiv procedura la care orice operator economic interesat

are dreptul de a depune oferta; b) licitaţia restrânsă, respectiv procedura la care orice operator economic are

dreptul de a-şi depune candidatura, urmând ca numai candidaţii selectaţi să aibă dreptul de a depune oferta;

c) dialogul competitiv, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii admişi, în scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale, urmând ca, pe baza soluţiei/soluţiilor, candidaţii selectaţi să elaboreze oferta finală;

d) negocierea, respectiv procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu candidaţii selectaţi şi negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi dintre aceştia.

Negocierea poate fi:

negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;

negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; e) cererea de oferte, respectiv procedura simplificată prin care autoritatea

contractantă solicită oferte de la mai mulţi operatori economici.

50

OUG 34/2006 cu modificările în vigoare, art. 18.

152

Autoritatea contractantă achiziţionează direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea estimată a achiziţiei nu depăşeşte echivalentul în lei a 15.000 euro pentru fiecare achiziţie de produse, servicii ori lucrări. Achiziţia se realizează pe bază de document justificativ.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a preciza în cadrul documentaţiei de atribuire orice cerinţă, criteriu, regulă şi alte informaţii necesare pentru a asigura ofertantului/candidatului o informare completă, corectă şi explicită cu privire la modul de aplicare a procedurii de atribuire51.

Documentaţia de atribuire trebuie să cuprindă, fără a se limita la cele ce urmează, cel puţin52:

a) informaţii generale privind autoritatea contractantă, în special cu privire la adresă - inclusiv telefon, fax, e-mail –, persoane de contact, mijloace de comunicare etc.;

b) formalităţi care trebuie îndeplinite în legătură cu participarea la procedura de atribuire;

c) dacă sunt solicitate, cerinţele minime de calificare, precum şi documentele care urmează să fie prezentate de ofertanţi/candidaţi pentru dovedirea îndeplinirii criteriilor de calificare şi selecţie;

d) caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă, aceasta din urmă fiind utilizată în cazul aplicării procedurii de dialog competitiv sau de negociere. Acesta conţine, în mod obligatoriu, specificaţii tehnice, care reprezintă cerinţe, prescripţii, caracteristici de natură tehnică ce permit fiecărui produs, serviciu sau lucrare să fie descris, în mod obiectiv, în aşa manieră încât să corespundă necesităţii autorităţii contractante. Specificaţiile tehnice trebuie să permită oricărui ofertant accesul egal la procedura de atribuire şi nu trebuie să aibă ca efect introducerea unor obstacole nejustificate de natură să restrângă concurenţa între operatorii economici.

Definirea specificaţiilor tehnice trebuie să se facă: - fie prin referire la standarde naţionale care adoptă standarde europene, la

omologări tehnice europene, la standarde internaţionale sau la alte referinţe de natură tehnică elaborate de organisme de standardizare europene (de regulă în ordinea de prioritate menţionată). Orice astfel de referire trebuie să fie însoţită de menţiunea sau echivalent;

- fie prin precizarea performanţelor şi/sau cerinţelor funcţionale solicitate, care trebuie să fie suficient de precis descrise încât să permită ofertanţilor să determine obiectul contractului de achiziţie publică, iar autorităţii contractante să atribuie contractul respective. Performanţele şi cerinţele funcţionale prin care se definesc specificaţiile tehnice, pot include şi caracteristici de mediu. Se interzice definirea în caietul de sarcini a unor specificaţii tehnice care indică o anumită origine, sursă, producţie, un procedeu special, o marcă de fabrică sau de comerţ, un brevet de invenţie, o licenţă de fabricaţie, care au ca efect favorizarea sau eliminarea anumitor operatori economici sau a anumitor produse. Prin derogare de la prevederile anterioare, se admite o astfel de indicaţie, dar numai în mod excepţional, în situaţia în care o descriere suficient de precisă şi inteligibilă a obiectului contractului nu este posibilă, dar această definire trebuie însoţită de menţiunea sau echivalent.;

- fie atât prin precizarea performanţelor şi/sau cerinţelor funcţionale solicitate, cât şi prin referirea la standardele, omologările tehnice, specificaţiile tehnice commune;

51

OUG 34/2006 cu modificările în vigoare, art. 33, lit. a) 52

OUG 34/2006 cu modificările în vigoare, art. 33, lit. b)

153

- fie prin precizarea performanţelor şi/sau cerinţelor funcţionale solicitate pentru anumite caracteristici, şi prin referirea la standardele sau omologările tehnice pentru alte caracteristici.

e) instrucţiuni privind modul de elaborare şi de prezentare a propunerii tehnice şi financiare;

f) informaţii detaliate şi complete privind criteriul de atribuire aplicat pentru stabilirea ofertei câştigătoare, corespunzător prevederilor cap. V – secţiunea a 3-a;

g) instrucţiuni privind modul de utilizare a căilor de atac; h) informaţii referitoare la clauzele contractuale obligatorii. Licitaţia deschisă Aceasta este cea mai întâlnită procedură, fiind compatibilă cu achiziţia de bunuri şi

servicii comune care sunt utilizate în activitatea curentă a oricărei entităţi53. Licitaţia deschisă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de

participare prin care solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de oferte. Procedura de licitaţie deschisă se desfăşoară, de regulă, într-o singură etapă. în cazul în care valoarea estimată a contractului de achiziţie publică este egală sau

mai mare decât anumite limite prevăzute în legislaţie54, perioada cuprinsă între data transmiterii anunţului de participare spre publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi data-limită de depunere a ofertelor trebuie să fie de cel puţin 52 de zile.

Licitaţia restrânsă Procedura de licitaţie restrânsă se desfăşoară, de regulă, în două etape: a) etapa de selectare a candidaţilor, prin aplicarea criteriilor de selecţie. Autoritatea

contractantă are dreptul de a limita numărul de candidaţi care vor fi selectaţi pentru a depune oferte, cu condiţia să existe un număr suficient de candidaţi disponibili. Atunci când selectează candidaţii, autoritatea contractantă are obligaţia de a aplica criterii obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acest scop numai criteriile de selecţie prevăzute în anunţul de participare. Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de selecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să-i selecteze, număr care trebuie să fie suficient pentru a asigura o concurenţă reală şi, în orice situaţie, nu poate fi mai mic de 5, şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite concomitent o invitaţie de participare la etapa a doua a procedurii de licitaţie restrânsă tuturor candidaţilor selectaţi. Este interzisă invitarea la etapa a doua a licitaţiei restrânse a unui operator economic care nu a depus candidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de selecţie. Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite invitaţia de participare cu cel puţin 40 de zile înainte de data-limită de depunere a ofertelor dacă valoarea estimată a contractului de achiziţie publică este egală sau mai mare decât limitele prevăzute în legislaţie. Iar dacă

53

A. Gyorgy, L. Ţâţu, A. Stoian, Finanţele instituţiilor publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2009, pag. 114 54 OUG 34/2006, art. 55, alin. 2 precizează aceste limite:

a) valoarea estimată a contractului de furnizare sau de servicii care urmează să fie atribuit este egală ori mai mare decât

echivalentul în lei al 125.000 euro;

b) valoarea estimată a contractului de furnizare ori de servicii care urmează să fie atribuit este egală sau mai mare decât

echivalentul în lei al 387.000 euro;

c) valoarea estimată a contractului de lucrări care urmează să fie atribuit este egală sau mai mare decât echivalentul în

lei al 4.845.000 euro.

154

valoarea estimată este mai mică decât aceste limite autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite invitaţia de participare cu cel puţin 15 zile înainte de data-limită de depunere a ofertelor55.

b) etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi, prin aplicarea criteriului de atribuire.

Autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea unei etape suplimentare de licitaţie electronică, caz în care are obligaţia de a anunţa această decizie în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire.

În cazul în care numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile de selecţie este mai mic decât numărul minim indicat în anunţul de participare, autoritatea contractantă are dreptul:

a) fie de a anula procedura de licitaţie restrânsă; b) fie de a continua procedura de licitaţie restrânsă numai cu acel/acei

candidat/candidaţi care îndeplineşte/îndeplinesc criteriile solicitate. Dialogul competitiv Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de dialog competitiv

pentru atribuirea unui contract de achiziţie publică dacă se îndeplinesc, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) contractul în cauză este considerat a fi de complexitate deosebită; b) aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea

contractului de achiziţie publică în cauză56. În cazul acestei proceduri, dacă valoarea estimată a contractului de achiziţie

publică este egală sau mai mare decât cea prevăzută în legislaţie (menţionată anterior de noi), perioada cuprinsă între data transmiterii anunţului de participare spre publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi data-limită de depunere a candidaturilor trebuie să fie de cel puţin 37 de zile, iar dacă valoarea estimată a contractului de achiziţie publică este mai mică decât această limită, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite anunţul de participare spre publicare în SEAP cu cel puţin 20 de zile înainte de data-limită de depunere a candidaturilor57.

Conform legii, procedura de dialog competitiv se desfăşoară în trei etape: a) etapa de preselecţie a candidaţilor, la care are dreptul de a-şi depune

candidature orice agent economic. În anunţul de participare, autoritatea contractantă trebuie să indice criteriile de preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să îi preselecteze şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora.La preselecţia candidaţilor, autoritatea contractantă are obligaţia de a aplica criterii obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acest scop numai criteriile de preselecţie prevăzute în anunţul de participare. Numărul minim al candidaţilor indicat în anunţul de participare trebuie să fie suficient pentru a asigura o concurenţă reală şi, în orice situaţie, nu poate fi mai mic de 3.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite, concomitent, o invitaţie de participare la etapa a doua a procedurii de dialog competitiv tuturor candidaţilor admişi. Este interzisă invitarea la etapa a doua a dialogului competitiv a unui operator economic care nu a depus candidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de preselecţie.

55

Art. 89 şi 90 din OUG 34/2006 prevăd şi posibilităţi de reducere a acestor perioade. 56

OUG 34/2006 cu modificările în vigoare, art. 94. 57

Conform art. 98 şi 99 din OUG nr. 34/2006, care prevăd şi posibilităţi de reducere ale acestor perioade

155

b) etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei, pentru identificarea soluţiei/soluţiilor apte să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi în baza căreia/cărora candidaţii vor elabora şi vor depune oferta finală. Autoritatea contractantă derulează dialogul cu fiecare candidat admis, în parte. În cadrul acestui dialog se discută opţiunile referitoare la aspectele tehnice, montaje financiare, mod de rezolvare a unor probleme legate de cadrul juridic, precum şi orice alte elemente ale viitorului contract, astfel încât soluţiile identificate să corespundă necesităţilor obiective ale autorităţii contractante. Pe durata dialogului, autoritatea contractantă are obligaţia de a asigura aplicarea principiului tratamentului egal faţă de toţi participanţii. Autoritatea contractantă derulează dialogul până când identifică soluţia/soluţiile corespunzătoare necesităţilor sale obiective. După ce a declarat închisă etapa de dialog şi a anunţat participanţii cu privire la acest aspect, autoritatea contractantă are obligaţia de a invita participanţii selectaţi să depună oferta finală, ofertă care se elaborează pe baza soluţiei/soluţiilor identificate în cursul acestei etape şi care trebuie să conţină toate elementele necesare prin care se prezintă modul de îndeplinire a viitorului contract.

Perioada acordată pentru elaborarea ofertei finale nu trebuie să fie mai mică decât o perioadă minimă stabilită de comun acord cu participanţii selectaţi pe parcursul derulării celei de-a doua etape a procedurii de dialog competitiv.

c) etapa de evaluare a ofertelor finale depuse. Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere, cu

publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, în următoarele cazuri58: a) atunci când, în urma aplicării licitaţiei deschise, licitaţiei restrânse, dialogului

competitiv sau a cererii de oferte, nu a fost depusă nicio ofertă sau au fost depuse numai oferte inacceptabile ori neconforme. Aplicarea procedurii de negociere în acest caz este posibilă numai după anularea procedurii iniţiale de licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă, dialog competitiv sau cerere de oferte şi numai dacă cerinţele iniţiale prevăzute în documentaţia de atribuire nu sunt modificate substanţial. În acest caz, autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea unei etape finale de licitaţie electronică, caz în care are obligaţia de a anunţa această decizie în anunţul de participare şi în documentaţia descriptivă;

b) în situaţii excepţionale, temeinic motivate, atunci când natura lucrărilor/produselor/serviciilor sau riscurile implicate de executarea/livrarea/prestarea acestora nu permit o estimare iniţială globală a preţului viitorului contract de achiziţie publică;

c) atunci când serviciile care urmează să fie achiziţionate, îndeosebi serviciile financiare, astfel cum sunt acestea prevăzute în categoria 6 din anexa nr. 2A a legii, sau serviciile intelectuale, cum ar fi cele care implică proiectarea lucrărilor, sunt de aşa natură încât caietul de sarcini nu poate fi elaborat cu precizia pe care o impune atribuirea unui contract de achiziţie publică prin aplicarea licitaţiei deschise sau licitaţiei restrânse;

d) atunci când lucrările ce urmează a fi executate sunt necesare exclusiv în scopul cercetării ştiinţifice, experimentării sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă acestea nu se realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente.

În cazul în care valoarea estimată a contractului de achiziţie publică este egală sau mai mare decât limitele prevăzute în legislaţie, perioada cuprinsă între data transmiterii

58

OUG 34-2006, art. 110.

156

anunţului de participare spre publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi data-limită de depunere a candidaturilor trebuie să fie de cel puţin 37 de zile59, iar dacă valoarea estimată a contractului de achiziţie publică este mai mică decât valorile stabilite legal, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite anunţul de participare spre publicare în SEAP cu cel puţin 10 zile înainte de data-limită de depunere a candidaturilor.

Orice operator economic are dreptul de a solicita şi de a obţine un exemplar al documentaţiei descriptive, care trebuie să conţină o descriere a necesităţilor, obiectivelor şi constrângerilor autorităţii contractante, pe baza cărora se vor derula negocierile. De asemenea, orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura pentru a participa la procedura de negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să îi preselecteze şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora. La preselectarea candidaţilor, autoritatea contractantă are obligaţia de a aplica criterii obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acest scop numai criteriile de preselecţie prevăzute în anunţul de participare. În ceea ce priveşte numărul minim al candidaţilor, indicat în anunţul de participare, acesta trebuie să fie suficient pentru a asigura o concurenţă reală şi, în orice situaţie, nu poate fi mai mic de 3.

În cazul în care numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile de preselecţie este mai mic decât numărul minim indicat în anunţul de participare, autoritatea contractantă are dreptul60:

a) fie de a anula procedura de negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;

b) fie de a continua procedura de negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare numai cu acel/acei candidat/candidaţi care îndeplineşte/îndeplinesc criteriile solicitate.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite, concomitent, o invitaţie de participare la etapa a doua a procedurii de negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare tuturor candidaţilor preselectaţi. Este interzisă invitarea la etapa a doua a procedurii de negociere a unui operator economic care nu a depus candidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de preselecţie.

Autoritatea contractantă derulează negocieri cu fiecare candidat preselectat în parte. În cadrul negocierilor se determină toate aspectele tehnice, financiare şi juridice ale viitorului contract. Pe durata negocierilor, autoritatea contractantă are obligaţia de a asigura aplicarea principiului tratamentului egal faţă de toţi candidaţii. Autoritatea contractantă are dreptul să prevadă în cadrul documentaţiei descriptive posibilitatea de a desfăşura negocierile în runde succesive, cu scopul de a reduce numărul de propuneri de ofertă care intră în negociere. Reducerea succesivă a propunerilor de ofertă se realizează numai pe baza factorilor de evaluare care au fost stabiliţi în documentaţia de atribuire. Autoritatea contractantă derulează negocieri până la identificarea şi stabilirea ofertei câştigătoare.

Negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără

publicarea prealabilă a unui anunţ de participare numai în următoarele cazuri61:

59

Art. 113 prevede posibilităţile de reducere a acestei perioade. 60

OUG 34/2006, art. 117, alin. 2) 61

OUG 34/2006, art. 122.

157

a) atunci când, din motive tehnice, artistice sau pentru motive legate de protecţia unor drepturi de exclusivitate, contractul de achiziţie publică poate fi atribuit numai unui anumit operator economic;

b) ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare sau a cererii de oferte nu pot fi respectate din motive de extremă urgenţă, determinate de evenimente imprevizibile şi care nu se datorează sub nicio formă unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţii contractante. Autoritatea contractantă nu are dreptul de a stabili durata contractului pe o perioadă mai mare decât cea necesară, pentru a face faţă situaţiei de urgenţă care a determinat aplicarea procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare. În cazuri de forţă majoră sau în cazuri temeinic motivate autoritatea contractantă are dreptul de a emite un ordin de începere a serviciilor/lucrărilor concomitent cu iniţierea procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.

c) atunci când produsele ce urmează a fi livrate sunt fabricate exclusiv în scopul cercetării ştiinţifice, experimentării, studiilor sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă acestea nu se realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente;

d) atunci când este necesară achiziţionarea, de la furnizorul iniţial, a unor cantităţi suplimentare de produse destinate înlocuirii parţiale sau extinderii echipamentelor/instalaţiilor livrate anterior, şi numai dacă schimbarea furnizorului iniţial ar pune autoritatea contractantă în situaţia de a achiziţiona produse care, datorită caracteristicilor tehnice diferite de cele deja existente, determină incompatibilităţi sau dificultăţi tehnice sporite de operare şi întreţinere. Ca regulă generală, durata unor astfel de contracte, precum şi cea a contractelor reînnoite nu poate fi mai mare de 3 ani;

e) pentru achiziţionarea de materii prime cotate la bursele de mărfuri, achiziţia acestora realizându-se ca urmare a tranzacţiilor de pe piaţa la disponibil;

f) atunci când produsele pot fi achiziţionate în condiţii deosebit de avantajoase, de la un operator economic care îşi lichidează definitiv afacerile, de la un judecător-sindic care administrează afacerile unui operator economic în stare de faliment sau lichidare, printr-un aranjament cu creditorii unui operator economic în stare de faliment sau lichidare ori printr-o altă procedură similară cu cele anterioare, reglementată prin lege;

g) atunci când, ca urmare a unui concurs de soluţii, contractul de servicii trebuie să fie atribuit, conform regulilor stabilite iniţial, concurentului câştigător sau unuia dintre concurenţii câştigători ai concursului respectiv, în acest din urmă caz, autoritatea contractantă având obligaţia de a transmite invitaţie la negocieri tuturor concurenţilor câştigători;

h) atunci când este necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiţionale, care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care datorită unor circumstanţe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, şi numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

atribuirea să fie făcută contractantului iniţial;

lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale să nu poată fi, din punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial fără apariţia unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deşi separabile de contractul iniţial, să fie strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia;

valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite şi a actelor adiţionale care vor fi încheiate pentru lucrări şi/sau servicii suplimentare ori adiţionale să nu depăşească 20% din valoarea contractului iniţial;

158

i) atunci când, ulterior atribuirii unui contract de lucrări sau de servicii, autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze noi lucrări, respectiv noi servicii, care sunt similare lucrărilor ori serviciilor achiziţionate prin atribuirea contractului iniţial şi numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

atribuirea se face contractantului iniţial, iar noile lucrări, respectiv noile servicii, constau în repetarea unor lucrări sau servicii similare celor prevăzute în contractul atribuit iniţial şi sunt conforme cu cerinţele prevăzute în caietul de sarcini elaborat cu ocazia atribuirii respectivului contract;

contractul de lucrări/servicii iniţial a fost atribuit prin procedura de cerere de oferte/licitaţie deschisă sau restrânsă;

valoarea estimată a contractului iniţial de lucrări/servicii s-a determinat prin luarea în considerare inclusiv a lucrărilor/serviciilor similare care pot fi achiziţionate ulterior;

în anunţul de participare la procedura aplicată pentru atribuirea contractului iniţial s-a precizat faptul că autoritatea contractantă are dreptul de a opta pentru achiziţionarea ulterioară de noi lucrări similare, respectiv noi servicii similare, de la operatorul economic a cărui ofertă va fi declarată câştigătoare în cadrul procedurii respective;

autoritatea contractantă are dreptul de a aplica această procedură într-un interval care nu poate depăşi 3 ani de la atribuirea contractului iniţial.

În cazul în care acest lucru este posibil, autoritatea contractantă are obligaţia de a invita la negocieri un număr de operatori economici care să asigure o concurenţă reală.

Cererea de oferte Cererea de oferte trebuie utilizată în situaţia în care valoarea estimată, fără TVA, a

a contractului de achiziţie publică depăşeşte echivalentul în lei a 15.000 euro pentru fiecare achiziţie de produse, servicii ori lucrări, dar este mai mică decât echivalentul în lei al următoarelor praguri:

a) pentru contractul de furnizare: 125.000 euro; b) pentru contractul de servicii: 125.000 euro; c) pentru contractul de lucrări: 4.845.000 euro. Cererea de oferte se iniţiază prin publicarea în SEAP a unei invitaţii de participare

la procedura de atribuire62. Invitaţia de participare cuprinde cel puţin următoarele informaţii: a) data şi ora limită stabilite pentru primirea ofertelor; b) adresa la care se transmit ofertele; c) data şi ora deschiderii ofertelor; d) limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta; e) dacă se solicită îndeplinirea unor criterii minime de calificare, menţionarea

acestora; f) o scurtă descriere a obiectului contractului de achiziţie publică ce urmează să fie

atribuit; g) modul de obţinere a documentaţiei de atribuire. h) sursa de finanţare. În cazul în care documentaţia de atribuire este accesibilă direct prin mijloace

electronice, autoritatea contractantă are obligaţia de a include în invitaţia de participare informaţii privind modul de accesare a documentaţiei respective.

62

OUG 34/2006, art. 125

159

Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite spre publicare invitaţia de participare cu cel puţin 10 zile înainte de data limită de depunere a ofertelor, iar în cazul în care autoritatea contractantă publică în SEAP întreaga documentaţie de atribuire şi permite, începând cu data publicării invitaţiei de participare, accesul direct şi nerestricţionat al operatorilor economici la această documentaţie, atunci aceasta are dreptul, în cazul atribuirii unui contract de furnizare de complexitate redusă, să reducă perioada prevăzută anterior cu 4 zile63. Autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertele la adresa, data şi ora indicate în invitaţia de participare, în măsura în care nu a devenit necesară decalarea termenului de depunere a ofertelor.

Concursul de soluţii Autoritatea contractantă are dreptul de a organiza un concurs de soluţii

64 ca o

procedură independentă, în care concurenţii pot obţine premii şi/sau prime de participare, sau ca parte a unei alte proceduri care conduce la atribuirea unui contract de servicii.

Documentaţia de concurs trebuie să cuprindă cel puţin65: a) informaţii generale privind autoritatea contractantă; b) instrucţiuni privind date limită care trebuie respectate şi formalităţi care trebuie

îndeplinite în legătură cu participarea la concurs; c) cerinţele minime de calificare pe care autoritatea contractantă a hotărât să le

solicite, precum şi documentele care urmează să fie prezentate de concurenţi pentru dovedirea îndeplinirii cerinţelor respective;

d) ansamblul cerinţelor pe baza cărora concurenţii urmează să elaboreze şi să prezinte proiectul;

e) cuantumul premiilor care urmează să fie acordate, în cazul în care concursul este organizat ca o procedură independentă;

f) angajamentul autorităţii contractante de a încheia contractul de servicii cu câştigătorul sau cu unul dintre câştigătorii concursului respectiv, în cazul în care concursul este organizat ca parte a unei alte proceduri de atribuire a contractului de servicii;

g) informaţii detaliate şi complete privind criteriul aplicat pentru stabilirea proiectului/proiectelor câştigător/câştigătoare.

Conform prevederilor legislative, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite spre publicare anunţul de participare cu cel puţin 52 de zile înainte de data limită de depunere a proiectelor.

Autoritatea contractantă are dreptul de a realiza o selecţie preliminară a concurenţilor, utilizând în acest sens criterii clare, obiective, nediscriminatorii, care trebuie să fie precizate în mod explicit în documentaţia de concurs. Numărul de concurenţi selectaţi trebuie să fie suficient astfel încât să asigure o concurenţă reală66.

Selectarea proiectelor se va realize de un juriu format din cel puţin 3 membri, juriu care va realize un raport privind evaluarea calitativă a soluţiilor, în care se vor formula observaţii specifice. Juriul are de asemenea dreptul de a invita concurenţii să răspundă la problemele care au fost consemnate în raportul de evaluare a soluţiei.

63

OUG 34/2006, art. 127 64

Art. 18 al OUG 34/2006 prevede că concursul de soluţii este “o procedură specială prin care achiziţionează, îndeosebi

în domeniul amenajării teritoriului, al proiectării urbanistice şi peisagistice, al arhitecturii sau în cel al prelucrării

datelor, un plan sau un proiect, prin selectarea acestuia pe baze concurenţiale de către un juriu, cu sau fără acordarea de

premii.” 65

OUG 34/2006, art. 133 66

OUG 34/2006, art. 137

160

Legislaţia prevede şi câteva modalităţi speciale de atribuire a contractului de achiziţie publică67:

acordul-cadru, care se încheie de regulă prin aplicarea procedurilor de licitaţie deschisă sau licitaţie restrânsă; pentru încheierea acordului, celelalte proceduri pot fi aplicate numai în circumstanţele specifice prevăzute în legislaţia specifică;

sistemul de achiziţie dinamic poate fi utilizat numai prin intermediul SEAP şi numai pentru achiziţia unor produse de uz curent, ale căror caracteristici general disponibile pe piaţă satisfac nevoile autorităţii contractante;

licitaţia electronică, care se poate utiliza în următoarele situaţii: a. ca o etapă finală a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii

cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare (în anumite condiţii precizate legislative) ori a cererii de oferte, înainte de atribuirea contractului de achiziţie publică, şi numai dacă specificaţiile tehnice au fost definite cu precizie în caietul de sarcini;

b. la reluarea competiţiei dintre operatorii economici care au semnat un acord-cadru, în anumite condiţii prevăzute în legislaţia specifică;

c. cu ocazia depunerii ofertelor ferme în vederea atribuirii unui contract de achiziţie publică prin utilizarea unui sistem de achiziţie dinamic.

Atribuirea contractului de achiziţie publică se face respectând prevederile legislative şi are în vedere câteva elemente68:

oferta, care trebuie depusă la adresa şi până la data şi ora limită pentru depunere stabilite în anunţul sau în invitaţia de participare, are caracter obligatoriu, din punctul de vedere al conţinutului, pe toată perioada de valabilitate stabilită de către autoritatea contractantă;

selecţia şi calificarea candidaţilor/ofertanţilor, care au în vedere: a. situaţia personală a candidatului sau ofertantului; b. capacitatea de exercitare a activităţii profesionale; c. situaţia economică şi financiară; d. capacitatea tehnică şi/sau profesională; e. standarde de asigurare a calităţii; f. standarde de protecţie a mediului;

criteriile de atribuire a contractului de achiziţie publică, care pot fi (cu anumite restricţii prevăzute legislative), numai:

a. fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic; b. fie, în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut;

stabilirea ofertei câştigătoare, care trebuie realizată în termen de 20 de zile de la data deschiderii ofertelor. În cazuri temeinic motivate, prevăzute într-o notă justificativă, aprobată de conducătorul autorităţii contractante şi care devine parte a dosarului achiziţiei publice, autoritatea contractantă poate prelungi o singură dată perioada de evaluare.

informarea candidaţilor şi a ofertanţilor trebuie făcută în scris şi cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 3 zile lucrătoare de la emiterea deciziilor referitoare la rezultatul selecţiei, la rezultatul procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică sau de încheiere a acordului-cadru, la admiterea într-un sistem de achiziţie dinamic, la rezultatul concursului de

67

Detalierea acestor modalităţi este realizată în capitolul IV al OUG 34/2006 68

Pentru detalierea acestor aspecte, a se vedea cap. V al OUG 34/2006

161

soluţii ori, după caz, la anularea procedurii de atribuire şi eventuala iniţiere ulterioară a unei noi proceduri;

anularea aplicării procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică, care trebuie realizată în următoarele cazuri:

a. dacă au fost depuse numai oferte inacceptabile şi/sau neconforme; b. dacă nu a fost depusă nicio ofertă sau dacă au fost depuse oferte

care, deşi pot fi luate în considerare, nu pot fi comparate din cauza modului neuniform de abordare a soluţiilor tehnice şi/ori financiare;

c. dacă abateri grave de la prevederile legislative afectează procedura de atribuire sau dacă este imposibilă încheierea contractului.

Pentru fiecare contract atribuit sau acord-cadru încheiat, precum şi pentru fiecare lansare a unui sistem de achiziţie dinamic autoritatea contractantă are obligaţia de a întocmi dosarul achiziţiei publice, care, împreună cu ofertele însoţite de documentele de calificare şi selecţie se păstrează de către autoritatea contractantă atât timp cât contractul de achiziţie publică/acordul-cadru produce efecte juridice, dar nu mai puţin de 5 ani de la data finalizării contractului respectiv.

Dosarul achiziţiei publice, care are caracter de document public şi la iinformaţiile căruia accesul se realizează cu respectarea termenelor şi procedurilor prevăzute de reglementările legale privind liberul acces la informaţiile de interes public, trebuie să cuprindă documentele întocmite/primite de autoritatea contractantă în cadrul procedurii de atribuire, cum ar fi, dar fără a se limita la următoarele:

a. nota privind determinarea valorii estimate; b. anunţul de intenţie şi dovada transmiterii acestuia spre publicare, dacă

este cazul; c. anunţul de participare şi dovada transmiterii acestuia spre publicare

şi/sau, după caz, invitaţia de participare; d. documentaţia de atribuire; e. nota justificativă privind alegerea procedurii de atribuire, în cazul în

care procedura aplicată a fost alta decât licitaţia deschisă sau licitaţia restrânsă;

f. nota justificativă privind accelerarea procedurii de atribuire, dacă este cazul;

g. procesul-verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor; h. formularele de ofertă depuse în cadrul procedurii de atribuire; i. solicitările de clarificări, precum şi clarificările transmise/primite de

autoritatea contractantă; j. raportul procedurii de atribuire; k. dovada comunicărilor privind rezultatul procedurii; l. contractul de achiziţie publică/acordul-cadru, semnate; m. anunţul de atribuire şi dovada transmiterii acestuia spre publicare; n. dacă este cazul, contestaţiile formulate în cadrul procedurii de

atribuire, însoţite de deciziile motivate pronunţate de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor;

o. documentele referitoare la funcţia de verificare a aspectelor procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, dacă este cazul;

p. documentul constatator care conţine informaţii referitoare la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către contractant.

162

În cazul anulării procedurii de atribuire, dosarul se păstrează cel puţin 5 ani de la data anulării respectivei proceduri.

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională69, contestaţie care se realizează conform prevederilor legale.

69

A se vedea în acest sens capitolul IX al OUG 34/2006

163

CAPITOLUL 5. RAPORTAREA PROIECTULUI. AUDITUL PROIECTULUI

5.1. Raportarea către finanţator La anumite perioade de timp există obligaţia realizării unor rapoarte către finanţator.

Raportarea către finanţator trebuie să informeze cu privire la progresul proiectului, fiind de obicei reglementată încă din faza de specificare a proiectului70. Prin intermediul acestor rapoarte trebuie demonstrat faptul că fondurile primite sub formă de finanţare au fost utilizate în scopurile pentru care au fost alocate şi faptul că prin utilizarea acestor fonduri s-au obţinut rezultatele prevăzute prin proiect.

Raportarea are în vedere cererea de finanţare depusă, iar forma şi termenele în care trebuie realizat raportul se precizează de obicei de către finanţator chiar de la deschiderea finanţării sau la semnarea contractului de finanţare.

Formatul general al unui raport este următorul:

scrisoare de înaintare;

titlul raportului;

rezumatul raportului (poate să lipsească în rapoartele reduse);

scopul raportului;

procedura de monitorizare;

constatări;

concluzii;

recomandări;

anexe. Scrisoarea de înaintare va rezuma motivul întocmirii raportului şi conţinutul

acestuia şi va accentua orice secţiune a acestuia asupra căruia se doreşte să se atragă atenţia. Va trebui menţionată şi frecvenţa de întocmire a tipului respectiv de proiect (anual, semnestrial, trimestrial, lunar, special, etc.).

Titlul raportului trebuie să fie clar, să nu lase nici un dubiu asupra subiectului raportului.

Rezumatul proiectului este o secţiune importantă, fiind singura parte citită de o parte a persoanelor care au în vedere raportul. Astfel, un rezumat bine întocmit este absolut necesar. Rezumatul va menţiona scopul propiectului, va prezenta pe scurt cele mai importante puncte ale raportului, va reda principalele concluzii şi recomandări. Pentru o citire mai uşoară, rezumatul poate conţine subtitluri.

Rezumatul trebuie să fie destul de scurt (există chiar o aşa numită regulă a lui 10, care spune că rezumatul nu trebuie să depăşească 10% din lungimea raportului).

Rezumatul raportului este ultima parte a raportului care se va realiza. Scopul raportului trebuie să fie scurt (de obicei nu mai mult de un paragraf) şi să

reflecte esenţa a ceea ce este analizat (spre exemplu, raport de progres al proiectului X între ianuarie-iulie 2012, etc.).

Procedura de monitorizare descrie paşii luaţi pentru a colecta informaţia care monitorizează sau evaluează progresul proiectului. Trebuie să se evite termenii vagi.

În situaţia raportului asupra unei finanţări pe proiect, structura raportului ar trebui să ţină seama de contractul de finanţare şi/sau de propunerea de proiect, urmărind să evidenţieze realizarea sau nerealizarea rezultatelor promise.

70

C. Mocanu, op.cit., pag. 222

164

Constatările prezintă informaţiile care au fost obţinute, fără interpretarea acestora. Pentru o mai bună înţelegere a informaţiei, pot fi utilizate tabele, figuri, alte elemente grafice.

Concluziile prezintă interpretarea constatărilor, putând să utilizeze aceeaşi structură ca şi secţiunea de constatări. În această secţiune trebuie explicate şi aspectele negative în ceea ce priveşte evoluţia proiectului. În aceste cazuri, trebuie evidenţiate şi măsurile corective care trebuie să fie luate pentru a evita acelaşi tip de greşeli în viitor.

Recomandările reflectă paşii ce trebuie parcurşi (sau care trebuie evitaţi), având la bază secţiunea de concluzii anterioară. Formularea acestor recomandări se face sub forma: ―ar trebui să...‖, iar cele care sunt mai importante vor fi introduce prin formul[ri cum ar fi: ―este recomandat să…………..‖. Această secţiune poate să lipsească sau să recomande doar continuarea proiectului atunci când proiectul se derulează conform planului. Cu toate acestea, dacă proiectul înregistrează devieri de la cel aprobat, în recomandări se poate propune o redesenare a proiectului în ceea ce priveşte aspectele legate de activităţile proiectului şi/sau bugetul proiectului (o altă alocare a resurselor, etc.).

Rapoartele anuale sau finale adresate finanţatorului trebuie să fie însoţite de un raport financiar care să arate în mod clar modul de utilizare a resurselor băneşti. Este important ca datele financiare să fie prezentate corect şi clar, iar în acest sens, realizarea raportului financiar ar trebui făcută de persoana responsabilă cu activitatea financiar-contabilă, iar forma finală trebuie agreată de managerul de proiect cu responsabilul activităţii financiar-contabile.

Anexele detaliază aspectele care nu pot fi ignorate, dar fără de care logica raportului poate fi înţeleasă (motiv pentru care nu sunt introduse în raport).

Un raport către finanţator trebuie să fie întocmit şi prezentat la timp, să conţină cifre clare şi verificabile, să nu ascundă depăşirile de cheltuieli sau nerealizarea cheltuielilor la nivelul prevăzut, să explice orice variaţii semnificative, să informeze finanţatorul asupra oricărei probleme potenţiale.

Un raport care întruneşte aceste condiţii este apreciat de către finanţator. 5.2. Auditul financiar al proiectului Auditul proiectelor finanţate se bazează pe un studiu complet şi înţelegerea

clauzelor stabilite în contractul de finanţare nerambursabilă, o atenţie deosebită acordându-se aspectelor calitative ale proiectului, testării conformităţii cu procedurile şicerinţele stabilite prin clauzele contractului de finanţare sau în alt document agreat cu finanţatorul71.

Auditul poate varia destul de mult, în funcţie de obiectivele, activităţile proiectului şi rapoartele aşteptate, punct de vedere din care auditul poate fi:

audit al situaţilor financiare;

audit de conformitate;

audit operaţional. Auditul situaţiilor financiare are în vedere dacă aceste situaţii sunt realizate în

conformitate cu standardele de contabilitate. Fiecare audit acoperă o perioadă specifică. Auditul situaţiilor financiare analizează dacă plăţile raportate au fost realizate în concordanţă cu acordul de finanţare, dacă diferitele tipuri de cheltuieli au fost autorizate corespunzător, dacă sunt eligibile de către finanţator, dacă au fost contabilizate corespunzător şi dacă există documente justificative pentru acestea. Auditorul trebuie să

71

E. Dobre, Controlul şi auditul proiectului, Editura Economică, Bucureşti, 2007

165

examineze şi organizarea contabilităţii proiectului şi sistemul de control intern, astfel încât să poată furniza o opinie asupra încrederii în situaţiile financiare ale organizaţiei care derulează proiectul.

Auditul de conformitate implică analiza, testarea şi evaluarea procedurilor de control şi de operare a organizaţiei, incluzând conformitatea cu regulamentele, contractele şi legile la care se supune organizaţia.

Auditul operaţional se referă la o examinare mai amănunţită a tehnicilor de management ale organizaţiei şi a performanţei. Acesta urmăreşte să identifice problemele legate de implementare pentru luarea promptă a măsurilor corrective la nivel de proiect. Produsul primar al auditului operaţional este un raport ce recomandă îmbunătăţiri în eficienţa şi eficacitatea operaţiilor, cuprinzând toate funcţiile importante ale organizaţiei.

În funcţie de modul de organizare a activităţii de audit se identifică:

auditul intern;

auditul extern. Auditul intern reprezintă o evaluare sau monitorizare organizată de către

conducerea unei entităţi sub forma unui serviciu privind examinarea sistemelor proprii de contabilitate si de control intern. Rolul auditului intern este de a acorda asistenţă personalului organismului auditat în îndeplinirea responsabilităţilor oferind conducerii asigurarea că politicile, procedurile şi controalele, efectuate în scopul evitării erorilor umane şi combaterii fraudelor sau acţiunilor greşite, acţionează eficient.

Auditul extern este efectuat de un profesionist independent şi răspunde nevoilor tertţlor şi entităţii auditate în ceea ce priveşte gradul de încredere care poate fi acordat tranzacţiilor şi situaţiilor financiare ale acestuia; respectarea reglementărilor legale, statutelor, regulamentelor şi deciziilor manageriale; precum şi respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în activitatea desfăşurată . Auditul extern este independent de managementul entităţii atât sub aspectul aprecierilor externe, cât şi al atitudinii generale faţă de audit.

In functie de domeniul unde se realizează, există mai multe tipuri de audit: audit financiar-contabil, auditul performanţei, auditul sistemelor informatice, auditul politicii de securitate a datelor.

Auditul financiar se înscrie în analiza financiară a proiectului, fiind un instrument managerial care constă în evaluarea sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a modului în care se desfăşoară proiectul, în scopul de a ajuta evoluţia acestuia72.

Auditorul financiar ar trebui:

să aibă pregătirea necesară, experienţă şi capacităţi de investigare;

să aibă o înţelegere clară a istoriei proiectului, a obiectivelor şi a aspectelor critice, să aibă o viziune de ansamblu asupra proiectului;

să identifice potenţialele riscuri ale proiectului şi să evidenţieze răspunsurile la risc;

să aibă întâlniri frecvente cu membrii echipei de proiect, pentru a stabili ce proceduri trebuie menţinute şi ce proceduri trebuie îmbunătăţite pentru o mai bună derulare a proiectului;

să fie independent şi obiectiv în raport cu proiectul. Auditul financiar urmăreşte:

să asigure o evaluare independentă;

să asigure credibilitatea raportărilor financiare sau a altor tipuri de rapoarte;

să identifice slăbiciunile controlului intern şi a sistemului financiar;

72


166

să verifice conformitatea cu prevederile acordului de finanţare referitoare la aspectele financiare;

să facă recomandări de îmbunătăţire. Auditul financiar presupune73:

realizarea comparaţiei între rezultatele obţinute şi cele prevăzute;

analiza stadiului de realizare a obiectivelor;

analiza eficienţei utilizării fondurilor. Câteva beneficii ale auditului constau în identificarea problemelor cât mai devreme,

clarificarea relaţiilor dintre persormanţă/cost/calendarul activităţilor, îmbunătăţirea performanţelor proiectului, identificarea oportunităţilor, evaluarea performanţei echipei de management, reducerea costurilor, informarea clienţilor asupra stării proiectului, reconfirmarea fezabilităţii proiectului.

După ce auditorul încheie toate procedurile pentru fiecare obiectiv al auditului, informaţiile obţinute vor fi reunite pentru a se formula o concluzie de ansamblu asupra aspectelor financiare ale proiectului. Acest proces este foarte subiectiv şi se bazează în mare măsură pe raţionamentul profesional subiectiv al auditorului. În ceea ce priveşte cerinţele tehnice ale raportului, acestea sunt bine definite, fiind afectate de perimetrul lucrărilor auditului şi de natura constatărilor făcute.

BIBLIOGRAFIE

Cărţi:

1. Bişa C. (coord), Elaborarea studiilor de fezabilitate şi a planurilor de afaceri, Editura BMT, Bucureşti, 2005

2. Briciu S., Contabilitatea managerială. Aspecte teoretice şi practice, Editura Economică, Bucureşti, 2006

3. Cojocaru Ş., Proiectul de intervenţie în asistenţa socială, Editura Polirom, Iaşi, 2006 4. Dobre E., Controlul şi auditul proiectului, Editura Economică, Bucureşti, 2007. 5. Gyorgy A., Ţâţu L., Stoian A., Finanţele instituţiilor publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2009 6. Isoc D., Managementul proiectelor de cercetare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,

2007 7. Lock D., Management de proiect, Editura Codecs, Bucureşti, 2000 8. Mocanu M., Schuster C., Managementul proiectelor, Editura CH Beck, 2005 9. Onofrei M., Management financiar, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006. 10. Onofrei M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004. 11. Opran C., Stan S., Spânu P., Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2007. 12. Stancu Ion, Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi

gestiunea financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996. 13. Vasile I., Gestiounea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti,

2008

73


167

Documente online:

1. Management Accounting for Non-governmental Organisations (MANGO), Practical Financial Management for NGOs – Getting the Basics Right, Course Handbook, online la adresa http://www.mango.org.uk/Guide/CourseHandbook

2. Project Management Institute, A Guide to the Project Management Body of Knowledge (PMBOK), 1996

3. Privind realizarea previziunilor de flux de numear aferente proiectetelor implementate de Beneficiari, precum si intocmirea de situatii sinteza, conform cerintelor din contractul de finantare, online la adresa http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/utile/Instructiuni%20de%20implementare/POSDRU/3_POSDRU_Ghid_%20cash_flow.pdf

Legislaţie:

1. HG nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin programele operaţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 517/2007

2. H.G. nr. 1.135/2011 pentru modificarea si completarea Hotărârii Guvernului nr. 759

din 2007 privind regulile de eligibilitatea cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor

finanțate prin programele operaționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 849/ 2011 3. Ordinul Ministerului Afacerilor Europene nr. 204/2011 pentru aprobarea

Instrucțiunilor de aplicare a prevederilor art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul

operațiunilor finanțate prn programele operaționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 940/2011

4. OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial nr. 418/2006, cu modificările în vigoare

Siteuri:

1. www.pm4dev.com 2. http://www.consultingreview.ro/articole/managementul-proiectelor-planificarea-

proiectului.html 3. http://www.method123.com/ 4. http://www.tenstep.ro/MetodologiileTenStep.aspx

Bibliografie:

1. Bişa C. (coord), Elaborarea studiilor de fezabilitate şi a planurilor de afaceri, Editura BMT, Bucureşti, 2005

2. Briciu S., Contabilitatea managerială. Aspecte teoretice şi practice, Editura Economică, Bucureşti, 2006

3. Chirleşan Dan, Gestiunea Proiectelor, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, 2006

4. Cojocaru Şt., Designul propunerilor de finanţare. Metodologie, modele de proiecte, comentarii, Editura Lumen, Iaşi, 2004






http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/utile/Reguli_eligibilitate_cheltuieli/Reguli_generale_eligibilitate/3_H.G.nr_1135_2011.pdf

http://www.method123.com/


168

5. Cojocaru Şt., Proiectul de intervenţie în asistenţa socială. De la propunerea de finanţare la proiectele individualizate de intervenţie, Editura Polirom, Iaşi, 2006

6. Dobre E., Controlul şi auditul proiectului, Editura Economică, Bucureşti, 2007 7. Gyorgy A., Ţâţu L., Stoian A., Finanţele instituţiilor publice, Editura Universitară,

Bucureşti, 2009 8. Isoc D., Managementul proiectelor de cercetare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,

2007 9. Kerzner H., Project management, A system approach to planning, schedulling and

controlling, John Wiley&Sons, 1998 10. Le Dantec T., Managementul proiectelor prin exemple, Editura CH Beck, Bucureşti,

2009 11. Lock D., Managementul proiectului, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,

2010 12. McCollum J.K., Management de proiect - o abordare practica,

Editura Universitara, Bucureşti, 2005 13. Mocanu M., Schuster C., Managementul proiectelor, Editura All Beck, Bucureşti,

2004 14. Onofrei M., Management financiar, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006 15. Onofrei M., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004 16. Opran C., Stan S., Spânu P., Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2007 17. Stancu Ion, Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi

gestiunea financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996 18. Vasile I., Gestiounea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti,

2008 19. Turner R., Simister St., Nistor S.(trad.), Manualul Gower de management de

proiect, CODECS, Bucuresti, 2004

investeşte în oameni -...

Documents