UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE, ARTE

DOMENIUL TEOLOGIE ORTODOXĂ

Specializarea: Teologie Ortodoxă Pastorală

SFÂNTUL VASILE CEL MARE - HEXAIMERON

- recenzie -

Coordonator ştiinţific: Student: Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca Măgurean Emanuel

TOP IV

BAIA MARE2014

În Omiliile la Hexaemeron, Sfântul Vasile explică textul de la Facere 1, 1-26 adică

până la creaţia omului exclusiv.

Scopul urmărit nu e speculativ, teoretic, ci practic. Sfântul Vasile urmăreşte să explice

cele auzite de către Moise de la Dumnezeu în vederea mântuirii ascultătorilor.

Ca operă a lui Dumnezeu, lumea e o şcoală de instruire şi educaţie a oamenilor, e un loc

în care toate lucrurile îndrumă spre cunoaşterea celor nevăzute, spre cunoaşterea lui Dumnezeu.

După cum din opera unui artist poţi să-ţi dai seama de ideile imprimate într-însa de către

autorul ei, la fel din cercetarea edificiului lumii se poate cunoaşte înţelepciunea Creatorului. Şi

cunoscându-i înţelepciunea şi măreţia, să-i aducem slava cuvenită.

Preocuparea de a vorbi credincioşilor în scopul zidirii lor călăuzeşte permanent

activitatea de predicator a Sfântul Vasile. În Omilia a II-a, după ce arată că lucrurile despre care

urmează să vorbească sunt pline de mister, marele cuvântător spune că, asistat de Duhul Sfânt,

va îndrăzni totuşi să vorbească convins că va contribui cu ceva „la zidirea Bisericii lui

Dumnezeu”. Iar în Omilia a şaptea întăreşte cele de mai sus spunând: „Scopul meu este unul

singur: să ajut în toate chipurile la zidirea Bisericii”.

Omiliile la Hexaemeron sunt dense în idei. Vom consemna aici câteva din cele mai

importante.

Faţă de teza unor filozofi că lumea ar exista din veci, Sfântul Vasile relevă că lumea are

un început ca operă creată de Dumnezeu. Lumea e creată de Dumnezeu nu dintr-o materie

preexistentă, ci din nimic (Omil. 1, 1). Dumnezeu nu formează lumea ci o creează atât după

substanţă, cât şi după forma ei (Omil. 2, 3—14; Omil. 3, 2; Omil. 6, 2; Omil. 9, 6).

La aducerea lumii din nefiinţă la existenţă participă nu numai persoana Tatălui, ci

întreaga Sfântul Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Faţă de cei ce învăţau că lumea exista împreună cu Dumnezeu, dar fără ca voinţa Lui să

fi contribuit la apariţia ei, Sfântul Vasile relevă că toate lucrurile şi fiinţele sunt rezultatul unui

act voluntar al lui Dumnezeu (Omil. 1, 7). Lumea a fost creată după un plan: întâi a apărut lumea

nevăzută şi apoi cea văzuta (Omil. 1, 5-7; Omil. 5, 1).

Puterea Creatorului nu se epuizează în cele create. „În opera creată nu-i decât o parte

minimă a puterii dumnezeieşti” (Omil. 1, 2).

Dumnezeu nu-i numai creator, dar şi proniator. Şi după creaţie El continuă să poarte

grijă de lume în general şi de fiecare creatură în parte (Omil. 9, 3).

E adevărat că în lume există şi rău. Dar răul nu e de la Dumnezeu. Nu El l-a creat.

Răul nu-i creat de Dumnezeu, dar nici nu-şi are principiul în sine. Răul e legat de voinţa

liberă a omului. „Fiecare să se recunoască drept autorul răutăţii care e într-însul” (Omil. 2, 4-5).

1

O altă idee asupra căreia autorul insistă este aceea a unităţii credincioşilor, a unităţii

Bisericii. Sfântul Vasile îndeamnă de repetate ori pe credincioşi să nu se lase amăgiţi de

uneltirile marcioniţilor, valentinienilor şi maniheilor care umblă „ca nişte lupi înverşunaţi” să

„sfâşie turma lui Dumnezeu” şi să atace cu insolenţă sufletele credincioşilor (Omil. 2, 4).

Toţi aceşti eretici susţin că termenul „întuneric” de la Facere 1, 2, n-ar exprima altceva

decât principiul răului independent de Dumnezeu. Credincioşii să rămână la adevărul limpede

aşa cum îl prezintă Scriptura, anume că întunericul din locul citat nu e altceva decât văzduhul

lipsit de lumină. Totodată Sfântul Vasile îi pune în gardă pe credincioşi împotriva arienilor care

tăgăduiau deofiinţimea Fiului cu Tatăl. În repetate rânduri el arată că Scriptura e categoric

împotriva tezei ariene. În Omilia 9, 6 oratorul citează o serie de locuri biblice precum: „Să facem

pe om după chipul nostru”; „Eu şi Tatăl una suntem”; „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe

Tatăl”, care toate exprimă omousia Fiului cu Tatăl.

Dar nu numai ereziile, ci şi superstiţiile primejduiesc unitatea credinţei şi a Bisericii.

Sunt unii, zice Sfântul Vasile, care pun faptele omeneşti pe seama influenţelor unor

aştri. Dar o asemenea aberaţie duce la promovarea fatalismului şi la desfiinţarea responsabilităţii

pentru faptele proprii. Pe de altă parte, dacă aştrii care au fost creaţi de Dumnezeu, ar determina

ei atât binele, cât şi răul din lume, concluzia că Dumnezeu e răspunzător şi de răul din lume nu

poate fi ocolită (Omil. 6, 7—11).

Pentru alcătuirea Hexaemeronului, Sfântul Vasile utilizează nu numai textul de la

Facere 1, 1-26, dar şi foarte multe locuri ale Sfântul Scripturi pe care o cunoaşte în chip

desăvârşit. Ori de câte ori voia să proiecteze un spor de lumină asupra vreunui verset din cele

comentate sau asupra înţelesului vreunui cuvânt, autorul recurge la citate luate din alte Cărţi ale

Scripturii. Pentru el Sfânta Scriptură este dreptarul de credinţă şi viaţă pentru credincioşi. Este în

chip natural plăcută şi mântuitoare pentru cei ce pun adevărul înaintea lucrurilor doar probabile

(Omil. 3, 1). Învăţăturile cuprinse în Scriptură sunt „învăţături ale Duhului Sfânt (Omil. 9, 1),

fapt care conduce la concluzia că ele nu pot fi interpretate corect decât de cel ce e asistat de

Duhul Sfânt (Omil. 2, 1).

În alcătuirea Hexaemeronului Sfântul Vasile utilizează şi Tradiţia. De exemplu el

foloseşte lucrarea Către Autolic a lui Teofil al Antiohiei, dar mai ales scrierile lui Origen. Pentru

acesta din urmă Sfântul Vasile nutrea un respect deosebit cum se vede şi din Filocalia alcătuită

din texte origeniste, culese de el în colaborare cu Sfântul Grigorie de Nazianz.

Dintre filozofi, Sfântul Vasile a utilizat pe Platon, Plotin, Aristotel, pe stoici. Dar, în

folosirea lor, Sfântul a ţinut seama de exigenţele pe care conştiinţa sa de slujitor al lui Hristos i le

impunea cu rigoare.

Metoda de care Sfântul Vasile s-a folosit la alcătuirea Hexaemeronului a fost cea istoric-

2

gramaticală. Când în Omilia a doua caută să explice termenul „întuneric” el respinge hotărât

interpretarea alegorică potrivit căreia cuvântul n-ar exprima altceva decât principiul răului ca

forţă de sine stătătoare. În realitate, zice Sfântul Vasile, termenul nu exprimă altceva decât

realitatea rezultând din absenţa luminii (Omil. 2, 5). Alegoriştii schimbă înţelesul textelor sfinte

aşa cum fac tâlcuitorii de vise care pun înţelesurile voite de ei în imaginile ce le apar în somn.

„În ce mă priveşte, când aud rostindu-se cuvântul iarbă, apoi înţeleg iarbă; la fel fac şi când e

vorba de plantă, peşte, animale sălbatice sau domestice: iau toate aşa cum sunt numite, „Căci eu

nu mă ruşinez de Evanghelie” (Rom. 1, 16; cf. Omil. 9, 1).

Dumnezeu a voit ca în Scriptură să fie scris numai ceea ce serveşte zidirii sufletelor

noastre. „Lucru pe care mi se pare că nu l-au înţeles cei care prin interpretări absurde şi figurate

atribuie de la ei înşişi Scripturii un prestigiu de împrumut. Dar aceasta o face numai cel ce se ţine

mai înţelept decât sentinţele Duhului Sfânt şi, sub pretextul interpretării, strecoară în text

propriile sale păreri. Să primim deci (cele cuprinse în Scriptură) aşa cum sunt scrise” (Omil. 9,

1).

Să observăm că Sfântul Vasile nu respinge total interpretarea alegorică, ci numai

folosirea ei în măsura care duce la deprecierea sensului literal al textelor sacre.

Ascultătorii omiliilor la Hexaemeron au fost foarte variaţi.

În Omilia a treia, Sfântul Vasile relevă că are în jurul său lucrători manuali care îşi

câştigă cinstit, prin munca lor, hrana zilnică şi care îl obligă să fie scurt în cuvântare pentru a nu-

i face să întârzie prea mult de la lucrul lor. „Ce să le răspund? Că timpul închinat lui Dumnezeu

nu e pierdut. Dumnezeu li-l va restitui cu un important câştig. Căci toate împrejurările care le-ar

crea dificultăţi, Domnul le va îndepărta: trupul lor îi va da puteri, sufletului curaj; iniţiativelor

spor bun şi propăşire în viaţă” (Omil. 3, 1).

Sfântul Grigorie de Nissa ne informează că ilustrul său frate avea printre ascultători

oameni simpli - aceştia alcătuiau majoritatea - dar şi din cei mai cultivaţi. În situaţia aceasta,

Sfântul Vasile nu se angaja uşor în explicarea greutăţilor ridicate de chestiunile tratate, dar se

concentra în explicarea cuvintelor în aşa fel ca să răspundă atât ascultătorilor din popor, cât şi

celor cu o cultură mai înaltă.

La predică, ascultătorii nu se cuvine să vină oricum. Ei au datoria să-şi facă un control

de conştiinţă şi să-şi creeze o stare de receptivitate.

În Omilia primă, după ce relevă măreţia învăţăturilor cuprinse în Facere 1, 1, Sfântul

Vasile continuă: „Ce auz e vrednic de asemenea mari adevăruri? Cum să fie pregătit sufletul ca

să se apropie de înţelegerea unor asemenea lucruri măreţe? Să fie purificat de patimile trupeşti,

să nu fie întunecat de grijile vieţii, să fie activ, atent la tot ceea ce i-ar putea prilejui primirea

unor cunoştinţe despre Dumnezeu vrednice de obiectul lor” (Omil. 1, 1).

3

Ideea e întărită şi în Omilia 6, unde Sfântul Vasile atrage atenţia credincioşilor ca la

ascultarea predicii să aducă ei înşişi o oarecare dorinţă de a contempla obiectele propuse şi de a

colabora după puteri la precizarea adevărului. Faptul că expunerea se bazează nu pe

înţelepciunea omenească, dar pe învăţăturile date de Dumnezeu prin Moise, obligă pe credincioşi

să aducă un spirit activ pentru înţelegerea celor transmise prin predică (Omil. 6, 1).

Bun cunoscător al legilor dezvoltării vieţii sufleteşti, Sfântul Vasile afirmă că „ceea ce

se dobândeşte cu efort e primit cu bucurie şi păstrat cu grijă; dar ceea ce se dobândeşte fără efort

riscă să nu fie luat în seamă” (Omil. 3, 2).

Aşadar, Sfântul Vasile cere credincioşilor ca la ascultarea predicii ei să fie cu suflet

deschis, să manifeste un interes, să fie receptivi.

Ştiind însă că atâţia dintre ascultători sunt indiferenţi sau cu suflet împărţit, marele

cuvântător intervine el însuşi cu mijloace menite a le trezi atenţia.

Astfel în Omilia 2, 1 Sfântul Vasile arată că dacă cele explicate în Omilia 1, s-au

dovedit a fi atât de adânci, cele ce vor fi tâlcuite în Omilia 2 sunt şi mai pline de mister. Dacă la

ascultarea primei Omilii a fost nevoie de o atenţie încordată, la urmărirea celei de a 2-a va fi

necesară o şi mai sporită concentrare a atenţiei.

În exordiul Omiliei a 4-a Sfântul Vasile trezeşte curiozitatea ascultătorilor relevând

marea deosebire dintre spectacolele impure care stârnesc simţurile şi îndrumă spre voluptatea

murdară pe de o parte, şi concentrarea în contemplarea lucrurilor create de Dumnezeu şi

ascultarea învăţăturilor legate de acestea, pe de altă parte.

În introducerea Omiliei a 7-a autorul trezeşte atenţia ascultătorilor printr-o descriere de

rară frumuseţe. După creaţia luminătorilor cereşti, apele s-au umplut de vietăţi astfel ca şi această

parte a creaţiei să-şi primească podoaba ei. Pământul şi-a primit frumuseţea prin plantele produse

de el. Cerul şi-a primit florile stelelor şi prin marea pereche de luminători a fost împodobit ca şi

cu doi ochi. Mai rămânea să se dea şi apelor frumuseţea lor. Atunci se rosti poruncă şi de îndată

fluviile deveniră productive şi lacurile rodiră speciile ce le sunt proprii. Marea produse şi ea tot

felul de animale acvatice. Nici apele din bălţi şi mocirle nu rămaseră în afara participării la

împlinirea creaţiei. Astfel apele se grăbiră să execute porunca Creatorului. Faptul că apele au

primit prin poruncă puterea de a produce vietăţi constituie o dovadă despre marea, inexprimabila

putere a lui Dumnezeu.

O asemenea introducere nu putea lăsa indiferenţi pe ascultători, faţă de tâlcuirea ce avea

să urmeze.

De altfel, cuvântătorul e cu privirile mereu îndreptate asupra ascultătorilor, stimulându-i

şi ajutându-i să nu se desprindă de firul expunerii.

În Omilia 1, 3, după ce mai înainte explicase conţinutul versetului 1 (Fac. 1), adresându-

4

se celor prezenţi, marele predicator zice: „Să nu-ţi închipui, omule, că lumea n-ar avea nici un

început. Să nu crezi că din pricina faptului că noi nu percepem începutul orbitei circulare pe care

se mişca aştri, aceştia ar fi existat totdeauna. Cercul... poate să se sustragă perceperii noastre

senzoriale atât în ce priveşte începutul cât şi sfârşitul lui. Dar din pricina aceasta, noi nu-l putem

declara ca fiind fără început. Chiar dacă perceperea acestui început ne scapă, trebuie să existe un

punct de la care a pornit cel care, cu ajutorul unui centru şi al unei raze, i-a configurat

circumferinţa”.

Iată şi alte exemple de apostrofe prin care oratorul obligă pe credincioşi să fie atenţi la

cuvântarea lui. „Nu căuta răul în afară de tine ... Că fiecare să se privească pe sine drept autorul

propriei răutăţi” (Omil. 2, 5).

„Aş vrea să implantez adânc în inima ta admiraţia pentru minunile creaţiei pentru ca

oriunde te-ai afla, şi-n faţa oricărei specii de plante te-ai găsi, să-ţi aminteşti cu însufleţire de

Creatorul” (Omil. 5,2).

Într-o altă Omilie, vorbind despre rodnicia măslinului, zice: „Să fii ca un măslin roditor

în casa Domnului, plin de nădejde şi păstrând mereu prin credinţă podoaba verde a mântuirii.

Astfel vei imita acest pom verde şi vei rivaliza cu rodnicia lui prin continua săvârşire a faptelor

de milostenie” (Omil. 5, 6).

Iar ceva mai jos: „Când vezi plantele de grădină şi pe cele de câmp, pe cele acvatice şi

pe cele terestre, pe cele ce înfloresc şi pe cele ce nu înfloresc, învaţă că şi dintr-un lucru mărunt

să cunoşti măreţia lui Dumnezeu, sporeşte-ţi admiraţia şi înmulţeşte-ţi dragostea ce o porţi

Creatorului” (Omil. 5, 9).

Abia de mai e nevoie să relevăm că puterea agrăirii directe de a trezi şi întreţine atenţia

e intensificată de expunerea plastică, intuitivă, fapt care ne arată că Sfântul Vasile era un iscusit

pedagog.

În argumentare Sfântul Vasile valorifică dovezi din autoritate, precum e şi firesc.

Înţelepţi ai Greciei s-au străduit să explice existenţa naturii. Dar nici una din opiniile lor n-a fost

de durată, deoarece o alta venea şi-i lua locul. Credincioşii însă au răspunsul sigur dat de Moise

prin propoziţia consemnată în Scriptură: „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”. Ceea

ce-l determină pe Sfântul Vasile să dea întâietate simplicităţii credinţei (Omil. 1, 10), este între

altele, faptul că părerile filozofilor sunt contradictorii, precum şi refractarismul lor calculat faţă

de cunoaşterea adevărului (Omil. 1, 4), Revelaţia dă credincioşilor adevărul purificat de orice

artificii (Omil. 3, 8).

Înţelepţii, zice Sfântul Vasile, au scris tratate asupra lumii şi au emis tot felul de opinii

asupra formei pământului. Unii afirmă că e sferic, alţii - cilindric, o a treia categorie - ca un disc.

Faptul că Moise n-a spus nimic despre forma pământului nu îndreptăţeşte pe nimeni să vorbească

5

cu dispreţ despre referatul lui. Scriptura nu e un tratat de cosmologie, autorul ei, Duhul Sfânt,

neurmărind altceva decât ca în paginile ei să fie scrise doar învăţăturile menite edificării şi

mântuirii sufletelor (Omil. 9, 1).

Să observăm că în Omiliile sale Sfântul Vasile foloseşte nu numai dovezi din autoritate,

dar acordă preţuirea cuvenită şi activităţii raţionale. Aşa cum atunci când ai în faţă numai opera,

nu şi pe făuritorul ei, îţi poţi da seama, prin cugetare, despre concepţia şi ideile artistului, la fel

din contemplarea lumii îţi poţi da seama, prin gândire, de înţelepciunea Creatorului (Omil. 1, 7).

Când Moise a spus: Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, dar n-a menţionat că El a creat

şi apa, aerul, focul, a făcut-o cu scopul de a permite raţiunii să intre în acţiune şi să găsească

singură cele omise (Omil. 2, 3). De asemenea, faptul că folosind pluralul: „Să facem pe om.

Dumnezeu nu ne arată cui se adresează, îşi are rostul său în sensul că prin aceasta El voieşte „să

incite propria noastră minte întru a cerceta persoana către care sunt îndreptate acele cuvinte”

(Omil. 3, 2).

Vorbind despre plante, oratorul arată că împreună cu cele folositoare ne-au fost date şi

cele vătămătoare, dar nu cu scopul de a ne crea suferinţe, ci de a ne obliga să ne apărăm prin

efortul propriei noastre minţi (Omil. 5, 4). La fel existenţa pomilor sălbatici prilejuieşte minţii

străduinţa în direcţia găsirii mijloacelor de înnobilare a lor (Omil. 5, 7).

Alteori Sfântul Vasile cere în mod direct ascultătorilor săi să se încreadă în raţiunea lor

care e „mult mai pătrunzătoare decât ochii... pentru descoperirea adevărului” (Omil. 6, 11).

De altfel, preţuirea pe care Sfântul Vasile o acordă raţiunii umane se vede şi din faptul

luării în slujba exegezei sale a unui important volum de cunoştinţe din disciplinele pe care el le

frecventase mai ales la Atena.

În general, Hexaemeronul Sfântul Vasile a fost primit cu înaltă preţuire. Sfântul

Ambrozie îl imită în al său Hexaemeron. Fericitul Augustin îl utilizează după o traducere latină

în a sa „De Genesi ad litterarn.” îl folosesc asemenea Cassiodor şi Ioan Filopon.

Operă complexă, Hexaemeronul oferea ascultătorilor aspecte variate care le trezeau

interesul. Unii îl apreciau pentru farmecul stilului; alţii pentru accentul de profundă evlavie; o

altă categorie pentru frumuseţea îndrumărilor morale sau pentru discuţiile filozofice etc.

Sfântul Grigorie de Nazianz scrie undeva: „Când iau în mână Hexaemeronul său ... mă

simt unit cu Creatorul” (Or. 43, 67).

Desigur, unele lucruri din cuprinsul Hexaemeronului, azi sunt depăşite. Dar rămân de

permanentă valabilitate: adânca convingere în adevărul descoperit; convingerea că Dumnezeu

vorbeşte credincioşilor nu numai prin Revelaţia cuprinsă în Scriptură, dar şi prin Revelaţia

naturală.

De permanentă valabilitate rămâne şi ideea că învăţătura dumnezeiască răzbeşte mai

6

uşor în suflete dacă e învăluită în frumuseţe; imaginaţia şi sensibilitatea sunt auxiliare de

neînlocuit în activitatea predicatorului pentru a sensibiliza pe ascultători faţă de temele acide. Şi

să nu trecem cu vederea nici faptul vrednic de a fi reţinut din Hexaemeronul Sfântul Vasile,

anume că valorile umane sunt conciliabile cu cele ale Revelaţiei.

7