BASMUL - “POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ INTRODUCERE EPOCA MARILOR CLASICI Epoca Marilor Clasici este etapa de autentică efervescenţă culturală românească, ea fiind aflată la confluenţa a trei curente emblematice europene: clasicismul, romantismul şi realismul. Sub semnul direcţiilor impuse de societatea “Junimea” şi a mentorului cultural Titu Maiorescu, se vor cristaliza valori în toate cele trei genuri literare: M.Eminescu în poezie, I.Slavici şi I.Creangă în proză, I.L. Caragiale în dramaturgie, revista “Convorbiri literare”, embrionul cultural al “direcţiei noi” urmând să publice capodoperele acestor patru mari clasici ai literaturii române.

DATE AUTOR ION CREANGĂ Acest “Homer autohton”, cum îl numea G.Ibrăileanu, format în cadrul societăţii „Junimea”, Ion Creangă, a reuşit să ridice proza românească din secolul al XIX-lea pe aceleaşi culmi pe care Mihai Eminescu ridicase limba literară în poezie, valorificând şi ridicând limba omului din popor la un nivel neegalat nici până azi. Opera sa, în care se regăsesc influenţele realismului, deşi este restrânsă numeric, cuprinde, câteva povestiri „Moş Ion Roată”, ”Popa Duhu”, ”Povestea unui om leneş”, ce cuprind anecdote istorice şi parabole despre condiţia umană, nuvela „Moş Nechifor Coţcariul”, în care se evocă şiretenia şi voluptatea populară, romanul de formare „Amintiri din Copilărie”, în care lumea satului tradiţional este reconstruită cu umor şi nostalgie, dar şi basme şi poveşti ca „Soacra cu trei nurori’, ”Capra cu trei iezi”, ”Punguţa cu doi bani”, ”Povestea porcului”, ”Dănilă Prepeleac”, ”Povestea lui Harap-Alb”, ce sunt o proiectare în fabulos a lumii ţărăneşti.

DEFINIŢIA Reprezentând o specie a genului epic popular sau cult, de cele mai multe ori în proză, „naraţiune asumat fantastică”-G.Călinescu, în care sunt relatate întâmplări neobişnuite, nesituate spaţial sau temporal, puse pe seama unor personaje înzestrate de cele mai multe ori cu puteri supranaturale, care simbolizează fie binele, fie răul şi din a căror confruntare învinge întotdeauna binele, această operă literară se validează ca basm. Caracterul cult îi este atribuit datorită faptului că beneficiază de un autor consacrat.TRĂSĂTURI SPECIFICE ( acestea devin argumente în cadrul eseului de argumentare)

1. tema dominantă a luptei binelui cu răul. - DETALIERE2. tema şi implicit conflictul dintre bine şi rău sunt evidenţiate pe un parcurs diegetic linear

finalizat cu victoria binelui, element care sugerează aspiraţia ancestrală a autorului spre o lume mai bună – SE FACE REZUMATUL

3. convenţiile narativului fundamentate de Adrian Marino - DETALIERE4. din cauze mnemotehnice basmul are un anumit grad de formalizare dat de prezenţa

şabloanelor - DETALIERE5. caracterul formal dat de prezenţa formulelor – Creangă respectă “grosso modo” modelul

inerţial al basmului, dar inovează în modul de construcţie a formulelor -- DETALIERE 6. în basm personajele sunt arhetipuri ale unor valori morale, ceea ce asigură basmului

perenitatea. Dacă de cel mai multe ori în basme sunt ocurente personajele bidimensionale, de data aceasta nu se respectă această regulă, Creangă fiind un inovator de excepţie: însuşi personajul principal este tridimensional – SE FACE CARACTERIZAREA

7. de obicei în basm sunt prezente elemente de limbaj popular, dar sporadic, Creangă se detaşează net în această direcţie, el fiind creatorul unui stil imutabil original şi a unor structuri narative ce fac deliciul oricărui lector competent – SE FAC STRUCTURILE NARATIVE ŞI ORALITATEA

TEMA Conform celor mai cunoscute definiţii, tema basmului este lupta dintre bine şi rău, finalizată cu triumful binelui. Cu alte cuvinte eroul luptă pentru impunerea unor valori morale şi etice: corectitudine, onoare, iubire liber consimţită. Cel care nu respectă codul este pedepsit, dar şi iertat alteori, oferindu-i-se şansa reintegrării.REZUMAT SIMPLU Expoziţiunea operei debutează cu evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit, faptele petrecându-se într-un ţinut îndepărtat peste mări şi ţări. Doi fraţi, Verde-Împărat şi Craiul, trăiau de multă vreme la două capete ale lumii, fără să se mai vadă. Verde-Împărat, ajungând la bătrâneţe fără a avea descendenţi, îi scrie fratelui său, cerându-i pe unul dintre cei trei fii ai lui ca urmaş la tron. Fiindcă cei doi fii mai mari se arată dornici să plece, pentru a le pune la încercare vitejia, craiul se îmbracă într-o blană de urs şi îi aşteaptă pe fiecare sub un pod. Fiind însă speriaţi de presupusa fiară, cei doi se întorc, pe rând, acasă. Impresionat de amărăciunea tatălui, la sfatul unei cerşetoare care îl sfătuieşte să ia armele şi hainele cu care a fost craiul mire şi calul acestuia, pleacă să-şi încerce şi el norocul. Când ajunge în dreptul podului se întâlneşte şi el cu ursul şi ripostând la atacul acestuia, descoperă că ursul era de fapt tatăl său care îl binecuvântează şi îl sfătuieşte să se ferească de omul spân şi de cel roş. Intriga este reprezentată de momentul în care, mergând printr-o pădure-labirint, fiul craiului întâlneşte de trei ori un om spân, care îl convinge pe mezin că în aceste ţinuturi nu sunt altfel de oameni, devenind astfel sluga acestuia. Spânul îl convinge pe mezin să intre în fântână pentru a se răcori, îl obligă să accepte inversarea rolurilor, tânărul devenind sluga spânului şi primeşte numele de Harap-Alb. Deşfăşurarea acţiunii debutează cu sosirea lor la palatul împăratului Verde, unde spânul se dă drept Harap-Alb şi unde îl supune pe fiul craiului la trei teste iniţiatice: îi cere să aducă „sălăţile din Grădina Ursului’, pielea bătută în pietre scumpe a Cerbului fermecat şi pe fata împăratului Roş. După ce trece cu bien primele două încercări, pentru a treia încercare, Harap-Alb se întovărăşeşte cu cinci personaje fantastice Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajunşi la palatul împăratului Roş, pentru a o putea lua pe fiica sa, cei şase sunt supuşi la alte încercări la care trec cu bine: casa de aramă înroşită în foc, ospăţul pantagruelic, paza fetei împăratului, separarea macului de nisip şi recunoaşterea adevăratei fete. Punctul culminant este reprezentat de momentul în care, reîntorşi la curtea împăratului Verde, fata divulgă adevărata identitate a lui Harap-Alb, iar spânul, furios se repede la acesta şi îl decapitează. Atunci calul năzdrăvan îl ucide pe spân, iar Harap-Alb învie, fiind stropit de către fată cu apă vie şi apă moartă. Deznodămîntul acestui basm integrează nunta fetei împăratului Roş cu fiul cel mai mic al craiului, încheindu-se astfel lupta dintre bine şi rău cu victoria pemanentă a binelui.CONVENŢIILE NARATIVULUI

1. prezentarea unei stări de echilibru2. apariţia unui element perturbator3. eforturile întreprinse de cel interesat în reinstalarea echilibrului, pentru a găsi pe cel

Ales, adică cel capabil a realiza acest lucru.4. apariţia eroului salvator, a celui ales.

5. prezentarea probelor prin care trece eroul, probe menite a-i demonstra calităţile.6. apariţia antagonistului, adică a celui care va încerca prin tot ceea ce face să

compromită faptele protagonistului.7. punctul cel mai tensionat, când forţele răului ar fi fost în măsură să compromită

definitiv eforturile eroului, dar, deoarece forţele binelui conlucrează, celelalte sunt învinse.

8. victoria definitvă a binelui duce la reinstalarea echilibrului iniţial, finalizată de obicei cu o nuntă împărătescă.

ŞABLOANELE Primul şablon este cel al împăratului fără feciori, evidenţiat pe baza antroponimului “Verde” care sugerează neîmplinirea, acesta fiind nevoit să găsească un succesor demn de tronul său. Şablonul triplicării, al cifrei trei şi al multiplilor ei, este activat pe parcursul întregului discurs narativ: trei feciori, trei fete, trei probe, trei smicele de măr dulce. Următoarele şabloane: cel al mezinului, care în concepţia lui Eliade “printr-o lege a compensaţiei are parte de un destin imperial“, cel al metamorfozei. În acest basm toate personajele importante au astfel parte de dublă ipostaziere: craiul-urs, spânul-slugă credincioasă, mezinul-Harap-Alb, Sfânta Duminică-cerşetoare, fata împăratlui Roşu-pasăre măiastră, calul năzdrăvan-mărţoagă. Şablonul probelor pentru mezin, pentru adjuvanţi, pentru calul năzdrăvan, cel al pădurii labirintice, al interdicţiei ce urmează să fei încălcată, al mesagerului ce aduce o veste menită a declanşa un nou conflict sunt şabloanele activate pe parcursul diegezei. Un statut deosebit îl are şablonul fântânii, acesta fiind asociat celui al oglindirii şi implicit al conştientizării sinelui: în fântână mezinul conştientizează orgoliul exacerbat, narcisismul de care s-a făcut vinovat neascultând sfatul tatălui său, îşi conştientizează alter-egoul negativ, alegând astfel să spună adevărul Spânului în legătură cu identitatea sa, fiind uşor să-l mintă, dar înţelege că trebuie să respecte preceptele morale învăţate în casa părintelui său. De aceea, odată ieşit din fântână va primi numele de Harap-Alb şi va fi sluga Spânului pentru a se elibera prin umilinţă de toate tarele sale morale, umilinţa fiind prima etapă în orice scenariu iniţiatic. Şablonul talismanelor este reprezentat de hainele, armele craiului, blana de urs, aripa de furnică, de albină, smicele de măr dulce, apa vie, apa moartă sunt elemente ce îl vor ajuta pe mezin în întreprinderile sale. Ultimele şabloane, cel al somnului ca liant între viaţă şi moarte, al morţii urmate de o resurecţie asociată schimbării de identitate şi al nunţii ca hierogamie, deoarece unirea celor doi este binecuvântată de prezenţa unor personaje tipice basmului, inclusiv Soarele şi Luna, sunt cele care încheie discursul narativ.FORMULELE TIPICE BASMULUIFormula iniţială din “Povestea lui Harap-Alb”, “Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori”, are drept corespondent, în creaţia populară, începutul “A fost odată ca niciodată” şi proiectează acţiunea într-un trecut îndepărtat, neprecizat, având rolul de a-l introduce pe cititor într-o lume miraculoasă în care totul este posibil, avertizând în acelaşi timp cititorul asupra convenţiilor specifice basmului şi atrăgând atenţia asupra neverosimilităţii faptelor. Cuvântul “cică” sugerează faptul că naratorul n-a fost martor la evenimente şi aruncă asupra lor o umbră de îndoială, însă formula magică a fost rostită şi nimic nu mai poate fi oprit. Formula mediană este menită să menţină trează atenţia cititorului, “Dumnezeu să ne ţie că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, iar formula finală face trecerea de la creaţie la realitatea cotidiană a fiecărui lector: “Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi răbda”, având şi valoare hiperbolică, potenţând veselia finalului fericit care nu se sfârşeşte niciodată. Ea conţine o

constatare profund realistă introdusă prin conjuncţia adversativă “iar”, marcând antiteza între belşugul general al curţii împărăteşti şi divizarea pe clase sociale specifică realităţii, o realitate în care banul este stăpânul absolut.CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

Ca orice personaj literar, “fiinţă de hârtie”- R. Barthes ce trăieşte doar în lumea ficţiunii şi acest personaj va fi construit pe baza a doi parametri: ca instanţă narativă şi ca referent uman. Privit ca instanţă narativă, ca „personna” sau „masca”, adică din punctul de vedere al includerii într-un anumit tipar, Harap-Alb este personaj principal, datorită ocurenţei de care beneficiază în cadrul discursului narativ, central sau funcţional, datorită importanţei pe care o are în traducerea mesajului operei şi protagonist, deoarece susţine dominant diegeza. De asemenea, este un personaj pozitiv, eponim, numele lui apărând în titlul operei, reprezentând în acelaşi timp un oximoron, deoarece „harap” are sensul de rob de culoare, iar “alb” este opus semantic. O altă explicaţie a acestui nume care uneşte două contrarii ar putea proveni din „naşterea” simbolică a eroului: cea care îl ajută mereu este Sfânta Duminică, de asemenea el atingând „soarele cu picioarele” şi „luna cu mâna” şi este „botezat” întru soare şi noapte ca Luceafărul, iar „cununa” pe care şi-o caută prin nori îi va aduce un destin împărătesc şi unic. Este personaj rotund sau tridimensional, deoarece evoluează pe parcursul diegezei, devenind, în urma călătoriei întreprinse, pregătit pentru a fi conducătorul unui regat, dar şi al unei familii.. Ca referent uman sau ca „persoana”, mezinul beneficiază de un crochiu de portret fizic indirect, realizat pe baza caracterizării directe din afirmaţia naratorului, conform căreia fata “împăratului Roş fura cu ochii pe Harap-Alb” şi de un portret moral, numit şi ethopee, conturat cu ajutorul caracterizării directe, din discursul naratorului „Fiul craiului, boboc în felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spanului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate intampla”, al altor pesonaje ”Râzi, tu, râzi, Harap-Alb!”- fapt ce denotă firea sa veselă, prin autocaracterizare, adică aserţiunile personajului despre el însuşi. Pornind de la ideea că „omul e dator să încerce”, Harap-Alb singur afirmă că va porni şi el într-un noroc şi „ cum o da Dumnezeu”. Partea cea mai amplă a portretului moral se compune însă cu ajutorul caracterizării indirecte, trăsăturile sale definitorii fiind deduse din gândurile, vorbele şi faptele sale. Astfel, Harap-Alb întruchipează înalte principii morale cultivate de aproape orice basm, precum adevărul, curajul, onestitatea, cinstea şi prietenia, asemuindu-se cu feţii-frumoşi din basmele populare, dar rămânând totodată în zona umanului, deoarece, deşi are însuşirea miraculoasă de a înţelege graiul animalelor şi al insectelor, el reprezintă un fecior din Humuleşti prietenos, cuminte şi ascultător. Încă din primele secvenţe ale operei, este evidenţiată, prin caracterizarea indirectă milostenia şi generozitatea sa, miluind cerşetoarea. Însă, deşi el îşi dovedeşte curajul, când îl înfruntă pe tatăl său deghizat în urs şi când împlineşte toate poruncile spânului, hărnicia şi destoinicia, curăţind armele şi făcând un stup pentru albine, Harap-Alb nu are numai calităţi, ci şi defecte. O parte dintre ele ar fi faptul că judecă după aparenţe, persistă în greşeală şi este subiectiv şi impulsiv, lovind de trei ori calul care venea să mănânce jăratic, deoarece îl consideră prea slab şi nedemn de el. De asemenea, el nu ascultă sfatul tatălui său de a se feri de spân, fiind deosebit de naiv şi dând dovadă de un narcisism inconştient şi de un orgoliu exacerbat, căzând în capcana spânului. Dar, în urma încălcării interdicţiei, el îşi conştientizează greşela comisă şi îşi dă seama că în tot ceea ce va urma să facă de acum înainte, va trebui să respecte preceptele morale primite de la tatăl său. O altă calitate a personajului şi anume loialitatea, credinţa faţă de cuvântul dat este demonstrată de craii şi împăraţii care încearcă să-l ispitească pe Harap-Alb cu mâna fetei lor şi jumătate din împăraţie pentru a le da pielea Cerbului fermecat. Astfel, fiul cel mic al craiului reprezintă tipul

omului cinstit, onest şi loial, dar se află şi în postura neofitului sau a epoptului, deoarece raportat la acest personaj, basmul devine un „bildungsroman”, prezentându-l evolutiv.CARACTERIZAREA SPÂNULUICa instanţă narativă Spânul este personaj antagonist, deoarece se opune prin interese protagonistului, bidimensional, deoarece este dat în întregime de la început, el nu prezintă secrete pentru cititor şi nu evoluează, dar şi central, având un rol deosebit în conturarea mesajului operei. Ca referent uman nu beneficiază de prosopografie, portretul său fizic fiind dedus din numele lui, care sugerează măcar într-o mică măsură ceva anormal, credinţa populară asociind aceste aspecte forţei răului, “sunt tare şugubeţi” afirmă craiul despre el şi despre omul roş, cu care îşi sfătuieşte fiul să nu aibă de a face. Portretul moral se deduce prin caracterizare directă din aserţiunile naratorului “din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a Spânului”, “răspunse Spânul cu glas răutăcios”, din vorbele calului şi ale mezinului, dar cea mai mare parte a portretului moral se compune pe baza caracterizării indirecte din spusele şi faptele sale. Spânul este un reprezentant elocvent al forţei răului, un om egoist, prefăcut şi meschin, care îşi urmăreşte interesele uzând de orice mijloace şi care, când se vede demascat, apelează chiar la pedeapsa capitală pentru cei consideraţi doar prin voinţa lui, vinovaţi de eşecul lui. În basm el joacă relul mistagogului negativ, prin exemplul negativ pe care îl oferă, dar şi prin rolul deţinut în raport cu mezinul: “unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”

Se observă de asemenea, prezenţa în această operă şi a altor personaje fabuloase specifice basmului, atât pozitive: fraţii, craiul, împăratul Verde, calul-nazdravan, Sfânta Duminică şi personaje supradimensionate hiperbolic: Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, fata împăratului Roş, cât şi negative: Spânul, care este şi antagonist şi împăratul Roş. De asemenea, calul năzdrăvan şi Sfântă Duminică se află în postura de mistagogi, simbolizând şi sintetizând înţelepciunea omului din popor.ORALITATEALa nivel lexical, Creangă foloseşte încă din incipit limba populară, impregnată de termeni regionali, arhaici, cu rolul de a spori autenticitatea operei, prin ele realizându-se motivarea estetică a discursului narativ, trăsătura stilistică dominantă fiind oralitatea, aceasta fiind creată pe baza unor variate procedee. Astfel, dialogul invadează tot textul basmului, imprimând un ritm alert povestirii. Prezenţa verbelor la prezentul dramatic şi la imperfect, care dau tonul unei sfătoşenii anume, ”era”, ”nu cunoştea”, ”nu se putea”, ”iese”, ”întâmpină”, a interjecţiilor: „halal”, ”hei”, ”măi”, “ia” ,”hai”, a regionalismelor şi a expresiilor populare: ”n-ai cui bănui”, ”a se chiuchiului” recreează limba ţărănească a spaţiului moldovenesc şi o transformă în marcă a stilului lui Creangă. Pentru a mări forţa de persuasiune a unei constatări, naratorul apelează la invocarea unei autorităţi în materie prin sintagmele: ”vorba ceea”, ”vorba unei babe” urmate de un element de paremiologie populară „Lac de-ar fi, broaşte sunt destule ”. De asemenea, alte elemente ale oralităţii sunt expresiile onomatopeice: ”Şi pornesc ei, teleap-teleap”, ”dânsa zbrr!...pe vârful unui munte”, tabuizarea: ”să nu vă împingă mititelul”. Umorul este şi el prezent de-a lungul discursului narativ şi constă în exprimarea poznaşă, mucalită „Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi”, în comicul numelor: Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă, în diminutivele cu valoare augmentativă : ”buzişoare”, ”băuturică”.INFRASTRUCTURA NARATIVĂSe observă detaşarea totală a naratorului faţă de evenimentele prezentate, validându-se astfel: tiparul narativ auctorial, deoarece naratorul cunoaşte deznodământul, perspectiva narativă

heterodiegetică, naraţiunea realizându-se la persoana a treia, focalizarea este neutră-zero, echivalentă viziunii din spate, deoarece naratorul ştie mai mult decât personajul, perspectiva panoramică devenind focalizată doar în cazul prezentării celor cinci personaje fantastice, raportul dintre timpul diegetic şi timpul povestirii este de simultaneitate, deoarece naratorul creează impresia că povesteşte pe măsură ce se derulează acţiunea. În general, în această creaţie epică, naratorul este omniscient şi neexprimat, dar pentru a întreţine tensiunea epică, el apelează la diverse jocuri şi artificii, devenind trădat şi necreditabil când îi creează cititorului impresia că nu ştie ce se va întâmpla ”Mai ştii cum vine vremea?”. Alteori naratorul inovează printr-o intenţie ludică creând uneori impresia că ar fi necreditabil: „Poate-or reuşi să ieie pe fata Impăratului Roş, poate nu”, pentru a întreţine ezitarea tipică literaturii fantastice. Uneori naratorul se abate de la discursul auctorial prin fragmente de discurs retoric adresându-se cititorului prin verbe şi pronume la persoana a doua pentru a-l statuta fie ca interlocutor, fie ca martor ocular al întâmplărilor: „şi vă rog să mă ascultaţi”. Uneori naratorul foloseşte în discursul său verbe şi pronume de persoana I pentru a-l face pe cititor părtaş la actul creaţiei: „Dar să nu ne depărtăm cu vorba!”. Dacă la început naratorul se prezintă ca auctorial, trăitor în alt timp decât cel al diegezei, „pe vremurile acelea”, în final sugerează că a fost invitat la ospăţ „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”. Aceasta atitudine se păstrează pe parcursul tuturor secvenţelor narative, creând impresia că este extradiegetic în raport cu istoria relatată şi heterodiegetic în raport cu actorii. Intersectând începutul şi sfârşitul, urâtul şi frumosul, comicul şi un strop de dramatism, basmul devine o creaţie artistică elocventă prin comportamentul naratorului, Vasile Lovinescu asemănând basmul cu “o pânză a Penelopei, identic cu vălul Mayei, ceea ce face din povestaş un Mare arhitect, cu atribute demiurgice”.

REZUMAT CU ŞABLOANE Expoziţiunea integrează aspecte despre un ţinut îndepărtat, aflat peste mări şi ţări, totul fiind localizat într-un timp şi spaţiu mitic. Verde Împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită pe cel mai viteaz dintre fiii săi, pentru a-i urma la tron, întrucât el avea numai fete. Apare aici şablonul împăratului fără feciori, lucru evidenţiat prin antroponimul “Verde” care sugerează neîmplinirea. Craiul îşi supune fiii la o probă pentru a vedea care merită să plece la fratele său. După eşecul fraţilor mai mari, mezinul, care în concepţia lui Eliade “printr-o lege a compensaţiei are parte de un destin imperial“, se hotărăşte să-şi încerce norocul. Sfătuit de o “babă gârbovită de bătrâneţe“ care de fapt era Sfânta Duminică, să ceară tatălui său armele şi hainele cu care a fost el mire”, elemente care evidenţiază şablonul talismanelor şi, ajutat de calul năzdravan, mezinul trece proba. El porneşte la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice “şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă” menite să întreţină atenţia cititorului. Intriga o constituie întâlnirea cu Spânul care se oferă drept “slugă la drum” – aici fiind introdus şablonul metamorfozelor. Prins în capcana acestuia, fiul craiului jură că-i va fi slugă credincioasă, iar Spânul va pretinde că este nepotul împăratului. Tot acesta îi dă şi numele de “Harap-Alb” care reprezintă un oximoron, datorită signaleticii opuse a lexemelor conţinute. În acest episoade este uzitat motivul fântânii care este asociat aici celui al oglindirii, deoarece mezinul are ocazia conştientizării ego-ului său negativ, a orgoliului de care a dat dovadă neascultând sfaturile tatălui său. Desfăşurarea acţiunii continuă cu sosirea la palatul Împăratului Verde, acţiunea fiind structurată în mai multe episoade înlănţuite care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. O primă probă este aducerea „salăţilor foarte minunate” din grădina ursului, Harap-Alb fiind aici ajutat de calul său năzdrăvan şi de Sfânta Duminică, apoi aducerea „pielii cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”- probă în care este ajutat din nou de Sfânta Duminică. Cea mai importantă dintre probe este

aducerea fetei Impăratului Roş, demers în care Harap-Alb primeşte ajutorul mai multor personaje fabuloase: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, regina furnicilor şi regina albinelor. După ce trece cu bine şi de probele la care este supus el şi camarazii săi: casa înroşită în foc, ospăţul pantagruelic, separarea macului de nisip, recunoaşterea adevăratei fete, paza acesteia şi ajunge la curtea Impăratului Verde, Harap-Alb este omorât de către Spân când fata Impăratului Roş refuză să-l accepte, divulgându-le tuturor adevărata identitate pe care ea o cunoştea datorită faptului că era „o farmazoană”, nu pentru că mezinul şi-ar fi încălcat jurământul. Fata îl învie, ajutându-se de “trei smicele de măr dulce, apa vie şi apa moartă”, aduse de calul năzdrăvan în întrecere cu turturica fetei, fiind uzitate aici motivul morţii şi al învierii urmate implicit de o schimbare a identităţii spirituale, deoarece moare Harap-Alb sluga, neofitul şi învie fiul de împărat cu experienţă, care a parcurs un drum iniţiatic şi este acum demn să ocupe tronul împărăţiei. Deznodământul constă în triumful valorilor binelui asupra răului şi în nunta celor doi tineri, care este văzută ca o hierogamie, fiind prezente personaje tipice basmului, inclusiv Soarele şi Luna.