grupul Şcolar industrial mecanic fin -...

Revista Grupului Şcolar Industrial „Mecanică Fină” „Start! Avem de cucerit o lume!” nr.6 (serie nouă) mai/2007

5

Articole Ştiinţifice Tehnice Artistice Recreative Tineri prieteni, pentru voi

Serie nouă – nr.6

Mai 2007

„Eu rămân ce-am fost: romantic.”

„Ca un luceafăr am trecut prin lume, În ceruri am privit şi pe pământ” (Ondin şi poetul)

„Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă Poarta-naltă de la templul unde secolii se torc” (Memento mori)

GRUPUL ŞCOLAR INDUSTRIAL MECANICĂ FINĂ - Bucureşti

Revista Grupului Şcolar Industrial „Mecanică Fină” „ Start! Avem de cucerit o lume” nr.6 (serie nouă) mai/2007

4

Cum este percepută astăzi literatura marilor romantici? Romantismul este un curent artistic complex dar şi o stare de spirit umană. Mişcarea literară şi artistică denumită de istoricii culturii „Romantism”, se conturează la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia şi în Germania, a pătruns în secolul al XIX-lea şi în Franţa, de unde s-a extins apoi cu repeziciune în toată Europa şi în aproape toate ţările lumii. Romantismul poate fi considerat unul dintre curentele artistice cel mai bine reprezentate în cultura universală.

Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, era considerată „romantică” literatura bazată pe o estetică eliberată de canoanele tematice şi formale ale literaturii clasice. Romanticii cultivă sensibilitatea, sunt atraşi de complexitatea fiinţei umane. Eroii romantici au trăsături excepţionale şi sunt surprinşi în situaţii excepţionale. Evaziunea în trecut, interesul pentru istorie, valorificarea artistică a elementelor naturii sau a folclorului local devin teme predilecte pentru artiştii romantici. Romantismul îmbogăţeşte arta cu noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul). În literatura romantică se apelează deseori la antiteză şi ironie. Odată cu Romantismul apar noi specii literare: drama romantică, nuvela istorică şi cea filosofică, meditaţia şi poemul filosofic. Motive precum: visul, extazul, atracţia pentru exotic, călătoria sunt frecvent întâlnite în literatura romanică. Romantismul literar oglindeşte conştiinţa frământată de elanuri şi dezamăgiri, atât pe plan social cât şi politic, a artiştilor care au trăit în apropierea marilor evenimente istorice. Curentul este expresia dorinţei de libertate datorată stării de criză în care se afla omenirea. Această stare se exprimă fie ca alienare, izolare, melancolie (Musset, Nerval), fie ca revoltă şi luptă (Byron, Hugo).

În literatura română, curentul romantic este cel mai bine reflectat de creaţia eminesciană, considerată a fi şi ultima etapă a Romantismului universal. Temele şi motivele specifice curentului sunt reflectate cu prisosinţă în opera eminesciană. Printr-o genială împletire a tradiţiei autohtone cu tradiţiile literare europene, s-a născut o poezie originală, care completează exprimările sensibilităţii în secolul al XIX-lea.

Opera literară romantică are şi astăzi un public fidel, însă mai puţin numeros decât în secolul al XIX-lea. Viaţa personală şi socială din zilele noastre include un ritm alert al schimbării şi multe situaţii generatoare de stres, dar persoanele înclinate spre visare găsesc dispoziţia necesară pentru a reciti literatură romantică, ca o contrapondere la agitaţia din jur. Literatura romantică va avea asigurată o pătură fidelă de cititori atâta timp cât îndrăgostiţii se vor plimba sub clar de lună, florile vor împestriţa poienile, valurile mării se vor sparge de ţărm… Dar…unde ne sunt visătorii? Cu visătorii şcolii noastre vă puteţi întâlni în paginile acestei reviste omagiale, dedicată poetului romantic Mihai Eminescu. Ei, elevii visători ai Grupului Şcolar Industrial „Mecanică Fină”, vor încerca să vă convingă să iubiţi lirica eminesciană. Judeţ Adriana (clasa a XII-a B)

Colectiv de redacţie Judeţ Elena Adriana (clasa a XII-a B) Niculescu Emanuel (clasa a XII-a L2)

Rădulescu Ionuţ (clasa a X-a A )

Tehnoredactare Vasile Gabriela – bibliotecar

Coordonatori

Profesor Simon Maria – Limba şi literatura română Câlţea Laura – Arte

Benedic Caterina – Ştiinţe


4

Natura şi iubirea ideală Ca orice romanic, Eminescu împleteşte în creaţia sa erotică tema iubirii cu cea a naturii. Poezii din prima perioadă de creaţie (Floare albastră, Dorinţa, Sara pe deal, Lacul, Crăiasa din poveşti sau Lasă-ţi lumea…) prezintă năzuinţa spre o iubire statornică, ideală, în asociere deplină cu elementele naturii. Mediul prietenos invită la visare: codrul, teiul, izvorul, lacul, luna. Tabloul este completat frecvent cu elemente rustice, aparţinând universului românesc (romaniţa, salcâmul, arinul sau fântâna): „Hai în codrul cu verdeaţă / Und-izvoare plâng în vale” sau „Eu, pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti.”(Floare albastră).

În poezia Lacul ( 1876), poetul trăieşte pe rând, dulceaţa unei idile posibile şi tristeţea visului neîmplinit. În prima parte a poeziei, poetul îşi imaginează întâlnirea cu iubita pe malul lacului şi o plimbare în doi cu luntrea „sub lumina blândei lune”. Scena pare a fi conectată spaţial şi temporal cu nemărginirea: lacul este „al codrilor albastru”, încadrându-se în eternitatea naturii; vântul foşneşte lin în trestii, apa sună „unduioasă”, creând impresia de atemporalitate, de prelungire într-un timp infinit.

Se încheagă o atmosferă de feerie lunară, în care perechea de îndrăgostiţi pluteşte cuprinsă de farmec. În visul de dragoste, parcă întregul Univers este părtaş la fericirea poetului. Finalul poeziei este încărcat de melancolie; visul se destramă şi odată cu el, fericirea se stinge:

„Dar nu vine… Singuratic, În zadar aştept şi sufăr Lângă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr.” Înaintea lui Eminescu, poetul francez Alphonse

de Lamartine (1790-1869), a scris o poezie cu acelaşi titlu („Lacul”), în care marea iubire este prilej de meditaţie pe seama scurgerii timpului: şi marile iubiri

pier, căci viaţa omului este trecătoare. Natura, confundată cu veşnicia, ar trebui să fie depozitul cu amintiri al efemerelor iubiri pământene.

Poetul imploră timpul să se oprească în loc („O, timp, opreşte-ţi zborul”), sau, măcar natura să păstreze pentru vecie amintirea clipelor fericite petrecute cu iubita: „O, lac, stânci mute, peşteri, păduri de farmec pline/ O, voi pe cari vă cruţă al anilor convoi,/ Măcar o amintire-a acestei nopţi senine/ Să o păstraţi cu voi.”

În „Lacul”, Eminescu deapănă mental scenele iubirii ideale ( accentul este pus pe scena visului de iubire, pe fericirea de a fi împreună a celor doi îndrăgostiţi); Lamartine insistă pe tema vieţii umane efemere, dialoghează cu elementele naturii statornice şi învinuieşte timpul că ucide oameni şi iubiri.

Poezia Sara pe deal (scrisă în tinereţe, dar apărută pentru prima data în Convorbiri literare în anul 1885), asemenea unui cântec de dragoste, comunică emoţia cu care poetul aşteaptă ceasul înserării, momentul mult aşteptat al întâlnirii cu iubita sa.

Fiecare fază a amurgului ce se lasă dinspre deal spre sat şi fiecare amănunt al peisajului capătă culori şi proporţii deosebite, exprimând în esenţă triumful vieţii şi bucuria de a iubi.

În vraja lunii, se zăresc turmele care urcă încet dealul, conduse parcă de stelele care „nasc umezi pe bolta senină” şi care le „scapără-n cale”. Apele, „clar izvorând din fântâne”, ca un murmur de plâns, parcă întâmpină şi completează sunetul tânguitor al buciumului .

În acest peisaj mirific, poetul îşi imaginează iubita aşteptându-l cu inima plină de dor, cu fruntea plină de gânduri, „cătând” nerăbdătoare prin frunza rară a salcâmului la bolta cerească. Sunetele amurgului (buciumul, scârţâitul cumpenei de la fântână, murmurul de fluier, sunetul de toacă şi clopotul bisericii) se estompează pe măsură ce seara îşi intră în drepturi. Lăsarea serii aduce cu sine cufundarea satului într-o mare de linişte, dar sporeşte neliniştea sufletească a poetului : „Ah! În curând satul în vale-amuţeşte; Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte…” Iubind, poetul se consideră bogat, căci iubirea împlineşte, purifică şi stabileşte un echilibru, împăcând îndrăgostiţii cu Universul. „Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”

Ilie Daniel (clasa a XI-a C)


4

Natura şi iubirea neîmpărtăşită La maturitate, împovărat de experienţa vieţii, Eminescu îşi exprimă în termeni schopenhauerieni neîncrederea în existenţa unei iubiri pure, ideale: „Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! / Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?”(Scrisoarea IV). Poetul vede acum în iubire doar un mijloc viclean prin care viaţa îi ademeneşte şi îi manipulează pe oameni.

În perioada de maturitate, tematica iubirii este tratată de Eminescu, cel mai adesea, în corelaţie cu statutul său de artist. Eminescu consideră normal ca iubirea să fie o motivaţie şi o cale spre perfecţiune, iar femeia să-i fie artistului muză, să-i înţeleagă şi să-i aprecieze opera. De prea multe ori însă, femeia este insensibilă, incapabilă să înţeleagă clocotul din sufletul creatorului: „În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti, /Precum iarna se aşază flori de gheaţă la fereşti, /Când în inimă e vară..; în zadar o rogi: Consacră-mi/ Creştetul cu-a tale gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi.” (Scrisoarea V). Femeia şi-a pierdut atributele de idol : „Nu uita că doamna are minte scurtă, poale lungi.”; femeia „este piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila” (Scrisoarea V); ea se pierde în lumea măruntă a vulgarului, stârnind decepţii. Iubita a devenit doar o păpuşă-marionetă, lipsită de sentimente, ale cărei gesturi sunt impuse de convenţiile sociale. Frumuseţea feminină este o mască sub care se ascunde o existenţă impersonală, rece şi surdă la trăirile poetice, dar care adoră bârfa ieftină: „O, teatru de păpuşe… zvon de vorbe omeneşti,/Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti/ Fără ca să le priceapă” (Scrisoarea IV) Şi decorul poeziilor eminesciene se schimbă: din feeric devine sărac în detalii, posomorât. Salcâmul sau teiul înflorit lasă locul plopilor stingheri şi desfrunziţi, florilor veştede. Poetul nu mai cântă în creaţia de maturitate natura, ajungând la convingerea că natura se descurcă foarte bine şi fără amestecul poeţilor: „Ce caută talentul în şirele-i s-arate?/Cum luna se iveşte sau vântu-n codru bate?/Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o v-a spune, /Pădurile şi luna vor face-o de minune. („Ca o făclie”) Dumitraşcu Gabriela (clasa a XI-a A)

Nostalgii clasice: iubirea şi trecerea ireversibilă a timpului în Sonete Sonetul este o poezie cu formă fixă, asemenea glosei, rondelului sau gazelului. Conform „Dicţionarului de termeni literari”, tiparul sonetului italian presupune 14 versuri (dispuse în două catrene şi două terţete), măsura de 11 silabe (endecasilab), ritm iambic şi un vers final cu valoare de concluzie, de maximă. Pentru sonetul clasic sau regular este impusă regula ca nici un cuvânt să nu se repete (cu excepţia prepoziţiilor, conjuncţiilor, a verbelor auxiliare). Cu această structură apare sonetul la Curtea din Palermo a lui Frederic al II-lea, (rege al Siciliei, el însuşi poet din secolul al XII-lea). Sonetul a fost cultivat de poeţii celebrei „şcoli siciliene”, apoi de Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Michelangelo, dar şi de francezii Joachim du Bellay, Ronsard, Musset, Baudelaire, Valéry. În literatura română, primul sonet de tip italian a fost publicat în 1821 de Gh. Asachi. Urmează mulţi alţi poeţi, care şi-au pus la încercare talentul, precum: I. Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Al. Macedonski, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga. Vasile Voiculescu în „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară” foloseşte formula sonetului englez (shakespearian). Eminescu a realizat, surprinzător pentru un romantic, 26 de sonete-din care şase sunt antume. Primele trei sonete antume evoluează tematic de la iubire / natură la iubire / timp obiectiv, ireversibil. Primul sonet [Afară-i toamnă] are caracteristicile poeziei de interior. Reveria poetului, aflat în spaţiul protector al odăii, în linişte şi singurătate, este întreruptă de apariţia doar bănuită a fiinţei îndrăgite: un foşnet de rochie, „un moale pas”, senzaţia atingerii a două mâini „subţiri şi reci”. Cel de-al doilea sonet [Sunt ani la mijloc] împinge momentul temporal într-un trecut neprecizat, perceput totuşi ca foarte îndepărtat: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm/” Imaginea iubitei este asociată cu un liniştitor vis de frumuseţe: „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/Privirea ta asupra mea se plece,/Sub raza ei mă lasă a petrece/Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.”


4

Sonetul al treilea [Când însuşi glasul] transformă distanţele temporale, conferindu-le prin rezonanţele de plural proporţii fabuloase: „din neguri reci“ şi „din umbra vremilor încoace”.

De dincolo de gând, invocaţia se naşte ca un cântec cu puteri magice şi desface din neguri icoana luminoasă a iubitei: „Când însuşi glasul gândurilor tace,/Mă-ngână cântul unei dulci evlavii - /Atunci te chem; cântarea-mi asculta-vei?/Din neguri reci plutind te vei desface?”

Rosa del Conte adaugă aprecieri menite să definească lirica erotică eminesciană în dimensiunea ei fundamentală: „Aventura biografică este departe, convorbirea se desfăşoară între inimă şi lucruri, dar într-o atmosferă aluzivă de liricitate pură.”

„Trecut-au anii…”, sonet apărut în 1883, este o elegie pe tema timpului triumfător asupra a tot ce este omenesc. Evocarea nostalgică a copilăriei – o lume pură, fascinată de „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” conduce la conştientizarea trecerii ireversibile a timpului, cu secarea energiilor creatoare şi apropierea iminentă a morţii: „Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/Iar timpul creşte-n urma mea… Mă-ntunec!”

Tot din 1883 datează

„Veneţia”, sonet în care tema iubirii este asociată cu tema timpului. Iubiţii alegorici sunt Veneţia şi Okeanos. Altădată oraş al veseliei dezinhibate, Veneţia a murit, pierzându-şi strălucirea: „S-a stins viaţa falnicei Veneţii,/N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;”. Veşnic tânăr, oceanul îşi plimbă trist apele prin canale, izbeşte bătrânele ziduri. El ar face orice să-şi reînvie

iubita, dar clopotul din turnul San Marco bate miezul nopţii, punctând sibilinic: „Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!”.

Faptul că iubirea omenească are început şi sfârşit este evident pentru oricine, dar la Eminescu capătă dimensiuni dramatice. Trebuie să remarcăm însă excepţionala expunere artistică a ideilor, chiar dacă uneori sunt încărcate de pesimism.

Noi, elevi la vârsta adolescenţei şi trăitori într-un veac foarte grăbit, avem multe de învăţat din lirica eminesciană: nimic din ce este omenesc nu este nepieritor, mai ales iubirea – sau ceea ce credem noi că s-ar numi iubire.

Cioriciu Cristian (clasa a XI-a A)

Motivul florii albastre Poetul şi prozatorul german Friedrich von

Hardenberg (Novalis), în romanul său „Heinrich von Ofterdingen”, dezvoltă motivul „florii albastre” ca simbol al celui mai curat ideal, tendinţa spre infinit,

aspiraţia de a atinge tărâmul poeziei. „Floarea albastră” a ajuns să definească însuşi romantismul german, văzut ca năzuinţă de eliberare spirituală, ca strigăt de disperare într-o

lume fără contururi precise.Ca ideal de puritate, sugerând infinitul, „floarea albastră” se regăseşte şi la Leopardi (La Ginestra) şi Victor Hugo (Les Contemplations).

Motivul este prezent şi în creaţia eminesciană, în primul rând în poezia „Floare albastră” care este în esenţă o poezie de dragoste. Textul începe cu reproşul iubitei: „Iar te-ai cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri nalte”. Urmează apoi: „Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite!”, îndemn către poet de a se bucura de iubire.

Floarea albastră este simbolizată succesiv de iubită şi de bucuria de a trăi („Ca un stâlp eu stam în lună!/Ce frumoasă, ce nebună/E albastra-mi, dulce floare!”) Promisiunea de posibilă fericire în iubire este deşartă căci, supusă trecerii ireversibile a timpului, iubirea este şi ea muritoare.

( „Ş-a murit iubirea noastră - /Floare-albastră! floare-albastră!.../Totuşi… este trist în lume!”).

În „Călin (File de poveste)”, motivul florii albastre este reluat cu valenţe de ornament, cu atribute speciale, contribuind la împlinirea tabloului mirific al pădurii de argint: „flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet”. Purtate în păr de frumoasa fată de împărat care trăieşte fericită împlinirea visului de iubire, florile albastre sunt simbolul purităţii şi gingăşiei: „Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă”

În poemul postum „Miron şi frumoasa fără corp”, florile albastre au atribute magice, fiind purtate de ursitoare: „ Dar deodată din părete/Ies ursite ca pe-o poartă,/Flori albastre au în plete…”

Albastră este floarea de „nu-mă-uita” , albastru este orizontul şi prin extrapolare, albastru este şi infinitul pe care Eminescu l-a intuit cu gândirea sa profundă.

Vintilă Anica Ioana (clasa a XII-a A)


5

Visul romantic Visul este unul dintre motivele cel mai des

cultivate de romantici. Victor Hugo, în „Somnul lui Booz” ( cel mai realizat poem al primului ciclu din „Legendele secolului”), îl prezintă pe Booz „sleit de trudă” cum adoarme şi visează că din pântecele său creşte un stejar ce-şi înalţă crengile spre cerul albastru. Pe stejar începe să urce o nouă seminţie omenească. Imaginea evocă originea şi evoluţia societăţii: „Şi un stejar în visu-i, Booz văzu pe urmă/ Din pântec cum îi iese şi creşte-n cer mereu./Urca pe el o gintă, lanţ lung ce nu se curmă”.

Un vis asemănător apare în poemul „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu. Aici însă, visul ia înfăţişarea unei legende feerice: un tânăr sultan doarme sub fereastra iubitei şi visează Luna, care schimbată în fecioară, îl atrage într-un joc nupţial, scris în cartea vieţii. „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, (…)La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă/ Dară ochiu-nchis afară, înăuntru se deşteaptă (…) Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară/Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară (…) Las să leg a mea viaţă de a ta”

După ce Luna dispare, visul ia o altă dimensiune: din inima sultanului creşte un copac uriaş sub a cărui umbră se întinde întregul Univers: „Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;”

Copacul uriaş este alegoria dorinţei de putere, ce va atinge apogeul în timpul lui Baiazid. „Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, ..Astfel ţară după ţară drum de glorii îi deschid Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…”

Baiazid a aflat însă ce înseamnă înfrângerea de la Mircea, Domnul Ţării Româneşti.

Visul ca atare este şi calea de comunicare între

Luceafăr şi fata de împărat: „Ea îl privea cu un surâs El tremura-n oglindă Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă”- Luceafărul La Eminescu, vis înseamnă cel mai adesea

starea generatoare de dor, de nădejdi sau de tristeţe: „sublime visări” (Când); „ dulci vise de-amor” (Ondina); „ca visul e cântarea” (La Heliade) etc.

Visul înţeles ca aspiraţie apare în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: „visul tău de glorii falnic triumfând” sau „vis de vitejie, fală şi mândrie”

În poezia Amicului F.I., visurile sunt aspiraţii neîmplinite ale poetului: „Visuri trecute, uscate flori/Ce-aţi fost viaţa vieţii mele”.

Visul interpretat ca „iluzie” sau „aspiraţie deşartă” îl regăsim în Mortua est: „A fi? Nebunie şi tristă şi goală;/Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;/Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic./Decât un vis searbăd, mai bine nimic.”

Iluzie este întregul Univers: „Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric” –Scrisoarea I.

În poezia Când te doresc, cuvântul „vis” este

folosit cu sensul de „dorinţă trupească” : „Şi orice vis, dorinţă-a mea Eu singur le-am înfrânt încet-încet.” Poezia Epigonii este construită pe antiteza între

adevăraţii poeţi şi epigoni. Poetul are viziunea „zilelor de-aur a scripturilor române” , cufundat fiind în „visări dulci şi senine”. Eminescu îl elogiază pe Alecsandri, pentru că a reuşit să se identifice pe rând cu elementele ce definesc neamul românesc (doina, munţii, apele, dealurile): „Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte/ Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,/Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal”.

Aflăm cu încântare că doinele, dealurile, apele sunt capabile de visare, pe când generaţiei poeţilor epigoni îi lipseşte această superioară calitate: „Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează”.

Foarte interesat de istorie, Eminescu prezintă în opera sa fapte ale trecutului, pe care le percepe într-un fel de transă poetică: ”Şi-atunci sufletul visează toat’ istoria străveche” (Egipetul) sau „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” şi „Mergi, tu luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri” (Memento mori).

De la Mihai Eminescu, ultimul mare romantic, putem să învăţăm totul despre vis sau visare.

Rădulescu Ionuţ (clasa a X-a A)


Condiţia geniului Condiţia geniului este o temă de referinţă în

literatura romantică. În poemul de inspiraţie biblică „Moise”, Alphred de Vigny oferă imaginea geniului izolat într-o lume care nu-l înţelege.

Moise apare obosit de lupta cu viaţa. El este nefericit, deoarece sarcina sa măreaţă îi face geloşi pe îngeri: „M-admiră ai săi îngeri şi sunt geloşi mereu./Şi totuşi fericirea, Stăpâne, n-o dau eu,/Mă-mbătrâneşti puternic şi singur precum sunt / S-adorm mă lasă-n somnul eternului pământ.”

Mihail Lermontov dezvoltă tema geniului singuratic personificând îngerul decăzut. „Demonul” izgonit din Paradis, îşi aminteşte de vremea când era heruvim „setos de-a şti”.

Îngerul decăzut rătăceşte „stăpân pe-acest mărunt pământ” şi se îndrăgosteşte de o prinţesă georgiană. El îi cere dragostea, care l-ar putea salva de blestem: „Din nestemate-ţi voi zidi / Palate fără de pereche; / M-oi cufunda în mări, ca vântul,/voi săgeta spre stele-n zbor, / Ţi-oi dărui întreg pământul - / Iubeşte-mă!...”

Iubirea îl poate purifica, îl poate întoarce la condiţia iniţială: „Doar un cuvânt, atâta-ţi cer! / Cu el pot să mă-ntorc, copilă, / Din nou la bine şi la cer.”

Condiţia omului de geniu apare ca temă predilectă şi în creaţia eminesciană în perioada sa de apogeu (1880-1883).

În poeme-capodoperă, se conturează parcă mai variat şi mai nuanţat destinul omului superior confruntat cu o societate mediocră. Idei preluate din filozofia schopenhaueriană se sublimează într-un discurs liric original şi tulburător.

Cele cinci „Scrisori” surprind geniul în diferite ipostaze. În „Scrisoarea I”, geniul este bătrânul dascăl, savantul sub a cărui frunte „viitorul şi trecutul se încheagă”, iar „universul fără margini e în degetul lui mic”.

Soarta sa este tragică. În timpul vieţii este înconjurat de o lume măruntă, incapabilă de a-l înţelege. Este şi el supus „puterii sorţii”: „Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri…”

Indiferenţa şi mediocritatea urmaşilor îl condamnă la moartea definitivă, la uitare. Meditând asupra condiţiei geniului, poetul descoperă fragilitatea omului pe pământ şi încheie poemul, pesimist şi sceptic: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta (raza lunii) şi geniul morţii.”

In „Scrisoarea II”, geniul este poetul care descoperă inutilitatea creaţiei, convins fiind că nu are cui să-şi transmită mesajul: „De-oi urma să scriu în versuri teamă mi-e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”

„Scrisoarea III”, prin figura lui Mircea cel Bătrân, oferă modelul de om politic, iar ultimele două „Scrisori” surprind geniul în raport cu dragostea şi cu femeia.

Dezamăgirea că realitatea contrazice întotdeauna visul de poet („Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, care-n tine se petrece..”),conduce la concluzia imperativă: „Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila - / De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!” (Scrisoarea V)

Poemul capodoperă „Luceafărul” dezvoltă de asemenea tema geniului nefericit şi însingurat. Pare că poetul şi-a descris aici propria viaţă ridicată la rang de simbol. Împletind idei din filosofia schopenhaueriană, autorul scoate în evidenţă faptul că omul de geniu nu-şi poate găsi iubirea adevărată, deoarece pentru el fericirea trebuie să fie absolută, deplină; cum o asemenea fericire nu există pe pământ, tot ce îi rămâne este o nefericire eternă şi însingurată: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”

Izolat prin calităţile sale excepţionale, Hyperion rămâne „nemuritor” prin forţa gândirii, dar „rece” pe plan afectiv: „El n-are moarte, dar n-are nici noroc”(Mihai Eminescu)

Poezie gnomică şi filozofică, „Glossă” concentrează într-o exprimare sentenţioasă, ideea de izolare, de renunţare.

Poezia este construită ca un cod etic al omului superior, care trebuie să evite amestecul în tumultul steril al vieţii oamenilor comuni. Este, poate, cel mai sceptic poem eminescian, în care se neagă posibilitatea de a cunoaşte lumea şi adevărul.

În faţa curgerii ireversibile a timpului („Vreme trece, vreme vine”), viaţa trebuie dominată prin raţiune („recea cumpănă-a gândirii”); este necesară detaşarea totală de lume („Privitor ca la un teatru/ Tu în lume să tenchipui”) şi căutarea de sine ( „Tu aşeză-te deoparte/ Regăsindu-te pe tine”). Nici bucuriile, nici necazurile vieţii obişnuite nu trebuie să aibă ecou în sufletul unui adevărat Hyperion („Ca să nu-ndrăgeşti nimică / Tu rămâi la toate rece”). Singur şi trist în viaţă, poetul Eminescu are avantajul nemuririi după moartea fizică: „Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/Trece peste nemărginirea timpului” (Numai poetul – 1868)

Matei Iulian (clasa a XII-a A)


Naşterea din ape „Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape.” (Luceafărul)

Apa este elementul în a cărui materie se scaldă întregul univers al poeziei eminesciene. „Naşterea din ape” a poetului şi a poeziei sale a făcut posibilă ivirea cristalină din universul abstract spre concretul lumii materiale. Apa, lichid incolor, fără gust şi fără miros, poate deveni la Eminescu oglindă, cristal, vis, hiperbolă a lacrimei, moarte, eternitate. Pentru poet, apa are voci, are suflet, are viaţă. Apele îl hipnotizează. Toate corpurile naturii produc uriaşi şi pitici, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, zgomotul valului umple imensitatea cerului, chiar şi o scoică. Apa îşi descoperă vocile doar unui suflet care îi vorbeşte şi care se contopeşte cu ea. Astfel, sufletul poetului, în care s-au îngrămădit suferinţe şi amintiri, va fi învăţat de ape să vorbească. Vorbirea lui este însăşi poezia. Numai „naşterea din ape” va produce, clipă de clipă, cuvinte frumoase şi rotunde ce se rostogolesc peste pietre. Nardin Luiza (clasa a XI-a B seral)

Fantasticul în epica eminesciană MOTO: „…înzestrat cu o închipuire urieşească…” (Mihai Eminescu - „Sărmanul Dionis”) Dicţionarul explicativ propune ca sinonime ale termenului de „fantastic” – „ireal”, „plăsmuit de imaginaţie”. In Dicţionarul de terminologie literară, fantasticul este definit ca „amestec de elemente realiste cu elemente supranaturale.” În literatura fantastică, subiectele stranii se dezvoltă cu predilecţie fie pe motivul „pactului cu diavolul” pentru a eterniza o valoare dorită, fie pe cel al „blestemului fatidic” care urmăreşte mai multe generaţii succesive. De asemenea, în literatura fantastică se vorbeşte despre obiecte sau fiinţe malefice, imposibil de contracarat. Conflictul presupune intruziunea neobişnuitului. El se dezvoltă gradat spre punctul culminant care este de maximă tensiune afectivă. Deznodământul este, de regulă, enigmatic. Din alternarea sau suprapunerea planului real cu cel fantastic se creează situaţii incerte, ambiguităţi. În literatura romantică universală, reprezentanţi de frunte ai literaturii fantastice au fost: E.T.A. Hoffmann, Adalbert von Chamisso, Jean Paul, Novalis, Théophile Gautier, Edgar Allain Poe. In literatura română, Eminescu – ultimul mare romantic european – este cel care cultivă şi impune acest gen de creaţie prin nuvela „Sărmanul Dionis”. Capodoperă a prozei eminesciene, nuvela a fost citită în cenaclul „Junimii” la 1 dec. 1872 şi a stârnit nedumerire şi vii controverse. La insistenţele lui Maiorescu, a fost publicată în „Convorbiri literare” în perioada dec.1872-ian.1873. Nuvela începe cu meditaţia lui Dionis,eroul principal, asupra timpului şi a spaţiului, din perspectiva filosofiei kantiene: timpul şi spaţiul sunt forme ale intuiţiei umane, „trecut şi viitor e în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă.” Apriorismul lui Kant este asociat cu teoria lui Schopenhauer despre lipsa graniţelor între vis şi realitate, ele fiind forme ale aceluiaşi fenomen („lumea e visul sufletului nostru”). Concepând visul ca o posibilitate de împlinire a dorinţelor, Eminescu se apropie de Novalis, al cărui erou, Heinrich von Őfterdingen, afirma: „Visul îmi pare a constitui o apărare contra (…)banalităţii existenţei, odihnă liberă a fanteziei înlănţuite. Fără vise, cu siguranţă, noi am trăi prea repede.” Concepţiile despre metempsihoză (transmigrarea sufletelor individuale, întrupări succesive ale aceleiaşi esenţe spirituale)şi avataruri (existenţă perenă a individului metafizic) completează cadrul filosofic al


nuvelei şi sunt posibile motivaţii ale aventurii prin care trece Dionis. Descoperind formula magică in cartea lui Zoroastru, eroul parcurge experienţe senzaţionale în lumea Evului Mediu românesc, sub identitatea călugărului Dan, se desprinde de propria-i umbră, pe care o lasă pe pământ şi ajunge în Paradisul cu vegetaţie luxuriantă din zona selenară. În acest univers al armoniei totale, setea sa de absolut nu este însă împlinită. Comite păcatul originar de a fi încercat, prin cunoaştere, să se ridice la o calitate demiurgică. Urmează „căderea” care capătă proporţii luciferice: se simte „trăsnit şi afundat în neguri”, urmărit de „râuri de fulgere” şi „popoare de tunete”, străbătând într-o clipă „calea de o mie de ani”. Revenit pe pământ, este din nou Dionis. În lumea trecătoare, se va mulţumi cu o fericire domestică. Sfârşitul nuvelei, cu caracter de epilog, îndreaptă cititorul pe două piste de reflecţie. El este invitat să se întrebe - cu trimitere la replica lui Hamlet - dacă întâmplările au fost reale, dacă eroul nuvelei este Dan sau Dionis: „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor e un regizor a cărui existenţă n-o putem esplica?” Tudor Vianu consideră că „povestirea sfârşeşte schopenhauerian”, recunoscând motivul literar al „lumii ca teatru” (motiv prezentat şi în „Glossă”). Un alt motiv de reflecţie este citatul din Th. Gautier: „Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născând şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuţi în felul acesta se simt ca esilaţi în oraşul lor ,străini lângă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă…”, care întreţine iluzia că povestea este posibilă. În creaţia sa, Eminescu se distanţează de cultivarea fantasticului terifiant, spectacular. Prozele sale derivă din concepţia filosofică, ele sunt meditaţii asupra existenţei. Pentru Eminescu, fantasticul este „expresia unui sentiment de nelinişte, de nostalgie cosmică, în care neobişnuitul tinde să includă absolutul prin confruntarea realului cu Imaginarul” (E. Tudoran). Ca şi Novalis, Eminescu a aspirat permanent să descopere secretul lumii în fiinţa umană, făcând-o să se gândească pe sine ca fiinţă cosmică, stabilind între om şi univers interferenţe cu valori transcedentale. Dulgheru Mihaela Cristina (clasa a XII-a C)

Proza eminesciană (Sărmanul Dionis)

Bustul lui Eminescu (Casa Memorială din

Ipoteşti) 1.Exemplifică speciile literare în proză prezente în creaţia eminesciană. 2.Identifică cel puţin patru elemente romantice prezente în nuvela „Sărmanul Dionis”. 3.Ilustrează cel puţin două idei filosofice valorificate în acest text. 4.Precizează patru detalii care să ilustreze antiteza între sărăcia materială şi bogăţia spirituală, reprezentative pentru personajul Dionis. 5.Identifică o posibilă legătură între Riven şi Ruben. 6.Aminteşte-ţi cât a durat călătoria lui Dan/Dionis însoţit de iubita sa până în spaţiul selenar. 7.Puterea dragostei Mariei, fata boierului Mesteacăn, unită cu geniul, devine o forţă energetică surprinzătoare. Identifică în text imaginea lumii selenare, spaţiu edenic pentru perechea de îndrăgostiţi. 8.Identifică „păcatul originar” care determină destrămarea visului selenar. 9.Asociaţi diferitele fragmente filosofice din nuvelă cu versuri din poemele „Luceafărul”, „Glossă”, „Scrisoarea I”, „Epigonii” şi „Floare albastră”. 10. Explică titlul nuvelei „Sărmanul Dionis”. Răspunsurile: pagina 20 Nota o calculezi singur!- Îţi acorzi câte un punct (sau fracţiunea corespunzătoare dintr-un punct) pentru fiecare răspuns şi apoi faci suma. Succes! Autorul testului: profesor Simon Matria


Morărescu Mircea ( clasa a XII L3) Himeră Ninsoarea mieilor cădea. Zburam, îndrăgostit de o himeră, De sus vedeam o altă Terră. Neaua pământul înmuia. Himera a-nceput să bea Fulgi aşternuţi pe faţa mea Şi de pe gura-mi a sorbit Picuri de apă, fulg topit. Apoi, ea de pe buze s-a desprins Şi a căzut când n-a mai nins. Doar într-o clipă a atins lumea de jos, O lume-a ei, loc noroios, nenorocos! Tu eşti cum eşti. Eu te cred iubitoare. Cu tine aş zbura necontenit în larga zare! Dar fiecare-n lume are un loc al său Între „prea bun” şi „foarte, foarte rău”. Himeră, mult te-oi plânge! Sper ca la primăvară Din lacrime s-apară-n a ta lume Mii clopoţei de lăcrimioară Care să-ţi sune ce nu voi a-ţi spune.

Însingurare Când ai plecat, tu ai lăsat în urmă Un suflet dezolat şi-o inimă nebună. Povara-nsingurării m-apasă, mă striveşte Şi totu-n urma ta de tine-mi aminteşte. Că pururi îmi vei fi alături m-amăgeam Dar tot ce are început, are-un sfârşit. Însingurat, mă tot gândeam şi răzgândeam. Nu mai contează cine a greşit! Tu ai plecat şi ai lăsat în urmă Un suflet devastat, sămânţă de furtună!

Măican Răzvan (clasa a XII-a L3) Foc sacru, iubirea Limpezi, ochii tăi sinceri mă cheamă Mâinile noastre ar vrea să se-atingă Eşti cupa de nectar care îmi zice „bea-mă!” Şi te voi bea, ca focul din mine să se stingă. Eu dragoste-ţi ofer. Încearcă de mă copie! Tu tremuri speriată, răzleţ pui de dropie, Jucând „v-aţi ascunsa” când uliul s-apropie. Mă chemi să mă respingi? Iubita mea, nu plânge! Teama ţi-o învingi. De-acum, dansul se-ncinge! Sunt alintări şi mângâieri. Dragostea-nvinge! Focare de incendiu, fuioare-mbrăţişate Sunt flăcări în dans nebunesc avântate. Atomi în derivă. Combustie totală. Sporeşte efectul de încălzire globală! Peste un timp redevenim noi doi Purificaţi în focul sacru de iubire Şi reîncarnaţi ca Phoenix. Mai apoi, Îmbrăţişaţi, visăm la NEMURIRE.


„Recitind din Eminescu : Vis şi abis” Vasile Ioana Carolina (clasa a XII-a A)


5

1. Cine este autorul litogravurii „Eminescu” prezentată mai jos?

2. Ştiţi care sunt autorii următoarelor versuri scrise pentru cinstirea lui Mihai Eminescu şi a operei sale? Care dintre ele au fost scrise în timpul vieţii lui Eminescu? a. Inscripţie pe amfora lui Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei. Cel mai chemat s-aline din toţi, şi cel mai teafăr Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul din Luceafăr. b. Lui X… Geniul tău planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii Şi numai din depărtare, când şi când să te privesc, Martora măririi tale să fiu până-n pragul morţii Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc! c. Lui Eminescu S-aprinzi în bolta lumii aştri Din zborul tristului tău gând.. Văpaie! Ce-o să-i pese lumii Că tu te mistui luminând? d. Unor critici E unul care cântă mai bine decât mine? Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine. Apuce înainte, s-ajungă cât mai sus La răsăritu-i falnic se-nclină-al meu apus. e. Lui Eminescu Dormi! Ţeasta ta o-ncape un biet coşciug de scânduri Ea, ce-a-ncăput în viaţă un univers de gânduri!.. O! Dormi, sub dulcea pace din a veciei cort, Etern poet, căci numai pentru cei morţi eşti mort.

3. Cine este autorul acestui portret literar al lui Eminescu? „…Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari şi negre; o frunte mare şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană…”

4. Cine este autorul bustului de marmură prezentat mai jos şi unde este acesta amplasat?

5. Cine a scris aceste rânduri ca omagiu adus lui Eminescu? „…Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte-o stea va veşteji pe cer, în depărtări, până ce acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” Răspunsuri: 1. Aurel David, artist plastic din Chişinău (1935-1984) 2. Lucrările scrise în timpul vieţii lui Eminescu au fost marcate cu caractere îngroşate: a. Inscripţie pe amfora lui - Tudor Arghezi (1880-1967) b. Lui X… - Veronica Micle (1850-1889) c. Lui Eminescu – Alexandru Vlahuţă (1858-1919) d. Unor critici – Vasile Alecsandri (1818 sau 1821-1890) e. Lui Eminescu – Traian Demetrescu (scriitor simbolist numit de prieteni Tradem 1866-1896) 3. Ion Luca Caragiale : „În Nirvana” ; Caragiale face portretul lui Eminescu la vârsta de 17 ani, când l-a întâlnit pentru prima oară, prin intermediul unui director de teatru din provincie 4. Nicăpetre Petre ( pe numele său adevărat Petre Bălănică) sculptor de origine română care a părăsit ţara în 1981 şi s-a stabilit în Canada (de curând revenit în România). Bustul lui Eminescu este amplasat la Câmpul românesc „Nae Ionescu” din Hamilton-Canada 5. George Călinescu (1899-1965) „Viaţa lui Eminescu”


►…în anul 2000 a fost editată la Editura Polirom corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle sub titlul „Dulcea mea amică / Eminul meu iubit” ? ►… cele 44 de caiete manuscrise ale lui Eminescu au fost imprimate pe CDROM ? ►…Eminescu a murit la ora 4 dimineaţa, ora la care s-a şi născut ? ►…numele marelui poet a fost transformat din Eminovici în Eminescu de Iosif Vulcan. ►… statuia lui Eminescu din faţa Ateneului Român este opera sculptorului Gheorghe D. Anghel (1904-1966), fost elev al lui Paciurea ?

►… primele ediţii ale operei lui Mihai Eminescu au fost: 1884 Poezii (Bucureşti) – ediţie îngrijită de Titu Maiorescu (unicul volum antum) 1890 Proză şi versuri (Iaşi) – ediţie îngrijită de V.G. Motrun 1931 Scrieri politice (Craiova) – ediţie comentată de D. Murărescu 1939 Basme în proză (Bucureşti) – editura Ion Pillat ►…bustul din bronz al lui Mihai Eminescu situat pe faleza Cazinoului din Constanţa este opera sculptorului Oscar Han? Lucrarea a fost executată în anul 1932 şi ocupă actualul amplasament din anul 1934. Grupul statuar este completat de silueta muzei poeziei, Caliope.

►…a fost încheiată publicarea „Operelor complete” eminesciene (incluzând: poezii, proză, dramaturgie, publicistică, corespondenţă) în Editura Academiei. Această lucrare a fost începută de Perpessicius în anul 1939. ►…Eminescu a avut în Bucureşti peste 15 domicilii atestate documentar ? Dintre străzile care se bucură de acest renume amintim: Mercur, Amzei, Piaţa Amzei, Biserica Albă, Plantelor, Speranţei, Caimatei, Buzeşti, Ştirbei, Segmentului. ►…Eminescu era un foarte bun interpret de muzică? Muzicalitatea era o moştenire de familie şi se regăseşte vibrând şi în versurile sale. D. Teleor în „Eminescu intim” (Bucureşti, 1904) afirma că la întâlnirile cu prietenii, îşi bucura sufletul şi comesenii cântând: „Eminescu, după oarecare timp…începea să cânte doine din Ardeal, aşa cum le cântă mocanii şi cânta câte o oră întreagă. Ardelenii de la masă plângeau cu lacrimi.” ►… compozitorul Gh. Scheletti a compus muzica pentru poezia „Ce te legeni, codrule”? Eminescu a îndrăgit mult cântecul - după cum povesteşte I. Kauffman în „Omagiu lui Eminescu” din 1909 – şi a zis prietenilor: „Ce bine m-a înţeles Scheletti, minunată poezie muzicală!” Au mai compus romanţe pe versurile lui Eminescu: Iancu Filip (Pe lângă plopii fără soţ), Ionică Barbu, Guilelm Sorban (Mai am un singur dor) şi alţii. Colectivul de redacţie


În opera lui Mihai Eminescu găsim multe întrebări filozofice despre cauzele primare, geneză, sensuri finale, existenţă şi gândire. Fundamentele cunoaşterii Poezia postumă „O-nţelepciune, ai aripi de ceară!” (1879) arată dezamăgirea autorului - nu însă şi resemnarea lui - faţă de paşii şovăielnici făcuţi de cunoaşterea umană: „O-nţelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic, Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele dezic … Suntem numai spre-a da viaţă problemei, S-o dezlegăm nu-i chip în univers? Şi orice loc, şi orice timp, oriunde, Aceleaşi întrebări ascunde?” Cuvintele evidenţiate în textul lui Eminescu: înţelepciune (ştiinţă), univers, loc (spaţiu) şi timp sunt elementele de bază ale fizicii moderne, ai cărei reprezentanţi de marcă sunt Albert Einstein (1879-1955) şi Stephen W. Hawking (1942- ). Două minţi geniale: Eminescu şi Einstein

O paralelă între poezie şi fizica modernă nu este deloc hazardată atâta timp cât rămânem pe terenul filozofiei de abordare a cunoaşterii. Einstein spunea în lucrarea „Cum văd eu lumea” (Ed.Humanitas, Bucureşti, 2005 - pag. 78): „Convingerea mea este că putem descoperi cu ajutorul unor construcţii pur matematice acele concepte şi acele corelaţii logice dintre ele care ne oferă cheia înţelegerii fenomenelor naturale.” Poziţia lui Einstein în privinţa cunoaşterii se disociază de afirmaţia lui Eminescu „Ce-au zis o vreme, altele dezic”, căci fizica modernă a folosit părţi întregi din lucrările înaintaşilor, pe care le-a dus mai departe prin experimente şi corelaţii logice (ex: teoria relativităţii care reprezintă fundamentul astrofizicii actuale, se bazează pe teoriile mişcării mecanice ale lui Galilei şi Newton ca şi pe lucrările de electrodinamică ale lui Maxwell şi Lorentz).

Corelaţia spaţiu-timp În lucrarea „Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre” de Stephen W. Hawking (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, pag.43), se prezintă relaţia spaţiu-timp din universul cvadridimensional prin conurile de propagare a luminii ce pornesc în sus (conul timpul viitor) şi în jos (conul timpului trecut) pe axa timpului, faţă de un eveniment P situat în prezent. Stephen W. Hawking Conurile de lumină trecut-viitor şi axa timp

Relaţia cauzală prezent-viitor este exprimată plastic de Eminescu în poezia „Cu mâne zilele-ţi adaogi…” (1879) : „Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. …Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înţeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Şi-nvârte universu-ntreg” Viteza luminii Încercările de determinare a vitezei luminii datează încă din 1686 ( Ole Christensen Roemer). Au urmat alţi fizicieni captivaţi de subiect care s-au apropiat de adevăr: Edmund Halley (1694), J.L.Foucault (1862), A.A. Michelson, F.G. Pease şi F.Person (1935). Astăzi se cunoaşte că lumina se deplasează în vid cu o viteză de 299792458 metri / secundă (se aproximează pentru uşurarea calculelor la 3 x 10 8 metri / secundă). Distanţele mari se calculează în ani lumină: ►Soarele nostru este situat la circa 8 minute lumină de Pământ ►steaua cea mai apropiată de sistemul nostru solar, Alpha Centauri, este la o distanţă de patru ani lumină de noi Pentru studiul stelelor se folosesc aparate speciale (fotometre), cu care se măsoară variaţia luminozităţii. Există stele care abia se nasc din materia protostelară, stele adulte şi stele care mor. Eminescu ştie că distanţa între Pământ şi stele este de mii de ani lumină şi că stelele sunt muritoare.


Poetul îşi închipuie că este posibil ca steaua, în timpul deplasării luminii până la cerul „privirii noastre”, să se fi stins deja. „La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-a trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-au stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.” „La steaua” (1886) Aceste versuri de mare sugestivitate pot fi criticate de cârcotaşi din două privinţe: - stelele care se află la mii de ani lumină nu se văd cu

ochiul liber, căci „majoritatea

stelelor care se văd cu ochiul liber se găsesc în limitele a câteva sute de ani lumină de noi” (Stephen Hawking, op. cit. pag.52) - drumul străbătut

de lumina stelară este negru ca zmoala, nicidecum „depărtări albastre”. Dar, mai bine să se abţină cârcotaşii, pentru că imaginea poetică este remarcabilă! Eminescu compară de fapt moartea unei stele cu moartea propriei iubiri! Ce devine o stea moartă? Astronomii spun că după explozia supernovelor nu mai rămâne decât miezul stelei care se va transforma în pulsar sau gaură neagră. Ce devine o iubire moartă? Cei nefericiţi în dragoste spun că după moartea unei iubiri rămân inimi cu puls neregulat sau inimi negre! Universul se naşte ( teoria Big Bang) Susţinătorii cei mai de seamă a teoriei Big Bang Stephen W. Hawking şi Roger Penrose (matematician şi fizician britanic n.1931-) consideră că Universul s-a format în urma unei explozii, care coincide cu momentul naşterii spaţiului şi timpului.. „Sâmburele” de Univers ( o stare de echilibru relativ a energiei numită „singularitate”, de dimensiune zero şi infinit de fierbinte) ar fi explodat în urmă cu circa 15 miliarde de ani. La scurt timp după explozia primordială (10-6 secunde), din energie se formează particule de materie (fotoni, electroni, neutrini, antiparticule, protoni, neutroni). Temperatura radiaţiei (care are o rată de scădere proporţională cu extinderea Universului) ajunge după o secundă de la explozie la 10 miliarde de grade; la 100 de secunde, 1 miliard de grade şi apar primele nuclee de deuteriu prin fuziunea câte unui proton şi unui neutron. Primii atomi care se formează sunt cei de heliu,

litiu şi beriliu, la circa 300000 de ani de la Big Bang. Universul îşi continuă expansiunea şi la circa 1 milion de ani de la explozia primară de formează galaxiile, apoi sistemul solar (acum 5 miliarde de ani).

Să comparăm acum exprimarea poetică a lui Eminescu din „Rugăciunea unui dac” (1879) cu teoriile astrofizicii moderne. Eminescu defineşte exemplar momentul anterior exploziei primordiale: „căci unul erau toate şi totul era una” este chiar „sâmburele de univers”, singularitatea descrisă de Hawking. „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una; Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,- Pe-atunci erai Tu singur… … El singur zeu stătut-au nainte d-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scânteii…” Eminescu prezintă starea premergătoare naşterii universului ca fiind în afara timpului („pe când nu era moarte, nimic nemuritor” şi „nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna”). În viziunea lui Eminescu creaţia universului ţine de supranatural, dar fizica modernă nu exclude această posibilitate pentru că nu s-a putut încă explica ştiinţific cauza producerii ruperii echilibrului energetic care a precedat explozia primordială. Ultimele două versuri citate se referă la apariţia vieţii pe pământ. Eminescu spune că viaţa (”scânteia”) a apărut în oceanul primordial, lucru recunoscut de biologia modernă. Un alt tablou al naşterii Universului în viziunea lui Eminescu găsim în „Scrisoarea I” (1881). Iată cum descrie poetul echilibrul relativ anterior exploziei primordiale: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu se ascundea nimica, deşi tot era ascuns… Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepea a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...”


„Eterna pace” este tulburată de mişcare („punctu-acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii”) şi lumină („de atunci negura eternă se desface în fâşii”). Poetul foloseşte repetat cuvintele „de atunci” pentru a fixa importanţa momentului iniţial al creaţiei. Versurile se succedă sacadat, cu intenţia de a sugera mişcarea şi transformarea continuă a poziţiei corpurilor cosmice : „Punctu-acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii E stăpânul fără margini peste marginile lumii… De atunci negura eternă se desface în fâşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.” Şi în poemul „Luceafărul”(1883) se face referire la momentul creaţiei Universului. Zburând printre aştri, Hyperion vede luminile stelare izvorând „ca-n ziua cea dintâi”: „Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dintâi, Cum izvorau lumine;” Cu aparate puternice (detectoare de microunde foarte sensibile) se pot capta unde cu frecvenţe de numai 10 miliarde de unde pe secundă, provenind din radiaţia luminoasă emisă de Universul timpuriu. Au descoperit din întâmplare aceste „şoapte ale Universului”, doi fizicieni americani Arno Penzias şi Robert Wilson (1965). Lui Eminescu Universul nu i-a „şoptit”. El nu a cunoscut Universul prin simţurile comune, ci călătorind in Spaţiu şi Timp cu imaginaţia sa nemărginită. Apoi ne-a povestit nouă „impresii de călătorie”. Big Crunch Astronomul american Edwin Powell Hubble (1889-1953) a demonstrat în anul 1929 faptul că galaxiile se îndepărtează unele de altele cu o viteză proporţională cu distanţa dintre ele. Cunoscând rata actuală de expansiune a Universului (circa 5-10% la fiecare miliard de ani) şi densitatea sa medie actuală, s-ar putea determina soarta viitoare a Universului. Cu privire la densitatea Universului, se ştie astăzi că adunând masele stelelor vizibile şi masa „materiei negre” interstelare se obţine doar circa o zecime din masa critică la care s-ar putea încetini expansiunea într-un viitor îndepărtat. Dacă densitatea medie a Universului este mai mare decât se ştie în prezent, Universul se va extinde cu o rată tot mai mică: atracţia gravitaţională dintre diferitele galaxii va provoca încetinirea şi în cele din urmă oprirea expansiunii. Atunci galaxiile vor începe să se mişte una spre cealaltă şi Universul se va contracta. Implozia

universală se numeşte „Big Crunch”; acest eveniment va aduce Universul la starea de „singularitate” în care era la început: o densitate infinită şi o curbură infinită a spaţiului şi a timpului. Eminescu imaginează viitorul simetric cu trecutul: „Ce este viitorul? Trecutul cel întors” („Ca o făclie”-1881) sau „Vrei viitorul a-l cunoaşte? Te întoarce spre trecut” ( „Egipetul”-1872) Eminescu prevede sfârşitul universului prin moartea corpurilor cereşti şi moartea timpului (Egipetul): „C-a venit domnia morţii, sfărâmând bătrâna lume - Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire… ...Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie…” Sfârşitul sistemului nostru planetar este descris în Scrisoarea I: soarele se stinge, atracţia gravitaţională dispare şi planetele se risipesc îngheţate în spaţiu: „Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţi Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;… … Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep eterna pace…” Scenariul este aproape identic cu cel descris de astrofizicieni: Soarele nostru se va transforma într-un viitor îndepărtat (circa 5 miliarde de ani) într-o „pitică albă”( sau: centrul Soarelui actual, după ce va fi consumat prin ardere tot hidrogenul şi în care se vor petrece reacţii nucleare de transformare a heliului în carbon). Piticele albe se transformă cu timpul în „pitice negre”din cauza pierderii energiei. Anterior transformării soarelui în pitică albă, materia solară exterioară este expulzată, dând naştere unei nebuloase planetare. Prin pierderea de materie, forţa gravitaţională a soarelui va scădea şi este posibil ca planetele sistemului solar să-şi schimbe orbitele, unele să cadă chiar în masa solară. Eminescu a străbătut cu puterea gândului imensul Univers, imaginându-şi ceea ce există dincolo de stele. Stephen W. Hawking foloseşte însă instrumentele ştiinţei moderne pentru explicarea Universului; deşi este ţintuit în scaunul cu rotile de o boală gravă, Hawking şi-a propus să călătorească efectiv în spaţiu înainte de moarte.

Fieraru Cristian (clasa a XII-a B)


Luceafărul Poem romantic, filosofic, alegoric, sinteză a creaţiei eminesciene, capodoperă a liricii româneşti, „Luceafărul” este o demonstraţie a perfecţiunii posibile şi mereu o provocare pentru cititorii de orice vârstă. Vă propunem un test care vă poate ajuta să vă autoevaluaţi cunoştinţele despre acest poem. 1.Precizează sursa primară de inspiraţie a poemului? 2.Enumeră izvoarele care se împletesc original în „Luceafărul”. 3.Amestecul de genuri şi specii este o consecinţă a libertăţii creatoare în Romantism. Enumeră genurile şi cel puţin patru specii identificabile în poem. 4.Identifică tema şi ideea poemului. 5.Precizează structura şi compoziţia poemului „Luceafărul”. 6.Identifică patru modalităţi de realizare a antitezei în versurile din finalul poemului: „Ce-şi pasă ţie, chip de lut Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.” 7.Enumeră cel puţin patru manifestări ale influenţei folclorice în poemul „Luceafărul”. 8.Integrează următoarele versuri în tabloul literar corespunzător şi identifică personajul liric care le rosteşte: „Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire.” 9.Identifică tipul de lirism ilustrat în acest poem (tabloul al treilea Luceafărul/Hyperion), ţinând cont de prezenţa personajelor lirice (fata de împărat/Cătălina, Cătălin, Luceafărul/Hyperion, Demiurgul) 10.Identifică patru particularităţi stilistice ale poemului „Luceafărul”. Mihai Eminescu- viaţa şi opera

1.Precizează titlul primei poezii cu care s-a afirmat Mihai Eminescu şi anul în care a fost scrisă. 2.Enumeră titlurile celor trei poezii care au marcat debutul colaborării cu „Junimea” şi anul în care au fost publicate în revista „Convorbiri literare”. 3.Numeşte titlurile a cel puţin patru poezii în care poetul dezvoltă tema iubirii şi a naturii. 4.Recunoaşte procedeele artistice prezente în următoarele versuri: a. „dureros de dulce” [ „Odă (în metru antic)”]

b. „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” („Scrisoarea I”)

c. „vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie” („Scrisoarea III”) d. „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne… ” („Scrisoarea III”) 5.Integrează următoarele versuri în poemul din care fac parte şi numeşte motivul literar pe care îl ilustrează: „ Alte măşti, aceeaşi piesă…” 6.Precizează ipostazele geniului surprinse în cele cinci „Scrisori” eminesciene. 7.Identifică tema şi motivele romantice prezente în versurile finale ale poeziei „Revedere”: „Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost, aşa rămânem: Marea şi cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele.” 8. Comentează versurile cu care se încheie poezia „Floare albastră”: „Totuşi… este trist în lume!” 9. Precizează titlul primei nuvele fantastice şi filosofice din literatura română, anul publicării şi revista în care a apărut. 10. Numeşte autorul şi titlul primului studiu dedicat vieţii şi creaţiei eminesciene. Pentru ambele teste de autoverificare: Nota o calculezi singur!- Îţi acorzi câte un punct (sau fracţiunea dintr-un punct) pentru fiecare răspuns şi apoi faci suma. (prof. Simon Maria) Răspuns pag.19

.


Arta este fabricată în laboratoarele minţii. Creaţia poetică este întâi de toate eliberarea autorului după un ciclu de gândire. Poetul îmbracă în cuvinte (cu mai mult sau mai puţin har) idei personale, stări sufleteşti, impresii, aspiraţii care au sau nu corespondenţă cu lumea de toate zilele, dar care corespund cu starea sa la un moment dat. Poetul îşi publică lucrările numai dacă simte nevoia să împărtăşească şi altora gândurile sale; altfel, poeziile îmbătrânesc în sertare sau se aruncă. Creaţia poetică nu este o sursă stabilă de venituri pentru autor; chiar genialul Eminescu remarca: „Poezie-sărăcie!” (Cugetările sărmanului Dionis-1872) În mod paradoxal, poezia care nu l-a îmbogăţit pe marele poet, îmbogăţeşte intelectual generaţii întregi de la el încoace. Eminescu nu-şi caută cuvintele, nu vrea să impresioneze; limbajul său poetic este natural şi proaspăt, dar plin de asocieri originale, multe amintind de vatra satului românesc. Pentru a exprima graba cu care se desfăşoară un eveniment, Eminescu a găsit cel puţin trei forme deosebit de expresive:„Ş-o tuli urât de fugă,/Parcă-i dracul în călcâi”, în poezia Miron şi frumoasa fără corp; „Aleargă purtat ca de vânt/ Din noaptea pădurii de iese” în Speranţa, şi „Cu clipa gândirei se-ntrece” în Ondina. George Călinescu afirma în„Universul poeziei” că imaginea poetică sporeşte în valoare prin surpriza creată de „mimetismul” şi „confuzia între regnuri”(regnul mineral, vegetal sau animal). În sprijinul acestei afirmaţii, iată numai câteva exemple din opera lui Eminescu: fluturii sunt „flori de aer” (Fata în grădina de aur); greierii sunt „orologii ce sună răguşit în iarbă” (Egipetul); steaua, „un vultur de aur cu-aripe de foc” (Feciorul de împărat fără stea), sau „ochi cereşti”(Basmul ce i l-aş spune ei) sau „boabe de grâu” pe-un lan ceresc (Andrei Mureşanu). Asocieri cu valoare artistică remarcabilă apar în opera lui Eminescu şi când ambii termeni ai comparaţiei aparţin aceluiaşi regn. Luăm ca exemplu tot stelele, atât de dragi poetului care sunt comparate cu „gigantice făclii” (Andrei Mureşanu), „cuie bătute în racla lumii” (Demonism), material de construcţie pentru arcadele cereşti („cu arcuri de aur zidite din stele”-Mortua est) sau „pietre scumpe” (Egipetul). Chiar şi noţiunile abstracte (gândire, mister, iubire, viitor) sunt transpuse în imagini de mare valoare artistică: gândurile sunt mărgele înşirate iar misterul stăpâneşte lumea surâzând. „Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele … Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută” (Când crivăţul cu iarna..)

Romanticul Eminescu atribuie sentimente elementelor naturii. Munţii gândesc: „Iar Carpaţii ţepeni, îngropaţi în nori Îşi vuiau prin tunet gândurile lor” (Horia) Uraganele suferă: „Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan.” (Amorul unei marmure) Moartea schimbă mereu decorul în lume: „Am fost vultur pe o stâncă Sunt o cruce pe-un mormânt” (Ondina) Publicul cititor de orice vârstă poate uşor culege comorile din opera eminesciană. Cu ce ne face mai buni opera lui Eminescu? Simplu: ne îmbogăţim spiritual citindu-i opera şi ne provoacă să ne lărgim orizontul de cunoştinţe ca să putem înţelege în viitor ceea ce n-am înţeles la prima lectură. Costache Iuliana (clasa a XII-a A)

Pentru toţi tinerii îndrăgostiţi simultan de ştiinţă şi de poezie, semnalăm apariţia articolului „Eminescu şi ştiinţa” de I.M. Ştefan în revista „Ştiinţă şi tehnică” nr.3/2007. Dorind să vă stimulăm interesul pentru acest articol, vă prezentăm un text din manuscrisul lui Eminescu nr. 2264, fila 340 (citat în revistă): „Forţa e latentă în materie şi el [omul] o poate libera [deslega] prin distrugerea echilibrului altor puteri ce o ţin în repaus. El o poate efectua aceasta dând direcţia unei puteri neatârnate ce repaosa pân-acum în magazinul naturii” Nu seamănă cumva cu eliberarea forţei atomice? Din manuscrisul 2269, fila 33 şi 34 aflăm: „O, acest blestemat de timp, care când e lung, când e scurt […] Când aşteaptă cineva la portiţa vr-unui zăplaz pe drăguţa lui…şi ea nu vine…ce-i timpul? O eternitate. Când citeşte cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfăşoară înaintea ochilor… Ce-i timpul? Un minut.” Cu ce seamănă acest pasaj? Cu explicaţia concisă dată de Einstein despre relativitatea timpului individual: „O oră va părea un minut pentru un bărbat lângă o domnişoară drăguţă; un minut petrecut lângă o sobă prea încinsă, va părea o oră!” Fieraru Cristian (clasa a XII-a B)


Poemul „Luceafărul” 1.Basmul popular românesc „Fata din grădina de aur”. 2.Folcloric, filosofic, mitologic, biografic 3.Genuri literare: epic, liric, dramatic Specii literare:idilă, elegie, pastel cosmic, pastel terestru, meditaţie filosofică. 4.Tema: Condiţia omului de geniu Ideea: „Nemuritor şi rece”. („El n-are moarte, dar n-are nici noroc”- Mihai Eminescu) 5.Structura: două planuri a. uman-terestru b. universal-cosmic Compoziţia: patru tablouri

a. iubirea imposibil de împlinit/neîmpărtăşită b. idila Cătălina-Cătălin c. zborul galactic; discursul Demiurgului d. iubirea împărtăşită-sursă a extazului;

revelaţia diferenţei între omul de geniu şi omul comun

6.- fata de împărat, unică în tabloul întâi este numită în final „chip de lut” (comună, mediocră). - metaforele: „cercul vostru strâmt”- lumea omului mediocru, închisă, fără orizont „lumea mea”- lumea omului superior, a libertăţii spirituale

- conjuncţia coordonatoare adversativă „ci” - pronumele/ verbele sunt la persoana a II-a (ce-ţi

pasă ţie, vă petrece) când e vorba despre lumea comună şi la persoana I (oi fi eu, mă simt) pentru lumea omului de geniu.

7.- basmul popular românesc „Fata din grădina de aur” - formula de basm stilizată: „A fost odată ca-n poveşti” - descântecul stilizat (chemarea fetei: „Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază..”. - motivul Zburătorului (cele două metamorfoze ale luceafărului, ca înger şi demon ) - cuvinte/expresii populare, mai ales în tabloul al doilea („băiat din flori şi de pripas”, „obrăjei ca doi bujori”, „din bob în bob”…) 8.Tabloul al treilea; luceafărul/Hyperion 9.Lirica obiectivă a măştilor 10.- limpezime clasică - exprimare gnomică - puritatea limbajului - muzicalitate

Eminescu- viaţa şi opera

1.„La mormântul lui Aron Pumnul”, anul 1866. 2.„Venere şi Madonă”, „Mortua est”, „Epigonii”; anul 1870. 3.„Lacul”, „Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Crăiasa din poveşti”, „Pe lângă plopii fără soţ” etc. 4.a.- oximoron b.- litotă c.- aliteraţie d.- invocaţie 5.„Glossă”- motivul lumii ca teatru 6.Scrisoarea I - savantul; Scrisoarea II - poetul; Scrisoarea III - politicianul de geniu; Scrisoarea IV şi V - îndrăgostitul neînţeles şi trădat; 7.Tema: efemeritatea fiinţei umane în raport cu natura eternă. Motive literare: omul rătăcitor (efemer); marea, râurile, pustiurile,luna, soarele, codrul, izvoarele sunt elementele naturii statornice. 8.Fericirea este efemeră; omul este condamnat la nefericire (inaccesibilă în planul cunoaşterii absolute; efemeră în planul iubirii). 9. „Sărmanul Dionis” Anul publicării dec.1872-ian.1873 Revista „Convorbiri literare” 10.Titu Maiorescu „Eminescu şi poeziile lui” Anul 1889

Proza eminesciană (Sărmanul

Dionis)


1. Basmul cult „Făt-Frumos din lacrimă”; Nuvela „Sărmanul Dionis”; Romanul (neterminat) „Geniu pustiu” 2. Tema: condiţia geniului Motive literare: visul, peisajul selenar edenic, iubirea idilică, despărţirea de umbră, patima cunoaşterii, păcatul originar, zborul cosmic. 3. - Caracterul subiectiv al reprezentărilor despre lume, spaţiu şi timp (apriorismul kantian) - metampsihoza, transmiterea sufletelor, existenţa perenă a individului metafizic Dan/Dionis - caracterul relativ al cunoaşterii („lumea-i visul sufletului nostru”- M. Eminescu) - absolutul ideatic (visul ca formă de evadare din realul prozaic şi ingrat) 4. - sărăcia materială: vestimentaţia, descrierea locuinţei - bogăţia spirituală: autodidact, pasionat de lectura cărţilor vechi şi de filozofie 5. - Riven, anticarul este cel care îi oferă lui Dionis cărţile vechi (inclusiv cartea bizantină de astrologie, care îi deschide lui Dionis poarta călătoriilor în timp şi spaţiu, după descifrarea semnelor astrologice) - Ruben este maestrul lui Dan/Dionis (echivalentul lui Mefisto), care ăl iniţiază în tainele migraţiei sufletului 6. „Călătoria lor nu fusă decât o sărutare lungă.” 7. Doi sori şi trei luni; codru antic; fluviu măreţ; dumbrăvele întunecate pe maluri; şiruri de cireşi, omătul trandafiriu al înfloririi bogate, flori cântau în aer, gândaci ca pietrele scumpe etc. 8. Încercarea de a se ridica prin cunoaştere şi acţiune la condiţia demiurgică. 9. Condiţia geniului, puterea magică a iubirii, forţa creatoare a imaginaţiei/poeziei, etern/efemer, tentaţia cunoaşterii absolute. 10. Epitetul antepus („sărmanul”) - cu sens propriu: sărac - cu sens figurat: condiţia omului căruia îi este refuzat accesul la cunoaşterea absolută

Emisiuni filatelice 1964 şi 1975

Bucovina – piesă comemorativă 1964

Bancnota cea mai

valoroasă România 2006

D. Teleor în „Eminescu sufleor” repovesteşte amintirile doamnei Maria Flechtenmacher despre Eminescu, pe care îl cunoscuse ca sufleor în trupa lui Pascaly. Directorul Pascaly era un om pedant, mereu îngrijit. Când l-a văzut pe Eminescu că poartă lucruri uzate şi a aflat că nu are bani pentru o ţinută nouă, i-a oferit cincizeci de lei: „Poftim cincizeci de lei… Să-mi vii diseară cu ghete şi haine! M-ai înţeles?” Seara, Eminescu era la fel de rău îmbrăcat şi Pascaly i-a cerut socoteală: „ - Ai cumpărat ghete şi haine, domnule? - Da! - Unde sunt? - Uite-le!” Poetul nu luase nici ghete, nici haine; din banii primiţi de la Pascaly, Eminescu cumpărase operele complete ale lui Goethe şi ale lui Heine! „ – Uite, Goethe şi Heine…” Bibliotecar Vasile Gabriela


Multe fete sunt frumoase, dar numai una singură mă face să-mi înghit cuvintele. La propriu, în faţa ei mă simt „un mutulică”. E şi frumoasă, şi deşteaptă: a simţit că mă intimidează şi profită de puterile ei. Mă întreabă ceva , eu tac stânjenit; mă-ntreabă iar, eu încerc să bâlbâi măcar un cuvânt şi apoi tac (stânjenit din cale-afară). Din pricina asta mi-au schimbat prietenii porecla din „Happy” în „Stânjenel” . Ce pot face? Sunt numai trei variante posibile: Să o evit. Imposibil! N-am puterea asta! Ştiu pentru că am mai încercat, dar degeaba! Să fiu în continuare stupid. Nu ţine! Eu sunt de felul meu un tip dezgheţat, vioi, simpatic şi, cred eu, inteligent. Numai în faţa ei îmi pierd calităţile! Să-mi înving cumva stânjeneala. Asta ar trebui! Dar cum? Păi, să-i scriu ceva, o poezie poate; să strecor poezia în vreun caiet ca să-i atrag atenţia că nu sunt un prostănac, un penibil, un găgăuţă! Normal, am ales a treia variantă. I-am scris câteva poezii, dar niciuna nu mi s-a părut demnă de „muza” mea. Atunci, am copiat prima strofă din „Replici” pe o coală de hârtie lucioasă şi m-am semnat. M-am gândit că falsul nu poate fi descoperit, pentru că nu este o poezie foarte cunoscută a lui Eminescu. Am pândit un moment favorabil, i-am pus poezia într-o carte şi am aşteptat…Acum, totul trebuia să fie bine! Şi n-a fost chiar bine! Dumnezeu s-a supărat rău pe mine că am încălcat dreptul de autor (lucru sacru) şi m-a atins cu trăsnetul dreptăţii. În prima pauză, draga mea (despre care v-am zis deja că e deşteaptă), m-a taxat dur: „- Domnule Eminescu, sunteţi un mare romantic!” Ei, şi atunci mi s-a dezlegat mie limba! Am început să-i spun că-mi pare rău; că i-am scris eu însumi poezii, dar nu mi-au plăcut… Ca s-o înduplec, i-am propus să le citească şi ea; chiar i-am spus că accept să râdem împreună de stilul meu poetic necizelat şi plin de hârtoape ca Autostrada Bucureşti-Piteşti. Atunci draga mea mi-a zâmbit prima dată. Când mi-a citit versurile, a râs de-a dreptul. Domnule Eminescu, îmi cer mii de scuze că am avut inconştienţa să semnez sub admirabilele dumneavoastră versuri. Şi vă mulţumesc că aţi scris frumoasa poezie care a fost ( în secolul XXI nota bene) începutul unei frumoase prietenii. Prietenie? Nu numai; cred că deja evoluează spre idilă…?! ? Mii de mulţumiri, domnule Eminescu! Niculescu Emanuel (clasa a XII-a L2), alias „Happy”


Cuprins 2 Cum este percepută astăzi literatura marilor romantici?

Judeţ Adriana (clasa a XII-a B) 3 Natura şi iubirea ideală

Ilie Daniel (clasa a XI-a C) 4 Natura şi iubirea neîmpărtăşită Dumitraşcu Gabriela (clasa a XI-a C) 4 Nostalgii clasice: iubirea şi trecerea ireversibilă a timpului în Sonete Cioriciu Cristian (clasa a XI-a A) 5 Motivul florii albastre Vintilă Anica Ioana (clasa a XII-a A) 6 Visul romantic Rădulescu Ionuţ (clasa a X-a A) 7 Condiţia geniului Matei Iulian (clasa a XII-a A) 8 Naşterea din ape - eseu Nardin Luiza (clasa a XI-a B seral) 8 Fantasticul în epica eminesciană Dulgheru Mihaela Cristina (clasa a XII-a C) 9 Test de autoevaluare: Proza eminesciană („Sărmanul Dionis”) Simon Maria (profesor) 10 Debut. Elevii noştri sunt talentaţi! Morărescu Mircea (clasa a XII-a L3)- poezie Măican Răzvan (clasa a XII-a L3) - poezie 11 Debut. Elevii noştri sunt talentaţi! Vasile Ioana Carolina (clasa a XII-a A)- desen 12 Verificaţi-vă cunoştinţele! Test de cultură generală (Colectivul de redacţie) 13 Ştiaţi că…? Dacă nu ştiaţi, aflaţi.. (Colectivul de redacţie) 14 Astrofizică şi multă poezie. Cu Eminescu şi Hawking între Big Bang şi Big Crunch - eseu

Fieraru Cristian (clasa a XII-a B) 17 Teste de autoevaluare: „Luceafărul” şi „Mihai Eminescu-viaţa şi opera”

Simon Maria (profesor) 18 Despre poezie, sărăcie şi bogăţie – eseu Costache Iuliana (clasa a XII-a A) 18 Intuiţii ştiinţifice în manuscrisele lui Eminescu –( promovarea revistei Ştiinţă şi Tehnică) Fieraru Cristian (clasa a XII-a B) 19 Răspunsuri la testele de autoevaluare: „Luceafărul” şi „Mihai Eminescu-viaţa şi opera” Simon Maria (profesor) 20 Răspunsuri la testul de autoevaluare: Proza eminesciană („Sărmanul Dionis”) Simon Maria (profesor) 20 Numismatică şi filatelie ; Cum şi-a cumpărat Eminescu ghete şi haine Vasile Gabriela (bibliotecar) 21 Mii de scuze şi mii de mulţumiri, domnule Eminescu – eseu Niculescu Emanuel (clasa a XII-a L2) Calitatea tipăririi poate scădea mult valoarea unei reviste! Noi cam atât am putut cu imprimanta noastră obosită… Dacă are cineva mărinimia să ne doteze cu echipament tipografic, ne poate contacta la adresa de e-mail [email protected]

grupul Şcolar industrial mecanic fin -...

Documents