Definiţie, caracterizare generală

Psihosociologia grupurilor sociale reprezintă una dintre principalele teme a psihologiei

sociale, cu multiple implicaţii teoretice şi practice în toate domeniile vieţii sociale.

Din punct de vedere psihosociologic, grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane

între care există legături interactive de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ.

Membrii grupului au scopuri comune, desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc

relaţii care au o anumită evoluţie în timp. Prin natura sa, societatea umană are o organizare

grupală, fiind formată din grupuri mari (popoare, etnii, clase sociale) care includ diverse alte

tipuri de grupuri mijlocii şi mici (colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni,

familii, cupluri).

Fiecare individ aparţine de-a lungul vieţii mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin

aceluiaşi grup social mare (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări) persoanele aflate întâmplător într-

un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni

comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui, în sensul

definiţiei de mai sus, un grup, deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una

sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop, activitate, valori, norme comune,

durata în timp a relaţiilor. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană,

indiferent de mărimea ei, poate fi considerată, din punct de vedere psihosociologic, mulţime,

gloată, dar nu grup.

Tipul de structură care se dezvoltă într-un grup este consecinţa a trei factori:

1. nevoia de eficienţă este legată de importanţa completării activităţii grupului într-o

perioadă specifică;

2. tipurile de abilităţi şi motivaţii;

3. mediul social – afectează grupul social.

Motivele asocierii în grup.

La baza asocierii în grup stau următoarele cauze:

1. atracţia pentru activităţile grupului. Printre tipuri de grupuri de această natură sunt:

grupurile de muncă, grupurile de soluţionare a unor probleme, grupuri legislative, de

autosprijin;

2. simpatia pentru membrii grupului – grupurile care se formează esenţial pe baza

atracţiei interpersonale (apar spontan);

1

3. nevoile membrilor grupului – oamenii pot deveni membri ai unui grup pe motive de

a găsi aici satisfacerea nevoilor emoţionale, sociale, independent de natura activităţii

grupului.

Tipuri de grupe sociale

Până a trece la clasificarea grupelor sociale este necesar de a clasifica unele noţiuni asociate

grupului, ca:

1.Mulţimea – un număr mare de persoane reunite temporar pentru realizarea unui scop

de asociere sau a unui interes. Ele funcţionează numai atât cât răspund unui obiectiv.Ex.: o

mulţime ce aşteaptă transportul, la clinică în rând la medic etc.

2.Ceata – o reunire voluntară a unor persoane care au aceleaşi interese, preferinţe sau

au ca scop de a fi împreună.

3.Colectivitatea – reunirea indivizilor după trăsături comune. Sunt mai multe tipuri de

colectivităţi:

a) statistice (întemeiate pe dimensiuni demografice, vârstă, sex);

b) sociale (formaţie de persoane reunite în scopul unei convieţuiri sau activităţi comune)

Grupurile pot fi clasificate după următoarele criterii:

I. criteriul cantitativ (număr de oameni):

a) grupe mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, între care există relaţii

directe, “faţă în faţă” (spre deosebire de grupurile mari, ai căror membrii, practic, nu-i pot

cunoaşte pe toţi ceilalţi); funcţionarea grupului mic presupune un sistem bine precizat de

statute şi roluri, norme şi reguli recunoscute şi acceptate de toţi, relaţiile fiind caracterizate

prin durată şi evoluţie în timp

b) grupe mari (un număr care nu le permite contactul permanent) - popoare, clase sociale,

etnii se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare

(limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura

materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie.

II. criteriul duratei grupului:

a) grupuri temporare (de scurtă durată);

b) grupuri permanente (urmăresc un scop mai îndelungat)

III. criteriul interacţiunii:

2

a) grupuri formale (există oficial); caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin

modul de organizare al grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare

de reguli. Grupurile organizaţionale, indiferent de mărimea lor, sunt formale, pentru că

relaţiile dintre membri se stabilesc pe baza statusului organizaţional, a poziţiei şi funcţiei

fiecărui individ; apartenenţa la grup este şi ea reglementată de relaţiile contractuale dintre

individ şi organizaţie: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi

impuse (orice organizaţie are un regulament de organizare-funcţionare), durata în timp este

predeterminată

b) grupuri nonformale (bazate pe simpatii) se constituie paralel sau în afara grupurilor

formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan,

bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi

nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi

evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată.

IV. criteriul conţinutului interacţiunii:

a) grupe primare (contactele se bazează pe unitatea emoţională - familia); - în care există

posibilitatea ca fiecare membru să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu

fiecare în mod direct; în acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că

satisface toate cerinţele susmenţionate: echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier,

funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe muncesc sau

învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze direct.

b) grupe secundare (grupe de studenţi, colective de muncă) au, de regulă, un număr mai

mare de membri şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult

sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; din acest punct de

vedere majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare (ex. angajaţii unei firme de

mărime mijlocie sau mare).

V. după caracterul atitudinii membrilor grupului unul faţă de altul:

a) grupă-organizaţie (relaţiile se bazează pe obligaţii funcţionale);

b) grupă-colectiv

3

Psihologia grupurilor sociale mari

Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează

fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună, cât şi moralul

participanţilor. Bass şi Ryterband (1971), studiind viaţa grupurilor, au ajuns la concluzia că,

indiferent de natura activităţii comune, ele parcurg aceleaşi stadii de evoluţie:

1. Acceptare reciprocă: la început membrii grupului manifestă neîncredere reciprocă

şi teamă de nepotrivire, se comportă conformist, rezervat, ritualizat (folosesc

formule de politeţe, distante, pun întrebări puţine, abordează teme neutre, discută

relativ puţin). Problemele specifice acestei etape sunt cele legate de simpatie /

antipatie şi instituirea raporturilor de putere / dependenţă, de încercările unora de a

se impune şi de a dobândi o poziţie privilegiată, de dominare a celorlalţi.

2. Comunicare şi decizie: odată clarificate raporturile, începe o etapă de comunicări

deschise, indivizii îşi exprimă trăirile; se stabilesc reguli de conduită, strategii de

decizie şi rezolvare de probleme; capătă o importanţă tot mai mare consensul şi

apar sentimentele de apartenenţă şi solidaritate.

3. Motivaţie şi productivitate: depăşirea celei de-a doua faze creează satisfacţie

legată de participarea la grup, membrii se simt implicaţi în activitatea grupului,

cooperează şi acest lucru duce la creşterea productivităţii în cadrul activităţii

comune.

4. Control şi organizare: grupul a ajuns într-o etapă matură a existenţei sale, când

munca este împărţită prin consens şi considerarea competenţelor individuale;

organizarea grupului este flexibilă şi adaptabilă la schimbare.

Iar coeziunea grupului se bazează pe independenţă, coordonare, cooperare, comunicare şi

motivare. Dinamica grupului influenţează coeziunea grupului. K. Lewin formulează logica

dinamicii psihologice de grup în trei momente:

1.de blocare a standardelor vechi

2.mişcare

3.restructurarea standardelor noi

„Moralul” grupului.

4

Moralul grupului reprezintă starea subiectivă generalizată a membrilor faţă de problemele

specifice funcţionării grupului. Moralul este influenţat de trei categorii:

1.factorii psiho-sociali (relaţii psiho-sociale de tip afectiv);

2.factori psiho-individuali (satisfacerea nevoilor sau afirmarea trăsăturilor de personalitate);

3.factori materiali (în special de natură organizatorică);

Despre climatul moral-psihologic putem spune ca este de mai multe feluri:

1.„de entuziasm” (o unitate emoţională completă)

2.„cald” (între anumiţi membri există conflict)

3.„neutru” (deşi există unitatea scopurilor, nu există unitatea acţiunilor)

4.„rece” (există conflicte mari între membri).

Fenomenele psihice în grupele sociale mari se clasifică în felul următor:

1.cognitive – imaginile colective, gândirea socială, opinia publică, conştiinţa

obştească. Ele sunt determinate de dezvoltarea social-istorică. În evoluţia procesului istoric

se schimbă mecanismele activităţii de cunoaştere.

2.motivaţionale – la baza motivaţională sunt necesităţile de grup, care sunt de două

tipuri:

a) necesităţi de grup, care necesită condiţii de funcţionare a lui

b) necesităţile individuale ale membrilor grupurilor.

Între aceste necesităţi e necesar să fie o interacţiune reciprocă.

3. afective - sentimentele sociale, atitudinea emoţională faţă de evenimentele,

situaţiile sociale ce se produc în societate.

Grupele sociale mari se clasifică după următoarele criterii:

1.După durata existenţei:

a) de lungă durată sau permanente (clase, naţiuni);

b) de scurtă durată, temporare (miting, auditoriu, gloată);

2.După caracterul organizării:

a) grupe apărute stihiinic, spontan (gloata);

b) conştient organizate (partide, asociaţii)

Psihologia gloatei5

„Intrăm într-o adevarătă eră a mulţimilor” afirmă Gustave Le Bon în una din cărţile

sale, numită „Psihologia mulţimilor”, iar această afirmaţie revoluţionează cu atât mai mult

cu cât schimbările apărute o dată cu începutul epocii moderne se produc datorită acestor

„mase inconştiente şi brutale”. „Soarta naţiunilor nu se mai hotărăşte în consiliile

principilor”, spune autorul, „ci în sufletul mulţimilor”.

Există o serie de situaţie tipice de viaţă, care determină adunarea oamenilor în gloate:

1. calamităţi naturale (cutremure, incendii, inundaţii)

2. transportul public (gările, metroul)

3. manifestaţii de masă (concerte, teatre)

4. acţiuni politice (miting, demonstraţie)

5. locuri publice de odihnă etc.

Gloata este o adunătură de oameni, care se caracterizează după următoarele premise:

- număr mare;

- contact mare (foarte aproape ca distanţă unul faşă de altul);

- excitarea emoţională (nelinişte, dezechilibru);

- neorganizare, spontanietate;

Tipologia gloatei o putem determina după criteriul activismului:

a) pasivă (lipsa excitării emoţionale)- oamenii nu împărtăşesc un scop comun;

b) activă – persistă excitarea emoţională. Molipsirea emoţională la apariţia activităţii şi

acţiunilor comune.

c) agresivă – nivel înalt al excitării emoţionale. Apare o încordarea psihică ce are la bază

elemente de frustrare, mânie, dezamăgire.

Gloata ca structură are o formă de cerc, având centru şi straturi periferice, şi în

rezultatul măririi ei capătă o formă a unui cerc incorect.

Comportamentul oamenilor in gloate este determinat de următoarele particularităţi:

1.scăderea autocontrolului. Omul devine dependent de gloată, inconştient se supune

influenţei ei;

2.responsabilitatea scade;

3.imitarea creşte;6

4.incapacitatea atenţiei spre unul şi acelaşi obiect;

5.apariţia bârfelor

6.sugestie înaltă. Omul în gloată poate crede în orice informaţie;

7.activism fizic, psihofiziologic şi psihic, emoţii

Glata, la fel ca oricare grup este condusă sau presupune să aibă un conducător.

Pezentării conducătorilor mulţimilor şi a mijloacelor lor de convingere este un aspect

deosebit de important, pentru că aceşti conducători, care au deţinut şi deţin încă această

pricepere a manipulării mulţimilor, folosită în atingerea scopurilor personale, au mobilizat

masele de oameni credincioase lor, ducând astfel la răsturnări însemnate în istoria

civilizaţiei. Un astfel de conducător a fost Napoleon Bonaparte, pe care Le Bon îl dă

exemplu de multe ori în lucrare şi despre care a afirmat că a cunoscut foarte bine psihologia

mulţimilor franceze. Acest fapt este incontestabil, gândindu-ne numai la numărul

impresionant de soldaţi pe care i-a convins să lupte pentru cauza sa şi pe care i-a trimis la

moarte curată în campania din Rusia. Armata sa întrunea toate caracteristicile unei mulţimi,

lipsită de raţiune şi supusă orbeşte iluziilor create de conducătorul ei. Se pare însă că

Napoleon s-a înşelat în ceea ce priveşte mulţimile spaniole şi ruseşti, ceea ce i-a adus

declinul.

Le Bon afirmă că, prin ideile lor, mulţimile sunt mereu cu mai multe generaţii

întârziere faţă de savanţi şi filosofi. Însă acest lucru le conferă inferioritate până la un

anumit punct. Şi aceasta deoarece spre deosebire de minţile luminate, au creat modificările

ce erau în conformitate cu sentimentele lor, la acele nivele la care savanţilor le-au trebuit

zeci de ani pentru a le influenţa.

Spre exemplu, „reuşita” reclamelor comerciale atât de intens practicate în zilele

noastre îşi găseşte o explicaţie deosebit de logică în faptul că afirmarea repetată a unor texte

simple, duce în final la contagiune şi la implementarea ideii în inconştient. După o vreme,

uitând cine este de fapt autorul acestei idei ajungem să o credem. Tot prin contagiune se

transmit şi tulburările cerebrale, explicându-se astfel, transmiterea nebuniei de la pacient la

medicul psihiatru.

7

8