Grupa IV Ion Luca Caragiale,Ioan Slavi si “Junimea”

Ion Luca CaragialeIon Luca Caragiale (n. 1 februarie \13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.A fost ales membru post-mortem al Academiei Române

Ioan Slavici Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, județul Vrancea) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.[2] Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1921. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”

Ce este junimea?Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în anul 1863.Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători aceloraşi înrâuriri. Multă vreme după ce oamenii şi creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi . Fără

îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație. Se recunoaste faptul ca junimistii detineau in guvern pozitii importante. Conservatorii hotarasc sa fundeze „Timpul”, ziar politic, ca altele care apareau atunci. Noul ziar are insa norocul sa fie sustinut, cum rar se intampla, de cei mai mari scriitori ai vremii.Exista parerea ca Slavici intra in redactia „Timpul” inca de la inceput, de vreme ce publica chiar in primul numar, nuvela „La crucea din sat”. „Timpul” duce o existenta stearsa si fractiunea junimista din partidul conservator planuieste sa scoata un ziar al ei.Slavici avea promisiuni ca va intra in redactia noului ziar.Slavici lucreaza in intelegere cu Eminescu si ii cere acestuia lamuriri asupra unor chestiuni de logica. El reproduce,apoi, in „Timpul” articolul lui Eminescu „Observatii critice”

Ioan Slavici si “Junimea”Considerata in ansamblul ei, activitatea sa ca junimist este mai bogata si mai indelungata decat a oricaruia dintre marii clasici ; initiativele sale culturale inspirate de directia noua au cunoscut un larg rasunet, influentand in Transilvania si Banat procesul afirmarii spiritualitatii noastre nationale, iar Convorbirile literare au fost sustinute si onorate cu colaborari pe o perioada ce depaseste treizeci de ani.Activitatea indelungata a lui Slavici in cadrul Junimii n-a fost insa lipsita de sinuozitati, de rezerve si dezacorduri cu unele idei politice, indeosebi cand ele se refereau la problema Transilvaniei, fata de care el cerea formularea unor atitudini mai clare si mai hotarate, cel putin in decursul ultimelor doua decenii ale secolului trecut. Nu trebuie pierdut din vedere nicicand faptul ca a fost de la inceputul studiilor sale universitare scriitorul caruia Junimea i-a acordat ajutoare materiale substantiale, mai numeroase chiar si decat cele ce i s-au atribuit lui M. Eminescu, in acelasi interval de timp. Entuziasmul si intelegerea cu care intelectualitatea aradeana a primit initiativele sale culturale de inspiratie junimista s-au stins pe parcurs, avand ca urmare neacordarea sprijinului pentru ceea ce mai voia sa faca. La Gura satului, unde se angajase redactor, o ducea greu din aceleasi

motive si mai era si platit modest. La tonte acestea se adauga amenintarea cu inchisoarea, din partea autoritatilor maghiar" care-l socoteau acum un «agitator daco-roman», de-a dreptul «periculos», intr-o astfel de situatie nu-i mai ramanea altceva de facut decat sa apuce pe calea strabatuta si de alti intelectuali transilvaneni, stramu-tandu-se peste Carpati. Hotararea n-o putea totusi lua decat dupa ce se va fi consultat cu junimistii de care era strins legat sufleteste, ei, fiind si singurii in masura sa-i acorde sprijinul necesar. S-a adresat din nou lui Iacob Negruzzi : „Ma duc in Romania, pentru ca sa pot lucra dupa putintele mele pe terenul literar. Si stau acolo pana ce in Austria 12 nu va fi cu putinta o lucrare pacinica Pentru aceea m-as adresa catra d-ta cu o rugare : sa-mi fii mijlocit ori nemijlocit mij'.oci-toriu intr-asta privinta".Junimistii din Iasi l-au inteles si l-au aprobat, asigurandu-l de sprijinul lor, dar pasul hotarator al trecerii Carpatilor nu l-a putut face atunci, caci alte hatisuri ale vietii l-au pus in situatia sa accepte postul de arhivar la episcopia din Oradea. nut in cele mai importante momente ale activitatii sale culturale si literare, cu implicatii profunde in ideologia literara, in conceptia artistica, mai putin in cea politica, dar in chip hotarator in modul de a gandi si a actiona, spre a orienta cultura romana din Transilvania pe fagase noi. El n-a fost doar un frecventator ocazional al intrunirilor literare de la Iasi si Bucuresti si nici nu s-a numarat intre colaboratorii sporadici ai Convorbirilor literare, chiar daca n-au lipsit ani in care a onorat revista junimista cu mai putine contributii, fiind cu totul stapanit de simtul responsabilitatii pentru indeplinirea misiunii publicatiilor proprii : Tribuna, Vatra, Corespondenta romana.Considerata in ansamblul ei, activitatea sa ca junimist este mai bogata si mai indelungata decat a oricaruia dintre marii clasici ; initiativele sale culturale inspirate de directia noua au cunoscut un larg rasunet, influentand in Transilvania si Banat procesul afirmarii spiritualitatii noastre nationale, iar Convorbirile literare au fost sustinute si onorate cu colaborari pe o perioada ce depaseste treizeci de ani. Emi-nescu isi incetase, practic, activitatea la Junimea in 1883, asadar, dupa aproximativ doisprezece ani, iar Caragiale nu mai frecventa cenaclul si nu mai publica in Convorbiri literare din 1890, dupa zece-unsprezece ani de fidelitate junimista. in schimb, autorul Morii cu Noroc a revenit la Junimea in

1890, numarandu-se, alaturi de Cosbuc si Duiliu Zamfi-rescu, pana in 1894, intre principalii sustinatori literari ai seratelor literare bucurestene. Activitatea indelungata a lui Slavici in cadrul Junimii n-a fost insa lipsita de sinuozitati, de rezerve si dezacorduri cu unele idei politice, indeosebi cand ele se refereau la problema Transilvaniei, fata de care el cerea formularea unor atitudini mai clare si mai hotarate, cel putin in decursul ultimelor doua decenii ale secolului trecut. Nu trebuie pierdut din vedere nicicand faptul ca a fost de la inceputul studiilor sale universitare scriitorul caruia Junimea i-a acordat ajutoare materiale substantiale, mai numeroase chiar si decat cele ce i s-au atribuit lui M. Eminescu, in acelasi interval de timp. S-a bucurat, in momente grele ale vietii, de sfaturi si incurajari morale venite din partea unor junimisti de vaza, ca Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu. Mai presus de orice s-au situat, in epoca inceputurilor literare, indrumarile venite nu numai din partea lui Mihai Eminescu, dar si a lui Iacob Negruzzi, ca reprezentant autorizat al Convorbirilor literare. Asa dupa cum insusi avea sa declare in corespondenta, junimistilor le-a datorat intr-un timp chiar viata, caci, fara sprijinul lor material si moral, ar fi putut sfarsi in vreunul din spitalele vieneze.Cu timpul au aparut in atitudinea lui Slavici fata de Junimea anumite rezerve si chiar contradictii, dar toate au ocupat un spatiu relativ restrans si nicicand n-au impietat principialitatea relatiilor literare. Ele solicita din partea istoricului literar o atitudine de intelegere, avandu-i in vedere deopotriva pe scriitorul si omul Slavici. S-ar cuveni atunci sa acordam mai mare credit celor spuse de Eleonora Slavici, care considera ca viata sotului sau a fost „foarte complexa" datorita caracterului aparte, si tocmai de aceea a ramas pentru multi neinteleasa. Descifrarea ei este inlesnita insa de o caracteristica esentiala a omului Slavici — buna-cre-dinta — incat „ganditorii cinstiti sufleteste ai neamului" vor avea posibilitatea sa-i acorde „locul pe care-l merita" 4 in istoria literaturii romane. Primii care au avut prilejul sa formuleze judecati obiective asupra omului si a scriitorului au fost junimistii insisi, cei mai multi dintre ei convingandu-se inca de la inceput de buna-credinta, sinceritatea si loialitatea colegului lor de la seratele literare.In cunoscutul Album al Junimii, Ioan Slavici figureaza ca facand parte din societate incepand cu anul . Data respectiva coincide intru totul cu

momentul descinderii sale in Iasi, petrecut in toamna) acelui an, dar il priveaza de cei aproape patru ani pe care i-a dedicat pana atunci unor importante initiative culturale in spiritul „directiei noi" si de trei ani de colaborare la Convorbiri literare. Daca tinem seama de o precizare facuta de Iacob Negruzzi cu privire la modul cum se stabilea vechimea in Junimea, atunci pentru Slavici ar trebui acceptat anul 1871, cand a inceput sa colaboreze la revista societatii. intr-o scrisoare din 1877, redactorul Convorbirilor literare atragea atentia ca intrarea „se considera de cand a inceput cineva a scrie in Convorbiri. in caz cand persoana respectiva nu scrie, de cand a inceput a frecventa adunarile Societatii" . Rectificarea datei din Album e cu atat mai indreptatita, cu cat se stie ca primele relatii ale scriitorului cu Junimea s-au stabilit si mai inainte, in 1870, prin intermediul studentilor romani aflati pentru studii la Viena, care-si insusisera in parte ideile junimiste in scolile din Sibiu, Brasov, Nasaud si Arad. Printre ei se afla Mihai Eminescu, din al carui indemn a inceput sa scrie literatura ; poetul i-a facut corecturi discrete si apoi, din 1871, i-a trimis lucrarile la revista ieseana Convorbiri literare, cu care stabilise bune raporturi.in legatura cu acest prim contact si cu invitatiile de a deveni colaborator la revista junimista exista documente care scot in evidenta rolul lui Iacob Negruzzi in orientarea lui Ioan Slavici, inca de la inceput, si spre alte domenii ale activitatii spirituale romanesti decat literatura propriu-zisa. Ne referim cu deosebire la o nota semnata de directorul Convorbirilor literare pe marginea unei scrisori a lui Eminescu, unde informeaza ca facand cunostinta cu cei doi scriitori la Viena in 1870, „sfatui pe d. Slavici, in urma multor conversatii ce avusese toti trei impreuna, mai ales asupra deosebirilor de caracter dintre romani si maghiari, sa faca asupra acestui subiect un studiu care s-ar publica in revista de la Iasi. Acest studiu a fost redactat si publicat in 14 numere din voi. V Convorbiri literare 1871—1872. Asadar, tot in primul an de stabilire a contactelor cu junimismul prin studentii romani de la Viena si indeosebi prin Eminescu, Ioan Slavici a avut prilejul sa obtina lamuriri detaliate asupra obiectivelor „directiei noi" chiar de la unul dintre fondatorii ei. in ceea ce-l priveste pe lacob Negruzzi, e sigur ca vedea in cunostinta cu Slavici un nou castig pentru junimism in general si pentru

revista Convorbiri literare in special; cel putin ca obiectiv imediat a retinut ca fiind pe deplin posibila publicarea in revista ieseana a unui studiu comparativ temeinic, semnat de un colaborator nou, care poseda cunostinte insemnate atat despre poporul roman din Transilvania, cat si despre cel maghiar, ceea ce-i facilita obiectivitatea demersului, dupa cum se va vedea nu peste mult timp. Atunci, in 1870, a avut lacob Negruzzi prilejul sa-i dezvaluie si sa-i explice lui Ioan Slavici obiectivele urmarite de directia noua. in cultura si literatura romana. Aprobandu-Ie, Ioan Slavici a continuat sa-i ceara noi deslusiri tot timpul sederii sale la Viena, stabilind cu lacob Negruzzi legaturi stranse, printr-o bogata si importanta corespondenta. Mentorul Convorbirilor literare se interesa tot mai insistent de el, cerandu-i lui M. Eminescu sa-l informeze asupra studiilor la care lucra si indeosebi despre preocuparile lui literare. Treptat, Ioan Slavici s-a familiarizat cu preocuparile directiei noi si s-a identificat cu telurile societatii Junimea. La formarea sa ca junimist literar au contribuit nu numai M. Eminescu, direct, si lacob Negruzzi, prin corespondenta, dar si toti aceia care colaborau la revista Convorbiri literare. El o citea cu regularitate, „din scoarta in scoarta" ; dispunea de intreaga colectie, primind in continuare, gratuit, fiecare numar, mai intai la Viena, iar apoi la Arad, Oradea si Siria, pana in 1874, cand s-a mutat la Iasi. Nu i-a fost greu sa-si dea seama ca aceasta era atunci cea mai buna revista de literatura si cultura de la noi, caci se publicau in paginile ei opere literare de o valoare deosebita, precum si studii competente de critica literara, folclor, istorie, istoria artelor, lingvistica. Convins de semnificatia cu totul aparte a publicatiei junimiste in contextul general al literaturii si al culturii romane, s-a aratat repede preocupat sa contribuie la raspandirea ci in randul intelectualilor romani aflati in afara granitelor de atunci ale statului nostru. Pe de alta parte, cand redactorul a cunoscut momente de grea cumpana, el n-a pregetat sa-l incurajeze, atragand atentia ca responsabilitatea e cu atat mai mare, cu cat se stie ca se afla in fruntea unei publicatii cu insemnate rosturi in literatura si cultura romana. in 1876, bunaoara, ii scria lui lacob Negruzzi ca importanta majora a revistei ce o conducea ar trebui sa-i insufle mal mult curaj, determinandu-l sa abandoneze ideea de a nu mai lupta pentru mentinerea ei : „Pana acuma Convorbirile literare au implinit frumoasa misiune de a fi introdus stabilitate

in lucrarea noastra literara. Tot le mai ramane rolul intr-adevar pozitiv de a se si raspandi. Si nu e nici o foaie romana care ar putea face pretentie la raspandire ca si aceea, care intra in al zecelea an, dupa o lupta tot atat de grea, o varsta intr-adevar jubiliara". Iar in final imbarbatarea necesara : „Noi singuri (cei de la Convorbiri literare — V.V.) ne putem fali ca avem prieteni grupati in Ardeal si Convorbirile vor fi foaia care mai curand ori mai tarziu va fi cetita in Ardeal" .in anul 1870, cand Ioan Slavici, dupa ce si-a insusit principiile junimismului si s-a situat, impreuna cu Eminescu, intre fruntasii1 studen-timii romane din Viena, numarul adeptilor directiei noi a crescut simtitor, in urma confruntarilor dese si dure cu adversarii sai. Acesti adepti au optat pentru tezele lui T. Maiorescu despre bazele limbii romane literare, au adoptat ortografia fonetica de la Convorbiri literare si au inceput sa devina militanti neobositi pentru o cultura romana unitara. Fireste ca nici in cazul lui Ioan Slavici si nici al celorlalti studenti romani din Viena nu putea fi vorba atunci de o insusire integrala a junimismului. Lucrurile s-au petrecut aidoma si in cercurile intelectuale romanesti din Transilvania, Banat "i Bucovina, unde adeziunea se i asfrangea numai asupra acelor principii junimiste care slujeau aspiratiile spirituale specifice romanilor de pe aceste meleaguri. Tocmai la ele s-au referit si publicistii din Transilvania, Banat si Bucovina cand si-au propus sa releve meritele Junimii. Asa a procedat, bunaoara, Ion Petranu, care scria cu hotarare : .,in ortografie Junimea combate eti-mologismul lui Cipariu si Laurian, iar in cat priveste limba, porneste o miscare puternica contra scoalei latiniste din Transilvania. in mare parte al Junimei este meritul ca in literatura romana azi a triumfat directiunea poporala, iar in ortografie otimologismul este parasit de tot" . Nici macar preferintele spirituale junimiste n-au fost impartasite de Ioan Slavici integral ; asa, de pilda, a inteles orientarea societatii iesene spre cultura germana numai in masura in care aceasta din urma propaga „cultul adevarului, iubirea de munca, spiritul de ordine si sentimentul de datorie" .In cele maj multe imprejurari, el a impartasit acele obiective ale miscarii culturale si literare junimistei care constituiau adevarati stimu-lenti pentru viata spirituala romaneasca din Transilvania si Banat. Dar junimismul sau initial nu s-a marginit numai la acceptarea unor obiective si deziderate. Nu dupa mult timp de la insusirea acestuia a devenit, asa cum singur va spune

mai tarziu, principalul propagator al „directiei noi" in Viena. apoi in Transilvania si Banat. impreuna cu M. Eminescu, s-a situat in fruntea studentilor romani din Viena care osteneau necontenit pentru biruinta ideilor junimiste, angajandu-se in dezbateri polemice si in organizarea unor actiuni de rasunet national, izvorate din dorinta de a infaptui idealurile nobile propovaduite de Junimec.; cum a fost acela al restabilirii unitatii spirituale romanesti. Cand Ioan Slavici a fost ales presedinte al societatii studentesti „Romania juna", fara indoiala ca s-a tinut seama de aderarea sa la junimism ; succesele prilejuite de serbarea de la Putna din 1871 au fost determinate si de elanul cu care a stiut sa-i calauzeasca pe cei mai multi tineri hotarati sa contribuie la realizarea platformei culturale junimiste. Nu intamplator comisia pentru alegerea discursului ce urma sa se rosteasca la Putna s-a alcatuit in primul rand din trei fondatori ai Junimii (Maiorescu, Negruzzi, Pogor), iar ea l-a desemnat sa-l rosteasca tot pe un adept al junimismului si colaborator la Convorbiri literare, A. D. Xenopol.Ceea ce a intreprins Ioan Slavici la Viena, pana in 1372, in vederea raspandirii ideilor si a impartasirii idealurilor junimiste s-a bazat pe entuziasmul ru care-l sustineau adeptii societatii iesene din Transilvania, ca deosebire coi de la Sibiu, si pe indemnurile venite din partea lui M. Eminescu, el insusi un mare entuziast. in continuare insa, Ioan Slavici s-a bazat pe inspiratii si eforturi proprii in aplicarea junimismului la conditiile s-ptciiice pentru viata spirituala romaneasca din mari orase ale Transilvaniei, ca Aradul si Sibiul. Stabilit vremelnic la Arad in toamna anului 1872, a avut prilejul sa constate ca intelectualitatea locala ii acorda un anumit credit, datorita instruirii sale intr-un mare oras al culturii europene cum era Viena, dar si fiindca i se dusese vestea de simpatizant al directiei noi, iar numele ii aparuse deja cu un an in urma in paginile Convorbirilor literare. Primele sale initiative culturale din Arad au fost inspirate de ideea restabilirii unitatii noastre spirituale, sustinuta atunci cu mari eforturi si cu larg rasunet de catre junimisti. Unf ecou aparte a cunoscut initiativa de a organiza cicluri de prelegeri publice care aminteau de faimoasele „prelectiuni populare" de la Iasi, dar pastrau si ceva din specificul local al unor astfel de manifestari, ceea ce l-a facut pe Slavici sa le considere a fi „proprii in felul lor". Prima prelegere a intitulat-o Asupra lucrarii omenesti si in special asupra lucrarii economice si impartirii lucrului.

De la probleme de economie politica a trecut la cele de psihologie, caci pe cea de a treia conferinta a prezentat-o ca un discurs Asupra lucrarii sufletesti, in sfarsit, o scurta privire de ansamblu si o incursiune selectiva in literatura romana i le-a prilejuit cea de a patra prelegere, Asupra miscarii literare a romanilor de azi. Daca primele trei conferinte numai prin intentia instruirii multilaterale a publicului faceau dovada configuratiei lor junimiste, ultima se inspira vadit din efortul celor ce-si propusesera inca din 1865 sa alcatuiasca o antologie a poeziei romane, desi viziunea generala oferea mai mult un punct de vedere de inspiratie eminesciana decat maioresciana,'prin intentia de a nu minimaliza anumiti scriitori, indiferent de obarsia lor si de contributia in ansamblu la tezaurul spiritual romanesc. Nici rezultatele conferintelor ca atare si nici satisfactiile proprii n-au fost cele la care Ioan Slavici se asteptase initial. La acestea s-a adaugat si graba unor fruntasi locali ai romanilor aradeni, care au vrut sa transforme conferintele intr-un prilej de a fonda o asociatie, o forma fara fond, cum i-ar fi zis T. Maiorescu. Spre deosebire de ei, Slavici gandise cu mai multa temeinicie pregatirea infiintarii unei astfel de asociatii. In primul rand voia sa castige interesul publicului pentru manifestarile culturale romanesti, apoi sa-l stimuleze pentru a se instrui si abia dupa aceea sa-l faca interesat de ideea constituirii unei asociatii. Numai asa ne putem lamuri asupra sensului explicatiei data lui Iacob Negruzzi, prin care nu urmarea atat sa atenueze scepticismul ce i l-a produs prima sa initiativa junimista la Arad, cat mai degraba sa-i smulga unele sugestii in legatura cu ceea ce va trebui sa intreprinda ulterior :„Nu voi face nimic inainte de vreme.Voi sprijini prelegerile publice ; voi cerca sa aranjez petreceri sociale ; voi cerca sa adun tinerii in sedinte literare ; cu un cuvant, voi face tot ce va fi potrivit pentru intarirea legaturilor sufletesti intre romanii de aici. Dar toate aceste in mod nepretentios. Pentru infiintarea unei societati organizate voi lucra numai atunci cand ea imi va parea oportuna. Astazi am avea statute, am avea membri activi ; dar ne-ar lipsi oamenii ce lucra. Pre acestia as dori sa-i castig inainte de toate. Si apoi voi umbla sa nu fac ori sa fac toi prin ziare.La toamna as dori sa fac expozitie de manufacture". in cuprinsul unui astfel de text se recunosc cu usurinta atat terminologia, cat si ideile maioresciene potrivit carora trebuiau combatute netemeinicia, lipsa de adevar din viata noastra sociala si spirituala. In ceea

ce priveste proiectul expus mai inainte, observam ca el a ramas in mare parte la acest stadiu, nerealizandu-se, in cele din urma, decat prelegerile. Retinem relatarea in continuare, din scrisoarea adresata lui Iacob Negruzzi, cu privire la faptul ca tocmai conferinta despre miscarea literara de la noi a placut cel mai mult. Daca tinem seama de numele scriitorilor care au facut obiectul primei parti a prelegerii (Asachi, Conachi, Anton Pann, Donici, Bojinca, Tichindeal, Heliade, Bolintineanu, Maiorescu, Negruzzi, Alecsandri), atunci putem banui ca numai in parte viziunea lui Slavici asupra predecesorilor era tipic junimista ; prezenta lui Bbjinca indica mai degraba o viziune culturala asupra literaturii romane decat una estetica. in timp ce amintirea lui Pann, Donid si Tichindeal ne duce cu gandul la un elogiu de tip eminescian, caci scriitorii respectivi sunt preamariti si in Epigonii. Oricum insa, Slavici n-a putut sa-i socoteasca pe scriitorii amintiti decat ca reprezentanti ai directiei vechi, careia, in cea de a doua parte a prelegerii, dupa modelul lui Maiorescu, i-a spus „directia noua", sau, cum scria el, „directia in care merg azi spiritele in Romania". Ilustrarea a facut-o cu versuri din Eminescu (ca si Maiorescu). dar si din Beldiceanu, poet inexistent in studiul criticului despre Directia noua in poezia si proza romana. incheierea conferintei literare „cu o privire asupra lui Alecsandri in deosebitele timpuri" indica din nou surse junimiste de inspiratie : Maiorescu si Negruzzi, cel putin, vorbeau adesea despre meritele Junimii in readucerea bardului din Mircesti la viata literara, considerand opera tiparita in Convorbiri literare ca fiind superioara celei anterioare, prin care el apartinea directiei vechi.Momentele do multumire sufleteasca pricinuite de succesele introducerii „directiei noi" alternau insa cu cele de indoiala, de incertitudine si chiar de insatisfactie, incat mediul intelectual aradean ii aparea uneori incompatibil cu realizarea sa ca scriitor, daca nu chiar ostil. Obisnuit cn efervescenta ideilor din mediul universitar vienez, a confruntarilor de opinii de la „Romania iuna" si mai ales, cu prezenta continua a lui M. Eminescu, care-l indruma intr-ale scrisului, dar si in selectarea lecturilor, la Arad avea adesea impresia ca s-a transpus fn-tr-o lume intelectuala foarte departata de ceea ce cunoscuse pana atunci. „Eu. aici in Arad — i se destainuia el lui Iacob Negruzzi — ma aflu cu totul izolat ; nu este un singur om cu c;:re as putea petrece cateva momente intr-o

placuta preschimbare do idei, precum o faceti d-voastra in serile de la Junimea. Astfel ma bucur de orice atingere sufleteasca cu fratii din Romania si mai ales cu .d-vo»stre. Atat comunitatea ele idei, cat si aceea a directiei in lucrarea sufleteasca ma impreuna mai mult cu fratii de dincolo decat cu aceia de aici". Schimbul de scrisori cu Iacob Negruzzi avea menirea sa-i pastreze echilibrul sufletesc afectat de situatia amintita, dar si sa-i r>rilejuia*>ca obtinerea unor informatii despre miscarea literara de la Iasi, mai detaliate decat cele publi -cate in Convorbiri literare. in astfel de clipe, cand iesenii ocupati cu alte treburi nu-i puteau scrie la timp, corespondenta cu punctualul Iacob Necruzzi si lectura Convorbirilor literare ramaneau singurii stalpi ai sprijinului sau sufletesc, procurandu-i cateva clipe de liniste, pe langa cele multe zbuciumate

Ion Luca Caragiale si “Junimea”

De la debutul său în dramaturgie (1879) şi până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deşi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi a fost, până prin 1884 - 1885, ţinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversităţile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează şi calităţii sale de junimist şi de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea şi publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Naţional de la Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la şedinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, şi-a mărturisit preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută reprezentată, la 13 noiembrie în prezenţa reginei, cu un mare succes. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi i-a prefaţat volumul de ' (1899), cu studiul intitulat '. În 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferinţă cu titlul ', împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul ', ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relaţiilor personale între

critic şi autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie 1908 Caragiale şi-a reluat legăturile cu Titu Maiorescu, trimiţându-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversării sale. Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzaţia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu şi Gherea, evidenţiază realismul tipurilor şi al mediului social::„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”.Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficţiune artistică”, prilej de a ne înălţa „în lumea ficţiunii ideale”. Şeful literar al Junimii a arătat mult timp faţă de Caragiale o foarte vie solicitudine, ducând, vreme de zece ani, o statornică colaborare. Piesa O noapte furtunoasă a avut următoarea dedicaţie: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoştinţă şi devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura Haimann şi a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menţinut relaţii cordiale cu toţi ceilalţi membri ai Junimii, în mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul şi redactorul Convorbirilor literare. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892, când şi-a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari şi a lui Titu Maiorescu a devenit obsesivă. De-abia peste câţiva ani, colaborând la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despărţirea de Maiorescu, evidenţiind marile calităţi ale criticului, cu un rol de primă mărire în cultura noastră, alături de Hasdeu.

Vorbind despre naşterea societăţii care a pornit modernizarea limbii române, a pus bazele literaturii clasice şi a dat ţării revista „Convorbiri literare“, în care şi-au publicat operele Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi alţi scriitori de seamă, întemeietorii ei aveau obiceiul să spună că „se pierde în noaptea timpurilor“. Aşa zicea chiar secretarul, Iacob Negruzzi. Considerând că acei care îi fixau apariţia prin anul 1863 greşeau, Negruzzi îi combătea mărturisind că sosise în laşi abia la 25 octombrie 1863, înapoindu-se din Berlin, unde studiase dreptul, iar cu o zi mai înainte pleca într-acolo profesorul Titu Maiorescu, pentru documentare în privinţa Institutului Pedagogic pus sub direcţia sa. Cei doi se încrucişau la Botoşani.Drept consecinţă, societatea nu se putea înfiinţa în anul 1863, ei fiind întemeietorii. Se întâlneau abia la începutul lui 1864,

după întoarcerea lui Maiorescu din Germania, când s-au cunoscut şi s-au împrietenit. Într-o seară, Negruzzi a fost invitat la profesor să participe la o lectură literară. Colegul Petre P. Carp, şi el sosit cu un an mai înainte de la studiile din Germania, s-a oferit să citească traducerea tragediei „Macbeth“, realizată de dânsul. Participanţii erau toţi tineri: Titu Maiorescu de 24 de ani, P. Carp de 25 de ani şi Teodor Rosetti de 27 de ani, Negruzzi fiind mezinul, de doar 22 de ani. Lângă ei venise şi Vasile Pogor, alt amic, de 31 de ani.

„Oricum ar fi, în seara aceea se poate zice că a fost întâia şedinţă a «Junimii», fără ca cei prezenţi să se gândească la înfiinţarea unei societăţi literare,“ scria mal târziu Iacob Negruzzi în bogatele sale „Amintiri“. Când a fost acea seară, nu se mai ştia sigur. Chiar autorul amintirilor încurcase socotelile scriind în „Albumul societăţii «Junimea»“, din aprilie 1878, „epoca fondării «Junimea» - octombrie 1863“, iar Th. Cerchez, administratorul Tipografiei „Junimea“, comunica Ministrului Instrucţiei Publice, prin 1868, că „societatea «Junimea» este fondată în octombrie 1863.“ Ca treaba să fie şi mai încâlcită, tot secretarul societăţii, Iacob Negruzzi, prezentând Prelecţiunile „Junimii“ în primul număr al revistei „Convorbiri Literare“ (martie 1867), scria că în intervalul acestor prelecţiuni (începute în 9 februarie 1864), s-a constituit şi societatea, fapt confirmat şi în Dicţionarul „Junimii“, unde pomenea că botezul s-a petrecut într-o duminică din primăvara anului 1864. Enigma n-a fost dezlegată mult timp.

Locul naşterii a fost şcoala Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“Un fapt este sigur: că iniţiativa se luase la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“, în cabinetul de lucru al profesorului Titu Maiorescu, directorul şcolii, cabinet dotat cu o masă lungă, „plină de cărţi şi manuscripte.“ Potrivit lui Iacob Neguzzi, profesorul stătea într-un apartament „dintr-o casă, astăzi dărămată, de la intrarea bisericii «Sfinţii Trei Ierarhi»“. Este vorba despre clădirile cu etaj ce flancau odinioară turnul de la stradă al Mănăstirii, de o parte şi de alta, având în odăile de la parter vestitele „dugheni de la «Trei Ierarhi»“, iar la etaj, locuinţe.Momentul precis al înfiinţării „Junimii“ a fost, totuşi, consemnat de meticulosul profesor Titu Maiorescu în jurnalul ce-l ţinea, dar care s-a pierdut din vedere, acoperit de uitare, până la publicarea volumelor sale cu note zilnice. Folosind această sursă, o primă prezentare a datei când a fost lectura comună a piesei „Macbeth“ a făcut volumul „Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin Târgul Ieşilor“, apărut la Editura pentru Turism, Bucureşti, în anul 1990. Cum mai sunt încă neclarităţi şi se mai fac încă presupuneri, iar volumul s-a epuizat de mult, aflându-ne la început de februarie, ca şi

acum 144 de ani, când s-a petrecut evenimentul, propunem o scurtă întoarcere în timp, pe vremea „Junimii“.

Reînviind Colegiul de la „Sfinţii Trei Ierarhi“, numit şi Academia Vasiliană - vestita şcoală înfiinţată de strălucitul domnitor Vasile Lupu şi vrednicul mitropolit Varlaam în cuprinsul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“ -, la 1 ianuarie 1828 s-a deschis Institutul Vasilian. Bătrâna şcoală, sub formă de „ghimnazie“, a reînviat, la îndemnul cărturarului Gh. Asachi, sub oblăduirea domnitorului Ioniţă Sturdza, din voinţa căruia i s-au dat în folosinţă casele domneşti dinspre miazăzi, cu sala gotică şi alte zidiri, ce-au rămas multă vreme dedicate pentru învăţătură. Cursul gimnazial avea să ţină patru ani, învăţându-se „cu deplinătate limba latinească, maica limbii noastre“, religia, filologia, logica, retorica, poezia, istoria, matematica, „moralul, iconomia pământească şi politiceascî“, toate predându-se în limba română.

În semn de recunoştinţă pentru ctitorul şcolii iniţiale, pe o placă la intrarea clădirii scria „Gimnazia Vasiliană a învăţăturilor afierosită de fericitul domn Vasile Voievod la 1640. Epitropia Şcolilor naţionale la 1828“. Instituţia cuprinzând un ciclu elementar şi un gimnaziu, pentru acesta s-a construit - tot în curte - o clădire la intrarea căreia s-a pus placa cu titlul „Institutul Vasilian hărăzitu junimei române“ (1831).Şcoala elementară utiliza învăţământul lancastrian (după metoda lui Lancaster), folosind faimoasele tablouri cu litere şi texte, atârnate pe pereţi şi având în faţă câte un cerc în care intra un şcolar ce arăta celorlalţi semnele. Acestea se scriau mai întâi pe tablă, de către învăţă-tor, şi se repetau de elevi scriindu-le în lăzile cu ni-sip, existente în clasă după care şcolarul trecea la scrierea pe placă.

De la 1 ianuarie 1851, în timpul domnitorului Grigore Ghica, şcoala de la „Sfinţii Trei Ierarhi“ a devenit Şcoala Preparandală sau Institutul Pedagogic de pregătire a institutorilor şi învăţătorilor.

Reorganizat în 1863 şi redeschis la 8 ianuarie 1864, Institutul a trecut sub conducerea tânărului profesor Titu Maiorescu (cu studii de filozofie la Berlin, doctoratul „magna cum laude“ la Giessen, licenţa în litere la Sorbona şi un an de studii universitare la Paris, cu licenţa în drept), numit director şi implicit, potrivit uzanţelor vremii, devenind ocupant al locuinţei şcolii, unde s-a mutat la jumătatea lui ianuarie 1864 (potrivit scrisorii din 20 ianuarie 1864, trimisă lui Teodor Rosetti). Iniţial îi fusese aprobată de minister casa Egumeniei din fundul ogrăzii (cum nota la 3/15decembrie 1863), pe care nu a mai obţinut-o.

Într-o odaie la „Sfinţii Trei Ierarhi“ avea sediul şi Comitetul de Inspecţiune Şcolară, în care directorul şcolii era membru.

Evenimentul înfiinţării „Junimii“ se petrecea la 10/22 februarie 1864

Odată instalat, directorul primea vizitele prietenilor, aşa că în seara zilei de luni 10/22 februarie 1864, i-a invitat la lectura în comun a tragediei „Macbeth“. Datarea lecturii este menţionată în scrisoarea directorului Maiorescu adresată profesoarei de pedagogie şi limba franceză Claudine Rickert - căreia îi scria în seara zilei de marţi 11/23 februarie 1864:

„Ieri, întorcându-mă acasă, i-am găsit pe Carp, Negruzzi şi Rosetti şi am citit împreună traducerea (magnifică) a lui «Macbeth». Acest prilej a dat naştere unei idei, pentru realizarera căreia aţi fost propusă, ca importantă. Îmi revine sarcina - nu m-am putut apăra - să vă vorbesc în legătură cu aceasta... Program exclusiv de zece minute. «Macbeth»... Vă rog să primiţi, d-ră. asigurarea distinsei mele consideraţiuni“. (T. Maiorescu, „Jurnal şi Epistolar“, vol. IV).Claudine era profesoară la Şcoala Centrală şi sora vestitei eroine Emilia Rickert, guvernantă şi îndrumătoare de lucru manual la aceiaşi şcoală unde ţinea conferinţe şi Titu Maiorescu. Piesa o tradusese P. P. Carp, profesoara Claudine, cu strălucite studii la Sorbona, urmând, probabil, să facă şi ea o citire. Întâlnirea şi lectura comună se socotea ulterior „cea dintâi şedinţă a societăţii «Junimea»“, potrivit „Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900“, cât şi lui Iacob Negruzzi, care mai preciza că fusese „întâia şedinţă a «Junimii», fără ca cei prezenţi să se fi gândit încă la înfiinţarea unei societăţi literare“.Societatea începea activitatea cu grup de prelecţiuniÎn februarie 1863, începuseră şi prelegerile „junimii“, ţinute în sala Universităţii vechi (unde-i acum Universitatea de Medicină).Ideea lor îi venise lui Maiorescu încă din 1862, odată cu sosirea la Iaşi, iar duminică, 10 februarie 1863, avusese loc prima sa conferinţă publică vestită de publicaţia „Lumina din Moldova“, tomul II a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Conferinţa avusese loc în sala de şedinţe a Băncii Moldova din Uliţa Golia (Cuza Vodă), unde este azi Poşta Română.

Un scurt articol din această publicaţie anunţa: „Prelecţiuni filosofice populare relative la familie şi educaţiune. Sub acest titlu se începe duminică, în 10 februarie 1863, la 12 ore, şi se va continua în duminicile viitoare, de la 12 la amiază, în sala de la Bancă, un curs public unde se vor dezvolta în mod popular un şir de idei asupra educaţiunei în familie, luminate prin principii filosofice şi mai ales estetice.“Se prezentau titlurile a vreo 10 conferinţe despre familie şi educaţie, memorie, fantezie, voinţă, caracter, talent, geniu, frumos, sublim şi se propunea calea dezvoltării

cultural-intelectuale a oraşului Iaşi, lipsit de atribuţiile de capitală, pe care le cedase oraşului Bucureşti, de bună voie, în vederea săvârşirii Unirii Principatelor şi naşterea României.„Dacă Eşii nu mai sunt acum centrul admistraţiunei, trebuie să devie centrul unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice. O mică parte a unei asemene mişcări sunt şi cursurile publice. Însă pentru ca ele să aibă un efect în societate, trebuie susţinute prin dame, adevăratul element social în timpul modern. Către dame mă adresez în specie şi mai ales către mamele de familie, rugându-le să asiste la această încercare. Eu din parte-mi mă voi sili ca ora pe săptămână, în care mă vor încuraja cu prezenţa lor, să nu fie o oră pierdută. Tit. Lvie Maiorescu.“Susţinând iniţiativa într-o mică notă, cu data de 6 februarie 1863, redactorul foii scria că „Amicul şi colegul nostru e unul din acei doi, trei juni români care n-au adus din străinătate numai câte un lustru de studiu, o ştiinţă jumâtăţită. Noi am avut plăcerea de a asista la câteva din prelegerile d-sale de istorie universală la facultatea de Litere şi dacă nu ne-am putut învoi cu toate ideile tânărului profesor, am rămas încântaţi de elocinţa şi limpeditatea de expunere, cu ajutorul căror d-lui ştie a se furişa, aşa zicând,în inimile ascultătorilor, înzestrat fiind cu unele atari daruri, D. Maiorescu e chiar menit a fi profesorul damelor“.Aluzia un pic răutăcioasă avea efect, căci peste un an, „Fulgeru, Diaru, Literaru, Umotisticu şi Teatralu“, redactat de I. Ademollo, numărul de luni, 17 februarie1864, scriind despre seria cea nouă a prelecţiunilor, constata că „în duminica trecută profesorele T. L. Maiorescu începu cursulu său publicu de Filosofie Populară, în una din sălile Museului de Pictură, în Palatul Universităţii. Un auditoriu alesu şi numerosu asista la acea lecţiune populară. Tocmai din anulu trecutu D. Maiorescu introduse în Iaşi acest nou genu de învăţătură şi obţinu succesul celu mai plăcutu, fiindcă în fiecare duminică sala gemea de auditori, între care vediam cu mare plăcere unu numărul însemnatu de dame amabile şi gentile...“Susţinând intens ideea, peste câteva zile (la 20 martie), îi poftea din Soleşti-Vaslui şi pe Teodor Rosetti, „boier de ţară“, să vină urgent la Iaşi „din cauza societăţii noastre“ (societatea literar - culturală „Junimea“).Joi, 26 martie 1864, trata cu sora sa, Emilia, din Bucureşti, să accepte tipărirea tragediei „Moartea lui Wallenstein“ de Schiller, tradusă de dânsa, ca „Publicaţiune a societăţii (încă n-am botezat-o). Pentru că am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mat viabile elemente din Iaşi: Rosetti, Carp, Pogor, acum şi Negruzzi, în curind Boian ş.a.m.d. Alcătuim o societate bazată pe principii de încetăţenit împreună. În legătură cu ea, am intenţii de largă perspectivă. Deocamdată, ţinem conferinţe şi vrem să luăm sub banniere-a noastră lucrări echilibrate. Astfel, Carp a făcut

acum o bună traducere a lui «Macbeth»; aceasta apare peste cinci săptămâni. O tipăreşte tot pe cheltuiala lui proprie, ca şi mine, însă traducerea va apărea ca Publicaţiune a societăţii.“Urma apoi tipărirea unor lucrări - ca publicaţii ale societăţii „Junimea“Sâmbătă, 29 februarie 1864, societatea nou născută, dar încă nebotezată, avea şi primul leagăn, pe strada Podul Vechi (C. Negri) colţ cu uliţa Armeană, la Tipografia lui Adolf Berman. Atunci, directorul Şcolii „Sfinţii Trei Ierarhi“ îi comunica tipografului Pilecki trimiterea sumei de 42 de lei pentru imprimarea unui anunţ şi-l informa că pentru tipărirea lucrării „Moartea lui Wallensteln“ „m-am înţeles cu tipografia Berman, care primeşte societatea ce D-vstră n-aţi vrut să o primiţi şi care lasă şi afară de aceasta coala tipărită cu un 1 galben mai eftin decât D-vstră. Lege veche: cu străinii te înţelegi mai bine decât cu cunoscuţii.“Propunerile se materializau şi, la 11/23 mai, Titu Maiorescu îi trimitea Emiliei un exemplar abia terminat din lucrarea „Moartea lui Wallenstein, tragedie de Schiler, tradusă de E. M. laşi - 1864, Imprimeria Adolf Berman, Publicaţiune a societăţii «Junimea»“. Astfel apărea, pentru întâia oară, pe o carte, numele „Junimea“.Se tipărea apoi lucrarea „Macbeth, Tragedie în cinci acturi, de Shakespeare tradusă din englezeşte de P. P. Carp, laşi, 1864“.Lucrarea o executa modestul tipograf evreu Adolf Berman, la care iniţiatorul găsise înţelegerea dorită.Numele „Junimea“ îl dăduse Teodor Rosetti, botezul fiind săvârşit de acelaşi zeflemist Vasile Pogor.Izbânda se sărbătorea cu un ospăţ dat de profesor, care se va repeta apoi în fiecare an, devenind o tradiţie. Se petrecea între 20 octombrie-20 noiembrie, mai întâi în locuinţa lui Maiorescu şi apoi la restaurante alese. Potrivit aceluiaşi martor, Iacob Negru-zzi, primul a fost organizat în anul 1864, spre a cinsti noii profesori universitari (Culianu şi Negruzzi), iar altul, în 24 octombrie 1868, ţinut în noua locuinţă a profesorului, aşezat în casele doctorului Mandel, foste Catargiu, aflate cam peste drum de vechea Primărie (în strada de azi Gh. l. Brătianu, cam pe la numărul de azi 26).

Profesorul se mutase acolo de la Sfântul Gheorghe în 1868 şi dăduse un bogat banchet. Aniversarea următoare, a VI-a, se ţinea la o cafenea.

Se deschidea Tipografia, urmată de Librăria „Junimea“Activă, noua societate înfiinţa o tipografie (1865) în casele Băncii Moldovei din colţul străzii Golia (Cuza Vodă) şi Sfântul Ilie (Vasile Alecsandri), unde, peste trei ani, la 26 octombrie 1868, anunţa şi deschiderea unei elegante librării, alături de care se organiza şi un Cabinet de lectură. Librăria oferea cititorilor cărţi, reviste şi dicţionare, unele aduse de la faimoasa librărie pariziană Hachette, altele scoase de Tipografia „Junimea“, înlocuită, în 1872, cu

Tipografia Naţională.Aici avea să apară revista „Convorbiri literare“ timp de vreo 18 ani, până în 1885. Primul număr se tipărise la 1 martie 1867. Fiindcă la „Sfinţii Trei Ierarhi“ a locuit o vreme şi Mihai Eminescu, se cuvine a mai da o raită pe acolo. Dacă mă gîndesc bine, e evident că generaţia mea de istorici literari şi cea dinainte şi-a făcut pe deplin datoria. S-au publicat ediţii încheiate din opera scriitorilor români fundamentali (chiar dacă unele viciate în aparatul critic de sociologism sau, uneori, cu textul ciumpăvit), s-au scris exegeze monografice şi studii de sinteză solide, chiar studii de istoria ideilor, încît de vreo zece ani încoace ele servesc ca termen de referinţă şi se tot reeditează texte (ediţii) exclusiv din materia lor. Bune iniţiative au avut Academia Română care publică, la Editura Univers Enciclopedic, excelente ediţii (tip Pleiade), avînd la origine ediţiile scoase la Editura Minerva, cu un aparat critic minimal. De curînd, Editura Naţional, condusă excelent de d-na Violeta Borzea, a inaugurat colecţia "Opere ale literaturii române", în care au apărut o ediţie integrală Mateiu I. Caragiale, sub îngrijirea d-lui Barbu Cioculescu, şi, relativ recent, o ediţie cuprinzînd integrala operei lui Slavici sub îngrijirea d-lui D. Vatamaniuc. Dacă ediţiile de la Univers Enciclopedic cuprind, selectiv, numai lamura creaţiei unui scriitor, acestea, de la Editura Naţional, îşi propun să ne restituie întreaga creaţie a scriitorului. Aşa se întîmplă cu opera lui Slavici, în care se publică, în şapte volume masive şi elegante, pe hîrtie biblia şi în casetă (într-o cutie), tot ceea ce a scris prozatorul ardelean, inclusiv romanele postbelice Cel din urmă armaş, Din păcat în păcat, cele patru piese de teatru, naraţiunile istorice Din bătrîni, Ciorbei, scrieri cam născute moarte. Despre Cel din urmă armaş, Călinescu, fireşte în Istoria literaturii, scrisese că "romanul întreg, tratat epistolar, parte narativ, n-are nici o şiră a spinării... Într-un cuvînt, romanul este, chiar din punctul acesta de vedere al scheletului epic, cu desăvîrşire putred". Şi avea, negreşit, dreptate. Dar dacă această colecţie e călăuzită de ideea că opera scriitorului trebuie restituită în întregime, era inevitabil ca şi aceste scrieri să se afle, aici, la locul lor. Dl. Vatamaniuc şi-a remaniat, bine, aparatul critic al ediţiei pe care o reeditează acum, renunţînd la secţiunea variante întrucît, stăruie d-sa, scrierile lui Slavici n-au, de fapt, variante pentru că lipsesc manuscrisele, renunţînd chiar şi la segmentul receptare critică şi a diminuat mult în dimensiune studiul introductiv. I-a adăugat, în schimb, o cronologie iar al VII-lea volum al ediţiei e constituit dintr-un dicţionar monografic de opere literare şi dicţionar de personaje fructificînd lucrările editorului, fireşte anterioare, cu caracter bio-bibliografic din 1968, 1970 şi 1973. În acest fel, observ, latura interpretativă a operei cedează locul bio-bibliografiei, specialitate a d-lui D. Vatamaniuc. Ceea ce

nu este tocmai ideal într-o ediţie critică de o asemenea amploare. Dar editorul a ştiut să-şi impună punctul de vedere, transformînd aparatul critic al ediţiei într-o cronologie şi bio-bibliografie, ceea ce, îndrăznesc să cred, nu e tocmai indicat. Dar să ne ocupăm de opera lui Slavici. Acesta, ca şi Creangă, e o descoperire a lui Eminescu. Ba poate că în cazul lui Slavici meritul e şi mai mare decît în cel al lui Creangă. Viitorul prozator moldovean avea, într-un fel, legătura cu scrisul, chiar artistic, prin preocupările sale didactice şi de autor de manuale, pe cînd Slavici era, la sfîrşitul anului 1869, cînd l-a cunoscut Eminescu la Viena, înstrăinat aproape, cum va mărturisi apoi. Poetul i-a relevat valorile culturii româneşti, punîndu-i efectiv condeiul în mînă. Nu voi spune că descoperirea a fost egală în valoare şi importanţă cu aceea realizată prin Creangă. Dar s-a demonstrat a fi o descoperire de seamă. Slavici nu este, se ştie, un creator de înălţimea celor trei mari contemporani ai săi (Eminescu, Caragiale, Creangă). Dar se situează, cu siguranţă, în imediata lor succesiune. În capitolul despre Junimea din lucrarea colectivă Istoria literaturii române moderne Tudor Vianu, integrîndu-l pe Slavici în paragraful "mari creatori", nota că iniţiativa sa "are nevoie de justificări" pentru că lipsa seducţiei verbale şi imaginative, limba săracă evidenţiază că "după faimosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăţ mai sărac". Socotea totuşi că, după această ierarhizare obiectivă, Slavici - pentru multiplele însuşiri ale operei sale - merită să fie aşezat în acelaşi mare capitol, chiar dacă spre sfîrşit. Aceasta nu înseamnă o diminuare a operei lui Slavici ci o dreaptă preţuire a unei arte adevărate care a izbutit să ne impună posterităţii, disociind capodoperele de multele (prea multele) scrieri de tot felul. Ceea ce l-a cucerit pe Eminescu la Slavici a fost, cu siguranţă (ca mai tîrziu la Creangă), întruchiparea purităţii sufletului ţărănesc. Viitorul prozator era o inepuizabilă comoară de literatură populară a cărei autenticitate nu se alterase prin adstraturi prelucrătoare. Apoi firea aşezată a lui Slavici, gîndirea sa cumpănită, de descendent al micilor comunităţi rurale nu putea decît să atragă simpatia poetului care descoperea cu bucurie un tînăr ardelean la care lumea poveştilor şi cea a vieţii trăite se integrau într-o armonie firească. Urmăreau, apoi, la Viena, aceleaşi cursuri (comune, unele, celor două facultăţi Drept şi Filosofie, pe care le frecventau Slavici şi, respectiv, Eminescu), şi au descoperit, audiindu-i pe Lorenz von Stein, Ihering sau pe Zimmerman, puncte de vedere înrudite, cînd nu erau chiar aceleaşi. Fără îndoială, Eminescu, tînăr cu lecturi temeinice şi o gîndire profundă a călăuzit, cu delicateţe, formaţia intelectuală a noului său prieten. Erau adepţii unui conservatism luminat, care nu excludea progresia, ci o

presupunea şi considerau ca postulat axiomatic ţărănimea ca fundament al civilizaţiei româneşti. Opiniile lor erau, aşadar, apropiate de ale junimismului, cu precizarea că Slavici, ca şi Eminescu, exprimau năzuinţele ţărănimii răzeşeşti şi nu ale boierimii. Că năzuinţele acestor două clase sociale se întîlneau în ostilitatea faţă de înnoirile capitaliste, se ştie. Poetul, descoperindu-i darurile, l-a îndemnat să scrie. L-a recomandat - prin Negruzzi, - Junimii şi, în primul număr din 1871, a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău. În acelaşi an, la acelaşi îndemn, elaborează întinsele Studii asupra maghiarilor, care apar în paisprezece numere ale revistei junimiste. Devenise membru îndrăgit al Junimii şi cu bursa acordată de societate (apoi cu alta acordată de Maiorescu ca ministru) şi-a putut continua studiile juridice, fără a izbuti să-şi obţină atestatul de absolvire, nemulţumindu-l - ca şi Eminescu - pe conducătorul Junimii. După un scurt episod ieşean, se stabileşte la Bucureşti devenind, spre sfîrşitul lui ianuarie 1877, redactor la Timpul, unde, din noiembrie, i se alătură şi Eminescu, ei fiind, de fapt, realizatorii ziarului conservator (la care, din 1878, a lucrat şi Caragiale), deşi, din ianuarie 1878, conducătorii partidului numesc pe I.A. Zizin Cantacuzino redactor şef. Junimiştii au găsit în creaţia lui Slavici o expresie a literaturii poporale dorită şi cultivată de ei. Fata de birău (care mai avea şi meritul de a ironiza pedantismul cărturăresc şi etimologismul latinizant), şi, apoi, masiv, basmele şi poveştile folclorice, le verifica, desigur, aprecierea dintîi. Cînd Convorbirile sau Timpul încep să-i publice şi nuvelele (în 1875 Popa Tanda, extraordinara Scormon, Ac şi aţă, în 1876 şi 1877 La crucea din sat, O viaţă pierdută, Gura satului în 1879, Budulea Taichii în 1880 etc.), junimiştii, deşi sesizează evoluţia artei scriitorului, consideră că opinia lor iniţială se verifică deplin. Mediul recreat şi modalitatea continuă să fie ale unui creator de poveşti săteşti, ale acelor Dorfgeschichte mult cultivate de literatura germană. Iar conducătorii Junimii considerau că pînă a ajunge la etapa literaturii artistice culte (la care, totuşi, Slavici ajunsese deplin) e necesară punerea temeliilor. Şi ce altă temelie mai solidă putea fi în acest domeniu decît creaţia populară de orice fel. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că junimiştii ar fi minimalizat arta lui Slavici. Dimpotrivă, i-au acordat, prin cei chemaţi să se rostească, preţuirea cuvenită. Pentru Maiorescu, tipul acesta de literatură cu adevărat poporană, adică ţărănească, era nu numai demn de mare stimă, dar chiar singur potrivit pentru momentul respectiv din ciclul evolutiv românesc, pentru că oferă material ideal pentru o artă specifică şi reprezentativă. Nu scria Maiorescu în 1882 "de aceea susţinem acum noi, subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională şi persoanele principale trebuie să fie

tipurile unei clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos"? Iar nuvelele lui Slavici, unele efectiv extraordinare estetic, (două dintre ele şi o poveste au intrat şi în sumarul antologiei în limba germană alcătuită de Mite Kremnitz), alături de cele ale lui N. Gane şi I. Negruzzi "înfăţişează... figuri tipice din popor", fiind deci consonante "cu un întreg curent al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl credem foarte sănătos şi în urma căruia romanurile ţărăneşti şi descrierile tipice au ajuns să fie preţuite de literaturi, de novelişti". Arta lui Slavici, ca şi a celorlalţi care creau o astfel de literatură poporană, era deci preţuită pentru că "părăsind oarba imitare a concepţiunilor străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gîndeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firei lui etnice". Şi să nu se uite că aceste aprecieri formulate de Maiorescu (în vestitul studiu Literatura română şi străinătatea) se produc la numai un an după apariţia, în 1881, a primului volum (Novele din popor) din nuvelistica - mare - a lui Slavici. Era prima apariţie artistică importantă în volum a lui Slavici. Iar autorul, ca şi Maiorescu, avea conştiinţa că opera sa are, în esenţă, caracter poporan. De aici şi titlul volumului. Incontestabil (citatele de mai sus o dovedesc), Ioan Slavici este creatorul acestui realism ţărănesc în modalitatea căruia a crezut Maiorescu, ca o formulă ideală pentru nuvelistica vremii. S-a spus nu o dată că fără Eminescu poate că Maiorescu nu ar fi lansat (în 1871) direcţia nouă. Prin analogie, aş spune că fără nuvelele lui Slavici de pînă în 1881, criticul Junimii nu şi-ar fi putut anunţa a sa teorie a romanului poporan cu aplicare la mediul literar românesc. Cu leşieticele nuvele ale lui Gane, cu schiţele lui Iacob Negruzzi din Cópii după natură (care nu erau deloc poporane) nu se putea argumenta o teorie estetică de o asemenea importanţă în epocă. Existau, e adevărat, poveştile lui Creangă (din 1875 Moş Nichifor coţcariul şi, din 1881, primele două părţi din Amintiri din copilărie). Din păcate, Maiorescu nu a avut conştiinţa înaltei valori a artei lui Creangă, nedeosebind-o mult de folclorul de aleasă condiţie. Aşa se întîmplă că în sumarul celor două antologii în limba germană nu figurează vreo piesă a lui Creangă. Piesele de rezistenţă ale celor două antologii le furnizase producţia lui Slavici din care s-au tradus patru nuvele extraordinare (Crucea din sat şi Popa Tanda, apoi Gura satului şi Budulea Taichii şi povestea Doi feţi cu stea în frunte. (Gane şi Negruzzi erau şi ei prezenţi cu patru şi, respectiv, trei bucăţi iar Odobescu cu Mihnea vodă cel rău).