Aldehidă

GLUCIDELE SI METABOLISMUL GLUCIDICGlucidele.Importanta biologicăGlucidele alcătuiesc cea mai mare cantitate a compuşilor organici naturali. Numai celuloza singură reprezintă jumătate din combinaţiile organice ale carbonului de pe pământ. Glucidele joacă un rol multimplu si esenţial în organismele vii. Ele alcătuiesc cea mai importantă sursă de energie necesară pentru menţinerea proceselor vieţii. Glucidele formează totodată principală substanţă de rezervă a plantelor (amidonul) şi a animalelor (glicogenul). Glucidelor le revine şi funcţia deosebită ca substanţe de susţinere (celuloza este principala substanţă de susţinere din regnul vegetal). Unele glucide posedă şi funcţii specifice fiind componente structurale ale unor substanţe speciale ca şi acelea care determină grupele sangvine, care previn coagularea sângelui şi care participă la reacţii de apărare ale organismului.

Definiţie.Glucidele sunt combinaţii organice, polihidroxicarbonilice. Au mai multe grupări hidroxil şi o grupare carbonil.

Gr. Hidroxil - OHGr. Carbonil –

Denumirea glucidelor derivă de la grecescul glicos = dulce.Clasificarea glucidelor:

Monoglucidele sau ozele sunt zaharuri simple care nu pot fi hidrolizate şi care se clasifică după numărul atomilor de carbon din molecula lor în trioze, tetroze, pentoze, hexoze, heptoze, etc. Iar după gruparea corbonil pot fi aldoze, dacă gruparea este aldehidică sau cetoze daca gruparea carbonil este o cetonă. De ex. Glucoza este aldohexoză. Fructoza este cetohexoză.

Ozidele. Sunt hidrolizabile şi pot da în urma hidrolizei lor fie numai oze şi în acest caz avem de a face cu ozide omogene sau holozide, fie pot pune în libertate şi o componentă neglucidică denumită aglicon când avem de a face cu ozide heterogene numite heterozide sau glicozide.

CO R-

C

O

H

Cetonă R-O

R’

Glucidel

O OZI

aldoze cetoze

triozetetrozepentozehexozeheptozeetc.

Heterozide(glicozide)

holozide

oligozide Poliozide(poliglucide)

Diglucidetriglucidetetraglucideetc.

În funcţie de numărul de monoglucide existente în moleculele holozidelor acestea se împart în oligozide sau oligoglucide şi poliozide sau poliglucide.Oligozidele sunt formate de la 2 la 10 unităţi de monoglucide şi poliozidele sunt formate dintr-un număr foarte mare de resturi de monoglucide.

Monoglucidele sau ozele.În natură se găsesc oze cu 5 şi 6 atomi de carbon, mai rar cele cu 7 atomi de carbon. Cele cu 3 atomi de carbon se întâlnesc în organismele vii doar sub formă de esteri fosforici. Pe cale sintetică au fost obţinute şi ozele cu 2, 4, şi chiar 10 atomi de Carbon.

Proprietăţi generale .Monoglucidele sunt substanţe cristaline, incolore, cu gust dulce, uşor solubile în apă. Greu solubile în alcohool şi insolubile în eter, cloroform şi hidrocarburi.Datorită prezenţei atomilor de carbon asimetrici în moleculă monoglucidele sunt substanţe optic active, adică rotesc planul luminii polarizate spre stânga sau spre dreapta. Monoglucidele care rotesc planul luminii polarizate spre dreapta se numesc stereoizomeri dextrogiri şi se notează cu D(+) iar cei care rotesc planul luminii spre stânga se numesc levogiri şi se notează L(-). Dacă toţi cei 4 substituienţi ai unui atom de carbon sunt diferiţi spunem că acel carbon este asimetric.Structura liniară a glucozei.

C2,C3,C4,C5 – C asimitrici

Glucoza este o aldohexoză. Această metodă stă la baza metodei polarometrice de dozare cantitativă a glucidelor. Proprietăţile chimice ale monoglucidelor sunt determinate de grupările funcţionale existente în molecula lor: gruparea carbonil aldehidă sau cetonă şi grupările hidroxilice.

Dintre principalele reacţii determinate de prezenţa grupării carbonil în molecula monoglucidelor avem:- Reducerea- Oxidarea- Reacţii de condensare- Etc

Grupările hidroxil prezente în molecula glucidelor dau reacţii cu acizii anorganici şi organici formând esteri, iar cu agenţi de metilare dau eteri. O altă reacţie caracteristică glucidelor este fermentaţia alcoolică.Sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere izomerii seriei D (dextrogiri) pot fi transformaţi în alcool eticilic şi bioxid de carbon. Aceasta transformare se numeşte fermentaţie alcoolică şi are loc conform reacţiei:

C6H12O6 2C2H5OH + 2CO2

Nomenclatură

   În legătură cu acest important grup de substanţe, s-au încercat mai multe denumiri, niciuna dintre ele nefiind pe deplin satisfăcătoare.  • Denumirea de "glucide" provine de la grecescul "glichis sau glikis", iar cea de zaharide, de la latinescul "saccharum" şi de la grecescul "sakkarom", toate însemnând "dulce". Se ştie însă, că nu toate glucidele sunt dulci (celuloza, amidonul, etc.) şi, pe de altă parte, că există compuşi care deşi sunt dulci, nu sunt glucide (zaharina, glicerolul, glicocolul, etc.). Cu toate aceste inconveniente, termenul GLUCIDE s-a adoptat ca denumire oficială.  • Denumirea de "hidraţi de carbon" sau aceia sinonimă de "carbohidraţi"  a fost dată de Carl Schmidt (vezi Wikipedia în engleză) în 1844, fiind cea mai veche formulare pentru aceşti compuşi.  Această denumire pleca de la constarea că, în general, între atomii de de hidrogen şi ci de oxigen există un raport de 2 la 1, ca la apă (H2O). Se credea  că structura acestor compuşi se poate exprima sub forma;  Cn(H2O)m , deci că provin din combinarea carbonului cu apa - un anumit număr de atomi de carbon sunt hidrataţi (legaţi de molecule de apă).  În realitate, din punct de vedere structural, glucidele sunt compuşi multifuncţionali de tip polihidroxicarbonilic (conţin grupări funcţionale hidroxid şi carbonil), iar atomii de carbon nu se leagă cu apa. Chiar dacă se păstrează formula  Cn(H2O)m la modul abstract, aceasta este incorectă, deoarece există o serie de alţi compuşi care îndeplinesc acest criteriu (acidul acetic - C2(H2O)2, acidul lactic - C3(H2O)3, aldehida formică - CH2O2 etc.) şi care nu sunt glucide. Se poate afirma deci, că nomenclatura nu corespunde  realităţii şi nu este nici ştiinţifică (Neamţu 1997).  În 1927, Comisia Internaţională pentru Reforma Nomenclaturii Chimice, a înlocuit denumirea de "hidraţi de carbon" cu acela de "glucide". Cu toate acestea, schimbarea nu a fost preluată niciodată de literatura de specialitate anglo-saxonă (E. Rădulescu, 2004).  • Pentru desemnarea glucidelor, se mai folosesc şi termenii de oze şi ozide.

Structura glucidelor

  Glucidele sunt substanţe formate din una sau mai multe molecule. După numărul de molecule care intră în structura unei glucide, există:  - monoglucide numite şi oze (carbohidraţi formaţi dintr-o singură moleculă),  - oligoglucide (hidraţi de carbon care au în structura lor mai multe resturi (2-6) de monoglucide)  - poliglucide (zaharide cu structură ramificată care pot conţine zeci, sute sau mii de resturi monoglucidice).  Oligoglucidele şi poliglucidele sunt structuri condensate care mai poartă denumirea de ozide.

Digestia şi metabolismul glucidelor

  În organismul omului, glucidele sunt substanţe cu rol energetic. Ele furnizează organismului cele mai multe şi mai accesibile calorii. Digestia şi metabolismul acestor substanţe au ca produşii finali dioxidul de carbon şi apa.

  • Digestia şi absorbţia glucidelor

  Doar carbohidraţii cu masă moleculară mică (monoglucidele, unele diglucide) pot traversa pereţii intestinali pentru a ajunge în sânge. Oligoglucidele şi poliglucidele trebuie să sufere,

anterior absorbţiei intestinale, degradări prin care să se scindeze până la monoglucide.  Principala poliglucidă prezentă în alimente; amidonul, începe să se descompună încă din cavitatea bucală, sub acţiunea enzimei ptialina, care este un ferment alcalin din salivă (amilază salivară). Astfel, ptialina este amestecată cu alimentele şi începe transformarea amidonului şi a dextrinelor în maltoză. Scindarea moleculelor se continuă în stomac, unde acidul clorhidric suprimă activitatea ptialinei şi înlocuieşte degradarea enzimatică, cu o hidroliză acidă. Procesul de degradare continuă, cu un mai mare randament, într-un mediu alcalin, în duoden şi în intestinul subţire, sub acţiunea amilazei pancreatice, şi a celei intestinale, astfel încât, se ajunge în final la glucoză, monoglucidă care traversează uşor pereţii intestinali.

Digestia şi absorbţia glucidelor

  Metabolismul energetic al omului este "planificat" să se desfăşoare cu prioritate pe baza glucidelor. Dacă în organism se introduc cantităţi mari de lipide şi de carbohidraţi, în maxim 24 de ore va avea loc arderea aproape completă a glucidelor, în timp ce lipidele vor rămâne în bună parte neoxidate. Lipidele neoxidate se depun, împreună cu cele derivate din metabolismul altor substanţe, în ţesutul adipos, pe termen lung. Dacă în organism ajung cantităţi mai mici de glucide, şi acestea de provenienţă naturală, fără absorbţie rapidă, metabolismul nu va avea destule resurse energetice, şi va arde combustibilul de depozit, adică grăsimile, desigur în condiţiile unei alimentaţii sărace în lipide. Mai mult, o cantitate moderată de glucide cu absorbţie lentă, va iniţia procesul de arderea a grăsimilor, dacă aportul caloric alimentar nu este mai mare decât energia consumată de corp.  Principalul donor de energie celulară este glucoza. Aceasta ajunge la ţesuturi fiind purtată prin fluxul sanguin. În funcţie de provenienţă, ţesuturile folosesc 3 feluri de glucoză:  - glucoza exogenă (rezultată din hrană),  - glucoza endogenă (rezultată din oxidarea glicogenului),  - neoglucoza (glucoza provenită din neosinteze, deci din substanţe neglucidice).

  • Metabolismul glucozei

  Arderea glucozei în celule are loc sub influenţa insulinei. Metabolismul glucidelor poate urma o cale aerobă (în prezenţa îndestulătoare a oxigenului) sau una anaerobă (în lisa oxigenului).  Catabolismul anaerob al glucozei poartă denumirea de glicoliză anaerobă. Prin glicoliza anaerobă, fenomen ce are loc mai ales la nivelul ficatului şi a muşchilor scheletici, glucoza se transformă în acid lactic, în urma trecerii succesive prin 10 reacţii chimice catalizate enzimatic. În ultima reacţie, care este reversibilă, acidul piruvic trece în acid lactic. Acidul lactic nu se mai degradează mai departe, dar poate reveni în acid piruvic, oxidându-se mai departe pe cale aerobă. Acidul lactic rezultat din glicoliza anaerobă este responsabil de instalarea febrei musculare, fenomen cauzat de creşterea acidităţii musculare. Metabolismul anaerob al glucidelor are loc în condiţii de efort fizic solicitant, ca o consecinţă a faptului că necesarul de oxigen gazos de care au nevoie celulele nu poate fi satisfăcut (nevoile de oxigen ale ţesuturilor depăşesc capacitatea de respiraţie tisulară). Glicoliza anaerobă furnizează o cantitate mare de energie, însă cu un randament scăzut, un fel de "forţă fără rezistenţă".  Pe cale aerobă, glicoliza are un randament energetic mult superior. În prezenţa oxigenului, glucoza trece printr-o serie de reacţii catalizate enzimatic până la acid piruvic. Acidul piruvic, trece mai departe în acetil coenzima A (sub influenţa piruvat dehidrogenazei), care intră în ciclul lui Krebs, oxidându-se până la CO2 şi H2O.  Insulina favorizează fixarea glucozei în ţesuturi, stimulează glicoliza şi activează complexul enzimatic piruvat dehidrogenaza. În acelaşi timp, insulina inhibă arderea grăsimilor (E. Rădulescu, 2004). Glucagonul, hormon antagonist insulinei şi secretat de celulele α din insulele lui Langerhans pe lângă faptul că inhibă insulina, mai favorizează glucogeneza hepatică, crescând pe cele 2 căi glicemia. Creşterea glicogenezei hepatice prin glucagon este favorizată de consumul de proteine, mai ales la persoanele care suferă de diabet de tip 2 (la diabetici consumul de proteine determină o secreţie dublă de glucagon faţă de persoanele sănătoase) [E. Marsaudon].

    Din glucoză, dar pe altă cale metabolică (ciclul pentozofosfaţilor), organismul îşi procură monoglucidele (pentozele) necesare scheletului materialului genetic (ADN şi ARN).  Vezi şi catabolismul glucozei.

  • Metabolismul fructozei

  Fructoza este o monoglucidă prezentă în mod natural, în cantităţi mari, în fructele dulci şi în miere. De asemenea, fructoza concentrată (nenaturală) se foloseşte des în alimentaţie (fructoză cristalizată ca atare, zahăr invertit artificial, miere artificială, răcoritoare, îngheţată, etc.)  Faţă de glucoză, fructoza urmează o altă cale metabolică, independentă de insulină. Astfel, la nivelul ficatului, sub acţiunea enzimei fructochinaza, substanţa se fosforilează degradându-se treptat cu eliberare de energie.  Până nu demult, datorită unei absorbţii mai lente şi ca o consecinţă a faptului că nu necesită prezenţa insulinei, se considera că fructoza este cea mai sănătoasă glucidă. Timpul însă, a dovedit că lucrurile nu stau chiar aşa.  În natură, fructoza se află de cele mai multe ori alăturată glucozei, mai ales în fructe, amândouă glucidele aflându-se în concentraţii relativ scăzute. Însă, datorită gustului foarte dulce, fructoza a început să se extragă selectiv, astfel încât se întâlneşte adăugată într-o mulţime de alimente (cereale pentru micul dejun, răcoritoare, gumă de mestecat, prăjituri, bomboane, gemuri, produse pentru diabetici, etc.). Această fructoză concentrată nu este deloc sănătoasă.

  Un studiu amplu publicat în SUA în anul 2002, arată că fructoza concentrată, care abundă într-o serie largă de alimente la care a fost adăugată, creşte trigliceridele sanguine, măreşte tensiunea arterială, produce rezistenţă la insulină şi intoleranţă la glucoză, favorizează formarea de ţesut adipos mai mult decât glucoza (E. Rădulescu, 2004).

GLUCIDE (CARBOHIDRAŢI) Info, cuprins

  Glucidele, numite şi hidraţi de carbon, carbohidraţi sau zaharide (conform Nomenclatorului Internaţional de Chimie, doar denumirea de "glucide" este oficial acceptată), sunt substanţe de bază în organizarea materiei vii . În lipsa totală a glucidelor, celulele nu pot supravieţuii mai mult de 20 de ore.  Aceşti compuşi, ca atare sau în combinaţii cu alte substanţe, intră în structura pereţilor celulari a tuturor vieţuitoarelor, ajutând şi înmulţirea (diviziunea) şi  dezvoltarea celulelor. În combinaţie cu glucidele, în organism se construiesc numeroase substanţe, care intră în structura unor hormoni, anticorpi, antigene, elemente figurate sanguine, etc.. Însă, doar în secundar glucidele joacă un rol structural sau plastic în organism, principala "sarcină" al lor, fiind aceea de a furniza energie.  Carbohidraţii conţin doar trei elemente chimice minerale; carbon (C), oxigen (O) şi hidrogen (H). Doar plantele verzi pot sintetiza glucide din materie anorganică (apă şi dioxid de carbon). Acest proces se realizează cu consum de energie luminoasă, în urma procesului de fotosinteza.  La om, sinteza glucidelor din alte substanţe este posibilă, cu condiţia ca acestea să aibă structura organică. Randamentul unor astfel de geneze este destul de scăzut, astfel încât, omul este nevoit să îşi procure, cel puţin o parte din necesarul de carbohidraţi, direct din alimentele de origine vegetală.

Clasificarea glucidelor

  Carbohidraţii se pot clasifica după mai multe criterii, aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos.

Criteriu de clasificare Reprezentanţi

  După origine  - glucide de origine vegetală (fructoza, zaharoza, amidonul, etc.)  - glucide de origine animală (glicogenul)

  După valoarea energetică

  - glucide energetice (glucoza - este principalul donor de energie la om, lactoza, amidonul, etc.)  - glucide neenergetice (celuloza, pectinele, amidonul rezistent, etc.)

  După structura chimică

  - monoglucide (carbohidraţi formaţi dintr-o singură moleculă)  - oligoglucide (hidraţi de carbon care au în structura lor mai multe resturi (2-6) de monoglucide)  - poliglucide (zaharide cu structură ramificată care pot conţine zeci, sute sau mii de resturi monoglucidice)

Glucidele energetice

  Carbohidraţii care furnizează energie în urma proceselor metabolice, se numesc glucide energetice. Se consideră, în medie, că un gram de glucide energetice, dezvoltă 4,1 kilocalorii. Glucidele energetice sunt principalele donoare de energie pentru organismul uman. Zaharidele sănătoase (naturale) este bine să furnizeze organismului aproximativ 65% din energia necesară   Suprimarea glucidelor energetice din sursele de hrană nu conduce la scăderea în greutate, decât în cazul inaniţiei (malnutriţiei alimentare). Inaniţia voluntară (cura de înfometare) este, după cum se ştie, deosebit de nocivă. Este cu mult mai eficient să se folosească în alimentaţie glucide sănătoase şi naturale, în cantitate optimă, pe principiul cunoscut din vechime că:

"grăsimile se ard la focul carbohidraţilor".  Trebuie subliniat faptul că glucidele nu îngraşă în mod direct. Sinteza de substanţe grase pe baza carbohidraţilor este foarte mică (1-3%), de maximum 10 g acizi graşi pe zi. Însă, pe căi indirecte, mai ales prin frânarea arderii lipidelor, excesul de carbohidraţi, conduce la creşterea masei adipoase.  La zaharidele cu putere calorică, nu numai valoarea energetică este importantă, ci şi viteza de absorbţie a acestora. Hidraţii de carbon care se absorb rapid (trec cu viteză din intestin în sânge) poartă denumirea de glucide cu absorbţie rapidă.

• Glucidele cu absorbţie rapidă

  Monoglucidele (glucoza, fructoza), amestecul fizic concentrat de monoglucide (zahărul invertit, mierea de albine) şi diglucidele (zahărul) care provin din extragerea selectivă a acestora din organele vegetale ale plantelor, din cauza concentraţiei foarte mari, dar şi a masei moleculare mici, intră rapid în sânge, traversând pereţii intestinali, cu o viteză mare.  Absorbţia acestor compuşi, dacă provin din surse naturale integrale de hrană (legume,  fructe, cereale), este cu mult mai mică, chiar dacă este vorba despre acelaşi substanţe.  În faţa glucidelor cu absorbţie rapidă, şi reacţia organismului este la fel de promptă. Astfel, corpul prin mijloacele pe care le are la dispoziţie, încercă să convertească în glicogen, cât mai repede, excesul de carbohidraţi care a ajuns brusc în fluxul sanguin. Procesul se desfăşoară repede, cu participare masivă a insulinei care se secretă din abundenţă. Deoarece depozitele de glicogen din ficat şi din muşchi au o capacitate mică de stocare, organismul va transforma o parte din surplus în grăsimi (trigliceride) circulante  şi de depozit (care se depun la nivelului ţesutului adipos). Mai mult, participarea insulinei la metabolismul glucidelor, conduce, în paralel cu oxidarea carbohidraţilor, la frânarea arderii grăsimilor, fapt ce conduce, în mod indirect, către obezitate.  S-a constatat că glucidele cu absorbţie rapidă dezvoltă o adipozitate de tip androgin (se depun preponderent pe trunchi şi pe bărbie, şi mai puţin pe coapse, pe şolduri sau pe fese), abdomenul fiind în mod special afectat. Ori se ştie că surplusul de adipozitate abdominală este cu mult mai periculos decât excesul grăsos care se localizează în alte zone ale corpului.  Glucidele cu absorbţie rapidă abundă în produsele zaharate (ciocolată, bomboane, prăjituri, etc.). Dacă aceşti hidraţi de carbon sunt solubilizaţi în  lichide şi semilichide (sucuri, lichioruri, miere artificială, îngheţată), ei se absorb şi mai repede.  Deşi acţionează cu ceva mai lent, amidonul din produsele purificate (făina albă, extracte de amidon), mai ales în combinaţie cu grăsimile, dezvoltă o putere calorică foarte mare pe o durată de timp relativ scurtă. Alimentele de acest tip (hot dog, hamburger, plăcintele coapte în ulei încins, etc.) sunt denumite, pe bună dreptate, cu apelativul de "bombe calorice". Mai mult, aceste preparate conţin mai multe toxine, dintre care cea mai nocivă este acrilamida, substanţă cu potenţial cancerigen.  Insistenţa cu care se încearcă, prin vocea nutriţioniştilor şi a medicilor, să se limiteze vânzarea alimentelor de acest fel, alături de alte zaharoase concentrate, în incinta şi în jurul şcolilor, este pe deplin justificată.

  • Glucidele cu absorbţie mai lentă

  Glucidele din toate vegetalele naturale ca atare (nu sub formă de suc, sirop, compot, etc), datorită substanţelor de balast, se absorb mai lent şi treptat. Astfel, ele sunt benefice pentru om, furnizând, fără exces şi în timp, energia necesară desfăşurării normale a proceselor fiziologice. Glucidele cu absorbţie lentă,  sunt compuşi întâlniţi  frecvent sub denumirea de carbohidraţi cu eliberare treptată. Ei fac parte din rândul ozidelor cu un număr mare de molecule, aşa cum este amidonul, dar şi a monoglucidelor, cu condiţia ca, aceşti din urmă carbohidraţi, să fie "prinşi" în

structuri organice mai greu digerabile, de obicei formate din glucide neenergetice.

Glucidele neenergetice

  Glucidele neenergetice, sunt substanţe vegetale de obicei cu structură complexă (poliglucide), nedigerabile (nu pot fi degradate de către enzime) cu rol de material de balast. Glucidele neenergetice sunt numite în dietetică şi alimentaţie fibre vegetale (alimentare). Ele abundă în coaja fructelor şi a cerealelor, în  rădăcinoase, precum şi în verdeţuri.

Conţinutul în glucide ale unor surse de hrană

  În tabelul de mai jos, în ordine descrescătoare, prezentăm conţinutul estimativ în carbohidraţi a unor alimente.

Aliment

Glucide energetice

 [g/100g parte comestibilă]

Glucide neenergetice (de balast)

[g/100g parte comestibilă]

  Zahăr rafinat   99,9   0  Miere naturală   70 - 80   urme  Paste făinoase   70 - 80   0  Franzelă, pâine albă   60 - 72   0,5  Pâine integrală   50   3,3  Lapte praf   40   0  Seminţe oleaginoase, leguminoase, cereale integrale   10 - 40   5 - 8  Cartof   14 -18   2  Lapte condensat   11   0  Fructe proaspete     7 - 15   1 - 3  Ciuperci comestibile     6   1  Sfecla roşie     5   2,5  Lapte     4,5 - 5   0  Ficat     3   0  Legume şi zarzavaturi (cu excepţia unor legume cultivate pentru părţile subterane - sfeclă, cartofi, etc.)

    1,5 - 2,5   0,5 - 3

  Lactate şi brânzeturi     1 - 5   0  Carne     0,01   0

  Vezi şi: conţinutul unor alimente în proteine, lipide şi alte tabele alimentare.

Glicemia

  În urma digestiei şi absorbţiei, în sânge ajung carbohidraţi cu structură simplă, aşa cum este glucoza. Nivelul glucozei din sânge determină glicemia (mai multe despre glicemie).

OZE ŞI OZIDE

  Sub denumirea de oze, sunt cunoscute  glucidele formate dintr-o singură moleculă (monoglucidele), iar cu cea de ozide, sunt denumite oligoglucidele şi poliglucidele.

GLUCIDE (CARBOHIDRAŢI) I

  Glucidele, numite şi hidraţi de carbon, carbohidraţi sau zaharide (conform Nomenclatorului Internaţional de Chimie, doar denumirea de "glucide" este oficial acceptată), sunt substanţe de bază în organizarea materiei vii . În lipsa totală a glucidelor, celulele nu pot supravieţuii mai mult de 20 de ore.  Aceşti compuşi, ca atare sau în combinaţii cu alte substanţe, intră în structura pereţilor celulari a tuturor vieţuitoarelor, ajutând şi înmulţirea (diviziunea) şi  dezvoltarea celulelor. În combinaţie cu glucidele, în organism se construiesc numeroase substanţe, care intră în structura unor hormoni, anticorpi, antigene, elemente figurate sanguine, etc.. Însă, doar în secundar glucidele joacă un rol structural sau plastic în organism, principala "sarcină" al lor, fiind aceea de a furniza energie.  Carbohidraţii conţin doar trei elemente chimice minerale; carbon (C), oxigen (O) şi hidrogen (H). Doar plantele verzi pot sintetiza glucide din materie anorganică (apă şi dioxid de carbon). Acest proces se realizează cu consum de energie luminoasă, în urma procesului de fotosinteza.  La om, sinteza glucidelor din alte substanţe este posibilă, cu condiţia ca acestea să aibă structura organică. Randamentul unor astfel de geneze este destul de scăzut, astfel încât, omul este nevoit să îşi procure, cel puţin o parte din necesarul de carbohidraţi, direct din alimentele de origine vegetală.

Clasificarea glucidelor

  Carbohidraţii se pot clasifica după mai multe criterii, aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos.

Criteriu de clasificare

Reprezentanţi

  După origine  - glucide de origine vegetală (fructoza, zaharoza, amidonul, etc.)  - glucide de origine animală (glicogenul)

  După valoarea energetică

  - glucide energetice (glucoza - este principalul donor de energie la om, lactoza, amidonul, etc.)  - glucide neenergetice (celuloza, pectinele, amidonul rezistent, etc.)

  După structura chimică

  - monoglucide (carbohidraţi formaţi dintr-o singură moleculă)  - oligoglucide (hidraţi de carbon care au în structura lor mai multe resturi (2-6) de monoglucide)  - poliglucide (zaharide cu structură ramificată care pot conţine zeci, sute sau mii de resturi monoglucidice)

Glucidele energetice

  Carbohidraţii care furnizează energie în urma proceselor metabolice, se numesc glucide energetice. Se consideră, în medie, că un gram de glucide energetice, dezvoltă 4,1 kilocalorii. Glucidele energetice sunt principalele donoare de energie pentru organismul uman. Zaharidele sănătoase (naturale) este bine să furnizeze organismului aproximativ 65% din energia necesară (vezi cantitatea şi raportul dintre nutrienţi).  Suprimarea glucidelor energetice din sursele de hrană nu conduce la scăderea în greutate, decât în cazul inaniţiei (malnutriţiei alimentare). Inaniţia voluntară (cura de înfometare) este, după cum se ştie, deosebit de nocivă. Este cu mult mai eficient să se folosească în alimentaţie glucide sănătoase şi naturale, în cantitate optimă, pe

principiul cunoscut din vechime că: "grăsimile se ard la focul carbohidraţilor".  Trebuie subliniat faptul că glucidele nu îngraşă în mod direct. Sinteza de substanţe grase pe baza carbohidraţilor este foarte mică (1-3%), de maximum 10 g acizi graşi pe zi. Însă, pe căi indirecte, mai ales prin frânarea arderii lipidelor, excesul de carbohidraţi, conduce la creşterea masei adipoase.  La zaharidele cu putere calorică, nu numai valoarea energetică este importantă, ci şi viteza de absorbţie a acestora. Hidraţii de carbon care se absorb rapid (trec cu viteză din intestin în sânge) poartă denumirea de glucide cu absorbţie rapidă.

• Glucidele cu absorbţie rapidă

  Monoglucidele (glucoza, fructoza), amestecul fizic concentrat de monoglucide (zahărul invertit, mierea de albine) şi diglucidele (zahărul) care provin din extragerea selectivă a acestora din organele vegetale ale plantelor, din cauza concentraţiei foarte mari, dar şi a masei moleculare mici, intră rapid în sânge, traversând pereţii intestinali, cu o viteză mare.  Absorbţia acestor compuşi, dacă provin din surse naturale integrale de hrană (legume,  fructe, cereale), este cu mult mai mică, chiar dacă este vorba despre acelaşi substanţe.  În faţa glucidelor cu absorbţie rapidă, şi reacţia organismului este la fel de promptă. Astfel, corpul prin mijloacele pe care le are la dispoziţie, încercă să convertească în glicogen, cât mai repede, excesul de carbohidraţi care a ajuns brusc în fluxul sanguin. Procesul se desfăşoară repede, cu participare masivă a insulinei care se secretă din abundenţă. Deoarece depozitele de glicogen din ficat şi din muşchi au o capacitate mică de stocare, organismul va transforma o parte din surplus în grăsimi (trigliceride) circulante  şi de depozit (care se depun la nivelului ţesutului adipos). Mai mult, participarea insulinei la metabolismul glucidelor, conduce, în paralel cu oxidarea carbohidraţilor, la frânarea arderii grăsimilor, fapt ce conduce, în mod indirect, către obezitate.  S-a constatat că glucidele cu absorbţie rapidă dezvoltă o adipozitate de tip androgin (se depun preponderent pe trunchi şi pe bărbie, şi mai puţin pe coapse, pe şolduri sau pe fese), abdomenul fiind în mod special afectat. Ori se ştie că surplusul de adipozitate abdominală este cu mult mai periculos decât excesul grăsos care se localizează în alte zone ale corpului.  Glucidele cu absorbţie rapidă abundă în produsele zaharate (ciocolată, bomboane, prăjituri, etc.). Dacă aceşti hidraţi de carbon sunt solubilizaţi în  lichide şi semilichide (sucuri, lichioruri, miere artificială, îngheţată), ei se absorb şi mai repede.  Deşi acţionează cu ceva mai lent, amidonul din produsele purificate (făina albă, extracte de amidon), mai ales în combinaţie cu grăsimile, dezvoltă o putere calorică foarte mare pe o durată de timp relativ scurtă. Alimentele de acest tip (hot dog, hamburger, plăcintele coapte în ulei încins, etc.) sunt denumite, pe bună dreptate, cu apelativul de "bombe calorice". Mai mult, aceste preparate conţin mai multe toxine, dintre care cea mai nocivă este acrilamida, substanţă cu potenţial cancerigen.  Insistenţa cu care se încearcă, prin vocea nutriţioniştilor şi a medicilor, să se limiteze vânzarea alimentelor de acest fel, alături de alte zaharoase concentrate, în incinta şi în jurul şcolilor, este pe deplin justificată.

  • Glucidele cu absorbţie mai lentă

  Glucidele din toate vegetalele naturale ca atare (nu sub formă de suc, sirop, compot, etc), datorită substanţelor de balast, se absorb mai lent şi treptat. Astfel, ele sunt benefice pentru om, furnizând, fără exces şi în timp, energia necesară

desfăşurării normale a proceselor fiziologice. Glucidele cu absorbţie lentă,  sunt compuşi întâlniţi  frecvent sub denumirea de carbohidraţi cu eliberare treptată. Ei fac parte din rândul ozidelor cu un număr mare de molecule, aşa cum este amidonul, dar şi a monoglucidelor, cu condiţia ca, aceşti din urmă carbohidraţi, să fie "prinşi" în structuri organice mai greu digerabile, de obicei formate din glucide neenergetice.

Glucidele neenergetice

  Glucidele neenergetice, sunt substanţe vegetale de obicei cu structură complexă (poliglucide), nedigerabile (nu pot fi degradate de către enzime) cu rol de material de balast. Glucidele neenergetice sunt numite în dietetică şi alimentaţie fibre vegetale (alimentare). Ele abundă în coaja fructelor şi a cerealelor, în  rădăcinoase, precum şi în verdeţuri.

Conţinutul în glucide ale unor surse de hrană

  În tabelul de mai jos, în ordine descrescătoare, prezentăm conţinutul estimativ în carbohidraţi a unor alimente.

Aliment

Glucide energetice

 [g/100g parte comestibilă]

Glucide neenergetice (de balast)

[g/100g parte comestibilă]

  Zahăr rafinat   99,9   0  Miere naturală   70 - 80   urme  Paste făinoase   70 - 80   0  Franzelă, pâine albă   60 - 72   0,5  Pâine integrală   50   3,3  Lapte praf   40   0  Seminţe oleaginoase, leguminoase, cereale integrale

  10 - 40   5 - 8

  Cartof   14 -18   2  Lapte condensat   11   0  Fructe proaspete     7 - 15   1 - 3  Ciuperci comestibile     6   1  Sfecla roşie     5   2,5  Lapte     4,5 - 5   0  Ficat     3   0  Legume şi zarzavaturi (cu excepţia unor legume cultivate pentru părţile subterane - sfeclă, cartofi, etc.)

    1,5 - 2,5   0,5 - 3

  Lactate şi brânzeturi     1 - 5   0  Carne     0,01   0

Glicemia

  În urma digestiei şi absorbţiei, în sânge ajung carbohidraţi cu structură simplă, aşa cum este glucoza. Nivelul glucozei din sânge determină glicemia (mai multe despre glicemie).

HIPOGLICEMIA ŞI HIPERGLICEMIANTELE NATURALE

Info, cuprins

Comentează

  Hipoglicemia deşi nu este o afecţiune propriu-zisă (este un simptom sau cel mai des o asociere semne - sindrom), îmbracă un tablou destul de carcteristic şi complex. Hipoglicemia este  determinată de scăderea concentraţiei glucozei din sânge sub valoarea de 65mg/100ml.

Cauze, manifestări

  • Cauzele hipoglicemiei

  Hipoglicemia apare în inaniţie, în carenţele glucidice, în urma unui efort fizic, intelectual sau emoţional deosebit (hiperutilizare de glucoză), în unele afecţiuni hepatice - când producţia hepatică de glucoză sau de glicogen este alterată, în urma tratamentelor cu principii hipoglicemiante farmaceutice (insulină, sulfamide hipoglicemiante), după consumul de alcool, în urma unor intervenţii chirurgicale (rezecţii gastro-intestinale), din motive endocrine nonpancreatice (hiperfuncţii ale tiroidei, hipofizei sau ale suprarenalelor) sau în alte situaţiile în care glicemia prezintă oscilaţii mari (vezi exemplu). În ceea ce priveşte pancreasul endocrin, hipoglicemia se întâlneşte frecvent în hiperinsulinism funcţional (ocazional şi reversibil pancreasul secretă mai multă insulină), lezional (cauzat de o tumoră sau adenom), hiperplazic (are loc o creştere anormală de celule β ori de insulele   Langenhans în pancreas) sau iatrogen (după administrarea de insulină).     Hiperinsulinismul funcţional apare frecvent în stările prediabetice ale obezilor (Ionescu şi Dumitrache).

  • Semnele generale ale hipoglicemiei

  Când glicemia scade sub pragul de 40mg/100ml sânge, se instalează reacţiile determinate de deficitul de glucoză. Semnele care însoţesc hipoglicemia sunt numeroase şi variabile de la un caz la altul şi chiar, la acelaşi bolnav, de la o criză la alta.  De obicei prima dată sunt afectaţi neuronii sistemului nervos central, care sunt foarte sensibil, deoarece consumă pentru nevoile lor energetice exclusiv glucoza. Apar senzaţii de slăbiciune şi de foame (în cazurile cronice de hipoglicemie, sensibiltatea pacienţilor la inaniţie este deosebit de accentuată). Se instalează apoi tremurul şi transpiraţia, urmate de reacţii vasomotorii cutanate (vasoconstricţie sau vasodilataţie), salivaţie,  frison, micţiune sau defecaţie involuntară. Literatura de specialitate citează şi alte manifestări posibile  în hipoglicemie, ca: spasme retrosternale, spasme ale arterelor coronare, dureri precordiale, accese de tuse, eructaţii acide, dureri de cap. Deseori, glicemia scăzută din timpul nopţii, provoacă insomnie sau somn agitat cu coşmaruri, strigăte, poziţii bizare ale corpului. În hipoglicemia evoluată survenită în timpul somnului, trezirea este foarte dificilă

Formele şi gradele hipoglicemiei

  Deoarece scăderea nivelului glucozei din sânge se însoţeşte cu un complex de simptome, mulţi autor consideră că hipoglicemia  nu reprezintă doar un efect carenţial, ci se constituie într-un adevărat sindrom (sindrom hipoglicemic). După Ionescu şi Dumitrache, sindromul hipoglicemic se manifestă insidios sau brusc, prin forme uşoare, medii şi grave, după cum se poate vedea mai jos.

MANIFESTĂRI OBSERVAŢII

FORME

  Uşoare

  - oboseală intensă, mers oscilant, senzaţie de leşin, transpiraţii reci, frison, tremurături, palpitaţii, foame - uneori cu crampe (foame dureroasă), cu preferinţă pentru dulciuri.

  Se instalează, de obicei pe nemâncate, între mese şi cedează repede la administrarea unor surse de glucoză (zahăr sau zaharoase, fructe, miere).  Simptomele descrise  nu reflectă neapărat  o scădere a glicemiei sub valorile normale, ci pot fi şi semnul unei creşteri foarte rapide urmate de o scădere bruscă, dar până la normal, a cantităţii de glucoză din sânge.

Medii

  - convulsii cu spasme localizate sau generalizate (crize tetaniforme, epileptiforme sau pakisoniforme), tulburări de vorbire (bâlbâială, confuzie, incoerenţă, fabulaţii), tulburări psihice (accese de râs nemotivat, furie, agresivitate, halucinaţii, confuzie mintală), pareze, crampe digestive, vomă, diaree.

  Semnele sunt impresionante, dar cedează rapid, fără să lase urmări. După ce o depăşeşte, pacientul rămâne amnezic total cu privire la criză.

Grave  - comă, transpiraţie extrem de abundentă, dispnee, puls neregulat, tensiune oscilantă

  Este o formă severă. Dacă nu se intervine la timp,  viaţa pacientului este ameninţată.

  De cele mai multe ori, hipoglicemia cauzată de hiperinsulinism funcţional, prezintă forme uşoare, care pot evolua uneori, însă treptat, spre cele medii sau chiar grave, dacă nu se administrează în timp util glucoză. În hiperinsulinismul lezionar, manifestările hipoglicemice sunt grave, complet imprevizibile, bruşte.  După timpul de instalare şi periodicitatea crizelor, hipoglicemia poate fi:  - bruscă sau rapidă (se instalează repede, manifestându-se acut),  - lentă cu tendinţă cronică (apare şi evoluează treptat, la 2- 4 ore după masă, din diferite motive care intervin în absorbţia intestinală a glucidelor - rezecţii gastro-intestinale, deficite enzimatice, tranzit gastro-intestinal prea rapid, etc.).

Prehipoglicemia (hipoglicemia latentă)

  Când glicemia scade puţin sub valorile normale, se pot instala stări de prehipoglicemie, care nu se manifestă prin crize. Deoarece creierul foloseşte ca sursă energetică exclusiv glucoza, sistemul nervos central va fi cel mai repede afectat. De acea în prehipoglicemie pot să apară variate simptome ca: cefalalgii (dureri de cap), stări de nelinişte - la unele persoane pot merge până la atacuri de panică, psihoze,  irascibilitate, pierderea capacităţii de concentrare, hiperexcitabilitate neuromusculară, furnicături, crampe musculare,  tulburări reversibile de vedere, etc..  Stările prehipoglicemice prelungite sau cronice pot trece neobservate luni sau ani, pacienţii prezentându-se mai des la psiholog sau psihiatru, din cauza simptomelor psihice sau neurologice progresive şi atipice (Şt. Milcu, 1967).

Hipoglicemia la copii

  Hipoglicemia la copii, se manifestă mai neregulat şi mai atenuat decât la adulţi (mai multe despre hipoglicemia copiilor).

Abordări dietetice

  Hipoglicemia şi cauza ei - hiperinsulinismul, dacă se exteriorizează prin semne frecvente sau repetate, ori dacă evoluează spre forme medii sau grave, trebuiesc depistate şi tratate medical. De mare ajutor în completarea actului medical, sunt măsurile dietetice.  Pe cât de nesănătoase sunt, în general, glucidele cu absorbţie rapidă, pe atât de eficiente sunt în hipoglicemia acută medie. Sunt cazuri în care o lingură de zahăr sau o bomboană, poate salva o viaţă. Totuşi, în cazul persoanelor care resimt frecvent simptomele hipoglicemiei, nu se recomandă supraîncărcarea organismului cu glucide, deoarece zaharurile, în special acelea care se absorb repede, măresc variaţiile glicemiei, şi accesele devin mai frecvente şi mai intense. În astfel de cazuri, cel mai recomandat este să se recurgă la mese dese, cu raţii mici sub aspect cantitativ şi caloric.  Hiperinsulinismul în forma atenuată (în formele intense se asociază cu greaţă, vărsături, diaree), prin hipoglicemie, stimulează CVM (vezi teoria glicostatului) generând o foame intensă. Bolnavii mănâncă des, uneori abuzând de dulciuri şi frecvent se supraalimentează, în încercarea de a prevenii apariţia simptomelor hipoglicemice. Acest lucru favorizează instalarea sau menţinerea obezităţii (Ionescu şi Dumitrache). Mesele dese (chiar şi noaptea) hipocalorice, voluminoase şi cu fibre nu prea dure, cu multe legume, zarzavaturi şi leguminoase (amidonul trebuie să reprezinte furnizorul principal de glucoză), sunt de preferat şi în această situaţie. Cerealele şi derivatele sunt mai puţin recomandate (fie sunt prea concentrate, fie conţin fibre prea dure pentru o alimentaţie frecventă). Dietele de acest tip, în timp (se cere răbdare) îşi arată roadele, curba secreţiei insulinei, atenuându-şi vârfurile abrupte. Nelipsita ciocolată, "medicament" utilizat abuziv de către mulţi pacienţi de acest gen, aduce mari deservicii organismului, pregătind terenul pentru diabet şi obezitate şi, totodată, crescând frecvenţa crizelor hipoglicemice. Pentru situaţiile care anunţă o criză iminentă, este mult mai indicat să se recurgă la fructe dulci şi la alte hipergicemiante naturale (vezi mai jos).  La persoanele cu afecţiuni ale miocardului, ca o consecinţă a faptului că rezervele de glicogen din muşchii inimii sunt puţine, simptomele sunt severe, exteriorizându-se prin: slăbiciune mare, dureri precordiale, accese de angină pectorală şi chiar infarct. De aceea, la cardiaci, este foarte important ca printr-o alimentaţie chibzuită, să se evite instalarea stărilor hipoglicemice.  În toate situaţiile de hipoglicemie este necesar să se identifice şi să se elimine cauzele.

Hiperglicemiantele naturale

  Produsele şi preparatele naturale care posedă proprietatea de a ridica concentraţia glucozei în sânge, se numesc hiperglicemiante naturale.  Glicemia creşte cel mai repede atunci când se administrează miere naturală.  Dinte vegetalele hiperglicemiante, amintim: bananele bine coapte, strugurii, pseudobacele de ienupăr.

TRATAMENT RESTABILIRE ECHILIBRU METABOLIC

amplifica procesele de regenerare ale organismului intarzie procesele de imbatranire detoxifica si purifica organismul intareste imunitatea creaza o bariera imunitara in jurul organelor si la nivelul pielii revitalizeaza si tonifica sistemul nervos, structura osoasa si musculara fortifica sistemul circulator si imbunatateste circulatia sangvina restabileste echilibrul intre masa musculara si tesutul adipos (fiind o procedura

eficienta in restabilirea greutatii corporale sau a tratamentelor de remodelare corporala)

Dezechilibrele metabolice sunt cauza principala a aparitiei afectiunilor cronice, slabesc

sistemul imunitar si il vulnerabilizeaza in fata agentilor patogeni din mediu: bacterii,

virusuri, ciuperci, paraziti, etc. O data ce au patruns in organism, acesti agenti patogeni vor

declansa o serie de reactii imunitare ce deterioreaza activitatea biologica, psihica si

afectiva. Netratate, tulburarile metabolice si imunitare au un impac negativ major asupra

organelor si a celulelor din corpul uman, accelereaza procesul de imbatranire iar la nivelul

organelor cu imunitatea cea mai scazuta creste riscul de aparitie a cancerului.

Care sunt simptomele dezechilibrelor metabolice?

Persoanele ce sufera de dezechilibre metabolice vor prezenta stari de oboseala

accentuata sau nejustufucata, tulburari de somn (insomnie sau somn neodihnitor), tulburari

de memorie (in special lapsus), scaderea capacitatii de concentrare, senzatie de

imbatranire, viteza de reactie scazuta, transpiratii reci, variatii usoare ale tensiunii

arteriale, fragilitate vasculara, variatii de temperatura in unele zone din corp, dureri

repetate in puncte fixe din corp, redoare articulara, dureri articulare, dureri musculare,

alergii sau intolerante la anumite alimente, infectii repetate, tulburari digestive, migrene,

cefalee, disfunctii sexuale, stari de nervozitate, anxietate, etc.

Care sunt cauzele dezechibrelor metabolice?

Poluarea mediului este principala cauza a acestor dezechilibre metabolice. Substantele

nocive din mediu sunt preluate de plante si animale, prin urmare involuntar consumam

produse alimentare ce contin si ele toxine. Organismul va fi suprasolicitat pentru a elimina

aceste reziduuri din corp si pentru a se apara de actiunea negativa a factorilor poluanti din

mediu. Alimentatia, stilul de viata, viata psiho-afectiva influenteaza de asemenea echilibrul

metabolic. In conditii de alimentatie haotica, viata dezorganizata, stres sau traume psihice,

comunicarea dintre organe sau dintre organe si creier poate fi alterata instalandu-se

dezechilibru metabolic.

Cand apar dezechilibrele metabolice?

In mod normal fiecare organ este regenerat complet la un anumit interval de timp. Spre

exemplu, celulele ficatului sunt complet inlocuite intr-un interval de 5 luni, celulele pielii la

un interval intre 2-4 saptamani, cele de pe suprafata plamanilor la un interval de 2-3

saptamani. Cand celulele care si-au incheiat ciclul de viata nu mai sunt eliminate din corp

se depun in anumite zone din organism si in spatiul intra-celular iar schimburile biochimice

si energetice dintre celule sunt ingreunate, fenomen ce va determina dezechilibre

metabolice locale dar care se vor propaga ulterior si asupra metabolismului general.  

Celulele moarte se vor depune in special de-a lungul cailor prin care sunt eliminate:

sistem circulator, sistem limfatic, piele, rinichi, plamani, tract digestiv. Initial, organul in

care se depun celulele moarte va prezenta doar dezechilibre functionale. Daca nu se aplica

proceduri de detoxifiere iar depozitele de celule moarte vor creste, organul afectat se va

imbolnavi, existand chiar riscul de dezvoltare a unor tumori benigne sau maligne. Spre

exemplul, in plamani aceste depozite se acumuleaza in varful plamanilor insa gravitatea si

tipul afectiunii pulmonare ce va aparea este influentata si de localizarea in aceasta zona si

de numarul de celulele ce formeaza depozitul.  Cand sunt localizate in articulatii, aceste

celulele determina o serie de reactii imunitare ce vor slabi imunitatea locala si vor crea un

mediu propice pentru stafilococi, streptococi, etc. Tipul de celule moarte (pulmonare,

hepatice, renale, etc.) determina tipul de artrita ce se va dezvolta: psoriazica, autoimuna,

etc.

Pentru a mentine o stare de sanatate optima intr-un mediu poluat sau pentru a se

restabili echilibru metabolic  este necesar ca organismul sa fie purificat si detoxifiat o data

la cel putin doi ani, prin cure de tratament specifice ce dureaza aproximativ 6 luni. Aceste

cure accelereaza activitatea organelor excretoare si ale sistemului limfatic pentru a elimina

toxinele din corp (radicali liberi, celule moarte, colesterol, etc), reechilibreaza

metabolismul, intaresc imunitatea, fortifica sistemul circulator si imbunatatesc circulatia

generala, reviltalizeaza si tonifica structura osoasa si musculara, fortifica si tonifica

sistemul nervos, amplifica procesele proprii de regenerare ale corpului uman si incetinesc

procesul de imbatranire.

Odata ce toxinele sunt indepartate din organism si sunt regenerate organele afectate,

metabolismul si sistemul imunitar isi vor relua activitatea normala. Aplicand o serie de

tehnici de acupunctura tibetana va fi stimulata activitatea organelor ce coordoneaza

functiile imunitare: timus, splina, amigdale, ganglionii limfatici, maduva osoasa, tiroida,

glandele suprarenale. Tot prin acupunctura se indeparteaza blocajele energetice existente

in sistemul de meridiane si in matricea energetica, astfel incat sa fie restabilit echilibrul

inter-organic si metabolic. Plantele medicinale actioneaza la nivelul organelor pentru ca

sangele pe care il vor produce sa fie imbogatit cu oxigen si anticopi.

Toate aceste proceduri au rolul de a crea in jurul organelor si la nivelul pielii o bariera

protectoare si de a intari sistemul imunitar, astfel incat corpul sa fie capabil sa elimine

toxinele introduse in corp prin consumul alimentelor afectate de poluare dar si sa fie

protejat de actiunea factorilor nocivi din mediu

Clasificările medicale pentru glucide sunt de multe ori prea complicate pentru o persoană nespecializată: mono, oligo- şi polizaharide, oze şi ozide, intrinseci şi extrinseci etc. Unele glucide se metabolizează cu ajutorul insulinei, altele fără. Unele glucide se digeră, altele nu. Din toate aceste puncte de vedere, este de înţeles că au apărut concepte mai simple, adresate populaţiei largi, şi care sunt la fel de uşor de „digerat” ca zahărul. Cel mai simplu sună astfel: glucide bune, glucide rele. Ce anume le califică într-o anumită categorie? Răspunsul vine odată cu clasificarea glucidelor.

♦ Glucidele care aduc energie se împart în zaharuri şi amidonoase (în engleză: „sugars and starch”). Acestora li se adaugă glucide care contribuie la digestie, dar fără a furniza energie (fibrele din categoria polizaharidelor). Asociaţia diabetologilor americani (ADA) recomandă această clasificare în locul celor clasice în glucide simple şi complexe.

♦ Zaharurile („sugars”) cuprind zaharoza, fructoza, glucoza, lactoza etc. (glucide din categoria mono- şi dizaharidelor), prezente sau adăugate în alimente. Ele au efecte diferite asupra metabolismului glucidic şi lipidic, sunt digerate diferit, motiv pentru care în general sunt percepute ca „bune sau rele”.

♦ Zahărul ca atare are un efect puternic de stimulare a producţiei de insulină (hormon lipogenetic, deci care îngraşă), fiind considerat, în mod natural, mai rău decât alte glucide, de exemplu fructoza, care dă senzaţia de dulce stimulând mai puţin producţia de insulină.

♦ Diferenţierile de acest tip sunt baza conceptului de „indice glicemic” (vezi), reperul cel mai cunoscut în diferenţierea glucidelor ca „bune” sau „rele”.

♦ În ce priveşte alimentele care conţin amidon („starch”), ele sunt la rândul lor diferite între ele, în funcţie de celelalte componente pe care le conţin (fibre, micronutrienţi). Din aceste diferenţe, precum şi din influenţa asupra glicemiei, care rezultă inclusiv din conţinutul de fibre (indicele glicemic, din nou), rezultă diferenţierile în „bune” sau „rele”, despre care se discută în raport cu pâinea albă/pâinea neagră, orezul alb/orezul brun, cerealele de diferite tipuri etc.

♦ În fine, a treia categorie, fibrele alimentare sunt larg percepute ca şi componente alimentare „bune”. Doi factori contribuie la această percepţie: pe de o parte faptul că fibrele au efecte benefice demonstrabile, şi pe de altă parte faptul că în populaţie s-a constatat într-o mare proporţie un consum de fibre sub recomandările oficiale (14 g la 1000 kcal), făcând logică încurajarea consumului (vezi)

♦ Ţinând cont de aceste clasificări, trebuie ştiut că glucidele complexe, „bune” trebuie să constituie baza alimentaţiei. Alimentele care furnizează „glucide bune” sunt: pâinea şi cerealele, cartofii, orezul, pastele făinoase, fructele şi legumele, şi lactatele, dar nu în orice fel şi în orice cantitate.

♦ În schimb glucidele „rele”, în mod particular zahărul, trebuie să-şi găsească fie locul lor, fie înlocuitorul lor în alimentaţie.