Dinu Karina Ana-MariaFacultatea de IstorieSectia RISEAnul al III-leaSem. I

Globalizarea si efectele sale asupra societatii

Globalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca obiectiv realizarea integrării internaţionale pe diferite paliere: economic, politic, militar şi de securitate, socio-cultural.

Caracteristica principală a globalizării o constituie fluxul rapid, în continuă creştere şi adeseori generator de discrepanţe, de bunuri, servicii, persoane, capital, idei, informaţii, tehnologie, cultură, modă, armament şi acţiuni criminale.

1. Influenţa globalizării asupra culturii

Specialiştii declară că problema noastră actuală nu este insufienţa schimbului economic, ci distrugerea coeziunii morale a societăţilor care au fost odinioară legate de obiceiuri religioase, comunitate sau familie. Acestea au fost realităţi sociale solide despre care teoreticienii liberali au crezut că vor rămâne intacte orice s-ar întâmpla. Nu ne putem baza pe asta. Este foarte clar că cele mai de succes societăţi moderne vor fi cele care nu sunt în totalitate moderne, cele care îmbină stiluri vechi şi noi, în care convieţuiesc tradiţia şi modernitatea, fără ca vreuna să predomine.

În era globalizării unele ţării caută să-şi întărească identitatea în detrimentul dizolvării identităţii altor ţări. Fenomenul este cât se poate de normal şi, raţiunile cât şi urmările sale trebuie căutate ca într-o oglindă, în istorie. impactul globalizării pe termen lung la nivel cultural, nu este unul distructiv. Culturile superioare vor continua să existe, se vor impune şi vor renaşte permanent.

Este o realitatea că graniţele se dizolvă şi omul se regăseşte tot mai mult în identitatea de locuitor al Pământului decât ceea de cetăţean a unei ţări sau alta. Tot mai mult barierele impuse de limbă şi cele culturale dispar şi oamenii pot să comunice mai uşor, dezvoltând valori comune, având în acelaşi timp posibilitatea de exprimare şi afirmare într-un context universal valabil şi larg acceptat.

„Temerea că transformarea culturii în marfă va ignora frontierele, contribuind astfel la instaurarea hegemoniei unei singure puteri, apare în anii ’20. De la Luigi Pirandello la Georges Duhamel, trecând prin José Ortega y Gasset, Lumea Veche respinge “materialismul“  venit de peste ocean. Primul război mondial a permis Statelor Unite să ocupe pieţele cinematografice lăsate libere de mobilizare în marile puteri europene. După ce criza din anii ’30 a deplasat centrul economiei mondiale de la Londra la New York, noţiunea de “americanizare” a fost lansată pentru a stigmatiza debarcarea produselor culturale care ţeseau o legătură strânsă între reţelele financiare şi “operele spiritului” şi care ameninţau să distrugă universalitatea căreia Europa şi noţiunea ei despre cultura elevată voiau să-i fie garanţi.” ((Mattelart A., 2001, p.74)

În anii ’60, critica americanizării s-a mutat în ţările din lumea a treia care au refuzat să urmeze calea trasată de “experţii” în modernizare/dezvoltare. Noţiunea de americanizare a fost înlocuită de cea de imperialism cultural. În anii ’70 “teza dominaţiei culturale”¹ inspiră revendicările mişcării ţărilor nealiniate în favoarea unei Noi Ordini Mondiale a Informaţiei şi Comunicării. Majoritatea controverselor se desfăşoară în incinta UNESCO.

Noţiunea “cultură globală” a intrat prin intermediul strategiilor de management şi marketing şi ghidează vânătoarea de universalii culturale şi căutarea de mesaje cu cât mai mulţi destinatari.²

În anii ’80 am putut asista la explozia gândirii planetare şi la apariţia unor noi abordări critice a legăturii dintre fluxurile de comunicare transnaţionale şi teritoriile particulare, a raporturilor interculturale în general. Două concepte noi au apărut în acea perioadă şi anume “comunicarea-lume” şi “hibridarea”. “Comunicarea-lume” pune accentul pe noile polarizări şi surse de excludere inerente geo-economiei – modelul cu două viteze – iar “hibridarea” se referă la problema interacţiunilor de orice fel dintre teritoriile particulare şi fluxurile globale.Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chiraq spunea într-un discurs ţinut la UNESCO în 2003 că cultura nu trebuie să se încline în faţa comerţului. Ea este aceea care ne va înarma pentru a răspunde la această provocare a aventurii umane numită globalizare. Prin ea ne vom putea opune partzanilor şocului civilizaţiilor, răbufnirilor arhaice, identitare, naţionaliste, religioase, de care lumea ne dă atâtea dovezi dureroase; ea este aceea care asigură respectul celuilalt şi dialogul între oameni.

2. Globalizarea şi piaţa muncii

Mutările de întreprinderi constituie aspectul cel mai vizibil al competiţiei dintre vechile ţări industrializate şi ţările cu salarii mici. Competitivitatea sporită a ţărilor cu salarii mici duce la creşterea comerţului cu ţările industrializate bogate, ceea ce are doua efecte “primare”: „consumatorii din ţările bogate pot consuma mărfuri mai ieftine decât cele pe care aceste ţări le produceau înainte” (Giraud P.N., 2001, p.94) ; consumatorii din ţările cu salarii mici, „au tot mai mult acces la bunuri pe care aceste ţări nu ştiu încă să le fabrice sau pe care le fabrică, dar la preţuri mult mai mari sau de o calitate mai proastă decât ţările industrializate bogate”. (Ibidem., p.95)

Un efect mecanic al creşterii schimburilor cu ţările cu salarii mici este, într-o primă etapă, faptul că numărul de locuri de muncă ale expuşilor care se distruge este mai mare decât numărul de locuri de muncă ce se creează pentru competitivi, dar dacă ritmul de creare de locuri de muncă pentru competitivi în ţările industrializate bogate compensează locurile de muncă desfiinţate ale expuşilor, atunci nu se vor înregistra creşteri semnificative ale şomajului sau inegalităţilor.3

În anii 1970-1980 în ţări cum ar fi Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, care, prin politici voluntariste şi protecţioniste, au exportat bunuri tot mai complexe, salariile au crescut şi moneda s-a apreciat; când au produs bunuri de înaltă tehnologie, costurile salariale au înregistrat apropieri de cele ale ţărilor cele mai puţin bogate din Europa.

În ceea ce priveşte ţările cu salarii mici şi capacitate tehnologică cum ar fi China, fostele ţări socialiste din Europa de Est, India, Brazilia, Mexic, acestea au dimensiuni mult mai mari decât primele “noi ţări industrializate” (dragonii asiatici) iar “structura lor internă este foarte diferită. O industrie modernă sau rapid modernizabilă coexistă aici cu masele rurale şi

numeroşii lucrători din sectorul informal, care formează o majoritate covârşitoare şi au o productivitate a muncii foarte scăzută; rezultă un nivel scăzut al venitului mediu pe locuitor şi al salariilor”. (Ibidem., p.97)

Se pot aduce, în principal, doua argumente privind liberul schimb cu ţările cu salarii mici: competitivitatea datorată, în mare măsură, subevaluării monedei acestor ţări, care nu este atât de flagrantă pe cât pare la prima vedere, şi lipsa de protecţie socială a muncitorilor cu toate că unele ţări au sisteme de îngrijire gratuită sau subvenţionată, asigurări de şomaj sau accidente, care, la valoarea relativă a salariului net, sunt echivalente cu cele din ţările bogate, cum ar fi cazul Chinei, sau practici condamnabile ca munca efectuată de copii sau munca gratuită a prizonierilor. Uneori se face referire la un al treilea argument: competitivitate datorată gradului mai redus de protejare a mediului.

3. Imigrarea şi globalizarea

Este bine ştiut că globalizarea accentuează mondializarea spaţiilor de deplasare. Se înregistrează, de asemenea, mondializarea spaţiilor de recrutare a mâinii de lucru şi diversificarea calitativă a fluxurilor.

“Transferurile de competenţă se îndreaptă din Sud către Nord, cuprinzând între altele “exodul creierelor”, dar şi din Nord către Sud, cu firme multinaţionale care îşi trimit cadrele de conducere şi tehnicienii în străinătate în funcţie de propria lor dezvoltare şi de mutări de întreprinderi. Din Nord, muncitori care nu au o calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca britanicii şi portughezii din Uniunea Europeană care au emigrat legal în Germania şi care lucrează “la negru” pe imensul şantier berlinez de după 1989. Din Sud, bărbaţi şi femei fug spre un Sud mai puţin sărac, ca burkinezii care pleacă în Coasta de Fildeş sau bolivienii în Argentina, sau chiar spre Est, ca vietnamezii sau srilankezii în Europa de Est şi în Rusia”. (Dewitte P., 2001, p.141). Se opinează că muncitorii necalificaţi ar fi uitaţi de globalizare în sensul că, pentru imensa lor majoritate, frontierele sunt închise, cel puţin formal.

Închiderea, parţial teoretică, a frontierelor din Nord împiedică serios mobilitatea populaţiilor străine. Acestea, neputând să mai circule cum o făceau adesea mai înainte, s-au instalat durabil, chiar definitiv, în ţările de imigrare. Sedentarizarea acestora a dus la constituirea de minorităţi care doresc să-şi menţină legăturile cu propria cultură, cu ţara de origine, cu compatrioţii din alte ţări, cu atât mai mult cu cât în ţara de rezidenţă aceste persoane sunt adesea victime ale marginalizării sau rasismului.

„În acest fel se creează reţele – de solidaritate sau culturale – dar şi comerciale, financiare, mediatice, chiar politice – deosebit de active. Noile legături transnaţionale care se nasc conturează spaţii policentrate, se sprijină pe multiple obligaţii de fidelitate naţională şi sunt adesea mai dinamice şi mai eficace decât statele şi marile instituţii internaţionale, chiar dacă afişează în general ambiţii mult mai modeste.” (Ibidem., p.142)

De multe ori telemunca sau mutările de întreprinderi sunt considerate preferabile venirii imigranţilor care, mai târziu, se vor instala împreună cu familiile lor. De asemenea, singurii lucrători autorizaţi să emigreze o fac în cadrul unor contracte temporare strict supravegheate. „Mondializarea creează necesităţi noi pentru câteva miliarde de potenţiali consumatori, frustraţi de toate dar insolvabili, care trebuie apoi opriţi la porţile supermagazinului planetar.” (Dewitte P., 2001, p.145)

4. Sărăcie şi globalizare

Modelul unic şi constrângător de dezvoltare al economiei globale este reproductibil, dar nu generalizabil: de aici decurg dezavantajele “dezvoltării mimetice”. “Pe de o parte, <avangardiştii>, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea definită de Banca Mondială. <Noua sărăcie> mondială este structurală şi face parte din sistem. Oraşul, din ce în ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă modernitatea. Creşterea rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa între insule de privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile propuse lumii de către Occident (întreprindere, creştere, profit etc.) nu numai că nu sunt accesibile marii majorităţi a oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens. Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să fie analizate ca o expresie a slăbirii şi a polarizării generate de mondializare. Piaţa mondială a muncii? Sau mai curând dezrădăcinare socială şi culturală la nivel planetar?” (Bari I., 2003, p.67).

“Globalizarea poate fi cel mai bine înţeleasă ca un fenomen spaţial, având două extreme: la un capăt comunităţile locale cu problemele lor specifice, iar la celălalt societatea globală spre care tindem, dar nu ştim deocamdată dacă se va realiza vreodată”. (Postelnicu p.283)

În opinia noastră, dezrădăcinarea şi migraţia sunt aspecte negative ce le depăşesc, în multe cazuri, pe cele pozitive ce însoţesc globalizarea. De asemenea, unele zone sărace au devenit şi mai sărace, iar decalajele între ţări/zone bogate şi cele sărace s-au adâncit.Referitor la SUA, specialiştii declară că globalizare a deturnat dezvoltarea economică în Sud, unde săracii continuă să plătească preţul mare al ajustărilor. Pentru a creşte exporturile şi a-şi plăti obligaţiile către creditori, tările în curs de dezvoltare trebuie să taie în bugetele de sănătate, educaţie ţi ajutor al micilor fiermieri. Există nenumărate studii despre impactul social al ajustărilor structurale si rezultatele sunt depresiv de identice: cei care deţin mai puţin suferă mai mult.

Globalizarea aduce cu ea o serie de aspecte negative iar cele mai negre sunt departe de a fi cele legate de degenerarea culturală al unei ţări sau alteia. Globalizarea conduce la dereglarea demografică, accentuarea fenomenului de sărăcie la nivel global, instabilitate economică, şi amplificarea şi degenerarea conflictelor.

5. Dispariţia frontierelor

Fiecare organizaţie este definită prin frontiere, care fac ca aceasta să poată fi deosebită de mediul său. Frontierele creează identitate, întrucât ele determină cine sau ce aparţine organizaţiei ca entitate şi unde se află punctul de separare de alte entităţi - lucru valabil atât pentru simplele asociaţii, cât şi pentru firme şi mergând până la nivel de naţiune. Frontierele limitează rezultatele la spaţii sau pieţe şi, prin aceasta, facilitează alocarea responsabilităţii pentru deciziile ce se iau. Mai mult: frontierele fac posibil ca diferenţierile ce există să poată fi identificate, recunoscute şi deosebite unele de altele. Ei bine, trăsătura centrală a globalizării constă tocmai în faptul că frontierele existente până acum devin neclare şi tot mai vagi. Desigur, "sistemul frontierelor" ce caracterizează planeta noastră rămâne încă în vigoare. Cu toate acestea, diferenţa între "înăuntru" şi "afară", între "noi" şi "ei", este redusă de creşterea numărului şi intensităţii interacţiunilor. Faptul că, astăzi, frontierele se modifică în mod curent sau dispar în totalitate în atât de multe domenii, cum ar fi cultura, lumea

afacerilor, stratificarea socială şi sfera politicii, este ceea ce explică resorturile dinamicii pe care o cunoaşte globalizarea.

Mobilitatea factorilor de producţie, precum capitalul şi cunoştinţele, şi nu numai marea mobilitate a bunurilor şi serviciilor, este o consecinţă a erodării frontierelor. Ca urmare, este promovată eficienţa pieţelor şi, prin aceasta, presiunea concurenţială. In timp însă ce pieţele de capital sunt cele mai puternic integrate global, pentru diferitele pieţe ale muncii este valabilă situaţia opusă, cu excepţia unor grupuri restrânse de manageri, savanţi, artişti, adică globalizarea se desfăşoară desincronizat.

Pe de altă parte, pieţele pentru bunuri industriale au cel mai ridicat grad de integrare globală, după cele de capital. Cu toate acestea, de o importanţă deosebită pentru procesul de globalizare o reprezintă marea mobilitate pe care au dobândit-o cunoştinţele, sub forma informaţiilor, a tehnologiilor fizice şi conceptelor manageriale

6. Impactul globalizării asupra educaţiei

Profesorul Marcelo Suarez Orozco, auotor al cărţii „Globalizarea culturii şi a educaţiei în noul mileniu” distinge patru aspecte majore ale globalizării:-creşterea emigraţiei-puterea şi ubicuitatea noilor tehnologii la scară globală-post-naţionalizarea producţiei şi distribuţiei de bunuri şi servicii-mişcările de tip „du-te vino” ale culturilor la nivel mondial, concept care se îndepărtează de modelul „americanizării” culturale promovat de alţi autori.

El deplânge faptul că educaţia pe care o primesc astăzi în şcoli copiii şi tinerii, nu are în vedere problemele globalizării. Globalizarea este un proces complex care necesită prelucrarea a enorme cantităţi de informaţii şi date, ceea ce necesită dezvoltarea de capacităţi multifuncţionale şi capacitatea de a rezolva probleme rapid.

Instituţiile de învăţământ superior sunt şi ele atinse de fluxurile globalizării, care declanşează mai ultă concurenţă între universităţi, dornice să atragă cât mai mulţi studenţi de calitate în sălile lor de curs. Concurenţa implică inevitabil o clasificare a acestor instituţii de învăţământ, care , într-o lume globalizată, pune alături universităţi de pe tot mapamondul, ordonate după performanţele obţinute de absolvenţii lor dar şi după multe alte criterii precum infrastructura, finanţarea, etc.

Desigur avantajată de răspândirea globală a limbii engleze, Anglia îşi propune să devină un lider al învăţământului superior livrat la scară planetară, prin Internet, prin înfiinţarea de filiale ale universităţilor sale în diverse tări de pe glob, pentru a competiţiona SUA.

Printre problemele care pot apărea în urma unei asemenea politici expansioniste, s-au menţionat: creşterea xenofobiei în cazul respectării culturilor locale şi a necesităţilor în educaţie ale tării respective, calitatea slabă a filialelor, comparată cu cea a instituţiei mamă, polarizarea ţărilor lumii datorită concentrării instituţiilor de învăţământ superior în anumite zone ale lumii.

3.7. Criza alimentară şi subdezvoltarea

Lipsa acută de alimente pentru o mare parte a populaţiei globului este cunoscută drept criza alimentară. În domeniul alimentaţiei publice, România a elaborat încă de la începutul lui 2001 o strategie care a acţionat pe linia modernizării, prelucrării şi producerii alimentelor, însă mai trebuie făcute eforturi considerabile în această ramură. În ceea ce priveşte calităţii alimentelor, lipsa resurselor care ar trebui alocate Agenţiilor Sanitar - Veterinare continua să fie un obstacol important.

Aceasta este o problemă profundă şi de lungă durată, se întâlneşte într-o economie subdezvoltată, caracterizată printr-o productivitate scăzută a exploatării agricole, rezultat al unui grad redus de înzestrare tehnică a muncii în toate sectoarele, a unei eficienţe necorespunzătoare în utilizarea factorilor de producţie în cadrul relaţiilor economice internaţionale.

Chiar dacă producţia mondială creşte, producţia de alimente pe locuitor în ţările slab dezvoltate, abia dacă se menţine constantă, la un nivel deja necorespunzător. După rapoartele ONU pentru alimentaţie şi agricultură, necesarul zilnic de proteine şi calorii nu este asigurat în marea majoritate a regiunilor globului. Zonele în care se resimt lipsurile cele mai mari cuprind ţările din regiunea Anzilor, Africa şi Orientul Apropiat, şi ţările dens populate din Asia. În schimb în America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, consumul mediu de proteine şi calorii pe locuitor este cel mai ridicat.

Crizele agricole de subproducţie se propagă asupra mediului urban; cresc cheltuielile pentru alimente în bugetul familiilor cu venituri medii şi inferioare mediei, care-şi reduc consumul şi creşterea de produse manufacturate, ca premisă pentru apariţia sau accentuarea supraproducţiei şi declanşarea de crize în sectoarele neagricole. Crizele agricole apar în economiile slab dezvoltate şi în cele cu exploatări agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice rudimentare. Ele pot fi atenuate pentru diversificarea producţiei agricole, dezvoltarea transporturilor şi comerţului mondial cu produse agricole şi trecerea şa agricultura intensivă.

În ţările dezvoltate există premisele unor crize agricole de supraproducţie, fiind atenuate prin cumpărarea de către stat a surplusului şi prin promovarea unor practici de restrângere compensatorii a suprafeţelor. În prezent există mari surplusuri de produse agroalimentare în ţările dezvoltate cu o criză alimentară mondială.

Potrivit unor studii, există o serie de factori, care frânează creşterea producţiei alimentare pe locuitor.

Costul mediu al intrării terenurilor în folosinţă arabilă este mare în unele zone ale lumii (Africa de Sud, ţări ale Asiei de Răsărit, Orientul Apropiat, Africa de Nord);Lipsa unor păşuni permanente în regiunile secetoase ale globului;Pierderea unei suprafeţe tot mai mari din pământul arabil ca urmare a folosirii lui pentru construcţii industriale, locuinţe, drumuri, depunerea deşeurilor, precum şi datorită fenomenelor de eroziune care se produc;Creşterea mai rapidă a populaţiei decât populaţia agricolă într-o serie de zone şi state neindustrializate ale lumii;Randamente agricole foarte scăzute într-o serie de ţări slab dezvoltate;Disponibil de apă dulce redus;

Alocarea unor resurse scăzute producţiei alimentare în raport cu cele alocate producţiei altor bunuri şi servicii, inclusiv pentru cheltuielile militare.

Depăşirea crizei alimentare mondiale necesită acţiuni naţionale şi internaţionale convergente care să pornească de la faptul că producerea disponibilului alimentar necesar consumului populaţiei presupune sporirea producţiei agricole a ţărilor în curs de dezvoltare prin procedee tehnologice superioare, care trebuie să devină „cea mai înaltă prioritate economică a lumii”.

În cadrul acesteia, sunt esenţiale acţiunile naţionale şi internaţionale care măresc randamentul factorilor de producţie din agricultura ţărilor slab dezvoltate, reduc pierderile de teren arabil şi introduc în circuitul agricol noi suprafeţe, asigurând o creştere a producţiei agricole superioare populaţiei.

În prezent Economia României se confruntă cu o reducere alarmantă prin creşterea şomajului, lipsa unei cereri de consum stimulative, pericolul declanşării unei crize alimentare fără precedent în condiţiile întreruperii bruşte a subvenţionării agricultorului mic şi mijlociu.

Începând cu anul 1994, au fost iniţiate acţiuni pentru relansarea creşterii economice în mai multe domenii. Unul fiind creşterea sensibilă a producţiei agricole şi a eforturilor financiare efectuate de stat, astfel încât în anul 2000, nivelul consumului mediu pe locuitor să fie compatibil cu cel realizat ca medie europeană; se prevăd schimbări importante ale structurii producţiei vegetale, zootehnice, cu implicaţii pozitive asupra îmbunătăţirii consumului populaţiei la produse agroalimentare de bază.

Problema de fond, care se află în centrul atenţiei economiştilor din ţara noastră, care încă nu este soluţionată corespunzător, o constituie protecţia socială a populaţiei oraşelor , îndeosebi din marile centre urbane, în ceea ce priveşte asigurarea aprovizionării cu produse agroalimentare de bază. Soluţionarea acestei probleme este legată de agricultură, de creşterea producţiei agricole, vegetale şi animale de formele de organizare, privatizare.

Într-adevăr, într-un fel s-ar pus problema proprietăţii private în anii ’40 şi în cu totul alt mod trebuie pusă pentru anul 2000 – 2002, dacă în 1941 ponderea populaţiei agricole era de 71,4%, în 1989 a scăzut la 27,6%, formată preponderent din femei şi persoane în vârstă.

Producţiile medii obţinute în agricultura României, în 1989 s-au situat cu mult sub producţiile realizate în Europa. Aspectele negative în domeniul producţiei vegetale au avut repercusiuni accentuate asupra zootehniei, prin necorelarea dintre baza furajeră şi necesităţi, îndeosebi în ce priveşte asigurarea furajelor concentrate.

Productivitatea corespunzătoare a pajiştilor naturale şi mai ales desfiinţarea iazurilor comunale din zonele de şes ai condus la reducerea considerabilă a efectivelor de animale şi a producţiei animaliere, cu deosebire în gospodăriile populaţiei.

Aceste aspecte scot în evidenţă necesitatea definirii, riguros ştiinţific a obiectivelor strategice, privind reforma şi restructurarea în agricultură, care să ţină seama de legăturile puternice existente dintre factorii sociali şi cei economici, specifici unei economii de piaţă, bazate pe îmbinarea creşterii economiei cu bunăstarea şi stabilirea socială, având în vedere toleranţa şi coexistenţa în agricultură a mai multor forme de proprietăţi, dictaţi de interesele majore ale naţiunii – sector particular, cooperatist, sector de stat, mixt.

Procesul de reconstrucţie a economiei româneşti bazat pe valorificarea cu prioritate a factorilor interni ai dezvoltării economice, este de neconceput fără participarea activă a ţării noastre la circuitul economic mondial care îmbracă forme multiple de manifestare.

Pe plan mondial are loc un proces de formare a unor asamblări economice tot mai vaste, în care sunt atrase entităţi statale, resimţindu-se în etapa actuală, nevoia armonizării intereselor de afaceri şi reglementării pe plan internaţional a sistemelor şi tehnicilor de colaborare şi cooperare economică în vederea creării unui cadru juridic şi instituţional adecvat, care să stimuleze adâncirea diviziunii mondiale a muncii şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi pe această bază înlăturarea decalajelor economici dintre ţări.

Aderarea la un astfel de grup internaţional se realizează cu mari cheltuieli din partea statelor viitor membrii. Aşa s-a întâmplat şi cu România în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Negocierile de aderare cele mai dure au fost cele pe plan agricol. România nu a obţinut avantaje mari în relaţiile de comerţ exterior cu Uniunea Europeană, dar s-a lăsat posibilitatea protejării propriei agriculturi.

România exportă numai 25 de produse agricole în cantităţi enorm de mici – aproape nesemnificative pentru producţia noastră. Nu s-a obţinut mult, dar am obţinut posibilitatea protejării agriculturii româneşti. S-a putut negocia – pământul arabil al României, va trebui să se renunţe la 2 milioane hectare arabil pentru a putea adera la Uniunea Europeană. Aceste 2 milioane de hectare – reprezintă 21,4% din suprafaţa arabilă a ţării noastre în condiţiile în care şi aşa securitatea alimentară a ţării este grav afectată.

Guvernanţii noştri n-au găsit cele mai bun formule pentru rezolvarea problemelor apărute în această perioadă de tranziţie şi este de aşteptat ca şi acum să apară o măsură asemănătoare cu celebra „privatizare prin lichidare” astfel că măsura respectivă să distrugă definitiv agricultura românească sau ceea ce a mai rămas din ea. Nivelul de dotare tehnică este precar, la noi este de peste 60 hectare la tractor, faţă de 12,7 hectare pe tractor cât este media europeană. Acesta şi alte cauze au dus la randamente medii la hectar scăzute, reprezentând mai puţin de 50% faţă de principalele ţări membre ale Uniunii Europene.

Ajustarea structurilor agricole trebuie să urmărească modernizarea exploataţiilor astfel încât să devenim competitivi pe piaţa internă şi internaţională. Rezultatul acestor transformări este pozitiv dacă se asigură un grad normal de autosuficienţă alimentară şi dacă se obţin avantaje de pe urma integrării în Uniunea Europeană.

Agricultura noastră, cu peste 4 milioane de gospodarii şi peste 3 milioane de persoane active, nu asigură hrana necesară pentru 23 milioane locuitori, faţă de Uniunea Europeană unde 7,8 milioane de agricultori produc hrana pentru 350 milioane locuitori şi un important surplus pentru export.

Doi ani la rând, nefavorabili pentru agricultură ar avea consecinţe dintre cele mai grave, nu numai asupra economiei româneşti, care şi aşa este instabilă, ci asupra populaţiei ţării care a început să deţină toate recordurile negative ale Europei în materie de sănătate.

Trebuie subliniat că un an agricol nu este favorabil pentru toate culturile, astfel că el poate să fie bun pentru unele şi nefavorabil pentru altele. Scoaterea din circuitul arabil a celor 2 milioane de hectare de teren nu reprezintă numai o problemă economică de mare importanţă, dar şi una socială şi chiar juridică.

Note:

1) “teza dominaţiei culturale inspiră revendicările mişcării ţărilor nealiniate în favoarea unei Noi Ordini Mondiale a Informaţiei şi Comunicării (Nouvel Ordre Mondiale de l’Information et de la Communication, NOMIC). Majoritatea controverselor se desfăşoară în incinta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă, Cultură şi Educaţie (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation, UNESCO)”.(Mattelart A., 2001, p.76)

2) “A defini pieţe şi ţinte tot mai vaste în jurul aceloraşi simboluri, iată lozinca ce subîntinde gigantica mişcare de concentrare şi constituire a reţelelor publicitare şi a grupurilor de comunicare multi-media, precum şi lansarea canalelor pan- satelitare”. (Ibidem., p.79)

3) În ţările industrializate putem vorbi de 3 categorii de persoane active: “<competitivii>, care produc bunurile şi serviciile pe care ţările cu salarii mici nu ştiu încă să le producă; <expuşii>, care sunt în competiţie directă cu persoanele active din ţările cu salarii mici (…) <protejaţii>, care produc bunuri şi servicii care prin natura lor nu pot călători”. ((Giraud P.N., 2001, p.95)

4) Paşcu, I.M., Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension, Bucureşti, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, 2002, p.53.

Bibliografie:

1) BAUMAN ZYGMUND, Globalizarea si efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 1999.

2) Robert Cooper ,,Destrămarea Naţiunilor”, univers enciclopedic, 2007.

3) Ionel-Nicu Sava „Globalizarea si regionalizarea in Europa. Europa Centrala in procesul integrarii Europene”, in volumul „Geopolittica Uniunii Europene”, Universitatea Bucuresti, 2003

4) Miliana Şerbu, Constantin GHEORGHE „Globalizare şi identitate naţională” Bucureşti, 18 mai 2006. - Bucureşti: Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006

5) „GLOBALIZATION AND THE NATION STATE”, by Jayantha Dhanapala Under-Secretary-General for Disarmament Affairs United Nations (http://www.un.org/disarmament/HomePage/HR/docs/2001/2001Apr07_Colorado.pdf)

6) Dewitte P. (2001): Noile frontiere ale imigrării, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

7) Giraud P.N. (2001): Mondializare, locuri de muncă şi inegalităţi, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

8) Mattelart A. (2001): Noua ideologie globalitară, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

9) Postelnicu Gh., Postelnicu C. (2000): “Globalizarea economiei”, Ed. Economică, Bucureşti

10) Bari I. (2003): “Probleme globale contemporane”, Ed. Economică, Bucureşti

11) Paşcu, I.M., Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension, Bucureşti, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, 2002, p.53.