CURSUL NR. 2

CONŢINUTUL MOTRIC SPECIFIC GIMNASTICII RITMICE.

TEHNICA CORPORALĂ. RECOMANDĂRI METODICE GENERALE

1. Conţinutul motric specific G.R.

Consideraţii generale

Conţinutul motric specific gimnasticii ritmice se caracterizează printr-o

gamă variată şi complexă de mişcări organizate pe două mari categorii de

TEHNICĂ:

- tehnica corporală (T.G.);

- tehnica de acţionare a obiectelor (T.O.)

Prezentarea schematică a tehnicii in gimnastica ritmică

TEHNICA ÎN G.R.

Tehnica corporală (TC)

Def. Totalitatea mişcărilor realizate

la nivel corporal.

Tehnica cu obiectul (TO)

Def. Totalitatea modalităţilor de

acţionare a diferitelor obiecte.

Stereotipuri dinamice cu următoarele atribute:

- Varietate şi complexitate- Îmbinarea tehnicii cu stilul artistic- Compoziţie coregrafică

Învăţarea celor două tipuri de tehnică se realizează separat, ulterior

realizându-se „simbioza” dintre:

CORP – MUZICĂ –

OBIECT

Diferitele tipuri de mişcări sunt bazate pe stereotipuri dinamice şi intră în

conţinutul fiecărei categorii de tehnică, fiind organizate pe mai multe tipuri de

acţiuni motrice. Acestea se împart la rândul lor pe subgrupe de elemente şi se

evidenţiază prin numeroase procedee tehnice.

Procedeele tehnice se combină formând o multitudine de structuri motrice

(combinaţii cu caracter de dans, compoziţii coregrafice, exerciţii pentru concurs,

etc).

Privit în ansamblu, comportamentul motor (mai ales la nivel corporal) se

asociază artei dansului (d.p.d.v. tehnic, cât si d.p.d.v. artistic).

Relaţia dintre mişcarea corporală şi cea a obiectului este o relaţie

calitativă deosebită în cadrul căreia obiectul devine:

- “o prelungire în spaţiu” a segmentelor corporale

- un mijloc de exprimare motrică

Aprecierea nivelului calitativ al performanţei motrice ia în considerare

câteva aspecte:

- respectarea standardelor tehnice;

- cursivitatea derulării mişcărilor în condiţii de varietate temporală şi

spaţială;

- dificultatea şi varietatea repertoriului motric;

- atitudinea sportivei în mişcare;

- unitatea şi originalitatea coregrafică a exerciţiului;

- ”plusul” de măiestrie tehnică.

De asemenea, aprecierea dificultăţii elementelor ia în considerare în

principal mişcarea corporală. Alte elemente esenţiale în sistemul de apreciere şi

evaluare al performanţei sunt:

- plasticitatea corporală şi fluiditatea mişcărilor;

- forma şi amplitudinea actelor motrice;

- precizia şi eleganţa mişcărilor.

2

Particularităţi ale mişcărilor

Actul gimnic în gimnastica ritmică are caracter de dans şi se manifestă

prin: - eleganţă şi plasticitate;

- unitate şi cursivitate;

- expresivitate motrică.

Aceste caracteristici presupun:

- siguranţă şi precizie în condiţii de mare amplitudine articulară;

- plasament segmentar corect şi precis (în spaţiu);

- varietate de ritm şi tempou;

- precizie şi siguranţă în manipularea diferitelor obiecte;

- subordonarea particularităţilor A.M. celor două tipuri de mişcări

(corporală şi a obiectului).

Specificul gimnasticii ritmice impune manifestarea celor două tipuri de

tehnică (corporală şi cu obiectul) simultan şi în concordanţă cu

acompaniamentul muzical.

2. Tehnica corporală (T.C.) sau elementele corporale - caracteristici

generale şi sistematizare

Definiţie: totalitatea mişcărilor realizate la nivel corporal sau toate

mişcările realizate de corpul gimnastei.

Caracteristici generale :

1) Spaţiale: - direcţii

- traiectorii

- planuri şi axe corporale

- unghiuri articulare

2) Temporale - durata (ritm)

- viteze de execuţie (tempo)

3) Activitatea musculară - alternarea diferitelor tipuri de contracţii

- fineţea controlului neuro-muscular

3

Execuţia mişcărilor trebuie să respecte “stilul gimnic”, adică mişcări

performante, plastice şi expresive.

Sistematizarea conţinutului tehnicii corporale (T.C.)

În practică se iau în considerare tipurile de acţiuni motrice prin care se

realizează diferitele mişcări. Astfel, se asigură:

- formarea bazelor generale ale tehnicii;

- însuşirea unui repertoriu motric variat, dar şi diversificat din punct de

vedere al dificultăţii.

Tabelul 1. Sistematizarea conţinutului tehnicii corporale

TIPURI DE MIŞCĂRI

Grupe de mişcări prin care pot fi realizate

Alte grupe

Fundamentale(cu nivel sporit de dificultate).

Nefundamentale(asigură legătura între mişcările fundamentale)

1. DEPLASĂRI Variante de paşi:- de mers si alergare din gimnastica de bază- specifici gimnasticii ritmice;- de bază din dansul folcloric românesc- folclorici stilizaţi;- de dans- de dans modern- din dansurile sud-americane- din conţinutul gimnasticii în ritm de jazz

2. MIŞCĂRI REALIZATE PRIN ACŢIUNE CONDUSĂ

Elemente de supleţe:-mişcări şi poziţionări în regim de mare amplitudine.

Mişcări executate la nivel segmentar:- acţiuni la nivelul trenului superior şi inferior;- acţiuni la nivelul trunchiului (aplecări, îndoiri, extensii, răsuciri).

4

3. MIŞCĂRI REALIZATE DIN INERŢIE

Elemente de supleţe şi valuri– de braţe– de trunchi– cu întregul corp

Balansări:– de braţe care pot fi:– de trunchi -pasive/active– de membre -arc/circulare/opt inferioare

Dezechilibrări-înainte-înapoi-lateral

4. CONSOLIDAREA ECHILIBRULUI CORPULUI ÎN POZIŢII STATICE

Elemente de echilibru:-pe un picior,pe vârf, cu celelalte segmente în diferite poziţii; - pe un genunchi.

Menţineri de poziţii cu sprijin triplu,dublu sau simplu (pe talpă), în: - poziţii joase - poziţii înalte

5. ROTĂRI ALE CORPULUI ÎN JURUL AXULUI VERTICAL(LONGI-TUDINAL)

Piruete:-în sensul piciorului de sprijin (en de dans);-în sensul piciorului activ (en de hors).

Întoarceri:-prin acţiune sacadată-prin acţiune continuă

6. PROIECTĂRI ALE CORPULUI ÎN SPAŢIU

Sărituri artistice:-cu sau fără elan pregătitor-cu traiectorie de zbor verticală sau lungă-cu sau fără întoarcere în faza de zbor

-Săltări :- pe loc - din deplasare

7. MIŞCĂRI DIN CONŢINUTUL GIMNASTICII ACROBATICE

-podul, sfoara,-rostogoliri,răsturnări lente.

În G.R. mijloacele se împart în:

A) Mijloace de bază:

- mijloace pentru educarea ritmicităţii şi muzicalităţii

- mijloace pentru educarea esteticii mişcării şi

- mijloace pentru prelucrarea selectivă a aparatului locomotor şi

dezvoltare fizică armonioasă (D.F.A.)

B) Mijloace tehnice:

5

- deplasări

- mişcări realizate prin acţiune condusă

- mişcări realizate din inerţie

- elemente de echilibru,

- turaţii şi proiectări ale corpului în spaţiu (săltări şi sărituri artistice)

A) Mijloacele de bază în gimnastica ritmică 1. Mijloace pentru educarea ritmicităţii şi muzicalităţii

a) Simţul ritmului se dezvoltă prin folosirea:

- temelor ritmice de percuţie cu palmele sau cu instrumente de percuţie

(zurgălăi, lănţişoare, tamburine). Aceste teme ritmice se realizează pe baza

particularităţilor măsurilor muzicale (ritm, număr de timpi, valori relative ale

notelor muzicale ca pătrimi, optimi, saisprezecimi);

- jocurilor muzicale pentru încadrarea în ritmurile variate ale muzicii.

b) Muzicalitatea se obţine printr-o muncă îndelungată prin următoarele

mijloace:

- legări de exerciţii executate cu acompaniament muzical (A.Mz.) variat

- jocuri muzicale

Un rol deosebit în educarea muzicalităţii motrice îl are IMPROVIZAŢIA.

Pe o piesă muzicală aleasă, colectivul de gimnaste improvizează structuri de

mişcări care să reflecte modalitatea în care ele percep A.Mz. şi ecoul afectiv al

acestuia, asupra structurii lor psihice.

În consecintă, se dezvoltă imaginaţia şi creativitatea sportivelor,

rezolvându-se astfel un obiectiv major al pregătirii în ansamblul ei, cu implicaţii

atât asupra aspectelor de execuţie (tehnice), cât şi al celor compoziţionale

(artistice).

Locul mijloacelor pentru educarea ritmicităţii şi muzicalităţii în lecţiile de

educaţie fizică:

6

- în primele verigi ale lecţiei, pentru captarea atenţiei şi pentru asigurarea

pregătirii organismului pentru efort, etc.;

- în verigile temelor de lecţii cu sarcini de consolidare şi/sau perfecţionare

ale unor deprinderi tehnice;

- în verigile adresate dezvoltării unor capacităţi motrice.

2) Mijloacele pentru educarea esteticii mişcării

Estetica mişcării este o trăsătură complexă la care participă într-o corelaţie

strânsă o serie de factori ca:

- ţinuta şi execuţia artistică;

- dezvoltarea fizică specific feminină (D.F.A.);

- capacitatea de redare prin mişcare a nuanţelor muzicale (ale piesei

folosite ca acompaniament);

- o acţionare tehnică corectă la nivelul tuturor grupelor de mişcare (vezi

tabelul 1 ).

Estetica mişcării evidenţiază acea manieră specifică de execuţie a

gesturilor gimnice asemănătoare artei dansului.

Exerciţiile sunt împrumutate din domeniul dansului şi sunt adaptate

cerinţelor educaţiei fizice.

- Ţinuta artistică (factor component al esteticii mişcărilor) - se referă la

păstrarea unei ţinute corecte şi artistice în tot timpul mişcărilor (umeri traşi în

jos pentru degajarea liniei gâtului, abdomen contractat pentru ameliorarea

curburilor coloanei vertebrale, braţe rotunjite şi picioare cu vârful întins şi

răsucit în afară).

- Execuţia artistică se referă la efectuarea mişcărilor cu mare amplitudine,

cu întârzierea mâinii în mişcările braţelor (urmărite mereu cu privirea prin

ridicarea, coborarea sau întoarcerea corpului). De asemenea, se referă la

mişcarea de ridicare a membrului inferior (vârful acestuia părăseşte ultimul

solul), iar la mişcările de coborâre ale piciorului, vărful acestuia atinge primul

solul.

7

Sistematizarea generală a mijloacelor (pentru educarea esteticii

mişcărilor)

a) poziţii de bază la nivelul trenului superior;

b) poziţii de bază la nivelul trenului inferior;

c) mişcări la nivelul trenului superior;

d) mişcări la nivelul trenului inferior.

a) Poziţii de bază la nivelul trenului superior

Există 7 poziţii ale braţelor din care :- 4 simetrice;

- 3 asimetrice.

În metodica învăţării se predau la început poziţiile simetrice , apoi cele

asimetrice.

Repetarea se realizeză prin structuri de mişcări care corespund unor fraze

muzicale (Fz.Mz.), efectuându-se menţineri şi/sau deplasări ale braţelor în şi

prin diferite poziţii.

b) Poziţii de bază la nivelul trenului inferior

În dans se descriu 5 poziţii de bază.

Pentru obţinerea acestor poziţii este importantă orientarea spre exterior a

vârfului piciorului.

În practica educaţiei fizice se recomandă în mod special poziţia I-a , a II-a,

a III-a, şi a IV-a, dar cu o deschidere între cele două labe ale picioarelor doar de

90 grade.

Poziţiile se învaţă de regulă cu sprijin la bara de perete, dar în lecţiile de

educaţie fizică se pot realiza direct în formaţiile de lucru de la centrul sălii.

c) Mişcări la nivelul trenului superior

Se recomandă structuri de mişcări executate izolat la nivelul braţelor, apoi

cu angajarea trunchiului.

Tipul de acţiune musculară este cea condusă (angajarea în lucru a

segmentelor făcându-se simultan simetric, alternativ, succesiv, asimetric).

d) Mişcări la nivelul trenului inferior

8

Se recomandă o serie de exerciţii specifice dansului clasic (“studiu la bara

de perete”).

Aceste exerciţii pot fi efectuate şi în formaţii de lucru la centrul sălii.

Se recomandă următoarele mişcări care pot fi repetate în multe

combinaţii:

- plie în poziţiile I-a şi a II-a;

- temp-lie;

- releve;

- battement: tendu, jette, soutenu-plie, frappe, fondu, developpe;

- rond de jambe -(par terre);

Terminologia franceză este universal valabilă.

Indicaţii (recomandări) metodice

Aceste tipuri de mijloace se folosesc în veriga a III-a a lecţiei de educaţie

fizică, deoarece prin construcţia lor tehnică şi cerinţele de execuţie contribuie la

realizarea unora dintre obiectivele dezvoltării fizice armonioase specific

feminine.

Învăţarea se va organiza la început izolat, pe cele două nivele de lucru

(superior şi inferior) şi apoi se va lucra în coordonare complexă (prin execuţia

simultană la ambele nivele).

De asemenea, la început tempo-ul de lucru va fi lent, apoi prin însuşirea

corectă a tehnicii de execuţie se va repeta în tempouri mai rapide şi pe durate

specifice fiecărei acţiuni.

Educarea esteticii mişcărilor presupune o prelucrare minuţioasă, atentă şi

continuă a tuturor segmentelor şi a corpului în întregime, cu mijloace specifice

gimnasticii ritmice.

Această prelucrare se cristalizează în primele clase ale şcolii generale

(ciclul primar) şi se perfecţionează în direcţia plasticităţii corporale în ciclul

gimnazial, astfel încât la ciclul liceal, toate elevele să posede capacitatea

transmiterii de mesaje, prin mişcările corporale.

9

3. Mijloace pentru prelucrarea selectivă a aparatului locomotor şi

dezvoltarea fizică armonioasă (D.F.A)

D.F.A. este o altă componentă a esteticii mişcărilor şi se referă la o

prelucrare specială a aparatului locomotor, care să ducă la obţinerea unei

musculaturi lungi şi elastice.

În gimnastica ritmică, grupa exerciţiilor destinate D.F.A. specific

feminine cuprinde mişcări numeroase şi diversificate.

Aceste exerciţii contribuie la:

- dezvoltarea coordonării şi a capacităţii de diferenţiere kinestezică

- dezvoltarea orientării spaţiale şi de plasament segmentar

- optimizarea tonusului muscular şi a capacităţii de alternare a contracţiei

cu relaxarea şi întinderea în diferite regimuri de mişcare

- dezvoltarea supleţei

- educarea ritmicităţii motrice

Mişcările recomandate sunt:

- mişcările conduse

- mişcările de balans

- poziţiile şi mişcările de întindere, forţă şi relaxare (la nivelul tuturor

segmentelor corpului)

- mişcările izolate din conţinutul gimnasticii în ritm de jazz

- exerciţii de alternare a contracţiei cu relaxarea

- exerciţii de arcuire

Indicaţii metodice:

Exerciţiile se organizează în ansambluri complexe de optimizare a

dezvoltării armonioase şi de încălzire a organismului, în care finalul unei mişcări

devine poziţie initială pentru următoarea mişcare.

1

Grupele de exerciţii repartizate pe nivele (conform metodicii generale de

angajare în lucru a aparatului locomotor) se execută în succesiune, fără pauze şi

în directa coordonare cu particularităţile A.Mz.

Educarea esteticii mişcărilor presupune o prelucrare minuţioasă, atentă şi

continuă a tuturor segmentelor şi a corpului în întregime, pe o perioadă de 3-4

ani, cu mijloace specifice gimnasticii ritmice.

B) Mijloacele tehnice în gimnastica ritmică

1. Deplasările

Deplasările sunt reprezentate de variante de paşi prezenţi într-o mare

varietate de forme şi genuri:

- paşi de mers şi alergare din gimnastica de bază;

- paşi specifici gimnasticii ritmice (în variante de mers şi alergare): uşori,

ascuţiţi, arcuiţi, înalţi, fandaţi;

- paşi de bază din dansul folcloric românesc: succesivi, adăugaţi, bătuţi,

încrucişaţi în deplasare, încrucişaţi pe loc, săltaţi, alergaţi;

- paşi folclorici stilizaţi, realizaţi în diferite variante adaptate specificului

gimnasticii ritmice;

- paşi de dans executaţi pe diferite măsuri muzicale (M.Mz);

- săltaţi, galop, polcă, schimbaţi, etc. (M.Mz. 2/4);

- vals, mazurcă (M.Mz 3/4)

- poloneză, tarantelă;

- paşi de dans modern;

- paşi din dansurile sud-americane;

- paşi din conţinutul gimnasticii în ritm de jazz: rulaţi, plie, “perie”,

încrucişaţi, schimbaţi.

Caracteristica principală a tehnicilor de deplasare este marea varietate de

dinamism sub raport: spaţial, temporal (ritm), tempo (viteza de execuţie

diferită).

1

Datorită structurii lor, în executarea majorităţii paşilor, există o dublă

rulare a tălpii de la vârf la călcâi şi invers. Astfel, ei influenţează pozitiv

mobilitatea gleznelor şi dezvoltă forţa şi elasticitatea musculaturii trenului

inferior.

Variantele de paşi au mare valoare pentru pregătirea de bază necesară

altor tipuri de acţiuni tehnice (pregătirea gleznelor pentru impuls şi aterizare

elastică la sărituri, fortificarea gleznelor pentru menţinerea corectă a poziţiei de

echilibru sau în piruete).

Greşeli generale

- greutatea corpului nu este corect repartizată pe suprafaţa de sprijin;

- nu sunt corect însuşite acţiunile componente ale mecanismului de bază;

- rigiditate în mişcări datorate lipsei de flexibilitate la nivelul articulaţiilor

trenului inferior şi elasticităţii musculaturii triplei extensii;

- nerespectarea duratelor de lucru pe fiecare fază componentă a pasului,

ceea ce conduce la un ritm necorespunzător al mişcării.

Indicaţii metodice

- predarea se face gradat urmărindu-se însuşirea corectă a mecanismelor

de bază;

- pentru unii paşi, învăţarea are caracter global (pas uşor, pas săltat), dar

pentru alţii se lucrează analitic;

- se recomandă următoarea eşalonare a predării:

- paşi ritmici: pas uşor, pas ascuţit, pas arcuit, pas înalt si pas

fandat;

- paşi de dans în măsura 2/4: pas săltat, pas de galop (lateral-

înainte-înapoi), pas de polcă;

- paşi de dans în măsura 3/4: pas de vals (înainte, înapoi, lateral, cu

întoarcere);

- paşi de bază din folclorul românesc (pas succesiv, adaugat, lateral,

înainte, înapoi), alergaţi, săltaţi, încrucişati din deplasare, apoi de pe loc, etc).

1

Învăţarea paşilor începe cu însuşirea acţiunilor la nivelul trenului inferior,

fără mişcările braţelor. După această etapă se vor însuşi separat acţiunile

braţelor, iar în final se va însuşi acţiunea simultană a picioarelor şi braţelor.

În etapele de consolidare, introducerea pasului nou învăţat, alături de alţi

paşi se va realiza tot prin însuşirea separată a celor două nivele de lucru.

Predarea paşilor se realizează în lecţie în veriga temelor de lecţie cu

orientare tehnică. Pentru perfecţionare şi consolidare se alcătuiesc structuri

complexe şi/sau combinaţii de dans care pot fi repetate şi în unitatea de lucru

destinată pregătirii organismului pentru efort (veriga a II-a a lecţiei).

2. Mişcări realizate prin acţiune condusă

Aceste mişcări se realizează printr-o acţiune continuă, cu o viteză de

execuţie constantă, în care se menţine permanent controlul asupra contracţiei

musculare. Durata mişcărilor este foarte variată. Pe toată traiectoria de lucru (în

arc, circulară sau în formă de opt), segmentele sunt conduse conştient

controlându-se permanent tensiunea din muşchi.

Execuţia presupune precizie: - de amplitudine

- de plan

- de direcţie

Mişcările sunt reprezentate prin:

- acţiuni la nivelul trenului superior şi inferior de genul: ridicări, coborâri,

duceri, flexii, extensii, circumducţii, rotaţii interne şi externe în articulaţiile

umerilor şi şoldurilor;

- acţiuni la nivelul trunchiului: aplecări, îndoiri şi extensii (cambre-uri),

răsuciri.

Poziţiile şi mişcările care angajează articulaţiile coloanei vertebrale şi

coxo-femurale în regim de mare şi foarte mare amplitudine, sunt considerate ca

aparţinând grupei elementelor de supleţe (cambre-uri şi grand ecart-uri).

Aceste mişcări au o valoare deosebită pentru formarea bazelor generale

ale mişcării, educarea ţinutei şi execuţiei artistice.

1

Indicaţii metodice

Predarea acestor tipuri de mişcări se realizează în paralel cu insuşirile

variantelor de deplasare.

La început, predarea se face izolat pe nivele:

- membre superioare

- trunchi

- membre inferioare

- nivel corporal

Succesiunea planurilor de lucru se recomandă a fi: plan sagital, plan

frontal, plan orizontal.

Traiectorile de lucru vor fi: mişcări în arc, circulare (rotări sau

circumducţii), mişcări sub formă de opt.

Mişcările se execută la început în tempou lent, iar măsurile muzicale sunt

2/4 şi 4/4.

După însuşirea lor izolată, mişcările conduse se pot asocia variantelor de

deplasare şi pot reprezenta tipuri de exerciţii necesare alcătuirii complexelor de

influenţare selectivă (D.F.A.).

3. Mişcări realizate din inerţie

Mişcările realizate din inerţie prezintă o tehnică complexă în cadrul căreia

se realizează o alternanţă între contracţie şi relaxare. Mişcarea, deşi este

continuă (ca la mişcarea condusă) nu mai presupune menţinerea unei tensiuni

constante şi controlate, ci implică:

- un impuls iniţial (o accentuare a contracţiei) prin care segmentul

corporal este proiectat pe traiectoria de mişcare (în arc, cerc sau opt);

- folosirea inerţiei de mişcare, a influenţei forţei centrifuge şi a gravitaţiei,

timp în care musculatura segmentelor de lucru se relaxează, se întinde şi/sau se

contractă.

- reluarea controlului asupra tensiunii din muşchi şi fixarea segmentelor în

poziţie finală.

1

Ca şi la mişcările conduse, exerciţiile trebuie să prezinte precizie de

amplitudine, plan şi direcţie.

Indicaţii metodice

Învăţarea tipurilor de mişcări din această grupă presupune însuşirea

iniţială a unor seturi de exerciţii numite “şcoala relaxării”, în care musculatura

va învăţa să alterneze contracţia cu relaxarea (se dezvoltă jocul coordonărilor

între musculatura agonistă şi antagonistă).

Etape metodice în predare:

a) Exerciţii pentru educarea capacităţii de alternare a contracţiilor cu

relaxările. Ele se asociază cu predarea mijloacelor pentru educarea capacităţii de

percepere şi redare a intensităţii sunetelor;

b) Exerciţii pentru educarea capacităţii de a percepe acţiunea forţelor de

inerţie şi centrifuge;

c) Exerciţii pentru educarea capacităţii de a percepe acţiunea forţei de

gravitaţie şi de a folosi forţele proprii în opoziţie.

Tipuri de mişcări:

- Balansările : de braţe, trunchi şi membre inferioare, se pot efectua în arc,

circular sau în opt (în forma cifrei opt). De asemenea, balansările pot fi pasive

sau active şi se execută în toate planurile (sagital, frontal şi orizontal) şi

direcţiile (înainte, înapoi şi lateral). M.Mz. este 3/4.

Se predau eşalonat pe nivele după care se pot executa în diferite

combinaţii. Se pot introduce în diferite combinaţii tehnice şi/sau în conţinutul

D.F.A.

Sunt mişcări care dezvoltă foarte bine supleţea motrică.

- Dezechilibrările - sunt acţiuni simple asociate în învăţarea setului “c” de

exerciţii descris anterior.

- Valurile - de braţe, trunchi sau cu întregul corp, sunt mişcări ondulatorii

cu un nivel de dificultate sporit.

1

După impulsul iniţial, segmentele corporale se proiectează pe o traiectorie

ondulatorie şi efectuează la nivelul articulaţiilor o succesiune de flexii şi

extensii.

Valurile se învaţă mai întâi în poziţii joase (val de trunchi de pe genunchi)

şi apoi din poziţii înalte. Se pot realiza direct sau cu întoarcere. M.Mz. este ¾,

ritm de vals.

- Elementele de supleţe - mişcări sau poziţii ale corpului caracterizate

printr-o amplitudine deosebită a formei, care solicită articulaţiile corpului

(coloana vertebrală şi coxo-femurală) la nivel de excepţie.

Pentru elementele de supleţe sunt valabile ca indicaţii tehnice toate

particularităţile mecanismului de bază al elementelor de echilibru.

4. Elementele de echilibru (E.E.)

Sunt acele acţiuni motrice care implică menţinerea unor poziţii pe o

suprafaţă de sprijin cât mai redusă.

Natura sprijinului poate fi:

- multiplă (două picioare, o mână şi un picior, genunchi şi vârful celuilalt

picior, genunchi şi mână)

- unică (un picior sau un genunchi)

Aceste elemente implică solicitarea echilibrului static.

Din multitudinea de poziţii cu sprijin multiplu, dublu sau simplu, se

consideră ca fiind elemente de echilibru efective, acele menţineri care au ca bază

de sprijin un singur picior: pe talpă, vârf sau genunchi.

Faţă de această baza de sprijin, celelalte segmente corporale pot lua

diferite poziţii a căror formă poate fi mai amplă sau mai strânsă faţă de axul

vertical.

Exemple: - passe (piciorul liber îndoit cu vârful la nivelul genunchiului);

- attitude (piciorul liber ridicat înainte sau înapoi la orizontală,

uşor îndoit);

- arabesque (piciorul liber ridicat înapoi la orizontală întins);

1

- grant ecart (piciorul liber ridicat în sfoară verticală).

În general, se poate vorbi de două tipuri de menţineri:

- statice - în care atât baza de sprijin, cât şi poziţia segmentelor libere sunt

fixate într-o anumită formă (vezi exemplele date anterior);

- dinamice - în care baza rămâne staţionară, iar segmentele libere îşi

modifică forma, trecând prin diferite poziţii, timp în care centrul de greutate

poate rămâne fix sau îşi poate schimba poziţia în ax vertical.

Componentele mecanismului de bază:

I. Faza de pregatire = momentul aşezării în poziţie;

II. Faza de menţinere = momentul fixării propriu-zise în forma finală a

poziţiei (durata minimă: 1 s ).

În poziţiile “pe vârf”, glezna va fi bine întinsă cu maximă ridicare a

călcâiului.

Membrul inferior care realizează sprijinul, trebuie să aibă musculatura

încordată şi strânsă, lângă axul vertical cu tendinţa de înălţare.

III. Faza de finalizare - părăsirea formei cu revenire la o suprafaţă de

sprijin mai stabila, trecerea într-o alta mişcare, etc.

Această părăsire a formei nu se va realiza prin relaxarea musculaturii, ci

controlat prin acţiune precis condusă.

Indicaţii metodice

Predarea debutează cu exerciţii care se adresează dezvoltării capacităţilor

de echilibru ale aparatului locomotor, respectiv “şcoala echilibrului” .

Antrenarea echilibrului urmăreşte ambele modalităţi de manifestare ale acestor

calităţi: coordonarea statică şi coordonarea dinamică.

Se folosesc jocuri pentru dezvoltarea percepţiilor spaţiale, parcursuri

aplicative, structuri de exerciţii în care se menţin diferite poziţii pe suprafeţe de

lucru înguste, fixe sau mobile, etc.

Predarea începe cu poziţiile de sprijin multiplu, joase şi înalte şi apoi cu

cele de sprijin simplu, abordându-se în succesiune poziţiile: passe (faţă, lateral),

1

attitude faţă, arabesque (la 45 grade) attitude înapoi, precum şi variantele

acestora.

Predarea acestui tip de mişcări se realizează pe un fond de odihnă, în

prima parte a lecţiei, imediat după încălzire pentru ca organismul să prezinte un

nivel de excitabilitate optim unui efort preponderent neuro-psihic. Deci

exerciţiile de echilibru nu se predau pe fond de oboseală.

A.M. recomandat : M.Mz. 3/4 si 4/4 (melodii lente sau în tempouri

aproape de moderat).

5. Rotaţii ale corpului în jurul axului vertical - Turaţiile.

Prin turaţii se descriu mişcările de rotare ale corpului în jurul axului

vertical, efectuate fie printr-o acţiune continuă, fie prin mişcări sacadate.

Suprafaţa de sprijin este redusă şi poate fi reprezentată prin: vârful piciorului,

călcâi, genunchi, şezută, spate.

În funcţie de cele două aspecte menţionate, turaţiile prezintă două grupe

de elemente.

a) Întoarcerile -sunt turaţii de maxim 360°(între 45 şi 360 grade ) în care

acţiunea motrică este continuă sau sacadată în funcţie de procedeu.

Exemple- de pe un picior pe altul: cu paşi succesivi, cu paşi arcuiţi, cu alt

gen de paşi, etc.;

- întoarcere prin învăluire (cu 180° sau 360°)

- pe un picior

b) Piruetele - sunt mişcări de rotaţie în jurul axului vertical caracterizate

printr-o învârtire continuă de minim 360 de grade. Suprafaţa de sprijin poate fi

diferită : vârful piciorului, genunchiul, şezuta, regiunea toracală.

Exemple de piruete: passe, attitude înainte şi /sau înapoi, arabesque, a la

seconde (piciorul liber este ridicat lateral), en grand ecart (piciorul liber ridicat

în sfoară verticală).

Indicaţii metodice :

1

Mişcările din această grupă se caracterizează printr-un mecanism de bază

complex, reprezentat de:

a) preparaţia- poziţia iniţială care favorizează viitoarea rotaţie şi prezintă

variante specifice în funcţie de procedeu (de regulă se foloseşte fandarea

înainte).

b) învârtirea - reprezintă trecerea greutăţii corpului pe suprafaţa de sprijin

printr-o mişcare de înălţare, urmată de turaţia propriu-zisă. Direcţia învârtirii

poate fi: spre piciorul de sprijin (în interior) şi spre piciorul activ (în exterior).

c) finalizarea - presupune frânarea inerţiei de rotaţie. Se finalizează prin

diferite modalităţi care presupun: mărirea suprafeţei de sprijin, coborârea

centrului de greutate, alungirea poziţiei corporale, ieşirea din forma de turaţie şi

apropierea membrelor inferioare, etc.

Învăţarea mişcărilor din grupa turaţiilor debutează cu întoarcerile. Aceste

elemente tehnice vor reprezenta ulterior exerciţii ajutătoare în fazele de învăţare

ale piruetelor.

Succesiunea metodică a predării recomandă următoarele tipuri de

exerciţii:

- exerciţii pentru pregătirea echilibrului dinamic în rotaţie şi pentru

însuşirea acţiunii specifice a capului - “şcoala turaţiei”;

- exerciţii pentru învăţarea diferitelor procedee de întoarceri de pe loc, din

deplasare şi a întoarcerilor lente pe un picior în diferite poziţii de echilibru;

- exerciţii pentru învăţarea efectivă a piruetelor.

În cadrul piruetelor, se recomandă următorul model de predare:

- însuşirea preparaţiei;

- treceri din poziţia de preparaţie în cea de echilibru specifică procedeului

de piruetă ales, mai întâi pe talpă şi ulterior cu ridicare pe vârfuri;

- idem exerciţiului anterior, dar cu finalizare (după echilibrare) în poziţia

finală a piruetei;

1

- însuşirea acţiunii braţelor: acestea realizează un anumit tip de elan care

se asociază în turaţie acţiunii capului şi celei de înşurubare de la nivelul

piciorului de sprijin;

- executarea integrală a piruetei.

Învăţarea piruetelor se va face pe un fond de relativă odihnă, fiind evitate

eforturile anterioare intense (la fel ca la elementele de echilibru). M.Mz. 2/4

pentru întoarceri şi 3/4 pentru piruete.

6. Proiectări ale corpului în spaţiu – săltările şi săriturile

În această grupă de mişcări intră acele elemente tehnice care implică

pierderea momentană a contactului cu solul. Corpul este proiectat în aer pe o

anumită traiectorie a cărei amplitudine diferă în funcţie de procedeu.

Elementele tehnice se împart în două grupe:

a) săltările - caracterizate printr-o înălţare foarte mică în aer, urmată

imediat de reluarea contactului cu solul;

b) săriturile - grupe de elemente tehnice cotate ca fundamentale în

gimnastica ritmică de performanţă, caracterizate printr-o înălţare amplă a

corpului în aer. În timpul zborului diferitele segmente corporale se menţin sau

trec prin anumite poziţii. Caracteristica esenţială a săriturilor este amplitudinea

fazei de zbor .

În funcţie de modul de execuţie al elanului săriturile artistice se pot

împărţi în:

- sărituri fără elan pregătitor (de pe loc)

- sărituri cu elan pregătitor

De asemenea, săriturile pot avea:

- traiectorie de zbor verticală

- traiectorie de zbor lungă

Cea mai simpla împărţire a săltărilor şi săriturilor, ia în discuţie natura

impulsului (bătaia) şi aterizarea.

- săltări şi sărituri pe ambele picioare;

2

- săltări şi sărituri de pe un picior pe acelaşi picior;(ex.: săritura închisă şi

săritura deschisă);

- săltări şi sărituri de pe un picior pe ambele picioare (ex.: săritura

assamble);

- săltări şi sărituri de pe ambele picioare pe un picior; (ex.: săritura sissone

înainte)

- săltări şi sărituri de pe un picior pe celalalt (ex. săritura cu forfecarea

picioarelor îndoite şi/sau întinse înainte, săritura lungă).

Săriturile au un mecanism de bază complex reprezentat prin:

- FAZA DE PREGATIRE (ELANUL) - care poate fi realizat de pe loc sau

din deplasare;

- FAZA DE IMPULSIE (bătaia) - care poate fi pe un picior sau pe două;

- FAZA DE ZBOR - în care elementele corporale menţin şi/sau trec prin

diferite forme mai mult sau mai puţin ample;

- FAZA DE RELUARE A CONTACTULUI CU SOLUL

(ATERIZAREA) care poate fi pe un picior sau pe două.

Indicaţii metodice

Învăţarea elementelor din această grupă (de mişcări) începe cu “şcoala

bătăii şi aterizării”.

Se învaţă apoi săltările care sunt exerciţii pregătitoare pentru sărituri. Se

predau mai întâi săltările de pe loc (cu sau fără întoarcere) cu impuls pe două

picioare şi aterizare la fel, apoi se învaţă săltările de pe un picior pe acelaşi, se

continuă cu săltările de pe două picioare pe unul şi invers, încheindu-se cu

săltările de pe un picior şi aterizare pe celălalt. Urmează învăţarea aceloraşi

tipuri de săltări, dar efectuate din deplasare.

Pentru învăţarea săriturilor se recomandă următoarea succesiune:

- săritură dreaptă şi simplă de pe loc şi din deplasare cu elan de 1-2 paşi;

- săritură passe (cu elan de un pas);

- săritură închisă şi deschisă (cu elan de un pas);

2

- săritură assamble simplu;

- săritură sissone înainte;

- săritură cu forfecarea picioarelor (cu elan în deplasare);

- sărituri drepte şi/sau passe cu întoarceri de 180°/360° (cu diferite elanuri

în deplasare);

- săritură semisfoară (de pe loc sau cu elan din assamble);

- săritură fouette;

-sărituri cu bătaie de pe un picior şi aterizare pe celălalt (cu zbor înalt şi

lung). De exemplu: săritura lungă (în care membrele inferioare au o deschidere

antero-posterioară sau laterală de 180°).

3. Recomandări metodice generale privind predarea tehnicii corporale

În procesul intructiv-educativ se impune la început însuşirea bazelor

generale ale tehnicii, “şcoli pe tipuri de mişcări”:

-”şcoala săriturii”

-”şcoala turaţiilor”

-”şcoala relaxării”, etc.

În continuare urmează învăţarea elementelor de bază şi a dificultăţilor în

ordine logică, raţională. Aşadar, se vor respecta principiile didactice ale învăţării

(de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de la uşor la greu, etc).

Predarea tehnicii corporale debutează cu variantele de deplasare şi

mişcările conduse.

În continuare, se vor preda mişcările din inerţie, întoarcerile, săltările şi

poziţiile simple de echilibru.

După însuşirea unui minim de procedee din fiecare grupă se alcătuiesc

legări şi combinaţii în care se va urmări ca mişcările să fie executate succesiv şi

cursiv. Pentru fiecare mişcare se va preciza durata (ritmul raportat la valoarea de

notă muzicală), viteza de execuţie (tempo-ul), eventualele accentuări ale

mişcării, direcţiile de deplasare ale corpului şi segmentelor, planurile şi

amplitudinea formei.

2

Piruetele şi săriturile se învaţă mai târziu, după însuşirea corectă a

poziţiilor de echilibru, întoarcerilor şi săltărilor.

Există forme de mişcare care se regăsesc în mai multe tipuri de acţiuni,

cum sunt de exemplu: poziţiile passe, attitude, arabesque, etc., poziţii în care se

pot efectua echilibrări, piruete şi sărituri.

În alcătuirea unor combinaţii complexe se va urmări ca fiecare procedeu

tehnic să fie logic legat de următorul în aşa fel încât fiecare poziţie finală să

devină poziţie iniţială pentru următoarea mişcare.

Coordonarea cu particularităţile muzicii este esenţială. Fiecărui procedeu

trebuie să i se acorde o durată optimă, în care poate fi corect efectuat. Totodată

tempo-ul de lucru trebuie să permită realizarea tuturor particularităţilor mişcării.

De regulă, un tempo neadecvat (prea lent sau prea rapid) deteriorează tehnica

mişcării.

Învăţarea debutează cu un tempo mai lent, ajungându-se la cel dorit în

fazele de consolidare şi perfecţionare.

2