GHID PENTRU TOŢI CEI COINTERESAŢI ÎN INIŢIEREA UNUI

STUDIU ŞTIINŢIFIC

Acest ghid vă oferă informaţie

cu privire la următoarele întrebări:

Ce presupune un studiu ştiinţific?

Care sunt etapele ce trebuie parcurse în realizarea unui studiu?

1. Consideraţii preliminare.

2. Etapele propriu-zise a unui studiu ştiinţific.

2.1. Documentarea bibliografică şi formularea temei de cercetat.2.2. Stabilirea scopului, obiectivelor, ipotezelor şi variabilelor.

2.3. Determinarea populaţiei ţintă şi a eşantionului de lucru.

2.4. Stabilirea şi aplicarea metodelor de culegere a datelor.

2.5. Chestionarea ca tehnică de culegere a datelor.

Formatul chestionarului

Formularea întrebărilor

Redactarea chestionarului

Moduri de administrare al chestionarului

Personalitatea operatorului de chestionare

Instructajul operatorilor de chestionare

2.6. Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

2.7. Analiza rezultatelor obţinute.

2.8. Redactarea raportului de cercetare.

Ce presupune un STUDIU ŞTIINŢIFIC?

,,Studiul este procesul prin care

descoperi care străzi sunt fundături."

(Marston Bates)

Un studiu ştiinţific iniţiat în orice domeniu al vieţii (medicină, psihologie, politică,

sociologie etc.) reprezintă nu altceva decît o modalitate organizată şi sistematică de

a găsi răspunsuri la întrebări.

Sistematică pentru că există un set definit de proceduri şi paşi care trebuie

urmaţi de iniţiatorul studiului.

Organizată în sensul că există o structură disponibilă pentru a realiza un

studiu, procedura fiind una planificată de investigator şi nu una spontană, iar

întregul studiu fiind focusat şi limitat la un scop specific.

Găsirea răspunsului reprezintă finalul studiului. Indiferent dacă este un

răspuns la o ipoteză sau la o întrebare simplă, studiul este cu succes dacă se

găseşte răspunsuri. Câteodată răspunsul este nu, dar şi acesta este un răspuns.

Întrebările sunt centrele unui studiu. Dacă nu există întrebare, răspunsul este

inutil. Un studiu este focusat pe întrebări relevante, utile şi importante.

Înainte de a demara un studiu, înainte de a investi timp, bani, energie, specialistul

trebuie să estimeze dacă studiul său va fi unul fezabil, adică să se asigure că:

are un număr suficient de subiecţi pentru a putea trage concluzii adecvate;

nu există constrângeri tehnologice sau financiare;

studiul este accesibil şi acceptat de populaţie;

nu are costuri de timp, dar mai ales financiare mari;

nu are scopuri prea ambiţioase, sau scopuri multiple.

Un studiu poate fi iniţiat atunci cînd specialistul are unele nedumeriri peste care nu

poate trece, astfel scopul studiului va fi anume clarificarea lor. Dacă ar fi să vorbim

despre o problemă de sănătate în întreaga lume- tabagismul, atunci scopul unui

studiu ar putea fi identificarea prevalenţei consumului de tutun într-o anumită

regiune, la o anumită categorie de vîrstă, depistarea consecinţelor fumatului asupra

sănătăţii, identificarea atitudinii nefumătorilor faţă de fumători etc. Înainte de a

începe însă munca propriu-zisă de cercetare, este necesar ca specialistul să ţină cont

de unele caracteristici ale auditoriului pentru care va fi destinat studiul său:

- Ce bagaj de cunoştinţe are auditoriul în ceea ce priveşte fenomenul ce va fi

abordat (ex. cunoştinţe privind daunele fumatului, procentajul persoanelor

fumătoare într-o anume regiune şi repartizarea lor în funcţie de: vîrstă, sex etc.)?

- Ce altceva ar trebui să mai ştie despre aceste fenomen? etc.

După care specialistul specifică ce anume intenţionează să facă prin studiul său:

* A explica?- în acest caz investigatorul prezintă informaţii suplimentare pentru a

clarifica problema studiului. Chiar dacă ideile de bază sunt înţelese el va trebui,

poate, să ofere detalii despre momentul şi modul în care pot fi puse în practică cele

spuse.

* A convinge?- aici cercetătorul este în putere să aducă argumente, indicând motivul

unei stări de lucruri şi prezentând diverse dovezi.

* A combate?- pentru a combate este necesar ca specialistul să cunoască cu

exactitate toate faţetele problemei studiate, precum şi dovezile pe care intenţionează

să le aducă. Aceasta presupune nu doar prezentarea argumentelor solide, ci şi

găsirea modalităţilor de a expune faptele cu mult tact.

* Sau a îndemna la acţiune?- în acest caz sarcina cerectătorului este de a sensibiliza

inima auditoriului, a-l stimula şi a-i insufla dorinţa de a acţiona în conformitate cu

cele prezentate în studiul său. Utilizarea exemplelor persoanelor care au procedat

astfel când au întâmpinat greutăţi, pot ajuta la sensibilizarea inimii auditoriului

(referindu-ne la problema tabagismului ar putea fi folosite exemplele persoanelor

fumătoare care au fost supuse unor terapii de renunţare la fumat).

Care sunt ETAPELE ce trebuie parcurse în realizarea

unui studiu?

1. Consideraţii preliminare.

În efectuarea unui studiu este necesară parcurgerea mai multor etape, care se

înlănţuie într-o ordine strict ierarhizată, care sunt legate între ele şi depind de modul

cum se demarează întregul demers ştiinţific. Acest moment determină în mare

măsură însăşi rezultatele finale pe care le va obţine cercetătorul, rezultate care pot fi

dealtfel proiectate din start (în cazul stabilirii unor ipoteze de lucru).

Important ca la fiecare etapă parcursă specialistul să ţină cont de patru principii:

interesul şi beneficiul studiului;

inocuitatea (nevătămarea cercetării);

respectul faţă de persoanele incluse în studiu (respectul intimităţii

persoanelor, confidenţialitatea datelor);

păstrarea echităţii şi respectul valorilor morale.

2. Etapele propriu-zise a unui studiu ştiinţific.

2.1. Documentarea bibliografică şi formularea temei de cercetat.

Cine deţine informaţia –

stăpâneşte situaţia.

Prima etapă– documentarea bibliografică şi formularea temei de cercetat- constituie

practic cheia succesului întregului studiu, punctul central sau axa în jurul căreia

gravitează întregul efort de cercetare. În această fază de debut specialistul stabileşte

domeniul de interes în care urmează să iniţieze un studiu, după care formulează

tema de cercetat. Întrucât nu există criterii strict ştiinţifice de selectare a unei teme

de cercetare, alegerea ei poate fi determinată de o serie de condiţii şi factori, printre

care pot fi amintiţi:

- nivelul atins de cunoaşterea în domeniu;

- personalitatea cercetătorului sau a celui care comandă cercetarea/ studiul;

- normele şi valorile predominante la un moment dat în societate etc.

Un moment foarte important la prima etapă este documentarea solidă teoretică, în

general, dar în special în domeniul în care se încadrează problema studiului. Dacă

vorbim despre fenomenul tabagismului atunci pentru început specialistul apelează

la cercetarea bibliografică propriu-zisă, adică la identificarea publicaţiilor care se

referă nemijlocit la acest subiect. Documentarea bibliografică se realizează

deasemenea în baza unor etape esenţiale:

Definirea şi delimitarea precisă a subiectului de cercetat

Stabilirea unei liste de „cuvinte cheie” prin lectura referinţelor bibliografice

Traducerea în limbi de circulaţie internaţională

Consultarea unor tratate sau cărţi de referinţă

La finele documentării bibliografice investigatorul selectează doar acele publicaţii

necesare studiului său şi încearcă deja să formuleze tema de cercetat. O bună temă

de studiu trebuie să fie aleasă cu maximă precizie, cu o claritate fără echivoc şi în

termeni corecţi, pentru a fi înţeleasă de toţi. Alegînd şi formulînd tema studiului

specialistul urmăreşte să trezească interesul sau curiozitatea auditoriului oferind

informaţii cu privire la următoarele aspecte:

Care este întrebarea de studiu pe care o propune? (ex.: Care sunt

caracteristicile fenomenului tabagismului? Care sunt factorii ce determină

apariţia tabagismului? Cum este influenţată sănătatea omului de acest

fenomen? Ce măsuri pot fi întreprinse pentru a diminua acest fenomen? etc.)

Ce se cunoaşte şi ce nu se cunoaşte în legătură cu tema pe care o propune

specialistul ?

De ce este importantă tema studiului? Ce aduce nou sau ce clarifică? etc.

2.2. Stabilirea scopului, obiectivelor, ipotezelor şi variabilelor.

Pentru formularea temei de studiu specialistul menţionează: scopul, obiectivele şi

tipul de studiu ales pentru investigarea sa.

Scopul este cel care determină modul viitor de desfăşurare a studiului şi direcţiile în

care vor fi cheltuite resursele alocate pentru această investigaţie.

Obiectivul presupune ceea ce anume îşi propune omul de ştiinţă să realizeze în urma

studiului. Este posibilă alegerea unuia sau mai multor obiective principale, din care

pot rezulta mai multe obiective secundare. Alegerea tipului de studiu este strâns

legată de obiectivul ales. Dacă obiectivul este descrierea distribuţiei caracteristicilor

unei populaţii, aprecierea frecvenţei unui fenomen de sănătate, analiza acelui

fenomen în funcţie de timp, loc, persoană, se va alege un studiu epidemiologic

descriptiv, studiu care nu are o ipoteză fixată anterior (Exemplu: studiu privind

prevalenţa consumului de tutun la adolescenţii din com. Grătieşti). Iar dacă intenţia

studiului este de a emite o judecată asupra unei posibile relaţii între factorii studiaţi,

atunci problema de cercetat este fundamentată pe o ipoteză care trebuie verificată,

dovedită, iar studiul care realizează acest lucru este numit analitic (Exemplu:

consumul de tutun de către adolescenţii din com. Grătieşti depinde de tipul de

familie din care aceştia fac parte: completă, incompletă/ monoparentală, mixtă).

Este important de menţionat că ipoteza este o afirmaţie a unei posibile relaţii între

un factor şi criteriul de judecată. De regulă, într-un studiu fiecărui obiectiv îi

corespunde o anumită ipoteză ce va fi testată pe baza rezultatelor obţinute la final.

După ce au fost stabilite ipotezele de lucru urmează traducerea acestora în termeni

cu incidenţa empirică, sau ceea ce se cheamă construirea variabilelor cu care va

opera specialistul pe tot parcursul studiului. Variabilele ce sunt folosite în studiile

ştiinţifice pot fi de mai multe tipuri:

variabile sociodemografice, în funcţie de care un individ este plasat într-o

structură socială, definindu-i poziţia: vârsta, gen, loc de muncă, stare civilă, nivel de

instruire, loc de muncă, venituri etc.

variabile atitudinale şi comportamentale, ce caracterizează individualitatea unei

persoane din punctul de vedere al atitudinilor şi comportamentelor sale faţă de

anumite obiecte/ fenomene sociale (Ex.: comportament agresiv/ anxios/ răuvoitor la

consumarea produselor din tutun, a drogurilor, atitudine indiferentă/ negativă a

persoanelor nefumătoare faţă de cele care consumă articole din tutun etc.)

variabile socio-structurale, care se referă la caracteristicile grupurilor în care

este integrată persoana investigată, poziţia în stratificarea sau ierarhia socială:

funcţii de conducere sau subordonare (şef/ subaltern), reţele sociale în care se

integrează, instituţii în care lucrează (de stat/ private) etc.

variabile cantitative, care sunt exprimate numeric sau printr-o unitate de măsură:

greutatea, vîrsta, hemoglobina, tensiunea arterială etc.

variabilele calitative, care nu se pot exprima numeric, ci prin atribute: sexul,

rasa, religia, stadiul de evoluţie a unei boli, culoarea ochilor etc. Această categorie

de variabile poate fi cu mai multe variante de expresie:

a) două variante de expresie, ca de exemplu sexul (feminin/ masculin),

grupa sanguină Rh (Rh pozitiv/ Rh negativ), status privind consumul de

tutun (fumător/ nefumător); statusul HIV (HIV+/ HIV-);

b) trei variante de expresie, de exemplu împărţirea populaţiei com. Grătieşti

în copii, adulţi, vîrstnici;

c) patru variante de expresie, de exemplu grupele sanguine în sistem ABO

sau statusul marital în Republica Moldova (căsătorit, necăsătorit,

divorţat, văduv);

d) cinci sau mai multe variante de expresie, de exemplu starea pacienţilor la

externare (vindecat, ameliorat, staţionar, agravat, decedat).

Pentru ca ipotezele construite să fie verificabile, este necesar ca variabilele studiate

de specialist să fie în număr suficient (să asigure un grad suficient de saturaţie).

Ipotezele pot fi infirmate sau confirmate, în dependenţă de rezultatele obţinute în

urma folosirii metodelor de culegere a datelor necesare pentru studiul iniţiat.

2.3. Determinarea populaţiei ţintă şi a eşantionului de lucru.

Următoarea etapă este cea culegerea datelor, care este realizată în funcţie de

obiectivele propuse, tipul studiului, timpul alocat, resursele umane şi financiare

disponibile, astfel există două modalităţi de culegere:

I. Culegerea exaustivă- sunt incluşi toţi subiecţii populaţiei pe care dorim să o

studiem; aceasta este greu de realizat din cauza costurilor foarte mari.

II. Prin eşantionare- este metoda cea mai des folosită în studiile medicale.

Populaţia ţintă reprezintă întregul grup de indivizi care îl interesează pe

investigator, de la care acesta poate colecta date, ca ulterior să-l descrie şi să

formuleze concluzii despre el. În cazul studiului cu privire la prevalenţa consumului

de tutun în com. Grătieşti, populaţia ţintă va include toate persoanele sau grupurile

implicate în procesele aferente problemei, adică toţi locuitorii comunei, precum şi

persoane care deţin informaţii despre problema de cercetat sau care au prin statutul

lor anumite atribuţii în gestionarea ei (persoane care fumează sau au fumat

vreodată, persoane care fac parte dintr-un grup/ colectiv în care sunt fumători etc.).

De cele mai multe ori este practic imposibil de studiat întreaga populaţie, motiv

pentru care de cele mai multe ori cercetătorii apelează la metoda eşantionării. Este

foarte important ca specialistul să definească foarte atent şi complet populaţia

înainte de a realiza eşantionul, inclusiv să descrie criteriile de includere şi excludere

din populaţia de studiu. Eşantionul este în general ales pentru că:

Populaţia- ţintă

Eşantionulde lucru

• Populaţia ţintă este prea mare şi nu poate fi studiată ca întreg.

• Nu există acces din diverse motive decât la o parte din populaţia de studiu.

• Eşantioanele pot fi studiate mai rapid.

• Costul şi resursele necesare studiului sunt mai reduse.

Pentru ca un eşantion să fie reprezentativ el trebuie să îndeplinească cel puţin două

condiţii esenţiale: să fie elaborat aleator şi gradul de eterogenitate a indivizilor

incluşi în eşantion să coincidă cu cel specific populaţiei ţintă (caracterul eterogen în

cazul tabagismului poate fi determinat în funcţie de mai multe variabile: sex, vîrstă,

status fumător/ nefumător, copil/ adult/ bătrîn, nivel de educaţie, profesie, etc.)

Mărimea eşantionului este una din problemele cele mai des întîlnite la iniţierea unui

studiu, deoarece în mentalitatea comună se consideră că validatea acestuia este dată

de numărul cât mai mare al indivizilor cuprinşi în eşantion, însă numărul de

participanţi considerat acceptabil pentru a forma un eşantion reprezentativ depinde

de tipul de cercetare. Astfel, pentru studiile analitice sunt suficienţi 30 de

participanţi pentru a forma un eşantion reprezentativ (se acceptă că de la 30 de

subiecţi distribuţia este normală), iar pentru cele descriptive un număr de 20% din

populaţia - ţintă este suficient. Pentru populaţii mici (sub 100 persoane) eşantionul

este aproximativ egal cu populaţia, pentru populaţii medii (în jur de 500 de

persoane) aproximativ 20% este suficient, iar pentru populaţii mai mari (5000

persoane) aproximativ 400 de persoane sau 80% din populaţia de referinţă este

semnificativ. Putem vorbi în linii mari de două posibilităţi de eşantionare: prin

metode probabilistice (aleatoare) şi prin metode nonprobabilistice (nealeatoare).

Eşantionarea probabilistică este metoda cea mai folosită în studiile medicale fiind şi

cea indicată pentru a realiza reprezentativitatea calitativă. În medicină se folosesc

patru tipuri de eşantionări probabilistice:

1. Eşantionare simplă randomizată- indivizii care formează eşantionul sunt aleşi

în mod uniform şi cu o probabilitate identică pentru fiecare de a fi ales.

Ex.: extragerea numelui individului din pălărie sau extragerea la sorţi a

persoanelor ce vor fi incluse în eşantionul de lucru.

2. Eşantionarea sistematică- presupune alegerea aleatoare a unui număr de

plecare, de la care, adăugînd o mărime fixă, predeterminată, va rezulta o unitate a

eşantionului. Mărimea acestuia se determină prin împărţirea bazei de eşantionare la

mărimea stabilită a eşantionului.

Ex. Un eşantion de 30 persoane dintr-o populaţie de 1200, conduce la o lungime a

pasului egală cu 40 (1200:30=40). Deci, după ce se alege aleator numărul de start,

din primele 40 de persoane, să zicem 15, se vor alege apoi componentele

eşantionului la fiecare a 40-a persoană (numerele 55, 95, 95, 135 ş.a.m.d.).

3. Eşantionarea stratificată- este procedura în care se porneşte de la o diviziune a

populaţiei după un anumit criteriu. Alegerea eşantionului se face în mai multe etape,

selectând după aceeaşi procedură simplă aleatoare un număr de subeşantioane de

mărimea corespunzătoare fiecărui strat în populaţia totală.

Ex. Dorim să studiem utilizarea produselor de tutun de către subiecţi de diferită

vîrstă. Îi grupăm pe subiecţi în preadolescenţi, adolescenţi, adulţi după care

selectăm un eşantion din fiecare strat prin eşantionare simplă care vor fi ulterior

chestionaţi, în acest fel putem afla opinia fiecărui grup de vîrstă.

4. Eşantionarea pe grupuri (Cluster) - este utilizată atunci cînd o anumită

populaţie se compune din mai multe grupuri eterogene din care urmează să

constituim eşantionul de lucru. Exemple de grupuri putem avea: gospodăriile, care

sunt grupuri de indivizi; totalitatea magazinelor/ agenţilor economici care

comercializează articole din tutun pe raza unui oraş etc. Eşantionarea de grup se

utilizează îndeosebi în situaţiile în care populaţia cercetată se prezintă sub forma

unei ierarhii.

Ex.1. Locuitorii or. Bălţi pot fi grupaţi pe cartiere, fiecare reprezentînd un grup;

din rîndul cartierelor putem alege un eşantion constituit din cîteva cartiere. Aceste

cartiere, la rîndul lor, cuprind alte grupuri formate din imobile. Din rîndurile

acestora se alege un eşantion. Fiecare imobil are un număr de locuinţe, iar fiecare

locuinţă cuprinde un anumit număr de persoane. În final, se constituie un eşantion

din locuinţe şi apoi se chestionează toate persoanele care compun locuinţele

respective.

Ex.2. Ministerul sănătăţii vrea să cunoască opinia elevilor din clasele 5-12 din or.

Bălţi cu privire la daunele fumatului. Din fiecare clasă sunt selectati spre exemplu

cîte 2 elevi şi se alcătuieşte un grup comun (cluster). Ulterior, se va face o selectare

a grupurilor din toate şcolile din or. Bălţi. În acest fel se va asigura că în

eşantionul selectat vor fi cuprinşi elevi din toate clasele 5-12.

Cea de-a doua modalitate de eşantionare este cea nonprobabilistică, a cărei utilizare

nu este indicată în studiile medicale, datorită lipsei de forţă în ceea ce priveşte

posibilitatea de aplicare a concluziilor asupra populaţiei de studiu. În cazul acestui

tip de eşantionare selecţia subiecţilor are deci un caracter arbitrar şi se bazează, în

primul rând, pe judecata personală a investigatorului presupunând o "alegere

rezonabilă". Aceasta cuprinde următoarele metode:

1. Eşantionarea pe cote- este cea mai cunoscută şi mai utilizată procedură de

eşantionare nealeatoare, limitînd subiectivitatea specialistului în alegerea subiecţilor

şi impunînd încadrarea acestor alegeri în anumite cote.

Ex. se cunoaşte despre populaţia com. Grătieşti că se compune din 52% femei şi

48% bărbaţi, iar după statusul fumător/ nefumător repartiţia e de 60% şi respectiv

40%. Dacă eşantionul propus pentru anchetare vrem să cuprindă 1000 de

persoane, atunci va trebui să se aleagă: 520 de femei şi 480 de bărbaţi;sau 600 de

fumători şi 400 de nefumători.

În cazul acestei metode cotele pot fi de două tipuri: independente- variabilele nu

depind una de alta (variabila fumător/ nefumător nu depinde de variabila sex

feminin/ masculin) şi legate- variabilele sunt încrucişate, adică depind una de alta.

Un motiv important pentru care se utilizează eşantionarea pe cote este că

specialistul nu mai e nevoit să caute o persoană anume, ci este lăsat să găsească el

singur persoanele ce corespund cotelor indicate.

2. Eşantionarea convenţională sau mai numită la întîmplare- presupune alegerea

componentelor eşantionului în cel mai simplu mod posibil: prin oprirea şi luarea

unor interviuri, de obicei scurte, a unor persoane aflate pe stradă sau în incinta unei

instituţii, unui centru comercial etc. Prin urmare membrii unui astfel de eşantion

sunt aleşi numai pentru că sunt la îndemână şi sunt disponibili de a răspunde la un

eventual chestionar. Prin această metodă foarte economică se realizează un eşantion

care nu poate fi reprezentativ pentru o anumită populaţie sau colectivitate.

Concluziile rezultate, desigur, nu se pot generaliza la nivelul populaţiei avute în

vedere. Cu toate acestea, o asemenea metodă este folositoare în cazul unor studii

analitice care, ulterior, vor fi urmate de studii descriptive ce vor implica eşantioane

stabilite probabilistic.

2. Eşantionarea logică- în cazul acestei metode selecţia subiecţilor eşantionului

este bazată pe raţionamentul specialistului privind cele mai indicate trăsături pe care

trebuie să le posede membrii eşantionului. Acesta din urmă stabileşte eşantionul

avînd în vedere anumite scopuri, pe care le urmăreşte în studiul său, chiar dacă ceea

ce rezultă nu poate fi un eşantion pe deplin reprezentativ.

Ex. În com. Grătieşti cercetătorul, pe baza unei analize logice, va alege instituţiile,

gospodăriile, familiile etc. pe care le consideră ca fiind cele mai indicate pentru a

studia consumul de tutun.

2.4. Stabilirea şi aplicarea metodelor de culegere a datelor.

Odată cu stabilirea eşantionului de lucru speciliastul alege deja metodele cu ajutorul

cărora va culege informaţiile necesare studiului său. Metaforic vorbind metoda este

“felinarul care luminează calea în întuneric”. Alegerea unei metode sau alta ţine şi

de opţiunea specialistului şi de resursele umane şi materiale existente. Un aspect

destul de important la această etapă este că metodele ce urmează a fi utilizate

trebuie să fie bine aplicabile şi consistente ca aport informaţional necesar studiului.

Printre metodele cele mai des utilizate în studiile medicale se enumeră

chestionarul, interviul, observaţia şi experimentul.

2.5. Chestionarea ca tehnică de culegere a datelor.

Chestionarea este probabil cea mai des folosită metodă de culegere a informaţiilor

în cercetările ştiinţifice, deaceea şi definirea conceptului are o mare diversitate în

literatura de specialitate. Astfel prin termenul de chestionare se subînţelege:

- „o metodă de colectare a datelor prin întrebările puse persoanelor sau prin

întrebarea acestora dacă sunt de acord sau în dezacord cu enunţurile care

reprezintă diferite puncte de vedere”;

- ,,o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un

ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi

psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin

autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce

urmează a fi înregistrate în scris.”

Calitatea studiilor realizate cu ajutorul chestionarului depinde în primul rînd de

calitatea întrebărilor acestuia. În elaborarea chestionarului se procedează în felul

următor: mai întâi specialistul defineşte tema investigaţiei ce urmează s-o realizeze,

după care va identifica aspectele ce decurg din această temă şi va fixa locul

fiecăruia în cadrul domeniului investigat. În funcţie de aspectele urmărite

specialistul formulează întrebări clare şi precise, iar apoi va purcede la ordonarea

logică a întrebărilor formulate.

Formatul chestionarului

Formatul chestionarului administrat de operator urmează de cele mai multe ori o

logică internă stabilită de cercetător. Există – în general vorbind – chestionare care

pornesc cu întrebări simple a căror complexitate creşte pe măsură ce se avansează în

derularea lor (chestionare tip „pâlnie”), altele care încep cu întrebări neutre avansând

către întrebări personale sau întrebări nespecifice mergând către unele foarte

specifice. Evident, în funcţie de logica internă a studiului şi în funcţie de obiectivele

particulare se pot folosi şi chestionare de tip „pâlnie întoarsă” (pornind cu întrebări

complexe către întrebări simple). În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se

ţină seama de o serie de aspecte care favorizează comunicarea şi stimulează

cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă folosirea

uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu

scopul de a antrena subiectul în dialog. Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-

un chestionar capătă o importanţă deosebită, astfel etapele de aşezare a acestora

sunt:

1. Întrebări introductive, de contact, “de spart ghiaţa”– sunt cele care permit

„introducerea” persoanei chestionate în subiectul studiului. Aceste întrebări nu

trebuie să fie nici foarte dificile şi nici prea specifice. Scopul este de „a sparge

gheaţa” şi de a da încredere respondentului. Evident, trebuie evitate întrebările

extrem de generale şi banale care pot pune operatorul de chestionar într-o lumină

nefavorabilă. De regulă se admite că prima întrebare trebuie să fie închisă cu

variante uşoare de tip da/ nu.

Ex. Trăim într-o lume grăbită. Aparţineţi acelor oameni care au prea puţin timp?

2. Întrebări de trecere – au scopul de a marca în structura chestionarului a unei noi

grupe de întrebări referitoare la o altă problemă. Au rol de pregătire. Ele au

formulări de genul: “Vă rugăm acum să vă concentraţi asupra temei…”, “Trecând la

problema…”, Vă voi pune acum nişte întrebări despre…”

3. Întrebări filtru- aceste întrebări opresc trecerea unor categorii de subiecţi la

întrebările succesive, reprezentând un control al calităţii răspunsurilor. Întrebările

filtru au cele mai uzuale variante de răspuns de tip Da/ Nu urmate de precizarea

acţiunii pe care o are de urmat repondentul (Pentru varianta Da se merge mai

departe).

Ex. Aţi fost la un control de rutină la medic anul acesta? Da/ Nu

4. Întrebări de bifurcaţie – aceastea sunt asemănătoare celor filtru doar că nu

blochează accesul niciunei persoane sau categorii de repondenţi, ci le

redirecţionează către secţiuni diferite ale instrumentului (pentru varianta Da se

merge la următoarea întrebare, pentru varianta Nu se trece direct la întrebarea X).

5. Întrebări “de ce” – au funcţia de a provoca explicaţii în raport cu diferite opinii

exprimate de respondenţi. De obicei au fie multe variante de răspuns prestabilite, fie

sunt întrebări deschise cu răspunsuri libere. Deşi nelipsite din chestionar, acest tip

de întrebări sunt adesea imprecise.

Ex. De ce astăzi aţi fost la medic? (exemple de răspunsuri: ,,pentru un control de

rutină”, “pentru că m-am îmbolnăvit”, “d-aia”...etc.).

3. Întrebări de control – nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, consistenţa şi

consecvenţa opiniilor respondenţilor.

Ex.1 Peste 50 de ani consumul de tutun în rîndul adolescenţilor va fi:

a. Mult mai mare d. Mai mic

b. Mai mare e. Mult mai mic

c. Ca astăzi f. Nu ştiu.

Ex.2 Credeţi că peste 50 de ani consumul de tutun în rîndul adolescenţilor va scădea:

a. Da b. Nu c. Nu ştiu

4. Întrebări de clasificare (de identificare) – servesc la analiza răspunsurilor din

chestionar. Sunt întrebări legate de: sexul, vârsta, etnia, religia, nivelul de

şcolarizare, nivel de venituri, stare civilă, situaţia profesională, etc. Ele sunt

introduse în funcţie de obiectivele şi de ipotezele care trebuie testate prin

respectivul studiu. Aceste întrebări de regulă încheie un chestionar.

De regulă se recomandă variaţia formei întrebărilor folosite într-un chestionar (să

nu fie doar întrebări închise în tot chestionarul) şi a tipurilor de întrebări. Locul pe

care îl are o întrebare într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de

întrebări este în măsură să modifice dramatic cantitatea şi calitatea răspunsurilor.

Formularea întrebărilor

Chestionarul trebuie să permită în final “decodificarea“ răspunsurilor culese de la

subiecţii incluşi în eşantionul de lucru, analiza lor statistică sau/ şi calitativă. De

aceea sunt necesare precauţii, inclusiv cele legate de caracterele literelor folosite, de

aşezarea întrebărilor în pagină, de ordinea lor etc. Cea mai mare grijă trebuie

manifestată însă la construcţia întrebărilor. Există o serie de reguli generale şi

specifice după care trebuie construite şi formulate întrebările într-un chestionar:

- Din întrebare să nu fie omise formulele de politeţe: “vă rugăm…” “dvs.”

- Întrebările să fie personalizate (“Care este părerea dumneavoastră ...? “;

“După opinia dumneavoastră … “ ) . Operatorul de chestionar poate folosi

adecvat, cu “măiestrie“, întrebări directe şi indirecte, vizând informarea

directă dar şi răspunsuri indirecte legate de temă (de exemplu, “frecventarea

barurilor“ este un indicator adecvat pentru estimarea etapei în care se află un

consumator de alcool, dar întrebările indirecte vor căuta să identifice şi alte

caracteristici ale acestor persoane, scoţând la iveală explicaţii

genetice, psihologice, încercări de rezistenţă la alcool, “mecanismele de

apărare“, “inhibiţii“ etc.).

- Întrebările trebuie să fie formulate într-o manieră clară, simplă, fără

înflorituri stilistice, respectând regulile gramaticale şi topica frazei sau a

propoziţiei. Pe baza studiilor efectuate pe populaţii vorbitoare de limba

engleza s-a ajuns la concluzia că o întrebare “bună” este cea care nu are mai

mult de 20 de cuvinte. Dar o astfel de cerere de simplitate nu trebuie să

influenţeze asupra înţelegerii şi receptării sensului propriu al întrebării.

- Să nu se pună două întrebări odată. Interpretarea răspunsurilor la o întrebare

nu este posibilă decât dacă întrebarea este unidimensională.

- Să nu se pună o întrebare tendenţioasă sau orientată care sugerează un

răspuns într-o direcţie mai degrabă decât în alta. De exemplu: “Nu credeţi

că…”, Nu găsiţi că…”, “Nu ar trebui să…”.

- Întrebările să nu şocheze prin termeni imperativi, cuvinte rar folosite,

barbarisme, cuvinte cu mai multe înţelesuri etc.

- Întrebările să fie neutre, să nu sugereze răspunsul (“Sunteţi şi dumneavoastră

de aceeaşi părere cu X, cum că …?“) ;

- Întrebarea nu trebuie să lase a se presupune un comportament trecut, prezent

sau viitor: “De când aveţi în vedere să diminuaţi consumul dvs. de tutun?”

- Nu se folosesc întrebări în care cuvintele sunt asociate cu un înţeles aşteptat

de către cel chestionat (,,Este neindicat să folosim bătaia în educaţia

copiilor?”).

- Sînt indicate întrebările ,,capcană” (pentru a verifica atenţia, interesul,

sinceritatea celui care răspunde).

- Se recomandă apoi să nu fie folosite negaţiile şi sunt complet interzise

dublele negaţii. Întrebările trebuie să nu sufere de sugestibilitate şi nici să

“servească” răspunsul gata pregătit.

- Trebuie să se evite introducerea unor cuvinte încărcate emoţional sau valoric

care riscă să creeze subiecţilor diverse prejudecăţi.

- Trebuie să se evite formularea unor întrebări imprecise, vagi, ambigui. De

exemplu: “De cât timp locuiţi aici?”, în loc de “De cât timp locuiţi în acest

imobil, cartier, oraş?”. Este totdeauna necesar să se dea un cadru de referinţă

subiecţilor dacă se vrea limitarea interpretărilor inadecvate.

- Trebuie să se evite introducerea în întrebare a cuvintelor extreme. Cuvinte ca

“tot”, “nimeni”, “nici unul”, “totdeauna”, “niciodată”, deoarece ele au un

sens restrictiv.

- Întrebările să nu fie repetitive, şablonate, fiindcă creează senzaţia de rutină,

scade atenţia, se pierde din profunzimea judecăţii. Există formule care să

exprime acelaşi lucru, dar în termeni diferiţi.

- Iniţiatorul unui chestionar tebuie să ţină cont în formularea întrebărilor de

evitarea reacţiei de prestigiu şi de protejarea stimei de sine a indivizilor.

Stereotipurile sociale, imaginea considerată acceptată social, valorile

apreciate ca dezirabile, dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă sunt

elemente la care trebuie să fie atent. De multe ori, pentru protejarea stimei de

sine se folosesc întrebări indirecte sau se folosesc eufemisme sau termini cu

încărcătură emoţională mai redusă (a lua în loc de a fura, a aplica pedepse

corporale în loc de a bate etc.).

- În acelaşi timp, cel care elaborează un chestionar trebuie să nu supraestimeze

memoria persoanelor chestionate. “Câte pachete de ţigări cumpăraţi

dumneavoastră într-un an?” este o întrebare care nu doar că solicită un efort

de memorie serios şi îl pune pe cel în cauză să efectueze adevărate calcule şi

aproximări, dar are şanse mari să nu primească răspuns sau răspunsul să nu

fie unul real.

- Gradul de abstractizare şi conţinutul în termeni de specialitate, neologisme,

regionalisme, termenii argotici trebuie să fie adaptaţi categoriei de public sau

persoanelor ce urmează a fi chestionate.

Ţinând cont de toate aceste reguli este de preferat ca, înainte de a trece la

administrarea pe scală largă a chestionarului, să se realizeze un scurt pretest al

acestuia în condiţii reale, pentru a verifica gradul de adecvare al întrebărilor.

Pretestarea unui chestionar poate aduce în discuţie accesibilitatea limbajului, a

terminologiei folosite. Subiecţii folosiţi în pretestare pot fi interogaţi asupra

înţelusului unor termini incluşi în chestionar, astfel semnalîndu-se ambiguitatea

unor expresii, dar şi receptarea acestora de către subiecţi. Se cere totdeauna o

adecvare a terminologiei la nivelul de cultură al populaţiei cercetate. Unele întrebări

din chestionar- în urma pretestării- vor trebui reformulate, altele dublate sau incluse

într-un alt context. Pretestarea are ca scop evidenţierea şi a unor aspecte legate de

aplicarea propriu-zisă a chestionarelor: forma acestora, formula introductivă, timpul

necesar aplicării etc. Un element deosebit de important pus în evidenţă prin etapa de

pretestare se referă la sensibilitatea chestionarului, adică la capacitatea de a se

obţine răspunsuri diferite ca intensitate şi direcţie la acelaşi stimul- întrebare.

Deasemenea, pretestarea poate furniza informaţii preţioase referitoare la imaginea

ce şi-o formează cel ce răspunde cu privire la instrumentul cercetării, la

problematica, şi în general, la însăşi cercetarea proiectată. Aceste informaţii se

recoltează în urma unor discuţii cu subiecţii asupra cărora s-a făcut pretestarea,

aceştia oferind răspunsuri cu privire la: ceea ce i-a jenat, i-a interesat, ce au de

criticat, insatisfacţii, dacă găsesc chestionarul prea lung sau prea dificil, care sunt

sugestiile cu privire la adăugarea sau înlăturarea din chestionar a unor întrebări,

dacă trebuie să se clarifice instrucţiunile sau să se modifice modul de prezentare etc.

Prin urmare există o serie de itemi care trebuie urmăriţi în urma pretestării pentru a

ameliora chestionarul:

1. Dacă întrebările sunt înţelese de subiect;

2. Dacă subiecţii dau mai multe răspunsuri la aceeaşi întrebare;

3. Dacă există întrebări care antrenează frecvent non-răspunsuri;

4. Dacă trimiterile întrebărilor filtru sunt eficiente, nu derutează operatorii

(sau subiecţii în caz de autoadministrare);

5. Dacă lista modalităţilor de răspuns este pertinentă şi exclusivă

(modalitatea “altele” nu colectează prea multe răspunsuri);

6. Dacă întrebările produc suficiente variaţii ale răspunsurilor (unanimitatea

pe un singur răspuns);

7. Dacă nu se înregistrează efecte negative legate de ordinea şi numărul

întrebărilor;

8. Dacă trecerile, legăturile dintre seturile de întrebări convin subiectului etc.

Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra ulterior în

eşantionul calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor

alcătuind populaţia-ţintă a investigaţiei. Numărul persoanelor pretestate este foarte

mic în comparaţie şi populaţia- ţintă şi cu mărimea eşantionului. Pentru un eşantion

de circa 1000 de persoane sînt suficiente 10-20 de persoane pentru pretestare.

Redactarea chestionarului

La etapa de redactare a chestionarului destul de important este să se ţină cont de

anumite aspecte ce ţin de maniera de redactare a chestionarului :

1) Formatul cărticică- formatele mai mici (A5 sau A6) sunt preferabile celor mari

(A4, A3); forma de cărticică împiedică pierderea foilor şi răsfoirea lor cu uşurinţă de

către respondent.

2) Numerotarea şi sublinierile- paginile chestionarului se numerotează, iar

instrucţiunile de filtrare trebuie subliniate astfel încât ,,să sară în ochi”.

3) Spaţierea- se lasă spaţiu suficient pentru răspunsuri şi spaţiu suficient între

întrebări; întregul text se spaţiază pentru a da o impresie de relaxare.

4) Fonturile- cuvintele de importanţă deosebită se scriu cu litere mari, se subliniază,

se îngroaşă (Bold) sau se scriu cu alt corp de literă.

5) Redactarea- variantele de răspuns la întrebările închise sunt dispuse pe verticală,

unele sub altele (ocupă mai mult spaţiu, dar spaţiul liber face chestionarul să pară

mai uşor).

Este binevenit ca la această etapă să se ia în seamă şi mărimea chestionarului, care se

apreciază prin intermediul numărului de întrebări pe care le conţine. Aceasta este

extrem de importantă, deoarece de ea depinde în foarte mare măsură numărul celor

care vor accepta (sau refuza) să acorde răspunsuri. Pe de altă parte, mărimea

chestionarului va influenţa gradul de oboseală al celor care formulează răspunsurile,

acesta fiind direct proporţional cu numărul întrebărilor la care au de răspuns. În al

treilea rând, mărimea chestionarului va influenţa şi precizia răspunsurilor. Dacă

numărul de întrebări este prea mare, la un moment dat intervievatul va răspunde la

întâmplare, numai pentru a se debarasa de o astfel de obligaţie. Nu de puţine ori,

adăugarea unei întrebări suplimentare poate compromite răspunsurile la toate celelalte

întrebări pe care le conţine un chestionar. În legătură cu această chestiune sunt de

reţinut următoarele două aspecte:

1. mai importante decât numărul de întrebări sunt durata (chestionarul aplicat “în

picioare”, pe stradă nu poate să depăşească 5-10 minute, iar cel la domiciliu se

recomandă a nu depăşi 45 de minute) şi efortul necesar de dare a răspunsurilor, un

număr mare de întrebări simple fiind de preferat unui număr mic de întrebări la

care răspunsurile sunt foarte greu de formulat;

2. efortul de a răspunde şi refuzurile depind de motivaţia de a răspunde care le poate

fi imprimată intervievaţilor: dacă prin ancheta în cauză se urmăreşte o mai bună

servire sau satisfacere a nevoilor celor intervievaţi, aceştia se vor angaja mai uşor

să dea răspunsuri decât în cazul unei anchete care nu le vizează direct interesele

proprii.

În general însă, nu se recomandă utilizarea unor chestionare prea voluminoase, chiar

dacă întrebările pe care le conţin sunt simple, deoarece acestea generează o reacţie

firească de respingere din partea potenţialilor respondenţi.

Moduri de administrare al chestionarului

Principalele moduri de administrare a chestionarului sunt:

- A uto-administrarea

Autoadministrarea presupune înregistrarea răspunsurilor de către înşişi subiecţii

supuşi investigaţiei. Subiecţii formulează şi consemnează în acelaşi timp

răspunsurile. Prin autoadministrare subiecţii se pot exprima mai complet: prin ceea

ce răspund la întrebare, dar şi prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimină

unul din factorii care infulenţează răspunsul: personalitatea celui care aplică

formularul. În absenţa unei persoane străine- a operatorului- este probabil ca

indivizii să fie mai dispuşi să răspundă la întrebări ,,foarte personale”, pot să

elaboreze răspunsuri mai ,,chibzuite” etc. În cazul autoadministrării formularul

trebuie să aibă text introductiv, explicaţii şi lămuriri suficiente. Dezavantajele

autoadministrării sunt riscul neînţelegerii întrebărilor şi imposibilitatea obţinerii

unor informaţii suplimentare, precum şi posibilitatea de administrare a

chestionarului numai de la un anumit nivel de cultură şi de vîrstă în sus. Avantajul

însă este că autoadministrarea sporeşte gradul de siguranţă al elaborării răspunsului.

Un specific aparte îl are autoadministrarea chestionarelor pe suport de hârtie şi-

creion sau chestionarea în scris, care presupune următoarele avantaje: numărul

mare al celor care pot răspunde concomitent, diminuarea efectului de interviu,

dispariţia influenţei operatorului asupra rezultatelor, nivelul superior de concentrare

asupra răspunsurilor şi asigurarea anonimatului.

- Adiminstrarea indirectă

Aceasta presupune că chestionarele sunt administrate de către operatorii de anchetă

şi constituie modalitatea cea mai des utilizată într-un studio ştiinţific. Folosirea

operatorilor de anchetă îşi are deasemena avantajele sale: ridică costul investigaţiei,

asigură reprezentativitatea eşentionului, poate lămuri înţelesul întrebărilor, permite

să răspundă la chestionar şi persoanele cu nivel de şcolarizare scăzut, şi ceea ce

este, poate, cel mai important, însoţeşte întotdeauna aplicarea chestionarului cu

înregistrarea unor date de observaţie privind condiţiile ambianţei în care s-a răspuns

la întrebări, precum şi reacţiile spontane ale subiectului. Deasemenea atunci cînd

operatorul înregistrează răspunsurile există posibilitatea de a surprinde atît

comportamentul verbal, cît şi cel nonverbal al intervievatului şi astfel se

economiseşte timp. În cazul acestei metode de administrare operatorul de chestionar

trebuie să respecte anumite reguli:

1. Să câştige încrederea subiecţilor;

2. Să dea explicaţii într-o formă cât mai clară şi mai concisă;

3. Să noteze complet răspunsurile şi eventualele reacţii observate la

subiect;

4. Să nu influenţeze şi să nu orienteze în nici un fel opţiunile subiecţilor.

Prin administrarea indirectă a chestionarelor se realizează o comunicare interumană

de tip deosebit, un mod ,,nenatural” de comunicare. Specificacitatea acestei

comunicări constă în faptul că sînt puse în situaţia de a comunica două persoane

absolute străine, care, alternativ, au rolul de emiţător şi de receptor. Aici apare

întrebarea: Ce-i determină pe oameni absolut necunoscuţi să răspundă la întrebări,

uneori foarte intime, să intre într-o astfel de comunicare neobişnuită? Probabil că în

primul rând politeţea şi curiozitatea, dorinţa de a contribui la perfecţionarea vieţii

sociale. Aceasta impune însă chestionarului să fie axat pe o problemă socială

actuală şi să fie la rîndul lui politicos. O astfel de motivaţie însă nu este suficientă.

Comunicarea subiect- operator de chestionar prin ea însăşi trebuie să motiveze

subiectul să raspundă. Priza de contact, abordarea persoanelor spre a comunica

constituie totuşi o problemă. Dacă, pentru a intra în contact, s-ar începe astfel: ,, Aţi

avea acum timp să-mi răspundeţi la câteva întrebări?”, cu siguranţă că mulţi subiecţi

ar răspunde: ,,Nu”. Este mult mai bine să se încerce formula: ,,Dacă ar fi posibil

pentru dvs. să ne ajutaţi la acest proiect de cercetare, atunci aş fi bucuros acum sau

cu alt prilej să vă pun cîteva întrebări”. Fără îndoială că modalitatea de a intra în

contact cu persoane absolut străine pentru a le cere părerea variază de la cultură la

cultură, totdeauna stabilirea contactului spre a comunica rămîne a fi o problemă.

Comunicarea dintre operatorul şi cel ce răspunde la chestionar este ,,nenaturală” şi

pentru faptul că, selectiv, mesajul este înregistrat în scris: se consemnează doar

răspunsurile subiectului. Acest lucru îl poate deranja pe subiect, îl poate face

suspicios. Recomandabil operatorilor de anchetă ar fi ca ei să spună

subiectului: ,,Sper că e bine să fac câteva notiţe. Eu aş putea uita ceva, doresc să

reţin corect”; sau ,,Eu văd într-o zi aşa multă lume, ştiţi şi dvs. Şi aş putea încurca

cu cele spuse de unul şi de altul”; sau ,, Îmi fac notiţe pentru ca mai tîrziu să-mi pot

reîmprospăta gîndurile” etc.

- Autoadministrarea colectivă

Administrarea colectivă îmbină avantajele chestionarelor autoadministrate cu

avantajele celor administrate de operatorii de chestionar. Avantajele acestei metode

sunt: informaţia se recoltează rapid, costul este scăzut, non-răspunsurile sunt reduse

şi subiecţii pot fi lămuriţi asupra modului de completare a formularelor.

Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizează în colectivităţile şcolare, în

armată, acolo unde subiecţii sunt reuniţi în încăperi mai mari, avînd şi posibilitatea

de a scrie (mese, scaune). Formularele sunt distribuite direct subiecţilor convocaţi

într-o sală corespunzătoare, la aceeaşi oră şi sunt completate în acelaşi timp de către

toţi subiecţii.

Personalitatea operatorului de chestionare

Corectitudinea informaţiilor colectate cu ajutorul chestionarului este condiţionată de

modul în care sunt abordaţi viitorii respondenţi, de încrederea pe care o inspiră

operatorul care administrează chestionarul şi de abilităţile de comunicare ale

acestuia. S-a constatat ştiinţific că subiecţii chestionaţi vor reacţiona negativ dacă

persoana operatorului nu inspiră încredere sau dacă acesta nu ştie cum să li se

adreseze. Astfel este recomnadabil ca un bun operator de chestionare să fie:

- o persoană inteligentă, sănătoasă, extrovertită şi fără prejudecăţi;

- o persoană agreabilă, matură, obiectivă şi conştiincioasă;

- o persoană interesată de problemele umane, capabilă de a trăi intens

sentimentele altora (empatie);

- o persoană politicoasă şi care insipă încredere etc.

Ca şi subiecţii cuprinşi în chestionare, operatorii au un statut social propriu, fac

parte dintr-o anume categorie socio-profesională. Voluntar, şi cel mai adesea

involuntar, ei exprimă poziţia lor socială prin felul cum vorbesc, prin îmbrăcăminte,

compotament. Subiectul chestionat percepe statutul social al operatorului şi

ajustează comportamentul lui verbal (răspunsurile) în raport cu ceea ce crede că

aşteaptă sau ar trebui să afle operatorul de anchetă, ca reprezentant al grupului său

social, de la el. S-a stabilit faptul că perceperea de către cel care răspunde a

unei ,,distanţe sociale” faţă de operatorul de anchetă influenţează puternic

răspunsurile. Desemenea alura generală, maniera de a fi şi de a se mişca a

operatorului de chestionare, gestul, privirea acţionează asupra celui chestionat. Este

foarte probabil că un sentiment antagonist faţă de operatorul de chestionare va spori

numărul răspunsurilor ,,nu ştiu”. Dimpotrivă, un sentiment de inferioritate, în orice

privinţă, va diminua frecvenţa raspunsurilor ,,nu ştiu”, subiectul chestionat fiind

tentat să facă presupuneri acolo unde informaţia îi este lacunară. La fel şi

paralingvistica operatorului influenţează asupra celui chestionat, astfel este

recomandabil ca prin mimica sa operatorul să exprime interes pentru răspunsurile

subiectului, privirea sa să fie vie şi optimistă.

Instructajul operatorilor de chestionare

Administrarea chestionarelor este tehnică şi artă în acelaşi timp. Formarea

operatorilor de chestionare ca profesionişti şi instrucţia atentă înaintea fiecărei

investigaţii se impun cu necessitate. Astfel ei trebuie să parcurgă un întreg instructaj

sub îndrumarea coordonatorilor cercetării. La început cercetătorul distribuie fiecărui

operator următoarele documente:

1. Un rezumat al proiectului de cercetare;

2. Un exemplar al chestionarului;

3. O fişă de instructaj (o listă precisă de instrucţiuni);

4. O fişă pentru identificarea persoanelor cuprinse în eşantion;

5. O fişă pentru listarea nominală a subiecţilor;

FIŞĂ DE INSTRUCTAJ

1. Aspecte generale .

fiecare operator trebuie să aibă asupra sa un act personal de identitate personale;

este necesar ca operatorul de interviu să-şi prezinte calitatea sa de colaborator al

unei instituţii şi să asigure subiectul de caracterul anonim al chestionarului

(operatorul se prezintă şi citeşte partea introductivă din chestionar);

operatorul va avea o ţinută decentă şi un mod de adresare civilizat, indiferent de

persoana cu care realizează interviul;

se va urmări ca ora chestionării să fie una potrivită (se poate recurge la o

întâlnire prealabilă sau un telefon prevenitor)

2. Aspecte privind eşantionarea .

operatorul va primi din partea coordonatorului adresele gospodăriilor/

instituţiilor unde trebuie să efectueze ancheta;

din fiecare gospodărie/ instituţie, operatorul va alege persoana care corespunde

datelor de identificare primite din partea coordonatorului;

dacă în gospodărie/ instituţie nu va fi găsită nici o persoană care să corespundă

datelor de identificare se trece la următoarea adresă;

în cazul în care la una dintre instituţiile/ adresele indicate nu va fi găsit nimeni,

operatorul va consemna în fişă şi va reveni (de minim 2 ori, dacă este cazul);

dacă persoana intervievată refuză să răspundă, se consemnează în fişa

operatorului şi se merge la următoarea gospodărie/ instituţie;

nu se consideră refuz situaţia în care persoana acceptă interviul dar, din motive

obiective nu are la momentul respectiv timp pentru interviu. În astfel de situaţii,

operatorul va stabili un acord asupra momentului în care interviul poate avea loc.

Se va reveni la adresa şi la persoana respectivă conform înţelegerii;

fiecare operator va primi un număr de adrese de rezervă care vor fi utilizate în

cazul refuzurilor sau neconcordanţei cu datele de identificare;

3. Aspecte privind completarea chestionarului .

înainte de a începe chestionarea, fiecare operator trebuie să citească chestionarul

de mai multe ori pentru a evita posibilele dificultăţi din timpul aplicării;

pentru a verifica dacă subiectul poate răspunde întrebărilor din chestionar, se vor

adresa primele trei întrebări din chestionar, dar fără a se completa răspunsurile

direct în acesta. Dacă persoana corespunde, răspunsurile vor fi completate în

chestionar şi interviul poate continua. Dacă persoana nu corespunde, operatorul

se va deplasa la adresa următoare, consemnând situaţia în fişă;

În cazul eşantionării pe cote:

1. chestionarele nu vor fi aplicate decât persoanelor care corespund grilei de

selecţie primită din partea coordonatorului;

2. în cadrul unei gospodării/ insituţii nu va fi completat decât un singur

chestionar, chiar dacă există mai multe persoane care corespund grilei de

selecţie;

chestionarele vor fi completate de către operatorul de interviu sau de către cel

intervievat;

4. Abordarea subiectului: situaţii cu care operatorul se poate confrunta.

În aplicarea chestionarelor, operatorul poate să se confrunte, în relaţia cu subiectul,

cu o serie de situaţii care fac dificilă sau chiar imposibilă colectarea unor date

corecte. Aceste situaţii sunt prevenite printr-un consemn corespunzător, dar există

posibilitatea ca subiectul să nu ţină cont de acest lucru.

a) Situaţia când subiectul “nu ia în serios” cercetarea, este ironic, sceptic sau

zeflemitor.

Soluţii posibile: convingerea subiectului, aducerea lui spre o atitudine mai bună –

dacă nu e posibil se abandonează şi se înlocuieşte cu alt subiect;

b) Situaţia în care subiectul se simte manipulat, folosit, obiect al cercetării.

Soluţii posibile: Crearea impresiei că subiectul este mai important, sub dimensiunea

sa umană, decât cercetarea însăşi şi manifestarea unei maxime flexibilităţi în

raporturile cu subiectul.

c) Situaţia în care subiectul confundă chestionarea cu psihoterapia sau discuţia

amicală. (consideră că chestionarul îi oferă posibilitatea “descărcării”).

Soluţii posibile: “refocalizarea” subiectului.

d) Situaţia în care subiectul solicită informaţii suplimentare pe parcursul

chestionării care l-ar ajuta în elaborarea răspunsurilor /de la operator, de la alţi

membri ai familiei/ colegi de şcoală sau de muncă etc).

Soluţii posibile: Refuzul operatorului de a furniza date suplimentare, precum şi

împiedicarea delicată de a face schimb de impresii cu familia.

e) Situaţia în care subiectul confundă chestionarea cu ancheta poliţienească

(constatăm: teamă, precauţii, întrebări multe înainte de a răspunde – mai ales cu

privire la destinaţia datelor furnizate).

Soluţii posibile: clarificarea poziţiei operatorului şi rostului chestionării.

f) Situaţia în care subiectul solicită o plată pentru răspunsurile la chestionar.

Soluţii posibile: convingerea subiectului să coopereze fără plată, iar în caz de refuz

abandonarea şi înlocuirea cu alt subiect.

2.6. Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a metodelor de culegere a datelor sunt

clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea

presupune codificare şi tabulare. Codificarea datelor este operaţia de atribuire

fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau literă. În cadrul codificării,

informaţiile se condensează, se sistematizează şi se normalizează. Codificatorul

face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul încadrării lor în categorii

exclusive. Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea

datelor codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.

2.7. Analiza rezultatelor obţinute.

La această etapă specialistul analizează rezultatele obţinute în urma investigaţiei

sale şi urmează fie să confirme, fie să infirme ipotezele lansate la iniţierea studiului.

2.8. Redactarea raportului de cercetare.

Etapa finală în elaborarea unui studiu ştiinţific este redactarea unui raport privind

cercetarea care a fost realizată. Totdeauna investigarea ştiinţifică se face cu scopul

de a fi communicate rezultatele, fie factorilor de decizie, specialiştilor, fie

publicului larg. În funcţie de publicul căruia i se adresează, prezentarea cercetării

ştiinţifice se va face diferenţiat. Totdeauna este necesar însă să se facă:

- o introducere în problema studiată;

- un scurt istoric al proiectului de cercetare;

- un rezumat al cercetărilor anterioare;

- o clară reformulare a problemei;

- redarea completă a metodelor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea

informaţiilor;

- prezentarea detaliată a rezultatelor;

- un rezumat al interpretării rezultatelor.

În afara cadrului conceptual, a explicaţiilor asupra fenomenului studiat etc., raportul

de cercetare mai conţine propuneri şi sugestii de intervenţie.