Gheorghe UrecheOriginalul cronicii nu s-a păstrat, dar avem copii făcute de Simion Dascălul,Misail Călugărul şi Axinte Uricarul.Grigore Ureche a cunoscut o serie de izvoare interne: Cronica lui Ştefan cel Mare, Cronicele lui Macarie, Eftimie şi Azarie, Cronica Poloniei a lui Ioachim Bielski, Letopiseţul moldovenesc de Eustratie Logofătul, Cosmografia de Gerard Mercator, Cronografuftm Manasses. El utilizează termeni arhaici, din limbile slavă, turcă, greacă: adet(tc) — obicei, a astruca — a îngropa, brudiu — tânăr, crijeci — cruciaţi, dabilă — bir, ferinţă — apărare, a hălădui — a se salva, ocină — moşie, olăcar — curier, ţenchi — sfârşit, volnicie — libertate, predoslovie — introducere.Grigore Ureche, alături de Miron Costin şi Ion Neculce, întemeiază genul epic, din care a evoluat romanul istoric de mai târziu. El reconstituie, din informaţii izolate, disparate, unitatea unei epoci într-un stil personal. Povestirea lui Grigore Ureche nu este ficţiune, ci un gen de literatură de factură istorică, fiindcă intenţia lui este de a ne prezenta istoria aşa cum s-a desfăşurat, o istorie evocată, şi nu una trăită direct. Cronica este o reconstrucţie, căreia i se dă un sens global educativ-umanist, ceea ce înseamnă creaţie, intenţii patriotice. Modelul narativ este organizat pe nuclee, legate între ele printr-o viziune generală, moralizatoare. Cronica are aspectul unei povestiri de tip mozaicat, pentru că eroii şi evenimentele nu au continuitate. Eroii sunt caracterizaţi printr-o expresie: Rareş — „păstorul cel bun”, Alexandru cel Bun are „darul de înţelepciune”, Petre Şchiopul — „domn de cinste”, „o matcă fără ac”.b) Portretul Iui Ştefan cel Mare şi Sfânt este o pagină de literatură. Domnul esteun model de vitejie şi înţelepciune. El este eroul luptei pentru apărarea fiinţei naţionale, este conştiinţa naţională personificată, este un prototip al principelui.Portretul începe cu o antiteză între trăsăturile fizice {„om nu mare de stat’) şi cele spirituale. Domnul este văzut obiectiv: raţional, echilibrat („amintrelea era om întreg la fire’), dar şi „mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge”faţă de boierii nesupuşi. Era harnic {„neleneşu’), bun organizator {„unde nu gândeai acolo îl aflai), strateg („la lucru de războaie meşter), era viteaz şi curajos {„unde era nevoie, însuşi se vârâia), era tenace şi perseverent {„şi unde-1 biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor’). Unitatea dintre domn, popor şi ţară este subliniată afectiv: „Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multăjale şi plângere în mănăstire la Putna”.Imaginea domnului este proiectată într-un spaţiu al mitului, fiindcă el pare a ţine un echilibru al universului, încât la moartea lui se declanşează stihiile: „au fost ploi grele şipovoaie de ape şi multă înecare de ape s-au făcut”. Domnul este un părinte, ţara este o familie: „atâta jale era de plângea toţi ca după un părinte al său”. Modelul eroului se împleteşte cu cel el sfântului.,,//’ zicu sveti Ştefan Vodă nu pentru sufletul ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile luicele vitejeşti”. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost şi un om politic, care a înţeles problemele sociale şi politice, de aceea, fiind pe patul de moarte, „chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu arătându-le că nu vor putea ţinea ţara, cum au ţinut-o el”. împletirea modelului eroului cu forţele supranaturale intră în concepţia astrológica a umanismului Europei de Est şi este determinată de războaiele neîntrerupte. Eroul este excepţional, are o tentă romantică „câtu n-au fost aşa nici odinioară”, dar şi realist prin ancorarea lui în problemele supravieţuirii fiinţei naţionale: „au datu învăţătură să se închine turcilor”.Cronica lui Grigore Ureche conservă universul mental al omului culturii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi utilizează stilul narativ, care face primii paşi pentru a se desprinde de cel oral. El întemeiază, sub raportul limbii literare, o tradiţia, care va fi continuată de Miron Costin, Ion Neculce şi va fi valorificată apoi de Costache Negruzzi, iar mai târziu de Mihail Sadoveanu.Interpolările lui Simion Dascălul, care introduce în textul cronicii o legendă şovină maghiară, că românii sunt urmaşii tâlharilor de la Râm, daţi în ajutor unui crai maghiar Laslo sau Laslău, nu are nici un temei. Nu a existat acest crai, iar la momentul venirii hunilor Imperiul Roman încetase să mai existe de şase secole. Ea va fi dezbătută de Miron Costin în De neamul moldovenilor^ de Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii romano-moldo- vlahilor.

Miron CostinIntenţia lui Miron Costin era aceea de a scrie un Letopiseţ întreg al Moldovei, „de la descălecatul ei cel dintâi, carele au fost de Traían împăratul”, însă „cumplitele vremi”nu i-au îngăduit să-şi împlinească proiectul.Letopiseţul cuprinde povestirea istoriei Moldovei de la Aron Vodă (1595) la Dabija Vodă (1661). Este un document de epocă, dar şi o frescă narativă despre o istorie crudă, despre moravurile politice, despre tragedia Moldovei. Sursele de informare sunt orale — povestirile boierilor bătrâni, care au participat la evenimente ca „om de poveste”. Are un stil instruit, cultivat, cu idei universal valabile. A utilizat, probabil, şi Honograful leşesc.Limba cronicii lui Miron Costin are ca model limba vie a poporului, cu o construcţie savantă a frazei, care arată influenţa limbii latine, cu verbul la sfârşitul propoziţiei, cu o logică a ideilor. Fraza este amplă şi cu imagini plastice: „biruit-au gândul”, „se sparte gândul”, „iaste inimii durere”, „ţara înlăcrimată”, „cumplite vremi”, „om de poveste”. Foloseşte cuvinte care azi au dispărut din limbă: „a amirost — a simţi, „cumpănă — primejdie, „dodeială — hăituiala, „a hălădui — a scăpa, ,,îmă — mamă, ,,leato”— an, „a se legăna” — a sta la îndoială, „lunecos” — nesigur, „fără nădejde — pe neaşteptate, „a prepune” — a bănui, „a se prileji — a se întâmpla, „ţenchi — sfârşit, „vâltă” — fală, „răpitor” — aprig. Introduce neologisme din limba latină: „astronomie”, „cometă’, „canţeliar’, „comisar”, „gheneral’, „senator”, ţărămonie”.Miron Costin este mai întâi un scriitor şi apoi un istoric, fiindcă pagina textului este elaborată ca stil şi ideaţie. El comentează, prin maxime şi cugetări, viaţa din Moldova. Elogiază cartea „că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”.Miron Costin este un creator de atmosferă retrăită prin actul povestirii, în care îl atrage pe cititor. Istoria, oamenii şi ţara sunt ruinate, totul e un infern, din care scapă doar un „om de poveste”. Este un naufragiu al omului şi al culturii. El contemplă „paradisul devastat al Moldovei” cu durere, aşa cum o va face şi M. Sadoveanu în romanul Zodia Cancerului.Modelul narativ al cronicii lui Miron Costin este al unei povestiri cu idei, ca o meditaţie pe tema fortuna labilis. Prin cele 40 de maxime şi aforisme, avem o esenţializare a evenimentelor, se exprimă ideea ascunsă în povestire. Naraţiunea îşi află punctul de pornire în adevărul maximei. Istoria devine un spectacol tragic, într-un stil preromantic, demn de un povestitor meditativ ca M.Sadoveanu.Structura narativă este liniară, cu puţine digresiuni. El introduce analiza psihologică, portretul moral, dramatizarea acţiunii, ca în episodul căderii domnului Vasile Lupu. Logofătul Ştefan Gheorghe vine cu „faţa scornită de mâhniciune”ş\ cere voie domnului să plece „că îi este giupâneasa spre moarte”. Domnul îi urează „să afle lucrul spre voia sa”. Comentariul „Neştiutorgândulomuluispre ce meneşte este meditativ, dar şi ironic. Ştefan Gheorghe pleca la Bogdana, ca să vină cu oşti din Muntenia şi Transilvania şi să-1 schimbe din domnie pe Vasile Lupu. Boierii Ciogoleşti şi serdariul Ştefan sunt arestaţi pentru participarea la complot. Punctul culminant este executarea lor. Comentariul este o concluzie: „Iară osânda trage la plată”. Vasile Lupu fuge spre Hotin. Atmosfera este specifică, ca în romanul lui Mihail Sadoveanu Nunta domniţei Ruxandra. Drama se bazează pe gesturi de mare adevăr psihologic, legat cu subtilităţi şi nuanţe.Cronica lui Miron Costin aduce un moment de început al artei narative în literatura noastră.De neamul moldovenilor şi din ce ţară au eşit strămoşii /oreste o scriere polemica, în care combate „basna” lui Simion Dascălul şi lămureşte originile neamului. In Predoslovie, el arată răspunderea celui care scrie: „Nici este şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea este un lucru vecinicu. Când ocărăsc într-o zipre cineva, este greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu „.Patriotismul este exprimat prin susţinerea tezelor etnogenezei: romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, continuitatea românilor în Dacia, unitatea poporului român. El are convingerea că scrisul trebuie să slujească adevărul, că istoria şi literatura au un rol educativ, că a scrie este un act de răspundere în faţa istoriei. Lucrarea urma să aibă şase capitole. în primul capitol este descrisă Italia, în capitolul al doilea — evoluţia Imperiului Roman, în capitolul al treilea se prezintă Dacia, în capitolul al patrulea — războaiele purtate de Traian şi colonizarea Daciei. în capitolul al cincilea urma să se vorbească despre

limba, credinţa creştină, portul, numele poporului român. Uciderea sa timpurie (1691), sub bănuiala că ar fi participat la un complot împotriva lui Constantin Cantemir, opreşte activitatea sa creatoare.Şi prin celelalte scrieri ale sale: Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei, scrisă în limba polonă. Despre Moldova şi Ţara Românească — poem în limba polonă, Viaţa lumii — poem pe tema fortuna labilis, Miron Costin se dovedeşte cea mai luminată minte a epocii din Ţara Moldovei.În prefaţa poemului Viaţa lumii, el se consideră poet fondator în limba română.

Ion NeculceÎn Predoslovie, el promite să fie obiectiv, adevărul făgăduit fiind adevărul privirii sale asupra istoriei. Accentul cade pe propriile informaţii: „singur dintru a sa ştiinţă cât s-au tâmplatde au fost în viaţa sa”. De aceea legendele şi informaţiile nesigure le adună în O samă de cuvinte, fiindcă doar cea referitoare la Dumbrava Roşie şi cea cu aprodul Purice le considera că ar putea fi reale.Miezul istorisirii lui Ion Neculce îl formează domnia lui Dimitrie Cantemir, care devenise „blândşi bun către toţi”. Acesta realizează o alianţă cu Petru cel Mare. Venirea lui Petru cel Mare la Iaşi este prilejul pentru cronicar de a-şi arăta măiestria în arta portretului: „împăratul era un om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap fluturând”.Nucleele povestirii sunt formate din informaţiile referitoare la evenimentele unei domnii. Ordinea narativă este cronologică, dar cultivă şi anticipaţia. Cronicarul este atras de evenimentele spectaculoase ca lovitura de stat a ţarinei Elisabeta sau salvarea hatmanului Buhuş, care se agaţă de coada unui cal şi este salvat de Constantin Cantemir, căftănit pe ascuns, face o farsă lui Dumitraşcu Vodă, punând să-i scrie „cărţi cu vicleşug”, că-i aduce caftan de reînnoire a domniei. în loc de caftan, îi citesc „firmanul de mazilire”. în timp ce poporul aruncă cu pietre după domnul mazilit, el puse „de dzâce surlele şi trâmbiţeli şi bate tobele”, iar cronicarul comentează ironic: „cu această cinste frumoasă au ieşit… din Moldova”. Ion Neculce foloseşte expresii, care fac din el un mare povestitor: „plânge de se risipie” „s-au strâns ca puii de potâmiche”.O samă de cuvinte cuprinde 42 de legende, „audzite din om în om”, „de oameni vechi şi bătrâni”, şi în Letopiseţ nu sunt scrise. Rolul lui Ion Neculce este de a transforma povestirea orală în povestire scrisă. Textul are secvenţe cu eroi şi întâmplări mereu schimbate. El le aşază separat, la începutul cronicii.Unele legende au un caracter ritualic, ca legenda întemeierii Mănăstirii Putna, unde locul alegerii se stabileşte după un ritual arhaic. Altele sunt un fel de roman concentrat, ca ascensiunea lui Ghica Vodă la tron sau aventurile lui Nicolae Milescu Spătarul. Acesta ajunge sfetnic al ţarului din Rusia, este trimis cu o misiune la împăratul Chinei, de unde se întoarce cu multe lucruri rare. Este jefuit de boierii ruşi şi închis. Este scos de Petru cel Mare şi repus în drepturi. El ne lasă prima carte de călătorii din Europa — De la Moscova la Pekin —, dând ştiri despre împărăţia Chinei înainte de Marco Polo. Ion Neculce face un frumos portret mitropolitului Dosoftei, dovedindu-se un scriitor autentic. El înţelege cu mintea şi cu inima, pune pe cititori în situaţia de a trăi şi ei cele povestite de dânsul. Antonie Ruset este chinuit de turci după mazilire, într-un mod satanic: „L-au închis turcii şi l-au bătut şi l-au căznit cu fel de fel de cazne. Pân ‘şi tulpanuri subţiri îl tace de înghiţie şi apoi le trăgea înapoi de-i scote maţele pe gură”.Ion Neculce procedează ca un regizor preocupat de efectul, pe care trebuie să-1 producă scena înfăţişată. în legenda 37, Grigore Ghica îşi reîntâlneşte prietenul din copilărie, devenit vizirul Chipriolul, într-o scenă definitorie pentru trăsăturile de caracter ale eroilor. El ştie să surprindă şi scene de psihologie colectivă, ca în lupta de la Varadia: „şi-aşa s-au făcut un hramăt şi o spaimă în turci, de treceau om peste om, cât s-au rumtu şi podul”.Stilul lui Ion Neculce se caracterizează prin expresivitate: „s-au curăţit de grijă” „tătarii sunt lupi”, „i s-aprinsă inema de voie re”, „i-au fost lovit mânia lui ” „cu piele de iepure la spate”, „cum ar arde un stulni mare”, „cum ar sta pădurea”, „ca lupul cu oaia”, „pere turci ca frundza”.El utilizează maxime şi proverbe, luate din Sfânta Scriptură: „Ruga smerită nouri in cer pătrunde ” „Răbdând am aşteptatpe Domnul”, „ Taina împăratului să o acoperi”, „Ce gândeşte omul nu dă Domnul”.Cele mai expresive fragmente sunt acelea, în care se simte primejdia, fiorul morţii, situaţie caracteristică pentru Moldova acelor timpuri: „lui Duca Vodă boierii stau să-i mănânce capul”, „a plăti cu capul”,

vornicul Lupu s-a dus „cu capul a mână” în cortul vizirului, împăratul „i-a iertat de cap”, boierii pribegi se duc să-şi „prinzăcapetele printr-alte ţări”.Ion Neculce reprezintă matricea populară originală a povestirii româneşti, care devine model pentru literatura cultă, reprezentată de Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă.

Invataturile lui neagoe basarab

INVATATURILE LUI NEAGOE BASARAB CATRE FIUL SAU THEODOSIE —Lucrare parenetica atribuita de cei mai multi cercetatori lui Neagoe Basarab; scrise catre sfarsitul domniei lui Neagoe Basarab (1512-l521) in limba slavona Invataturile au fost traduse inca din secolul al XVI-lea in limba greaca si apoi, la inceputul veacului urmator, in limba romana; versiunea originala, pastrata intr-un singur manuscris la Biblioteca de Stat din Sofia, a fost publicata pentru prima data in 1904 de invatatul rus Lavrov si apoi de P. P. Panaitescu (1959) si G. Mihaila (1971), cea greceasca, conservata intr-un singur manuscris la manastirea Dionisiu de pe muntele Athos, a fost tiparita de Vasile Grecu in 1942, iar cea romaneasca, pastrata in mai multe manuscrise, a vazut pentru prima data lumina tiparului in 1843 prin grija fratelui loan ecleziarhul curtii din Bucuresti; a cunoscut mai multe editii.Pretiosul monument literar e legat, asa cum se precizeaza si in titlu, de numele lui Neagoe Basarab, domnul muntean care a devenit celebru pentru marile servicii aduse tarii sale, mai ales pe taram cultural. Opera a starnit o vie discutie. Era vorba sa se stabileasca daca autorul ei este intr-adevar acest domnitor sau, cum au sustinut cei ce contesta paternitatea lui Neagoe Basarab , un calugar din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, eventual chiar din prima jumatate a secolului urmator. Pentru aceasta, de mai bine de un secol, cele mai erudite spirite ale culturii noastre, in atentia carora a intrat epoca veche, au fost preocupate de problema autenticitatii Invataturilor, care constituie cea mai importanta lucrare in limba slavona.Cele doua parti ale sale, structurate la randul lor in numeroase capitole, cuprind doua feluri de materiale, unul religios, altul didactic. Prima parte (avand forma unei antologii, cu fragmente extrase din numeroase izvoare, cele mai multe religioase, in primul rand Biblia, apoi Umilinta lui Simeon Monahul, omiliile lui loan Gura de Aur etc.) avea menirea sa-i ajute pe fiii domnului la desavarsirea educatiei moral-reli-gioase. Partea a doua, in schimb, cuprinde invataturi si sfaturi cu caracter politic, chemate sa-i pregateasca pe urmasii Ia tron pentru opera de guvernare (invataturi despre cinstirea boierilor si slugilor, ospete, primirea solilor, purtarea razboaielor, judecata etc).In felul acesta, in invataturi se precizeaza cateva idei de baza privind modul de guvernare, preconizate, fireste, de catre un monarh de tip feudal. Un prim sfat se refera la raporturile stranse ce trebuie sa existe intre „gradinar" (domnitor) si „gradina sa" (boierii si slujitorii). Aceasta parabola e prezenta in mai multe locuri, ori de cate ori autorul doreste sa-si sublinieze parerile despre raporturile ce trebuie stabilite intre domn si sfetnicii sai.Transpunandu-se in domeniul alegoriei, autorul spune ca arborii gradinii ,,i-(a) ingradit cu gard ca un zid de piatra", ceea ce inseamna ca sunt aparati si protejati. Gradina, adica boierii, trebuie sa fie curatata de crengile ce nu fac rod, operatie care cere multa prudenta si tact. Domnitorul se cuvine sa acorde o atentie speciala slugilor ca-re-l servesc „cu dreptate ', alegerea acestora trebuie facuta cu multa grija, dar, odata alese, el trebuie sa Ie asculte sfaturile cu atentie, sa nu ia hotarari de unul singur si sa nu se lase influentat de lingusitori si intriganti. Urmeaza prescriptii in legatura cu ceremonialul curtii. Astfel, la masa cu bauturi, domnitorul va proceda in asa chip incat sa poata mintea birui vinul si nu invers; de asemenea, el va trebui sa dea dovada de multa cumpatare la mancare, ca de altfel pentru tot ceea ce intreprinde in astfel de prilejuri. Pe de alta parte, e sfatuit sa fie atent cand isi alege slujitorii si sa respecte criteriul rational al cinstei si al devotamentului lor si nicidecum al nepotismului.In continuare, se face o delimitare a raporturilor dintre domnitor si boier, cu acest prilej se pune puternic in lumina conceptia monarhiei de drept divin. Adresandu-se vlastarului domnesc, spune: „nu te-au ales, nici nu te-au uns ei [adica rudeniile si boierii], ci Dumnezeu, ca sa fie tuturora cu dreptate".

Se dau apoi relatii ample despre modul cum trebuie sa fie primiti solii la curte, despre tratamentul ce trebuie sa li se aplice si toate masurile pe care trebuie sa le ia domnul cu boierii in scopul izbanzii cauzei sale.In astfel de imprejurari, trimisii straini trebuie sa se intoarca in tarile lor cu excelente impresii, menite sa raspandeasca peste hotare reputatia de bogatie, intelepciune, ospitalitate a voievodului. Se face insa o delimitare neta intre solii crestini si turci. Acestora din urma sa nu li se arate bogatiile lui, sa nu apara nimic din fastul obisnuit al curtii, sa nu le ofere plocoane, decat mancare si bautura: „Ce inaintea acestora nimic den avutiile voastre sa nu aratati, nici scule, nici haine; nici boiarii tai sa nu sa impodobeasca inaintea lor, ci sa te arati si sa te faci inaintea lor sarac si lipsit, si intr-unile sa nu le jaluiesti". Sunt interesante sfaturile destinate tanarului voievod, care aveau sa-l calauzeasca in vreme de razboi. Se recomanda ca, pe cat este posibil, razboiul sa fie ocolit prin mijloace diplomatice. Pentru situatiile in care nu poate fi nicicum evitat, i se dau indicatii precise despre modul cum trebuie sa-si dispuna ostile pe campul de lupta. Cu acest prilej, intram intr-un capitol de tactica militara straveche. Apare cate ceva si din tinuta fizica si morala a domnului in vreme de razboi: trebuie sa se arate voios, increzator si curajos, ca sa inspire elan si incredere supusilor sai. De altfel, buna dispozitie. ii este asigurata daca a indeplinit inainte o conditie esentiala: sa-l fi chemat pe Dumnezeu in ajutor. Pierderea unei batalii nu trebuie sa fie prilej de suparare si disperare; domnul trebuie sa se retraga cu oastea sa in locuri sigure, de unde, in momentul prielnic, sa reinceapa operatiunile razboinice.In nici un caz voievodul sa nu pribegeasca: „Iar din Tara voastra sa nu iesiti, ci sa sadeti cu dansii [cu ostenii] in hotarale voastre".In partea a doua a invataturilor vorbeste nu numai despre normele de conduita de care trebuie sa tina seama un domn feudal, ci se fac si numeroase recomandari pentru perfectionarea morala si intelectuala a acestuia. Se acorda in continuare o mare atentie vietii afective - si de aici prezenta unor fragmente dintre cele mai izbutite sub raportul expresiei artistice. Sfarsitul vietii e „ca o scanteie cand sare pre fata apei in adancurile cele mai intunecate si in valurile cele mai cumplite" iar „inima omului este ca sticla, care daca se sparge, nu o poti carpi". S-ar putea cita mult, mai ales din doua capitole familiale, acela ocazionat de ingroparea pentru a doua oara a osemintelor Neagai la manastirea Arges si acela al rugaciunii finale pentru „iesirea sufletului". Aici stilul e deosebit de afectat, textul fiind innobilat de o rafinata incarcatura imagistica. Iata partea in care voievodul muntean boceste pe fiul sau Petru, disparut dintre cei vii prea devreme: „Pentru aceia, cu multa umilinta si cu mare jale si dor graiesc si catre tine, fiiul mieu Petru, ca tu erai stalparea mea cea inflorita, de carea pururea sa umbrea si sa racorea ochii miei de inflorirea ta; iar acum stalparea mea s-au uscat si florile ei s-au vestejit si s-au scuturat, si ochii miei au ramas arsi si parliti de jalea infloririi tale. O iubitul mieu fiiu Petru, eu gindeam si cugetam sa fii domn si sa veselesti batranetele mele oarecand cu tineretele tale si sa fii biruitorul pamantului. Iar acum, fiiul mieu, te vaz zacand subt pamant O, fatul mieu, caci nu acoperi mai bine pre mine pamantul decat pre tine, ce ma lasa la batranetele mele". Pe buna dreptate intre cuvintele rostite de indureratul domn si bocetul popular se pot face apropieri dintre cele mai interesante, asa precum si intre numeroase invataturi din lucrare si paremiologia populara se gasesc inrudiri: „Ca omul, deaca sa imbata, de are si minte multa, el o piiarde, de are miini viteze, nici de un folos nu-i sunt; de i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporesc, si de arc si limba dulce si vorbitoare frumos, nici cu aceia nu poate grai"; sau: „Nu fireti ca paserea aceea ce sa cheama cuc, care-si da ouale de le clocesc alte pasari si-i scot puii, ci fiti ca soimul si va paziti cuibul vostru". Izbutita este si prezentarea neputintelor batranului voievod: „Astazi limba mea, cu carea de-a pururea va indulceam si dinpreuna cu voi petreceam, si ne veseleam, acum sa amari si sa incuie si de acum nici o vorba dulce nu va poate raspunde si sa va graiasca. Astazi frumusetea fetii mele, care o spalam in baile cele calde si in odihna cea buna si in slava dasarta, acum toate intunecara. Si urechile mele, cu care ascultam vioarale si tobele si surlele si canoanele si alte feliuri de veselii multe, acum sa astupara". Nota de tristete se adanceste si mai mult in paginile urmatoare, prin introducerea cunoscutului motiv „ubi sunt": „Spunc-mi acum, ticaloase suflete, unde iaste domniia noastra, unde iaste muma noastra, unde sunt feciorii si fetele suflete, unde iaste domniia noastra, unde iaste muma noastra, unde sunt feciorii si fetele noastre, unde iaste slava cea dasarta

a lumii acestiia si bucuriia ei? Unde sunt baile cele calde Unde sunt gradinile noastre cele frumoase, cu mesele cele intinse si cu carnuri cu miros bun si frumos? Unde iaste vinul carele totdeauna veselea inima noastra? Unde sunt vioarale si tobele si surlele? Unde sunt caii nostri cei frumosi si impodobiti cu rafturi poleite si cu sale ferecate? Unde sunt inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde sunt diademele cele imparatesti?".

Psalmurile lui Dosoftei

După toate mărturiile timpului, Dosoftei era un spirit ales, de solidă cultură şi învăţătură, cunoscător al limbilor latină, greacă, ebraică, slavonă, polonă şi rusă, preocupat de educaţia neamului său şi gata să facă în acest sens eforturi substanţiale. Poate că portretul cel mai inspirat i-l realizează cronicarul Ion Neculce, care se minunează sincer în faţa personalităţii sale: „Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazâl; pre învăţat, multe limbi ştie (...) şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”.Ocupând un rang important în ierarhia Bisericii, Dosoftei obţine, în anul 1683, un teasc de tipografie de la Moscova, cu ajutorul căruia tipăreşte la mitropolia din Iaşi, în româneşte, principalele cărţi necesare serviciului liturgic, ceea ce reprezintă un semnificativ pas înainte pentru cultivarea limbii române în scris. Meritul său esenţial este de a fi tradus în versuri Psaltirea (carte a Vechiului Testament, cuprinzând 151 de psalmi, cântece de laudă închinate lui Dumnezeu), sub titlul Psaltirea pre versuri tocmită. Aceeaşi operaţiune de tălmăcire a psalmilor sub formă de stihuri a fost realizată înaintea lui Dosoftei de către francezul Clement Marot, în secolul al XIV-lea, şi de către polonezul Jan Kochanowski, care se pare că i-a servit ca imbold şi model de versificaţie. Deşi principalul scop al transpunerii psalmilor lui David este cel ecleziastic, practic, totuşi autorul nu uită să atragă atenţia asupra trudei pentru „vreme îndelungată” pe care această traducere a presupus-o. Specificaţia „cum am putut mai frumos, ca să poată trage hirea omului către cetitul ei” reprezintă o schemă de argument estetic. Aşadar, traducerea Psaltirii în versuri nu satisface doar o necesitate a momentului, ci are şi o profundă motivaţie artistică. De aceea, s-a vorbit chiar de o conştiinţă poetică la Dosoftei. Transformările nu sunt formale, efortul său fundamental constând nu numai în a adapta limba română - încă neformată pe deplin şi îndeajuns de nuanţată -, ci şi cultura, mentalitatea, peisajul românesc la profilul originar al psalmului ca specie a liricii religioase. În „Prefaţă”, Dosoftei spune că Psaltirea are patru înţelesuri: ttetikos (cu trimitere la istorie), ithikos (moravuri, etică), alegorikos (invenţie, plăsmuire) şi methaphorikos (metaforă, modificare semantică). De aceea, se poate spune că idealul autorului depăşeşte nivelul strict religios, acoperind o multitudine de aspecte ale spiritului. Transpunerea în versuri a cuvântului biblic este oarecum liberă, psalmistul glosând ideile în funcţie de propria sensibilitate. „Viersul de carte” - metaforă sugerând slova sfântă - ales de Dosoftei implică numeroase comparaţii, inversiuni, invocaţii etc, realizate cu ajutorul elementelor autohtone precum cobuzul, surlele sau cornul de bour: „Cântaţi domnului în strune, / În cobuz de versuri bune, / Şi din ferecate surle / Viersul de psalomi să urle, / Cu bucin de corn de bour, / Să răsune până-n nour...”. Invocaţiile, imperativele şi exclamaţiile personalizează opera, accentuând subiectivitatea. Relaţia cu Dumnezeu devine imediată, directă, izvorâtă din tensiunea interioară a celui ce simte chemarea către sfinţenie şi smerenie: „Ascultă-mi ruga, Dumnezău svinte, / Şi nu mă trece, ce-m ia aminte...”. Imaginile abstracte capătă contur, pentru că Dosoftei are o extraordinară capacitate de a „vedea” prin lucruri şi de a da consistenţă sentimentelor: „De te-aş uita, ţară svântă, / Atunci să-mi vie smântă, / Şi direapta mea să uite / A schimba viers în lăute!”. Dosoftei explorează toate izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească pentru termenii şi ideile biblice. Modifică forma cuvintelor (şezum, inemă, lacrămi) şi asimilează poetic arhaisme şi regionalisme (voroavă, cucon, smântă), într-un efort lingvistic ce aminteşte de Mihai Eminescu şi de Tudor Arghezi, astfel încât este justificabilă aprecierea lui Eugen Negrici că „Dosoftei nu se conforma vocabularului psalmilor biblici, ci regulilor prozodice” (Poezia medievală în limba română). Totodată, în

Psaltirea lui Dosoftei îşi fac loc categorii estetice noi pentru vremea aceea, precum suavul, tragicul, sublimul, grotescul etc, într-o diversitate expresivă ce merge de la imprecaţie la rugăciune. Sub aspect prozodic, este impresionant efortul lui Dosoftei de a experimenta rime şi ritmuri de diverse tipuri, până obţine o cadenţă convenabilă.Prin versurile sale, Dosoftei „va mângâia nările atâtor iubitori ai limbii vechi” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române), care îl vor omagia peste veacuri. Astfel, într-un exerciţiu de intertextualitate, Ion Pillat îi aduce un elogiu utilizând un limbaj propriu chiar celui elogiat: „patriarhal, în cârjă se înalţă Dosoftei”, „păienjenişul vremii cu mâini uscate rupe”, „păstor al inimilor...” etc. În concluzie, eforturile celor doi poeţi menţionaţi - Miron Costin şi Dosoftei - reprezintă fundamentul naşterii poeziei româneşti din epoca modernă, cu toate stângăciile lingvistice şi căutările inerente oricărui început, căci, „de la Coresi la Dosoftei şi de acolo mai departe, la Ion Budai-Deleanu şi, în cele din urmă, la Eminescu, istoria poeziei noastre se confundă cu însuşi drumul pe care-l străbate limba română, cu eşecurile şi biruinţele ei” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române).