gheorghe neagu - oglinda literarăoglindaliterara.ro/carti/tarantula-ghe.neagu.pdf · postav de...

GHEORGHE NEAGU

TarantulaEdiţia a III-a, revăzută şi adăugită

GHEORGHE NEAGU

Editura RAFET

Coperta: Sever Frenţiu (Rădăcinile Moldovei)

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEAGU, GHEORGHE

Tarantula / Neagu Gheorghe

Editura Rafet, 2005

p. 176; format A5

I.S.B.N. 973-7864-99-6

Editura Rafet

Editor: Constantin MarafetConsilier editorial: Călin GheţuRedactor: Marin IfrimTehnoredactor: Adrian Mirodone

Tiparul executat la:Tipografia ATEC Focşani

Tel. 0723/218.950www.atec-group.ro

e-mail: [email protected]

ÎNCEPUT DE DRUM

ădurile de brad, mai întunecate la începutul primăveriitimpurii, străjuiau până sub zidurile abia înălţate întreagasuflare adunată la strigătele de jale ale bisericii domneşti.

Murise Petru şi nu era suflet de om care să nu simtă tristeţea cecoborâse în mijlocul aşezării.

Capul de zimbru, sacrificat pentru sufletul răposatuluidomn, aşezat în faţa carului tras de şase perechi de boi la că-pătâiul năsăliei, avea ochii încă deschişi a mirare, în timp ce mul-ţimile ce străjuiau de o parte şi de alta locurile dintre case îşifăceau cruce mare, aruncând flori uscate în calea cortegiului.Cuşmele descopereau pe rând capetele târgoveţilor sau ale so-lilor, în egală măsură cu ale mulţimii de rând, la trecerea alaiu-lui îndoliat.

În fruntea tuturor păşeau, cădelniţând din belşug, proas-peţii slujitori ai bisericii creştineşti, care nu fuseseră încă unşi debiserica universală a Bizanţului, dar care, la curtea domneascăa Muşatinei, se aflaseră în deplină siguranţă şi preţuire.

Muşatina însăşi se afla la căpătâiul fiului ei înconjurată decei apropiaţi, peste care, cu un cap mai înalt decât toţi, se arătaRoman, fratele voievodului dispărut dintre cei vii.

În urma carului împodobit cu cetină de brad, erau solii luiMircea, rude apropiate neamului Muşatin, în straie cernite, învreme ce solii craiului polon, contrastau prin culorile vişinii vrâs-tate cu dungi negre sau aurii, aşa cum le era obiceiul să sepoarte în ţara lor.

Din streşinile caselor, zăpezile curgeau grăbite sub soarele

5

Gheorghe Andrei Neagu - Tarantula

P

viu sporind şi mai mult noroaiele drumului. Şi solii unguri, mai puţini la număr, semn de supărare pen-

tru neascultarea de care dăduse dovadă Petru, erau prezenţi,asta mai mult pentru ca nu cumva să se uite că puteau oricândsă ceară din nou să-şi întindă puterea lor oblăduitoare asupraMoldovei, aşa cum încercaseră fără folos mai înainte.

Roman privea cu o jumătate din firea lui mulţimea supuşi-lor din faţa cortegiului. Din când în când, se uita cu ochi iscodi-tori la Ştefan, muşatin şi el, os din osul Margaretei Muşata, nepotîn egală măsură a lui Laţco voievodul catolic, îngropat până laurmă în biserica ortodoxă de la Rădăuţi, acolo unde ar fi trebuitsă-şi afle loc de pomenire tot neamul lui Bogdan.

Logofătul Dragomir purta sigiliul domnesc pe o perniţă depostav de Ypres, tighelit cu fir şi cu mari franjuri de catifea deColonia. În spatele lui, cămăraşul Manole, fiu de cuman din ţi-nutul Vaslului, ridicat la mare cinste pentru cumpătarea sa, îm-prăştia mulţimii groşi de argint, scoşi cu trudă de răposatuldomnitor, sub ochii plini de mulţumire ai tatălui său şi spre mareaîngrijorare a vistiernicului Hâncu cunoscut fiind marea zgârceniede care acesta dădea dovadă.

Drumul, pe care urma să treacă pentru ultima oară răpo-satul domn al Moldovei, aşezat cu picioarele înainte în mersuldomol al boilor, urma cursul repezit al apelor, umflate de zăpezi,ale Sucevei, până la Biserica domnească din Rădăuţi. Anumeacolo urma să aibă loc slujba de veşnică pomenire, la Bisericadomnească Sf. Nicolae, ridicată de strămoşul său, Bogdan. Mi-tropolitul Iosif era gata să-şi înalţe glasul către cele sfinte, casemn de recunoştinţă pentru dragostea faţă de fostul voievod,care l-a uns şi mitropolit de Halici, în ciuda Patriarhiei Constan-tinopolei.

Soborul de preoţi, cădelniţând din belşug în văzduhul plinde arome de brad, umplea şi mai mult plămânii credincioşilor cuparfumurile iuţi ale răşinilor sfinţite. Vocile se legănau tânguiosla fiecare răscruce de drumuri, în vreme ce stolnicul Pârvu în-tindea merinde pentru cei săraci, pentru ca, pe cea lume, dom-nul să nu flămânzească în peregrinările sale; paharnicul Rudaturna din belşug în căni de lut sângele domnului întru pomeni-

6


rea sufletului celui răposat, dar mai ales spre bucuria celor vii şiînsetaţi.

Aşa se face că, până la Rădăuţi, mai tot cortegiul ajungeasătul şi vesel, gata să o ia de la început, gata să aleagă un domnnou, care cu aceeaşi părintească iubire trebuia să vegheze asu-pra lor.

În aceste împrejurări, făcute parcă anume ca omul să uitede sine, Roman urmărea din ce în ce mai atent mişcarea mulţi-mii.

Iar dintre toate persoanele din cortegiu, cel mai mult îl ur-mărea pe Ştefan, fratele mai tânăr, gata oricând de domnie, şiasta nu pentru că ar fi fost hărăzit, ci pentru că era lesne de in-fluenţat de amăgirile celor ce ar fi avut niscaiva interese cu el.

De aceea apropierea lui Horvath, trimisul lui Sigismund,nu-i făcea plăcere. Pentru asta se străduise să-şi apropie solii le-şeşti, ce datorau Moldovei Pocuţia zălogită de 3 ani de riga Wla-dislaw, când fusese împrumutat cu trei mii de ruble de arginţi decătre răposatul domn. Leşii erau convinşi că fratele lui Petru,Roman, avea să-i mai păsuiască o vreme, să-şi mai vină în firede pe urma multelor cheltuieli cu războaiele blestemate purtatecu ungurii uniţi, nu cu mult timp înainte, sub sceptrul mareluiLudovic, de sub care răsuflaseră uşuraţi când îl conduseseră peultimul drum. Nici acum nu erau mai puţin veseli în cugetul lor,că le murise bancherul, sperând ca din tinereţea şi lipsa de ex-perienţă a fiului său să-şi tragă suficiente avantaje. Curtenii, ru-dele şi solii se străduiau să arboreze ţinuta potrivită momentului,lăsând ca veselia să hălăduiască liberă de judecăţi atât de com-plicate. Pădurile întunecate de brad menţineau o atmosferă de-centă, pe potriva celor ce se întâmplau cu adevărat, de-a lunguldrumului şi în sufletele oamenilor.

Cetatea Sucevei rămăsese de mult în urmă, puterea ei ghi-cindu-se abia, când, la o răscruce de drumuri, se ivi un pâlc decălăreţi poloni. Printre curteni se produse un freamăt de îngrijo-rare ce se făcu simţit şi în glasul preoţilor.

Cu cât se apropiau mai mult, cu atât se puteau desluşi si-luetele călăreţilor, fapt care linişti cortegiul.

În fruntea lor, în straie potrivite, în trap uşor, pan Regow,

7


mai marele cetăţii Hmielov, pârcălab cu dragoste faţă de fostuldomn, însoţit de străjerii Moldovei, ca deschizători de drum pen-tru principele Koriatovici, prietenul din copilărie al lui Roman şiruda domniţei Anastasia, care-i fusese călăuză şi sfătuitor, pânăcând o însoţise cu Roman. Cu el mai veneau câteva sute de că-lăreţi în zale gata de luptă dacă ar fi fost nevoie, dar gata şi desprijin moldovenilor împotriva celor ce i-ar fi stânjenit.

Pe faţa lui Roman înflori un zâmbet de speranţă şi sigu-ranţă.

Cu principele alături, nu mai avea de ce se teme de Şte-fan şi prietenii lui. Faptul că principele Koriatovici, Toader cum îiplăcea să-i spună moldoveneşte, era aproape de ţinutul de Nordal Moldovei, gata oricând de ajutor, îi făcea pe neprieteni să gân-dească de mai multe ori, înainte de a porni la fapte.

În alai, principele nu uitase să vină însoţit de călugării fran-ciscani de la Baia, Siret şi Cosmin, Franciscus, Antonius şi Ro-berto.

Aliniindu-se de o parte şi de alta a drumului, oamenii dinsuita principelui îşi scoaseră săbiile în lumina soarelui de primă-vară, aplecându-şi capetele ca semn de preţuire pentru cel cetrecuse în lumea drepţilor. Curtenii, solii, rudele şi întregul cor-tegiu, adânc impresionat trecură în tăcere prin faţa oştenilor şia întregii suite, aşteptând glasul preoţilor să acopere din nou su-surul pâraielor şi foşnetul codrilor.

Roman îşi purtă privirea peste cei şase copii, strânşi în jurulAnastasiei, apărând-o parcă în durerea sa cu trupurile lor.

După ce cortegiul trecu în întregime, principele şi pârcăla-bul se alăturară lui Roman, în vreme ce călugării se alăturarăpreoţimii ortodoxe, armene şi cumane. Oştenii închideau laurmă, ca un pumn de fier, toată suflarea îndoliată.

Prin fiecare loc, cortegiul era întâmpinat de oamenii stă-pânirii şi de toată suflarea aşezării, care cu mic cu mare ţinea să-şi aducă aminte de chipul domnului sau al oştenilor măriei sale.

Când soarele trecuse pe puţin de mijlocul bolţii cereşti, cor-tegiul era întins pe multe sute de metri, îngroşându-se pe mă-sură ce se apropia de biserica domnească a Rădăuţilor. Nu multdupă aceea se zăreau fuioarele de fum ce se urcau domol, ca un

8


abur subţire, în preajma caselor târgului. La porţi, dacă porţi seputeau numi intrările în târgurile neîmprejmuite cu ziduri de pia-tră, cortegiul era aşteptat de un sobor de prelaţi, la fel de dife-rit în cele creştineşti ca şi preoţii din cortegiu, aparţinând şifranciscanilor şi cumanilor şi dominicanilor, dar mai ales orto-docşilor, cu toată fala conferită de cinurile lor şi de împrejurareaivită.

În spatele lor, pe uliţele nepietruite şi încă pline de zăpadăpe alocuri, târgoveţii aşternuseră flori uscate, la fel ca în cetateaSucevei, acelaşi obicei fiind în toată lumea moldovenilor.

Un grup de călăreţi domneşti preceda cortegiul, conduşide Ioaniş Viteazul şi Toader Şoican, deopotrivă de tineri şi dedevotaţi doamnei Anastasia şi noului domn.

La vederea lor Roman surâse. Avea un motiv de siguranţăîn plus, pentru cele ce avea de gând să înfăptuiască. Anastasiaîl privi mulţumită, sprijinindu-se de braţul lui Alexandru.

Cu ochii mari şi părul lung, cu bucle largi, acesta o însoţeacu dragoste, înţelegând că mama lui avea nevoie în acele clipede toţi ai ei, de cei dragi.

În pragul Bisericii Sfântul Nicolae, episcopul Meletie, înso-ţit de proaspătul mitropolit Iosif, uns de mitropolitul de Halici şide celălalt pretendent, grecul Eremie, trimisul patriarhului de Bi-zanţ, dar nerecunoscut de domnul Petru, aşteptau ca toată preo-ţimea în straie de sărbătoare să înceapă slujba.

– Vin! se auziră câteva voci.Într-adevăr, călăreţii domneşti, cu Ioaniş în frunte, se apro-

piau cu pas măsurat şi domol de curtea bisericii. Mitropoliţii, cu întreg soborul preoţesc, coborâră în mijlo-

cul curţii, în vreme ce mirosul de tămâie se ridica până dincolode turla bisericii. Câteva ciori întârziate îşi luară zborul, o dată cedin pieptul preoţilor se ridicară cântările de slavă. Părintele Am-brozie din Hârlău, alături de părintele Ioan al bisericii Sfântul Ni-colae, ca epitropi ai lăcaşelor domneşti, se întreceau să deaglasului sborul de care acesta avea nevoie, întru slava şi pome-nirea celui răposat, iar când cele două grupuri preoţeşti se în-tâlniră în curtea bisericii, corurile căpătară şi mai multă putere,în vreme ce boii îşi trăgeau carul cu pas liniştit, până în faţa in-

9


trării. Pârcălabul Cosma, de la Tighina, pârcălabii, Florea al Chi-liei, Rotaru al Hotinului şi Neagu al Cetăţii Albe, urcară pe ume-rii lor voinici sicriul cu trupul domnului, simbolizând prin cetăţilepe care le reprezentau ţinutul şi hotarele Moldovei, de parcă ţaraîntreagă ar fi dus pe umerii ei pe cel ce-o păstorise ca un părinte.

În biserica domnească nu intră nici jumătate din alai, doarrudele apropiate, solii şi trimişii regilor fără suită şi boierii dinsfatul domnesc. Mulţimea, bulucită pe străduţele vecine, eragata, gata să sufoce restul feţelor alese, dacă Ioaniş cu călăre-ţii lui nu ar fi stat ca un zid de jur împrejurul cortegiului. Oşteniilui pan Regow priveau cu admiraţie statura falnică a oamenilorlui vodă, mai ales că nu de multe ori se bătuseră alături împo-triva urdiilor tătărăşti, spulberându-le.

Iar părinţii lor, în vremuri mai îndepărtate, când avuseserăpoftă de neprietenie cu aceşti oşteni, se încărcaseră de multăruşine, fie pe vremea lui Ludovic cel Mare, fie în alte vremuriacum trecute.

În vremea asta, cămăraşul nu contenea să arunce mulţi-mii zloţi domneşti, spre desfătarea ţâncilor, care transformaserătotul într-o hârjoană, sub privirile îngăduitoare ale părinţilor carese aplecau să culeagă vreun ban domnesc, mai mult în semn cărespectă obiceiul decât pentru că le-ar fi fost de trebuinţă, spremare mirare a solilor unguri, dar nu şi a celor poloni, care-i cu-noscuseră de oameni înstăriţi, de vreme ce răposatul domn îlîmprumutase cu atâta bănet chiar şi pe regele lor. Mulţimea aş-tepta să se termine slujba, ştiind că după aceea, timp de treizile, domnul era lăsat liber la faţă, pentru ca fiecare să-şi poatălua rămas bun, după care avea să fie coborât sub racla din criptavoievodală, în vreme ce sfatul ţării avea să-şi spună cuvântul înalegerea noului domn. Întreaga curte avea să rămână în tabărapregătită de şetrarul domnesc, urmând ca peste trei zile, înaceeaşi biserică, să fie uns noul domn. În vremea asta, soliileaveau să-şi întindă mrejele într-o parte sau în alta promiţând detoate şi nimic celor care, prin alegerea lor, ar fi adus avantajelescontate. Dar, de cele mai multe ori, soliile nu erau băgate înseamă. Boierii pământeni îşi aveau propriile interese, care nuodată erau în contradicţie cu interesele solilor. De aceea Horvath

10


stătea ca pe ghimpi în biserică, aşteptând cu nerăbdare clipa încare să-i poată vorbi lui Ştefan lucruri de taină din partea lui Si-gismund, sperând ca acesta să se facă ales şi să poată duce peumerii săi prietenia ungară. Avea nevoie de aceasta cu atât maimult cu cât în ultima vreme, ei, ungurii, ieşiseră cu greu din în-cleştările tătărăşti, iar de când Ludovic se dusese dintre cei vii,iar polonii se sumeţiseră să se desprindă de ei, forţa lor nu maiera de temut, ca altădată. Pe de altă parte, iscoadele anumetocmite şi banii, dar mai ales făgăduielile făcute cu mult meşte-şug, trăseseră de partea lui Ştefan o parte din boierii ţării, alecăror interese se potriveau cumva cu ale lor.

De aceea, când episcopul Meletie înălţă ultimele cântări deslavă vestind sfârşitul slujbei, Horvath se uita cu înţeles la Şte-fan, cât să priceapă că avea să-i spună lucruri mari. Ştefan nudădu nici un semn care să-l dea de gol, pentru că ar fi fost îm-potriva obiceiului pământului ca, în alegerea unui domn pămân-tean, acesta să fie bănuit că ar fi fost înţelegător cu intereselestrăinilor, fie că erau prieteni sau nu. Mai sigur de cele ce aveausă se întâmple, Roman se alătura Anastasiei, pentru ca, îm-preună cu Muşata, îmbrăcată în doliu de mare ţinută şi cu copiiisă se apropie pentru ultima oară de dreapta tatălui său, dupăcare să pornească spre casele în care aveau loc primirile şi prăz-nuirea cea aleasă.

Spre aceleaşi case se îndreptară cu toţii. Ştefan, atras maimult fără voie de obligaţiile familiale, amână pentru mai târziutreburile, pentru care de multă vreme găsise loc în inima sa.

La curtea boierului Coman, stolnicul, ceaşnicul şi şetrarulcurţii domneşti îşi făcuseră datoria din plin. Încă nu se pătrunseîn curtea boierului, când mulţimea apucase să intre în bisericadomnească. Şi, pentru că până în postul paştelui mai era încămultă vreme, iar pe la stâni apăruseră fătările, pentru ospăţ seşi tăiaseră câţiva miei, cu carnea fragedă, buni pentru cinstiteleşi alesele obrazuri domneşti. În casele boierului Roman. abia deîncăpuseră doamna Margareta Muşata cu Roman şi Ştefan, cuAnastasia şi cei şase coconi, cu prinţul Koriatovici, pan Ragow şiHorvath, cu logofătul Dragomir, spătarul Duma, vistierniculHâncu şi cu pârcălabii Tighinei, Cetăţii Albe, Hotinului, Chiliei,

11


Sucevei, Colmeii şi Pietrii lui Crăciun, cât şi curtenii de vază aifostei domnii.

– Se cuvine să înălţăm un pahar pentru sufletul frateluinostru şi domn al acestui popor, zise Roman ţinându-şi capuldrept, privind mândru în faţa tuturor mesenilor.

– Dumnezeu să-l ierte zise Muşata cu glasul scăzut.– Dumnezeu să-l ierte, se auzi răspunsul murmurat al tu-

turor, în vreme ce lăsau să cadă pe scândurile casei câteva pi-cături de vin de sufletul celor dispăruţi.

O tăcere grea cuprinse adunarea.– Se cuvine să punem şi ţara pe picioarele ei, zise logofă-

tul Dragomir, după ce-şi mângâie mustăţile uriaşe, umede devin.

Înalt şi uscăţiv, cu nasul mare şi borcănat, cu ochii bulbu-caţi de nesomn, logofătul fusese pe vremea răposatului domnomul lui de taină şi urmaş neşovăielnic al politicii sale. Faptul căPetru nu avusese timp să lase un testament prin care să nu-mească urmaş la domnie făcea ca toata curtea să se gândeascăla spusele logofătului cu alţi ochi, decât dacă ar fi fost numit “ur-maşul”. În mintea tuturor exista bănuiala ca Petru să fi rostitnumai lui ultima dorinţă, fără a bănui că domnul a sperat pânăîn ultima clipă să-i revină puterile.

Dar despre asta nimeni nu avea de unde şti cu siguranţă.Chiar logofătul stătea la îndoială, dacă e drept să spună adevă-rul sau nu. Era convins că prea multă vreme nu va putea tăcea,iar rostirea lui avea să producă tulburare. Personal, Dragomir nuînclina nici spre mai vârstnicul fiu Roman, nici spre Ştefan.Amândoi aveau sânge de voievod în vine, amândoi erau viteji,dar numai Roman avea urmaşi şi tot el era prieten cu polonii; înacelaşi timp, Ştefan era prieten şi cu ungurii şi cu o parte poloni,ceea ce nu era deloc rău pentru moldoveni. De aceea logofătu-lui îi venea peste mână să se arate de-o parte sau de alta.

– Noi polonii, ca prieteni ce vă suntem, nu putem să nu negândim decât că panii moldoveni vor alege pe cel mai nimeritdintre fraţii răposatului domn Petru, de aceea suntem gata săfim alături de Roman, ca prieten şi rudă a noastră, fără a ficumva împotriva lui Ştefan, dacă ţara o cere, ţinu să facă cu-

12


noscute intenţiile de sprijinire a prietenului său şi a soţului Anas-tasiei, ruda sa îndepărtată, prin Koriatovici.

– Ba eu am poruncă, de la marele Sigismund, de-a vă facecunoscut că numai pe Ştefan îl vrem. Prietenia prea apropiată cupolonii nu v-a adus decât pagubă. Din prea multă prietenie auitat Wladislav că nu mai are Pocuţia? Noi, cel puţin, ne-am în-fruntat pe câmpul de bătălie, iar dacă n-am reuşit este numaivina noastră, dar n-am umblat cu tertipuri de cele folosite de re-gele vostru, zise Horvath.

Lipsa de tact declanşă în sufletul lui Ştefan un sentimentostil, jenant.

– Eu îi mulţumesc regelui dumitale, dar nu cred că are mo-tive să fie atât de sigur că în cazul alegerii mele ar avea de cese bucura. Cât despre împrumutul acordat de tatăl nostru, regelepolon va trebui într-adevăr să ia aminte de scurgerea celor treiani, motiv pentru care noi putem lua Pocuţia, preciză Ştefan.

Nici această rostire nu aduse în inima celor de faţă linişteafavorabilă pretendentului Ştefan. Aproape toţi ştiau că de vor luaPocuţia lucrurile n-aveau să iasă bine, iar de bani nu duceaulipsă, mai puteau aştepta. Devenea tot mai evidentă lipsa de di-plomaţie a lui Ştefan.

– Regele nostru nu a uitat nici o clipă datoria faţă de prie-tenul său. Şi a găsit timpul potrivit, înţelegerea necesară pentrua mai prelungi termenul plăţii. De altfel, regele aşteaptă să fieales noul domn, pentru a începe să-şi plătească o mare partede datorie, zise prinţul Koriatovici adresându-se aproape în ex-clusivitate lui Roman, de parcă numai acestuia avea de gând re-gele să-i restituie datoria.

Stratagema cuprinse întrucâtva, în mrejele ei, pe câţivadintre cei de faţă.

– Să mai bem prieteni, pentru sufletul răposatului nostrupărinte, zise logofătul Dragomir, ducând cupa la buze.

– Şi luaţi şi din bucatele noastre, îndemnă, la rândul său,stolnicul Pârvu, trăgându-şi pe talerul din faţă o ciosvârtă de mielfierbinte.

Pe masa lungă de brad, pe care fuseseră aşezate ştergarede cit înflorate, mieii fuseră aduşi sub capace de lut smălţuit, de

13


slujitori cu mâinile curate, înalţi şi vânjoşi, din oastea dom-nească, deprinşi să-şi servească domnul şi cu spada şi cu tot cemai era nevoie.

Pâinea de grâu, abia scoasă din cuptor, răspândea aburi înmâinile celor care-i frângeau trupul. Doamnele îşi lingeau dege-tele din când în când, în egală măsură cu solii şi curtenii. NumaiRoman molfăia fără nici un chef, arar şi fără pâine, bucata decarne pe care Anastasia grijulie i-o pusese în mână.

În vremea asta Ioaniş Gorun, însoţit ca de obicei de Toa-der Şoican, mai trecea încă o dată de jur împrejurul curţii, veri-ficând străjile rânduite.

– Oare va fi ales domn Roman? zise Toader lui Ioaniş– Mai mult ca sigur. Numai vulpea de Dragomir ar putea

să-l încurce. Prinţul Koriatovici n-a venit de pomană cu lăncieriilui, iar pan Regow mi-a dat a înţelege că însăşi patriarhia Bizan-ţului ar fi dispusă s-o sprijine pe Anastasia, cu tot ce trebuie înalegerea soţului său.

– Dar Horvath?!– E prea neiubit şi prea slab. Pe Sigismund îl mai dor încă

rănile pricinuite de tătari. N-are nici bani şi nici oaste de pierdutpentru noi, mai ales că polonii n-ar sta cu mâinile în sân. Şi-apoi,nici noi nu suntem aici ca să ne ghiftuim.

– În orice caz, mâine ne vom dumiri.– Ba nu, mâine vom afla doar intenţiile. Poimâine, după

coborârea sicriului, vom afla pe unsul domnului. Până atunci nune rămâne decât să iscodim cu pricepere si să ne pregătim pen-tru tot ce-i mai rău, că n-o avea de ce să ne strice Dacă va fiRoman ne vom bucura, dacă va fi Ştefan, ne vom lupta.

– Împotriva domnului ales? – Chiar şi împotrivă, zise Ioaniş cu hotărâre .– Mi-e frică. – Dai înapoi? – Nu, dar tot mi-e frică. Merg alături de tine orice va fi,

dar de teama de a nu greşi, tot nu scap. – Dacă-i numai asta, n-ai de ce te teme, mai zise Gorun în-

dreptându-se spre un grup de călăreţi aşezaţi la intrarea curţii. – Voi ce staţi aici?

14


– Ne hodinim căpitane, zise hotnogul Gavrilă. – Hodiniţi-vă, dar fiţi gata să duceţi la îndeplinire poruncile

ce vor veni de la mine şi numai de la mine. Iar peste un ceasadună sutaşii la cortul meu, la sfat.

– Prea bine, zise Gavrilă îndepărtându-se. Se însera, în casele vecine mulţimea, venită la prăznuire în-

veselită de vinul băut, îşi petrecea timpul cu jocuri de priveghere.O femeie tânără, cu tulpanul coborât pe umeri şi părul strânsîntr-un coc mare, cu ochii strălucind, veni în fugă către cei doi.

– Salvează-l, cavalere, spuse ea.– Pe cine ?– Pe soţul meu. Şi-a pus juvăţul de gât, sărmanul.Ioaniş se luă cu paşi repezi după ea, scoţându-si din mers

jungherul, pentru a-i fi la îndemână mai repede la tăiatul funiei.Pe prispa casei şedea o fată cu chipul bălai, cu o sforicică

în jurul gâtului, al cărui capăt se pierdea într-un cui bătut în lem-nul de sub streaşină. Faţa îi era toată în zâmbet.

Ioaniş se opri descumpănit, urmat îndeaproape de Toader.– Unde-i ? întrebă, totuşi, cu glas nesigur.– Aici sunt, îi răspunse copila cu glas melodios. De vrei să

mă salvezi, vii să-mi dai o gură şi-mi iei locul. Aşa se obişnuieştepe la noi, zise ea, în vreme ce din jurul lor izbucniră râsete de ve-selie.

Aducându-şi brusc aminte de jocurile de priveghi din nor-dul Moldovei, Ioaniş se hotărî să-i facă pe plac, mai ales că fataera frumoasă. O sărută şi îi luă locul. Starostele jocului, un flă-căiandru pus pe şotii, se apropie de viteaz:

– Pe dumneata cine ai vrea să te salveze bădiţă?– Păi tot fătucă de adineauri. Se poate? – Dacă-i musai, de ce nu, zise el întorcându-se după pu-

ţină vreme cu ea de mână. Din adunare se auzi o voce:– I-a pus gând rău...– Slobozit din laţul jocului, acelaşi staroste se apropie cu

un ulcior de lut zicând:– Cel salvat din chinurile ştreangului are dreptul la o gură

de vin, sânge din sângele Domnului, mai ales că a salvat pe ceamai inimoasă fată a obştei noastre.

15


Ioaniş primi. Toader o salvă la rândul sau pe zburdalnicafată care se apropie de Ioaniş cu îndrăzneală, şi-l prinse de braţ

Îndrăzneala fetei nu-l surprinse pe Gorun, doar aşa eraobiceiul pământului şi numai răspunderea pe care şi-o asumasepentru zilele acestea îl împiedică s-o urmeze. Starostele, careurmărise scena, se amestecă din nou, invitându-i pe cei doi încasa unde ei se aşezaseră la priveghi.

– Ce-i drept, mortul nu este în casa noastră, dar domnulţării a fost pentru noi un tată şi de aceea îi priveghem ultimuldrum aşa cum priveghem la căpătâiul părinţilor noştri. Gustaţiaşadar din bucatele noastre şi veseliţi-vă la gândul că părintelenostru ne vede şi nu-i face plăcere să vadă că-l jelim, pentru căel se duce lângă Domnul, noi trebuie să ne bucurăm de aceasta.

– Ba, pe noi o să ne ierte domnul, dacă o vedea că nustăm să petrecem cu voi căci hatmanul ne-a dat porunci severeşi ne-a încredinţat să veghem ca toate să se facă după cuviinţă,ceea ce ne face să nu avem timp a sta, cu toate că tare mult neplace, zise Gorun, uitându-se cu ochi dragi la fata ce se retrăsesede lângă dănsul.

– Dacă-i aşa, mai beţi o dată cu noi şi cale bună, zise sta-rostele întinzând lui Şoican o cană de vin.

Pe drum, la lumina focurilor aprinse de mulţime şi de stră-jeri, cei doi vorbiră despre ciudatele obiceiuri de priveghere dinaceste locuri, despre care Şoican nu avea cunoaştere, dar carenu-i displăcuseră deloc.

În vremea asta curtea se retrăsese la culcare. Boierii pă-mânteni, însoţiţi de slujitori de încredere, se obliciseră fiecare lacortul său. rânduit anume de şetrarul curţii domneşti. Care aveaurude prin părţile acestea îşi îndreptară paşii spre ele, Roman seîndreptă plin de griji spre cortul pe care părintele său i-l dăruisepe vremea când luptaseră împotriva nogailor rătăciţi spre valeaBistriţei, la poalele cetăţii Piatra lui Crăciun. Îl urmau logofătulDragomir şi prinţul Koriatovici.

– Se pare că noi doi am şi ales, îl iscodi prinţul cu şirete-nie pe logofăt, referindu-se la faptul că i se alăturase încă de laospăţ.

- Dumnezeu e mare şi ne are pe toţi în grija sa, zise lo-

16


gofătul cu şiretenie. – Nu numai Dumnezeu, şi noi putem să fim deopotrivă pe

placul lui şi pe placul nostru, mormăi prinţul. – Vom trăi şi vom vedea, zise Dragomir.– Deja regele meu a promis întreaga sumă lui Roman, con-

tinuă prinţul netulburat. – Şi dacă n-ar fi el... – Cred că numai sabia ar mai putea face ceva. Noi n-am

înnebunit aşa de mult încât să dăm banii pe mâna neprietenilornoştri. Ştefan este prietenul lor. El a ales. Iar banii aceştia arputea fi folosiţi împotriva noastră, întări Koriatovici.

– Sau a noastră.– Nu de noi. Noi o puteam face şi până acum. Dar

n-aveam de ce ne pune rău cu prietenii.– Vom trăi şi vom vedea, repetă logofătul luând loc în

apropierea familiei lui Roman.Suita se îndepărtă în tăcere. Fiecare auzise ce era de auzit

şi aproape că nu mai era nevoie de alte cuvinte. Ştefan căuta să-si găsească o ocazie potrivită de a se desprinde de grup, ocaziece nu părea să se ivească.

– Tu cum te mai simţi Ştefane? Te mai dor oasele? îl în-trebă Muşata de parcă ar fi vrut să-i vie in ajutor.

– Mulţumesc mamă Aş vrea să spun bine, dar nu pot. Credcă dacă mă voi plimba puţin o să-mi fie mai bine, zise el dândsă se îndepărteze.

– Poate te uiţi şi la străji, îi spuse Roman cu glas liniştit.– Bine, bine, zise el depărtându-se. Paşii îl purtară spre corturile solilor.Aşezate în marginea taberei, corturile soliei maghiare se

deosebeau de celelalte corturi, prin forma ţuguiată şi austeră, înpartea cealaltă a taberei, corturile polone erau mai mari, făcuteanume să reziste mai bine la timpuri friguroase. Tot felul de zor-zoane şi flamuri arătau fie rangul celor ce sălăşluiau în ele, fiefantezia şi fala celor ce le împodobiseră. Cele ungureşti erausumbre.

Spre ele se îndrepta Ştefan. Horvath îl aştepta.– Bun venit la prietenii tăi, îl întâmpină acesta.

17


– Bun găsit.– Intră, intră, ca la tine acasă.– Eu sunt la mine acasă.– După felul cum merg lucrurile nu s-ar părea Ştefan nu mai spuse nimic. Se aşeză tăcut pe un capăt de

brad ce ţinea loc de scaun. Pereţii cortului erau uşor aburiţi derăsuflarea condensată pe pânza groasă.

– Nu te întrista. Ne ai pe noi.– Pe voi da, o vreme, dar eu pe ei îi vreau, zise Ştefan ară-

tând spre boieri.– Pe noi ne ai acum, pe ei mai târziu.– Sau niciodată ...– Nu trebuie să disperi. Noi ne-am arătat dorinţa... – Mai bine n-o făceaţi. Ce-mi foloseşte o trufie în plus? Nici

mie, nici vouă.– Eu cu arma nu voi cuceri dragostea supuşilor mei. – Şi ce-ai să faci cu dragostea lor?– Numai ea este adevărata putere. Eu asta am vrut să vă

spun.– Dar noi? întrebă Horvath.– Voi, ce? N-aveţi destulă putere? La ce v-ar mai trebui as-

cultare şi din partea noastră? Sunt un Basarab, şi n-aţi uitat ceputere sălăşluieşte în noi atunci când vrem. Eu asta v-o spun.Iluzii nu-mi fac. Dacă boierii, ţara, mulţimea nu mă vor, cu voi n-o să fac mare lucru. Abia a trecut o sută de ani de când prinţulNoqai v-a călcat Pesta sub copitele tătărăşti. Iar Bela al vostru afost mai slab decât Roland Borşa transilvanul. Nici Bihorul, niciDejul, Turda sau Clujul n-au fost cucerite ca Pesta voastră. Iardacă Roland ar fi vrut să fie cu Noqai, Pesta era acum a româ-nilor, iar voi n-aţi mai fi fost decât ceea ce au fost fraţii voştri tă-tari: nişte trecători prin istorie. Dar noi n-am vrut asta, iar voi nuştiţi să preţuiţi acest lucru. Decât cu voi, mai bine cu tătarii. Ăştiaiau ce la trebuie, îmi dau cee şi pleacă. Cu voi sau cu polonii lu-crurile se schimbă.

Horvath tăcu. În sufletul lui, ura începuse să încolţească petăcute. Totuşi spuse:

– Ştefane, nu ţi-e frică de noi ca duşman? Chiar crezi că e

18


bine să ne vorbim aşa? Nu uita că noi te vrem încă...– Ce mă vreţi? Sluga voastră, asta mă vreţi! Credeţi că in-

diferent de preţ eu vreau domnia. Nici tatăl meu, Petru voievod,şi nici bunicul n-ar mai dormi liniştiţi dacă aş face-o. S-ar răsuciîn mormânt. Voi nu ne puteţi şi nu puteţi fi nimănui prieteni. Stă-pâni da, dar prieteni nu. Martori ne sunt fraţii noştri transilvanişi chiar fraţii voştri asiatici.

– Atunci, fereşte-te de noi!– Mă voi feri, zise Ştefan, părăsind cortul.Tabăra începuse să se liniştească. Străjile se plimbau cu

paşi rari, în întuneric. Tăciunii focurilor părăsite mai licăreau cuultimele puteri, ca nişte licurici.

În cortul voievodal, Margareta îşi trimise doamnele decompanie la culcare. Scurta domnie a fiului ei o întristase. FusesePetru bun cu ea, dar fiii nu-i călcau pe urme. Frumuseţea Anas-tasiei îl subjugase prea mult pe Roman, iar Ştefan era prea tânăr,pentru a fi de credinţă aşa cum ar fi dorit ea. Nici pribeagul deCostea n-o mulţumise. Fusese prea nesăbuit, iar moartea lui nu-i aduse altă mângâiere decât un fiu, Petru. Cu totul altfel stăteaulucrurile în ţara lui Mircea. Mai trăia şi Vladislav şi-l mai sfătuiacu înţelepciune despre mersul trebilor domneşti, iar Mircea însuşise dovedea a fi înţelept. Primejdia turcească unise toată sufla-rea ţării sub aripa ocrotitoare a domnului, pe când aici, când po-lonii, când ungurii, când tătarii, ba chiar turcii îşi băgau nasul, fieca aşa zişi prieteni, fie ca duşmani pe faţă în treburile domniei.Pentru Margareta, noaptea n-avea să aducă nici un gând lumi-nos, nici o desluşire pe care ar fi dorit-o. Avea să fie o noapte lafel de searbădă ca toate nopţile ei de văduvă în puterea vârstei.

Caii rumegau nesătui din fânul de peste iarnă, zăngănindu-şi din când în când căpestrele, iar picurii din streşini se auzeaudin ce în ce mai rar.

Deodată un strigăt nefiresc sfâşie pânza nopţii, Ioaniş careabia se despărţise de Toader dădu buzna afară din cort.

– Bârlădene! striga el hotnogului ce-i străjuia cortul.– Aici!– Află ce-a fost asta. Ia-ţi oamenii şi desluşeşte-mi taina.

Ai auzit ce-am auzit şi eu?

19


– Bunînţăles, zise hotnogul pierind. În urma lui se auzirădin ce în ce mai pierduţi paşii celor care-l urmau cu credinţă.

Toader Şoican se arătă şi el.– Ce-a fost asta?– Nu ştiu. Ia-ţi oamenii şi du-te la cortul voievodului să nu

i se facă vreo stricare.– Bine, zise Şoican îndepărtându-se grăbit.Pe Ioaniş Gorun îl cuprinse neliniştea, iar paşii începură

să-l poarte repezit prin faţa cortului. Nu mult după aceea, se au-ziră voci poruncind din întuneric şi zăngănit de arme. Un cal ne-cheză scurt, înăbuşit. În faţa lui Ioaniş veni hotnogul urmat deoamenii lui ce duceau între suliţe oameni cu feţe smolite.

– Cine sunt şi ce-au vrut?– Sunt tătari. Voiau să ne fure caii, zise Bârlădeanu.– Şi tu ai crezut. Au ei cai mai buni ca ai noştri. Altceva do-

reau ei şi-o vom afla îndată. Legaţi-i burduf şi veniţi în cortulmeu.

Cu braţele legate strâns până mai sus de coate, prinşiiaruncau priviri furioase celor din jur. La semnul lui Ioaniş, hot-nogul luă o făclie din mâna unui străjer şi-o apropie de obrazulunuia.

Nici un muşchi al feţei nu i se clinti tătarului.– Mai mult, Bârlădene, nu vezi că i s-a sleit limba-n gură? Prinsul bolborosi câteva cuvinte.– Ce-a spus, Mârzo?– N-am înţeles prea bine. La noi, la cazaci, asta seamănă

a înjurătură sau blestem. – Aşa, ia mai dă-i de cheltuială. Iar tu, Mârzo, ciuleşte ure-

chile cele căzăceşti deprinse cu graiul tătăresc şi ne spune ceanume căuta aici.

Hatmanul îşi apropie facla de obrazul tătarului pârlindu-isprâncenele. Tătarul spuse din nou ceva repezit.

– Zice că vom fi aspru pedepsiţi dacă îi vom chinui, spuseMârza.

– Atunci o să-i dăm capul jos, să nu mai aibă cu ce ne ocărişi speria.

Străjerii se grăbiră să-l ridice. Tătarul spuse din nou ceva.

20


– Tătarul spune că are mulţi fraţi gata să-l răzbune.– Mai bine spune-i că dacă nu vrea să vorbească, răzbu-

narea fraţilor nu-i va mai fi de nici un folos.– A spus că a fost trimis aici pentru a se convinge dacă a

murit voievodul.– Minte. Putea să vină ca un sol cinstit. Să ne spună cine

l-a trimis.– Marele Sasik Ulus Barak din Hoarda albă.– Şi ce-a dorit de la noi această mărime?– Moartea lui Petru, dar a venit prea târziu.– Minte. Frigeţi-l de la tălpi spre creştet. Să-i vină mintea

la cap. Voievodul nostru nu era duşmanul nimănui. Luaţi-l.Străjerii îi duseră pe prinşi afară din tabără. Gorun se în-

dreptă spre cortul logofătului Dragomir. Pentru sfat şi îndreptare.– Spătarului i-aţi spus? întrebă logofătul.– Mergeţi la dânsul. Şi lăsaţi pe mâine cercetarea prinşilor.Spătarul Duma se îndreptă spre cortul logofătului, însoţit

de câţiva străjeri domneşti cu făclii aprinse, cercetând cu ochiisăi vultureşti locurile pe unde trecea. Statura uriaşă, depăşind cuun cap străjerii domneşti, se desprindea din noapte, viu contu-rată de luminile făcliilor, impresionând întreaga tabără.

– Ce s-a întâmplat, logofete ? tună cu vocea puternică spă-tarul.

– Nişte tătari au fost prinşi la marginea taberei noastre.Spun că vroiau moartea lui vodă Petru.

– Ai cui sunt?– Din Hoarda albă, trimişii unuia Sasik, zise Gorun– Spânzuraţi-i şi trimiteţi iscoade peste tot. S-ar putea ca

odată cu venirea primăverii să ne calce iar urdiile tătărăşti.– Nu-i mai cercetăm? întrebă Ioaniş.– N-ai să afli nimic. Ne pierdem vremea de pomană.– Eu zic totuşi să-i mai cercetezi, spătare, zise logofătul– Voia dumneavoastră. Dar cine să-i judece? Vodă nu

avem, ungurii sunt aici, polonii la fel, ne mai trebuiau tătarii...– Îi vom spânzura, zise Ioaniş îndepărtându-se.Ajuns la locul unde tătarii erau supuşi pe rând caznelor de

hotnog, Ioaniş îi făcu semn lui Mârza să se apropie.

21


– Ce-aţi mai aflat?– Nimic, sunt sălbatici şi tari.– Duceţi-i în pădure şi spânzuraţi-i în linişte. Îi lăsaţi pradă

ciorilor.Odată cu plecarea prinşilor în tabără se lăsă liniştea. Tre-

cuse de miezul nopţi. În casele boierului Coman, luminile rămă-seseră aprinse. Nici Roman, nici Ştefan, nu-şi găseau somnul.Nu putea să-şi găsească liniştea nici mama lor, Muşata care înputerea nopţii trimise vorbă că ar dori să-şi vadă fii.

Primul care intră fu Ştefan.– M-ai chemat, mamă?– Da, fiul meu, şi pe tine şi pe fratele tău. N-am linişte şi

pace în sufletul meu cuprins de durere.Intră şi Roman.– Ce s-a întâmplat mamă? zise acesta, la rândul său.Nimic mai mult, decât că în durerea mea nu pot dormi. Şi

nu mai pot dormi nici din cauza zavistei pe care o văd semănatăîntre voi de poloni şi de unguri. V-am crescut cu greu. Fiecaredintre voi este os din osul basarabilor. Eu însămi, ca mamă avoastră, stau şi chibzuiesc cum ar fi mai bine pentru neamul nos-tru, pentru pământul acesta, pentru supuşii tatălui vostru, caîntre voi să domnească dragostea frăţească şi domnia să nu vătulbure minţile. Nici ungurilor şi nici polonilor nu le pasă preamult de soarta acestor pământuri. Moşia este încă mică. N-avemîncă partea de jos. Ruda noastră, Vlad şi fiul să Mircea ne-auluat-o înainte. N-avem ieşire la mare…

– Vom avea cât de curând, zise Roman cu glas cumpănit.– Fără sprijin din afară nu vom putea, adăugă Ştefan.– Ba am cuvântul domnului Mircea şi mai ales al tatălui

său că putem răscumpăra aceste pământuri, zise Roman.– Vezi tu, Ştefane, eşti băiatul meu drag, la fel ca şi fratele

tău mai mare, Roamn. Pe tine, te-am ocrotit mai mult. Poate eşi vina mea că ai crescut fără a avea încredere în forţele tale, căde fiecare dată când ai avut nevoie de sprijin te-am ajutat şi nute-am lăsat singur. De aceea poate gândeşti aşa. Dacă ai să viicu ajutoare din afară să iei ce-i al tău, n-o să te coste? Pe ruşiidin Kiev nu i-a costat ajutorul Hoardei? Au uitat să mai plece, aşa

22


cum polonii au uitat să ne mai dea împrumutul înapoi, iar ungu-rii abia aşteaptă să ajute pe unul din voi. Le este indiferent dacăîn ajută pe Ştefan sau pe Roman…

– Dar au spus că pe mine mă vor, zise Ştefan.– Vai ţie, murmură Roman.– Şi tu îi crezi? Ce foloase ar avea dacă te-ar ajuta? Ei nu

s-au putut ajuta pe ei. Ar avea nevoie de pământurile noastre decând nu mai sunt la un loc cu polonii. Dar te ajută pe tine, careeşti mai grăbit, mai tânăr şi mai puţin periculos pentru planurilelor. L-ar ajuta şi pe Roman dacă nu ai fi acceptat tu. Dar pe el îlajută, chipurile, polonii.

– Ştiu acest lucru, mamă. Sunt gata să mă sprijin pe popor.Singurul prieten adevărat nu ne este decât Mircea, iar prietenialui de nepreţuit este întărită şi de sângele nostru comun. Şi fra-ţii între ei se sfâşie. Încredere abia dacă putem avea în noi în-şine, dar nu putem să nu ne înfrăţim şi cu alţii care au aceleaşiinterese cu interesele noastre.

- Adevăr spui, fiul meu. Nu te supăra, Ştefane. Vei aveatimp destul să înveţi să te stăpâneşti. Eşti mai tânăr, iar ţara aş-teaptă de la tine fapte înţelepte. Dacă voi, fraţii din acelaşi pân-tec nu vă veţi ajuta şi înţelege între voi, cine vreţi să vă ajute?Şi ca mamă pretind să fiu ascultată în aceste clipe. Vreau pe fiulmeu Roman să fie domn. Să lăsăm solii poloni şi ungureşti să ri-sipească plocoane lui Dragomir sau altora, dar noi, urmaşii luiPetru să fim uniţi. Iar tu, Ştefan, să fii cel mai de seamă sfetnical fratelui tău şi un frate adevărat. Aceasta e dorinţa mea. Şi aşavreau să se facă. Nu m-am amestecat şi nu mă voi amesteca întrebile domniei, dar acum nu vreau să văd ura încolţind între voi,fiii mei. Mâine, zise ea către Roman, să te pregăteşti de a mergesă fii unsul Domnului. Ştefan va fi primul care-ţi va depune ju-rământ de credinţă. Mergeţi în pace, zise ea cu o voce ce nu ad-mitea împotrivire.

Roman ieşi primul, urmat în tăcere de Ştefan. Pe feţele lorse aşternuse în cute adânci încordarea. Până la ivirea zorilor numai rămăsese mult timp. Cocoşii începuseră deja să trâmbiţeze.Roman îi întinse mâna lui Ştefan. Se îmbrăţişară în tăcere în pra-gul uşii. Boierul Coman, ieşit pentru ale sale treburi, îi văzu.

23


– Să trăieşti, măria ta! zise Ştefan despărţindu-se din îm-brăţişare.

– Să trăieşti, frate! îi răspunse Roman fără a observa căsunt văzuţi.

Coman, somnoros şi uluit de cele văzute, se retrase pe ne-simţite.

A doua zi, clopotele bisericilor duceau pe drumul din urmăpe Petru, în cântări pline de jale ale supuşilor. Coborât sub les-pedea de piatră, voievodul ducea cu sine tainele anilor zbuciu-maţi, dând locul celor ce aveau să vină. Imediat dupăînmormântare, Roman şi Ştefan, în fruntea unei suite de călăreţidomneşti, se îndreptară cu grabă spre Suceava. Logofătul Dra-gomir plecase mai înainte să pregătească cele de cuviinţă, înfruntea suitei era Roman, arătând în felul acesta că alegerea fu-sese deja făcută. Unii dintre boieri mormăiră suparăţi în sinea lorcă nu hotărâseră în alegerea săvârşită, dar îşi ascunseră cu vi-clenie supărarea.

La intrarea pe porţile Sucevei, Ioaniş Gorun, cu un grupde oşteni, pregătise primirea noului voievod. Norodul cetăţii şipârcălabul Dan îl întâmpinară cu pâine şi sare. În faţa bisericiidomneşti, mitropolitul Teoctist îi unse fruntea cu mirul sfinţit, învreme ce mitropolitul Iosif se mai găsea încă la Rădăuţi.

La ieşirea din biserică, mulţimea izbucni în strigăte deslavă.

– Trăiască Roman-vodă!Curtea toată câtă se afla îl urmă pe voievod spre sala tro-

nului unde urma să aibă loc adevărata recunoaştere.Cu mitra pe creştet, călare pe un cal încărcat de valtrapuri

de mătase şi de purpură vişinie, cu frâiele din argint aurit, cu omantie din postav uşor tivită cu hermină, Roman primi ovaţiilemulţimii, apoi intră în palat. Logofătul Dragomir se îngriji să îm-partă lucrurile în aşa fel încât voievodul să se poată odihni dupăo zi atât de încărcată în evenimente. Mai târziu aveau să fie pri-mite soliile străinilor, cât şi împărţite dregătoriile şi multe altele.

24


ALTĂ PRECUVÂNTARE

idurile cetăţii se ridicau din te miri ce, din răchiţi, din bo-lovani, din pietre şi din oameni, din sudoare şi din voinţavoievodului ales de soartă să fie unsul Domnului, al mul-

ţimii şi al boierilor mulţi şi nesătui de a aduna şi de a-şi păzi ago-niseala.

Voievodul se ridica în scările şeilor cu mândria şi fala pecare trupul lui n-o cunoscuse nici atunci. I se născuse primul fe-cior. Voievodul râde. Cetatea-i surâde. Curteni şi slujitori se-mprăştie-n cale. Nici un zid nu se vrea fără jertfă. Meşteri şicalfe, boieri şi slujbaşi trudesc măreaţa zidire. Tu nu eşti, iarmie-mi lipseşte auzul prin timp. Văd doar umărul voievodului tru-dind. Încordarea-i supremă, iar vântul de seară e acelaşi ca înzori. Curtea întreagă-i pornită s-adune timp. Nu-i. Nicăieri nu seaflă. Şi mulţimile culeg de peste tot. Şi nu-i. Şi voievodul s-apleacă din şa cu ochii gânditori la copiii ce vin. Din venirea lorîi curge răbdarea în barba colilie, de timpuriu.

Nu-s înfrăţiţi cu timpul, dar nici duşmani. Cetatea sporeştecu mersul trubadurului pornit să adune-n desagii hoinari înţe-lepciuni ce trebuie rânduite.

Voievodul îşi strânge frâiele în pumnul stâng de parcă nuvrea să-i scape din mânere hăţul armăsarului focos. Se bucură.Cetatea sporeşte.

Care cu boi şi cai, hambarele cu pâine şi piatră, căruţezdruncinând pavajul crud care creşte sub ochii lui bucură auzulsi văzul domnului în egală măsură.

Doamna îl priveşte şi-l admiră în tăcere, Ţara îl priveşte şi-

25


Z

l admiră în tăcere. Mulţimea aşteaptă. Iar când se satură să-laştepte, pleacă în munţi. Acolo, mulţimea este voievod al tur-melor de oi. Fiecare păstor e stăpânul, voievodul oilor sale.

** *

– De câte ori să-ţi spun că trebuie, tună glasul voievodalrăguşit.

Curtenii îşi conteniră foşnetul în teama care plutea pestetron. În sala încătuşată de ziduri, liniştea sufocă. Solii se uitau cuochi cuprinşi de ceţuri spre uşile închise. Se sufocau, se sufo-cau, se sufocau.... În clipa aceea doreau să fie nimicul împrăştiatîn locuri de huzur.

Straiele boiereşti începură să fie grele. Timpul însuşi de-venise o povară. Cine ar fi cutezat să fie altceva în faţa tronului,era pierdut. Dacă El spunea că trebuie, atunci trebuia. Mai târ-ziu aveau voie să vadă. Deocamdată trebuiau să iasă vii de aici.Voievodul nu trebuia tulburat cu nimicurile lor. Trădările şi fricanu trebuiau să oprească timpul în loc. Erau prea multe altele defăcut. Pânza în care Tarantula îşi răsfaţă abdomenul bombat şilucios, pânza care cuprinsese ţinut după ţinut, trebuia destră-mată, găurită, sfâşiată. Voievodul era unsul Domnului şi alesullor. Nu trebuia supărat.

– Cum vrea măria ta, aşa se va face, întări vornicul, schim-bându-şi trupul pe un picior pe altul, ca o pendulă.

“Nu, aşa nu se mai putea. Trebuiau să fie siliţi a-i da as-cultare” gândea voievodul ridicându-se brusc, cu înverşunarea înpriviri.

O muscă speriată se izbi de un stâlp, apoi, năucă, se re-pezi spre geamul deschis. Solii împietriţi căutau ei înşişi o ieşireinvidiind libertatea muştelor. Şi voievodul îi lăsă. Păstrându-şicăutătura cruntă, peste chipul blajin, se retrase spre încăperiledomneşti. Suferea. Neînţelegerea curţii, a oamenilor şi spaimelelor îl dureau dezghiocându-i chipul de candoarea liniştii. Careleîncărcate cu zloţi de arginţi ajunseseră la Vladislav, iar zavistiileboiereşti nu mai erau de nici un folos. Visteria ţării era încă des-

26


tul de bogată, ca să acopere şi lăcomia lor, şi nevoile domnului.Sutanele celor de la Roma aveau de ce fi mulţumite. Şi Marga-reta putea să se mulţumească cu ce se făcuse. Să dai trei carede argint unui rege catolic, era oricum cutezanţă.

– Eşti mulţumită mamă ? o întrebă voievodul că-trănit. Că boierii nu-s.

Cu trupul smochinit de vârsta ce-şi uitase ziua naşterii, bă-trâna îşi privi domnul cu ochi stinşi. Obosise. Lupta cu Petru fu-sese înverşunată, încăpăţânarea lui îi dăduse mult de furcă.Numai actul de danie de zălogire, la care consimţise riga Vladis-lav, curmase rezistenţa voievodului.

Ai să vezi că polonul nu se va ţine de cuvânt şi va fi vai şiamar de noi cei care credem în necredinţa altora.

– Nu huli, ii spuse bătrâna scurt, cu glasul hârâit.Voievodul o privi ca şi cum atunci ar fi văzut-o pentru

prima dată.Ostenită, continuă să pună mai presus trebile ţării decât

cele pentru care era încă femeie. Totul din ea arăta stirpea Mu-şatinilor, voinţa lor de neînfrânat. Fii ei era mai întâi domni şinumai după aceea fii. Trupul uscat dar plin de vigoare o făcea săse simtă puternică, stăpână pe sine şi mai ales pe gândurile ei.Văzuse destule şi nimic nu o putuse frânge. Pe Roman îl priveacu duioşie, dar pe Ştefan îl îndrăgea. Blândeţea unuia şi durita-tea celuilalt le-ar fi dorit întrupate într-una şi aceeaşi făptură.

Oftă resemnată. Acum optase pentru blândeţea şi jude-cata calmă a lui Roman. Norodul avea nevoie de linişte. Numaiîn tihna păcii îşi putea întări rândurile. Sub părul strâns, mamavoievodului îşi simţea pielea înfiorându-se la gândul că măreţiapoverii puse pe umeri blândului voievod ar putea naşte vrăjmaşidinlăuntru. Ştia că nimic nu rezista în faţa roaderii pornite din-lăuntru. Nici fierul, nici piatra şi nici omul. Fără de voie se scar-pină cu degetele răşchirate, cu febrilitatea bătrânilor nerăbdători.Din locul de unde era putea să vadă cum un păianjen îşi ţeseao pânză nedorită într-un colţ de tavan.

Avea să-i strice culcuşul cât mai curând.Nu se cuvenea ca în preajma fiului ei să se cuibărească

păianjenii.

27


TĂTARII

upă câteva zile de la alegerea domnului, un grup de că-lăreţi se îndrepta val vârtej spre cetatea Sucevei. Străjeriide la turnul porţii dăduseră alarma, iar hotnogul îi aş-

tepta nerăbdător.– Venim din partea pârcălabului Neagu al Cetăţii Albe. Urdii

tătăreşti se urnesc spre hotarele noastre, zise unul dintre călă-reţi.

– Mergeţi la domnie grabnic să duceţi vestea, le spuse hot-nogul dându-se la o parte din calea lor.

Cazacul Mârza descăleca din goana calului, în colbul dru-mului. Unul dintre soli culese frâiele în grabă, descălecând larândul său. Mârza năvăli ca o furtună pe treptele curţii. În cale,străjile domneşti abia de apucară să-l vadă, nicidecum să-l poatăopri. Abia uşierii cu halebardele încrucişate îi domoliră avântul.

– Încotro?– La vodă. Vin tătarii!– Vodă nu-i. E în partea de jos a Moldovei, aproape de

Siret, clădeşte o cetate.– Şi eu ce fac?– Mergi la spătarul Duma.– Dar logofătul?– E cu vodă.Mârza îl privi amărât. Gonise fără încetare zi şi noapte, fără

a putea bănui că strădania lui va fi fără folos.– Şi ce-ai vrea să fac eu? rosti spătarul la aflarea veştii. Să

mă duc singur cu pâlcul de străjeri în faţa ceambulului tătărăsc?

28


D

– Dar pot veni spre noi, spătare, nu se lăsă Mârza.– E prea devreme pentru aşa ceva. Ne încearcă puterile

numai.– Şi nu facem nimic?– Ia carte de la mine către pârcălabii Cosma şi Florea, doar

ei sunt mai aproape. Nici Tighina şi nici Chilia nu trebuie să steacu mânurile-n sân. Apoi codrii Tigheciului, Orheiului şi Lăpuşneiau fost totdeauna sălaş de apărare pentru oamenii noştri.

Mârza plecă dezamăgit. Cartea cancelariei domneşti nu eraceea ce sperase el să găsească.

În vremea aceasta, Cetatea Albă se pregătea de apărare.Pârcălabul Neagu îşi verifica încă o dată proviziile şi apărătorii.Sutele de locuitori fugiţi din calea turcilor îngreunau şi mai multsituaţia cetăţii. Pe ziduri erau gata de luptă trei mii de luptători.Cele câteva catapulte şi aruncătoare de smoală clocotită între-geau arsenalul. Fugarii aduceau în sufletele apărătorilor nori denelinişte. Sutele de boccele cu puţinul avut ce-l putuseră salvase încurcau de-a valma printre picioarele locuitorilor şi apărăto-rilor cetăţii. Hotnogii cu săbii late, încinse peste pieptarele dezale, încercau de fiecare dată să împingă pribegii spre locuri maiferite. Apatici, fugarii se lăsau mânaţi de colo-colo fără nici ograbă. Femei cu copii atârnaţi de fuste sau în braţe se întretăiaucu bărbaţi ce-şi căutau familiile rătăcite, iar când unii dintre ei segăseau, se îmbrăţişau plângând. Apoi, pe măsură ce se mai li-nişteau începeau să-şi caute adăpost în casele cuprinse de zi-durile cetăţii. Biserica era plină de femei şi copii, grupaţi pe rudesau cunoştinţe din acelaşi sat, gata oricând să-şi întindă o mânăde ajutor. Pe poarta cetăţii continuau să vină noi grupuri de fu-gari cu boccele din ce în ce mai puţine şi cu feţe din ce în ce maiobosite şi mai prăfuite. Tot în cetate, grupuri mari de vite, mâ-nate din vreme, se aciuaseră pe uliţele şi aşa destul de aglome-rate ale cetăţii. Înserarea cuprinse rând pe rând întreaga suflareomenească. Străjile de la turnuri scrutau întunericul de nepă-truns, doar, doar or zări ceva din partea duşmanului.

Pârcălabul era îngrijorat. Nici o veste, nici de la vodă, nicide la ceilalţi olăcari trimişi după ajutoare. Cele câteva fântâni dincetate, nu-i puteau aduce liniştea. Marea atât de apropiată săra

29


dulceaţa apei pe timp de secetă. Noroc că nu venise vara.– Se văd lumini pe mare, strigă un străjer.– Sunt cei de la Chilia, ne vin în ajutor, zise unul din hot-

nogii de pe metereze.– Să-l anunţăm pe pârcălab.Acesta veni cu speranţa în suflet. Spătos, cu fruntea bom-

bată puternic sub căciula de samur, se mişca cu agilitatea uneifeline, dar în acelaşi timp cu fermitatea unui om foarte puternic.Ochii deprinşi cu lumina focurilor mai adăstară clipe, spre a seobişnui cu întunericul depărtărilor.

– Fiţi gata de luptă, zise el celor din preajmă.Ordinul se împrăştie cu iuţeală în toată cetatea.– Stingeţi focurile de prisos, mai adăugă pârcălabul.– Dacă sunt ai noştri vor şti să ne dea semn, lămuri un

hotnog în întuneric.Corăbiile îşi legănau luminile pe luciul apei, oprindu-se pe

ţărmul îngust şi nisipos al cetăţii.– Trăiască Roman vodă! strigă cu putere un glas de la baza

cetăţii.– Cine sunteţi? strigă un hotnog mai depărtat de pârcă-

lab. Dacă era duşman şi ar fi vrut să-l săgeteze pe comandant,n-ar fi găsit în drumul gândului hain decât pieptul unui supusdevotat. Era încă una din regulile pârcălabului.

– Oamenii pârcălabului Florea. Venim pe corăbii veneţiene,genoveze şi moldovene în ajutorul vostru. Pe apă e mai sigur, ne-am zis noi.

– Să vină numai comandantul la poarta dinspre portul ce-tăţii, zise hotnogul din nou.

– Măi, necredincioşilor! Ar trebui să ne întoarcem înapoi,dar vă iubim prea mult.

– Paza bună trece primejdia rea, zise iar hotnogul, în-dreptându-se el însă spre poarta dinspre mare.

Canaturile întărite cu fiare groase fură deschise atât cât sătreacă cei veniţi. În fruntea lor, în zale lucind întunecat, un băr-bat mic de statură păşea cu pas legănat, rotindu-şi capul în toatepărţile.

– Dar unde dracu l-aţi ascuns pe Neagu? O fi după fusta

30


vreunei caţaveici, zise bărbatul stârnind un râs slab în jur.– Aici sunt căpitane, îi răspunse pârcălabul de la înălţimea

meterezelor.– Ci coboară odată, bâtlan ruginit, şi vino să-ţi frâng cio-

lanele.– Fii binevenit, căpitane, zise pârcălabul lăsându-se cu-

prins în braţele vânjoase întinse spre dânsul. – Deschideţi porţile fraţilor noştri, mai adăugă el.– Aşa da, aşa trebuia de la început.– Mai va! Sunteţi mulţi?– Noi, aproape o mie, dar am adus şi câţiva cavaleri rătă-

citori din rândul fraţilor noştri de peste Marea cea Mare. Au eialtă credinţă, dar tot din lupoaică se trag. N-au uitat ce dulci aufost muierile noastre când au mai fost pe aici.

– Merinde aveţi?– Cât au putut căra cele zece corăbii în pântecele lor, pe

lângă câteva bombarde şi alte fierătanii de pus la frigare tătarinăimiţi.

– O bucurie mai mare ca asta nici că se află, căpitane...– Sunt mulţi?– Din câte au putut afla iscoadele noastre, ar fi cam de

trei ori cât suntem noi. Sunt oamenii izgonitului Toktamîş, cares-a pripăşit să-şi refacă forţele la Hoarda Albă.

– Probabil că-i antrenează în vederea reluării luptei cuMamai şi cu sprijinul lui Timur ologul vrea din nou Hoarda deaur.

– Tot aşa de bine putem spera că n-o să-i convină un atacîn toată regula, pentru a nu-şi irosi forţele, zise pârcălabul.

– Domnul nostru ne-a poruncit să nu ne întoarcem fărăvictorie.

Dacă trec de voi, se opresc la noi şi ce-am făcut? Aşa, cuajutor de la noi, atât cât domnul Mircea a putut da, poate că-ioprim. Ştim că vodă e pe undeva între apa Siretului şi a Moldo-vei. E abia la început de drum. Ştefan nu-l prea ajută, dar dom-nul a rămas credincios înţelegerii cu răposatul Pătru, mai alesprieteniei cu Roman şi Nastasia.

– Pune oamenii să se odihnească.

31


– Au dormit pe corăbii. S-au trezit abia la intrarea în lima-nul Nistrului, la gurile de nisipuri. Ia uită-te la ei, îi vezi obosiţi?

Într-adevăr, oştenii lui Mircea se mişcau vioi, la lumina unuişir de făclii, descărcând în mare grabă, cu ajutorul întregii suflăridin cetate armele şi mărfurile aduse. Numai cavalerii străini, în-soţiţi de scutierii lor, tândăleau privind la caii pe care-i buşumaucopiii, sub ochii atenţi ai scutierilor. Armurile străluceau în tonurimetalice reci şi cenuşii, la lumina torţelor. Uneori schimbau întreei câte o vorbă pe care localnicii erau gata, gata să spună c-o în-ţeleg, dar pe care totuşi n-o înţelegeau şi se retrăgeau cu sfialădin calea lor, după ce îi îndestulară cu merinde şi mai ales cubăutură. Iar când bărbaţii văzură că nu le displăceau nici femeilecetăţii, se îngrijiră ei înşişi de toate cele trebuitoare în aşa felîncât să nu le lipsească nimic.

Deodată, în întuneric se auzi larmă la zidul cetăţii dinspreuscat, dacă aşa se putea numi partea de cetate mărginită demalul Nistrului. În faţa pârcălabul şi a căpitanului Saga, furăaduşi câţiva tătari legaţi fedeleş.

– Unul ne-a scăpat, pârcălabe, zise hotnogul.– Unde i-aţi prins ?– Trecuseră apa şi dădeau târcoale zidurilor. Oamenii mei

i-au prins.– Spânzuraţi-i.– Ba tu la noi nu faci asta. Noi spus la tine mare lucru.– Ia uite-te! Ştiţi graiul nostru? Dă-i drumul!– Marele nostru stăpân Ghias as-din Tohtamîş, dacă dai la

noi drum liberi, va fi bun cu tine, dacă nu, va fi vai.– Dacă numai pentru asta credeţi voi că n-o să vă spânzur,

vă înşelaţi. Marele Ghias trebuia să stea frumuşel acasă şi să nuvină acolo unde nu este poftit. Luaţi-i.

– Suntem mai mulţi ca voi. De patru ori mai mulţi, strigătătarul, sperând să scape.

– Atârnaţi-le hoiturile de ziduri, să-i vadă marele stăpân şisă ştie ce-l aşteaptă, striga el în urma străjerilor.

– Să mergem, pârcălabe, să ne odihnim. Mâine s-ar puteasă avem nevoie de braţe odihnite.

– Să mergem, căpitane Sava.

32


Dimineaţa, locuitorii cetăţii se treziră netulburaţi. Părea cănu-i ameninţă nici o primejdie. Cele câteva iscoade trimise dincetate se întoarseră fără a zări nimic. Cu toate acestea, în aerplutea un miros de ars, pe care numai tătarii îl lăsau în trecerealor. Pârcălabul îşi rândui oamenii la odihnă cu schimbul, în timpce căpitanul se îngriji de oamenii lui. Cavalerii mahmuri dupăvinul băut din belşug încă nu se sculaseră. Femeile găteau pe pi-rostii, fie laptele muls proaspăt de la vacile aduse, fie carneaoilor jupuite cu dibăcie de soţii sau însoţitorii lor. Smoala fierbealiniştită în cazanele apărătorilor, în timp ce hârdaiele de tablă cuapă clocotită erau mereu încălzite. Corăbiile muntene şi talienese retrăseseră în larg, gata de apărare, dacă ar fi fost nevoie deretragere în necuprinsul mării. Ştiau că tătarii nu puteau ataca.Nu aveau cu ce.

Pe la prânz, se zări un pâlc de călăreţi apropiindu-se înmare grabă.

– Sunt oamenii măriei sale, zise portarul cetăţii.În fruntea lor venea Ioaniş Gorun. Avea faţa colbuită şi

plină de funingine, ca toţi însoţitorii lor.– Bine ai venit, viteze, îl îmbrăţişa pârcălabul cu bucurie.– Tighina e atacată. Eu cu oamenii mei am fost trimis de

vodă să-i ajut. În urma mea Roman vodă strânge oastea îngrabă. I-am văzut şi nu sunt prea mulţi. Au aflat de ajutoareletrimise de Mircea şi nu cred că vor ataca şi aici, zise el dintr-o su-flare.

– Odihneşte-te, viteazule. E şi căpitanul Sava printre noi.– Mă bucur, dar nu e vreme. Am venit mai mult pentru a

vă cere vouă ajutor. Dacă am cădea fără veste asupra lor, i-amnimici. Nu se vor aştepta la aşa ceva.

– Iar dacă voi fi eu însumi atacat?– Nu vor mai fi. Îi voi sfărâma.– Şi dacă nu...– Îmi pun capul pentru asta, zise Ioaniş.– Pârcălabe, dă-mi voie ca eu cu oamenii mei să-l înso-

ţesc. Cei peste o sută de cavaleri şi cei o mie de ostaşi domneştiau venit să-l ajute pe vodă. Ori la voi ori la Tighina, tot secheamă că-l ajutăm. Voi rămâneţi în cetate. Cu armele aduse în-

33


armează fugarii, iar dacă printre ei vor fi şi câţiva curajoşi gatasă ne urmeze, nu văd de ce ai fi împotrivă. Abia mai scapi de în-ghesuiala de aici.

– Eu n-am nimic împotrivă. Planul e bun.– Mârzo, strigă Ioaniş. Te duci la Tighina. Îi spui pârcăla-

bului că mâine în zori îi atacăm pe tătari. Ia straie tătărăşti la tineşi vezi cum poţi ajunge acolo. Pleci singur!

– Mai bine, zise cazacul dispărând.– Ai încredere în el? se miră Sava– Ca în mine însumi. L-am scăpat de robie, iar tatăl lui se

află liber în casa mea. Suntem fraţi după legile păgâne.Puţin după miezul nopţii, o coloană de călăreţi în rânduri

strânse, precedată de pâlcuri de iscoade, ieşea învăluită de în-tuneric.

Ioaniş, cu ceata lui de călăreţi, iscodea drumul spre Ti-ghina, fără a lăsa vreme de odihnă convoiului, întregit cu pesteo mie de fugari înarmaţi care cu ce apucase, dornici să-şi răz-bune silniciile.

În vremea asta, Mârza, deghizat în haine tătărăşti, se stre-cură cu destulă uşurinţă în cetatea Tighinei. Bulucurile tătărăşti,parte erau după pradă în satele rămase fără oameni, parte seadunaseră sub zidurile destul de şubrede ale cetăţii, mai multpentru a împiedica pe apărătorii ei să iasă la luptă decât spre ao cuceri.

Apărătorii erau puţini, zidurile erau din piatră, cu palisadăde pământ, iar tătarii nu aveau chef de luptă, mai ales că iarbanu era îndeajuns de crescută pentru cai. Adunau în câteva zilecâte ceva, se mai dezmorţeau din lâncezeala iernii, după care n-aveau decât să revină mai bine pregătiţi să facă ce vor voi cuaceste ţinuturi. Tohtamîş avea alte planuri. Izgonit de Timur celŞchiop, Tohtamîş plănuia să-şi încerce puterile mai întâi cu Timur,iar războinicii lui nu trebuiau irosiţi pe alte meleaguri. Cel multaici îi mai deprindea cu tainele luptelor de hăituială, de jaf şi deaducere sub ascultare. De multă vreme nu mai fuseseră îm-preună. Când îi luase puterea lui Mamai, la Kalka, nu se gândisenici o clipă că ar fi putut să fie răsturnat de la putere. FărăHoarda de aur era fără mâini. Aşa cugeta Tohtamîş, în vreme ce

34


Mârza îi spunea pârcălabului Cosma cele cuvenite.– Când o veni Ioaniş, se cuvine ca şi dumneata să ieşi din

cetate cu oamenii pentru ca, prinşi între două braţe, tătarii să-şidea duhul.

– Uşor de spus, greu de făcut. Oamenii mei sunt obosiţi.Toată noaptea n-am dormit, iar ieri am fost hărţuiţi într-una. Amşi câţiva schilodiţi. Nu prea tare, dar nu mai pot lupta o vreme.Săgeţile, ieri, se încrucişau de-o parte şi de alta ca albinele la ur-diniş.

– Şi n-o să ieşim la luptă?– Dacă o fi nevoie.– Adică noi vom sta şi vom privi cum se vor bate cu tăta-

rii şi nu le vom sări în ajutor?!– Ei cazacule, fierbe sângele în tine. Dar dacă nu vine Ioa-

niş? Dacă tătarii pleacă ?– Treaba ta, pârcălabe, dar eu ies. Viteazul Gorun va veni.

Ştiu asta, zise Mârza plecând supărat.Zorile erau vestite de cântatul cocoşilor, în tabăra tătărască

se auziră strigăte de luptă şi zgomot de arme.– Ei sunt, au venit! strigă Mârza, năvălind spre zidul unde

era Cosma.– Să mai vedem, să se lumineze...– Ce să mai vedem? Sunt oamenii măriei sale, strigă Mârza

în gura mare, îndreptându-se spre poartă.– Şi dacă minţi? Tu nu eşti de-al nostru.– Trimite iscoade, pârcălabe. Altfel ai să dai socoteală lui

vodă.– Asta aşa e, zise un hotnog cu glas scăzut.– Atunci ia-ţi ceata şi vezi, zise pârcălabul, făcând semn

celor de la poartă să lase liberi.Între timp, dincolo de întăriturile cetăţii, larma sporise.

Strigăte de luptă amestecate cu zăngănit de arme, nechezat decai şi răcnete de oameni loviţi se desluşeau din ce în ce mai pu-ternic.

– Ei sunt, pârcălabe! spuse din nou Mârza.– Să vină hotnogul...– Apoi de ce să mai aşteptăm ? Strigătele tătarilor sau

35


lupta pe care o auzim de aici crezi că este între ei. Ioaniş nicio-dată n-a făcut altceva decât ce-a spus. Eu plec de unul singur.Deschide poarta, pârcălabe şi dă voie şi la alţii dacă vor să măurmeze. Acolo fraţii voştri se luptă pentru voi, iar voi veţi da so-coteală pe asta...

– Să vină hotnogul...– Deschide, pârcălabe. Plec singur, zise Mârza încălecând.Prin poarta care se deschidea năvăli un străjer dintre cei

plecaţi.– Sunt oamenii măriei sale Mircea şi ai domnului nostru

Roman, şi cavaleri şi oameni de-ai noştri. Au nevoie mare de noi,pârcălabe.

– Ai văzut, pârcălabe? Dă drumul celor ce vor să fie alăturide voi şi pregăteşte-te să dai socoteală.

Fără a mai aştepta vreun răspuns, urmat de cei dinpreajmă, în urma lor, pârcălabul Cosma ieşi cu restul de luptă-tori pe care-i mai avea. În gândul lui mergea cu teama de a nufi totuşi prea târziu. Dacă ar fi putut, ar fi rămas în continuareîntre zidurile cetăţii.

În răstimp, zorile începură să măture întunericul nopţii, întabăra tătărască era mare vânzoleală. Tătarii, cu spatele la ce-tatea pe care cu o zi înainte o atacaseră, se luptau cu un duş-man ivit pe neaşteptate între ei şi apele Nistrului. Lumina zorilorîi surprinse şi pe ei nepregătiţi de lupta cu oamenii iviţi aşa, dinnoapte, la fel cum i-ar fi surprins pe apărătorii Tighinei apariţiatătarilor pe uliţele din interiorul cetăţii. Loviturile curgeau de-oparte şi de alta cu repeziciune. Cavalerii apusului în platoşelegroase croiau mari cărări în rândurile înarmate uşor ale tătarilor,în vreme ce după ei veneau vitejii lui Ioaniş şi ai căpitanuluiSava. Nededaţi încă luptei se zăreau venind în cete mai mult saumai puţin ordonate voluntarii, de fapt fugarii din împrejurimi, ho-tărâţi să nu ierte nimic. Superioritatea întunericului se destrămape măsură ce zorile invadau noaptea. Tătarii vedeau că erau cumult mai mulţi decât atacatorii lor, picaţi pe nepusă masă, şi în-cepură să se îndemne la luptă. Căpeteniile tocmai îşi organizauceambulurile pentru a năvăli peste nepoftiţi, când, ca un trăsnet,căzu dinspre cetate prima ceată de luptători.

36


– Loveşte, loveşte! Ucide, omoară! se auzea din toate păr-ţile.

În urma lor se strângea grosul luptătorilor cetăţii. CândGhias văzu numărul mare al celor care veneau în ajutor, dăduordin de retragere. Era convins că i-ar putea înfrânge, dar ar fipierdut prea mulţi luptători, Şi nu pentru asta venise.

În goana cailor iuţi, de stepă, tătarii se aruncară orbeştepe malul apei, până nu se închideau aripile celor două tabere. Unnor de săgeţi le acoperea retragerea. Caii celor câteva sute deleşuri, rămaşi fără stăpân, galopau ca nălucile în urma urdiei tă-tărăşti, apărând-o.

Cavalerii se opriră din luptă, Ioaniş îşi lăsă duşmanii săplece. Tabăra căzuse în mâinile lor. Pârcălabul Cosma se apropieneliniştit.

– De ce aşa greu, pârcălabe?– Nu v-am văzut. Puteam să cad într-o cursă.– Ba i-a fost frică de pielea domniei sale, zise Mîrza cu

ciudă. – De-a mea mai puţin, dar de-a celor din cetate mai mult. – Asta o va hotărî Roman vodă. Se cuvine să ne bucurăm

de fuga duşmanului nostru. Să-l lăsăm să fugă, pentru că aşavrea. Dacă ar fi vrut altfel, ar fi făcut-o. A văzut că eram puţini.Nu mai era noapte. Putea să ne sfârtece pe toţi, dar n-a făcut-o. Adunaţi totul, iar Mârza să-i ajungă din urmă cu un pâlc de că-lăreţi de la tine, pârcălabe, şi să le spună că le dăm avutulîndărăt, dar să nu mai îndrăznească să se întoarcă.

– Bine, dar prada noastră? zise un cavaler.– Vă va răsplăti vodă cu daruri mult mai bogate decât

boarfele astea pline de sânge şi lacrimi. Liberaţi pe cei legaţi şidaţi-le ajutorul cuvenit. Căpitane Sava, ai ceva împotrivă dacă-imai urmăreşti o vreme cu oamenii domnului Mircea, pe necre-dincioşi? Poate se răzgândesc totuşi şi n-am vrea să ne găseascănepregătiţi.

– Fii fără grijă, Gorune. Am urmărit eu corăbiile piraţilor,darmite nişte tătari nepricepuţi ca ăştia. Din când în când îţi tri-mit vorbă prin oameni de încredere, pe care te rog să mi-i trimiţiînapoi. Vom face de fiecare dată schimb de inele, zise el întin-

37


zându-i un inel cu o piatră albastră prinsă în montura bizantină.– Inelul meu e prea mic pentru aşa ceva. Îţi dau în schimb

jungherul.– Fie, zise căpitanul depărtându-se cu acelaşi mers mari-

năresc de care nu se dezobişnuise în slujba domnească.În câteva căruţe fură încărcate cu grabă corturile şi tuiu-

rile tătărăşti. Înaintea lor, neobositul Mârza plecase însoţit dezece hotnogi cu cetele. Căruţele aveau să fie încărcate cu tătarilegaţi ca nişte snopi, fără putinţă de a mai face vreun rău. Că-pitanul Sava retrase la rându-i cetele muntene, ajungând şi de-păşind din urmă căruţele.

Tohtamîş, după ce trecu apele Nistrului, îşi opri oastea laadăpostul unei păduri, lăsând în urma lui cercetaşi gata să-ianunţe orice s-ar petrece. Alte cete se împrăştiară, să aduneceambulurile desprinse dinainte, după pradă, în satele moldo-vene.

Când Mîrza se apropie cale de un ceas de tabăra tătărască,Tohtamîş era pregătit să-i întâmpine.

Cazacul descăleca, aruncându-şi fruntea în iarba de la pi-cioarele hanului, după cum ştia că-i este plăcerea.

– Marelui stăpânilor multă sănătate şi viaţă lungă, seapucă să turuie Mârza în limba hoardei.

– Ridică-te şi grăieşte.– Stăpânul meu doreşte ani mulţi în pace. Şi, ca semn că

spusele sunt adevărate, te roagă să-i îngădui, o mare şi prea lu-minate stăpân, să-ţi dea înapoi toate bunurile, pentru ca să nute superi şi să vii să le iei cu forţa. Stăpânul meu trimite în dartoate căruţele mânate de oamenii voştri căzuţi în mâna stăpâ-nului nostru şi, din porunca măriei sale, îi lasă slobozi a se în-toarce la tine.

– Retrage-te şi aşteaptă răspuns, îi zise unul din suita ha-nului.

Pe Tohtamîş vorbele solului îl surprinseră. Beii din jur încăse mai gândeau la felul ruşinos în care fuseseră siliţi de Tohta-mîş să plece, fără pradă şi fără să aibă măcar bunurile cu careveniseră pe pământurile ulagilor.

– Noi am plecat în ţinutul ulagilor nu după pradă sau să-i

38


aducem sub ascultare. Îi puteam nimici cu câteva ore în urmă,îi putem nimici şi acum, dar nu asta vrem. Noi vrem Hoarda deaur. Nouă ne trebuie toţi luptătorii acolo. Timur ologul va trebuisă-şi plătească trădarea. Nu l-am înfrânt pe Mamai degeaba. Noisuntem viteji. Noi trebuie să fim urmaşii lui Batu han şi să avemforţa întreagă pentru a ajunge la dalmaţi şi la nevrednicul celace-şi spune papa. Atunci veţi vedea bogăţiile pe care nici în gândnu le puteţi vedea acum. Strămoşii mei au fost acolo şi au po-vestit. N-avem nevoie de casele nevolnicilor ăstora de ulagi,vorbi hanul.

– Aşa este, mare han, ziseră ei murmurând.– Noi am venit să ne mai dezmorţim ciolanele, să mai

scoatem caii din starea în care se află orice animal după nemiş-care.

– Adevăr grăieşti, mare han.– Puterea noastră e nemăsurată. Ulagii ştiu asta. De aceea

ne trimit tot ce am lăsat noi în urmă. Le luăm, iar după ce ne în-cheiem socotelile cu Timur, venim şi aici. Vom fi mai mulţi şi maiputernici. Vom fi cu adevărat nepoţii lui Ghinghis han, Batu hanşi Ogodai. Când Hoarda albă se va uni cu Hoarda albastră, vomface să tremure în faţa noastră lumea.

– Aşa este, mărite stăpân, ziseră beii cu însufleţire.Feţele pârlite de soarele pustiei, ochii oblici se încreţiseră

de plăcere. Se şi vedeau călărind în fruntea cetelor, prin locurilepe unde strămoşii lor le povestiseră c-au fost. Vedeau cu ochiiminţii grămezi uriaşe de pradă, care nici pe departe nu se puteaumăsura cu ceea ce culeseseră ei de la ulagii ăştia prăpădiţi. Aveadreptate marele Ghias.

Răspunsul adus de Mîrza era dinainte cunoscut. Carele tă-tărăşti şi moldoveneşti încărcate cu lucrurile taberei părăsite furăprimite. Ioaniş putea să-i spună domnului său că vor avea ovreme pace din partea tătarilor. Simţise el că ceva îi făcuse pe tă-tari să nu primească lupta.

În vremea aceasta voievodul îşi adunase oastea de ţară.Repeziciunea cu care oştile domneşti se întregiseră cu oasteaboierească era semn de supunere din partea tuturora în faţa pri-mejdiei tătărăşti. Toate zavistiile erau uitate sau măcar trecute

39


cu vederea.Orice gând de vrăjmăşie înceta. Unii boieri, chiar dacă nu-

şi vorbeau cu anii, în clipe de primejdie s-adunau laolaltă, gatasă-şi dea viaţa pentru ţară şi domn, după care, odată primejdiatrecută, n-aveau decât să nu-şi vorbească din nou. Fiecare ceatăcuprindea în rândurile ei pe capul moşiei, dacă mai putea să ţinăarma în mână, sau pe fiii acestuia, puşi de regulă în fruntea ţă-ranilor liberi sau legaţi de interesele curţii boiereşti.

Oastea domnească permanentă era mică în comparaţie cuoastea cea mare. Ea avea de regulă grija cetăţilor şi târgurilor,a graniţelor şi drumurilor de intrare şi de ieşire din ţară, a curţiidomneşti şi a taberelor de instruire militară.

Încă din timpul lui Dragoş descălecătorul, ba chiar şi demai înainte, de pe vremea cnejilor, oastea de meserie era aceeape scheletul căreia se construia oastea cea mare. De multe ori,în oastea cea mare intrau şi cetele de strânsură, formate de obi-cei din oameni liberi, fără obligaţii faţă de domn sau de boieri.Se adunau numai pentru a-şi apăra ţara şi neamul.

De data asta, Roman-vodă nu reuşise să-şi adune toaterezervele, când vestea retragerii tătarilor îi fusese adusă la cu-noştinţă.

– Măria ta, să ne grăbim a veni în ajutorul cetăţilor atacate. Voievodul nu răspunse imediat.– Dar dacă nu au plecat cu adevărat? zise el într-un târ-

ziu.– Atunci cel ce ar fi putut face asta merită pe deplin mila

măriei tale.– Acela este cu adevărat un viteaz.– Vom vedea. Deocamdată să ne apropiem cât mai repede

de calea năvălitorilor. – Trimiteţi iscoade sigure.– Nici o clipă să nu mai zăbovim– Cetele care mai sunt de venit să ne ajungă din urmă.– O luăm spre Chilia, zise domnul încălecând.Calul rotat, cu frâie-bogat împodobite, o luă nestrunit în-

aintea cetelor de călăreţi. Pedestrimea nu era chemată sămeargă acolo.

40


Câţiva hotnogi şi căpitani rămaseră sub porunca armaşu-lui şi a spătarului în urma oastei călare.

Iscoade anume alese alergau ca vântul cale de o zi, în-ainte, aducând veşti despre năvălitor.

– Nu se vede nimic, măria ta, venea din când în când gla-sul acestora, ca o confirmare.

Spre seară, o ceată de călăreţi plini de praf şi de obosealadrumului se înfăţişă înaintea domnului. În fruntea lor, călăreahotnogul Gavrilă.

– Măria ta, zise acesta descălecând. i-am pus pe fugă.– Povesteşte, solule, cum a fost?– Păi, cum sa fie, măria ta? Ei au apucat să se împrăştie

aşa cum le e felul. Spătarul Duma dăduse carte pârcălabului Flo-rea să trimită ajutoare Cetăţii Albe, fără a şti că Tighina însăşi eraîn primejdie. Tocmai atunci au venit oamenii măriei tale Eranoapte.

Căpitanul Sava, trimis de vărul nostru Mircea cu o mie decălăreţi şi cu pâlcul de cavaleri, a plecat pe furiş, pe întuneric, laChilia. Acolo era Tohtamîş cu urdia sa. La noi, Cetatea Albă eranumai un buluc tătărăsc fără importanţă. Cazacul Mîrza a datvestea de atac, aşa cum plănuise omul măriei tale, Gorun, iarcând în zori îi atacam pe tătari din spate, a ieşit şi pârcălabulCosma cu oamenii cetăţii. Prinşi între două focuri, tătarii s-au re-tras. Atunci Ioaniş Gorun a trimis pe Mîrza cu solie şi cu toţi prin-şii tătărăşti la Tohtamîş. Nu ştiu ce i-a spus, dar am văzut că s-aretras. Noi am vrut să-i urmărim, dar Ioaniş Gorun nu ne-a datvoie, zicând că suntem prea puţini. Hotnogul Dragomir îi urmă-reşte de departe pentru a da de veste de vor să se întoarcă. Iarde atunci, toate veştile spun că tătarii n-au de gând aşa ceva.Mărite doamne, Gorun spune că ăştia erau oamenii Hoardei Albeşi că Tohtamîş ar fi fost izgonit de Timur cel Şchiop de la Hoardade Aur, iar cele petrecute în vremea asta, cât încă n-a venit pri-măvara, nu trebuie să ne pună pe gânduri. Gorun spune că tă-tarii au ieşit aşa, să se mai desmorţească, iar Tohtamîş are ce arecu Timur şi nu cu noi, de aceea i-a dat înapoi pe toţi prinşii.

– Bine gândit, zise Roman.– Aşa că, măria ta, Gorun vă trimite prin mine cuvânt de

41


liniştire şi de mulţumire. Oamenii căpitanului Sava, oamenii luiMircea vodă, au fost de mare folos şi noi aducem mulţumire mă-riei tale pentru gândul bun pe care l-ai avut.

– Ehei voinice, dacă vărul nostru n-ar fi avut treabă cu noi,n-am fi avut de unde să aducem cei o mie de călăreţi. Fratelenostru Petru nu a putut griji la vreme de Chilia şi de CetateaAlbă. iar Mircea susţine că-s ale lui. El uită că principatul Bârla-dului, lăsat mie de tatăl meu, s-a întins până la gurile Dunării şine lasă nouă ieşirea la Marea cea Mare numai pe la Nistru. Orieu nu pot îngădui una ca asta. Cetăţile sunt ale fratelui şi tată-lui meu şi n-am de gând să le dau nimănui. Mircea trebuie săvadă că o mie de oşteni sunt prea puţini pentru pretenţiile pecare le are. Noi moldovenii suntem în stare să ne păstram şi sin-guri zestrea lăsată de părinţii noştri. Căpitanul Sava va primi mul-ţămirile noastre şi se va întoarce în slujba domnului său.

Hotnogul Gavrilă îşi dădu seama că cele auzite acum nutrebuiau să mai fie povestite nimănui. Vodă Roman se arăta totatât de destoinic ca fratele său. Nici Petru nu dăduse voie ni-mănui să ia ceva din ce i se cuvenea. Mircea era mai bogat înoşti, avea mai multă putere, dar era mai frământat de primejdiidecât Roman.

– Măria ta, urechilor mele nu li se cuvine atâta cinstire, iarmintea mea nu poate cuprinde tainele măriei tale. Noi hotnogiiavem doar de ascultat de poruncile măriei tale.

– Adevărat grăieşti, hotnoage, zise voievodul, recule-gându-se.

Gavrilă se retrase uşor. Voievodul încalecă din nou, urmândnecurmat drumul său spre cetăţi. Putea merge liniştit, aşteptânddin urmă venirea spătarului Duma cu pedestrimea. Soarta cetă-ţilor Chilia şi Cetatea Albă, situate în coasta hanatului tătărăsc,îl îngrijora în egală măsură ca şi pe Mircea. Îi trebuiau oameni denădejde acolo, îi trebuiau oşteni de credinţă. Ştia că şi pe Mirceaîl interesau aceste cetăţi. Turcii stăteau la pândă, gata oricândsă-şi scoată capul din ascunzătoare, să atace şi să supună. Tă-tarii erau de-o religie cu dânşii. Mircea trebuia convins că cetă-ţile se aflau pe mână bună, la un prieten destoinic, gata să-i fiede ajutor şi nu trebuia să se teamă de vreo primejdie în această

42


parte de ţară.Cu cât se apropia de Cetatea Albă, cu atâta rândurile oas-

tei sale se măreau. La două zile după plecarea din ţinuturile ce-tăţii pe care o construia şi care avea să-i poarte numele, oasteaajunsese deja la mai mult de zece mii de oşteni falnici, care eraugata a-l sprijini în cele ce avea de înfăptuit.

Înainte de a se vedea zidurile cetăţii, un călăreţ se ivi dinzările albite. Era Ioaniş Gorun.

– Măria ta, am venit cu supunere să vă spun eu însumi cănu mai este nici o primejdie. Ultimele veşti de la hotnogul Dra-gomir îmi spun că tătarii n-au de gând să se mai întoarcă.

– Fii binevenit, prietene. Faptele tale de vitejie şi credinţacu care ai slujit ţara şi pe mine îţi vor fi răsplătite.

– Măria ta, fără oamenii lui Mircea...– Bine, bine, îl întrerupse vodă indispus.Faptul că oamenii lui îi ridicau mereu în slăvi pe oamenii lui

Mircea nu-l putea dispune. Gorun n-avea de unde s-o ştie.Credincios prieteniei căpitanului Sava şi adevărului, Gorun

era gata să aducă în lumină noi fapte, când vodă continuă:– Să ştii voinice, că nu oamenii lui Mircea, ci credinţa su-

puşilor mei şi tăria cetăţilor tătânilor noştri au salvat de urdia tă-tărască ţinuturile. Sava şi oamenii lui au venit să ia ei înşişiaceste cetăţi, de parcă noi n-am fi în stare să le apărăm.

– De aceea au venit atât de repede!– Dar ce credeai? Ajungea Mircea cu oştile înaintea mea?

Iar aceste cetăţi pot fi ele oare apărate cu numai o mie de călă-reţi şi cu cetele de genovezi care mai sunt în Cetatea Albă?! Eivin şi pleacă în Genova lor, dar noi rămânem, aşa cum am rămasmereu în faţa unora mai mari ca ei. Avem un stomac mare şi ne-cruţător. Înghiţim şi digerăm seminţiile neprietene cu multă uşu-rinţă. Aceste ţinuturi le am de la tatăl meu, vodă Costea, şi n-amde gând să le dau nimănui. În ele îmi trebuie om de credinţă, uncavaler al coroanei voievodale, un viteaz cum se zice pe la noi.Şi cred că eşti singurul meu slujitor credincios.

– Măria ta, dar ce-or să zică boierii?– Nimic. Nu sunt ei supuşii domnului, iar eu nu sunt unsul

lui Dumnezeu?

43


– Măria ta, sunt nevrednic...– Ba eşti vrednic, Gorune! Ai dovedit-o şi altădată, ai do-

vedit-o şi zilele astea. Nu i-ai întărâtat pe tătari necruţându-i. Bale-ai arătat şi omenie dându-le prinşii, făcându-le înfrângereamai uşoară. De-asta au plecat aşa de repede. Dacă vei fi tu aicis-ar putea să nu ne mai tulbure multă vreme.

– Măria ta, dar ţinutul este plin de boieri de vază.– Dar tu eşti trimisul meu. Primeşti ?– Primesc măria ta.– Atunci, la Suceava vei primi actul de danie şi de ridicare

la rangul de viteaz pentru credinţa cu care m-ai slujit. Tu vei ho-tărî în numele domnului tot ceea ce vei găsi de cuviinţă în acesteţinuturi, spre a nu mai fi o pradă uşoară pentru oricine. Punepârcălabi destoinici, apoi vino de mă ajută la clădirea cetăţii. Amnevoie de oameni hotărâţi. Fă-mi cetatea şi întoarce-te la ţinu-tul ce ţi-l dăruiesc. Iar dacă cerul mă va lăsa în linişte, voi căutasă te răsplătesc după cuviinţă.

– Măria ta, e prea mult.– Nu tu hotărăşti.– Voi fi urât de curte...– ...dar vei fi iubit de domn.– Măria Ta, mai zise Ioaniş Gorun, retrăgându-se copleşit.Zidurile cetăţii începuseră a se zări. Fumurile hogeacurilor

arătau voievodului că locuitorii îşi reluaseră viaţa paşnică. Dinporunca sa Ioaniş Gorun plecă înainte, în goana cailor, cu toatăceata, spre a vesti pârcălabului apropierea oştirii şi spre a pre-găti merindea.

Cetatea fierbea. Toată suflarea se pregătea de primireavoievodului. Preoţii scoteau prapurii din biserici, străbătând mul-ţimea îngenuncheată în faţa trecerii. Pârcălabul, copleşit de-atâtacinstire, se bâlbâia fără rost pe zidurile cetăţii, aruncând poruncicare de cele mai multe ori nu erau auzite. Toate se aranjau dela sine. Hotnogii, care trecuseră de mai multe ori prin aşa ceva,rânduiau oştirea, iar starostii breslelor, mulţimea.

Voievodul, ajuns în faţa porţilor cetăţii, coborî de pe cal.Pârcălabul Neagu, însoţit de starostele negustorilor şi de Ioaniş,de-o parte şi de alta, îl aştepta cu pâine şi cu sare, îngenuncheat

44


în mijlocul drumului. Voievodul îi cuprinse în braţe:– Mulţumesc, vitejilor.– Trăiască Roman vodă, striga mulţimea la fiecare pas.Ajuns în mijlocul cetăţii, acolo unde se ridica biserica, vo-

ievodul, descoperindu-se, intră în biserică, însoţit de vlădici şi deprelaţi, de mireni şi de oşteni.

Faptul că Cetatea Albă rezistase, că tătarii o părăsiseră fărăa-i aduce stricăciuni, umplea de mândrie sufletul voievodului.Dar şi faptul că Roman venise la ei mai întâi îi făcea pe locuitorisă fie mândri de importanţa ce le-o acordase. Apoi, se ştiau dinmoşi strămoşi moldoveni, spre deosebire de cei din Chilia, fostăAquillea lui Macedon, care aparţinea când valahilor, când lor.

Mese întinse în curtea boierească îmbiau deopotrivă peoaspeţi şi pe locuitorii de vază la un praznic de cinstire a sufle-tului celor ce se jertfiseră pentru pacea şi fericirea cetăţii. Încapul mesei, la loc de cinstire, se aşeză voievodul. Faţa îi radiade bucuria revederii supuşilor credincioşi şi netemători în faţaduşmanului. În afara cetăţii, oastea cea mare primea din mâinilelocuitorilor aceleaşi bunătăţi cu care se ospăta vodă şi suita sa.

După ospăţ, voievodul şi o parte din oaste, plecară spre Ti-ghina.

Acolo era căpitanul Sava cu oamenii lui Mircea. Se cuveneasă le aducă mulţumire şi să întărească dreptul asupra cetăţii,atât prin prezenţa domnului însuşi, cât şi prin răsplătirea pe careurma s-o facă celor ce-l ajutaseră.

După Tighina, Roman se întoarse la Cetatea Albă, reîntre-gîndu-şi forţele pentru ca intrarea în Chilia să se facă în toatămăreţia şi fala cuvenită domnului, stăpânului şi părintelui aces-tor ţinuturi.

Neobositul voievod era însoţit de spătarul Duma şi de Ioa-niş, gata să-i îndeplinească orice poruncă. Odată lucrurile lămu-rite şi în aceste locuri, voievodul urma să se întoarcă la cetateade scaun.

Olăcarii plecară în toate părţile pentru a duce vestea ceamare.

Pârcălabii cetăţilor răsuflară uşuraţi. Oastea strânsă de vo-ievod luă drumul Sucevei, de unde Roman vodă dădu poruncă

45


de întremare a cetăţilor şi satelor vătămate. Vistiernicul, avândporuncă domnească, răsplăti cu dărnicie cavalerii şi oastea dom-nului Mircea. În acelaşi timp, trimise carte lui Vladislav al Polo-niei despre victorie şi pagubele suferite, cerându-i cu smereniedatoria, iar lui Ioaniş îi dărui ţinuturi bogate pe apa Moldovei, lavărsarea în Siret, unde hotărî să construiască cetate şi curtedomnească.

In actul de danie, voievodul dăruieşte „slugii noastre Ioa-niş Viteazul, ţinuturile de dincoace de apa Siretului şi de dincolode apa Moldovei cu tot ce cuprind ele”, pentru vrednicia cu carene-a slujit împotriva urdiilor tătărăşti. Totodată, primind de latatăl său Costea, mai înainte de moarte, ţinuturile Bârladului,găseşte de cuviinţă să hotărască în aceleaşi locuri cetatea descaun, ca fiind mai departe de drumurile duşmanilor:

„Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la muntepână la mare, marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeudomn, vom zidi oraşul nostru cu cetate de pământ”, cu palisadăde lemn, care să ne fie pururi loc de odihnă şi de înţelepciune;atât nouă cât şi credincioşilor noştri curteni. Peceţile logofătuluişi ale vornicului şi ale altor curteni veneau să întărească hotărâ-rea domnească în acel început de 1392.

Curtea domnească sărbătorea victoria aşa de lesne obţi-nută. Ba chiar uşurinţa cu care se desfaşuraseră evenimentele ledădu posibilitatea unor curteni să nu dea crezare celor ce se au-zeau.

Ioaniş, în mare ţinută, luă din mâna domnului actul dedanie. La ieşire, îl aştepta prietenul nedespărţit pus pe şuguială:

– Mă-nchin dumitale, boier Gorun, zise Toader cu şireatăsmerenie în glas.

– Toadere, lasă-te de astea acum. Nu şugui şi nu-ţi râdede mine. Tu eşti în primul rând prietenul meu şi se cuvine să neîntâlnim cu dragoste, zise el, îmbrăţişându-l bărbăteşte.

– Voia dumneavoastă, boierule...– Bătrân dac-aş fi şi tot n-ai avea atâta supuşenie faţă de

mine. Termină cu astea, tâlhărule, şi hai să udăm moşia.– S-o udăm, să deie recolte bogate. Plecară împreună spre una din casele unde hangii pămân-

46


teni se luau la întrecere în ale ospeţiei cu cei lioveni, veniţi cumeşteşugul gata învăţat, în jurul meselor de brad negeluite, aşe-zate pe pari cu picioarele înfipte în lutul încăperii. Târgoveţi şi oa-meni de toată mâna adăstau bărdacele de vin, ciugulind sauînfulecând din talgerele de lut ars carnea păsărilor friptă saufiartă cu pricepere.

47


CETATEA

colo unde apa Moldovei se întâlneşte cu Siretul, printrepăduri dese de plop şi răchiţi, se hotărâse locul cetăţiivoievodale, cetate de pământ şi palisadă de stejar mai

departe de tătari, mai departe de lehi şi tot atât de departe deunguri, dar mai aproape de inima ţării. Roman voievod se îngri-jise de toate. Cete mari de slujbaşi aduceau cele trebuitoare ce-tăţii, iar oamenii locului, ajutaţi de supuşii măriei sale veniră cutoată inima la construirea cetăţii. Vitregiile iernii nu-i putuseră iz-goni pe lucrători, dar încetiniseră în mare măsură ridicarea zi-durilor. loaniş Viteazul, ca unul din partea locului, însoţit ca oumbră de Toader Şoican, era sufletul acestora, îngrijindu-se pecât le stătea în putinţă de toate trebuinţele oamenilor. Casele în-cepuseră a se ridica în interiorul împrejmuirii, oferind adăpost şicăldură după fiecare zi de muncă.

La curtea domnească a Sucevei, domnul Roman primisesolie din partea polonă, prin care i se cerea înnoirea actului devasalitate, făcut de Petru la vreme de grele încercări şi neiscălitîncă de noul voievod.

– Se cuvine oare, boieri dumneavoastră, să nesocotim în-ţelegerea tătânelui nostru? zise Roman în sfatul adunat în salatronului.

– Nu se cuvine, măria ta, dar, în aceeaşi măsură, trebuiesă amintim şi să cerem polonilor datoria pe care o au faţă denoi. Eu, ca vistiernic ce sunt, ţin să spun măriei tale că cetateanouă pe care ai poruncit să se înalţe costă multe parale, iar Rigaar trebui să-şi ţină cuvântul.

– Nu ne putem încrede în nici un fel în ajutorul făgăduit

48


A

prin actul de vasalitate, atâta vreme cât el este la fel de sărac,ba chiar mai sărac decât noi, de nu-şi poate achita datoriile. N-are bani, n-are cu ce să-şi plătească oştirile, n-are oaste, n-areputere şi atunci la ce ne trebuie nouă alianţă cu un becisnic?glăsui vistiernicul Hîncu.

– Măria ta, l-am slujit cu credinţă şi pe tatăl domniei voas-tre, voi fi credincios şi pe mai departe neamului şi ţării. De aceeanu pot fi de acord cu vistiernicul. Ţarul Sişman ne cere sprijin îm-potriva necredincioşilor osmanlâi. Jogailo este din ce în ce maisărăcit de luptele interne dintre lituanieni şi poloni. În Transilva-nia, Szécsény nu înseamnă pentru noi un prieten, cum niciBebek nu a fost. Hoarda de Aur şi Hoarda Albastră, abia aşteaptăsă ne atace, iar ungurii ar dori din tot sufletul să li se alăture.Wladislaw are nevoie de alianţa noastră mai mult spre a se liniştipe sine, iar banii daţi de părintele vostru au mai multă şansă dea se întoarce la vistieria ţării dacă suntem aliaţi decât dacă nusuntem.

– Boieri dumneavoastră, mulţumesc marelui logofăt şi vis-tiernicului pentru credinţa lor. M-am gândit şi am hotărât Voisemna un act de vasalitate prin care ne vom obliga să-l ajutămpe Jagello împotriva duşmanilor noştri, ungurii şi tătarii, darnumai până la Cracovia, îi vom cere ca în trei ani să ne restituiedatoria tătânelui nostru, după care vom lua Pocuţia. Aşa hotă-răsc.

Boierii se înclinară adânc, retrăgându-se. În inima domni-torului pătrunse un val de frig. Din toate părţile veştile rele cur-geau fără cruţare. Nu mai putea rămâne în cetatea Sucevei. Preaera în calea tătarilor şi chiar a polonilor.

In aceeaşi zi, prinţul Konatovici, cneazul Podoliei, primeadin partea voievodului actul de vasalitate.

– Mărite doamne, îngăduie-mi câteva vorbe detaină, îndrăzni prinţul în numele prieteniei arătate de atâtea oriîntre dânşii.

Curtea se retrase. Domnul Roman îl privi cu viu interes.– Te ascult, principe. - Măria ta, noi polonii nu vedem cu ochi buni cele ce se

întâmplă la curtea stăpânului nostru. Alianţa cu Jogailo nu vă

49


aduce nimic bun. Dacă teutonii nu l-ar fi sprijinit acum zece ani,n-ar fi ajuns regele nostru. Pe noi ne doare soarta polonilor daţica pe marfă teutonilor în schimbul puterii din Zemacia. Degeabaregina Jadwiga a îmbrăţişat creştinismul în patul acestui litua-nian. Iar credinţa acestui voievod în alianţe nu face nici doi zloţi.Mai ieri era alături de ulagii Hoardei de Aur la Kulikovo, iar acumle este împotrivă.

– Toate bune şi înţelepte, prinţe, dar tot aşa mai ieri, cumbine spui domnia ta, principele Jurg Koriatovici, tatăl domnieitale voia tronul Moldovei şi numai fratele meu, Petru voievod,ştie cu câtă greutate 1-a făcut să-şi ia gândul.

– Măria ta, e adevărat, dar nu mă fă vinovat pentru gre-şelile tatălui meu. Eu vin cu sufletul curat în faţa măriei tale şi-ţi spun că te paşte mare primejdie. Fereşte-te, doamne, de totce vine de la curtea noastră. Niciodată jagellonii nu şi-au res-pectat angajamentele.

– Şi de ce-mi spui mie toate astea?– Fiindcă vreau sa-ţi arăt adevărata faţă a lucrurilor. Fiind-

că am nevoie de un aliat puternic, aşa cum e măria ta. Fiindcăn-ai să vezi niciodată înapoi banii părintelui tău. Fiindcă, la pri-măvară, voi porni cu oştile mele împotriva acestui uzurpator deneam şi lege, iar dacă mă vei ajuta şi măria ta, voi învinge.

– Ce poţi dovedi din toate câte mi-ai spus?– Mâine va veni un neguţător cu daruri pentru măria ta.

Darurile sunt aducătoare de moarte. Nu ştiu în ce fel ai putea săte aperi, dar trebuie să ştii adevărul. Părintele meu a vrut scau-nul părintelui măriei tale, dar nu prin vicleşug. Iar ca să-ţi dove-desc că tot ce-am spus e adevărat, dacă măria ta mă ajută cuun corp de oaste de călăreţi cu arcuri, eu sunt gata să dau, în-aintea bătăliei, o treime din datoria regelui nostru. Mă va ajutaşi Sigisimund al ungurilor şi nobilimea polonă alături de întreagaPodolie. Nimeni nu mai poate îndura silniciile teutonilor. Nici chiarJadwiga nu este împotriva noastră.

– Bine, ne vom mai gândi, iar la timpul potrivit vei primirăspunsul nostru zise Roman voievod gânditor.

– Şi nu uita capcanele neguţătorului, mărite doamne,adăugă prinţul Koriatovici retrăgându-se.

50


În urma sa, voievodul începu să se plimbe prin sala tro-nului cu paşi mari, agitaţi. Fulgi mari de zăpadă coborau pestecetatea Sucevei acoperind întunecimea vieţii. Pe Koriatovici nu-lputea crede, dar nici nu putea să nu-i asculte părerile.

“Noi, Roman, voievod al Moldovei şi moştenitor al întregiiŢări Româneşti de la munte până la malul mării...” îi veneau înfaţa ochilor slovele tratatului. Iar gândurile îl chinuiau cu îndo-iala veşnică a stăpânirii adevărate. “Sunt eu oare voievod?” Paşiise opriră şovăitori în mijlocul sălii, după care se îndreptă cu ho-tărâre spre iatacul domnesc.

În aceeaşi zi, însoţit de strajă, de vistiernic şi de logofăt,porni spre târgul de pe apa Moldovei ce avea să-i poarte nu-mele. Îl voia întărit, curte domnească adevărată, ferită de nă-vălitori, îl voia loc de odihnă şi de judecată a ţinuturilor sale.

Ajuns pe înserat, se bucură de zorul cu care dulgherii, pie-trarii şi toţi lucrătorii îşi continuau lucrul.

– Ioaniş, viteazul meu credincios, mult mă bucur la vede-rea zidurilor ce se înalţă în jurul cetăţii mele.

– Măria ta, până la vară e gata. Mai avem de luptat cu fri-gul, dar şi ăsta e bun, că ne-a strâns noroaiele şi ne lasă în lun-cile Siretului şi ale Moldovei după lemnul trebuitor împrejmuirii.

Până atunci, mă vei sluji cu credinţă în altă parte, îţi vomda carte de însoţire din partea noastră, prin care toată suflareacredincioşilor va trebui să te ajute în îndeplinirea voinţei noastre.

– Poruncă, măria ta! zise Gorun îngenunchind.– Vei lua o ceată de viteji şi te vei duce la curtea jagel-

lonă. Acolo vei afla ce se pune la cale împotriva noastră. Veicăuta dovezile trebuitoare. Marele logofăt îţi va întocmi înscri-surile pentru toţi cnejii şi vitejii ce ne sunt credincioşi.

Voievodul se îndepărtă cu pas măsurat spre grupul împle-titorilor de nuiele. Îi privi în tăcere, făcându-le semn să-şi conti-nue lucrul.

Nuielele subţiri de alun şi de arin se împleteau trainic înplase mari, care urmau să fie prinse cu pari potriviţi, de jur îm-prejurul cetăţii pe două rânduri, între care avea să se aşeze pă-mânt şi bolovani de râu. Apoi bârne groase de stejar aveau săîntărească de jur împrejur conturul cetăţii. Iar la porţi, stâlpi mari

51


de piatră veneau să întregească construcţia.Voievodul trecu prin mijlocul târgului, acolo unde se aflau

săpăturile curţii domneşti. Pietrari iscusiţi, cu trupurile încinse demuncă, loveau pietrele cărate de un şir de care cu boi. Lucrulmergea cu spor, iar târgul avea să fie împrejmuit cu palisade delemn până-n vară. Rămase în cetate câteva zile. A treia zi, un solde la curtea regelui polon i se înfăţişă cu daruri. O giubea desamur, un pumnal tătărăsc şi o spadă lungă frâncească erau da-rurile pe care prinţul Koriatovici înţelesese să le dea voievodului,ca semn al credinţei sale şi al prieteniei pe care spunea că opoartă. Un răvaş princiar însoţea darurile cu lămuriri şi mai alescu destăinuiri importante:

“Să ştie măria ta că neguţătorul aşteaptă înapoierea dom-niei tale la curte, iar haina pe care ţi-o va aduce în dar este demare primejdie, iar domnia ta să n-o atingă cumva, nicidecum săo poarte...” glăsuia printre altele înscrisul.

Roman se tulbură. Adeverirea spuselor principelui îl întris-tară. Credea în alianţa cu Wladislaw. Îi era necesară, pentru căprea era singur în faţa tuturora. Gânduri se adunau sub căciulade jder, înfierbântându-i capul. Se descoperi.

– Măria ta, să nu răceşti, îl trezi din ale sale marele logo-făt.

Voievodul nu răspunse. Zăpada scârţâia sub cizmele deiuft, completând zgomotul produs de cioplitorii în piatră.

Câteva zile după aceea se afla în cetatea Sucevei.– Măria ta, spuse logofătul Dragomir, un neguţător polon

vine ca trimis al curţii şi al starostelui neguţătorilor din Liov lacurtea noastră. Cere audienţă de taină.

– Să vie, logofete. Adu-l şi pe Alexandru, fiul nostru. Vremsă înveţe câte ceva din toate câte îi pot fi de folos unui moşte-nitor muşatin.

– Prea bine, măria ta.Rămas pentru o clipă singur, voievodul chemă straja, gata

să primească poruncile de trebuinţă.Coconul Alexandru se înfăţişă plin de supunere.– Te-am chemat fiul meu, pentru ca să vezi cum trebuie

să-ţi aperi sănătatea, chiar viaţa atunci când ţi-e în primejdie.

52


Prieteni de nădejde m-au prevenit că va veni un trimis polon cudaruri meşteşugite să-mi ia viaţa, în ce mod nu cunoaşte, dar mi-au spus să nu primesc darurile decât după ce mă voi convingecă nu mă paşte nici o primejdie.

– Prea bine doamne, zise Alexandru aşezându-se de-adreapta scaunului voievodal.

Cu fruntea înaltă şi faţa ovală, Alexandru dovedea încă depe acum o mare putere de a pătrunde în firea lucrurilor. Dască-lii pe care voievodul îi adusese de la Bizanţ, se arătau mulţumiţide uşurinţa cu, care tânărul lor învăţăcel buchisea în latineştesau greceşte.

Neguţătorul intră urmat de o suită de alţi negustori, re-prezentând starostia Liovului.

– Măria ta, îngăduie şi primeşte cu dragoste această hla-midă de hermină pe care însuşi craiul nostru Wladislaw ne-a po-runcit să v-o trimitem ca semn al marii prietenii ce v-o poartă,atât măria sa, cât şi noi, neguţătorii. Şi mai îngăduie, măria ta,să ne facem comerţul în ţara ta în linişte şi pace, aşa cum şi tă-tânele tău a făcut-o.

– Bucuros primesc aceste daruri şi ca semn al bucurieimele o să vă rog, pe dumneavoastră cinstiţi soli ai preacinstitu-lui crai Wladislaw, să probaţi aici în faţa noastră hlamida ce ne-o înfăţişaţi.

Faţa negustorului tresări.– Asta nu se poate măria ta. Ar fi o cinste pe care numai

voievozii au dreptul…– Din porunca mea, poftesc ceea ce am spus. Altfel voi

porunci străjilor să-mi îndeplinească dorinţa, zise voievodul ridi-cându-se.

Straja palatului se arătă gata de împlinirea poruncii, la pri-mul semn pe care vodă avea să-l facă.

– Îndurare, măria ta, nu mă nenoroci!– Dar cu ce te nenorocesc, cinstite sol? îşi arată voievodul

nedumerirea.– Măria ta, blana e otrăvită. Cel de-o îmbracă moare în câ-

teva zile din cauza unor prafuri puse anume în gulerul ei. – Iar eu, nu?

53


– Ba da, măria ta!– Atunci, poftim de te căftăneşte solule. Fii bărbat şi nu

mă sili să te îmbrac cu forţa. Poate ai noroc şi nu mori.– Nu pot, măria ta. Voi muri...– Atunci ai să mori în ştreang, dacă blana nu-ţi place.– Îndurare...– Luaţi-l. Pe ceilalţi alături de dânsul.– Măria ta, ei nu ştiu nimic. Sunt nevinovaţi.– Să plătească şi ei pentru necredinţa ta.Suita întreagă se prăbuşi la pământ, cerând iertare. Ale-

xandru însuşi îndrăzni:– Iartă-i pe cei ce n-au ştiut, măria ta.Voievodul îşi sprijini fruntea în palma mâinii stângi. Câteva

clipe de tăcere adâncă, de încordare se aşternură în sală.– Voi, ce mi-aţi dorit pieirea cu ştirea au fără ştirea voas-

tră, vă iert. Nu-i vina voastră, a celor care n-aţi ştiut de aceastăuneltire, dar pe acest neguţător hain îl urc acolo unde se cuvine.Sau mai poate încă să aleagă, haina...

Cu mâinile tremurânde, cu chipul desfigurat de groază, ne-guţătorul se îmbrăcă cu mare fereală şi încetineală. Vrând să sedezbrace, voievodul îi spuse:

– Ieşiţi, şi dacă veţi mai ajunge în faţa „prietenului” meuWladislaw, să nu uitaţi să-i aduceţi spre cunoaştere cele întâm-plate la curte. Noi am dorit buna vecinătate, pacea şi prietenianeamurilor noastre şi nu va fi vina noastră pentru toate câte sevor întâmpla.

Polonii ieşiră. Ajunşi în curtea cetăţii, încălecară în maregrabă spre locurile de unde veniseră. Blana ramase aruncată înmijlocul drumului o vreme, după care un străjer o luă cu vârfulsuliţei şi o băgă în foc. Vestea înconjură cu iuţeală cetatea.

– Fiul meu, zise voievodul după plecarea celor ce fuseserăde faţa, i-am iertat nu pentru că aşa ar fi fost drept, ci pentru casă-ţi dai seama de puterea prin care poţi dispune viaţa şi moar-tea celor mai slabi. Nu mai putem fi aliaţii polonilor. N-am uitatcă riga polon a atacat alături de tătari cnezatele ruseşti, că aluat tronul cu sprijinul teutonilor, folosindu-se şi de banii tatăluinostru şi de Pocuţia, zălogită pentru ei nouă. Iar acum, mai vrea

54


să ne ia şi viaţa. Suntem înconjuraţi de peste tot de duşmani.Singurul prieten adevărat e Mircea şi tatăl lui. Bizantinii, în lup-tele lor pentru putere, frate contra fratelui, s-au sprijinit pe tur-cii lui Murad, până ce acesta a uitat să se mai întoarcă de undea venit. Eu nu vreau nici puterea pentru mine sau familia mea şinici averea sau mărirea pe care ţi-o dă puterea, dar vreau pen-tru neam un păstor de nădejde, înţelept şi iubitor de dreptate şide oameni. Iar mila nu dă întotdeauna fericirea supuşilor. S-arputea ca mila noastră de acum să ne coste multe vieţi omeneşti.Dar vom şti să facem cu seninătate orice jertfă ce va aduce nea-mului nostru foloase, decât să ne lăsăm umiliţi de la o zi la altade toţi cei ce poftesc la averea, la casele şi la tihna noastră.

Alexandru asculta cu atenţie glasul tatălui său, încercândsă pătrundă cât mai adânc sensurile ascunse ale spuselor. Ade-sea auzise despre bizantini ca despre nişte rude apropiatemamei sale, setoşi de putere, dar gata să se vândă unii pe alţii.Abia acum i se spunea că ei ar fi fost vinovaţi de venirea turci-lor în coasta lor. Ţarul Sişman, prietenul lor, le trimetea veşti reledespre necredincioşii care-l bătuseră la Cosovo şi care se adunauîn fiecare primăvară împotriva creştinilor. Cărările întortocheateale politicii voievodale erau de multe ori încâlcite, dar niciodatănu părură mai de nepătruns decât acuma.

În aceeaşi zi, Ioaniş Gorun plecă spre curtea polonă du-când cu sine scrisori de nemulţumire din partea voievodului pen-tru uneltirea ce se făcuse şi vorbe de taină cneazului Koriatovici,de alianţă în fapta ce-o plănuise. Hainia regelui polon îl întărâ-tase în aşa măsură, încât adeseori Ioaniş se trezea vorbind sin-gur. În urma lui, cetatea avea să se dureze cu ajutorulpârcălabilor din ţara de jos şi al priceperii căpitanilor. Părintele Ie-remie se şi mutase în frigurile iernii şi ale pregătirii diocezei salepentru a pregăti autocefalia bisericii moldovene, împotriva voin-ţei bizantine: mai ales împotriva trimisului patriarhiei Bizanţului.

– La ce se gândeşte Ioaniş Viteazul? îl trezi întrebarea hot-nogului Gavrilă.

– La nimica, prietene.– Atunci, de ce-ţi tot mişti buzele cu înfrigurare?– Mă rog la Cel de Sus pentru izbândă.

55


– Iar pentru asta ne trebuie nu numai tăria braţelor, ci şia minţii noastre încărcate de păcate. De aceea trebuie s-o maişi primenim din când în când. Iată aici un loc vestit de hrană şiodihnă la care cutez a rămâne peste noapte, zise Gavrilă intrândpe porţile larg deschise, prin care se vedeau câteva care şi maimulţi călători adunaţi.

– Cunoşti locul?– Cum nu? E hanul unui moldovan pripăşit la graniţa le-

şească, la Răscruci, i se spune prin părţile astea. Are un vin şi ohorilcă...

Hotnogul plescăi din buze a aducere aminte. Urmat în-deaproape de ceata lui, intră în pridvorul scund şi afumat al ha-nului. Din pridvor dădură în camera mare, în care se aflau mesede brad feţuite şi lustruite de întrebuinţare, strălucind de grăsi-mile îmbibate şi de spălările repetate ale slugilor din casă. Stă-pânul, apărat de un şorţ din piele tăbăcită, mânuia cu dibăcieproţapul întins deasupra focului ce lumina încăperea într-un colţ,având deasupra o răsuflătoare deschisă de-a dreptul în tavan.Femeia lui şi cu alte suflete, ce nu ştiau de-i erau slugi sau copii,se îngrijea de adusul vinului din beciuri în poloboace pântecoase.

La intrarea lui Ioaniş Viteazul, câteva capete se întoarserăpline de curiozitate. Gavrilă se opri la o masă ce se afla maiaproape de intrare. De câte ori s-ar fi deschis uşa, ar fi zărit şicaii pe care-i lăsaseră legaţi la conovăţul din curtea hanului.

– Bun venit, boierilor! Suntem bucuroşi să vă găzduim şisă vă omenim cu tot ce ne stă în putinţă, zise femeia petre-cându-şi mâinile prin pestelca albastră de cit.

– Mulţămim gospodinei şi o rugăm să ne ajute să ne os-toim foamea şi setea, zise hotnogul cu faţa lăţită de un zâmbet.

Femeia dispăru, îi şopti ceva bărbatului de la frigare.Acesta încuviinţă în tăcere.

– Loc liniştit şi plin de căldură, zise Gorun celor din ceată,mulţumit.

– Face hangiul nişte frigări, de-ţi lingi degetele, îl asigurăGavrilă pe Ioaniş, plescăind iarăşi de plăcere.

– Unul din noi să dea mâncare cailor, hotărî Ioaniş.Un oştean se ridică, îndreptându-se spre cai.

56


Nu mult după asta, ulcele de pământ pline cu vin se oprirăpe masa lor.

– În sănătatea măriei sale, Roman voievod, închină Ioanişcu voce potolită.

– În sănătatea măriei sale, îi răspunseră cu toţii, ducândulcelele la gură.

De la celelalte mese, privirile se întoarseră spre grupul lor.Căciulile purtate pe cap şi hainele groase din postav desluşeaucă nu erau oameni de rând.

– În sănătatea Viteazului Ioaniş Gorun, închină hotnogulGavrilă urmat de ceilalţi.

Când hangiul auzi desluşit că omul ce intrase în gospodă-ria sa era un viteaz, un cavaler, cum se spunea la curţile dom-neşti, îşi opri frigarea, căutând din priviri părţile mai bune şi mairumenite pe care avea să le pună în castroanele de lut smălţuitpentru cinstea ce i se făcuse.

Ajutoarele sale începură a căra la mese carnea aburindă,spre bucuria mesenilor.

– Adevărat ai grăit, hotnogule, bun gospodar şi mare meş-ter pare a fi gazda noastră, zise Ioaniş.

– Păi, am mai gustat din bucatele astea.Ceilalţi se întrecură cu laudele de fiecare dată, la fiecare

nouă porţie de mâncare adusă pe masă. Sarmale şi turte de grâucopt în untură de porc, murături din cele alese anume parcă săte îndemne la băutură şi iarăşi fripturi de vânat pârpolit la do-goarea frigării ce nu mai contenea să se învârtă dispăreau cu iu-ţeală.

Afară se întunecase demult. Cerul era ca de sticlă. Stelelelicăreau viu, îngheţate, iar zăpada scârţâia sub paşii ce cutezausă străbată curtea. Caii fuseseră adăpostiţi cu grijă de rândaşi.

– Adu-l şi pe cel de la cai, porunci Gorun.– Mai bine am sta cu toţii aici.– Nu las eu caii fără pază. Vom sta pe rând. Nimeni nu

poate şti ce fel de oameni se preumblă prin locurile astea.– Cum porunceşti, zise hotnogul cu supunere. Un alt însoţitor ieşi să-l schimbe pe cel de la cai.– E noapte senină, zise cel venit cu frigul pe umerii lui, fre-

57


cându-şi mâinile să şi le încălzească, pentru a putea apuca bu-catele şi cana cu băutură.

Când să apuce ulceaua de pământ, un vuiet ce părea căvine din marginea pământului îl făcu să rămână cu mâinile înaer. Câinii începură să urle, caii să necheze prelung, iar celelalteanimale stârneau o larmă asurzitoare. Mesenii şi toată suflareadin han îşi opriră orice mişcare, aşteptând contenirea vuietului si-nistru. Hangiul scăpă oala de pământ cu vinul rubiniu. Sub pi-cioarele tuturor pământul începu să se clatine. Lemnul caselorîncepu să trosnească sec, înfricoşându-i.

– Se scufundă pământul! – Afarăăă!…– La cai!– Ajută-ne, Doamne!O învălmăşeală cumplită se iscă în rândul oamenilor şi al

animalelor. Hornul de pe casă se prăbuşi. Tavanul din bârne sedesfăcu peste mesele pline de vase, zdrobindu-le.

Ioaniş şi ai lui se străduiau să iasă afară pe uşa ce refuzasă se deschidă. Hangiţa ţipă prelung. O bârnă din tavan îi căzusepeste spinarea făcută covrig de teamă şi încordare.

Ioaniş căzu. Ceilalţi erau adunaţi unul peste altul în drumspre ieşire. Hotnogul Gavrilă, cu o sforţare supraomenească serepezi în uşă scoţând-o din ţâţâni. Greoi, clătinat, se năpusti încurtea troienită, Ioaniş se sculă ruşinat. Ieşi cu furia şi dispera-rea celui ce nu mai avea nimic de pierdut. Caii smunceau că-pestrele de ieslea prăbuşită. Poarta grajdului era căzută, iar oparte din acoperişul de stuf se prăbuşise. Câinii se aşezaseră peburtă, necontenindu-şi urletul.

Ioaniş privi înapoi. Pereţii hanului se crăpau. Găuri marilăsau să se vadă spaima celor dinăuntru, paralizaţi de frică. Pă-mântul se scutura fără măsură.

Deodată mişcarea se domoli, iar când toţi crezuseră că aîncetat, o ultimă zvâcnire se făcu simţită cu o forţă nebănuită.Hanul se prăbuşi. Focul din vatră prinse a se întinde cu repezi-ciune în lemnăria uscată. Din interior se auziră răcnetele celorprinşi sub dărâmături.

Ioaniş privea neputincios. Gavrilă, mut, se prăbuşi cu faţa

58


la pământ, bolborosind rugăciuni. Un cal scăpat din strânsoareacăpăstrului ţâşni din grajd în goană disperată spre câmpia plinăde troiene. Vânt năprasnic se porni să răscolească zăpada aş-ternută. Copacii înclinaţi se dezrădăcinară, prăbuşindu-se în zgo-mot de uscătură. Apoi pământul se opri cu totul. Zgomotelefăcute de acareturile prăbuşite erau astupate de urletul furtuniice se dezlănţuise. Gavrilă se ridică din zăpadă urmându-l pe Ioa-niş spre grajd. Dintre dărâmăturile hanului, ca nişte arătări, în-cepură să se ridice, unul câte unul, cei ce se puteau ridica.Fiecare se îndrepta spre grajd, la cai. Hangiul, ajutat de una dinslugile sale, trăgea trupul hangiţei dintre bârnele aprinse. Stră-inii de la mesele de lângă focul la care cu câteva clipe înainte sfâ-râise frigarea se clătinau căutându-se unul pe altul. Aveau cutoţii zgârieturi, vânătăi, răni adânci. Se îndreptau spre mijloculcurţii. Caii erau scoşi şi stăpâniţi cu mare greutate, încetul cu în-cetul sufletele animalelor şi ale oamenilor începură a se linişti.Ioaniş îi dădu frâiele calului potolit hotnogului, repezindu-se prin-tre ruinele în flăcări.

– Cei care se pot mişca să vină după mine. Mai sunt oa-meni înăuntru, zise, Câţiva îl urmară. Hangiul îşi plângea nevastanemişcată. Două dintre ajutoare erau printre dărâmături. Căutaubanii şi trupurile tovarăşilor lor. Din pivniţă se auzea un glas.

– Ajutaţi-mă, oameni buni!Ioaniş se repezi într-acolo. Peste capacul închis, câteva

resturi de zid şi o bârnă de stejar, opreau ca o lespede orice în-cercare a celor care s-ar fi aflat înlăuntru de a ieşi. Ioaniş seopinti să ridice bârna. Ajutat de cetaşi, reuşi să elibereze capa-cul. Din pivniţă ieşi o slugă ce mai ţinea încă, strâns, toarta uneigăleţi cu vin, vărsată mai mult de jumătate.

– Să stingem focul. Noaptea e lungă şi n-avem undedormi, se auzi glasul hotnogului. Treziţi parcă, toţi începură săarunce zăpadă peste flăcări. Unii apucaseră nişte scânduri, alţiigăsiseră lopeţile răvăşite prin curte, năvălind cu spaimă asupraflăcărilor.

Curând focul se potoli. De sub dărâmăturile fumegânde,scoaseră trupurile. De frig şi de frică se încălzeau la flăcările unuifoc întreţinut cu greutate în mijlocul curţii. Careva adusese vin

59


din pivniţa rămasă aproape intactă. Beau din găleată. Apoi pu-seră găleata la foc. Vinul fierbinte şi acru se sorbea din câtevacăni găsite întregi, printre dărâmături. Săbiile, paloşele şi armelede metal răceau trupurile obosite. Ioaniş căută nişte fân printreresturile grajdului. Câinii se adunară lângă oamenii obosiţi.

– Stând aici, îngheţăm, zise unul dintre străini.– Să mergem în pivniţă, spuse hotnogul.Se îndreptară spre intrarea din pivniţă. Din gura ei un

miros puternic de vin îi întâmpină.– S-au spart butoaiele şi ne îmbată mirosul.– Cel puţin nu îngheţăm.Intrară cu toţii. Caii fură legaţi la conovăţul din faţa a ceea

ce fusese cândva un han. Fânul fusese adus într-un mormanmare la picioarele lor.

– Eu zic că am face mai bine dacă am porni înapoi, ziseIoaniş într-un târziu.

– S-ar încălzi şi caii la drum, ne-am încălzi şi noi, dar sun-tem cam puţini, spuse hotnogul Gavrilă.

– Mai bine aşa, decât să tremurăm aici.Se ridică urmat îndeaproape de cei din ceata lui. Nu mai

putea fi vorba de nici o solie. Nu mai putea fi vorba de nici o is-codire a gândurilor viclene pe care riga le-ar fi avut împotrivadomnului Moldovei. Domnul însuşi poate avea nevoie de ei, dacămai era în viaţă, bineînţeles. Încălecară. Vântul viscolea cu pu-tere zăpada. Ioaniş privi înapoi. Recunoscuse printre cei ce seaflaseră în han pe solii poloni, dar nu-l zărise pe neguţătorul careplănuise a fi unealta hainiei regelui polon. Avea să afle mult maitârziu că se sfârşise pe drum în chinuri groaznice, pricinuite dehaina pe care fusese nevoit s-o îmbrace. Acum în mintea lui stă-ruia un singur gând: acela de a-l mai găsi în viaţă pe domnulsău.

În curtea hanului, străinii se strânseseră la rândul lor, pre-gătindu-se de plecare. Hangiul rămăsese singur, înconjurat decele câteva slugi şi de cadavrele îngheţate din curte.

Polonii se îndepărtară în mare grabă spre ţinuturile lor,blestemând atât solia păcătoasă ce-o avuseseră de împlinit, câtmai ales soarta ce-i făcuseră să se simtă atât de mici pe pă-

60


mântul în care ei se vroiau stăpânitori. Moartea celui ce le fusesecălăuză, nu-i înspăimântaseră atât de mult ca moartea a doi din-tre tovarăşii lor în timpul zguduirii pământului. Câmpia albă,părea răvăşită de la un capăt la altul de furtuna care nu conte-nise. Caii suflau zgomotos pe nările pline de promoroacă. În faţalor, umbrele nopţii făcură ascunse poalele unei păduri. Se trezirăaproape surprinşi în marginea ei. Urlete flămânde de lupi prin-seră a se auzi din adâncul pădurii. Polonilor li se înfiora pielea petrupurile amorţite de frig. Se opriră nehotărâţi, apoi, fără nici ovorbă, făcură iute calea întoarsă. Pe zăpada îngheţată, umbrelelupilor ţâşniră din întuneric ca nişte năluci. Caii se cabrau pedouă picioare. Călăreţii înfipseră pintenii adânc în coastele lor, în-cercând să-i facă mai sprinteni. Zăpada groasă nu le ajuta. Scoa-seră paloşele, hotărâţi să-şi vândă cât mai scump pielea. Unuldintre tovarăşi pregăti arcul cu săgeţi.

Săgeata porni brusc, cu un ţiuit uşor, iar lupul atins scoaseun urlet. Calul se sperie, se ridică în două picioare, trântind că-lăreţul dezechilibrat cu arc cu tot în zăpadă. Ceilalţi îşi continuarăfuga. Calul porni să alerge bezmetic. Cel căzut îşi scoase sabialungă şi hangerul, fără folos, încolţit de-o haită numeroasă, în-spăimântată şi ea de zdruncinul pământului, pornită în disperaresă ucidă, leahul mai bolborosi ceva pe limba lui, înroşind pă-mântul. Ceilalţi se îndepărtară îngroziţi. O parte din haită se oprisfârtecând trupul lupului atins de săgeată şi trupul omului căzut.Polonii alergau înnebuniţi. Tropotele lor înfundate de zăpadă seauzeau slab când se năpustiră în curtea hanului distrus. Se nă-pustiră asupra fânului rămas, înteţind focul. Flăcările mari lumi-nară curtea, descoperindu-i toate ungherele, în colţul cel maiîndepărtat la lumina unor făclii, îl zăriră pe hangiu şi pe ajutoa-rele sale, răscolind pământul îngheţat. Urletele haitei întărâtatese auziră aproape imediat. Hangiul lăsă cadavrele neîngropate,venind în fugă la foc.

– Vin lupii, strigă unul dintre călăreţi.Hangiul nu-i răspunse. Frica îi întipărise pe faţă trăsături

oblice, dezumanizate.Lupii se apropiară cu teamă, apoi cu mai multă îndrăz-

neală. Mirosul sângelui îi aţâţa. Teama paralizantă a celor din

61


jurul focului îi îndemna la cutezanţa. La început furişându-se apoifără nici o sfială, lupii începură să sfâşie cadavrele. Zăpada se în-tunecă în jurul lor. Cu ochii dilataţi de spaimă, hangiul începu săurle. Urletul lui răsună atât de nefiresc şi derutant, încât lupii seretraseră. Cu o cracă aprinsă în mână, cu ochii ieşiţi din orbite,hangiul se năpusti spre ei, urlând prelung. Polonii, la rândul lor,prinseră curaj punând mâna pe arme, parte din ei înteţind focul.Lupii se depărtară.

Dimineaţa îi găsi obosiţi şi înfriguraţi. Polonii se urcară dinnou pe cai şi porniră spre ţinuturile Pocuţiei.

62


TARANTULA

rmările cutremurului de pământ se făcură simţite întoată zona balcanică. Turcii lui Baiazid, opriţi sub zidu-rile cetăţii Târnovo, se depărtară grăbiţi în câmpie. Su-

leiman Celebi reuşi, cu mare greutate, să-i readucă pe poziţii.Bizanţul, zguduit din temelii, îşi privea neputincios prăbuşireacaselor, în vreme ce sfetnicii lui Manuel al II-lea preţuiau la câts-ar ridica supunerea faţă de osmanlâii care băteau la fruntariilea ceea ce mai rămăsese din imperiu. Căzuse şi ultima cetate bi-zantină din Asia mică, Philadelphia, cu toată împotrivirea locui-torilor ei, în vreme ce basileul abia de mai avea cu ce-şi cârpizidurile proprii. Crăpăturile din zidurile caselor îl îngrijorau maipuţin faţă de cât îl îngrijora neplata soldei soldaţilor, a mercena-rilor, a darurilor multe şi convingătoare pe care ar fi trebuit să ledea pentru a salva creştinătatea de furia păgână. În zadar maiaştepta ţarul bulgarilor Sişman ajutor de la Constantinopol.Numai Straţimir îl înţelesese şi îi trimisese ajutoare. Ajutoare denădejde, dar puţine, chiar dacă în rândul lor se găseau şi câtevacete de moldoveni şi de valahi. Voievodul Mircea nu-şi reveniseîncă după înfrângerea de la Cosovo, iar Roman abia venise ladomnie. Jagello era prea departe de ţaratele bulgare, iar Sigis-mund prea interesat de propria-i mărire. În vremea asta Baiazidîşi ţesea pânza urzelilor cu multă dibăcie, atacând acele părţi dinEuropa ce i se păreau mere pârguite, numai bune de cules. Con-flictele asiatice, reduse, îl lăsau deocamdată să-şi vadă liniştit desupunerea de noi seminţii europene. Asemenea unei tarantule,seminţia turcă îşi aştepta victimele să se sfâşie în interese po-

63


U

trivnice, să-şi sleiască forţele şi să cadă victime sigure la vremeapotrivită.

În vremea asta. voievodul Roman îşi petrecea zilele lanoua cetate de scaun pe care o vedea crescând cu ochii. La Su-ceava cutremurul de pământ distrusese cea mai mare parte dincasele boiereşti şi din curtea domnească. Rămăseseră totuşi zi-durile de apărare, cu crăpături ce-i drept, dar rămăseseră. Veş-nicele ameninţări ale tătarilor şi de ce nu chiar ale polonilor, atâtde nestatornici, îl hotărâseră pe Roman să-şi mute cetatea descaun împotriva tuturor cârtelilor lor boiereşti.

Venise primăvara, iar apele Moldovei umflate de topireazăpezilor îl umplură de bucurie pe voievod când văzu că cetateaera bine apărată de năvălitori.

Malul nu prea înalt, dar lutos, instabil pentru cei ce-ar fi cu-tezat să-l escaladeze, oferea o stavilă în plus în calea năvălitori-lor.

De sus, de pe înălţimea cea mai mare a oraşului cetate,Roman privea plin de speranţă şi de mândrie înălţarea oraşuluiprin râvna supuşilor credincioşi, pentru care plănuise înălţareaunei biserici în inima cetăţii. Palisadele groase de stejar străju-iau de-o parte şi de alta valul de pământ. Fundaţiile caselor depiatră promiteau domnitorului statornicie, chiar dacă zidul cetă-ţii era numai de pământ. Se gândea să-l înlocuiască cu un zid depiatră, când vremurile aveau să îngăduie aceasta.

– Să trăieşti Măria ta! îl smulse din gânduri Ioaniş Gorun,descălecând şi îngenunchind.

– Înalţă-te, ridică-te, prietene de credinţă, îl primi voievo-dul cu bucurie în glas.

– Măria ta, vin de departe, zise Ioaniş cu glas obosit.– Bănuiesc şi mă bucur că te văd iar printre noi.– Măria ta, vin din iad...– De când a ajuns Polonia un iad?!– De câteva săptămâni. Cutremurul a fost nimic pe lângă

cele ce se petrec la curtea rigii polone, măria ta.– Atunci să mergem la loc de taină, zise voievodul îngrijo-

rat.Paşii îl purtară spre una din casele de piatră ce fusese ter-

64


minată şi în care avea să se adăpostească cancelaria dom-nească. Era goală. Un singur scaun se găsea în încăperea ceamai mare. Voievodul se aşeză, Ioaniş vru sa îngenuncheze, darla un semn al voievodului rămase în picioare, descoperit decuşma de samur.

– Cum văd, te-ai îmbogăţit, ţinu domnul să veselească în-trevederea referindu-se la căciulă.

– O am de la Liov, măria ta. Cu cuşma de oaie mă dădeamde gol mai uşor. Marfă polonă...

– Bine, bine, să trecem la veşti.– Află, Măria ta, că toate spusele prinţului Koriatovici sunt

adevărate. Jagiello nu este iubit de poloni. Alianţa polono - li-tuaniană e de fapt o supunere a regatului faţă de teutoni. Ăştia,Măria-ta, se simt ca la ei acasă. Au pus mâna pe toate dregăto-riile şi pe toate moşiile bune din regat. Ei taie şi spânzură. Po-dolia fierbe.

Sigismund abia aşteaptă. Ar vrea din nou tronul polonlângă cel ungar, ca pe vremea părintelui său. Iar de datoria noas-tră nici o vorbă.

– Toate astea mă bucură si mă întristează deopotrivă.– Mărite doamne, poate acum ar trebui sa intrăm în Po-

cuţia zălogită nouă. – Trebuia s-o facem mai demult. Dar fără înţelegere şi îm-

păcare între noi? – Fără, Măria-ta.– Tocmai asta mă întristează.– Măria-ta nu poartă nici o vină. Prinţul Koriatovici însuşi

cerc sprijin împotriva regelui său. Are aceleaşi drepturi la tronulpolon ca şi Jagiello.

– Împotriva mea cine oare o fi având dreptul?– Nimeni, Măria-ta. Ai fost alesul poporului şi al neamului

întreg.Voievodul zâmbi cu amărăciune. În sufletul său era loc de

construit, nu de cucerit. Să se alieze cu Sigismund împotriva luiWladislav...

– Măria-ta, nimeni nu te va putea ocări pentru că ai vrutsă-ţi iei ce-ţi aparţine.

65


– Hei, viteze Gorune, nici nu ştii cât de încâlcite sunt că-rările domniei. Polonii se sfâşie între ei, teutonii noştri de laNeamţ urzesc planuri împotrivă-mi, ungurii nu ne iubesc, ne vorslugi, iar bulgarii abia de-şi mai trag sufletul. Mircea e prea tânărşi prea năpăstuit după Cosovo, iar turcii îşi întind an de an mre-jele otrăvite în sânul creştinătăţii. Azi le-a venit rândul bulgari-lor, mâine vlahilor şi sârbilor, poimâine nouă, iar mai târziu,ungurilor şi polonilor. Tătarii vin şi pleacă. Ne fură tot ce agoni-sim, apoi ne mai lasă o vreme, să mai strângem câte ceva şi iarvin şi iau. De fiecare dată ne arătăm mai slabi în faţa duşmanu-lui, în faţa noastră şi a urmaşilor noştri.

– Măria-ta nu trebuie să aştepte venirea duşmanilor pestenoi. Cu cât vom fi mai puternici, cu atât vom fi mai de temut.Trebuie să intrăm în Pocuţia noastră, Măria ta.

– Să ne sfătuim.– Şi fratele Mărie-tale, Petru, fie-i ţărâna uşoară, s-a sfă-

tuit. Şi cu ce folos?– Vom vedea...Voievodul se ridică de pe scaun. Paşii îl purtară fără voie

spre fereastră. De acolo privea zidirea cetăţii, dar pierise parcăbucuria începutului.

– Vine primăvara, Gorune...– Vine, Măria-ta.– Du-te în ţinuturile ce ţi le-am dăruit şi te pregăteşte. Tri-

mite-mi oameni pricepuţi să termin cât mai repede cetatea ceanouă. Am nevoie de ea...

Ioaniş Gorun se retrase. Voievodul mai privi o vreme pefereastra casei, după care ieşi între meşteşugari. Vechile casedin târg începuseră a nu se mai vedea. Casele noi, zidurile deapărare, biserica nouă şi toate acareturile ce se construiau ab-sorbeau în sinea lor vechiul, modelându-l, asimilându-l.

Câteva zile după aceea, Ioaniş Gorun era în ţara Bârladu-lui. Îşi reîntâlni tovarăşii de arme, de suflet şi de năzdrăvănii, te-feri şi dornici de alte isprăvi.

– Acum, de când ai fost ridicat în cinuri înalte, de când staiîn preajma măriei sale te vedem mai greu, zise Toader Şoican.

– La boier mare, timpul mic, zise şi Mirza.

66


– Prieteni, le spuse Ioaniş cu duioşie, nimic din tot ce-mispuneţi nu-i adevărat. Ţara are nevoie de noi. Vin vremuri grele.Nici noi nu vom fi fericiţi şi nici prietenia noastră. Toadere, îmieşti ca un frate, dar va trebui să pleci la Tighina. Vei fi în locullui Cosma. Cetatea este în inima tătarilor, iar vodă are nevoie deun pârcălab destoinic acolo. Vei lua pe hotnogul Gavrilă, iar dacăvrei, şi pe Dragomir. Eu voi fi la Cetatea Albă şi la Chilia. Mai alesla Chilia. Domnul nu vrea să-l supere pe Mircea, dar îl vrea peSava cu ai lui plecaţi. Iar pentru aşa ceva, mă încumet eu în-sumi. Tu, Mîrzo, ai să fii iar prin preajma mea. Tu şi hotnogulBârlădeanu îmi veţi fi tovarăşi la bine şi la rău. Pârcălabii sunt oa-meni de nădejde.

– Bucuros, viteze Gorun, zise cazacul cu fata lăţită de zâm-bet.

– Din când în când ne vom vedea. Iar de fiecare dată nevom sfătui ce avem mai bine de făcut.

– Iar cu Cosma cum rămâne?– Îl ţii în preajma ta, iar după o vreme îl trimiţi la mine.– Şi dacă n-o vrea?– Atunci îl trimiţi iar la mine.Izbucniră în râs. Se îmbrăţişară în tăcere. Fiecare avea su-

fletul încărcat. Nici unul nu mai avusese... pe umeri asemeneapoveri.

În vremea asta, Roman voievod primi din nou solie de laprinţul Koriatovici. Pan Regow. mai grăbit ca oricând, insista cavoievodul să intre în luptă. Domniţa Anastasia însăşi căuta să-lînduplece. Într-o zi, când voievodul obosit de problemele can-celariei domneşti se retrăsese în iatacul doamnei, ea începu:

– Mă roagă vărul meu Teodor să-l ajut. – Până aici a ajuns?– Să nu te superi, dar şi tu în locul lui ai face la fel.– Oare e spre binele Moldovei ceea ce-mi cere doamna

ţării?– De ce n-ar fi? Ai primi Pocuţia, ai avea un aliat puter-

nic...– Aliatul puternic nu vine la mine să-l sprijin.– Acum are el nevoie de sprijin.

67


– Şi cum mă vezi pe mine alături de Sigismund, duşmanulmeu, în tabăra lui Koriatovici?

– Fă-te frate cu dracul până treci puntea.– Doamna mea, voi spune toate astea în sfatul ţării.Anastasia nu mai insistă, îşi cunoştea soţul în suficientă

măsură. Febra cu care construia noi cetăţi, dăruirea voievoduluiîn trebile Domniei erau pentru ea semne de bărbăţie. Nutrea omare admiraţie pentru domn şi dovedea o supunere deplină faţăde voinţa domnului.

Câteva zile după aceea, voievodul chemă sfatul ţării.– Boieri dumneavoastră, v-am chemat pentru a vă afla pă-

rerea şi a ne sfătui asupra celor ce avem de făcut. Nu mai esteo taină pentru nimenea că Pan Regow a venit cu solie de a cereajutor contra necredinţei lui Jagiello. Deşi mi-a vrut pieirea, eum-am răzbunat. Pocuţia, zălogită fratelui meu, pentru carele dezloţi pe care i-a împrumutat şi a uitat să ni-i mai înapoieze, arămas mai departe a lui, iar eu, la sfatul domniilor voastre amsemnat act de alianţă şi ajutorare, fără ca Jagiello să mă ajuteîn vreun fel. Acum, prinţul Koriatovici ajutat de Sigismund îi suntduşmani. Teutonii aduşi la domnie nu mai au nici un fel de opre-lişti. Câtă vreme polonii vor fi cârmuiţi de ei, nu vom vedea nicio Pocuţie şi nici un zlot înapoiat.

– Măria-ta, zise logofătul Dragomir, eu însumi am fostacela care am sfătuit pe domnul Petru să facă înlesnirea de îm-prumut curţii polone şi tot eu sunt acela, care, cu mintea ceade-acum, o spun în faţa tuturor, că am greşit. Dacă atunci nueram destul de puternici pentru a ne lua înapoi ce ni se cuvine,acuma putem. Avem oaste puternică, avem mii de viteji. Atunci,pentru a fi aliaţi, a trebuit să ne cumpărăm aliaţii contra pofteiungureşti, dar acum nu mai este Ludovic, iar Sigismund însuşi seteme de forţa Măriei-tale.

– Măria-ta, se ridică din jilţul său Ştefan, ca frate cu drep-turi egale în toate nu te sfătuiesc să ne amestecăm unde nu nefierbe oala. N-am crezut în Sigismund şi cred că nici nu trebuiesă ne încredem. Ce să căutăm noi acolo? Pocuţia va fi a noastrăatunci când Jagiello va găsi de cuviinţă...

– Cum?! Tu, fratele meu, crezi aşa ceva? Dar ce am ajuns

68


noi. să aşteptăm mila datornicului nostru? Spătare, câţi oştenipoate ridica ţara?

– Pentru a o apăra, peste treizeci de mii, dar pentru a ajutape Koriatovici, cel mult cinci mii, Măria-ta. Avem nevoie de oasteîn faţa turcilor, a tătarilor, a ungurilor...

– E destul şi atâta. Va merge cu ei Ioaniş Gorun.– Măria-ta, e puţin, îndrăzni logofătul.– Ce spune spătarul?– Măria-ta, nici măcar cinci mii nu putem da. Ţarul Sişman

ne cere ajutor. Turcii sunt în preajma lui. Mircea îl susţine. Toatăcreştinătatea doarme sau se încaieră pentru te miri ce. Sigis-mund îşi risipeşte forţele în Polonia, noi la fel. Tarantula tur-cească are o mie de ochi şi îşi ţese păienjenişul în plasa căruiavom cădea pe rând.

– Şi ce spui?– Eu zic, Măria-ta, că nu trebuie să ne amestecăm. Dacă

vin tătarii?– Spătare, bătrâneţea sau frica vorbesc acuma prin tine?– Ba înţelepciunea, mărite doamne.– Şi banii noştri?– Bani mai facem noi. Vistiernicul chiar a primit din partea

măriei tale poruncă să bată zloţi. Dar cine ne va face oşteni?– Mamele noastre, zise voievodul stârnind hazul sfatului.– Mamele mai puţin, dar femeile şi surorile da, că-s mai în

putere, Măria-ta, zise logofătul.– Pentru dumneata e totuna, îşi continuă voievodul gândul.– Măria-ta, ce-am spus eu nu e lucru de şagă. zise spăta-

rul nemulţumit.– Atunci, ca să-ţi facem pe voie, vom trimite numai stea-

gurile din partea polonă. La cât se ridică ele?– Vreo trei mii.– Mai nimic. Cu aşa un ajutor, prinţul Koriatovici nu va iz-

bândi. Ce pretenţii la izbândă pot avea asupra Pocuţiei?– Măria-ta, important e să o luăm, nu să luptăm împotriva

lui Jagiello.– Fie. Întocmiţi cele trebuitoare pentru Ioaniş. Vor pleca

steagurile din Orhei, Soroca, Hotin şi oastea boierilor suceveni.

69


– Spătarul însuşi se va griji de cele de trebuinţă. Logofă-tul va trebui să asigure cu oaste nouă cetăţile noaste şi să facăîn aşa fel încât să putem intra în Pocuţia.

– Va fi aşa după cum porunceşti Măria-ta, zise logofătulînclinându-şi capul în semn de ascultare.

Voievodul se retrase. Vorbele spătarului, pline de temei, îiintraseră în suflet. Ajutorul dat prinţului Podoliei nu trebuia săducă la slăbirea ţării, dimpotrivă. Din câte ştia, nici Sigismund nutrimitea oaste mai mare. Apoi, prinţul nu se bizuia pe ajutoaredin afară. Dacă s-ar fi bizuit numai pe aşa ceva, n-ar fi pornitlupta.

Se ştia că multă nobilime poloneză este alături de el. Dacăar fi fost înfrânt, oastea moldoveană ar fi rămas în Pocuţia cuorice preţ, iar dacă prinţul ar fi izbândit, ar fi primit datoria pecare regele şi regatul o datorau. Fruntea voievodului se înse-nină.

Odată cu topirea zăpezii, oastea începu să se adune. Ioa-niş cu oamenii lui de nădejde se găseau în febra pregătirilor.Venit în Suceava la porunca voievodului, Ioaniş abia de aveatimp să se vadă cu domnul. Acesta era mai mult la cetatea careavea să-i poarte numele.

Mitropolitul Iosif se şi pregătise de slujba de prăznuire şide sfinţire a noii cetăţi. Locuitorii deja începuseră a zice că se ducsau se întorc la Roman, cu aceeaşi uşurinţă cu care spuneau Su-ceava, Crăciuna, Tighina sau altă localitate.

Într-una din zile. când se întorcea obosit din tabăra oştiriiadunate între Cetatea Suceava şi târgul Botoşanilor, Ioaniş sepomeni faţă în faţă cu boierul Coman.

– Nu mă mai cunoaşte înălţimea voastră? îl opri el cu în-drăzneală pe Gorun.

– Nu, boierule.– Apăi eu sunt cel în casa căruia te-ai oprit mata şi doamna

Muşata în noaptea înmormântării domnului Petru. Eu sunt acelacare am avut bucuria să primesc în casă pe domnul Roman.

– Aa, boierul Coman.– Întocmai.– Şi ce vânt te aduce la Suceava?

70


– Ceasul rău sau poate ceasul bun, ce ştiu eu? Am venit săte chem la noi în ospeţie.

– De ce?!– Să nu te superi viteazule, eu am avere, am ceva moşie,

dar n-am avut niciodată îndrăzneală, mai ales îndrăzneala fe-meilor mele. M-a trimis jupâneasa mea să nu vin fără domnia-ta.

– De ce?– De ce, de ne ce, eu am venit.– Asta nu înseamnă că voi veni şi eu.– Ba trebuie să vii.– De ce?– Iar de ce?– Iar.– Păi dacă nu vii, nu mai am ce căuta acasă. Eşti tânăr, eşti

frumos şi te-a împins păcatul să te cunoască fiică-mea.– De asta?! se miră vesel Ioaniş.– Nu râde. Au trecut trei luni de atunci. De trei luni nu mai

am linişte. Trebuie să te aduc. Cu forţa daca trebuie.– Ha, ha, ha, nu se putu stăpâni Gorun.– Poţi să râzi cât vrei, dar eu aşa am poruncă.– Am să vin. Când trecem în Polonia.– Te aşteptăm. Să vii negreşit.– Boierul se depărta fericit. În urma lui, Ioaniş încercă să

rememoreze chipurile de fetişcane, puţine la număr, care îi tre-cuseră prin faţă. Degeaba.

Oastea domnească se aduna pe zi ce trecea între Suceavaşi Rădăuţi. Steagurile de călăreţi erau deja în drum spre Storo-jineţ, în vreme ce pedestrimea abia se dezlipise de sub zidurilecetăţii Sucevei, când Ioaniş cu un pâlc de călăreţi se abătu pe laBotoşani.

Casele boierului Coman, cufundate în linişte, se trezirăsomnoroase la izbiturile pe care călăreţii le dădură în poarta destejar. Câteva slugi veniră să deschidă. În ceardacul casei, si-lueta unei jupâniţe se ivi neaşteptat.

– Tăicuţă, a venit. A venit tăicuţă, se auzi glasul ei crista-lin.

71


Călăreţii intrară solemn. Descălecară fără grăbire. Slugilese repeziră la dârlogii cailor. Jupâniţa se făcu nevăzută, în loculei se ivi stăpânul casei. Coborî cu braţele deschise cele câtevatrepte care despărţeau cerdacul de curtea casei.

– Bine ai venit, viteze Ioaniş. Fii binevenit în casele mele.– Bine v-am găsit. După cum vezi am venit.– Nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut. Intraţi...În pridvorul spaţios, jupâneasa îi aştepta zâmbitoare.– Ţi-am adus oaspeţi de vază, zise boierul cu mândrie.– Fiţi bineveniţi în casa noastră.– Mulţumim de primire, zise Ioaniş stingher.– Noi îţi mulţămim pentru cinstirea pe care ne-o faci, nu se

lăsă boierul din firitiseală.Intrară cu toţii într-o încăpere mare, în care îşi aduseră

aminte că fusese găzduit şi voievodul în noaptea ducerii trupu-lui fratelui său, spre locul de veşnică pomenire. Se aşezară. Ju-pâneasa dispăru dând poruncile cuvenite spre slugile de la cuhneşi de la celelalte locuri de unde trebuiau aduse bunătăţile ospe-ţiei. Curând se iviră bucate alese la repezeală din cămara caseiboiereşti, gata să facă cinste gazdelor. Pastramă, cârnaţi, felii deşuncă afumată, murături şi tot felul de alte bunătăţi erau adusecu grăbire pe lăicerele de tort, întinse pe masa mare din mijlo-cul încăperii Slugile intrau şi ieşeau după semne numai de jupâ-neasă ştiute. Boierul, la rândul său, aduse în ulcele de pământvin negru, puterea ursului, cum îi plăcea adesea să-i spună. Iarcând mai toate bunătăţile erau înşirate pe masă, intră o fată tâ-nără, îmbujorată, cu pas repede şi ferm, zicând;

– Am venit!Oaspeţii şi nu mai puţin gazdele rămaseră surprinşi.– E fata mea, jupâniţa Maria, zise repede boierul. De fapt

ea a ţinut neapărat te aduc, viteze cavaler.Ioaniş o privi cu nedumerire.– Oare aşa de repede uită un viteaz faptele sale? zise ea

şăgalnic.– Ce fapte, se arătă îngrijorat boierul.– Ce fapte?! nu se putu abţine Ioaniş.– M-ai salvat de la moarte boierule, şi-ai uitat, îşi continuă

72


ea jocul.– Ce moarte, jupâniţă? repetă Ioaniş intrigat.– Atunci, în seara când ai prins tătarii. N-ai venit domnia

ta să-mi iei locul în spânzurătoare?– Daa, acum îmi aduc aminte, zise Ioaniş.– Ce spânzurătoare? îşi arătă în continuare nedumerirea

boierul.– Uf, că tare curioşi mai sunteţi. Avem şi noi o taină şi gata,

vreţi s-o ştiţi.– Eee, dacă e o taină, conveni de nevoie boierul.– Nu-i nici o taină, boierule, ţinu să precizeze Ioaniş. Pur

şi simplu m-am lăsat prins în jocul copilei în seara de priveghi...– Şi-ţi pare rău, făcu ea pe bosumflata.– M-ar bate Dumnezeu, domniţă. Aşa o sărutare nicicând

n-am mai aflat.– Deci n-am fost nici prima, nici ultima...– Aaa, făcu în sfârşit boierul. Acuma înţeleg eu...– Era şi cazul. Dar ce credeai? nu-l lăsă fata să continue.– Atunci pot să mănânc liniştit.– Să mănânci, dar împreună cu noi, zise ea aşezându-se.Oaspeţi şi gazde începură masa în tăcere. Apoi, ca şi când

şi-ar fi adus de aminte, Ioaniş izbucni în hohote.– Acuma înţeleg, zise el zgomotos.– Ce înţelegi, mă rog? zise jupâniţa, ieşind din cameră fur-

tunos.Ioaniş vru să se ridice după ea. Boierul îl opri. – Stai şi mănâncă, viteazule. I-o trece supărarea sau nu,

tot trebuie să ospătezi. – Dar n-am vrut s-aduc supărare, încercă el stânjenit.– Toane muiereşti, adăugă boierul.Mâncară în tăcere. O tăcere stânjenitoare pe care nimenea

nu şi-o dorise. Apoi, de parcă s-ar fi simţit vinovat, Ioaniş în-cercă să readucă fără nici un folos buna dispoziţie, povestindcâte ceva despre pregătirea oştirii, despre faptele pe care urmausă le facă. Şi când nimenea nu se aştepta, Ioaniş se ridică, mul-ţămi de primire, îndreptându-se spre uşă.

– Mai rămâi oleacă, viteze Ioaniş, îl reţinu boierul.

73


Ceilalţi ieşiră tăcuţi.– Să nu te superi pe ea. Ar durea-o şi mai mult. Ea a vrut

să te vadă, mai ales când a auzit că pleci în Polonia. Cred că teare drag. Eu ca tată am simţit, când mi-a cerut să te aduc.

Ioaniş îşi plecă privirile. Un sentiment straniu i se înfiripaîn suflet. Îşi luă rămas bun, încălecă cu furie. I se părea că ne-dreptăţise pe cineva, iar acel cineva suferise din pricina lui.

Ceata se îndepărtă în galop. Din când în când, Ioaniş îşi în-torcea capul, de parcă ar fi vrut să lase ceva în urmă.

Ieşiră din târg în tăcere. Copitele cailor se distingeau sa-cadat în liniştea ce-i înconjura. Deodată, la unul din coturile dru-mului, se ivi un călăreţ. Când ajunse în dreptul lui, ceata îşiîncetini goana.

– Plecai fără să-ţi iei rămas bun? îi întâmpină călăreţul.Ioaniş tresări. O recunoscu pe Maria. Se opri, lăsând ceata

să se îndepărteze.– Te rog să mă ierţi, îi spuse el gâtuit de emoţie.– Pentru ce?– Pentru că am plecat aşa; fără să-mi iau rămas bun.– Poţi s-o faci acum.Gorun o privi tulburat, îndrăzneala ei îi plăcuse, dar îl şi

oprise până acum. Descălecă. Se apropie de calul ei, întinzândbraţele.

Ea descăleca, sprijinindu-se fără sfială. Rămaseră îmbrăţi-şaţi.

Gorun o privi în ochii larg deschişi. Buzele îi tremurau deemoţie. Câteva clipe se crezu visând, dar tremurul Mariei îl făcusă simtă o putere nevăzută ce se strecura în braţele sale. Îi în-lănţui mijlocul cu putere. Braţele ei se strecurară grăbite pe ume-rii lui. Câmpiile prinseră a vui de tăcere, iar buzele lor se grăbirăsă pecetluiască zbuciumul lăuntric. Apoi o ridică în braţe ca peun fulg. O roti într-un iureş ameţitor. Cu ochii deschişi. Maria pri-vea surâzătoare în ochii lui, fără a-i elibera grumazul. Ameţit,Gorun se prăbuşi. Zâmbetul i se transformă în râs, potopind tă-cerea primăverii.

Maria i se cuibări veselă la pieptul cutremurat de dorinţă.– Să mă iei cu tine, bădiţă, îndrăzni ea într-un târziu.

74


– Cum?! zise el nevenindu-i să-şi creadă urechilor.– Îmi eşti tare drag. Ştiu să mânuiesc arcul şi jungherul,

ştiu să călăresc, ştiu să am grijă de toate cele ce-ţi trebuiesc...Gorun îi puse degetele pe buzele fierbinţi. Ea i le sărută.– Să-ţi scoţi asta din căpşor, îi zise el hotărât.– Niciodată, zise ea desprinzându-se brusc.– Am zis, continuă el hotărât.– Numai dacă mă prinzi, îi spuse ea încălecând la repe-

zeală.Se urcă şi Ioaniş în şaua calului. Trebuia s-o ajungă. Za-

darnic. Calul ei spulbera depărtarea ca un fulger, iar distanţa din-tre ei creştea. N-o ajunse decât în mijlocul cetei, când ea se opride bunăvoie. Amândoi se priviră fără un cuvânt, stârnind nedu-merirea celorlalţi, îşi continuară drumul în tăcere.

** *

La curtea domnească era mare forfotă. Logofătul Drago-mir, intrase la voievod plin de gânduri.

– Măria-ta, voievodul Mircea ne cere sprijin contra turcilor,iar noi trimitem oaste contra prietenilor.

– Da logofete, aşa este. Dar trebuie să alegem şi dintreprieteni. Iar atunci când dintre doi prieteni unul e mai prieten cuadevărat sunt de partea lui. Jagiello a dovedit numai prin vorbeprietenia, dar Teodor a dovedit-o cu fapte. Şi dumneata o ştii totatât de bine ca mine. Tatăl lui a fost pretendent la tron pe vre-mea fratelui meu, Petru ar fi putut la fel de bine să fie şi acum,cel puţin el, dacă nu tatăl lui, ca o platoşă, de care cu greu tepoţi lipsi.

– Eu nu zic că nu ai dreptate, Măria-ta. Dar nici să nu-lajutăm pe Mircea nu e bine.

– Îl vom ajuta.– Cum, dacă noi ne ducem împotriva polonilor?– Nu împotriva lor, ci alături de ei, logofete. Nu uita că li-

tuanienii nu sunt poloni, că sunt oamenii teutonilor şi că pe ei sesprijină regele. Dacă Teodor va învinge fără ajutorul meu, nu

75


vom mai vedea nici datoria, nici Pocuţia. Aşa cel puţin n-avemnevoie de îngăduinţa noului suveran.

– Dacă va fi...– De ce nu! Ajutorul nostru, al lui Sigismund şi mai ales oş-

tile nobilimii polone sunt de nădejde. – Măria-ta, dar o parte a nobilimii va fi alături de Jadwiga.

soţia credincioasă, şi regina polonă totodată. Iar Sigismund nueste un ajutor de nădejde.

– Dar noi suntem.– Măria-ta, e cumplit când se luptă frate contra frate. Multe

se pot întâmpla. Viteazul Gorun e fără experienţă. Nu va puteaface minuni.

– Atunci am să merg eu însumi în fruntea oastei.– Ar fi o greşeală.– Da, dar una necesară. Trebuie să-mi văd noii supuşi.– Cum vrea Măria-ta. Eu sunt bătrân. Am văzut multe. Ta-

rantula turcească m-a făcut să fiu şi eu la rândul meu mai înţe-lept.

– Ah, logofete, logofete, oare înţelepciunea a ajuns să setragă din frică? Dacă e aşa, atunci prefer să nu fiu înţelept. Fricade a nu greşi înseamnă laşitate. Prefer să fiu temerar.

– Măria-ta hotărăşte.– Da. Şi mai hotărăsc să trimit ajutor lui Mircea cel puţin

trei mii de oşteni.– De unde, Măria-ta?– Din cetatea Crăciunei, din Putna şi Covurlui şi chiar din

Tutova, dacă trebuie. – Dar rămânem fără apărare.– Tătarii au problemele lor. Tohtamîş luptă pentru tronul

pierdut, iar turcii se vor întâlni cu noi şi cu Mircea. Polonii audestulă treabă, iar ungurilor le pot veni însumi de hac, fără niciun fel de primejdie de a nu izbândi.

– Măria-ta, nu e bine...– Va fi, logofete, va fi. Caută numai să duci poruncile dom-

niei mele întocmai la bun sfârşit. De oastea ţării se va îngriji ar-maşul. Tot sfatul domnesc să fie mâine în sala tronului. În loculmeu va fi fratele meu Ştefan. Dacă se va întâmpla ceva, numai

76


el şi fiul meu Alexandru pot să-mi ia locul. Iar boierii trebuie săştie asta. Cât voi fi plecat, se va lucra la noua cetate, iar boierii,fiul şi fratele meu, vor face totul pentru a-mi îndeplini poruncile.

– Cum porunceşti, Măria-ta.– Aşa poruncesc.Logofătul se retrase, în sufletul lui nu putea să nu dea

dreptate voievodului. Dar îl speriau gândurile războinice. Nu maiera nici el tânăr. Pe cal nu se mai suia decât cu greutate, iar dupăce călărea mult, cu greu îşi putea reveni.

Pe de altă parte, voievodul era destul de îngrijorat de celece se întâmplau în jurul lui. Avea nevoie şi de Pocuţia, avea ne-voie şi de pace, era obligat lui Koriatovici, nu voia să-l superenici pe Sigismund şi se părea că steaua lui Jagiello era la apus.

Oastea domnească pătrunse fără piedici în ţinuturile Po-cuţiei. Pâlcurile de călăreţi lipcani intrară în Sniatyn la fel ca în lo-curile lor. Târgoveţii îi priveau cu uimire sau cu indiferenţă.Pâlcurile poloneze îi aşteptau. Ioaniş Gorun lăsa în urmă nedu-merire. Se aşteptase la împotriviri, dar la fel de nedumerit găseacă este aşteptat de unii, dar celor mai mulţi le este indiferent. Lo-cuitorii satelor pe unde treceau îşi arau liniştiţi pământurile. NiciColomeea nu opuse nici un fel de rezistenţă în faţa moldoveni-lor.

– Ce zici de toate astea Şoicane? îi spuse Gorun prietenu-lui său când intră pe porţile cetăţii.

– Eu zic că e bine.– Bine, bine, dar pentru câtă vreme?– Asta nu mai ştiu. Ştiu că Măria-sa vodă a chibzuit cum nu

se poate mai bine de ne iese totul aşa cum vedem.– Mîrzo, pleci să duci carte de la mine la măria-sa, zise

Gorun celuilalt călăreţ din preajmă.– Mă duc stăpâne!– Şi o iei şi pe jupâniţă cu tine!– Şi dacă nu vrea? Ea nu a vrut nici la dumneata...– Ba la mine a vrut, zise el râzând. Cazacul zâmbi stingherit, îşi dădu seama că iar nu vorbise

cum ar fi trebuit. Îl bucura de fiecare dată veselia stăpânului şiprietenului său.

77


– Eu asta nu ştiu. Eu văzut şi atât.– Şi ce-ai văzut?– Eu văzut domniţă viteaz. Restul nimic.– Bine, bine. Am s-o fac eu să meargă cu tine.– Eu bărbat urât...– Nu cu tine mintosule, făcu el şi mai înveselit.Din spatele lor sosea călărind Maria.– Aici e multă veselie şi eu mă plictisesc. Vreau şi eu...– Poftim, de ce nu. Mîrza te vrea...– Nu domniţă, nu, făcu acesta înfricoşat de privirile ei.– Atunci? făcu ea poruncitor.– Stăpânul meu a spus ca să mergi la mine acasă. Eu spus

că nu pot. El spune că poate Dar eu spus nu.– Ei vezi? făcu Ioaniş râzând.– Nu râde. Eu nu plec fără tine, făcu ea hotărâtă să curme

discuţia care, oricât de mult ar fi stârnit hazul, putea să fie pri-lej de hotărâre neplăcută pentru ea.

Ioaniş tăcu. Şoican îşi plecă privirile. Pentru prima dată îlvedea pe Ioaniş în această postură, încruntat, acesta, îşi îmboldicalul cu pintenii, desprinzându-se de grup. În urma lui, Maria seîntristă.

Îşi dădu seama că îl supărase. Rămaşi în urmă, Şoican şiMîrza îşi ajunseră prietenul. Tăceau.

Din cetate le ieşi în cale, Pan Regow însoţit de o parte şide alta de şleahtnici şi oşteni poloni.

Fiţi bineveniţi pe pământurile voastre, le spuse el curteni-tor.

Descălecară şi se îmbrăţişară. Ioaniş, cu un cap mai înaltdecât nobilul polon, iar acesta, mai lat în spete şi mai bine legat.Însoţitorii rămaseră pe cai. Numai Mîrza se repezi s-apuce calulde frâie, aşa cum făcea el ori de câte ori credea că se cuvine.

– Cetatea şi toată Pocuţia este a voastră, aşa de cum ne-am înţeles. Prinţul nostru este un om de cuvânt. Îl aşteaptă pemăria sa cu ajutoarele promise.

– Măria-sa nu va întârzia să sosească, zise Ioaniş cu tărie,deşi ştia că aceasta era toată oastea pe care se putea bizui.

– Se pare că Jagiello s-a pornit să strângă oaste. Teutonii

78


îl sprijină şi de data asta. Prinţul Koriatovici nu are a se teme. Oştenii domniei sale

sunt vrednici de toata încrederea, iar cu ajutorul nostru şi al celuide sus vom birui.

Încălecară în acelaşi timp. Locuitorii cetăţii se opriseră dindrumul lor sau ieşiseră la ferestre curioşi. Călăreţii trecură ne-păsători prin piaţa din mijlocul cetăţii. Acolo unde se aflau celedouă biserici, descălecară. În faţa fiecăreia se aflau parohii înodăjdii.

Pan Regow vru să se îndrepte spre cea catolică, dar, dinpreţuire pentru oaspeţi, îi însoţi până la naosul bisericii ortodoxe.Corul bisericesc izbucni năvalnic sub cupola mândră a bisericiiortodoxe. Călugări de la muntele Athos şi emisari ai patriarhieibizantine însoţeau cu glasurile lor corul credincioşilor cetăţii, învreme ce, la intrarea bisericii catolice, parohul cu faţa împurpu-rată de aşteptare se străduia să primească cu seninătate afron-tul primit. Rasele monahilor catolici, ascunzându-şi pe jumătatechipul, nu lăsau să se desluşească privirile mânioase aruncatespre intrarea bisericii vecine.

În cetatea Colomeea, ca în nici o altă cetate, se construiseîn mijloc atât biserica ortodoxă cât şi cea catolică. Emisari aiPapei şi ai Patriarhiei colindau neobosiţi rândurile credincioşilorşi ale celor ce mai ţineau de datini străvechi. Străduindu-se să-iconvertească. Adeseori predicile erau mai mult decât înfocate,dar niciodată nu se ajunsese la un conflict deschis între slujito-rii celor două religii. Şi nu de multe ori locuitori ai cetăţii se pu-teau întâlni atât la o biserică, cât şi la cealaltă. Acum, priviriletuturor, indiferent de apartenenţă, erau aţintite deopotrivă asu-pra celor două comunităţi religioase.

Faptul că se dăduse întâietate ortodocşilor atârna greu înfavoarea acestora. Ioaniş era conştient de acest lucru, mai alesde când însuşi voievodul era confruntat cu astfel de probleme înţara lui. De aceea, scurtă foarte mult şederea în biserică, ridi-cându-se grăbit spre ieşire.

– Se cuvine să te însoţim, pane şi la biserica de care su-fletul dumitale se bucură, zise el cu înţelepciune.

Pan Regow nu-i răspunse, mulţumit de înţelepciunea oas-

79


petelui său. Parohul bisericii catolice îi primi cu toată smerenia.Sunetele muzicii răsunau sub bolţile gotice dintr-o orgă nu preamare, dar cu o armonie de care se mândreau toţi credincioşii.Călugării înşiraţi de-a lungul zidurilor interioare îşi mişcau cu maimultă vioiciune mătăniile. Gurile lor răspundeau cu promptitu-dine fiecărei fraze religioase, oprind pentru o clipă mişcarea ro-zariilor.

După terminarea slujbelor, pan Regow îşi conduse priete-nii la casa starostelui meşteşugarilor din cetate. Casa cu ziduri în-tărite constituia ea însăşi o cetate în interiorul cetăţii. Bucatealese, vânat şi carafe cu vin se aflau deja înşirate pe meselelungi, aşternute cu ştergare frumos înflorate. Obosiţi şi unii şialţii, mâncară puţin, după care Ioaniş şi pan Regow se retraserăîn camera de taină ce le fusese hărăzită.

– Când vine Măria-sa? fu prima întrebare a nobilului polon. – Îndată ce primeşte solie de la noi.– Şi ce ajutoare s-a gândit Măria-sa să aducă? – O bună parte din ele au şi venit deja. Avem aproape o

mie de călăreţi şi de două ori pe atâta pedestrime.Pan Regow îşi arcui sprâncenele. – E cam puţin, cavalere. – Măria-sa se bizuie pe oastea sa.– Nici nu mă îndoiesc, dat nu trebuie să uităm nici o clipă

de teutonii lui Jagiello. – Pane, teutonii se bat pentru ceva ce nu le aparţine, pe

când noi...– Viteazule Ioaniş, îndeamnă-l totuşi prin solie să mai

aducă ceva oaste cu sine. – Şi aşa a reuşit cu mare greutate să ne adune. Vodă Mir-

cea va trimite şi el tot pe atâta, iar paza ţării nu trebuie uitată,chiar dacă Tohtamîş este fără putere. Ungurii privesc şi ei cupoftă la căminele noastre...

– Ai dreptate, viteze.– Eu îi voi trimite carte Măriei-sale şi îi voi spune toate cele

ce m-ai rugat, pane. – Îţi voi fi recunoscător. Numai dorinţa de a fi noi învingă-

torii mă îndeamnă să-ţi cer asta, zise polonul retrăgându-se.

80


Ioaniş îşi chemă căpitanii. Le ceru fiecăruia să întăreascăstraja, iar pe cazac îl trimise cu carte la domn. Maria îl căuta. Îlgăsi în cort.

– Deci ai început să fugi de mine, zise ea şăgalnic. Nu-i răspunse. Ea îi petrecu cu mâna în plete.– Tu crezi că noi am venit aici la nuntă...? încercă el să se

facă lămurit şi să se desprindă.Ea i se aruncă în braţe sărutându-l, sufocându-l, încercând

să-i oprească spusele. El se prăbuşi pe patul aşternut cu blănuri.Îi întinse braţele, chemând-o în tăcere.

– Nu vreau. Eşti rău acuma, dar ai să vezi că fac bine ceeace fac.

– Ce fel de bine? Va trebui să-ţi port de grijă, iar asta măface mai slab în faţa duşmanului.

– Nici tata şi nimenea pe lume nu-mi va purta de grijă. Amadus cu mine o ceată.

– Ce ceată?– Oameni ce mă slujesc cu credinţă. Cu ei m-am apărat de

multe ori în faţa lighioilor...– Dar teutonii nu sunt lighioi.– Tătarii erau. Şi i-am făcut să se lase păgubaşi ori de câte

ori i-am întâlnit. – Erau în pâlcuri de pradă.– Iţi promit că n-o să am grijă decât de tine. N-o să mă

bag în luptă decât atunci când tu vei fi în mare primejdie.– Ba nici atunci.– Şi mie ce-mi rămâne, dacă ţi se întâmplă ceva?– Mie nu mi se poate întâmpla nimic.– Vom vedea. Te şi crezi viteaz? Nu uita că acesta nu-i

decât un titlu de nobleţe, iar voievodul te-a răsplătit tocmai pen-tru că te-a văzut riscându-ţi viaţa.

– Viaţa mea este a pământului meu.– Viaţa ta e a mea, zise ea plecând.Pe Ioaniş îl cuprinse ciuda. Vru să se repeadă după ea, dar

se stăpâni. Şi aşa mustăceau oştenii de cele întâmplate. Încercăsă se liniştească, gândindu-se la întâmpinarea voievodului.

81


** *

Roman voievod primi carte de la Ioaniş Gorun a doua zidupă ce olăcarii vestiseră ceas de ceas cum intrase oştirea pepământurile Pocuţiei. Veştile pline de încredere îl făcură să sesimtă mai uşurat. Cartea îl încredinţa o dată în plus că avusesedreptate. Iar faptul că polonii îi cereau sprijin în oaste mai marei se părea curios. Cele trei mii de oşteni erau tot ce puteau tri-mite mai repede şi mai bun acolo. Şi mai trebuia să primeascăşi solia lui Manuil al doilea Comneanul.

Intră în sala divanului cu fala ce se cuvine a intra atuncicând veştile erau bune. Boierii şi dregătorii divaniţi erau la rân-dul lor cu zâmbetul pe buze, chiar dacă mersul trebilor dinafarănu erau aşa cum prevăzuseră ei.

– Ne-am adunat aici, boieri dumneavoastră, pentru a primicum se cuvine pe trimişii imperiului Bizantin sau a ceea ce a mairămas din el. Tarantula turcă îşi întinde labele prea departe, îm-păratul Manuel ne cere ajutorul şi trebuie să-l dăm. Vreau să văcunosc părerea, ca sfetnici ai mei şi ai neamului nostru.

Zâmbetul dregătorilor se mai muie. Mai zilele trecute fu-seseră adunaţi tot aşa şi puşi să-şi calce pe inimă şi să promităajutor lui Ivan Sişman prietenul şi ruda Măriei-sale după doamnăşi tot împotriva Tarantulei, cum îi plăcea voievodului să-i zică.

– Grăiţi boierilor, că nu ne-am adunat să stăm la priveghi,îi îndemnă voievodul.

Boierii se foiră nehotărâţi.– Adevărat ne spui, Măria-ta. Şi cu înţelepciune am chib-

zuit în toate cele de până acum, începu spătarul cu fereală, darşi cutezanţă. Noi, ca boieri de neam ce suntem, vedem lucrurilemai în micime, pe când Măria-ta le vede de sus, de la înălţimeacea adevărată.

– Atunci ridicaţi-vă şi domniile voastre la înălţimea de tre-buinţă, nu se putu abţine voievodul.

– Măria-ta, se auzi glasul uşor răguşit al logofătului, noichiar de-am zice ceva tot nu are prea mare valoare. Când ne-amopus să intrăm în Pocuţia, am greşit. Veştile ce au ajuns la cur-

82


tea Măriei-tale sunt bune. – Deocamdată, îl temperă voievodul.– Ba nu, Măria-ta. Cneazul Podoliei, prinţul Koriatovici ne

este prietin de nădejde, ne este rudă şi este puternic. Am aflatcă în sprijinul său se urneşte şi craiul Sigismund. Se prea poatesă râvnească la vechea coroană a înaintaşului său şi să vrea subacelaşi schiptru Polonia şi Ungaria. Ajutorul lui s-ar ridica laaproape zece mii de oşteni căliţi în lupte. Prinţul însuşi abia dea putut ridica de două ori pe atâta, cu tot cu oastea de strânsură.Jagiello are vreo zece mii de oşteni lituanieni şi două mii de ca-valeri teutoni cu care se îndreaptă destul de greu spre oştile prin-ţului. După câte spun iscoadele noastre, Tarantula a şi pornitspre ţarul de la Tîrnovo. Cei o mie de călăreţi pe care i-am strânstrebuie să pornească de la o zi la alta pentru a mai fi de folos.Suleiman Celebi a jurat pe barba profetului că va ajunge-ncoasta lui Mircea. Iar acestuia i-am promis alţi oşteni pe care ia-răşi va trebui să-i dăm dintr-o clipă în alta.

Voievodul începu să dea semne de nerăbdare.– Jagiello, Măria-ta, nu are cu ce-şi plăti oastea şi mai ales

pe teutoni. Şi nu va avea până la anul pe vremea asta, cu totsprijinul nobilimii lituane şi al prietenilor pe care îi are. Cei pecare i-am trimis în Pocuţia trebuie să fie cu mare băgare deseamă spre a nu aduce stricăciuni de nici un fel norodului şi obi-ceiurilor de acolo.

– Adevărat grăieşti, logofete, de aceea m-am gândit ca,după o vreme, sa te trimit să ai grijă de acele ţinuturi, până cândvei vedea că s-au liniştit toate, zise Roman voievod.

Logofătul se opri nemulţumit. Apoi continuă cu îndârjire.– Măria-ta, m-oi duce, nu zic, vai de bătrâneţile mele.– Ai să întinereşti alături de vitejii ţării.– Da, Măria-ta, dar cred că ajunge să mai risipim tinereţea

ţării pentru alţii. Dacă în Pocuţia a trebuit să intrăm pentru a nelua ceea ce ni se datora, dacă pe Mircea trebuie să-l ajutăm cafiind de acelaşi neam, dacă pe Şişman trebuie asemine a-l ajuta,fiind ruda doamnei Măriei-tale, atunci pe bizantini nu mai avema-i ajuta. E drept că în vechime au aţinut calea barbarilor la Du-năre, la Ganavarda, Enisala, Vicina şi Caliacra, dar i-au pus pe

83


genovezi să refacă ceea ce ei au lăsat de izbelişte. Aşa să facemşi noi. Le dăm ajutoare cum ne-au dat şi ei, făcând negoţ.

– Ce vrei să spui, logofete?!– Ce-am spus, Măria-ta. Promitem şi-atât. Nu mai avem

de unde. Cine poate spune că Sigismund nu are poftă să vină înajutorul polonilor pe la noi? Cu ce-o să-i stăm în faţa celor zecemii de oşteni pe care îi are gata de plecare?

– Cu oastea care ne-a rămas.– Ce ne-a mai rămas. Măria-ta? Voievodul Sepeniţului nu

a scos nici un om din cetatea Teţinei, iar cumanii stau şi se uităla noi.

– Ba noi ieşim la porunca Măriei tale, zise cămăraşul Va-sile cu glas hotărât.

– Şi noi, Măria-ta, zise voievodul Sepeniţului. Cetatea Te-ţinei se poate apăra la nevoie cu toţi locuitorii ei.

– Destul, zise Roman-vodă supărat. V-am ascultat şi iatăce hotărăsc. Voievodul Sepeniţului va da o mie de călăreţi şi totatâta pedestrime logofătului Dragomir, care se va afla într-o lunăîn Pocuţia şi o va conduce aşa după cum a spus în faţa noastră.Eu însumi voi veni să văd cum va face atunci când va trebui.Ioaniş se va întoarce cu o mie de călăreţi domneşti şi cu tot atâtapedestrime la noua curte domnească pe care o construim şi lacare o să ne mutăm cât mai degrabă. Cumanii vor veni cu toatăsuflarea şi vor ajuta la construirea cetăţii, şi tot ei vor fi aceiacare se vor pregăti să-l sprijine pe Mircea la timpul potrivit.

Bizantinilor le vom face făgăduieli, dar nu deşarte. Dacătimpurile ne vor îngădui, îi vom sprijini contra Tarantulei. Avemacelaşi duşman şi nu ne este îngăduit a-l lăsa să vină peste noifără nici o grijă. Ţarului îi trimitem mia de călăreţi la Tîrnovo încel mult o săptămână. Aşa să fie precum am zis. Să intre soliabizantină.

Uşile se deschiseră în toată lărgimea lor. Cu veştminte bogate, pline de mătăsuri şi de fireturi de

aur şi de argint, bizantinii intrară mândri şi tăcuţi. În fruntea lor,detaşându-se cu şi mai mare pohfală, se afla Gregorios.

Cunoscut ca rudă apropiată împăratului, acesta păşeasemeţ şi tăios în faţa suitei de ambasadori al unuia dintre cele

84


mai mari imperii de odinioară. Îşi descoperi fruntea cu o plecă-ciune abia schiţată, lucru ce nu-i conveni nici lui Roman-voievodşi nici curtenilor.

Un grămătic purta un sul de hârtie scris de mâna împăra-tului însuşi.

– Citeşte, îi spuse domnul. Grămăticul se supuse de îndată. Cu slove meşteşugite, Ma-

nuil îi ura sănătate şi se ruga de sprijin în lupta pe care o por-nise contra turcilor. Din cuvintele sale răzbătea parcă un reproşpentru că nu porniseră încă lupta împotriva duşmanilor creşti-nătăţii, lucru ce iar nu plăcu domnului Roman.

– Mulţumim pentru darurile aduse şi după ce ne vom sfă-tui îi vom da răspunsul, spuse Roman-vodă, spre nedumerireacelor cu care abia se sfătuise.

Solia se retrase cu fruntea ceva mai plecată. Singur Gre-gorius îşi mai purta capul cu aceeaşi mândrie. Ori nu înţelesese,ori se făcea a nu înţelege că nu aşa trebuie să se poarte cei careau de cerut.

În urma lor se lăsă o tăcere adâncă. Voievodul o întrerupsenervos

– Ce să ne mai sfătuim? Nu-i dăm nici un ajutor! Nu ştiusă ceară. Trufia îi va pierde..

– Adevăr spui, Măria-ta, se auziră glasurile câtorva divăniţi,uşurate.

În sinea sa voievodul se întristă. Pentru o clipă se văzu înlocul lor. O milă adâncă îl cuprinse, îşi privi boierii. Dacă el le-arcerut la mare ananghie ceva, dacă nu ar fi avut puterea lăsatăde Petru, ar fi fost vai de el. Se ridică brusc, amărât. Boierii seînchinară grăbit. Se retrase îngândurat.

** *

Ioaniş se bucură când, la câteva săptămâni după ce in-trase în Colomeea, veni să-l înlocuiască logofătul Dragomir cuoaste proaspătă.

– Ai să-mi lipseşti, îi spuse la despărţire pan Regow.

85


– Pe curând, zise el, îmbrăţişându-l. Îşi lăsa în urmă cei mai buni sutaşi şi căpitani de oştire.

Nu-l lua nici măcar pe Toader Şoican. Îi dăduse doar instrucţiuniprecise pe care să le urmeze nesmintit. Cazacul Mîrza avea să ţielegătura între dânşii. Numai pe acesta şi pe Maria îi luă cu sine.

Drumul până la Suceava îi luă puţin timp. Roman-vodă nuse afla acolo. Îşi luă călărimea şi se repezi la cetatea nou con-struită.

De cum trecu de Cetatea Neamţului, forfota mulţimii sefăcu simţită. Care cu boi, pâlcuri de oameni, cete de lucrători în-aintau grăbite spre locul unde avea să se mute. În sfârşit, cur-tea domnească îi depăşi în goana cailor. Acolo unde apaMoldovei era mai mare, acolo unde mai avea puţin până să seunească cu apele Siretului se zărea furnicar de oameni. Cetatease ridicase pe malul stâng, mai râpos şi mai greu de trecut, cuîmprejmuire din faşine de stejar şi de sălcii gata să prindă rădă-cini şi să fixeze malurile de pământ pe care fuseseră plantate.

Valul de pământ începuse a adăposti acareturile din piatră,ce se înşiruiau în linii drepte până în mijlocul întăriturii unde seridicase o bună parte din clădirile domneşti. Părintele Ieremie, cuneobosită osârdie, îndemna credincioşii la construirea bisericiidin imediata vecinătate a curţii domneşti. Furnicarul omenesc ri-dica praful, înconjurând acareturile într-o perdea uşoară.

Coloana de călăreţi fusese zărită şi din cetate. Era aştep-tată. Ştafetele îşi făcuseră datoria, Ioaniş fu întâmpinat de pâr-călabul cetăţii. Parte din oştirea domnească se şi afla peîntăritura de pământ ce înconjura aşezarea.

– Bine aţi venit, vitejilor, îi întâmpină pârcălabul în frunteaunui pâlc de oşteni.

– Bine v-am găsit, pârcâlabe, zise Ioaniş vesel.– Măria-sa te aşteaptă. Am eu grijă de oşteni, zise el

luând-o înainte. Ioaniş se despărţi grăbit Intră în casele voievodale eu ne-

răbdarea tinereţii. – Măria-ta, am venit, zise el îngenunchind.– Ridică-te, prietene şi vino lângă mine. Spune-mi tot.– Măria-ta, tot nu ştiu nici eu. Am pus grămătici ştiutori

86


de carte să povestească în locul meu. Mai multe nu am a po-vesti. M-am bucurat de cinstea pe care mi-a dăruit-o Măria-ta şiam făcut aşa cum mi-ai poruncit. Nu am adus nici o smintealănimănui. Ba am fost şi la biserica catolică. M-o ierta bunul dum-nezeu că am făcut-o, dar am făcut-o pentru a nu semăna zavi-stie între sfinţii părinţi.

– Domnul a privit eu bunăvoinţă toată strădania ta. Alt-ceva?

– Altceva nimic, Măria-ta.– Dar Maria?!– Şi pe asta o ştie Măria-ta.– Şi.– Măria-ta, mă iartă, dar n-am crezut de cuviinţă că e ceva

important.– Vreau să vă fiu naş.– Măria-ta, încă nu pot să zic nimic.– Cum nimic! Vine domniţa după tine, te ştie întreaga oş-

tire, iar tu aşa viteaz eşti, că nu-i preţuieşti dragostea Te duci înţinutul pe care ţi l-am dăruit. O laşi pe Maria, apoi, fără nici o ză-bavă, te îndrepţi cu călărimea la Tîrnovo. Trebuia să fii dejaacolo. Suleiman a şi ajuns. Tarantula este mai periculoasă decâtmi-o închipuiam.

– Zbor, Măria-ta.– Aleargă prietene şi, mai ales, ai grijă de tine.– Măria-ta, zise el cu glas înduioşat, retrăgându-se.

** *

Cetatea Tîrnovo se pregătise de luptă. Ţarul Sişman eraîngrijorat. Primise ajutoare şi de la Straţimir al Vidinului şi de laMircea, iar solii lui Roman îi spuseră că un corp de călăreţi dezece steaguri venea în două zile. Provizii îşi strânsese şi mai în-tărise încă o dată zidurile cetăţii.

În retragerea lor, turcii lui Suleiman jefuiau totul. Ioanişnu întâlnea altceva în cale decât pârjol şi foamete. Sate pustii,case în paragină, ţarini fără urmă de plug, dealuri pârjolite cu pă-

87


duri atinse de flăcări, vite moarte la margine de drum, scheletede animale, câini hămesiţi, păsări de pradă, stârvuri şi multe altenecazuri se abătură fără milă asupra bulgarilor.

Ajuns la poarta cetăţii, Ioaniş se aşteptă să fie cu greu re-cunoscut şi primit. Îl îngrijora aceasta, cu atât mai mult cu câtîn spatele lui veneau turcii cu toată furia lor. Porţile îi fură des-chise cu grăbire. Casele negustorilor şi ale orăşenilor erau pre-gătite pentru a-i primi. Ţarul îi cinsti cu vorbe de îmbărbătare.Iscoadele bulgare veneau s-aducă veşti despre mişcările turcu-lui. Încă din cursul nopţii aduseră veşti alarmante. Armata os-manlâilor era gata a porni asaltul asupra cetăţii. De altfel, aveausă-i zărească odată cu venirea zorilor. Flamurile verzi fâlfâiauameninţător din depărtare. Turcii începură să înainteze în valurisuccesive. Nu era în felul lor acest lucru. De regulă, îşi aşezau ta-bără în imediata apropiere a locului de unde aveau să se lupte.Acum o porneau direct la asalt.

– Sunt hotărâţi să ne răpună. zise Ioaniş celor din jur. – Pe noi nu, zise nedespărţitul Mîrza, rânjind sălbatic. – Căpitane Sava, eşti gata? îşi iscodi prietenul muntean,

Ioaniş.– Gata, frate. Ar trebui ca ţarul să iasă la harţ. Măcar că-

lărimea noastră a românilor, zise căpitanul cu încrâncenare. De parcă i-ar fi auzit, un sol al ţarului veni să-i vestească

de dorinţa lui de a ieşi la harţ toată călărimea. – Suntem prea mulţi, căpitane. Noi o mie, cu voi două şi

cu cele trei ale ţarului, nici nu vom putea să ieşim cu toţii, să nedesfăşurăm ca lumea şi ne vom vedea în mijlocul lor. Mai bineam fi ieşit în cete de câteva sute. Du-te, solule şi spune-i ţaruluipărerea noastră, zise Ioaniş.

De parcă cineva ar fi dorit răul cetăţii, porţile se deschiserăimediat.

– Degeaba, viteze, iată turcii se reped de parcă pentru eiar fi fost deschise, zise Sava crunt.

– Cu Dumnezeu înainte, strigă Ioaniş, repezindu-se înfruntea alor lui.

Sutaşii îl urmau fără şovăire. Căpitanul Sava se avântă larându-i fără zăbavă pe urmele lui Ioaniş. Cele patru zile cât stă-

88


tuseră împreună legaseră şi mai bine prietenia lor. Iar munteniinu vroiau să se lase mai prejos de fraţii lor de peste Milcov.

O învălmăşeală cumplită se iscă la porţi, în urma lor. Bul-garii îşi pierduseră vechile deprinderi războinice. Se buluceaufără nici o noimă, fiecare vrând s-o ia înainte. Turcii se desfăcurăîn două părţi cu mare repeziciune, de parcă s-ar fi aşteptat laasta..

Baiazid îşi trimisese cel mai bun conducător de oşti. El aveaalte treburi. Timir, mai puternic decât oricând, se pregătea să-llovească în Anatolia. Suleiman, ca o vulpe bătrână, îi lăsă pe că-lăreţi să se apropie până în inima osmanlâilor, pentru ca să-iprindă la mijloc şi să-i zdrobească.

– Ne despărţim, căpitane. Atacă la dreapta la întoarcere,strigă din răsputeri Ioaniş bucurându-se că a fost auzit.

Într-adevăr, muntenii se întoarseră cu repeziciune ca unarc de cerc, odată cu moldovenii care se întorceau viforoşi înpartea cealaltă. Paloşele lungi sclipeau în bătaia soarelui. Bul-garii reuşiseră până la urmă să iasă pe poartă şi să se grupezecumva, rămânând nehotărâţi în care parte s-o ia. Suleiman Ce-lebi trimise peste ei călărimea turcă, care nu se angajase încă,în nici un fel de manevră. Ienicerii îngenuncheară hotărâţi în faţaatacatorilor. Suliţele lungi, înfipte în pământ aţinteau burta cai-lor. Dar asemenea lucruri se ştiau. Muntenii le aflaseră la Co-sovo, iar moldovenii în luptele cu Sigismund şi polonii. Şi unii şialţii trecură prin faţa lor, neîncercănd să străbată ariciul formatde suliţe. Printr-o mişcare uşoară, atacară din părţi. Turcii nu seaşteptară. Primele rânduri au fost sparte.

Cele din spate se întoarseră cu mare repeziciune în apă-rarea celor spârcuiţi de paloşele ghiaurilor. Arcaşii asiatici înce-pură a-şi slobozi săgeţile peste călăreţi şi peste cai în norisufocanţi. Prăştiaşii şi aruncătorii de suliţe din mijlocul rânduri-lor ienicereşti, ba chiar şi câteva pâlcuri de călăreţi apăruţi de nuse ştie de unde, începură a stăvili iureşul românilor. Cu toate cămoldovenii erau mai puţini, turcii erau mai îngroziţi la aripastângă decât la dreapta, Ioaniş se bătea ca turbat. Suliţele şilăncile nu-l domoleau. O săgeată îi sfâşie mâneca braţului drept.

Drept răspuns, îl ucise c-o lovitură de paloş pe ienicerul

89


din faţa lui, rămas pentru o clipă descumpănit. Nu mai apucasesă pună mâna pe suliţa căzută. Mîrza se repezi asupra altuia cese pregătea să arunce suliţa pe la spate, retezându-i mâna.

– După mine, strigă Ioaniş, încercând să se desprindă deoastea turcă.

Când întoarse privirile spre cetate, se îngrozi. Cei trei miide călăreţi bulgari erau potopiţi de spahiii turci. Alergau ca bes-metici, fără nici o rânduială, fiind pradă uşoară pentru călărimeaturcă. Nici nu trecuse o oră de când ieşiseră din cetate şi bulga-rii erau într-o situaţie disperată Se uită cu repeziciune la Sava şila ai lui. Se bucură ca şi aceştia încercau să facă aceeaşi mane-vră.

Aveau să se desprindă şi să se întâlnească în spatele spa-hiilor.

Numai de n-ar fi fost prea târziu. Năclăiţi de colb, potopiţide săgeţi, reuşiră să se desprindă fără pierderi însemnate. Caiiobosiţi de atâta îndârjire se mişcau mai greu. Bulgarii erau totmai nehotărâţi în mişcările lor. Mai mult, pe poarta cetăţii înce-pură a ieşi luptători înarmaţi cu tot felul de arme. În durerea pecare probabil că îi cuprinse, văzându-şi călărimea la ananghie,mulţimea cetăţii ieşea buluc, din dorinţa de a le da o mână deajutor.

– Idioţii, se trezi murmurând înciudat Ioaniş, când se reîn-tâlni din goana calului cu Sava.

– Ne încurcă şi mai mult, zise acesta înjurând. Pe undemai intrăm acum, continua el să strige văzând îmbulzeala ce seforma în faţa cetăţii. Ienicerii începură a veni în pas alergător. Su-leiman însuşi se repezi cu un corp de spahii din rezervă în aju-torul călărimii sale, fără a mai pricinui vreo pagubă călărimiivalahe şi moldovene.

– Ce facem căpitane? se trezi Ioaniş întrebând, în vremece începuse a încetini goana calului.

– Ne întoarcem acasă. Nu-i vina noastră că ţarul nu-şi cu-noaşte şi nu-şi stăpâneşte supuşii.

Îşi încetiniră goana. Turcii îi înconjurară repezindu-se cuînverşunare spre intrarea în cetate.

– Sunt pierduţi, zise Ioaniş, cu glas sugrumat de durere.

90


– În curând vor veni asupra noastră. Să mergem de aici.Eu sunt mai bătrân. Am mai văzut aşa ceva. Aşa se întâmplăcând nu eşti ascultat. După ce-i termină, vin asupra noastră. Săplecăm.

– Şi ce-i spunem lui vodă? – Adevărul. Dacă mai rămânem, n-o să mai aibă nimenea

ce-i spune. Nu te mai frământa. Chiar dacă am vrea, nu i-ammai putea ajuta.

Într-adevăr, pe ziduri începuseră a se căţăra ieniceri cuscări potrivite. Măcelul din faţa porţii se făcu şi mai mare. Iarbulgarii ieşeau de parcă ar fi vrut să se sinucidă. Ieşeau şi cu mă-ciuci sau numai cu ghioage, reuşind înainte de a muri să învine-ţească şalele vreunui osmanlâu. Sângele de pe câmpia şi maiales de pe drumul din faţa cetăţii începuse să se adune în băl-toace, ostoind mişcarea prafului. Capete descăpăţânate, trupurischilodite începuseră să-i încurce până şi pe turci. Nu. Nu maiputea fi vorba de nici un ajutor. Sub ochii lor, un popor plăteascump libertatea de a decide după cum îl ducea capul. Ţarul în-grozit, încerca neputincios să-şi facă poruncile ascultate. De laînălţimea zidurilor crăpate de cutremurul care abia de trecuse,privea cum ajutoarele trimise de vecini se retrăgeau. Le văzusenehotărârea. Dacă ar fi continuat lupta, ar fi fost nimiciţi.

N-ar mai fi avut cum să intre în cetate. Îi privi cum se de-părtau şi le dădu dreptate. Rămase numai cu oamenii lui şi ai luiStraţimir. În ei îşi pusese ultima nădejde. Măcar de va scăpa cuviaţă şi se va retrage la Vidin. Călăreţii se îndepărtau tot maimult, în timp ce turcii se iveau mai mulţi pe crestele zidurilor.Bulgarii lui Straţimir îl priveau aşteptând un semn, o poruncă cenu mai venea. Sişman îi privi îngândurat. Avea rost oare să semai salveze ? Dorinţa de sacrificiu a supuşilor lui îl cuprindea penevăzute.

– Salvaţi-vă dacă mai puteţi! Eu mă duc lângă ai mei, lespuse el încălecând. Garda personală îl urmă mohorâtă. Îşi scoa-seră săbiile cu hotărâre avântându-se. După o clipă de nehotă-râre, bulgarii lui Straţimir porniră în iureş sălbatec spre poartaopusă. Ştiau că turcii puteau ajunge şi acolo, dar mai ştiau cănumărul lor nu putea fi atât de mare ca acolo unde se avântase

91


nefericitul ţar.Şişman fu întâmpinat cu bucuria disperării. Cei căzuţi se

bucurau că ultima suflare o dăduseră în faţa suveranului şi a stă-pânului lor. Muribunzii îşi ridicau încă o dată frunţile, poate pen-tru ultima dată, la trecerea lui. Ţarul lovea năprasnic, cu forţadisperării în tot ce-i ieşea în cale. Sfetnicii, oştenii din garda pa-latului, boierii şi fruntaşii cetăţii, căpeteniile care mai putuserăajunge la dânsul făceau în jurul lor un gol mereu umplut de alţişi alţi osmanlâi. Unul câte unul, bulgarii erau la rândul lor răpuşiîn lupta ce se ducea cu ultimele puteri.

O săgeată venită de-aiurea îl lovi pe ţar la junghierea gru-mazului. Un val de sânge îi inundă trupul şi platoşa deolaltă.Ţarul se clătină. Un curtean încercă să-l ajute, căzând răpus maiînainte de a face ceva, de o lovitură de iatagan. Se prăbuşirădimpreună. Câţiva oşteni vrură să-i apere trupul, să-l ia în cetate,dar fură aproape imediat ucişi. Spahii intrară pe poarta cetăţii,peste cadavrele şi trupurile hăcuite, cu caii alunecând pe mâzgasângerândă. Focul începuse a cuprinde cetatea. Turcii intraudupă pradă. Femeile erau scoase din locurile unde se ascunse-seră, legate de păr şi târâte de caii spahiilor. Ieniceri sălbatici in-trau în casele devastate, violând femei şi copile deolaltă. Alţiiieşeau cu odoare bisericeşti, potire sau podoabe găsite pe tru-purile celor vii sau morţi, rânjind de plăcere.

Baiazid însuşi le promisese trei zile de jaf asupra cetăţii,dacă aveau s-o cucerească. Iar ei o cuceriseră. Ici şi colo maicădea câte un puştan pus pe harţag sub iataganul turcului dez-lănţuit.

Strigăte de jale, răcnete de disperare, blesteme se auzeaude pretutindeni. Suleiman îşi aşeză într-un târziu tabăra în afaracetăţii. Emirii şi paşalele îi aduceau prada strânsă cu destulăgreutate, uneori smulsă cu forţa din mâinile celor îndărătnici,aşezând-o în faţa cortului. Suleiman porunci muezinilor să înalţemulţumiri către slava cerului şi a lui Alah atotputernicul. Dervişiiînvârtitori, dervişii urlători precum şi cei tălmăcitori de stihuriporniseră deja spre cele patru zări, ducând vestea izbânzii. So-liile plecară cu grăbire să-i ducă slăvitului padişah, măritului sul-

92


tan Baiazid bucuria pe care ei, supuşii semilunii, o încercau înfaţa cetăţii cucerite.

** *

Vestea înfrângerii ţarului Sişman ajunse la curtea luiRoman cu câteva zile mai devreme decât călărimea moldoveană.Voievodul fu mai întâi cuprins de nelinişte. Dacă cei o mie de că-lăreţi nu se mai întorceau, toate planurile lui aveau de suferit, iarpierderea lui Ioaniş l-ar fi întristat şi mai mult. Jupâniţa Mariaera mai veselă decât îi era felul. Anastasia, doamna, o luase lacurtea ei, bucurându-se de tinereţea şi de curajul copilei, aşacum ea încă o mai credea că este şi cum adesea i-o spunea.

– De ce eşti atât de veselă, copila mea?– Îmi spune mie inima că lui Ioaniş al meu nu i s-a întâm-

plat nimic. Cred că am să-l văd degrabă.– Vino iar, că mi-i degrabă, îndrăzni s-o tachineze una din

doamnele din anturajul doamnei.– Şi ce dacă? Îl iubesc, îl doresc şi nu mi-i ruşine.– Nu-i o ruşine copila mea, dar trebuie s-o faci în taină. E

mai bine şi frumos să ştii numai tu şi el taina care te poate, carevă poate bucura dimpreună, zise doamna.

Maria se ruşină pentru o clipă, aplecând ochii asupra cu-săturii la care încerca de mai multă vreme să lucreze.

Delicată şi educată la curtea bizantină, doamna Anastasiase îngrijea să aducă lângă sufletul ei odraslele, jupâniţele, cumli se spunea aici, şi să le facă demne de a aduce fericirea în su-fletul bărbaţilor care aveau să le fie hărăziţi vreodată. Maria îifusese adusă de voievod, fiind poate viitoarea lor fină. Doamnaîncerca zi de zi să o familiarizeze cu baia plină de ierburi plăcutmirositoare şi cu alte lucruri plăcute curţii bizantine. Pentru primadată în viaţa ei văzuse Maria o baie adevărată. Duşumeaua fru-mos colorată, pe care apa se scurgea de pe trup în voie, ajun-gând prin nişte orificii în locurile cuvenite. Pentru prima datăMaria îşi simţise trupul cuprins de bucuria pe care o baie o poateda unui corp atunci când este cuprins de oboseala timpului iro-

93


sit în încăperile curţii domneşti.Roman-vodă era străin de toate astea. Grijile domniei, bu-

curiile şi necazurile acesteia îi răpeau clipele în care s-ar fi pututapropia de familia sa. Sosirea ştafetelor cu vestea înfrângerii îispori şi mai mult grijile domniei. Abia când Mîrza veni să-i aducăvestea întoarcerii lui Ioaniş cu aproape toţi călăreţii, se linişti.Iar când acesta năvăli colbuit şi obosit în cetate, nerăbdarea vo-ievodului de a-l vedea nu mai cunoştea nici un fel de reţinere.Trimise după el.

– A venit, Măria-ta, îi spuse trimisul.– Să intre, zise Roman-vodă, plimbându-se agitat de-a lun-

gul şi de-a latul încăperii. Ioaniş intră. Însoţitorii se opriră dincolo de intrare, aşa

cum făceau de obicei.– Veşti triste, Măria-ta, zise el. – Ştiu. Câţi au rămas? – Am pierdut aproape un steag. Am adus cu noi şi schilo-

diţii. Turcul nu s-a luat după noi.– Cum a fost? – Putea să fie bine, dar ţarul nu a fost adevărat conducă-

tor. Tarantula putea fi zdrobită. - Zdrobită nu, dar măcar schilodită, da.– Măria-ta, eram puţini dar buni. Bulgarii au ieşit fără nici

o noimă la moarte. Dacă ar fi fost mai răbdători... Dar aşa, fie-care ieşea cu ce apuca şi mai ales cum apuca în calea morţii.Noi am ieşit cum ne ştii, Măria-ta. Căpitanul Sava cu oameniidomnului Mircea a ieşit la fel ca noi Puteam să fim biruitori. PaşaSuleiman nu era chiar aşa de prevăzător. Ienicerii puteau fi stri-viţi, Măria-ta. Iar până ar fi venit în ajutor spahii, puteam fi dupăziduri, la adăpost. Dar n-am avut cum ne întoarce. Bulgarii ieşi-seră în faţa intrării să fie măcelăriţi. Ţarul însuşi a căzut în luptă.

Numai câţiva oameni de-ai ţarului din Vidin, Straţimir, auscăpat teferi din încleştare. Cetatea a fost distrusă şi jefuită. Ba-iazid poate fi mulţumit de oastea şi de paşa Rumeliei.

– Ce folos? – Niciunul, Măria-ta.O tăcere adâncă se lăsă între dânşii. Voievodul nu-şi con-

94


tenise mersul agitat.– Oare tot aşa va fi şi în Pocuţia? – Nu. Măria-ta. Suntem de trei ori mai mulţi, iar Sigismund

va fi alături de noi. – Dacă era alături, era şi împotriva tarantulei. – Măria-ta, acum e rândul voievodului Mircea. Tarantula

atacă pe rând. Nu-i va ierta ajutorul dat.– Te vei duce în fruntea ajutorului. – Iar în Pocuţia voi merge eu însumi.– E primejdie. Măria-ta.– Mai rău va fi să nu fiu acolo. Numai eu voi putea apăra

ce ni se cuvine. Pleci la Mircea cu trei mii de călăreţi. Te aşteaptăMaria.

– Măcar luaţi-l pe Mîrza. Cazacul va avea grijă de Măria-taca de mine însumi.

– Pot să-mi port singur de grijă.– Măria-ta, acolo se află şi Toader Şoican cu oamenii lui,

cel mai bun prieten al Măriei-tale, continuă Ioaniş fără tulburare.Mîrza şi el vor fi cele mai de încredere ajutoare. Ei nu au altcevape lume decât prietenia mea şi dragostea Măriei-tale. Dacă lepierd pe astea, nu mai au de ce trăi. Boierii au averi, copii, inte-rese. Ei nu ne au decât pe noi, zise viteazul cu dragoste în glas.

– Du-te prietene, Maria te aşteaptă. Dacă poţi să faci celecuvenite acum nu mai aştepta. Eu sunt gata să vă fiu naş şinănaş urmaşilor voştri, zise domnul înduioşat.

– Mulţumim pentru cinste, zise Ioaniş retrăgându-se.Părăsi curtea cu sufletul încărcat. Ar fi vrut s-o vadă pe

Maria. De parcă i-ar fi citit gândurile, ea îi ieşi brusc înainte şifără nici o sfială i aruncă la piept, îmbrăţişându-l.

– Viteazul meu viteaz, murmură ea.Ioaniş o primi uşurat. O privire furişată pe coridoarele de

prin care-i ieşise Maria îl încredinţa că erau singuri.– Vino cu mine, îi mai spuse ea şi el o urmă fără nici o re-

ţinere Ar fi mers şi până în iad.

95


BARKLAW

ştile se aflau faţă în faţă. Prinţul Koriatovici primisenumai cinci mii de oşteni unguri, iar Sigismund se afla înfruntea a trei mii, în drum spre ei. Roman însuşi venise

cu o mie de călăreţi. Regele Vladislav Jagiello era cu trei mii teu-toni şi cu mulţi lituanieni. Marele maestru al ordinului teuton îiera sfetnic, rufă şi prieten în egală măsură. Câteva rude polone,cu doamna sa, se aflau de asemenea în tabăra lui. Ruptura po-lonă se dovedise a fi nu numai un foc de paie, ci o împărţirefoarte gravă a forţelor regatului, ce nu putea continua aşa. Ca-valerii înzăuaţi din tabăra prinţului Koriatovici îi demonstrau re-gelui că polonii nu erau o oaste de strânsură, iar ajutoareleprimite de la Roman şi Sigismund îi arătau că greşise. Datoria re-gatului ar fi putut fi plătită eu banii pe care-i împrumutase cumare greutate de la cămătarii genovezi, pentru echiparea şi în-treţinerea oastei de astăzi, bani pe care, în caz de izbândă, n-avea cum să-i scoată de nici un fel ca pradă de război. Iar peSigismund l-ar fi putut împăca, nemairâvnind la vechea coroanăa înaintaşului său. Acum orice gânduri erau de prisos. Oştile seaflau faţă în faţă.

Roman-voievod era la mare cinste în tabăra prinţului Ko-riatovici, nu numai pentru că era singurul care avea pe frunteasa coroana voievodală, dar şi pentru faptul că oştenii lui erau ceimai înzestraţi cu arme şi cu toate cele de trebuinţă. Ungurii luiSigismund arătau ceva mai bine decât tătarii care năvăleau ade-sea prin aceste locuri. Numai nobilii poloni se puteau compara cuoştenii moldoveni.

96


O

Bucuria prinţului de a-l avea pe voievod alături nu mai cu-noştea margini. Ii propuse voievodului comanda supremă.

– Nu pot primi această cinste, prinţe, în primul rând că ammai puţini oşteni şi apoi ar trebui să cunosc mai bine şi terenulşi oştenii.

– Prietene drag, atunci mă pot bizui că mă vei ajuta acolounde ne este mai greu, se învoi prinţul.

– Nici nu încape vorbă. Locul de desfăşurare a luptei semăna cu o câmpie întinsă.

Mărginită de o parte de un deal, iar de partea prinţului de pă-dure. Toate manevrele se vedeau ca în palmă. Orice surprizătactică era exclusă.

Caii şi călăreţii fornăiau cu nerăbdare. Tăcerea apăsătoareera întreruptă de câte un zăngănit de armă lovită de şeaua ca-lului sau de altceva.

– Pornim, zise Koriatovici, dând frâu liber calului. Tabăra lui Jagiello nu se mişcă. Roman-vodă rămase în re-

zervă. Cavaleria polonă începu să se apropie din ce în ce mai re-pede.

– Pentru Poloniaaa! se auzi spre cer izbucnind îndemnul laluptă al acestora.

În întâmpinarea lor, fură trimişi teutonii. Armurile lor, chi-vărele pătrate, paloşele lungi, caii greoi, solizi, bavarezi erau totatâţia factori de temut ai acestor luptători.

– Nu-i prost jagellonul murmură Roman-vodă. Îşi trimitemai întâi duşmanii să se încaiere. Dar îi vom arăta noi, gândi el,regretând că nu avea mai multă oştire.

Cavalcada polonă atinse ca un torent rândurile de granitteutone.

Cu sânge rece, aceştia scoaseră paloşele lungi, reuşindsă-şi ţină la distanţă atacatorii. Pedestrimea polonă pornise laatac în pas alergător. Asupra ei se abătură oştenii mazurieni, cuarme uşoare şi cai iuţi, fără a reuşi să-i oprească iureşul. Ungu-rii porniseră şi ei, fiind întâmpinaţi de cavaleria letoniană. Cetede luptători începură a se desprinde de grosul luptei. Teutoniigrupaţi rămâneau de neclintit. Din rândurile lor, protejaţi de ei,arcaşii trăgeau săgeţi bine ţintite în atacatori, doborându-i. În-

97


cleştarea începuse să cuprindă toată forţa ce se alia în câmpie.Wladislaw însuşi începu să se apropie cu rezervă de locul fier-binte al încleştării.

– Acum e de noi, zise Roman, dând frâu liber calului. Că-lăreţii moldoveni îl urmară tăcuţi. Roman însuşi se întreba undesă cadă mai bine. Alese pe Wladislaw ca pe un egal al său şi cape un rival pe potrivă. Goana cailor îl făcu să-şi piardă simţulprudenţei, îşi lăsă pedestrimea pe seama căpitanilor săi, avân-tându-se în mijlocul oastei letone, cât mai aproape de Wladi-slaw.

Teutonii se luptau cu tăria cu care se făcuseră de atâtea oricunoscuţi. Steagul marelui maestru era în centrul cavalerilor. Po-lonii atacau cu aceeaşi înverşunare. Suliţele lor, lăncile şi săbiilecu care erau înarmaţi arareori atingeau zidul cavalerilor teutoni.Iar când reuşeau să răpună câte unul, zidul de platoşe se refă-cea imediat la loc. În timp ce căzutul era acoperit fie pentru a seridica în spatele zidului şi a relua lupta, fie pentru a se retragedin luptă şi a-şi îngriji rănile. Cei morţi erau traşi de arcaşi în mij-locul grupului. Cavaleria polonă se retrase pentru a da răgazulnecesar intervenţiei pedestrimii, ca să atace la rându-i.

Înarmaţi cu halebarde şi spade la fel de lungi ca ale cava-lerilor teutoni pedestraşii reuşiră să clintească rândurile teutoni-lor.

Atunci, cavalerii călări se aruncară fără veste peste ei. De-zavantajaţi, pedestraşii se aflară copleşiţi. Prinţul Koriatovici simţică era momentul prielnic să revină la atac. Întoarse cu mare iu-ţeală cavaleria, căzând în flancurile cavalerilor teutoni, cu infan-teriştii secerându-le picioarele cailor şi cu călărimea polonă încoaste, rândurile teutone începuseră a se clătina. Prinţul simţivictoria aproape.

În vremea asta, Roman cu călăreţii lui se bătea cu dispe-rare, încercând să ajungă la rege, să-l provoace la o înfruntaredirectă.

Letonienii se ţineau dârz. Ungurii nu intraseră încă în luptă.Roman le trimise ştafetă cu porunca de a ataca. Ungurii se

apropiară în galop. Deodată, pe neaşteptate, o armată, o altă armată se arătă

98


în depărtare. Voievodul Roman o zări primul. Îşi dădu seama cădacă nu izbutea să-şi răpună duşmanul până la venirea ajutoa-relor, bătălia era pierdută. C-o ultimă sforţare se îndreptă spremijlocul cetei letoniene. O lovitură de spadă, venită de la un ca-valer teuton, rătăcit printre letonienii care începuseră a se re-trage luptând, spre locul unde zăriseră ajutoarele venind, îisparse chivăra voievodului, zdruncinându-l pentru o clipă. Toa-der Şoican, fioros, îl lovi pe teuton, despicându-i coiful pătrat cuun icnet surd. Voievodul îi zâmbi. Cu ultimele forţe înainta spreWladislaw. Acesta îl zări. Îi arătă cu spada spre ajutoarele ce-iveneau. Roman văzu roşu în faţa ochilor.

– Stai, câine! îi strigă răguşit, sălbatec.– Măria-ta, vine regina Jadwiga cu ajutor. O cunosc, îi

strigă Mîrza.– Ne retragem, Măria-ta, zise şi Toader, izbind cu spada

un pedestraş lituanian ce se năpustise asupra lui. – Ungurii se retrag, apucă să mai spună Toader Şoican,

căzând c-o săgeată înfiptă în umăr. Cazacul vru să-l ajute, dar re-gele în fruntea lituanienilor îşi încetă retragerea, repezindu-seuşurat asupra voievodului. Şoican dispăru printre copitele cailor.

Regina ajunse cu câteva mii de călăreţi în tabăra soţului şistăpânului ei. Fără a se opri, se avântă ea însăşi în luptă. Ungu-rii se desprinseră cu pierderi, retrăgându-se în grabă. Cavaleriiteutoni continuau să reziste. Moldovenii fură cuprinşi într-o clipă.Loviturile începură să cadă asupra lor din toate părţile. Se strân-seră în jurul voievodului, hotărâţi să-şi vândă pielea cât maiscump. Într-o clipă îi privi cu dragoste. N-ar fi crezut niciodată căeste atât de iubit. Pe loc se hotărî să se predea. Ar fi fost păcatsă-i vadă căzând sub armele vrăjmaşe. Îl puse pe Mîrza să ridiceo năframă albă în jurul unei suliţe.

– Măria-ta, nu! se auziră câteva glasuri.Dar voievodul se făcu a nu-i auzi. Îşi lepădă spada în ţă-

rână. Îşi ridică de pe cap coiful şi îl aşeză la dreapta sa, în timp

ce cazacul începuse a flutura bucata de pânză albă, ruptă dintr-o cămaşă ce-i fusese la îndemână.

– Spune-i regelui că mă predau dacă îmi lasă slobozi oş-

99


tenii.Cazacul se îndepărtă iute spre rege, urmat de câţiva oşteni

neînarmaţi. Lupta încetă în acel loc cu repeziciune. Regele primi.Ajutoarele aduse de Jadwiga se repeziră în ajutorul teutonilor.Era şi timpul. Împuţinaţi la jumătate, teutonii continuau să sebată cu furia disperării. Văzuseră şi ei ajutorul sosit, aşteptândplini de încredere depresurarea lor. Pedestrimea moldoveană în-cepu să se retragă cu grabă. Spătarul văzuse că vodă se predăşi se năpusti în goana calului spre pădurea din spatele lor. Pe-destrimea se luă după el. Voievodul, văzând că se depărtează,se bucură. Fuseseră viteji cu toţii, dar fără noroc. Prinţul Koria-tovici însuşi, însoţit de o parte de sfetnicii de încredere şi degarda personală, începu să se retragă spre oastea ungurilor,ajunsă destul de departe. Pan Regow rămăsese în urmă c-opalmă de şlehtnici şi cu slujitorii lor, încercând să-i ţină în loc peurmăritori. Aceştia începură a se împărţi. Câţiva reuşiră chiar săse ţină de prinţ, dar cu cât el se apropia de călăreţii unguri, cuatât elanul urmăritorilor scăzu.

Roman-vodă îl zări pe Koriatovici dispărând în rândul călă-reţilor unguri, în timp ce restul oştenilor polonezi se dădeauprinşi teutonilor mai degrabă decât regelui lor. De la teutoni ştiaucă se mai pot răscumpăra, pe când Jagiello le-ar fi pus capul pebutuc. Pan Regow căzu, totuşi, în mâna regelui. Oştirea adusăde Jadwiga termină de luat armele şi caii moldovenilor. Iar acolounde întâmpinau vreo împotrivire, răzvrătitul era ucis fără milă.În mijlocul alor săi, voievodul Roman descălecă la venirea rege-lui Wladislaw.

– Ai crezut că mă poţi birui, îi zise acesta prin tălmaci.– Am venit să-mi iau ce mi se cuvine. – Robia, asta ţi se cuvine, zise regele.– Dacă ne înapoiai datoria, eram şi astăzi prieteni, zise

Roman cu glas obosit.– Eu, prieten cu un nevolnic! Ai uitat actul de supunere? – Eu n-am semnal un act de supunere, ci un tratat de prie-

tenie şi de ajutorare. Vor veni tătarii şi vei avea nevoie de prie-tenia mea.

– Prietenia ta am văzut cât face...

100


– Ai încercat să mă otrăveşti, nu ai respectat făgăduialafăcută înaintaşului meu de a-ţi achita datoriile...

– Destul! Vei primi temniţa regatului meu. Ia-ţi trei oamenicu tine să te slujească. Nu vreau să se spună despre mine că nuştiu să respect un vrăjmaş care nu-i demn de rangul ce l-a avut.

Voievodul nu mai spuse nimic Se uită la Mîrza şi regretă cănu-l vedea pe Toader Şoican.

Acesta era întins pe două lănci fără vârf, ca pe o targă. Să-geata îi străpunse omoplatul în partea dreaptă a spatelui puter-nic şi viguros. O dâră de sânge se lăsa în ţărâna frământată decopite. Voievodul se apropie şi-l sărută pe frunte.

– Adio, prietene.Toader nu-i răspunse. Avea privirile rătăcite şi faţa albă de

sângele pierdut. Cu lacrimi în ochi, voievodul îl urmă pe rege. Îlînsoţea cazacul Mîrza şi doi căpitani din oastea curţii domneşti.

– Să nu mă uitaţi copii! le spuse cu glas sugrumat oşteni-lor, dând pinteni calului.

– Să trăieşti, Măria-ta, spuseră moldovenii stins, îngenun-chind.

Adunaţi într-o lungă coloană, păziţi de cazaci zaporojenicălări, moldovenii îşi începură drumul de întoarcere, cărând euei răniţii şi rănile din suflet. Fără provizii, obosiţi, abia de se maiputeau târî prin locurile pe unde veniseră atât de încrezători învictorie. La un izvor făcură popas. Lui Toader rana îi sângera maipuţin, dar o fierbinţeală cumplită îi cuprindea trupul din ce în cemai mult. Hotnogul Dragomir se apropie de dânsul.

– Trebuie să-i scoatem săgeata, altfel se prăpădeşte. Careare un jungher?

Nimeni nu-i răspunse, dar apăru unul fără să se ştie deunde vine. Hotnogul se apropie cu el de focul făcut în mijloculunui grup. Îl înroşi în foc. Straja cazacă îl zări, dar nu-i spusenimic. Hotnogul îi sfâşie cămaşa la umăr. Îi scoase fără preamare greutate vârful de săgeată. Toader gemu înfundat.

– Rabdă, frăţioare, rabdă!Îi înfăşură strâns umărul cu o bucată de pânză sfâşiată din

mâneca lui. În care pusese cenuşă fierbinte. Convoiul plecă înainte. Prin satele pe unde treceau, caza-

101


cii cereau hrană pentru ei, pentru caii lor şi, dacă mai era ceva,şi pentru moldoveni. Dacă îndrăznea careva să se împotrivească,era supus la cazne, ca unii ce fuseseră în tabăra vrăjmaşă.

** *

Regele Wladislaw îşi purta prinşii prin satele şi târgurileprin care trecea, spânzurând câţiva la fiecare popas. Teutonii nuse atingeau de prinşii care făgăduiseră răscumpărare, iar pe ceicare nu aveau cu ce se răscumpăra îi dădură regelui lor, ca săfacă ce-o şti cu ei. Iar acesta îi spânzura spre pilda celor ce vorîncerca a se răzvrăti.

Pe Roman torturile îl oboseau şi-l indispuneau Cu adevă-rat, polonii aveau de ce să se plângă de regele lor. Boierii litua-nieni luau, fără nici un fel de scrupule, panilor poloni pământurileşi averile agonisite din tată-n fiu. Până la Radom, unde avea săfie închis. Roman se săturase de-atâta cruzime.

Pe pan Regow n-avea să-l mai vadă vreodată. Cu gruma-zul prins în jug, alături de ceilalţi pani polonezi, care nu căzuserăîn mâinile teutonilor, era scuipat şi batjocorit de orice lituaniandornic s-o facă. La un moment dat, şi aceştia îl lăsară plictisiţi înpace.

Ajuns în mijlocul cetăţii, regele porunci să se ridice eşafo-dul, pentru a fi stârpiţi necredincioşii prinşi la Barclaw. Roman fusilit să asiste la preparativele pe care dulgherii le făceau pentruridicarea eşafodului. După care, la picioarele regelui, în picioare,lângă tribuna ridicată special pentru Wladislaw, Roman asistă ladecapitarea prinşilor poloni.

Pan Regow înainta plin de îndrăzneala. Pe chipul lui secitea marea oboseală prin care trecuse înainte de a pune capulpe butuc. Îşi înălţă privirile cu mândrie, ascultând litania preo-tului grăbit şi înspăimântat. Când acesta termină, spuse:

– Eu mor, dar cei care astăzi te apără, zise el arătând spreteutoni, te vor distruge. Noi n-am vrut decât să ne separăm, să fimcu Jadwiga noastră cu un soţ pe potriva ei, iar nu cu un sălbaticca tine, dar ăştia te vor lăsa fără tron. Ia aminte la spusele mele.

102


– Ei mă vor răzbuna.La un semn, călăul descăpăţână, trupul se zvârcoli, cutre-

murând sufletul lui Roman. Sângele năpădi pe podeaua de lemn.Apoi, Roman, însoţit de un sutaş cu oamenii lui, fu închis în tur-nul cetăţii.

Cetate era un fel de a spune. Radomul era de fapt un oraşde târgoveţi, care se îndeletniceau cu negoţul în capitala rega-tului aflată la o distanţă destul de mică, lesne de străbătut deharnicii locuitori, care făcuseră şi ei o întăritură care să-i aperemai mult de tătari. Iar cum aceştia de mult nu mai ajunseserăprin părţile lor, lăsaseră şi ceea ce construiseră de izbelişte.

– Eu credeam că plecăm aici, zise cazacul cu glas scăzut.– Sărmane, zise voievodul. Suntem la zeci de zile depăr-

tare şi chiar dacă scăpăm de aici, ne prind până la hotare.– Eu văzut bine locurile astea. Eu fost aici cu cazaci. Eu cu-

nosc drum, eu ştiu ce zic. – Acum să ne odihnim, zise voievodul, obosit.

** *

Vestea înfrângerii voievodului o aduse spătarul Duma, carenu se mai oprise din goana calului, până la cetatea Sucevei,după care îşi continuă ceva mai liniştit drumul până la curteadomnească nouă.

Doamna Anastasia primi vestea în tăcere. În câteva zile,poate nici atât, avea să se desemneze succesorul la tronul Mol-dovei, iar acesta nu putea fi altul decât Ştefan. Margareta maiavea un cuvânt greu de spus. Cel mai mare fiu al lui Roman eraîncă un copil şi niciodată bătrâna doamnă nu ar fi văzut cu ochibuni urcarea pe tron a nepotului Alexandru, atâta vreme cât maiera Ştefan. Apoi şi acesta avea urmaş pe Ştefan, fiul lui, carepurta acelaşi nume şi care era mai vârstnic decât Alexandru. Deaceea, Anastasia îşi împachetă în grabă averea şi se pregăti deplecare de la curtea lui Mircea şi a tatălui său, Vlad. Ştia că aveasă fie bine primită şi ferită de necazurile pe care i le-ar fi adusşederea în continuare la curtea Moldovei.

103


Margareta se bucură în sinea ei de hotărârea Anastasiei,gândindu-se să nu i se întâmple nici un rău sau să acţionezedacă acesteia avea să-i vină ideea de a renunţa la plecare. Ju-pâniţele cu care se sfătuiseră să le facă adevărate prinţese ră-mâneau la curte, în afară de Maria.

– Stăpâna mea, eu merg doar la Ioaniş, zise ea simţindrefuzul doamnei.

Aceasta zâmbi, aducându-şi aminte de sfetnicul credinciosşi de prietenul adevărat care era Ioaniş Viteazul. Aşa că plecămai liniştită. Chiar dacă el avea să se întoarcă de la curtea luiMircea, cel puţin deocamdată nu se va simţi singură. Încurajată,Anastasia se urcă in rădvanele însoţite de străjeri încă din zoriizilei următoare. Copiii îi luă în rădvanul mare, domnesc, privindu-i cum urcau somnoroşi în braţele doicilor bune şi credincioase,de care trebuia să se despartă cu lacrimi în suflet.

Logofătul Dragomir se înfiinţase la palatul domnesc, pre-gătind urcarea lui Ştefan pe tron. Cumplită năpastă li se abătusepe cap.

Cu toate că spătarul Duma îl încredinţase că oastea se în-torcea fără nici o sminteală, dar fără arme şi fără cai, logofătulhotărî să-l trimită pe armaş cu toate cele de trebuinţă pentru a-i întâmpina. Că doar nu erau ei de vină de toate cele ce li se în-tâmplaseră.

Mitropolitul Iosif, îndurerat, pregătea sfântul mir pentruungerea noului domn Ştefan-vodă. Episcopul Meletie al noii epis-copii, la care se alăturaseră şi cumanii din Vaslui şi mai ales lo-cuitorii Huşilor, îl ajuta în toate cele de trebuinţă.

Ştefan se înfăţişă boierilor, spre a împlini voia lor şi amamei lui. Alaiul domnesc, întocmit în pripă, se îndreptă sprelocaşul episcopal. Slujba religioasă fu destul de scurtă.

Imediat după încoronare, Ştefan trimise regelui polon cartede închinare şi de renunţare la orice fel de pretenţii asupra da-toriei şi asupra Pocuţiei, uitând, bineînţeles, să ceară eliberareafratelui său din captivitate. Faţă de curteni şi de Margaretadoamna, morfoli o scuză din care se putea înţelege orice.

– Ar fi fost degeaba, zise el, iar cei ce auziră se întrebaunedumeriţi ce anume ar fi fost degeaba, să ceară eliberarea şi să

104


nu fie eliberat sau să fie eliberat şi să se întoarcă, încercând za-darnic să redevină voievod? Iar pentru ca Ştefan să nu pară lip-sit de orice urmă de omenie, la sugestia mamei sale, Margareta,nu-şi mută curtea la Suceava. O găsea destul de ferită din caleacelor ce i-ar fi dorit pieirea. Mai mult, dădu numele fratelui săucetăţii noi. Cetatea Roman-vodă, întărită cu palisade de pământşi într-o permanentă mărire, avea să-i fie lui însuşi loc de divanşi de domnie. Aşa cum făcuse şi Roman cu Alexandru, Ştefan îlluă lângă sine pe singuru-i fiu, care îi purta şi numele, pe Şte-fan, cu gând să-l înveţe tainele domniei pentru mai târziu.

** *

În vremea asta, Anastasia ajunse la curtea lui Mircea.Domnul Mircea aflase de venirea ei şi a urmaşilor prietenului săuşi îi trimise în întâmpinare alai de curteni pe măsură. O cinsti aşacum se cuvine a fi cinstită, soţia unui mare voievod şi prieten.Ioaniş îi ieşi în întâmpinare cu câteva sute de călăreţi.

– Bine ai venit, Măria-ta, o întâmpină acesta îngenunchindîn faţa doamnei, de parcă l-ar fi primit pe însăşi soţul ei.

Anastasia coborî din rădvanul colbuit, ridicându-şi cu mân-drie fruntea tristă. Alexandru era braţ de sprijin şi de încredere,era reazemul de care doamna avea nevoie în aşa clipe de res-trişte. Alexandru îşi permise a strânge mâinile credinciosului lorprieten, întrebându-l.

– Te întorci, viteazule?– Numai dacă oştenii Măriei-sale doresc acest lucru sau

dacă Măria-sa Roman îmi va trimite vorbă s-o fac. Dar cum niciun moldovean nu vrea să dea ochi cu tarantula, iar Măria-sa numi-a trimis vorbă, rămân acolo unde m-a trimis. Mircea Vodă măpreţuieşte şi mă doreşte. Se pare că Baiazid va porni împotrivă-ne, să ne pedepsească, după Tîrnovo şi după altele câte le-ammai făcut. Bătrânul Vlad-voievod se întoarce la tron, iar ăsta esemn că ne paşte mare primejdie. Mircea însuşi i-a cerut acestlucru.

– Ne-ai făcut o mare bucurie, zise Anastasia, urcându-sedin nou în rădvan, pentru a intra în cetate.

105


Curtea de Argeş era gătită de sărbătoare. Bătrânul Vlad oîntâmpină cu toată dragostea pe Anastasia, asigurând-o în toatecele. Mircea se afla cu o parte din oastea sa peste Dunăre, îlajuta pe Straţimir să-şi întărească puterea împotriva turcilor.Anastasiei îi fusese dată o aripă a palatului domnesc. Se insta-lase cu oamenii ce-i rămaseră de credinţă, în vreme ce IoanişGorun se pregătea să-l ajute pe voievodul Mircea.

În sufletul lui mai nădăjduia că Mîrza îl va ajuta pe fostuldomn Roman să scape. S-ar fi dus el însuşi acolo, dar nu cu-noştea nici limba şi nici n-ar fi putut să-l ajute mai bine decâtMîrza. Avea încredere în acesta.

** *

Regele Wladislav Jagiello era vesel în dimineaţa în caresolia lui Ştefan veni să i se închine şi să-i dea act de vasalitate.Era mai mult decât ar fi îndrăznit el să spere. Ceea ce-l mirasepeste poate era supunerea lui Ştefan, pe care l-a bănuit de prie-tenie cu Sigismund. Bucuria îi fu aşa de mare, încât dărui solilormoldoveni un coif de aur de mare valoare, asigurându-l totodatăpe proaspătul voievod de tot sprijinul de care ar fi avut nevoie.Mai mult, trâmbiţă în toate părţile regatului această alianţă, stâr-nind mânia lui Sigismund. Vestea acestei închinări ajunse şi laRoman-voievod, închis în turnul Radomului. Roman se zvârcoleaca într-o cuşcă.

– Măria-ta, eu pot la tine scot liber, zise Mîrza într-una dinzile mijind ochii cu şiretenie.

– Cum? – Laşi mustăţi să creşte, ca la mine. Eu bolnav câteva zile

apoi fac mort... Iei haine la mine şi pleci.– Nu, imposibil! Bărbierul va spune că nu mai vreau să mă

bărbieresc.– Măria-ta, glăsui căpitanul Vasile, eu am alt plan. Drugii

de la fereastră sunt destul de slăbiţi în locaşul lor de ploi şi detimp. Şi mai ştiu că am putea ca să ajutăm timpul să distrugăgratiile astea.

106


– Cum? – Ne vom face nevoia cea mică într-un vas, şi vom turna

mereu la rădăcina drugilor Vor rugini şi vor putrezi. Avem cen-turi, straie şi albituri, pe care le putem face funie. Să ne ierteMăria-ta pentru îndrăzneală, dar altă soluţie nu văd.

– Bine, zise voievodul sceptic.Câteva zile după aceea, văzură cu toţii că drugii începeau

a se mişca din ce în ce mai mult în scobitura lor. Urina începeasă-si facă efectul. Apoi, în mai puţin de o lună, într-o noapte în-tunecoasă, reuşiră să scoată unul din drugi şi să fugă cu ajuto-rul unei funii improvizate. Cazacul le fusese de ajutor în alt feldecât încercase până atunci. Cu agerimea unei pisici, reuşi săfure caii. Dimineaţa, când temnicerul a deschis somnoros uşaaducând mâncarea, fugarii erau departe. Bănuind că Jagielloavea să-i caute pe drumurile dinspre Moldova, Roman se în-dreptă spre Transilvania. Dar şi pe acolo trebuiră să meargă cufereala, de teama lui Sigismund. Până la urmă, îmbrăcaţi în hai-nele unor păstori, intrară în ţinutul Almaşului. Erau în ţara luiMircea. care le era prieten şi de care nu mai aveau a se feri.

** *

Vestea fugii lui Roman surprinsese şi pe Wladislaw, şi peŞtefan-vodă. Atât unul cât şi altul se temeau că Roman va vroisă-şi recapete domnia. Boierii care îi fuseseră credincioşi se bu-curau în sinea lor, aşteptând prilejul de a-l readuce pe tron, spe-rând în răsplăţi pe măsura credinţei lor. Ştefan însuşi îi ceru luiJagiello corp de oaste polon credincios, care să-i fie de ajutor lanevoie. Prinţul Koriatovici uneltea la curtea regelui ungur, cerândsprijin pentru Roman, în speranţa reluării luptei contra lui Wla-dislaw.

Toader Şoican, ascuns în casele boierului Coman, se în-zdrăvenise, pregătindu-se de clipa când Roman-vodă avea sărevie la domnie. Dar zilele treceau, iar Roman nu se arăta dor-nic de a reveni la tron. Primit la mare cinste de către Mircea-vo-ievod, găsindu-şi familia în siguranţă, pe Ioaniş Gorun Viteazul

107


în fruntea celor trei mii de călăreţi gata de luptă, trimise vorbăşi lui Ştefan, şi lui Sigismund, şi lui Koriatovici mai ales, să vinăîn ajutorul oştilor valahe, contra tarantulei ce-şi arăta iarăşi pu-terea la Dunăre.

Când Ioaniş îi aduse vestea amestecului lui Ştefan împo-triva lui Mircea, Roman simţi că se sufocă. Doamna Anastasiastrigă după ajutor. Jupâniţa Maria aduse apă rece la iuţeala, ră-corind fruntea şi pieptul voievodului.

– O, Ştefane, că mare greşeală ai mai făcut. Nu te-ai do-vedit vrednic de tronul Moldovei.

– Măria-ta, ar trebui să nu pui la inimă toate, zise jupâniţafără sfială.

Roman o privi şi zâmbi.– Tu, copila mea, tot aici eşti, iar eu n-am avut grijă de

tine. – Ba da, Măria-ta.– Ba nu, copilă dragă. Ţi 1-am răpit pe Ioaniş, dar, după

postul Paştelui, te cunun. Dacă mai vrei, bineînţeles.– Măria-ta, zise ea cu sfială.Trâmbiţele palatului îl întrerupse. Mircea voievod se întor-

cea în cetatea de scaun, în fruntea vitejilor care hărţuiseră tur-cii dincolo de Dunăre. Podul de gheaţă, care le fusese de folosiarna, se dusese; întărirea cetăţilor de la Dunăre, cu oşteni decredinţă, îi mai răpi o parte din timp. Bucuria oamenilor care serevărsau pe uliţele cetăţii nu mai cunoştea margini. Bătrânul Vladîşi primi fiul victorios în faţa palatului. Roman-voievod se grăbi a-l întâmpina, aşa cum se cuvenea să fie întâmpinat un prietendrag. Mircea descălecă plin de vigoarea pe care tinereţea i-odădea, iar izbânzile de până atunci i-o aureolau. Sprinten şi binelegat, diplomat şi oştean în egală măsură, Mircea spuse:

– Bine v-am găsit, prieteni! Ştiu că mă aşteptaţi ceva maitârziu, dar am grăbit a veni între voi. Ioaniş îmi ştie feleşagul.Unde-i?

– Aici sunt, Măria-ta, zise el îngenunchind.– Ridică-te prietene. N-ai voie să îngenunchezi decât în

faţa domnului tău, care te-a înnobilat cinstindu-te viteaz. Iarpentru ajutorul pe care mi l-ai dat, voi cere tuturor celor din sfa-

108


tul domnesc să fii răsplătit pe măsură. – Nu pentru răsplăţi am slujit şi voi sluji. Aşa am primit po-

runca de la domnul Moldovei. – Ferice de tine, Voievoade, zise Mircea îmbrăţişându-l pe

Roman, că ai asemenea slujitori de credinţă. Eu a trebuit să-laduc pe bunul şi nepreţuitul meu tată în ajutor. Boierii cei marinu prea mai doreau a-mi da ascultare.

– Măria-ta, îndrăzni a murmura vornicul palatului.– Ori nu-i aşa, vornice?! zise Mircea cu privirile numai

scântei. Vlad-voievod îşi cuprinse fiul pe după umeri, apoi, cu o

mişcare de parcă ar fi vrut să se sprijine, îl luă şi pe Roman înacelaşi fel, zicând:

– Atâta vreme cât vă ştiu prieteni, de nimenea nu mi-eteamă. Zilele mele sunt numărate, fiii mei, în curând mă vachema Cel de Sus la el şi aş vrea să vă ştiu mereu alături.

Intrară tustrei în palat, urmaţi îndeaproape de sfetnicii şicurtenii credincioşi. Mircea se îndreptă spre sala sfatului. Vlad îlurmă, iar când Roman vru să schiţeze un gest de retragere, Mir-cea îl pofti:

– Vino şi împarte cu mine bucuria şi necazul. Mintea ta îmiva fi de folos. Nu-l uita pe Ioaniş. că de mare încredere se bu-cură în faţa mea, aşa cum eu nu-l pot uita pe Sava.

În sala domnească, dregătorii intrau şi se aşezau pe loculcuvenit cinului boieresc dobândit, fără a îndrăzni să se aşeze de-a binelea în scaune. Domnul Mircea însuşi îşi aşteptă mai întâitatăl, după care se aşeză în scaunul voievodal, invitându-i c-olargă mişcare a mâinii pe boieri.

– Boieri dumneavoastră, vă aduc mari bucurii După cumaţi mai auzit, turcii au fost fugăriţi de peste tot. L-am depresu-rat pe Straţimir, ţarul Vidinutui şi ruda-noastră, încât turcii nu s-au mai putut apropia nici măcar de taratul Tîrnovo, pe care abial-au cucerit. Ţarul Sişman s-ar bucura dacă ar vedea ce-a păţiiturcul sau tarantula cum îi spune Măria-sa, Roman-vodă, pebună dreptate. Ioaniş Viteazul a fugărit şi hăcuit destulă turcimeAm întărit cetatea Brăilei, Turnu şi a Giurgiului. Curtea noastrăde pe Argeş însă le este mereu în cale. Pe vremuri, strămoşii mei

109


şi-ai voştri, Basarabii, aveau a se teme de năvala de peste munţi.Acum noi avem alte griji. Trebuie să ne ferim din calea turculuişi suntem prea în cale. Dacă timpurile vor îngădui, va trebui săne durăm şi noi cetate nouă, ca înţeleptul nostru prieten Roman-voievod. Iscoadele, deocamdată, ne aduc veşti că turcul sestrânge în număr mare pentru a ne ataca. Iar drumul lui va trecesigur pe la Turnu, încercând din nou să vină să ne puie ghearaîn gât. Numai că vom şti a-i reteza din nou ghearele. Pentruaceasta, am hotărât sa chemăm adunarea ţării, să ne sprijinimpe vecini şi să ne arătăm fără frică în faţa turcului. Îi cunoaştemforţele. L-am bătut şi la Kossovopolje şi după aceea. Acum oş-tenii noştri ştiu a se bate cu turcii bine, chiar şi la ei acasă. De-ar fi să vină Baiazid în fruntea lor, aşa cum de altfel se aude, totvor fi bătuţi. V-o spui io, Mircea-voievod, v-o spune ţara şi vite-jii ei. Voi trimite solii de ajutor. Vom aduna toată creştinătateaîmpotriva lor. Îi vom cere sprijin chiar şi rigăi polon, numai să în-vingem. În faţa tarantulei va trebui să uitam orice zavistie. Acummergeţi pe la trebile voastre şi vă pregătiţi de luptă. Pregătiţioastea cea mare. Să aibă de toate. Iar când va fi nevoie să fimgata, să fim, zise Mircea ridicându-se, semn că orice altă părereera de prisos.

Curtenii se retraseră. Ştiau că va fi greu, dar erau hotărâţisă facă precum li s-a spus.

110


LA ROVINE

olii se întoarseră cu veşti de loc îmbucurătoare. Sigis-mund se pregătea pe ascuns să intre în Moldova. Su-punerea lui Ştefan nu-i putea fi pe plac. Trimise din nou

vorbă prin Koriatovici şi prin Horvath că e gata să-l sprijine peRoman în luarea tronului. Răspunsul acestuia îl descumpăni. Şifiindcă nu vroia să se spună că n-ar fi dat ajutor contra păgâni-lor, mai ales că dorea să capete bunăvoinţa papei, mai trimisecâteva sute de oşteni călări, spre a-i întări ceata prinţului Koria-tovici. Ştefan răspunse plin de trufie că atâta vreme cât fratelelui se află în tabăra lui Mircea cu cei trei mii de oşteni călări, aju-torul era suficient, iar Jagiello nu răspunse în nici un fel. Maimult, îi mai trimise lui Ştefan un corp de cavaleri teutoni spre a-i fi de sprijin împotriva lui Roman, pe care acesta îi aşeză la Ce-tatea Neamţului. Numai pe ţarul Vidinului se mai putea sprijinioastea domnească. Din toate satele de la câmpie, începură abejeni locuitorii spre munţi, atunci când primele cete de osman-lâi se arătară la Dunăre, Baiazid însuşi se afla în fruntea lor. Ală-turi de el veneau şi oştile supuşilor albanezi şi sârbi. Când începuasediul cetăţii Turnu, Baiazid se aştepta ca în câteva zile să ter-mine. Două luni se căţărară ienicerii pe zidurile cetăţii, în timp cepâlcuri de călăreţi munteni se iveau din întunericul nopţii, uci-gând şi dispărând cu iuţeală în zăvoaiele şi luncile Dunării. Cetede moldoveni şi cete de sârbi, prietene lui Mircea, se avântau cuaceeaşi îndârjire împotriva turcimii îmbulzite în jurul cetăţii. Gru-purile ceauşilor, plecate în pedepsire dimineaţa, se întorceauseara vlăguite şi împuţinate, iar unele nu se mai întorceau deloc.

111


S

Unguri pe cai iuţi, moştenind încă sângele asiatic, loveau în ce-tele plecate spre locurile pustii, din cele mai neaşteptate locuri.Carele cu provianturi erau atacate de bulgarii din Vidin.

Când nu mai sperau să intre în cetate, văzură cu uimire căcetatea se predă. Muezinii şi ulemalele se grăbiră a-şi înălţa tân-guielile lui Alah nebiruitul, slăvitul. Abia după ce intră în cetatese dumiri Baiazid de cele ce se întâmplaseră. Împresuraţi depeste tot, apărătorii şi locuitorii cetăţii erau înfometaţi şi mai alesbolnavi de dizenterie. Apa băută din Dunăre în timpul verii îi ter-minase. Ca nişte arătări, abia ţinându-se pe picioare, sprijinindu-se unii de alţii, o mână de oameni se târa istovită prin faţaturcilor uluiţi. Numai atâţia mai erau?! Ei se aşteptaseră la opradă bogată, la robi mulţi şi când colo... nimic.

Furios, Baiazid îi trecu pe toţi sub ascuţişul săbiilor. Furialui se transmise şi oştirii umilite atâtea zile în faţa zidurilor.

Căldurile verii nu afectaseră atât de mult moralul ieniceri-lor obişnuiţi cu arşiţele Anatoliei. Paşalele şi celelalte căpeteniiotomane dădură frâu liber oştirii la jefuirea puţinului ce mai ră-măsese între ziduri. Apoi, după ce instală o garnizoană puter-nică, Baiazid îşi îndreptă toată puterea spre a-l găsi pe Mircea şia-l pedepsi. O luă pe drumul cel mai scurt spre cetatea de scaun.Oltul, cu apele scăzute de căldura verii, nu putea să-i stea încale. Dar, de după fiecare cot al râului, veneau ca din senin noride săgeţi asupra convoiului turcesc. Satele găsite în cale eraupustii. Fântânile erau astupate, sau otrăvite. Merindea nu seputea găsi în nici un fel. Ienicerii se încăierau pe te miri ce. Ajun-seseră să-şi mănânce vitele de povară, uneori chiar şi caii. Decâte ori se încumetaseră a se rupe de grosul oştirii, cetele deosmanlâi pieriseră pentru totdeauna. Baiazid era din ce în ce maifurios. Simţea de jur împrejurul său pământul clocotind de viaţă,iar de cuteza s-o caute, trimişii nu se mai întorceau.

Şi întra-devăr, în drumul lor osmanlâii erau vegheaţi şi ata-caţi ori de câte ori se putea. Caii răcoriţi de umbra codrilor ai că-pitanului Sava, ai lui Ioaniş şi ai lui Horvath atacau. Cădeau catrăsnetul peste locurile de popas, învălmăşind totul în calea lor.

– Mai năvălim? îl întrebă într-una din seri Sava pe Ioaniş .

112


– Să vedem ce fac! Deocamdată ne facem treaba bine.– Dacă o tot ţinem aşa, nu mai ajunge nici picior de turc

la Curtea de Argeş.– Sunt mulţi, căpitane.– Mulţi, dar nu au glagorie, Gorune.– Tu ce-ai face?– Eu n-aş mai răzleţi nici o ceată. M-aş duce direct la ce-

tatea de scaun. – Şi ai găsi-o părăsită.– Dar cred c-o să-i batem până acolo. Lui vodă n-o să-i

convină.În jurul lor, călăreţii îşi buşumau caii cu şomoioage de

frunze. Pe chipul lor nu se citea nici o urmă de spaimă, nici o în-

grijorare. – Auzi bă, zise unul din ei, tătâne-tu o fi cu oile-n munţi.

Are multe?– Are, că le-a făcut pentru noi şi suntem cam mulţi şi la toţi

trebuie să ne ajungă. – Iar acum fiecare să se culce. Să avem trupul odihnit pen-

tru munca ce ne aşteaptă, zise Sava dând şaua jos de pe cal.Şeile le foloseau drept căpătâi. Străji de nădejde se fixară

în locurile de unde ar fi putut duşmanul a prinde poftă de năvală.Cazacul Mîrza şi Toader Şoican se duseră la marginea pă-

durii, cu gând să mai iscodească o dată ce se întâmpla cu os-manlâii. Pe cer, nori plumburii începură a se buluci, prevestindînceput de ploaie. Luptele de hărţuială îi provocaseră lui Baiazidnu numai pierderi importante, dar şi întârzieri mari. Erau de maibine de şase săptămâni pe drum, pe un drum care s-ar fi pututface în cel mult trei săptămâni. Iar cetatea de scaun tot nu sezărea nicăieri.

– Încep ploile, zise Şoican.– Asta la turc nu plăcem, zise cazacul cu sticliri şirete în

ochi.– Probabil că Mircea asta aşteaptă.– Şi la mine credem la fel, zise cazacul, privind brusc în-

ainte.

113


În faţa lor, la câţiva zeci de metri, un ienicer se furişa cupriviri speriate, îl aşteptară nemişcaţi. Apoi, când acesta trecuprin dreptul lor, îi săriră-n spate. Turcul nu se opuse. Se lăsămoale în mâinile ce-l atacaseră. Mîrza îi şi pusese căluşul la gură.Apoi, legându-l ca pe un sac, îl duseră în tabără. Ajunşi în faţalui Ioaniş, îl sloboziră fără nici un fel de grijă la pământ. Turculnu făcea nici o mişcare, îşi rostogolea ochii de la unul la altul, aş-teptând cu teamă să se întâmple ceva.

– Scoate-i căluşul, zise Ioaniş.– Şi dacă ţipă, făcu Şoican.– Îi retezăm bereguţa.De parcă ar fi priceput ce-l aştepta, turcul scoase un sunet. – Întreabă-l ce-i cu el, zise Ioaniş către Mîrza. – Turceşte nu ştim.– Cheamă-l pe căpitanul Sava. Căpitanul veni somnoros.– Ştie cineva turceşte? îl întrebă Ioaniş. – Avem nişte bulgari care mai ştiu câte ceva, dar nu cred

că-i turc. – De ce crezi asta?– N-are chipul lor. – Asta cam aşa-i.Se dovedi până la urmă că era sârb, din cei pe care sulta-

nul îi luase cu de-a sila în oastea sa. Sârbul mărturisi tot ce ştia.Mai mult, vroia să rămână cu ei. Spuse că mulţi de-ai lor

au vrut să vie la români. Ei nu-l uitaseră pe Mircea când se lup-tase alături de marele cneaz Lazăr. Nu venise cu voia lui. Eraupeste cinci mii de sârbi aduşi cu de-a sila. El scăpase când ră-mase se într-o margine de pădure, ca să-şi facă nevoile.

Pe Ioaniş îl cuprinse râsul. I se făcu milă de el.– Mîrzo, îl iei lângă tine. Te lipeşti de el ca o umbră.– Îţi mulţămesc, zise sârbul închinându-se adânc. Mîrza îi

făcu semn să-l urmeze.– Acu te-ai făcut şi cu un sârb, îi zise Şoican lui Ioaniş. – Am să adun toţi creştinii.– Să te audă cel de sus!– Ai să vezi că-i om de nădejde.

114


– Treaba ta, dar eu n-o să-l slăbesc.Ioaniş îi lăsă să se îndepărteze spre culcuşul lui. Îi plăcea

grija lui Şoican. În acelaşi timp îl durea amintirea că nu putusesă-i dea ajutor la Barklaw. Îi erau vii faptele pe care le trăise şiMîrza, departe de ei. Ştia cât de mult suferise şi îşi jurase canimic să nu-i mai despartă vreodată.

Ploaia începuse brusc, de parcă ar mai fi fost vară. Caii sebucurau fluturându-şi cozile. Oştenii se sculară. Iscoadele venirăcu veşti noi.

– Turcului îi vine tot mai greu. Tunurile şi carele nu mai aumult şi se-mpotmolesc.

– Totul se preface-n mâzgă...– Straiele se-ngreuiază cu apă...– Apa de pe dealuri a început să se adune...– Oltul o să se umfle...– Ho, voinicilor! Îi şi vedeţi pe turci înecaţi ca nişte pisoi,

îi dojeni căpitanul Sava.– N-o să-i vedem înecaţi, dar nici bine nu le va fi, nu se lă-

sară ei mai prejos.Ioaniş îi privi cu drag. Ochii fiecăruia străluceau de parcă

ar fi purtat deja izbânda.Odată cu lăsarea serii atacară de mai multe ori. Într-ade-

văr, turcii se mişcau tot mai greu, dar nu aşa de greu încât sănu-i poată respinge. De parcă ar fi ghicit gândurile căpitanuluiSava, nici nu mai încercau să se desprindă de grosul oştirii. Apă-rarea lor începuse a se organiza mai bine pe flancuri, iar pier-derile începură să se micşoreze. Numai săgeţile le mai veneau dehac. Dar şi acestea nu mai erau atât de periculoase. Ploaia mu-iase arcurile, iar prudenţa atacurilor, date de la o distanţă maimare, redusese mult din tăria acestora. De aruncarea suliţelorarareori mai putea fi vorba.

Dimineaţa îi surprinse obosiţi şi supăraţi.– Aşa nu mai merge! zise Ioaniş.– Va trebui să-i atacăm mai de aproape, adăugă Sava.– Nu vom putea.– Va trebui să putem, zise Horvath.– Domnul nostru nu va fi bucuros dacă vom pierde oame-

115


nii, ţinu să precizeze Ioaniş.– Adevărat, suntem destul de puţini. Dacă pierim fără rost,

în lupte de hărţuială, vom lipsi oastea cea mare de ajutorul nos-tru, îi dădu dreptate Sava.

Deodată se auziră tropotele unor cai.– Duşmanii...– Tarantula...– Pe cai, ziseră în acelaşi timp.Urcaţi la repezeală, ca de atâtea ori, călăreţii păreau cen-

tauri legendari. În faţa lor, conduşi de una dintre străji, veneaumesageri voievodali. Răsuflară uşuraţi. Deşi li s-ar fi părut im-posibil, turcii ar fi putut la urma urmei să ajungă şi până la ei.

– Bine v-am găsit, voinicilor, zise solul tuturor.– Bine-ai venit. Veşti bune? se buluciră ei în jur.– Măria-sa vă mulţumeşte pentru treaba bună pe care aţi

făcut-o şi vă pofteşte lângă sine.– O sosit ceasul!– Da, căpitane. Ploile se vor tine lanţ şi măria-sa Mircea a

ales loc potrivit pentru lovire. – Era şi timpul, zise Ioaniş.– Într-adevăr, cavalere. Voievodul nostru tocmai de aceea

m-a trimis. Turcul înaintează spre curtea domnească, iar noi îlvom aştepta la locul care ne convine cel mai mult. Nu suntemmulţi, dar, de vom fi învinşi, nu vom avea cui cere îndurare şinici unde să ne ascundem. Veniţi aşadar cu toţii. Cetele voastrene vor fi de folos Călăreţii moldoveni de lângă măria-sa şi cei aiValahiei vă aşteaptă nerăbdători. Vi s-a dus buhul cu isprăvilepe care le-aţi făcut. Cei rămaşi regretă că n-au fost alături de voi,aleşii pentru asemenea isprăvi. Urmaţi-mă deci, zise solul dândpinteni calului. În urma lui, se înşiruiră toţi călăreţii, fiecare lasteagul lui, încrezători în ei înşişi şi în steaua lor Depăşind oas-tea turceasca, ajunseră pe înserat într-o văioagă plină de băl-toace, de ţâf şi de păpuriş. În urma lor se stinsese orice urmă dezgomot.

La intrarea călăreţilor în vale nu se simţea nici o urmă devieţuitoare, decât orăcăitul broaştelor ce făceau din nou a ploaie.

– Aici e locul, spuse solul.

116


– Ioaniş îl privi nedumerit. La fel şi Sava.– Şi oastea cea mare?! zise Horvath.– Veniţi după mine.Îl urmară în tăcere. Străbătură toată valea, iar la capătul

ei o cotiră pe culmea dealului ce străjuia valea Rovinelor. La locînalt, oastea cea mare aştepta în tăcere. La intrarea noilor veniţi,se produse o uşoară rumoare potolită repede de cetaşi.

– Avem poruncă domnească, spuseră ei ca o scuză. Sava,Ioaniş şi Horvath se înfăţişară la cortul domnesc.

– Măria-ta, ziseră ei intrând şi îngenunchind.– În sfârşit, vitejii mei! Ce veşti îmi aduceţi? – Turcul e aproape, Măria-ta. O zi de mers. Noaptea nu se

încumetă a merge.– Bine, bine, asta ştim, zise el. – Să ştii, Măria-ta, că unii dintre cei aduşi cu forţa vor să

se treacă de partea noastră. Un sârb a şi venit. Ei n-au uitat căau fost împreună cu oamenii Măriei-tale, zise Ioaniş. L-am luatcu mine.

– Cazaci ai, sârbi ai, pe când şi turci? nu se putu reţineRoman.

– Poate după asta, Măria-ta.Voia bună şi încrederea se înstăpânise în sufletul tuturora.– Mâine, pe înserat, vor da de întăriturile noastre din ca-

pătul Rovinelor. Aţi trecut prin faţa lor. Dacă iscoadele se vor luadupă urmele lăsate de voi, se vor lovi de oastea noastră. Deaceea v-am adus pe drumul acela. Iar dacă vor ajunge pe înse-rat, vor trebui să se odihnească toată noaptea. Şi numai odihnănu va fi. Noi vom fi mai odihniţi ca ei. Căpitane Sava, cavalereHorvath, veţi rămâne pe malul din partea opusă. Prinţul Koria-tovici, de asemenea. Roman-voievod va rămâne aici, pe înălţi-mea asta, cu oamenii cu care s-a milostivit a ne veni în ajutor.Iar eu voi fi în capătul Rovinelor, cu boierii şi cu oastea cea mare.Dacă îi vom izbi zi şi noapte, nu vor răzbi. Iar de-i vom învinge,nu ne vom lua după ei. Tatăl meu îmi trimite carte că Vlad Uzur-patorul vine cu oaste leşască şi moldavă să-mi lovească spatele.Mă crede învins deja de turc şi-mi vrea locul. Dar tatăl meu îi vaieşi în cale, iar eu însumi îl voi ajuta peste trei, patru zile. De

117


aceea m-am şi hotărât a curma odată pentru totdeauna putereaşi pohta turcului.

Mergeţi de vă odihniţi. Hrăniţi-vă pe voi, pe oamenii voştri,caii şi mai ales odihniţi-vă. Am nevoie de forţele toate, îşi terminăcuvântul Mircea.

Făcură o plecăciune, retrăgându-se. Sava mai rămase.– Măria-ta, dar dacă ungurii fug?– Cât este alături de noi fratele nostru, Roman-voievod, n-

o vor face. De aceea te-am şi trimis acolo. Ţi-am pregătit, totuşi,încă o mie de călăreţi. Sunteţi două mii de valahi călări şi tot peatâţia pedestraşi, iar ei abia o mie. Nu trebuie să vă fie teamă.

– Nu de teamă zic, Măria-ta, ci dacă îi pedepsim sau nu.– Să-i pedepsească Cel de sus. Noi avem a ne lupta cu tur-

cul, cu tarantula. – Vom muri, dar nu ne vom acoperi de ruşine. Sava se retrase îngândurat.Noaptea se scurse în linişte. Nici o iscoada turcă nu se

aventurase până la ei. Dimineaţa se arătă câinoasă. Ceţuri grele, ploi cernute în-

delung acoperiră răsăritul soarelui. Oştenii erau îngreunaţi deveştmintele ude. Pe la miezul zilei, ploaia se porni vijelios, deparcă ar fi vrut să spele tot cerul plin de nori. Caii erau spălaţide cer şi de oşteni deopotrivă. Şuvoaie de apă se scurgeau învalea mustindă.

După ce ploaia conteni, cerul se mai lumină. Iar odată cuapariţia turcilor din avangardă, precedaţi la o distanţă nu preamare de iscoade în cete, apăru şi soarele la asfinţit.

– Le apune soarele, zise Mircea pentru sine.Se bucură că toate îi ieşeau, aşa cum dorise. Dacă ploaia

nu mai venea, în câteva ceasuri, costişele aveau să se usuce.Puteau numai bine să atace.

Iscoadele turceşti se luaseră într-adevăr după urmele lă-sate de călăreţii ce veniseră c-o zi mai înainte. Curând, dădurăpeste primele prezenţe pe care nu le bănuiau că s-ar fi pututafla în valea asta plină de smârcuri şi de mlaştini. Se opriră ne-dumeriţi. Câteva săgeţi bine ţintite îi puseră pe fugă. Se oprirăîn spatele avangărzii, spunându-i paşei vestea cea mare. Furios

118


de fuga cetelor sale, paşa dădu poruncă de atac. Spahiii trecurăcu greutate pe lângă rândurile mocirlite ale ienicerilor. Caii abiade se puteau mişca. Izbutiră cu chiu cu vai să ajungă la întări-turile valahe. O ploaie de săgeţi îi întâmpină. Ţepuşe ascunse,gropi pline cu apă în care te scufundai fără nici o scăpare şi su-liţe, câte puteau fi aruncate, stăviliră avântul anemic al spahii-lor. În urma lor, ienicerii veneau cu întârziere. Slăbiţi şi obosiţi,se opriră fără a mai putea fi mişcaţi din loc de oamenii de cre-dinţă ai paşei. Până la urmă se retraseră, lăsând în urmă bunăparte din avangardă. Fură trimise ştafete la Baiazid.

– Ghiaurii au ieşit la luptă, se auzea de pretutindeni în oas-tea turcă.

– Sunt mulţi?– Mulţi, puţini, o să-i batem, zise Baiazid sfetnicilor lui. Îl

îngrijora peste măsură locul ales de ghiauri pentru luptă. Hara-balele pline de arme şi de cele necesare oştirii se deplasau cutrudă prin mocirla ce se forma la fiecare-pas, în urma ploilor că-zute şi a terenului mlăştinos. Nici vorbă s-o ia peste culmile cestrăjuiau valea. Se zăreau în umbra înserării păduri întinse, iaracolo putea fi toată forţa duşmanului. Poate că din faţă eraunumai câţiva, pentru a-i face pe ei s-o ia spre păduri, iar abiaacolo de avea să se dea lupta cea adevărată. Vor înnopta şi sevor odihni în locul unde se aflau, cu orice risc. Porunci să seaprindă focuri multe. Bucurându-se de contenirea ploii, sultanulîşi întinse cortul în mijlocul ienicerilor. Pe sârbi şi pe albanezi îilăsă la marginile taberei. De ei aveau să se lovească mai întâighiaurii dacă vor îndrăzni să atace.

Focurile luminau tabăra din toate părţile. De oriunde ar fiîndrăznit să se apropie, călăreţii creştini ar fi fost zăriţi.

Trecuse de miezul nopţii, când câţiva ghiauri se iviră din în-tuneric atacând vijelios. Turcii abia reuşiseră a se linişti, apucândprimul somn. Furioşi şi buimaci, se aruncară în luptă. Sârbii şi al-banezii se prefăcură a fi mai obosiţi, trezindu-se cu mare greu-tate, atunci când erau atacaţi direct, mai mult fugeau decât seopuneau. Sultanul însuşi fu trezit de zgomotul luptei. Supărat,trimise porunci de pedepsire straşnică a străjilor care se făceauvinovate de pătrunderea ghiaurilor în tabără. Dar aceştia se re-

119


traseră la fel de repede de cum apăruseră, ca nişte năluci. Tur-cii se potoliră cu greu. Mai aveau câteva ceasuri până la ivireazorilor şi simţeau mare nevoie de odihnă. Se tolăniră care peunde apucară, fără a se mai griji să-şi organizeze tabăra vântu-rată. Focurile continuară să fie aprinse ca mai înainte. Iar atuncicând mai rămăseseră doar trei ore până la ivirea zorilor, din cea-laltă parte, Ioaniş năvăli cu moldovenii lui. Năvala acestuia îiprinse pe turci şi mai buimaci, mai cuprinşi de nesomn şi de obo-seală decât până atunci.

Furia turcilor se transformă repede în deznădejde. Obo-seala răscolită de foame, de frigul, de umezeala pe care le su-portaseră până atunci, îi transformară în nişte făpturi fără chefde luptă. Ar fi vrut să doarmă, să mănânce, să stea pe loc uscat.Moldovenii uciseră o mulţime de turci, apoi se retraseră la felcum se iviseră. Baiazid fu iarăşi trezit. Furia lui nu mai cunoscumargini. Porunci pregătirea tuturor pentru luptă. În sufletul lui seîntări convingerea că pe laturi era tăria adevărată a ghiaurilor.Trebuia deci să meargă înainte.

Ienicerii năvăliră hotărâţi în lungul Rovinelor. Gropile, cap-canele şi norii de săgeţi decimară rândurile osmanlâilor. Urdia sevăzu nevoită să-şi lase trupurile grămezi, grămezi. Cu fiecarepas Baiazid hotărî să-şi retragă ienicerii. Dar şi retragerea se do-vedi plină de suferinţe. Noi leşuri umplură câmpul. Valahii ieşirăla atac şi călărimea voievodală, ajungând şi spârcuind ienicerii în-spăimântaţi, anunţă începutul dezastrului.

Iar când spahiii ieşiră să-i întâmpine, călăreţii se retraserăîn mare grabă, acoperindu-se cu nori de săgeţi şi de lăncii arun-cate cu mult meşteşug. Din flancuri, cu chiote înspăimântătoarese iviră alţi călăreţi. Spahiii înaintau prin noroi şi mocirlă drept înîntăriturile pline de trupurile ienicerilor căzuţi înaintea lor. Copi-lele cailor striveau fără de cruţare răniţii care se mai svârcoleau.Ienicerii, abia retraşi, numai avură timp să se grupeze în faţa că-lăreţilor iviţi de pe dealurile ce mărgineau Rovinele. Cădeau canişte păpuşi de cârpe mocirlite, sub cruntul ascuţiş al săbiilor.Împunşi, tăiaţi, sfârtecaţi, ienicerii fură cuprinşi de panică. Baia-zid porunci rezervelor să iasă la atac. Trupe de elită, cei mai vi-teji slujitori ai paşalei, cei mai credincioşi şi mai iscusiţi luptători

120


ieşiră plini de amărăciune să restabilească ordinea şi să stăvi-lească iureşul ghiaurilor.

– Loveşte, stăpâne, se auzi glasul înfierbântat al lui Mîrza. Ioaniş îl primi, fulgerând cu paloşul pe ienicerul mătăhălos

ce se apropiase c-o sabie încovoiată să-l doboare. Capul ienice-rului, acoperit cu un coif ţuguiat, fu umplut în aceeaşi clipă deun val de sânge. Coiful îi fusese de prisos. Lovitura îl nimeri dintr-o parte, ucigându-l. O suliţă aruncată de undeva, din încăierare,se lovi de scutul lui Ioaniş, găurindu-l. În acelaşi timp, Toader seaplecă din şaua calului, evitând în ultima clipă lovitura unui paşăfurios. Ioaniş, abia putu să-l ferească de furia loviturilor cu caredoi spahii de gardă îşi susţineau paşa. Pe unul îl răni la umăr, pecelălalt îl izbi cu calul. Toader străpunse la rându-i scutul paşei,punându-l pe fugă. Mîrza îi săgeta în spate, chiuind sălbatec.Chiuitura îi fusese fatală. Un arcaş, ridicându-şi privirile din no-roiul în care se bălăceau dimpreună, îşi încordă struna arcului,slobozindu-şi săgeata.

Mîrza căzu săgetat la rându-i, în gât. Calul îl purtă raznaprintre cetele de luptători. Ioaniş îl văzu. Se repezi cu Toaderdupă el, în ajutor. Ajungând calul, îl apucă de dârlogi. De parteacealaltă, prinţul Koriatovici, atacase cu Horvath, la fel de impe-tuos. Călăreţii unguri şi cei valahi, reuşiseră să pătrundă destulde adânc în rândurile ienicerilor, rămaşi pentru o clipă fără aco-perirea cavaleriei. Căpitanul Sava dădu semn trâmbiţaşului, deretragere. Aveau poruncă să nu se angajeze total, să hărţuiascănumai trupele pe flancuri. Spahiii opriţi de oastea domnească,văzându-şi spatele ameninţat de călăreţii apăruţi din senin, seretraseră în ordine, fără a reuşi să se desprindă de oastea ceamare, care ieşise din întărituri, urmărindu-i. Mircea însuşi era înfruntea oştenilor. Spahiii se simţeau copleşiţi. Oştenii din ce în cemai numeroşi, ieşiţi din spatele întăriturilor urmărindu-i, săge-tându-i în permanenţă, le arătară că greşiseră.

Ghiaurii erau grupaţi altfel. Nu pe dealuri, cum bănuiserăla început. Degeaba Baiazid îşi dăduse seama de greşeală.

Ghiaurii nu-i mai dădeau posibilitatea de a manevra. Ata-cau întâi călăreţii pe tot cuprinsul văii, împingând spahiii pesteieniceri, amestecându-i, îngrozindu-i.

121


Ioaniş, ajuns la o depărtare convenabilă, se opri. Cazaculnu mai respira. Săgeata îi străpunse gâtlejul dintr-o parte în alta.

– Bine că a murit fără chinuri, zise Toader, oprindu-se larândul său.

Ioaniş îşi înăbuşi un geamăt de durere. Îl salvase cândva,şi acum...

– Măria-sa a ieşit la atac, zise Toader scrutând valea.– Să-l ajutăm, hotărî Ioaniş.Îl întinse pe Mîrza pe iarbă cu grijă. Apoi porunci să se aibă

grijă de trupul lui. Încălecă. Urmat îndeaproape de moldoveniilui, se avântă acolo unde încleştarea era mai mare.

Vijelia care ciocni rândurile înspăimântate ale turcilor pro-duse panică. Sârbii şi albanezii începură a se preda, îşi aruncauarmele şi se fereau din calea lor, înaintând cu capul plecat sprespatele bătăliei. Turcii care se aflau între cetele lor se văzură izo-laţi şi siliţi a-şi lăsa oasele în clisa în care se afundaseră, după în-ceperea bătăliei. Şi grupurile lor începuseră a se preda.Moldovenii nu-i luară în seamă.

De pe celălalt deal, Sava văzu întoarcerea lui Ioaniş şi a luiToader în focul bătăliei. Mai întâi nu pricepu, dar când se uită înjosul Rovinelor şi când văzu steagul domnesc fâlfâind în frunteaoastei, înţelese. Mircea, cu straja domnească, ieşise la atac. Bo-ierii cei tineri, apărându-şi părinţii, cădeau împrejurul domnului.

– După mine, vitejilor, zise el, urmat îndeaproape de ceatade munteni, hotărâţi să învingă sau să piară.

Prinţul Koriatovici îl urmă Nu mai avea nimic de pierdut.Călăreţii poloni şi rudele prinţului se desprinseră de ungurii caremai şovăiau, aruncându-se cu disperare în vâltoarea luptei.

Baiazid se văzu nevoit să-şi părăsească tabăra, poruncindretragerea. Akingii, folosiţi de regulă pentru prădăciuni în înain-tarea marii oştiri, primiră poruncă să acopere cu preţul vieţii re-tragerea oştirii, dar corpul lor fu repede sfărâmat.

Roman nu-i răspunse. Îşi văzu moldovenii năvălind de pedealuri şi nu mai putea răbda să aştepte. Simţise că era mo-mentul să intervină. Ioaniş îşi zări voievodul intrând în luptă. În-cercă să-şi croiască drum până la el, spre a-l apăra de oriceprimejdie. Îşi schimbă direcţia atacului, reuşind să se întâlnească.

122


Roman-voievod, care aşteptase cu rezervă domnească, îlajunse din urmă pe Mircea, gata să intervină când momentulluptei ar fi cerut-o.

– Aşa, Romane, acum nimeni nu ne mai poate sta în cale,zise Mircea descreţindu-şi fruntea.

Carele pline cu provizii, armele şi vitele de povară jefuitede turci erau lăsate în părăsire. O ceată de akingii, scăpată demăcel, fugea mâncând pământul spre dealul unde se retrăseseHorvath. Cetele de unguri şi turci se întâlniră fără veste, faţă-nfaţă. Surprinderea fu deosebit de mare. Ungurii, mai odihniţi şimai siguri de ei, îşi reveniră primii, atacând. Neobişnuiţi cu luptaadevărată, akingiii fugiră spre grosul oştirii mahomedane, puţinimai scăpară teferi.

Horvath, fără voia lui, se trezi în vâltoarea luptei şi trebuisă-şi pună toate forţele pentru a lovi şi spre a se apăra de turci.Aceştia se grupau în goană, lăsând mereu în urmă cete care săţină piept iureşului celor care-i atacau. Cu toate că mulţi fuseserămăcelăriţi, tot erau mai numeroşi decât valahii, moldovenii şi cei-lalţi dimpreună.

Soarele scăpătase demult spre asfinţit, iar întunericulputea fi turcilor şi aliat, şi duşman, deopotrivă.

Groaza se întipărise pe chipurile lor şi nu putea fi izgonitănici cu biciul, nici cu sudalmele şi răcnetele paşalelor şi vizirilorcare-i opreau din fugă.

Mircea însuşi dădu semnal de oprire a bătăliei. Era obositşi a continua lupta pe întuneric i se părea lucru fără noimă, maiales când turcii îi văzuseră întreaga putere. Surpriza fusese con-sumată.

Deşi erau înjumătăţiţi, în disperarea lor, turcii puteau facemultă stricăciune datorită numărului mare de oşteni.

„Aşa că era mai bine să plece din încleştarea în care intra-seră”, gândea Mircea

– Am învins, Măria-ta, zise căpitanul Sava năduşit şi plin desângele duşmanului ce se retrăgea cu mare grabă la adăpostulîntunericului.

Ioaniş ar fi vrut să strige la fel. Dar se mulţumi a-l privi pevoievod cu dragoste de oştean credincios.

123


Roman era îngândurat. Se bucura de izbânda lui Mircea,dar sufletul îi era Moldova. Vestea năvălirii lui Vlad Uzurpatorulcu oaste moldoveană şi polonă împotriva lui Mircea îl umpluse dedurere. De parcă i-ar fi citit gândurile, acesta zise.

– Şi acum să ne îndreptăm toată puterea împotriva lui Vladcare face de ocară numele tătânelui meu şi pe al meu însuşi. Amrămas destui. Mai putem încă să ne apărăm ţara de nepoftiţi.Ştiu că suntem osteniţi. Ştiu că nu mai suntem tot atâţia câţi amfost, dar mai ştiu că suntem cu toţii cei mai viteji, zise Mircea.

Oştirea izbucni în strigăte de bucurie. Era încă înfierbântatăde măreţia clipelor în care-şi dovedise că a putut învinge.

– Îl rog pe bunul şi nepreţuitul meu prieten Roman-vodăsă mă ajute să strâng trupurile celor care au rămas pe câmpulde luptă. Apoi, după ce oamenii domniei sale se vor odihni, îlmai rog să supravegheze înapoierea tarantulei, aşa cum ne-amobişnuit şi noi să-i spunem, peste Dunăre, mai adăugă el cuamărăciune.

Roman îl înţelese şi se întristă. Mircea a voit a cruţa uci-derea moldovenilor semeţiţi poate fără de voia lor, sub ochii lui.Putea să refuze şi să se avânte în fruntea oştirii, sperând să cruţevărsarea de sânge frăţesc. Era mai important să izgonească de-finitiv tarantula, decât să se bată cu foştii lui supuşi. Îşi plecăfruntea cu resemnare.

– Iar pentru ajutorul primit, jur în faţa lui Dumnezeu şi aîntregii oştiri să răsplătesc cum se cuvine atât pe prietenii mei,cât şi pe neprietenii mei şi ai ţării.

Aclamaţiile îi arătară că a ştiut să vadă acolo, în sufletul tu-turor.

Întreaga oştire, la lumina făcliilor şi a stelelor de pe cer, în-cepu a-şi căuta semenii căzuţi. Îi ajuta mulţimea de poporenivenită din satele apropiate. Îi ajuta partea de oşteni de la carenimeni nu se mai aştepta să mai poată lupta şi care luptase abiala sfârşit, aşa-zisele corpuri de oaste formate din bătrâni, ce cugreu mai puteau mânui paloşul, dar care mânuiau cu destulăuşurinţa şi mai ales pricepere arcul şi săgeata.

Răniţii fură încărcaţi în căruţe, (chiar şi duşmanii) şi trimişiîn satele apropiate pentru a primi îngrijirea cuvenită.

124


Morţii fură adunaţi, ca să fie îngropaţi creştineşte. Până şiturcii ucişi fură adunaţi spre a nu fi pradă sălbăticiunilor, urmânda fi îngropaţi în gropi comune. Toată noaptea oştirea se ocupăde strânsul armelor, organizarea steagurilor pentru marşul îm-potriva lui Vlad Uzurpatorul.

Focuri mici, înşirate de o parte şi de alta a Rovinelor, făcliiaprinse într-o permanentă deplasare, lăsau impresia că o mul-ţime uriaşă se afla în aceste locuri. Câteva cete de cercetaşi, tri-mise în urmă de către Baiazid, îi spuseră acestuia că oastea erauriaşă.

Furios, Baiazid se hotărî să treacă mai repede Dunărea iarmai apoi, cu forţe sporite, să revină. Hotărârea mai fusese luatăşi din cauza veştilor pe care i le aduseră curierii din Asia Mică.Timur Lenk plănuia să se arunce asupra sa cu toată puterea.Tohtamîş nu reuşise nimic, iar Hoarda era mai puternică decâtoricând. Îngrijorat, Baiazid dăduse ordin oştirii de retragere ra-pidă, în drumul ei tarantula jefuia ce mai rămăsese. Iar pentrucă akingiii nu mai erau, ienicerii însuşi se desprindeau în cete dejaf, de corpul mare al oştirii, căutând în stânga şi-n dreapta bu-nuri. Veştile care se răspândeau în urma lor erau din cele maisumbre. Aşa nu se mai putea. Roman-voievod, hotărî să încercea curma nelegiuirile. Împreună cu Ioaniş şi ai lui, se hotărî săatace coloanele cetelor de jefuitori.

Ioaniş, în seara bătăliei, se apropie de locul unde îl lăsasepe Mîrza. Ochii acestuia rămăseseră deschişi, întrebători.

– Te-am pierdut, prietene drag, zise Ioaniş, îngenunchind.Ochii i se umplură de lacrimi, îl luă în braţe cu puterea pe

care i-o dădea durerea şi disperarea. Pieri în noapte, urcând de-alul de pe care atacaseră ziua. Ajuns în pădure, Ioaniş îl aşezăpe Mîrza la rădăcina unui copac uriaş. Puzderie de stele se iveauprintre frunzele coroanei. Sclipirea stelelor şi susurul frunzelorsemănau cu un suspin vegetal. Adierea vântului nopţii, zgomo-tul celor ce nu conteniseră a căuta pe cei căzuţi, durerea dupăcel dispărut, îl făcu pe Ioaniş să geamă îndelung, înfundat, îşiscoase paloşul cu tot cu cingătoare.

Începu să sape pământul umed şi afânat. Îi luă timp. Însfârşit, groapa era gata. O cruce din ramuri groase legate cu cin-

125


gătoarea paloşului urma să străjuiască o vreme la căpătâiul ca-zacului credincios.

– Iartă-mă prietene, zise Ioaniş îngenunchind.Îşi cuprinse capul între mâini. O greutate imensă i se cu-

ibărise în suflet. Scene petrecute împreună îi veneau în minte.Nici o clipă nu se putuse gândi că prietenului său i s-ar fi pututîntâmpla ceva rău. Înfrânt, se ridică împleticindu-se. Îşi luă pa-loşul în mână, îndreptându-se spre tabără. Roman-voievod îl aş-tepta:

– Am pierdut un prieten, zise voievodul trist. – Adevărat, Măria-ta!– Să-i cinstim memoria aşa cum se cuvine. Dumnezeu să-l

ierte!– L-am îngropat pe dealul de unde am pornit împreună,

Măria-ta. Acolo s-ar simţi cel mai bine. Era un copil al naturii,zise voievodul gânditor. Golul din sufletul său se făcuse maimare.

Îşi aduse aminte de peripeţiile din Polonia, de lupta dusăîmpotriva polonilor. Avusese oştire mai multă şi oşteni mai bunidecât Mircea, dar îi risipise cu nesăbuinţă. Unde îi fusese capul?Întristat, voievodul se retrase la cortul său, ascultând veştile tri-mise de iscoadele care urmăriseră retragerea turcului şi cele tri-mise de olăcarii domneşti, despre campania prietenului săuîmpotriva lui Vlad Uzurpatorul. Iar când turcii începură a se dedajafului, hotărî să atace, mai ales că ştafetele domneşti aduserăveşti îmbucurătoare. Vlad Uzurpatorul nu numai că nu reuşise săînfrângă oastea domnească, dar nu cuteză nici să se avânte înluptă. Vestea sosirii lui Mircea cu toată puterea oştilor sale îlobligă să facă cale întoarsă. Roman răsuflă uşurat la gândul căfraţii nu se vor mai ucide între ei.

Zile de-a rândul, Roman lovi cetele prădalnice turceşti,până când Baiazid opri orice mişcare nesăbuită. Ajunsese la Du-năre. Cetatea Turnu primi oştirea turcească, adăpostind-o. Pro-viziile sosite din vreme se dovediră curând neîndestulătoare faţade numărul mare al osmanlâilor flămânziţi. Baiazid nu se oprisedeloc, poruncind vizirilor să-l ajungă din urmă.

Mircea se înapoie la curtea domneasca. Victoria de la Ro-

126


vine, deşi nu se transformase într-o urmărire de pedepsire a duş-manului, îl mulţumi. Boierii cârcotaşi se văzură siliţi a-şi conteninemulţumirile. Stăpân al ţinuturilor Almaşului şi Făgăraşului, alDespotatului Dobrogean, având ieşire la Marea cea Mare, cu oş-teni căliţi în lupte, aliat cu Sigismund, putea acum să se ocupeşi de trebile dinlăuntrul ţării. Iar atunci când la Curtea de Argeşsosi şi Roman cu oamenii lui, se hotărî să adune sfatul domnesc.

– Mulţumesc tuturora pentru vrednicia de-a fi fost alăturide mine şi de ţara aceasta, atât de încercată. Mulţumesc ceru-lui că ne-a dat tărie în suflet şi în braţe ca să putem învinge.Vom ridica prinos de recunoştinţă la Cozia, să fie loc de veşnicăpomenire şi aducere aminte, pentru slava acestui neam. Vom în-drepta toate fărădelegile săvârşite de păgâni în satele şi moşiilenoastre. Vom răsplăti pe cei credincioşi mie şi ţării şi vom pe-depsi pe cei necredincioşi.

– Să trăieşti, Măria-ta, ziseră boierii într-un glas.– Se cuvine să răsplătim vrednicia fraţilor noştri, a supuşi-

lor fratelui nostru de neam şi de simţire, Roman, cu moşii caresă-i aducă pururea aminte de recunoştinţa noastră. Se cuvinea-l ajuta împotriva neprietenului şi necredinciosului Ştefan.

– Mulţumescu-ţi ţie, voievoade, dar nu doresc a lua cuforţa ceea ce n-am ştiut păstra prin bună înţelegere, zise Roman.Nu voi a vărsa sânge frăţesc. S-ar zvârcoli strămoşii în morminteşi m-ar blestema văduvele celor ce ar fi siliţi a muri pentru asta.

– Îngăduie atunci măcar şi primeşte ţinuturile Bugeaculuipe care le-am avut şi le mai avem încă. Adaugă, voievoade, şiChilia la Cetatea Albă, spre veşnică aducere aminte. Nu refuza săbucuri sufletul unui frate adevărat, zise Mircea cu blândeţe.

– Le dăruiesc la rându-mi credinciosului nostru IoanişGorun Viteazul.

– Măria-ta, zise acesta îngenunchind. Nu se cuvine. – Ba da, prietene. Le meriţi pentru credinţă şi vitejie.– Iar pentru visteria Moldovei, îngăduie, voievoade, să dă-

ruiesc veniturile ţinutului Făgăraşului şi Almaşului, până la du-cerea mea din viaţă. Boierilor credincioşi, căpitanului Sava,prinţului Koriatovici şi prietenului nostru Sigismund le dăruiescveniturile boierilor trădători, zise el repede, neîngăduind lui

127


Roman să mai facă vreun refuz. Îl durea bunătatea voievoduluimoldovean. Îl durea resemnarea acestuia.

– Să trăieşti, Măria-ta, ani mulţi cu bucurie, ziseră boieriimulţumiţi de daruri.

– Să mergem şi să prăznuim cum se cuvine sufletul fraţi-lor noştri căzuţi, zise Mircea ridicându-se, drept semn că sfatulluase sfârşit.

Abia de părăsise sala tronului, că Roman-voievod se trezicu prinţul Koriatovici în spatele său.

– Măria-ta, îngăduie o vorbă.– Vino, prietene. Pentru tine oricând, îi zise voievodul, apu-

cându-l de braţ şi îndemnându-l să intre într-una din camerelepalatului domnesc, în care-şi avea rostuită şederea.

– Măria-ta, am veşti bune.– Spune prinţe, spune.– Craiul Sigismund te vrea domn la locul tău, Mircea la fel,

eu însumi îmi doresc acest lucru şi toţi oamenii mei. Îngăduie,Măria-ta şi primeşte tronul Moldovei. Sigismund e hotărât să teajute cu oaste multă şi puternică.

– Să merg cu străinii împotriva fraţilor mei?! Niciodată!– Dar şi Mircea este alături de Măria-ta.– E şi mai rău. Să se ucidă fraţii între ei, aşa cum am mai

spus-o şi în sfatul domnesc?– Măria-ta, Sigismund e hotărât. – Păcat de el. Moldova are oştire puternică.– Măria-ta, atunci ce-i de făcut?– Prinţe, îmi voi duce restul zilelor slujind creştinătatea îm-

potriva pohtelor păgâneşti. Neam de neamul meu nu va ridicasabia împotriva fraţilor lui. Cei câţiva prieteni credincioşi mie vorgăsi întotdeauna porţile deschise. Niciodată nu voi uita bunăta-tea cu care am fost înţeles şi ajutat. Ştefan singur va primi răs-plata faptelor sale.

– Măria-ta, îngăduie atunci să merg eu în fruntea oştilorungureşti.

– Prinţe, eu aşa ceva nu pot hotărî. Faci cum te trage su-fletul. Nu te opresc, dar nici nu te aprob. Dar Ştefan va şti să seapere.

128


– Îngăduie, atunci, Măria-ta…– Niciodată, îl întrerupse Voievodul plecând supărat. Prinţul Koriatovici rămase descumpănit. Propunerile lui Si-

gismund de a negocia pe lângă voievod eşuaseră. Nu-i mai ră-mânea decât să accepte suzeranitatea craiului şi oştile sale,pentru a lua cu forţa tronul Moldovei. Prinţul era hotărât. Nuputea să scape o asemenea ocazie. Decât să pună un nobilungur pe tronul Moldovei, mai bine să fie el însuşi. Şi tatăl săuvoise acest lucru şi se pare nu fără îndreptăţire. Ca urmare, tri-mise răspuns prin Horvath că aşteaptă oştile de ajutor făgăduit.

129


HINĂU

ştile lui Sigismund pătrunseseră în Moldova fără nici ogreutate. Ştefan nu se aşteptase la aşa ceva. Sigismund îl simpa-

tizase cândva, îi propusese chiar sprijinul atunci când fusesevorba să ia domnia în locul lui Roman. De aceea, când olăcarii îiaduseră veşti că oştile ungare se îndreptau către cetatea Roma-nului, nu-i venise a crede. Trimise solii după solii lui Wladislawpentru a interveni în favoarea sa. Jagiello aştepta şi dorea o con-fruntare cu Sigismund. Îi trimise vorbă lui Ştefan să foloseascătoate ajutoarele pe care i le dăduse, promiţându-i şi trimiţându-ichiar altele. Ştefan nu mai putea sta cu mâinile încrucişate. Oas-tea retrasă în grabă din faţa lui Mircea, de când cu povestea cuVlad Uzurpatorul, fu întregită cu oastea rămasă în cetăţi şi maiales cu teutonii de la Cetatea Neamţului. Câteva steaguri de le-fegii polonezi şi lituanieni aşteptau alte forţe trimise de regele lorpentru a le fi de folos în faţa ungurilor. Iar când Ştefan află căpretendentul la tron nu era Roman ci Koriatovici, furia lui nu maicunoscu margini.

– Aceasta îi este recunoştinţa pentru ajutorul pe care noii l-am dat! zise el furios, uitând de fapt că lucrurile stătuseră alt-fel.

– Fiule, zise el către Ştefan mezinul, e timpul să vezi cumse duce o luptă şi mai ales cum se câştigă. Pentru că o voi câş-tiga, îi voi risipi în cele patru vânturi.

Cu piele bălaie, Ştefan, fiul lui Ştefan-voievod, asculta plinde supunere. Era destul de învăţat în mânuirea armelor şi cre-

130


O

dea că putea să-i fie reazăm tatălui său la vreme de restrişte.– Am să-i leg de cozile cailor, zise Ştefan-voievod fiului său,

purtându-şi paşii cu repeziciune în sala tronului. Boierii fuseseră primiţi la sfat. Intrarea ungurilor nu le era

nici lor pe plac. Fiecare se gândea la ce ar fi avut de pierdut dacăungurii s-ar fi aciuiat la domnie. Iar pe Koriatovici n-aveau degând să-l sprijine.

Nu era iubit de poloni, avea putere puţină, era un venetic.Ar fi dus ţara tot în războaie. Şi apoi era prieten cu Roman, daracesta nu avea nici o putere în pribegia lui să poată a-l ajuta.

Teutonii ieşiseră din cetatea Neamţului, înzăuaţi şi împlă-toşaţi. Steagurile polone trimise în ajutor se iviseră deja în nor-dul Moldovei, venind cu mare iuţeală către cetatea de scaun aRomanului, cum i se spunea de câtva timp cetăţii nou construite.

Koriatovici, deşi cunoştea ţinuturile prin care trecuse învreme de prieteşug cu Roman, înainta cu fereală. Bănuia că ve-nirea lui nu era dorită de moldoveni şi nu se putea avânta fărăprecauţie. Ungurii lui Horvath se mai aventurau prin satele în-tâlnite în cale, prădând şi jefuind.

– Ar trebui să porunceşti oamenilor să nu mai facă strică-ciuni supuşilor tronului ce-mi va aparţine. Nu se cade să sespună despre mine că îmi jefuiesc supuşii, zise prinţul într-unadin zile lui Horvath.

– Ar trebui să-i apere stăpânul lor. De ce nu ne iese în cale?Sunt supuşii lui. El trebuie să le aibă de grijă, nu tu. Tu îi veiapăra mai târziu, dar nu împotriva noastră, care îţi suntem buniprieteni.

Prinţului nu-i plăcu nici tutuiala, nici gândurile cu care Hor-vath intra în ţara pe care el avea s-o stăpânească. Zâmbi trist,cu resemnare.

– E bine să înaintăm cât mai repede. Jefuirea oamenilorlipsiţi de apărare ne face să pierdem zile. Ştefan îşi adună oa-meni.

– Ţi-e frică, prinţe?– Nu, dar sunt nerăbdător...– Atunci ia-ţi oamenii şi mergi înainte, zise Horvath zâm-

bind dispreţuitor.

131


Prinţul tăcu, strângându-şi pumnii.Horvath, încrezător în cei aproape cinci mii de călăreţi, era

de nerecunoscut. Prinţului nu-i venea să creadă că era acelaşiom cu care luptase la Rovine. Orice întârziere le putea fi fatală.Ştefan nu stătea cu mâinile în sân. Avea oştire multă şi în câtevazile o putea strânge. Bănuia de asemeni că Jagiello avea să-i tri-mită ajutoare. Dar cui putea spune? Horvath era din ce în ce maivesel. Câteva fecioare prinse de prin satele pe unde trecuseră îierau aduse la locurile de popas. Iar popasurile se prelungeauuneori peste măsură. Până când oştenii nu zvântau şi nu termi-nau tot ce întâlneau în cale, nu plecau mai departe. Zile întregifură astfel pierdute.

În vremea asta, lui Ştefan îi sosiseră ajutoarele.Veniseră din cetăţile Orheiului, din Soroca şi de la voievo-

dul Sepeniţului.Ştefan se hotărî să-i întâmpine pe vrăjmaşi la Hinău. Era

aproape de cetatea de scaun, iar locurile ii dădeau voie să ma-nevreze cu uşurinţă oştile. Primise veşti despre numărul duş-manilor şi mai ales despre silniciile care erau făcute asuprasupuşilor săi. Ştefan se hotărî mai întâi să iasă la harţ.

Trimise întâi călăreţii din Orhei şi Soroca cu pârcălabulCosma, credincios noului domn.

Orheienii atacaseră cetele risipite prin satele în care un-gurii obişnuiau să iasă la prădat. Horvath asista neputincios la ri-sipirea merindelor şi la pedepsirea celor prinşi jefuind. Oameniilui Ştefan îi prindeau şi le retezau mâinile celor care nu cădeauîn luptă. În câteva zile, se umpluse tabăra ungurilor cu ciungi,care, de cele mai multe ori, piereau din cauza rănilor neîngrijite.De aceea, când se vesti că oastea domnească li se ivise în cale,ungurii răsuflară uşuraţi. Sperau să poată învinge cu uşurinţă,după care aveau să prade după plac şi să se răzbune după poftainimii pe toată întinderea Moldovei. Iar când oştile se arătarăfaţă în faţă, Horvath văzu că ai lor erau prea puţini. Ar fi vrut săse întoarcă, dar era prea târziu. Cu Ştefan în spinare, n-avea săajungă prea departe. Trebuia să dea lupta cu orice preţ. Îşiadună căpitanii.

Steagurile se aşezară grupate ca o fiară ce a simţit pri-

132


mejdia şi luptă să se apere. Polonii se aşezară în frunte, alăturide prinţul lor, hotărâţi să lupte pe viaţă şi pe moarte. Horvath eradecis la rându-i să se bată pe viaţă şi pe moarte.

Călăreţii pârcălabului Cosma atacară primii. Lăncierii po-loni îi întâmpinară, risipindu-i. În urma orheienilor se avântarănăucitor cavalerii teutoni. Polonii se desfăcură în două, lăsândgreul să cadă asupra grosului oastei ungureşti. În urma teutoni-lor se porniră steagurile de lefegii şi de ajutor polon. Pe aceştiaîi întâmpinară de pe aripile desfăcute polonii prinţului Koriato-vici, izbind cu disperare. Teutonii se treziră înconjuraţi din toatepărţile. Lăncile duşmane se împlântau adesea în burţile cailor,despicându-le. Nechezând dureros, caii îşi lăsau măruntaieleîntre picioare, călcându-le între copite, aruncând de durere că-lăreţii. Ca unii care nu uitaseră meşteşugul luptei din pustiurileasiatice, călăreţii unguri îi zăpăceau pe teutonii greoi cu mane-vre neaşteptate, doborându-i fără a se lăsa doborâţi. Polonii sebăteau între ei cu furia pe care o dă zădărnicia idealului.

Simţind dificultatea teutonilor, Ştefan porni în fruntea oas-tei domneşti, hotărât să spulbere forţele duşmanilor Atât prinţulcât şi Horvath pricepură că nu mai este nici o şansă de a câştiga.Oastea moldovenească era bine instruită şi înzestrată.

Iar numărul călăreţilor era cu mult mai mare decât îşi pu-tuseră închipui.

Ştefan, împreună cu fiul său, înconjurat de hatmanii şi pâr-călabii cetăţilor, de căpitanii palatului, de boierii din sfatul dom-nesc şi de fiii lor cu slugile de credinţa, se apropie ca o furtună.

– Dă-te prins, prinţe, strigă voievodul Ştefan.– Vino să mă iei, zise acesta din mijlocul alor săi. Fiul lui Ştefan se avântă înaintea tatălui său. O suliţă îi stră-

punse platoşa, oprindu-se în trupul tânăr şi înfierbântat.Voievodul îl privi, îi văzu chipul mirat, strâmbându-se trep-

tat de durere. Trupul i se frângea uşor. Câţiva slujitori domneştise repeziră s-apuce calul de dârlogi. Voievodul se opri căutânddin priviri sprijinul Celui de sus.

– Îi vreau prinşi de vii! strigă el spătarului Duma.Acesta preluă comanda oştirii moldovene, purtând-o în co-

loane succesive de atac, de-o parte şi de alta a duşmanului, de-

133


rutându-l. Teutonii îşi reveniră repede. Porniră din nou, regrupaţi într-

o lăture a steagurilor ungare, spărgând, călcând în picioarele cai-lor tot ce le ieşea în cale.

Ştefan descălecă. Fiul său căzuse.Viaţa îi părăsise trupul tânăr. Paloarea feţei, ochii deschişi

către cer cu aceeaşi întrebare mută la care nu aflase răspuns,mâna neîmplinită de-a binelea cu sabia, toate erau semne căplecase dintre cei vii. Voievodul îşi cuprinse capul în mâini.

– Fiul meu iubit, unicul meu fiu, unica mea speranţă, sin-gurul meu sprijin, gemu el cu ochii tulburi.

Slujitorii îl priviră neliniştiţi. Voievodul se răsti la ei.– Plecaţi! îl vreau pe Koriatovici. Îl vreau viu. Dacă mai ţi-

neţi la capetele voastre, viu să mi-l aduceţi! Plecaţi, strigă el,ameninţându-i cu paloşul.

Aceştia încălecară îngroziţi. Nu-l văzuseră niciodată aşa.Îşi închipuiră că şi-a pierdut minţile. Se uitară speriaţi în urmă.

Îl zăriră pe voievod cu fiul în braţe. Se aruncară în luptă.Polonii prinţului se împuţinau, încă o dată şi încă o dată, stea-gurile se regrupară pentru atac. Deodată, în învălmăşeala pro-dusă, Koriatovici căzu. Calul săgetat se cabrase de durere,aruncând călăreţul din şea, luând-o aiurea pe câmp. Slujitorii serepeziră spre el.

– Ajută-mă Doamne, zise prinţul năucit, printre picioarelecailor şi leşuri.

Slujitorii îl căutau din priviri, căutând în acelaşi timp să-şicroiască drum printre puţinii supravieţuitori care se mai opu-neau.

– Aici, zise unul din ei, privindu-l pe prinţ cum încerca săse ridice din nou la luptă.

Era ameţit. Se clătină pe picioare. Nici nu simţi juvăţul în-colăcindu-i trupul. Se trezi smucit de funia cu care calul unui slu-jitor îl târa. Polonii din suită nu-l puteau ajuta. Prinţul fu târâtfără nici o grijire spre locul unde se afla voievodul.

Teutonii atacară din nou. Lăncile sprijinite la oblâncul cai-lor doborau ce mai era de doborât. Horvath, în mijlocul unui grupde viteji, încercă să-i oprească. Izbit în piept, se răsuci în şaua

134


calului, dezechilibrându-se. O spadă desăvârşi sfârşitul.Lovit sub grumăjer, Horvath căzu cu sângele ţâşnind şuvoi

sub picioarele cailor teutoni care-l zdrumicară fulgerător. Un vaierse ridică din rândul supravieţuitorilor. Cei de pe margini se des-prinseră din luptă cu iuţeală, luând-o la fugă, urmăriţi o vremede cei cu care se aflaseră în luptă. Groaza dădea aripi fugarilor,în timp ce urmăritorii încetineau fugărirea, mulţumiţi de izbândă.Puţini fură cei ce scăpară. Câmpul rămăsese în mâinile oştiriimoldovene şi ale aliaţilor ei. Răniţii şi prizonierii s-adunau lao-laltă, sprijinindu-se.

Slujitorii îl căutară zadarnic pe voievod în jurul câmpului debătaie. Nici calul şi nici călăreţul nu se zăreau în întinderea câm-piei. Trupul feciorului de asemenea.

– O fi plecat la curte, îşi dete cu părerea unul dintre ei.Urcară prinţul pe un cal fără frâie. Apoi, într-o căruţă cu

bagaje. Koriatovici începu să se dezmeticească. Abia acum rea-liză dezastrul. În convoiul prinşilor zări câţiva slujitori şi boiericredincioşi. Mergeau cu capetele plecate. Chiverele erau scoasepe rând, descoperind feţe asudate de luptă.

În cetatea de scaun, Ştefan intră fără a spune un cuvânt.Pe calul lipiţan, îşi urcase fiul de-a curmezişul. Târgoveţii se fe-reau din calea lui.

Nici un oştean nu îndrăzni să zică sau să facă ceva. Voie-vodul intră greoi, cu mers doborât, în sala tronului.

Slugile palatului se furişară din calea lui. Nu le privi. Nudădu nici o poruncă. În genunchi, în faţa tronului, Ştefan mur-mură:

– Iartă-mă, Doamne, rămânând apoi nemişcat.Nici nu observă când intră domniţa Ileana, îl văzu pe vo-

ievod plângându-şi fiul şi se cutremură. Crezu că a pierdut bă-tălia şi tronul, că trebuie să fugă, să-şi scape viaţa ei şi pe adoamnei. Crezu că voievodul nu este în stare să aducă vestea înfaţa doamnei lui. Alergă la bătrâna doamnă, Margareta. Aceastavăzuse multe, suferise şi mai multe, iar o veste tristă o suportamai uşor decât oricare din familia voievodală. Margareta ieşi cumare greutate din iatacul ei, îndreptându-se spre sala tronului.Îşi văzu fiul jeluind nepotul. Se apropie, îi puse mâna pe umăr.

135


– Plecaţi, zise Ştefan surd, înfundat.– Fiul meu, îi spuse Margareta, încercând cu slabele-i pu-

teri să mângâie părul răvăşit a voievodului.– Pleacă, mamă, pleacă, zise acesta disperat.Ochii tulburi, faţa roşie, privirile rătăcite o făcură pe Mar-

gareta să se retragă. Trebuia s-o vestească pe doamna Moldo-vei de greaua încercare.

Un strigăt de deznădejde străbătu pe sub bolţile palatuluidomnesc. Doamna năvăli peste voievod, prăbuşindu-se la căpă-tâiul fiului. Ştefan se dezmetici pentru o clipă, de parcă l-ar ficuprins mirarea că trebuia să mai fie şi altcineva la căpătâiulcelui dispărut. Se ridică cu aceeaşi privire rătăcită şi se năpustiafară.

În cetatea Romanului, clopotele începură sa bată, cinstindvictoria. Oştenii se întorceau în mijlocul mulţimii înfierbântate.

Uralele nu mai conteneau.Voievodul năvăli pe scări strigând:– Să vină prizonierii, să vină prizonierii!Pe poarta cetăţii tocmai intrau cavalerii teutoni, în pas de

mare ţinută. Voievodul nu luă seama la ei. Se repezi la căruţaunde se afla legat prinţul Koriatovici.

– În ştreang cu el, zise cu chipul schimonosit.Mulţimea se opri din ovaţii, nedumerită. Voievodul părea

ca ieşit din minţi. Prinţul se uita la el c-o oboseală c-un dezgustdeplin.

– Spânzuraţi-l! strigă voievodul dezlănţuit. Străjerii se repeziră să îndeplinească porunca.– A fost ucis Ştefan cel mic, se auzi prin mulţime un zvon

de glasuri.– Săracul, sărmanul voievod, zumzăia mulţimea a înţele-

gere. Străjerii îl împingeau pe prinţ spre un copac rămas în ce-

tate. O frânghie aruncată la iuţeală de una din crăcile sale, un laţşi prinţul putea atârna în bătaia vântului.

– Ce mai aşteptaţi? strigă Ştefan-voievod.Străjerii se repeziră înspăimântaţi. Se aşteptaseră să fie

adus călăul. Ei nu obişnuiau să facă aşa ceva. Prinţul fu urcat pe

136


un cal. Ştreangul îi fu repede trecut pe sub bărbia tunsă scurt.Gulerul cămăşii fusese desfăcut, dar o porţiune din el, tot fuprinsă între pielea gâtului şi frânghia juvăţului. Calul biciuit porni,forăind speriat.

Prinţul se bălăbăni o vreme, cu ochii scoşi din orbite, pânăcând îşi dădu sufletul.

– Aşa, chinuie-te, câine. Să simţi şi tu ce-i durerea, zisevoievodul.

După ce văzu că nu mai mişcă, îşi întoarse ochii cuprinşide mânie spre convoiul de prizonieri. Aceştia se făcură mici despaima.

– Spânzuraţi-i pe toţi! porunci el.Mulţimea se înfioră. Pe treptele palatului, apăru doamna

însoţită de domniţele curţii. Voievodul nu o privi.– Spânzuraţi-i, repeta el cu furie.– Stăpâne, nu, murmură doamna apropiindu-se repede.– Să moară! Mi-au ucis fiul. Să moară!...– Cel puţin nu în cetate, se rugă ea.– Pe malul Moldovei, pe malul plin de răchiţi, zise el,

luându-şi parcă seama.Convoiul se depărta sub paza străjerilor. Voievodul intră

sprijinit de braţul doamnei în palat. De fapt ceea ce reuşiseRoman să construiască până atunci nu putea fi numit palat, dupăcum nici cetatea nu era chiar cetate. Palatul era o clădire dinpiatră şi cărămidă arsă, cu un singur cat, cu o intrare boltită şicâteva trepte de piatră de râu legate între ele. Acoperişul cevamai înalt şi încăperile mai numeroase decât ale oricărei clădiridin târg făceau ca acestei clădiri să i se spună palat. Tencuialaalbă, punctată din loc în loc de cercuri de ceramică smălţuită,făceau clădirea să pară mai sveltă şi mai înaltă.

Voievodul fusese prea prins de intrigile domniei, pentru amai putea adăuga ceva la acareturile domneşti construite de fra-tele său. Casele boiereşti se grupau după rudenii şi interese câtmai aproape de curtea domneasca, în vreme ce neguţătorii seaciuau care încotro, sperând să scoată un câştig mai mare. Târ-goveţii mărunţi şi restul mulţimii îşi făceau sălaşul mai mult înafara zidurilor de apărare. Fiecare spera să aibă într-o zi atâta

137


noroc încât să poată lăsa copiilor o casă cât de cât mai bunădecât cea pe care o avusese.

Intrat în palat, voievodul se prăbuşi în divanul său şi numai ieşi decât la înmormântarea fiului. Era atât de tras al faţă şiatât de întunecat, încât nimeni nu îndrăzni a-i spune ceva caresă-l scoată din muţenia în care se cufundase. La puţin timp, cur-tenii începură să şuşotească lucruri neplăcute.

Voievodul se apucase de rugăciuni toată ziua, iar noapteanu putea dormi decât după multe pocale de vin. În dimineţilerare în care se mai întâlnea cu sfetnicii, arăta ca o stafie. Pier-derea fiului îi tulburase judecata.

** *

La curtea lui Mircea, bucuria izbânzii de la Rovine şi a iz-gonirii lui Vlad Uzurpatorul nu înşela pe nimeni asupra intenţii-lor tarantulei. Sfatul domnesc hotărâse: nu mai era vreme depierdut.

Trebuiau întărite alianţele cu vecinii, trebuiau cunoscuteintenţiile duşmanilor, trebuiau întărite cetăţile şi, lucrul cel maiimportant, trebuiau luate înapoi din mâinile turcului.

Roman, împreuna cu doamna Anastasia nu mai participala viaţa curţii domnului Mircea. Se retrăsese împreună cu bătrâ-nul Vlad, tatăl, în încăperile din spatele palatului domnesc, plă-nuind lucruri mai pământeşti.

Într-una din zile. Anastasia doamna îi spuse pe nepregă-tite:

– Măria-ta, n-ai vrea să mergem la Bizanţ, să ne maivedem rudele şi să ne reluăm legăturile atât de folositoare altă-dată?

– E destul de frig, vine iarna, zise el.– Atunci pe la primăvară, nu se lăsă ea.– De-am trăi până atunci.– De ce nu?– Nu ştiu, vom vedea. Avem altceva de făcut.– Ce anume ?

138


– Să ne grijim de cei de aici.– De cine?– Tu de Maria şi eu de Ioaniş, că ne slujesc cu credinţă.– Ce-i cu ei? se făcu ea a nu înţelege.– Copiii se iubesc. Să trimit după ei, zise voievodul porun-

cind unui slujitor să-l anunţe pe Ioaniş că doreşte să-l vadă.– Te poţi gândi şi la aşa ceva? zise doamna.– Viaţa merge înainte, draga mea, zise voievodul gânditor.

Pe fruntea lui gândurile lăsau urme adânci.– Măria-ta, o veste mare, veni să-i întrerupă gândurile Ioa-

niş.– Ce-i?– Ungurii, sub conducerea lui Horvath, au intrat in Mol-

dova.– Când?– De câteva zile.– Şi Ştefan?– I-a bătut.– Cinste lui, zise Roman. Iar noi nu l-am putut ajuta cu

nimic.– Dacă erai Măria-ta, ungurii n-ar fi îndrăznit să intre.– Adevărat. Suntem atât de risipiţi. Parte din puteri s-a ri-

sipit în Pocuţia, alta la Tîrnovo. Alţii stăm aici în aşteptarea ta-rantulei. Ne-am risipit prea mult...

– Ba nu, Măria-ta. Toate gândurile Măriei tale sunt bune.Nu trebuie să ne facem vreo vină.

– Ştii cum a fost? întrebă Anastasia.– Da, doamnă.– Cum?– Mi-a spus Toader Şoican. A venit unul din prietenii lui. A

fost de faţă. Bătălia s-a dat la Hinău. Călărimea moldovană afost iar aşa cum o ştii Măria ta.

- Drumul desfundat, necunoaşterea locului şi oamenii ce-tăţii Roman a săvârşit înfrângerea. Horvath a fost prins şi omo-rât de poloni. N-a scăpat decât o ceată îngrozită. Lăsată maimult să ducă vestea înfrângerii trufaşului crai.

– Şi noi? zise Roman cu regrete in glas

139


– Măria-ta, noi îl ajutăm pe Mircea. Şi el şi noi avem un sin-gur duşman.

– Aşa este, prietene, zise voievodul îngândurat şi întristat,retrăgându-se. Rămaşi singuri, Ioaniş şi Maria se priviră cu sfială.

– Ce faci? o întrebă el. – Aştept.– Mult nu va mai trebui. Ai auzit doar. După Paşte.– Dacă nu va trebui să pleci iar.– Cred că nu, sau poate mai târziu.– Ce face tătuţa? Ştii ceva de el ?– Ai să auzi singură. Şoican e aici. Hai să-l vedem îm-

preună.În anticamera palatului, Şoican stătea ca pe ghimpi. Veş-

tile pe care i le aduseseră prietenii săi nu-l puteau linişti. Maimult ca niciodată, Roman voievod putea să se întoarcă la scau-nul domniei.

Când o văzu pe Maria, Toader tuşi încurcat.– Ei. ce veşti îmi aduci despre ai mei? îl luă ea repede.– Veşti bune, jupâniţă, veşti bune.– Ce face tătuţa ? Dar mămuţa ?– Sunt sănătoşi, dar...– Dar ce?– Mi-au spus că ar dori să te vadă, că toate în urma ma-

tale sunt neschimbate şi că ar fi bucuroşi să te vadă la casa du-mitale.

– Păi, nu sunt?!– Las-că ştii matale...Ioaniş Gorun îşi plecă privirile cu vinovăţie. Era pentru a nu

ştiu câta oară când i se întâmpla să regrete că se legase şi nu selegase de fata atât de dragă inimii lui. De atâtea ori îşi spusesesă o ducă în faţa altarului şi tot de atâtea ori trebuise să amâne.Treburile pe care le avusese de făcut, poruncile domneşti nu pu-tuseră suferi amânare.

– O să fie, dragă prietene.– Mai degrabă spune-mi ce-a spus voievodul. Ne întoar-

cem? – Regretă că nu l-a putut ajuta pe Ştefan. Poate c-o să

140


poarte şi doliu. Nu ştiu ce are de gând, dar mi-a spus că trebuiesă ne gândim să-l ajutăm pe Mircea. Asta am putea face foartebine şi după aceea, zise Şoican.

– A spus că ne duce în faţa altarului, zise Maria.– Şi altarul ar mai putea aştepta, nu se lăsă Şoican.– Asta nu, zise Ioaniş hotărât, luând-o pe Maria de umăr.Plecară toţi în tăcere.

141


DOMNII PARALELE

oman nu era fericit. Îşi dorise mult să fie de folos ţăriisale, iar faptul că de atâta vreme nu făcuse nimic pen-tru a se întoarce la domnie fusese mai mult pentru de-

monstra că nu setea de putere ar fi fost aceea care l-ar fi făcutsă revină. Durerea pe care fratele său o încercase prin pierdereafiului era mai mare decât şi-o putea închipui. Sfatul domnesc fu-sese nevoit să-l numească la domnie şi pe Petru, cel de-al doi-lea fiu al lui Ştefan. Deşi nevârstnic, Petru se dovedea viteaz şiînţelept în acelaşi timp, unii dintre boieri îşi trimiseră oamenii deîncredere la curtea lui Mircea cu rugăminţi pe lângă Roman dea se întoarce şi de a lua domnia. Dar pe Roman aceste rugă-minţi îl hotărâră de contrariul. Ar fi dorit ca fratele lui însuşi sărenunţe la domnie şi să-l cheme în ajutor.

La curtea lui Mircea, solii din toată creştinătatea se înfăţi-şau plini de promisiuni şi de gânduri ascunse. Solii veneţieni pro-miteau lucruri pe care nu erau în stare a le ţine, cerând în schimbprivilegii comerciale, ba aveau şi pretenţii teritoriale. Asemenilor, şi genovezii se arătau gata a se înfrupta din orice ar fi pututaduce un avantaj. Mircea trimise solii de pace si de prietenie luiStibor, voievodul Transilvaniei şi lui Sigismund.

Cu acesta din urmă încheie chiar un act la Braşov, prin carese obliga să ajute cu oameni şi bani lupta împotriva turcilor, ră-mânând în continuare stăpân în Almaş şi Făgăraş.

Primăvara veni brusc, pe când Mircea se întorcea deja dela Braşov, mulţumit de toate câte le făcuse acolo. Pe drumul deîntoarcere, la fiecare pas, îşi vedea supuşii la arat şi semănat.

142


R

Erau tot atâtea semne de bunăstare şi de pace. Semănăturileaveau să rodească. Desele opriri în satele din drumul său îi în-tăriră convingerea că se putea bizui pe sprijinul poporului în celece avea de gând să înfăptuiască. Ajuns la Curtea de Argeş, po-runci să se pregătească oastea de luptă. Avea de gând să batăcetatea Turnu.

Primăvara venise de-a binelea şi nu se cuvenea ca oştireasă stea să trândăvească. În fruntea oştirii îl trimise ca de obiceipe căpitanul Sava, el urmând să sosească mai târziu, după nuntalui Ioaniş. Mircea voia să cinstească el însuşi prietenia pe care i-o arătase Roman voievod acestui ostaş. În sufletul lui, nădăj-duia că până la urmă Ioaniş avea să se numere printrecredincioşii lui.

Roman, în straie de sărbătoare, se griji de toate cele tre-buincioase cununiei. Anastasia doamna, cu cele câteva fete careîi rămăseseră credincioase, o pregăti pe Maria.

Curtea toată era cuprinsă de zarvă. Străinii, aflaţi cu tre-buri la curtea domniei, fură invitaţi să participe. Preoţimea fre-case cu sârg odoarele din aur şi argint, pentru o nuntă cum nuse mai văzuse de multă vreme. Câţiva prieteni, căpitani şi cava-leri ai apusului veniseră pentru a-l sărbători pe mire.

Curtea toată era ca un stup. Curtenii îşi scoaseră hainelecele mai arătoase, în vreme ce jupâniţele se dichiseau cu rochiinoi din postavuri şi catifele aduse tocmai din Louvain şi Ypres.Bărbile soţilor fuseră tunse cu deosebită grijă, iar trupurile seîmbăiară cu sârg. Călăreţi anume tocmiţi porniră să dea de vestecale de trei zile de jur împrejur, invitând la nunta care avea să fie.Toader Şoican fusese trimis în solie la boierul Coman, chemându-l cu toată fala să poftească la ospăţ. Străjerii lui Ştefan nu făcurăgreutăţi alaiului cu care se înconjură boierul Coman pentru aveni la nunta fiicei sale. Caleştile arătoase cu care veniseră stâr-niseră admiraţia curţii valahe.

Trăsurile de Liov, cu arcuri subţiri, zburau uşor peste hâr-toapele din cale. Bidivii de basm se întreceau pe uliţele Curţii deArgeş, stârnind admiraţia locuitorilor cetăţii. Pentru că Ioaniş eraiubit şi de aceştia, de parcă era unul de-ai lor. Faptele lui de vi-tejie erau cunoscute tuturor. Iar când vestitorii făcură strigările

143


pentru ultima oară, oalele mari de lut ars, pline cu sarmale, furăpuse pe pirostii. Lăutari adunaţi de peste tot se adăposteau pela hanurile înţesate din târgul cetăţii. Cântau seară de seară,pentru plăcerea celor care se şi apucaseră deja de sărbătoritevenimentul.

– Sunt tare fâstâcit, zise Ioaniş lui Şoican, în una din puţi-nele clipe când rămaseră singuri.

Toader îl privi surprins. Era greu de înţeles că un bărbatcare văzuse atâtea în viaţa lui se pierdea în faţa mulţimii careavea să fie prezentă la adunarea religioasă

– Doar n-au săbii, spuse el.– Ce?!– Am spus că n-ai de ce să te temi. N-au nici o armă.– Mai bine ar avea.– În viaţă nu se rezolvă toate cu sabia. O parte din fru-

museţile vieţii se cuceresc cu vorba şi numai în cazuri disperate,când nu-ţi mai este răbdarea la îndemână, te repezi cu bâta săcucereşti ceea ce viaţa ţi-ar fi dăruit mai târziu sau niciodată pemerit. Eu sunt mai tânăr decât tine, dar n-am să pornesc nicio-dată să cer vieţii ceva ce nu merit.

– Ce vrei să spui?– Mă doare inima că te voi pierde. Nu ştiu cum, dar te voi

pierde. Am această teamă în suflet. Noi Şoicanii suntem destulde chinuiţi de viaţă. Nu avem nimic mai scump decât prieteniacelorlalţi. De aceea încercăm să apărăm prietenia celor dragi, deviaţa ascunsă, plină de capcane şi de încercări.

– Iar Maria e o capcană?!– Nu. Ea este doar o cale prin care te voi pierde. Întot-

deauna a fost aşa.– Mă, ce firoscof am lângă mine!– Nu râde, prietene. Ai să-ţi aminteşti de cuvintele mele.– Nu. N-am să-mi aduc aminte. Şi asta numai pentru că n-

o să-mi lipseşti. O să fii alături de mine totdeauna.– N-o să fiu. Ai să vezi.Tăcură stingheriţi. Ceva se strecura între ei pe nesimţite.

Nu-şi puteau da seama ce este, dar aveau în suflet teama unorciudate întâmplări. Se îndreptară spre curtea palatului. Curtenii

144


întâlniţi în cale îi urmăreau cu privirea. Dar numai Şoican eraconştient de acest lucru. Ioaniş plutea. Plecă spre încăperile lo-godnicei sale, fără a-i mai spune ceva lui Toader.

Maria îl aştepta. Abia de se desprinsese din braţele fami-liei sale, aşteptând braţele iubite. Se îmbrăţişară emoţionaţi.

– A venit atâta lume, zise ea fericită.– Pe mine mă stânjenesc.– Ursule! Voiai altceva? – Mai bine eram într-o pădure, printre frunzele şi… – Taci, nu spune prostii. Te iubesc.– De atâtea zile suntem şi nu suntem împreună. Aşa va fi

mereu?– Chiar de-ar fi aşa, eu tot te iubesc, îi zise ea sărutându-l.Ioaniş o privi tăcut. Hotărârea de pe chipul ei îl întărea.

Adeseori se simţise puternic. Dar niciodată fericit. Sufletul lui eraca o pădure fără răcoarea izvoarelor, ca un lan de grâu fără cio-cârlii. Întotdeauna se mândrise cu faptele sale, dar nu se bucu-rase cu adevărat de ele. Era ca o datorie împlinită, pe când acumsimţea cu totul altceva.

– Mâine vom merge în faţa altarului, zise el.– Apoi vom merge la Bizanţ.– La Bizanţ?!– Da.– De ce?– Cu Măria-sa.– Nu ştiu nimic...– Nici Măria-sa nu ştie. Doamna Anastasia are un plan. Şi

cred că Măria-sa va fi de acord cu el. După nuntă, vom mergeîn suita Măriei-sale la Constantinopol. Nu-i minunat?

– Ba da, zise el încurcat.– Vom vedea centrul lumii, zise ea visătoare.– Da, da, confirmă el pe gânduri– La ce te gândeşti?– La nimic, se trezi el cufundându-se în tăcere.Îi era dor de Moldova. Credea că, în sfârşit, se vor întoarce

şi când colo…– Diseară să treci să vezi cum îmi vine rochia de mireasă,

145


zise ea cu glas alintat.– Abia aştept, o asigură el prinzându-i mâinile.O admira pentru că avea asemenea dorinţe. Îi înseninau

gândurile întunecate. Dacă ar fi fost după el, ar fi fost mai binesă strângă oaste şi să se îndrepte cât mai repede spre tronulMoldovei, unde domnia nevârstnicului Petru şi a lui Ştefan se do-vedea din ce în ce mai nepotrivită. Ce avea să spună boierimeade lipsa de interes cu care Măria-sa, Roman, trata această pro-blemă?

– Hei, la ce te gândeşti? îi întrerupse gândul Maria.– La Moldova, zise el cu greutate în glas. – Lasă asta în seama Măriei-sale. Va veni şi vremea aceea,

zise ea plimbându-i mâna micuţă pe fruntea încinsă. Apoi ridicându-se în vârful picioarelor îl mai sărută încă o

dată petrecându-l până la ieşirea din cameră.Ioaniş ieşi cuprins de tristeţe. Sperase că va primi poruncă

de a se îndrepta spre Moldova.Poate că avea să vină şi vremea aceasta vreodată, îşi

spuse, plecând să-şi întâlnească prietenii.

** *

La curtea Moldovei, pierderea fiului lăsase asupra voievo-dului Ştefan un zăbranic greu de suportat. Zile întregi nu maiieşea din iatac. Doamna încercase de nenumărate ori să-l smulgădin gândurile negre, fără nici un rezultat. Ştefan se înconjurasede tot felul de spaime, lăsându-se copleşit de ele. Boierii înce-puseră a unelti fără teamă. Iscoadele boiereşti se încrucişau cucele domneşti în drumurile lor. Dovedind o trufie pe care nicio-dată n-ar fi dovedit-o în alte vremi. Degeaba oamenii de cre-dinţă aduceau la urechea stăpânului veşti neplăcute. Ştefan nuauzea, nu vedea.

De la uciderea prinşilor, se ferea a mai porunci vreo pe-deapsă împotriva uneltitorilor. Iar aceştia nu-şi mai puneau sta-vilă pornirilor duşmănoase. Margareta însăşi încercase denenumărate ori să-şi scoată fiul din starea aceasta.

146


Voievodul era cuprins de gânduri cucernice, mult prea cu-cernice, înconjurându-se când cu călugări franciscani, când cuhusiţi, când cu alţi slujitori ai bisericii.

Într-una din zile, când bătrâna doamnă Margareta îşianunţă vizita la voievod, călugărul Antonius stărui ca să nu fieprimită până nu-şi termină slujba. Iar bătrâna doamnă trebui săaştepte ieşirea acestuia.

– De când mama ta trebuie să aştepte în faţa dormitoare-lor tale până vei catadicsi să dai boaita afară? spuse ea cu furie.

– Dar nu terminasem...– Ce să termini, fiule, ce să termini? Tu de mult nu mai ai

a termina ceva cu cap. Puterea ta apune de la o zi la alta. Aajuns neamul nostru la aşa o ananghie? Trebuie să laşi trebiledomniei pe seama nevrâstnicului tău fiu? Au nu mai ai cap peumeri? Nu vezi cum iscodesc neprietenii tăi şi ai Moldovei? Câtcrezi că te va mai sprijini Jagiello? Sigismund, care altădată erapentru tine, a vrut să te detroneze. Mâine, poimâine, vor prindecuraj şi alţii. Mâine, poimâine, ne vom trezi cu străini doritori ase înfrupta din trupul acestei ţări, iar tu stai şi jeleşti ca o babă.Mi-ai luat până şi acest drept. Nu mai am loc în faţa lui Dumne-zeu să-i mulţumesc pentru cele bune de rugile tale. Şi cel puţindacă te-ai hotărî odată pentru una din religiile cu care te între-ţii. Poporul murmură, fiule. Tu nu mai vezi şi nu mai auzi nimic.Timur a ieşit învingător şi se pregăteşte să treacă prin foc şisabie totul. Tu cum te grijeşti să-ţi aperi supuşii? Boierii se ducîn genunchi la fratele tău şi numai cel de sus ştie ce-l opreşte săvină să-ţi ia tronul. Şi el e fiul meu. Iar dacă polonii îl pedepsescacum, nu înseamnă că poporul nu-l vrea. În puţinul timp cât adomnit, a făcut câte ceva. Pe când tu, îmi faci neamul de râs.

Ştefan o asculta cu capul plecat. Dacă nu l-ar fi cunoscut,Margareta ar fi crezut că se gândeşte la spusele ei.

– Nici măcar mamei tale nu-i mai asculţi vorbele? Călugă-reşte-te, fiule, şi lasă-l pe Roman să vină să facă ce trebuie pen-tru ţară. Eu una nu mai am răbdare să aştept. Zilele îmi suntnumărate. La vârsta mea ar fi trebuit să mă hodinesc. Dar cuaşa un fiu trebuie să-mi umplu bătrâneţea cu amărăciune. Măcuprinde ruşinea că am aşa o odraslă nevolnică. Nu ai nimic a

147


spune? întrebă ea cu furie.El nu răspunse. Cu gândurile cuprinse de ceva anume, cu

ochii pierduţi, nemişcat ca o statuie, Ştefan se simţea golit deorice gând. Privirile îi treceau pe deasupra lucrurilor, fără a lăsanici o urmă în sufletul lui prăbuşit. Margareta se înfurie şi maimult.

– Credeam că mai pot vorbi unui om. Chiar dacă nu maieşti voievod, om tot trebuie să fii, dar tu nu eşti decât o mo-mâie, o momâie, o mo... mo... bolborosi ea, sufocându-se.

Răsuflarea îi devenea din ce în ce mai greoaie. Trupul i seprăbuşi fără ca voievodul să schiţeze cea mai mică mişcare. Că-derea fusese lentă. Margareta privi cu ochi sticloşi la fiul ei. Untremur îi cuprinse trupul, înspăimântându-l până la urmă. Sună,poruncind slugilor s-o îngrijească. Pe faţa lui nu se zărea nici ourmă de tristeţe. Se retrase cu aceeaşi nepăsare în adâncul su-fletului.

** *

Clopotele bisericii domneşti de la Curtea de Argeş răsunaulimpede peste casele şi dealurile ce străjuiau cetatea dom-nească. Târgoveţii, îmbrăcaţi de sărbătoare, îşi ocupau grăbiţilocurile. Alaiul nuntaşilor se înfiripă de dimineaţă, grăbindu-se aaduce ultimile firitiseli celor ce aveau de jucat vreun rol laaceastă nuntă. Străjeri domneşti se înşirau de-o parte şi de altaa drumului ce ducea de la palatul domnesc la biserică, veghindca mulţimile să fie părtaşe la bucuria nuntaşilor, fără a stricabunul mers al lucrurilor. Cavaleri viteji, cu platoşe şi armuri stră-lucitoare urmau cortegiul care avea să vestească apariţia nun-taşilor. Mulţimea se agita gata de a sărbători prin urale şi datinistrămoşeşti trecerea mirilor. Copii cu găleţi pline cu apă aştep-tau trecerea lor, pentru ca să le ude drumul şi să primească înschimb bani domneşti. Până şi cei mai puţin înstăriţi locuitori aicetăţii se adunaseră la această împlinire. Boierii şi soaţele lor îşipuseseră vestmintele cele mai de preţ, potrivit rangului şi bogă-ţiei pe care o aveau, chiar dacă transpirau sub povara multelor

148


straie. Tinerii lor fii şi fiice alcătuiau cortegiul cel mai apropiat pe-rechii care urma să păşească în altar.

Mireasa era prima, înconjurată de tinerii de-o vârstă cu ea.Era purtată de-o parte şi de alta de braţ, urmată de mirele ce seafla înconjurat de fetele neprihănite ale tinereţii sale. În faţa lor,două lumânări uriaşe, împodobite cu cele mai frumoase flori,erau duse tot de tineri şi de tinere cu care mirii avuseseră legă-turi de prietenie. Mirele trebuia să-şi ducă mâna adesea la chi-mir, să dea bani copiilor care ieşeau cu găleţile de apă în faţamiresii. Lăutarii nu mai conteneau cu instrumentele. Clopotelecele mari abia de se mai auzeau de larmă. Naşii veneau imediatdupă mire, întâmpinaţi de ovaţiile mulţimii. Curteni, rude şi prie-teni, urmau naşii.

Ioaniş se simţea copleşit. Fiu de oameni vrednici, dar de-parte de a visa mărirea la care ajunsese, era stânjenit de mulţi-mea boierilor care-l priveau ca pe unul de-al lor. Bătrânul Gorunvenise cu părul alb, în straiele pe care nu fusese niciodată înstare a le purta. Veniturile pe care le avea îi puteau permite săfacă orice fel de cheltuieli pentru nunta fiului sau, dar nu seputea compara cu cuscrul Coman, boier de faimă şi cu multe pă-mânturi. De parcă nici n-ar fi fost vorba de vreo osebire între ei,mergeau la braţ, bucurându-se deopotrivă de copiii lor.

În vremea asta, la palatul domnesc, cât ţinea curtea, şi peuliţele învecinate, mese lungi de brad, pe care erau aşezate lăi-cere de in în trei iţe, aşteptau întoarcerea mesenilor. Slugile cuh-niei domneşti supravegheate de stolnic se pregăteau să facă faţămulţimii ce urma a veni înfometată de la biserică. Paharnicul maitrecu odată prin pivniţe. Canelele erau încercate din când încând, pentru a nu fi înţepenite. Bărdacele umplute cu vinuri dincele mai bune, pentru toate gusturile, aşteptau în braţele sluji-torilor domneşti. Mircea însuşi îi aştepta să se întoarcă ca să-şifacă datoria de gazdă.

– Vin, spuse unul dintre străjeri.– Era şi timpul, zise domnul Mircea, îndreptându-se alături

de doamna sa să-i întâmpine. Uralele mulţimii se auzeau tot maiaproape.

Iar când Mircea ajunse la poartă, mirii se aflau deja la câ-

149


ţiva paşi înaintea Voievodului.– Fiţi bineveniţi copiii mei, zise el, aruncând grâul fertilită-

ţii şi al bunăstării peste capetele lor.Mulţimea izbucni în urale. Mirii îşi plecară capetele, îmbu-

joraţi. Mireasa, luată de-o parte de voievodul Mircea şi de cea-laltă de Roman, se îndreptă pierdută spre locul din capul mesei,aproape de treptele palatului. Mirele, la braţ cu soţiile voievozi-lor, se pierduse şi mai mult, abia îndrăznind să se mişte sprelocul dinainte rostuit. Aşezaţi între naşi, după care veneau socriişi abia după aceea Mircea, cu restul rubedeniilor, mirii dădurăsemnalul începerii ospăţului. Lăutarii nu conteneau a ridica sprebolţile cerului sunetele muzicilor învăţate din vremuri de demultpentru asemenea prilejuri.

Abia acum începu adevărata forfotă a slugilor. Bucatelealese începură lungul lor cortegiu spre mesele aranjate. Nu eranici o deosebire între bucatele mirilor, voievozilor şi ale invitaţi-lor. Poate de aceea mulţimea se întrecea pe sine în a fi cumpă-nită în toate.

Iar când voievozii se prinseră la hora mare, mulţimea numai putu fi stăpânită. Cântecul era luat de fiecare ceată de di-blaşi în parte, iar mulţimea horelor ce umpluseră curtea şi îm-prejurimile colora întreaga aşezare. Până şi bătrânii se porniseră.Peste tot, copiii înteţeau hârjoana.

Deodată, un călăreţ se ivi cu calul în spume. Alergă fără afi oprit la capătul mesei, stârnind îngrijorare printre nuntaşi.

– Ce-i? întrebă scurt Mircea.– Măria-ta, îndurare. Aduc o veste importantă măriei-sale,

Roman voievod. Roman se ridică indispus.– A murit doamna Margareta, zise trimisul, căzând în ge-

nunchi. Roman, mut, vărsă din cupa plină cu vin zicând cu lăcri-

mare în glas: – Dumnezeu s-o odihnească!– Amin, spuseră ceilalţi.Vestea se lăţi cu iuţeală. Roman se retrase. Veselia nu mai

putea continua. Mirii se priviră îngrijoraţi. Semnul acesta nu era

150


de bun augur. Ioaniş se ridică, dând să-l urmeze pe Roman.– Rămâi acolo, unde iţi este datoria, îl opri acesta cu ho-

tărâre în glas, îndepărtându-se. Îl urma Anastasia şi coconii în-tristaţi de năpasta ce căzuse asupra lor. Alexandru se dovedi afi cel mai afectat dintre copiii voievodului.

– Iar noi nu-i putem fi de nici un folos acum, zise Roman,conştient de situaţia în care se aflau.

– Ne va ierta cel de sus, zise Anastasia sprijinindu-se debraţul lui.

Nuntaşii se întristară pentru câteva clipe, dar văzându-l pedomnul Mircea în capul mesei ridicând pocalul în cinstea mirilor,se ridicară la rându-le.

– Ridic această cupă în sănătatea mirilor. Le doresc numaibine, prunci mulţi şi viteji şi întăresc aici în faţa tuturor, actul dedanie pe care am considerat a-l face întru cinstirea viteazuluinostru Ioaniş Gorun. Să le fie lui şi urmaşilor lui până la ducereamea din viaţă, răsplată pentru credinţa cu care ne-au ajutat lavreme de primejdie. Ridic această cupă în memoria celor care numai sunt acum laolaltă cu noi să se bucure şi ei de bucuria noas-tră. Fie ca jertfa lor să nu fie zadarnică. Doresc mirilor belşug întoate, casă de piatră şi ani mulţi şi fără de primejdii, zise el în en-tuziasmul general al mulţimii.

Numai Ioaniş nu se putea bucura cu adevărat. Durerea vo-ievodului său se răsfrânse şi asupra-i. Îl căută din priviri pe Toa-der Şoican şi se bucură când desluşi pe chipul acestuia aceleaşisimţăminte.

Goli pocalul până la fund, de parcă asta l-ar fi ajutat să-şiuşureze greutatea ce i se aşezase în suflet.

** *

Bătrâna doamnă Margareta nu-şi mai revenise din cădereape care o suferise în faţa durerii fiului ei. Fusese scoasă din salatronului într-o stare vecină cu moartea. Ochii îi rămăseseră hol-baţi în tavan, trupul ţeapăn, iar vorbirea îi amuţise pentru tot-deauna.

151


Curtenii îi aduseră spiţerul italian, care înclină din umeri aneputinţă. Fusese adus preotul capelei domneşti cu gând s-ospovedească şi să-i ajute la iertarea păcatelor ştiute şi neştiute.

Acesta intrase urmărit de privirile speriate ale celor aflaţiîn preajmă. În încăperea în care fusese adusă doamna Marga-reta geamurile erau deschise. Preotul intră în vârful picioarelor.Bătrâna doamnă era în aceeaşi stare. Privirile-i căutau în tavantaine numai ei cunoscute. Preotul îşi deschise pe rând cărţilesfinte, cetind cu glas şoptit. Încercă de câteva ori s-o determinepe Margareta să se spovedească fără folos.

Într-un târziu îşi strânse cărţile sfinte, ieşind cu un suspindin adâncul sufletului Curteni şi slujitori, rude apropiate şi boiericare se aflau pe coridoarele palatului domnesc i se fereau dincale, aşteptând ca acesta să se oprească şi să le spună ceva în-curajator. Dar preotul clătină din cap a neputinţă.

Peste câteva zile Margareta îşi dădu obştescul sfârşit. Pier-derea ei produse asupra voievodului Ştefan o stare ciudată, prinaceea că refuză să meargă la înmormântare. Nici un fel de ru-găminţi nu fuseseră în stare să-l determine să-şi schimbe hotă-rârea.

De fapt, nimeni nu auzise ca vodă să fi rostit ceva. Doarcând se formase cortegiul funerar, voievodul nu voise a ieşi dinpalatul domnesc şi nimeni nu a putut să-l convingă. Cortegiulplecă fără el. Trasă de patru boi albi, pe un car acoperit cuscoarţe moldoveneşti, doamna Margareta era dusă pe ultimuldrum de poporeni şi de curteni. Fusese iubită de toţi în egalămăsură, pentru că nici atunci când fusese doamna lui Costea vo-ievod şi nici când dăduse tronul Moldovei lui Petru, Roman sauŞtefan, nu se arătase neiubitoare de adevăr şi de dreptate.Doamna Margareta se dovedise a fi stavilă pentru catolicii papeişi tot ea, deşi era catolică, nu silise pe niciunul din fiii ei să re-nunţe la religia ortodoxă. Clădise, ce-i drept, biserică la Siretpentru dominicani, dar această fiică a lui Bogdan, soră a lui Laţcoşi soţia voievodului de Sepeniţ, doamna Margareta (sau Muşata)a ştiut să dea ţării trei fii care au fost pe rând domni.

Rudele toate se gândiră că i-ar fi plăcut a fi înmormântatăla biserica ei din fosta reşedinţă domnească a Siretului. Fără a

152


mai cere părerea fiului Ştefan şi fără a îndrăzni a-l înştiinţa pe ce-lălalt fiu, Roman, de locul înmormântării, cortegiul porni mai de-vreme decât s-ar fi cuvenit. Călugării dominicani aveau s-oînsoţească alături de cei franciscani până acolo, ca pe ultima lorsperanţă în calea năvălirii ortodoxismului. Chipurile lor cernitedovedeau o adevărată durere, iar tristeţea lor era neprefăcută.Preoţii ortodocşi nu vedeau cu ochi buni slujirea pe care catoli-cii i-o făceau doamnei lor, dar n-aveau ce face. Credinţa răpo-satei trebuia respectată.

Îi bucura numai faptul că poporenii nu înţelegeau o iotă dinlatineasca lor şi că celelalte datini erau respectate întru totul.

Carul cu boi se oprea la fiecare răscruce, aşteptând ca da-rurile, pe care datinile le cereau, să fie împărţite celor nevoiaşi.Călugării erau nevoiţi să se oprească uneori din cântările lor.Roman voievod grăbise s-ajungă la căpătâiul moartei şi într-ade-văr, se alătură cu suita sa pe drum cortegiului. În vremea asta,clopotele satelor pe unde treceau, clopote ortodoxe, umpleauvăzduhul.

În pridvorul bisericii Sf. Ioan Botezătorul, se adunaseră toţiclericii catolici, gata să împlinească ritualul.

Trăsurile erau colbuite, însoţitorii vlăguiţi de atâta cale fă-cută peste aproape toată Moldova. Spre surprinderea tuturor, încurtea bisericii venise, nu se ştie pe unde, voievodul Ştefan şi fiulsău Petru, urmaţi de-o suită domnească. Caii lor umpluseră cur-tea bisericii, în vreme ce voievodul însuşi, cu capul plecat în bă-taia soarelui, transpirat, cu ochii înroşiţi de nesomn, aşteptasosirea cortegiului. Dangătele clopotelor le vesti că se apropia.Părăsindu-şi caii lăsaţi în seama slujitorilor, voievodul ieşi în în-tâmpinare. Doamna lui Ştefan coborî din trăsura în care venise,apropiindu-se de soţul său. Corul călugărilor îi întâmpină ca omare calmă şi învăluitoare. Voievodul intră in biserică, punândumărul la sicriul mamei sale Ochii îi erau injectaţi, iar părul îi eraîn neorânduială. În mijlocul bisericii, catafalcul era pregătit dupătoate canoanele catolice. Orga irumpse cu acorduri măreţe subbolţile arcuite, aducând pace în sufletele destul de zbuciumateale credincioşilor.

Doamna gândea că această ieşire a voievodului se datora

153


însănătoşirii nesperate. Trimişii lui Jagiello sosiseră c-o zi mai în-ainte, participând la slujba unei catolice de seamă din ţara încare ei aveau atâtea interese. Cavalerii teutoni se aflau în mareţinută, printre cei ce urmaseră pe tot traseul trupul Muşatei.

După ce slujba se termină, sicriul fu într-adevăr coborât încripta dinainte construită, urmând ca pe piatra tombală să segraveze datele naşterii şi morţii.

Apoi curtenii se retraseră. Voievodul Roman urcă pe cal,urmat îndeaproape de suita cu care venise. Cei doi fraţi nuschimbară nici un cuvânt, urmând ca fiecare să se întoarcă deunde venise, unul spre cetatea de scaun a Moldovei, altul în ŢaraRomânească.

** *

În vremea asta, la curtea lui Mircea se făceau pregătiri.Roman-voievod trebuia să plece la Constantinopol, însoţit de câ-ţiva curteni credincioşi. Printre ei se afla şi Ioaniş cu Maria. Bo-ierul Coman răsuflase uşurat la gândul că de-acum avea cinesă-i poarte de grijă năzdrăvanei sale fiice.

Mircea le dădu o corabie cu pânze şi vâslaşi, purtând în-semnele blazonului valah şi moldav. Ioaniş îl luă cu el pe Toaderşi pe câţiva dintre oamenii cei mai viteji şi de credinţă.

Pregătirile şi călătoria pe uscat, până la mare, le luăaproape o lună de zile. Peste tot pe unde trecuseră, fuseseră în-tâmpinaţi cu dragoste. Locurile de popas deveneau repede pri-lej de adunare. Aproape de cetatea Giurgiu, o solie moldovanăle ieşi în întâmpinare.

– Să trăiască Măria-sa vodă Roman, o mie de ani fericiţi şiîn sănătate, glăsui unul din boierii veniţi

– Bun venit, sau bun găsit, boieri dumneavoastră, nici nuştiu cum să vă zic…

– Oricum, tot e bine.– Să vedem dacă o fi aşa. Ce veşti, ce gânduri vă aduc la

mine? – Nevoia, Măria-ta, nevoia. Avem nevoie de Măria-ta. Ne

154


trebuie braţul Măriei-tale. Fratele vostru, domnul Ştefan, iertat săfie, nu mai este cu ţara. Nu mai este cu nimeni. Nu mai este nicimăcar cu sine. Nu mai are pe nimeni în jurul său.

– Cum aşa? îl are pe Petru!– L-a avut, Măria-ta. A murit acu o săptămână, când au

năvălit tătarii. Nevârstnic, dar viteaz copil a fost Petru, dar n-aavut noroc. O săgeată l-a doborât. Acuma nu mai are pe nimenişi lucrurile sunt din ce în ce mai rele. Ne duc ţara de râpă teu-tonii, Măria-ta. Ei fac şi desfac, în vreme ce fratele Măriei-tale seuită cum ne calcă străinul. De aceea te rugăm să vii înapoi. Toţiboierii am hotărât a veni cu Măria-ta...

– Nu vreau vărsare de sânge. E fratele meu, îi întrerupseRoman hotărât.

– Măria-ta, vărsare tot va fi. Noi cei de faţă suntem hotă-râţi a face ceea ce trebuie făcut. Chiar şi cu forţa.

– Va fi vai de voi! Voi pedepsi amarnic orice încercare derevoltă!

– Măria-ta, ziseră ei înfricoşaţi.– De fratele meu să nu îndrăznească a se atinge careva

dintre boierii ţării. Voi face ce trebuie făcut la momentul potrivit.Acuma plecaţi. Am alte treburi a face. Şi să nu uitaţi nici o clipăcă de unsul Domnului nu trebuie să se atingă nimeni.

Boierii se retraseră. În mintea lor se înfiripase, totuşi, osperanţă. Roman le dăduse a înţelege că va interveni atunci cândva fi nevoie.

Ioaniş îşi găsea anevoie locul printre cei cu care făcuseatâtea isprăvi. I se părea că aceştia se uită îngăduitor la el, că-lînţeleg. În parte, acesta era adevărul. Toader însuşi se ferea a-imai ţine de vorbă. O făceau fiindcă încă nu ştiau ce fel de soaţăîi era Maria. O ştiau băieţoasă, plină de arţag.

Ajuns pe corabie, Ioaniş se trezi înconjurat de toată grijape care Maria se credea datoare a o da. În fiecare seară se găteaca în noaptea nunţii, căutând ca fiecare noapte să fie o sărbă-toare. Ioaniş, la început stingherit de atâta afecţiune, se simţi încurând subjugat.

Odată ancora ridicată, căpitanul de vas era stăpânul ade-vărat al tuturor. Poruncile îi erau îndeplinite fără şovăială. Dacă

155


marinarii “tarantulei” ar fi avut îndrăzneala de a le ieşi în cale,atunci ar fi avut de-a face cu oamenii Măriei-sale, dar aşa...

Când începuseră a se plictisi, pe punte se auzi strigătulunui marinar ce anunţa că se zăreşte oraşul. Curiozitatea îl îm-pinse pe Ioaniş alături de ceilalţi. Voievodul ieşi mai târziu, nufără emoţie, îndreptându-se spre provă.

– E minunat, zise Maria, agăţându-se fericită de braţul luiIoaniş.

El privi fără cuvinte maiestuoasa desfăşurare a clădirilor şia cupolelor protejate de ziduri.

– Măria-ta, porunceşti a înălţa flamurile? întrebă îndatori-tor căpitanul corăbiei.

Roman încuviinţă. Anastasia se desprinse de lângă el şi seapropie de Maria şi de Ioaniş.

– Îţi place, copila mea’? – O, da, zise ea nedezlipindu-şi privirile de ceea ce vedea.

Nu-i aşa, dragul meu, adaugă ea către Ioaniş, strângându-se cutot trupul lângă el.

El nu-i răspunse. Se simţea copleşit de măreţia oraşului.Corabia fu întâmpinată de un mic vas de recunoaştere bi-

zantin.După ce se convinse că sunt prieteni, îi conduse spre por-

tul Prosphorios. Lanţul de apărare fusese coborât, atât cât săpermită intrarea corăbiei în port. Un dregător se înfăţişă la bord,spre a se griji de primire. Când află despre ce oaspeţi de seamăe vorba, trimise veste grabnică la palatul basileilor. Apoi, cu toatăcurtenia, se grăbi a-şi oferi serviciile voievodului şi oamenilor săi.Plin de înţelepciune, Roman spuse că vor rămâne un timp pe co-rabie spre a se găti cum se cuvine, pentru a intra pe porţile ma-relui oraş.

Între timp, marele logofăt pretinse ca o gardă de oştenisă prezinte onorurile cuvenite unui principe, care se dovediseatât de curajos în lupta pe care o purtase împotriva duşmanuluicomun, turcul.

Roman-voievod se bucură în sinea lui de toate. Coborî înhainele de sărbătoare cele mai de preţ, precedat de oştenii depe corabie, alcătuind un mic, dar impunător cortegiu. Intrară pe

156


poarta Eugene. În stânga lor, biserica Sfântul Demetrius îşi arătaturlele aurite. Genovezii, câţi se aflau în acea parte a oraşului, ie-şiră în întâmpinarea oaspeţilor. Având în faţă termele lui Arca-dios, pe partea dreaptă Forumul Theodosie, ajunseră în faţabisericii Sfânta Irina, copleşiţi de măreţia cupolelor imenseiSfânta Sofia, despre care auziseră ei câte ceva, dar nu-şi putu-seră închipui cum arăta. Situată în imediata apropiere a Acropo-lelor bizantine, biserica întrecea tot ce mintea lor şi-ar fi pututînchipui. Calea pe care veniseră, o tăia în unghi drept spre Hi-podrom. Până să ajungă acolo, fură găzduiţi în încăperile rezer-vate oaspeţilor de seamă în clădirile din vecinătatea PalatuluiIustinian. Vechile ziduri bizantine despărţeau clădirile de palatulpropriu-zis, punând o stavilă de netrecut între augustul împăratşi toţi cei care urmau să i se înfăţişeze.

– Împăratul vă roagă să-i primiţi ospitalitatea şi vă va primiîn dimineaţa zilei de mâine, rosti, prin interpret, marele logofătal Bizanţului.

– Mulţumim pentru bunăvoinţa augustă, zise Roman prinacelaşi interpret. Am venit pentru a vedea cu ochii noştri minu-nile ilustrului oraş. Dorim a nu supăra prea mult cu prezenţanoastră viaţa de zi cu zi a împăratului.

– Împăratul ar fi bucuros dacă i-aţi accepta invitaţia fă-cută, insistă marele logofăt.

Roman mulţumi, rugând totodată ca totul să se petreacăîntr-o firească primire, fără prea mare pompă. Logofătul se re-trase mulţumit. Deşi nu discutase cu Manuil Paleologos despreaceastă primire, putea fi sigur că împăratul, în căutările lui dis-perate de aliaţi, îl va primi. De fapt, marele logofăt nu ştia căRoman este într-o situaţie în care el însuşi avea nevoie de aju-tor. Manuel încercase să atragă de partea sa pe toţi cei care arfi avut vreo putere împotriva turcilor. Imperiul său, zguduit de în-cercări grele, era la capătul puterilor. Urmaş al lui Caesar şi Con-stantin cel Mare, al lui Justinianus şi al atâtor împăraţi iluştri, luinu-i mai rămăseseră nici măcar teritorii care să-i poată da posi-bilitatea de a plăti oşteni de nădejde, darmite să mai aibă întin-derea unui imperiu adevărat. Cu bijuteriile coroanei înstrăinatepentru salvarea tatălui din ghearele datornicilor veneţieni, cu vis-

157


teria goală, Manuel era conştient că nu mai putea rezista multăvreme în faţa necredincioşilor osmanlâi. Toate teritoriile din Asiale pierduse.

Libertatea economică a capitalei fusese şi ea încredinţatăpofticioşilor genovezi, iar banii pentru visteria secătuită nu sevedeau de nicăieri. De aceea, nedezminţind abilitatea strămoşi-lor săi, împăratul încerca să împingă în faţa tarantulei alte şi altebucăţi de pradă, încercând să mai câştige timp, să vină timpurimai bune.

Primirea de a doua zi nu aduse nimic nici uneia dintrepărţi. Atât Roman cât şi Manuel îşi dădură seama că nu-şi puteaufi de folos cu ceva unul altuia. Fiecare încercase a se face crezutde celălalt că nu are mijloace de a veni în ajutor. Cu toate aces-tea, prestigiul lui Roman crescuse mult în faţa celor care-l înso-ţiseră. Primirea pe care basileul o făcu voievodului, modestă cumceruse el însuşi, întrecu în fast tot ceea ce văzuse Roman în viaţalui. Ioaniş, cel puţin, era de-a dreptul copleşit. Măreţia coloane-lor aurite, a uşilor imense ce păreau a fi din aur nu lăsase să sevadă pereţii jefuiţi în repetate rânduri, acoperiţi cu tot felul dedraperii menite să ascundă şi să impresioneze. În tronul impe-rial, Manuel arăta măreţ. Soldaţii din garda imperială, străjuindcoridoarele pustii într-o tăcere ce le înfiora, mari demnitari înşi-ruiţi după reguli cunoscute, mozaicurile, chiar aşa crăpate, pecare călcaseră, produseră asupra moldovenilor o impresie pu-ternică. Întors la corabie, Ioaniş încercă să-i descrie, atât câtputu, Mariei.

– Ce fericit trebuie să fie împăratul! zise ea visătoare.Ioaniş n-o contrazise, dar se hotărî să se convingă de ade-

văr cu prima ocazie. Şi aceasta se ivi curând. Toader, pe careneastâmpărul nu-l lăsa în pace, veni să-i propună să iasă îm-preună prin oraşul minunilor. Profitând de faptul că voievodulera obosit după unele vizite de curtoazie pe care le făcuse încursul zilei diferitelor rude şi cunoştinţe de-ale Doamnei, Ioanişplecă însoţit de privirile grijulii ale Mariei. Se înserase de-a bine-lea şi toată cetatea părea obosită. Numai aproape de zidurileTheodosiene se mai zăreau luminile străjilor de pe culmea me-terezelor. Trecuseră de zidurile lui Constantin, dărâmate în mare

158


parte, când asupra lor se năpusti o ceată de oameni înarmaţi, ce-rându-le mai întâi ceva într-o limbă pe care n-o înţeleseseră,pentru ca mai apoi să le ceară prin semne averea şi să se nă-pustească asupra lor cu săbii şi pumnale. Zgomotul făcut de în-crucişarea armelor atrase după sine o patrulă călare, care pusepe fugă pe răufăcători.

– N-o duc prea bine supuşii ilustrului basileu, de atacă înapropierea palatului oamenii paşnici, zise Toader, băgându-şi pa-loşul în teacă.

Ioaniş mormăi ceva ca pentru sine. Îşi continuară drumuldupă direcţia arătată de călăreţii stăpânirii, ajungând într-un car-tier din care răzbătea o larmă cumplită. Erau tavernele ce se aci-uaseră de jur împrejurul Palatului Constantin. Palatul însuşi eraîntr-o stare avansată de dărăpănare. O aripă devenise aproapede nelocuit. Ioaniş intră împreună cu Toader într-o tavernă cepărea mai arătoasă. Cele câteva trepte de la intrare erau lumi-nate cu făclii înfipte de-o parte şi de alta a uşii. Muzicanţi din ci-tere şi ţimbale înşirau melodii ce stârneau un haz general.

Se aşezară tăcuţi într-o latură a sălii, sperând să treacăneobservaţi. Un slujitor, totuşi, îi zări. Încercă să se înţeleagă custrăinii aceia ciudaţi, fără rezultat. Limba lor era atât de deose-bită de ce auzise el până atunci, încât se hotărî pe răspunderealui să aducă două pahare mari de vin, întinzând mâna cu palmaîntinsă după plată. Ioaniş îi dădu două monede de argint. Sluji-torul le luă, după care dispăru privind la ele. Nu mai văzuse ase-menea monezi.

Vinul era dulce, cu mult prea dulce pentru a fi pe placulmoldovenilor. Sorbiră câteva înghiţituri. Apoi, lăsând pocalele pemasă, se îndreptară spre ieşire, nu fără a observa că cineva îşiînsuşise conţinutul paharelor fără sfială, fapt ce le întări încă odată convingerea că oamenii de rând o duceau greu. Se înapo-iară la corabie, hotărâţi să-şi spună părerea voievodului. N-a maifost nevoie. A doua zi, Roman îi vesti că hotărâse a se întoarceîn Valahia. Anastasia însăşi primi vestea cu supunere. Văzuserătot ce era de văzut şi se lămuriseră. Rudele ei abia de-şi mai pu-teau permite să-şi plătească cheltuielile cuvenite ţinerii rangului,necum să-i poată ajuta. Patriarhul nici măcar nu-i primi. Nu ui-

159


tase de refuzul voievodului de a-l face capul bisericii pe trimisulsău.

În cursul zilei, corabia se depărtă grăbită. Noaptea sperausă treacă neobservaţi prin apropierea ţărmurilor turceşti. În urmalor, cupolele străluceau ameţitor, amăgind ochii celor ce le-ar fizărit pentru prima oară. Apele Bosforului arătau sângerii în după-amiaza acelei zile. În urma corăbiei se lăsa tot mai mult întune-ricul.

** *

La curtea lui Mircea, doamna Mara se bucură mult de în-toarcerea Anastasiei de la Constantinopol. Zilele pe care le pe-trecuse fără compania doamnei Moldovei i se părură nefiresc delungi. Se aştepta ca la sosirea ei să aibă ce auzi. Rudă cu tot ne-amul sârbesc, îndurerată de supunerea acestora de către turci,Mara îşi găsise toate porţile sufletului deschise spre această mu-şatină. O atrăsese felul ei deschis de a fi, credinţa ei în fericireaneamului lor, în revenirea soţului la tron, în ajutorul pe care ru-bedeniile bizantine i l-ar fi putut da. De aceea fu foarte miratăcând o văzu pe Anastasia abătută. Şi, pentru ca mirarea ei să fieşi mai mare, Anastasia nu se destăinui încă vreo câteva zile dupăsosire. Abia pe urmă reuşiră ele să se întâlnească cu adevărat.

– M-am dus la pomul lăudat, zise Anastasia printre altele.Abia de au cu ce-şi târî zilele. Au ajuns la fundul sacului. Luxula rămas de domeniul amintirilor sau aşa cum a fost cu noi, maimult pentru a impresiona pe cei veniţi cu trebi importante la cur-tea împărăţiei. Ce fel de împărăţie mai poate fi aceea care cu-prinde doar un teritoriu cât al ţării noastre? rosti ea cu năduf.Sărăcimea atacă oamenii pe întuneric aproape de palat, iar pu-ţinătatea oştenilor nu poate asigura nici liniştea dinăuntru, dar-mite în afară. Tarantula vine mereu peste ei, iar Manuel estelegat de mâini şi de picioare. Fără bani, fără trupe, fără flotă,fără aliaţi, jefuit de rude, de prieteni, de credincioşi şi de necre-dincioşi, este mai neajutorat decât noi. Trebuie să ne descurcămsinguri, zise ea cu tristeţe. Singura bucurie pe care am încercat-

160


o a fost bucuria Mariei.S-o fi văzut pe ea, fata boierului din codrul Moldovei, pri-

vind la turlele încă aurii ale Sfintei Sofii. Bucuria din ochii ei mi-a umplut şi mie sufletul. Măcar cu atâta am putut să vin înajutorul finilor mei. În rest, vom vedea ce-i de făcut.

Doamna Mara n-o întrerupse în nici un fel. În sinea ei sebucura de cuvintele Anastasiei. Aşa cum o cunoştea, bănuia căîn curând va trece la fapte, cu sau fără voia lui Roman şi că încurând avea să n-o mai vadă, decât dacă planurile nu aveau a ise îndeplini. Îi părea rău de copii. Alexandru, moldovean blajinşi aşezat, se împrietenise cu Mihai şi cu Vlad mai ceva decât fra-ţii. Dacă avea să mai dea naştere unui copil, Alexandru îl vanumi. O îmbrăţişă în tăcere. Anastasia se simţi îmbărbătată.

161


WORSKLA

rimăvara anului 1399 se arăta deosebit de călduroasă.Moartea lui Petru, ultimul fiu al voievodului Ştefan, îl cu-fundase pe acesta în muţenie. Roman făcea demersurizadarnice pe lângă fratele său. Ştefan nu lua seama la

nimic. De aceea, într-una din zile, curtea află cu stupoare căRoman intrase în ţară, singur, fără însoţitori. Anastasia rămăsesecuprinsă de spaime la curtea lui Mircea, aşteptând. Mircea în-suşi se împotrivise planului.

– Decât să fiu pribeag, mai bine prizonierul fratelui meu.Nu eu am nevoie de tron, ci ţara are nevoie de mine, adăugă el.

– Dacă ţi se va întâmpla ceva, fii sigur că atât eu cât şi Si-gismund vom veni a face dreptate, spuse Mircea.

– Fără voia mea? – Fără. Ţara are nevoie de un domn pe potrivă. Iar dacă

voi, muşatinii, vă întreceţi în politeţuri, eu nu pot aştepta veni-rea leahului în coastele mele. Îmi ajunge că-mi suflă tarantula înceafă.

– Nu voiesc vărsare de sânge, dar, de va trebui, o voi face.Iar fiul tău va fi, credem noi, vrednic de tronul tătânelui său,spuse Mircea pe un ton ce nu mai admitea replică.

Toate astea şi încă multe altele nu-l făcură pe Roman să serăzgândească. Nu plecă pe ascuns, îşi înştiinţă fratele despre in-tenţia sa de a-l vedea, de a sta de vorbă cu el. Neprimind răs-puns, porni. Singur, numai cu calul său rotat, înveşmântat înstraiele în care fusese domn, se deplasa fără fereală pe drumulcel mai scurt spre cetatea de scaun. Abia după ce trecu de Tro-

162


P

tuş, în ţinutul Bacăului, voievodul Roman fu recunoscut. Vestease răspândi cu repeziciune. În jurul lui se strânsese o mulţime delocuitori, mai mult curioşi de ce se va întâmpla decât cu vreo in-tenţie anume.

Când Roman ajunse în faţa cetăţii de scaun, logofătul Dra-gomir se afla în mare încurcătură. Trebuia sau nu să prezinteonorurile cuvenite unui domn sau trebuia să se facă nevăzut.Ştefan-vodă nu spuse nimic. Cei câţiva cavaleri teutoni îl privirăcu nedumerire, necutezând nici ei să aibă vreo atitudine. Dacăar fi fost după ei l-ar fi făcut prins, dar teama că n-ar fi fost peplacul mulţimii şi al oştirii îi opri. Rămasă în urmă, la curtea luiMircea, Anastasia îşi rotea privirile tot mai stinse, peste avereaşi copiii ce se hârjoneau cu Ioaniş, ori de câte ori se ivea vreunprilej. Nici Bogdan, nici Alexandru nu-şi dădeau prea bine seamade cele petrecute în jurul lor. Ajutată de Maria şi de Gorun,doamna îşi stingea dorul de plecare cu tot felul de preocupări,de la aranjatul straielor în lăzile domneşti, la preumblarea prin-tre grăjdarii ce ţesălau murgii în aşteptarea poruncii de a-i puneîn ham. Într-o zi Anastasia îşi văzu feciorii liniştiţi, ghiftuiţi dehârjoană, aşezaţi în cerdacul casei domneşti şi-i întrebă:

– V-aţi liniştit dragii mei, sau v-a apucat dorul de casanoastră din Moldova ?

– Şi una şi alta-i, zise Alexandru potolit.– Apoi, simt eu că nu mai avem mult de aşteptat.– Plecăm ! sări iute ca un prâsnel şi Bogdan.– Încă nu, dar mult nu mai este.– Ştii ceva ce nu ştim noi ! o întrebă Alexandru.– Prea multe nu ştiu, dar tatăl vostru e om chibzuit, şi după

izbândă ne va chema negreşit...– Şi o să-i pedepsim pe toţi cei care ne-au vrut răul ! iz-

bucni Bogdan.– Oh, bărbaţii ăştia, numai la asta le e gândul, zise Anas-

tasia cu glasul muiat de suferinţă.– Tot ţi-e rău mămucă ? o întrebă Alexandru cu grijă.– Lasă asta fiule, mai bine să ne îngrijim de-ale voastre.

Iată, vine domnul Mircea cu grăbire, de parcă ar vrea să nespună ceva.

163


Într-adevăr voievodul se apropia cu paşi repezi. Avea faţaluminată de gânduri bune.

– Anastasio, am veşti. Roman te aşteaptă. A poruncit să-lurmezi degrabă pe drumul ştiut. Eu însumi am să grijesc să nusuferi vreo stricăciune. Unde-i Gorun, că el va trebui să fie scu-tul tău. Trimite-l la mine, zise vodă Mircea, îndepărtându-se.

Rămas în faţa copiilor, sleită brusc de puteri, de parcă n-armai fi vrut să plece, Anastasia îl petrecu din priviri, după care îşistrânse copiii de o parte şi de alta a trupului firav zicând:

– Voi sunteţi de-acum sprijinul meu. Şi va trebui să-mi ju-raţi că nu vă veţi război vreodată unul cu altul.

– Îţi jurăm măicuţă, zise Bogdan cu hotărâre.– Îţi jur, mamă, spuse şi Alexandru, uşor nedumerit.– Acum, copii mei, să ne pregătim de drum. Tatăl vostru

ne cheamă la dânsul. Are nevoie de noi.– Dar eşti bolnavă, zise Bogdan, cu glas subţire de copil.– O să aibă grijă Alexandru. În el ne este nădejdea. – Şi în Ioaniş, zise el.– Da, fiul meu. Este om de credinţă. Acum plecaţi şi vă

gătiţi de plecare. Aşa am hotărât. Cel de sus să ne aibă în pazasa, zise ea făcând semnul crucii în urma lor.

Copiii ieşiră tăcuţi. Slugile începuseră deja a împacheta.Ioaniş îşi pregătea trupa de plecare. Trimise mai întâi pe Toadercu o mie de călăreţi în recunoaştere, având consemn să trimităveşti de s-ar fi ivit vreo primejdie. La trei zile după el, porni curestul trupei.

Maria rămânea cu bagajele voievodului şi cu familia aces-tuia, în urma lor. Mircea-voievod se despărţi cu durere în sufletde cei care-i deveniseră atât de dragi. În urma lor, Curtea dcArgeş rămase tăcută.

** *

Călătoria chervanului domnesc era îngreuiată de starea să-nătăţii doamnei Anastasia. Maria o îngrijea cu toată dragostea.Anastasia numai pe ea o chema când îi era de trebuinţă.

164


Toader ajunsese în cetatea de scaun, trimiţând veşti bune.Fusese întâmpinat de vodă Ştefan şi de voievodul lor, Roman,cu mare bucurie şi cinstire.

Când doamna şi coconii intrară pe porţile cetăţii, Alexan-dru, pe un cal alb, înveşmântat în straie mândre şi de preţ, că-lărea în fruntea suitei sale ca un adevărat muşatin ce era. Ştefanînsuşi îl primi cu zâmbetul pe buze.

Dusă pe braţele slugilor, Anastasia se bucură când simţi căbraţele lui Roman îi vin într-ajutor, îşi petrecu braţele slăbite pedupă gâtul soţului ei, închizând ochii. Ştia că acesta era ultimuldrum pe care ea îl mai putea face, iar vigoarea trupului soţuluiiubit îi făcea bine. Copiii mai aveau încă un tată voinic, iar ea nuavea a se teme. Închise ochii sub puterea soarelui, zâmbind.

Roman o privi uimit. Nu-i venise a crede că starea ei eraaşa de rea. Acum se sperie de-a binelea. Dar îşi păstră cumpă-tul. Trebuia să fie tare. Copiii îl urmară în tăcere spre încăperilepe care le avuseseră cândva. Slugile îşi regăseau locurile fami-liare şi atât de îndrăgite. Oştenii se îmbrăţişau cu cei dragi, re-găsiţi în curtea palatului domnesc şi prin cetate. Fiecare îşiregăsea o rudă sau un prieten venit să-l întâmpine. Pribegia lorluase sfârşit.

În cele câteva săptămâni după venirea la curtea dom-nească, doamna Anastasia se stingea fără speranţă. Roman şiŞtefan o vegheau cu rândul. Durerea pe care o simţea Romanera împărtăşită în aceeaşi măsură şi de Ştefan. Degeaba încer-case Jagiello, prin soli, să trezească în sufletul lui Ştefan senti-mente potrivnice fratelui său. Trebile domniei erau deopotrivăgândite şi hotărâte, cu singura deosebire că Ştefan le dădeaglas. Roman, deşi veni de câteva ori la sfaturile domneşti, nu searătase în nici un fel dornic de a hotărî pentru ţară. Asculta cuatenţie tot, îşi spunea din când în când părerea şi căuta să cum-pănească bine tot ce trebuia hotărât. Dar liniştea le fu repede în-negurată de moartea Anastasiei. Curtea întreagă se îndolie.Boieri şi dregători, rubedenii îndepărtate ce nu se mai văzuserăde ani de zile veniseră s-o ducă pe ultimul drum. O înmormân-tară în biserica cetăţii de scaun. Căldura verii îngălbenise frun-zele copacilor. Numai sălciile de pe malul Moldovei îşi păstraseră

165


verdeaţa, dar şi ele aveau un strat gros de praf pe frunze. Ui-tându-se la Roman, Ştefan se minună de bărbăţia cu care în-fruntase pierderea, admirându-l, invidiindu-l în taină.

Abia se scurseră câteva zile de la înmormântarea Anasta-siei, când, la curtea domnească, veni un sol polon, vestind cămari hoarde tătărăşti se pregătesc de pradă. Jagiello reamintealui Ştefan-vodă datoria ce-o avea, de a ieşi împreună împotrivaduşmanului.

Rămaşi singuri, Ştefan izbucni:– Obligaţii! Ce obligaţii am eu faţă de tătarii lui? – Cea creştinească, frate.– Creştini, zici?! Prea bine. Eu mi-am pierdut fiii, unul ucis

de creştini, iar altul de necreştini. Să-şi dea şi Jogaillo un fiu şiatunci voi crede că-mi este aliat!

– Durerea te face să nu vezi frate. Ce vină are Jogaillo,cum îi spui tu, că ai avut atâta ghinion? Tătarii vor veni şi pestenoi.

– N-au decât! Voi şti să-i omor.– Nu de omor e vorba. După cum spune solul, sunt mulţi,

iar urdia lor este flămândă. Nu vor sta să-i omorâm. Ei nu deasta vin spre noi. N-au ce face cu vieţile noastre. Vin să ne iaavuturile. Să ne facă robi supuşi, apoi se duc să se bucure deprăzi. Au vei putea tu oare a-i lăsa nestingheriţi să se bucure dece nu-i al lor? Vei lăsa tu oare să te blesteme miile de robi creş-tini?

– Nu, spuse Ştefan, cu glas mohorât.– Îngăduie atunci, voievoade, ca frate ce-ţi sunt, să mă

duc eu cu oaste în ajutor.– Iar eu?- Tu să stai, să-ţi vindeci boala sufletului.– Niciodată!– Ba aşa.– Niciodată, murmură el ca pentru sine. Aşa am făcut şi cu

Petru. Am stat să-mi oblojesc sufletul şi mi-am împins fiul în bra-ţele morţii.

– De mine n-ai a te teme.– Nu, frate. Ce-mi mai rămâne dacă, doamne fereşte, ţi

166


se întâmplă ceva?– Îţi rămâne ţara.– Nu-mi trebuie o ţară care îmi cere atâtea jertfe.– Spui prostii.– Ba nu. Voi merge eu însumi cu oastea. Pe mine moartea

mă ocoleşte, dar mă loveşte în tot ce am mai drag. Şi acuma nute mai am decât pe tine, frate, zise Ştefan, îmbrăţişându-l peRoman.

Câteva zile după aceasta, oastea moldoveana se îndreptăspre partea de nord a ţării. Ştefan porunci întărirea tuturor gar-nizoanelor cetăţilor. Pârcălabii nu fură luaţi în oastea domnească.Toţi trebuiau să dea ascultare lui Alexandru, fiul lui Roman, pânăla întoarcerea lui Ştefan din bătălie. Căpitanii şi hotnogii oştiriierau singurii însoţitori ai lui Ioaniş Gorun, care se grijea de celetrebuitoare oştirii moldovene. Toader Şoican, nedespărţit de prie-tenul său, îl însoţea. Numai despărţirea de Maria fusese pentruIoaniş mai grea.

– Iar pleci, îi zise ea, cu ochii adumbriţi de tristeţe.– Plec, dar mă voi întoarce cu grabă.– Iar eu nici măcar n-am avut timp să-ţi spun.– Ce?– Când ai să vii...– Spune-mi acum, făcu el nerăbdător.– Când vei veni, îi susţinu ea dârză privirile întrebătoare şi

pline de dragoste.– Cel puţin e de bine?– De bine, de bine, iubitul meu.– Atunci am să vin negreşit, zise el, bucurându-se. Ghicise

despre ce anume era vorba.– Am să te aştept, îi spuse ea zâmbitoare.– Vezi să nu care cumva să-l botezi fără mine.– Ai ştiut?– Nu, dar am sperat tot timpul.– Dragul meu drag, să ai grijă de tine, îi murmura ea într-

una.Ioaniş se desprinse cu greu din îmbrăţişări, repezindu-se

spre calul gata înşeuat. Dispăru într-un nor de praf, urmărit de

167


privirile Măriei.– Apără-l, Doamne, mai spuse ea, făcând în urma lui sem-

nul crucii.Ioaniş îşi ajunse prietenul din urmă, vesel ca un copil feri-

cit.Vru să treacă mai departe, simţind nevoia să se bucure de

unul singur de taina pe care Maria i-o încredinţase. Toader nu-llăsă.

– Te ştiam eu dornic de luptă, dar nici chiar aşa. Nu te-amvăzut niciodată aşa de fericit.

– Voi fi tată, Şoicane, voi fi tată, înţelegi?– Să fie într-un ceas bun! zise Şoican.– Ascultă-mă, Toadere, va fi prietenul fiilor tăi. Va fi mai vi-

teaz decât mine. Va fi cel mai viteaz bărbat. – Şi dacă va fi fată?– Sigur băiat, zise el, dând pinteni calului.Şoican abia se putea ţine de el. Se opriră în faţa gărzii pa-

latului, pregătită de marş. Aşteptau venirea lui Ştefan şi a luiRoman.

În ziua următoare, oştile porniră. Peste cinci mii de călă-reţi şi tot atâţia pedestraşi se înşiruiau de-a lungul drumului.

Câteva zile după plecare, Ioaniş se abătu cu o ceată sprecurtea boierului Coman. Vroia să-l facă părtaş la bucuria pe careo purta în suflet. Vroia să se bucure împreună de fericirea pecare Maria i-o adusese. Toader îi ţinea locul pentru câteva cea-suri. N-avea să-ntârzie mai mult.

Curtea boierului Coman, zumzăia ca un stup. Boierul aflasede pornirea oştii domneşti, şi-şi închipuise că Ioaniş, ba chiar şiMaria aveau să treacă în drumul lor pe la el. De două zile îi aş-tepta.

Bucate alese, gătite cu toată dragostea părintească, aş-teptau la foc scăzut suirea celor dragi De aceea, atunci când Ioa-niş se arătă la poarta curţii boiereşti, nimenea nu era surprins.

– Bun găsit, tată socrule, zise Ioaniş, descălecând voios.– Fii binevenit, fiul meu, zise boierul îmbrăţişându-l cu

drag.– Dar Maria te-a lăsat aşa? întrebă Coman mirându-se.

168


– Da.– Păi, cum de s-a-ndurat? – O să fii bunic, d-aia...– Cum? – O să am un copil. O să avem un copil, adică.– Când? – În curând. Pregăteşte-te!– Atunci se cade să cinstim...– Aici?! zise Ioaniş luând-o spre cerdacul casei. – Că bine zici, spuse Coman, cuprinzându-i umerii cu drag

şi intrând odată cu el în casă.Pe masa dinainte aşezată de jupâneasă aromeau tot felul

de bunătăţi. Vinul era turnat direct în ulcele de lut, păstrându-şiodată mai mult răcoarea pământului. Ulcică după ulcică, chefulse întinse.

În vremea asta, Toader era îngrijorat. Iscoade de încre-dere aduceau veşti cum că bulucuri de tătari începuseră a co-linda înaintea marii urdii, prădând pe furiş casele şi aşezărileizolate. Ioaniş nu-şi luase prea mulţi tovarăşi. Nici măcar unsteag. Îl însoţeau doar patru călăreţi, din cei ce aveau a-şi amintide locurile pe unde mai fuseseră şi altă dată. De fapt, mai multei se rugaseră de Ioaniş să fie lăsaţi să-l însoţească, decât el se-nvoise de bunăvoie la aşa ceva.

Când Toader încercase a veni cu dânsul, Ioaniş îl opri:– Iar cu vodă, cine rămâne?– Bine, dar sunt tătari prin preajmă.– Nu cutează ei a sta lângă aşa o oştire, zise Ioaniş. de-

părtându-se vesel. De aceea se frământa acum Şoican. Timpul trecea, apro-

piindu-se cu repeziciune înserarea. Ioaniş trebuia să se întoarcă.În vremea asta, atât el cât si boierul Coman, cinsteau din

plin bucuriile vieţii, slugile, la rândul lor, se bucurau de bucuriastăpânului lor, bând pe întrecute. Nici nu observaseră când co-bori înserarea. Iar atunci când cheful era în toi, când stăpâni şislugi simţeau deopotrivă cum îi cuprinde valul tulburării, vinuldevenind stăpânul trupului, un strigăt străbătu hărmălaia făcutăde vocile celor dinăuntru. Ioaniş încercă să-şi ridice trupul. O

169


greutate mare îl oprea. Se ridică totuşi, îndreptându-se spre uşă.O deschise cu şi mai mare greutate. Lângă uşă căzuse trupulunei slugi doborâte. Ioaniş trebui să se opintească zdravăn pen-tru a o deschide. Când uşa se crăpă pe jumătate, o săgeată ve-nită dinafară îi străpunse umărul.

– Tătarii, zise el, prăbuşindu-se de durere.Ceilalţi îl priviră năuciţi. Vinul şi spaima îi opreau să acţio-

neze.– Să ieşim prin spatele casei, zise Coman slugilor sale.Câţiva se repeziră într-acolo. Primul care ieşi, căzu ţintuit

de-o săgeată, în deschizătura uşii din dos. Altă săgeată zburădin întuneric, înfigându-se în bagdadie.

– Urcaţi în pod. Săgetaţi şi voi în tot ce mişcă prin curte,zise Ioaniş, în vreme ce încerca să-şi tragă lemnul săgeţii dincarne.

Boierul îl ajută. Scoase un jungher, pregătindu-se să-l taiepe Ioaniş la umăr. Vârful săgeţii trebuia scos neapărat.

– Lasă, tată socrule. Tătarii n-au săgeţi periculoase. Prindeşi trage. N-avem vreme de dădăceală, zise el oţărât. Durerea îltrezise.

Boierul se codea.– Trage, am spus!Boierul închise ochii şi trase. Cu dinţii strânşi, Ioaniş simţi

colţii săgeţii sfâşiindu-i carnea. Un val de sânge ţâşni din ranalărgită. Un val de ameţeală îi trecu prin trup. Se sprijini de pe-retele casei, gemând. Slugile şi cei patru călăreţi îşi înarmarăbraţele cu arcurile pe care le găsiseră la îndemână. O săgeatăporni spre ceva ce numai arcaşul văzuse. Un nechezat de calrănit străbătu curtea.

– Aşa, trageţi în cai, zise Ioaniş dumirit.Câteva săgeţi trimise într-acolo sporiră vaietele cailor loviţi.

Din întuneric, o săgeată cu foc zbura către casa boierească.– Va trebui să ne vindem scump pielea, fraţilor, zise Ioa-

niş, după ce-şi mai reveni din buimăceală.Săgeata se înfipse în acoperişul casei boiereşti. Se stinse.

Arcaşii dinlăuntru săgetară spre locul de unde văzuseră o făcliespre care bănuiseră că se îndreptau alţi tătari să-şi aprindă să-

170


geţile. Nu se înşelară. Urlete de durere despicară întunericul nop-ţii. Şi totuşi o săgeată aprinsă se opri în acoperiş, fără a se maistinge. Şindrila din jur începuse să se aprindă.

– O cană cu vin, zise boierul unei slugi, ţintind la rându-icu arcul spre locul de unde pornise săgeata. Nici un semn că ni-merise.

Furios, boierul deşartă bărdaca cu vin, de jos în sus, în şin-drila cuprinsă de flăcări. Focul abia izbucnit se domoli. Alte să-geţi porniră să-şi caute prada în întuneric.

Câteva strigăte le arătară că unele îşi găsiseră ţinta. Tăta-rii nu se lăsară mai prejos. Alte săgeţi porniră din întunericulnopţii, zbârnâind prin încăpere. O fereastră se sparse cu zgo-mot.

– Intră în casă, zise Ioaniş. – Pe ei copii! spuse Coman, năpustindu-se pe scara pe

care se suise în pod. Doi dintre cei veniţi cu Ioaniş se aruncarăde-a dreptul în pod. Boierul, faţă în faţă cu un tătar, se bătea cudisperarea celui care nu era obişnuit cu asemenea lucruri. O lo-vitură dibace a tătarului căzu fără veste spre pieptul boierului.Numai căderea călăreţului devie tăietura săbiei tătăreşti, spremâna boierului, retezându-i-o ca briciul. Mâna căzu, strângândîncă mânerul sabiei, în vreme ce din ciot ţâşni un val de sânge.Tătarul, descumpănit, fu despicat ca un harbuz de paloşul luiIoaniş. Trupul lui mătură în cădere capătul mesei la care mai în-ainte stătuse boierul.

– Leagă-mă, spuse boierul cu glas stins, jupânesei mutede spaimă.

Ea îşi desfăcu iute cordonul, dar nu mai avu puterea să-llege. Îl lega una din slujnice. Un alt tătar, intrat tot pe fereastră,dând să iasă în fugă, îşi oferi spatele celuilalt moldovean.

Acesta îl străpunse nemilos. Tătarul spătos se întoarsepentru o clipă mirat, apoi se prăbuşi horcăind peste pervaz, ră-mânând în tocul terestrei. Jupâneasa ţipă îngrozită.

– Taci, spuse boierul alb la faţă, uitându-se mirat la ciotuldin care sângele îi picura fără încetare.

Jupâneasa îl privi o clipă, după care alergă s-aducă rachiu,să-i spele tăietura. Boierul leşină de durerea arsurii.

171


– Căpitane, rămânem jos, ziseră cei doi.– Prea bine, spuse el, săgetând cu una din puţinele săgeţi

ce le mai avea la îndemână.Din noapte, alte săgeţi tătărăşti se înfigeau aprinse în aco-

perişul casei. Flăcările deveniră stăpâne, luminând curtea. Abiaacum începu a zări Ioaniş mulţimea tătarilor buluciţi de după totfelul de acareturi. Erau peste o sută de mârzaci, trimiţându-şicare mai de care săgeţile aducătoare de nenorociri.

Ivit între spaţiile ce mistuiau acoperişul, un slujitor căzurăpus de-o săgeată în creştet. Altă săgeată se înfipse în burtaunuia dintre însoţitorii lui Gorun.

– Căpitane, m-am dus, zic acesta cu glas stins, încovri-gându-se de durere. Ioaniş îşi dădu seama că era pierdut. Tre-buia să se dea prins. Să plece rob în ţara păgână. Vru să cearăun sfat socrului său.

– Tată! strigă el, fără a primi un răspuns.Îngrijorat, se năpusti pe scările luminate ca ziua. Boierul

era livid, întins în poala jupânesei care plângea tăcut. Mâna re-tezată fusese împinsă ceva mai încolo.

– Ce ţi-au făcut tată? zise cu furie în glas.– Mai nimic, fiule. Tu trebuie să te salvezi. Să ai grijă de

Maria, de copil. Să-l cheme Ştefan, ca pe tata, zise el cu greu-tate.

– Aşa o să fie.– Juri?– Jur, tată, jur, zise el scrâşnind.Ceilalţi doi trăgeau din ce în ce mai rar, numai atunci când

vreun tătar apărea în lumina flăcărilor izbucnite din acoperişulcasei. În disperare, Ioaniş striga celorlalţi.

– Trebuie să ieşim de aici după ajutor. Ieşim odată cu toţii.După mine, zise el năpustindu-se cu mare iuţeală prin geamuldeschis.

În disperarea lor, nu mai auziră tropotul unor călăreţi ce seapropiau în fugă.

Ioaniş ajunse la caii neliniştiţi ai tătarilor. Lângă el alergaun oştean voinic şi ager în mânuirea paloşului. Sfârtecau tot cele stătea în cale. Ioaniş încalecă pe unul din cai, dând s-o por-

172


nească în goană. Durerea din umăr aproape că o uitase. Ranasângerândă îi luase din putere. Nici nu simţi când o altă săgeatăi se înfipse în ceafa neprotejată de grumajer. Calul alerga nău-cit. O altă săgeată îi străpunse pulpa piciorului, în vreme ce, dedincolo de gard, pe poarta rămasă deschisă, năvăliră cu săbiilescoase călăreţii moldoveni, ai hotnogului Dragomir.

– Loveşte, ucide, se auzea glasul răguşit al hotnogului. Fu-sese trimis de Toader Şoican să-l apere pe Ioaniş. Tătarii îngro-ziţi încercau să fugă.

Moldovenii îi vânau ca pe iepuri. Slugile boierului, prinzândcuraj, ieşiră fiecare cu ce avea să izgonească pe ucigaşiistăpânului lor.

Calul lui Ioaniş fusese oprit de prăbuşirea acestuia în ţă-rână.

Câţiva oşteni îl purtară pe braţe. Rana din pulpă şi cea dinumăr nu erau mare lucru, dar cea de la ceafă îi scurgea zilele,ca apa dintr-o fântână. Nu mai putea vorbi.

– Moare pe drum, zise hotnogul însoţitorilor lui, ştergându-şi paloşul de sânge. Boierul Coman se sfârşi încet, pierzându-şiglasul odată cu sângele scurs din braţul retezat, cu toată legă-tura făcută în grabă de mâini nepricepute şi paralizate despaimă. Din casa în flăcări, cu atâţia morţi împrejur, jupâneasaşi slugile nu ştiau ce să facă mai întâi: să fugă, să salveze ce maiera de salvat sau să-şi bocească morţii şi viii deopotrivă.

Întoarcerea moldovenilor în tabără răscoli liniştea nopţii.Toader aştepta sosirea prietenului. Când îi văzu apropiindu-secu targa improvizată, bănui că se întâmplase ceva grav.

Roman se arătă şi el în mare grabă, atât cât să mai prindăultima suflare a lui Ioaniş

– Copilul... Să-l... Ştefan să-l cheme... Ai grijă de el... Vo-ievoade... Roman. Maria, mai zise, încetând să respire.

Roman se aplecă asupra lui. Îngenunchie lângă trupul ne-mişcat, închizându-i ochii cu mâna.

– Nu te vom uita, prietene, niciodată...Toader se prăbuşi plângând ca un copil. Şi el şi Roman

luară trupul fără viaţă, ducându-l la cortul voievodului. Ştefanvoievod se arătă din întuneric. Glasul disperat al Şoicanului îlzdruncinase.

173


– Jur în faţa tuturor oştenilor mei că-l vom răzbuna aşacum se cuvine.

Iar când dimineaţa se înstăpâni peste oştire, se dădu sem-nalul de plecare. Roman dădu ordin pentru cele cuvenite înmor-mântării credinciosului tovarăş. Apoi, urmat de o parte dincălăreţii domneşti, se grăbi a ajunge din urmă oastea cea mare.În urma lui rămase Toader Şoican, să-i ducă pe ultimul drum peIoaniş Gorun Viteazul şi pe boierul Coman.

În zorii celei de-a treia zi, când clopotele bisericii din Ră-dăuţi vesteau mulţimii slujba de îngropăciune, oastea dom-nească se întâlni cu oastea polonă la Worskla. Aproape cincizecide mii de tătari se adunaseră în urdia condusă de Tohtamîş, înpartea aceea de lume, gata de jaf şi de silnicii. Soarele se înăl-ţase de-a binelea pe cer, făcându-i pe teutonii înzăuaţi să nădu-şească în armurile lor grele. Călăreţii moldoveni, mai sprinteni,erau şi ei destui. Cu pedeştri cu tot, erau peste treizeci de mii.Şi toţi oşteni de soi. Pe la prânz, un nor de praf înălţându-se sprecer vesti că duşmanul se apropie. Roman se înălţă într-una înscările calului, căutând a cuprinde cât mai bine rândurile duş-mane.

Prima dată se iviră câteva mii de tătari, care alcătuiauavangarda marii urdii. La numai jumătate de ceas. urdia întreagăse afla în faţa lor. Moldovenii porniră la atac. Distanţa mare lacare se afla duşmanul obosi fuga cailor şi avântul călăreţilor. Tă-tarii rămăseseră nemişcaţi.

Atunci când călărimea moldoveană ajunse în faţa lor, slo-boziră un nor de săgeţi, omorând o bună parte dintre cei mai te-merari. Polonii veneau mai încet. Tătarii înconjurară din toatepărţile pe moldoveni, săgetându-i de la distanţă. Se retrăgeaudin faţa lor, numai atât cât să-şi încarce arcurile, după care sereîntorceau în valuri, săgetând necruţător. O săgeată îl lovi peRoman, prăbuşindu-l de pe cal. Trupul îi rămăsese agăţat de pi-cior în şa; calul speriat se întoarse spre locul de unde plecase,târând trupul nefericitului voievod.

Ştefan îl zări. Îl zărise şi hotnogul Gavrilă. Mai iute, acestase repezi să oprească calul. Un tătar voinic, gol până la brâu, îlajunse din urmă, lovindu-l pe la spate. Hotnogul se prăbuşi, îne-cându-se în sângele năvălit pe nas şi pe gură. Ştefan îl descă-

174


păţână pe tătarul îndrăzneţ, ajungând calul fratelui său. Îl opricu greutate. În jurul voievodului se strânseseră străjile domneşti.Tătarii atacau cu furie, de aproape, tot ce le ieşea în cale. Polo-nii începură să atace la rândul lor. Teutonii încă nu intraseră înluptă, când oştenii din oastea domnească se împuţinau văzândcu ochii. Ştefan simţi că e pierdut. Îl căută din priviri pe Jagiello.Îl zări pe o înălţime, urmărind bătălia.

– N-ai venit, năpârcă, zise el mai mult pentru sine, dar des-tul de tare pentru a fi auzit de cei din jurul său.

Era greu de dus trupul lui Roman în afara luptei. Un ste-gar se repezi, descălecă şi îl aburcă în faţa şeii Măriei-sale Şte-fan. Trupul moale încă se potrivi după trupul calului. Faţa zdrelităde târâş era greu de recunoscut. Împovărat, calul voievoduluiŞtefan se mişca tot mai greu.

– Să ne retragem, Măria-ta, zise un sutaş înspăimântat.Ştefan nu-i răspunse. Clătină din cap în semn de încuviinţare.

Îşi întoarse cu greutate calul, fără a mai lua seama la unpâlc de tătari ce se apropia periculos. O lance îi străpunse chi-şiţa calului, făcându-l să cadă din şa. Căzu peste trupul frateluisău, ameţit. Se ridică rătăcit, căutând din priviri un cal de pecare să se repeadă asupra tătarilor. Nu-l zări. Sutaşul descălecăla iuţeală, întinzându-i frâiele, căzând la rându-i sub lovituri. Şte-fan îşi roti paloşul doborând mârzacii ieşiţi în cale. Disperarea îlfăcuse sălbatic. O lovitură de ghioagă îi zbură coiful. Cu ţeastacrăpată, cu sângele şiroindu-i pe faţă, orbindu-l, Ştefan mai în-vârti de câteva ori paloşul. Fără nici un folos, căzând. Trupu-icuprins de convulsii se sfârşi în acelaşi loc unde încălecase, lângăfratele său.

Mai apucă să se întoarcă pe spate, spre a mai privi odatăcerul, sfidându-l cu un rânjet, pentru toate suferinţele îndurate.

Călăreţii trecură în goana cailor peste dânsul. Gândul îlduse la Alexandru. Într-o fulgerare, o ultimă fulgerare, zâmbi lagândul că lăsase tronul pe mâinile cui se cuvenea.

Alexandru avea să-i răzbune. Mai zvâcni încă o dată, apoisuspină pentru ultima oară.

În vremea asta, polonii începură a se retrage, sub scutulde oţel al teutonilor.

175


177


Cuprins

ÎNCEPUT DE DRUM 5ALTA PRECUVÂNTARE 25TĂTARII 28CETATEA 48TARANTULA 63BARKLAW 96LA ROVINE 111HINĂU 130DOMNII PARALELE 142WORSKLA 162

gheorghe neagu - oglinda literarăoglindaliterara.ro/carti/tarantula-ghe.neagu.pdf · postav de...

Documents