CĂLĂTORIA CU STELICĂ

Buzele mielului sângerau în răcoarea de seară când am văzut soarele lucind deasupra soarelui călcam tiptil pe blana de la picioarele patului aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe pe lângă el se târau şopârle îmbrăcate în aur străveziu

aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa verigheta de sârmă lucea pe degete şi în gurile noastre scânceau cuvinte de sârmă

discutam liniştiţi ca greierii când învelit în spaţiul său Stelică a murit

eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti

sub masa cinei noastre ploua soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire prin ceaţa deasă a sfârşitului înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele dar el era întreg neputrezit devenise metalic îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene

murise atâta cât să plângă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni un bătrân îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară de mic copil îmi plăcea alăptarea”

acum umblam amândoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau târcoale adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo

în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti de mic copil cine eşti de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti de mic copil cine eşti”

îl învăţam aşa „să le spui doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”

eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare crengile lor ne umbreau umblam amândoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pântecele umede simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă rumegam pământ împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre inventate de vânt aveau coliere de plumb privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare stea împăcată cu tăcerea prin semnele beznei

sfârşitul nopţilor acelora întârzia trecea vântul scria pe valuri ne împingea la mal ne târam cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie şi am rămas acolo istovit cu pălăria căzută în praf

o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

RĂMURICA

Pe la apropierea toamnei devenisem mort În sala cinematografului chiar sub ecran fusese pusă provizoriu lada menită să cuprindă somnul meu de veci

când am pornit în fine într-acolo târziu după amiază s-au scuturat pe mine flori de ploaie Pe după garduri mă pândeau vecinii În caracterul lor privit cu depărtare era şi vrajbă şi unire şi sămânţă neagră

singur mergeam de-a lungul uliţei peste asfaltul ud şi negru pe lângă şanţurile pline cu ierburi înecate Şi am zărit deodată vieţile care se întorceau

ce vânt frumos trecea prin părul lor pe lângă mine

la cinematograf mi-au spus că nu e gata „Mai trebuie o pernă mai trebuie adus capacul şi scoasă apa care a plouat în groapă”

atunci mai am timp de-o plimbare (mă gândeam) mai am timp si pentru o vizită la Rămurica să-i dăruiesc un nume (poate Draga-Lina) ca să nu mă uite

pornisem într-acolo De sus din pomi sau de pe la ferestrele înalte cei cu binocluri se uitau cum merg strigau în urma mea „N-o căuta degeaba că e la pădure s-a dus acolo cu băieţii ei cei răi şi bătăuşi”

alţii strigau de teama unor întâmplări aievea „Du-te şi foc să pui din crengi uscate şi din cauciucuri să te mai încălzeşti că e răcoare şi bate vântul de te zăpăceşte”

am mers domol până la marginea pădurii Pesemne am greşit ceva (gândeam cu mare încordare liniştită) pentru că se arată faţa lumii în structuri bolnave

şi tu Rămurico (am strigat spre pădure) să ai parte de tată că eu n-am avut şi de mamă că eu nu mai am şi de surori care au făcut un cor în ciment şi cântă şi de un frate născut la şapte luni şi pomenit cu jale abia acum când plouă pe cămăşuţa lui de iarba şi calcă peste el băieţii tăi cei răi şi bătăuşi

şi fiindcă mai aveam timp am tăcut şi m-am culcat acolo în roşeaţa crepusculului meu

ZENOBIA

Printre exodurile mele exista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe pe o şosea cânta purta baticuri ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observ îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmură în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă

era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţii cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie filozofam prostii ne simţeam bine departe rătăciţi orbiţi de faruri nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană ţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte (o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt) să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţională de fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoselei notează în carnet adoraţia

stăteam aşa cu degetele bine întinse era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit mă speria ferocea mea luciditate