fuctionalitatea principiului separatiei puterilor in stat in romania

FUCTIONALITATEA PRINCIPIULUI

SEPARATIEI PUTERILOR IN STAT IN

ROMANIA

– referat –

Iasi – 2005

Functionalitatea principiului separatiei puterilor in stat in Romania

Cuprins

CUPRINS 2

I. CONCEPTIA LUI MONTESQUIEU 3

II. LIMBAJUL FOLOSIT 5

III. INTERPRETAREA PRINCIPIULUI DE-A LUNGUL TIMPULUI, IN FUNCTIE DE EVOLUTIA RAPORTULUI DINTRE PUTERI 6

IV. EVOLUTIA IDEII SEPARATIEI PUTERILOR STATULUI 8

V. SEPARATIA, ECHILIBRUL SI COLABORAREA PUTERILOR 9

VI. SEPARATIA PUTERILOR IN CONSTITUTIILE ROMANE 10

2


I. Conceptia lui Montesquieu

Ideea unor multiple “puteri” in stat, a unor tipuri distincte de activitati si a necesitatii

corelarii raporturilor dintre ele este intalnita inca din antichitate, in special in “Politica” lui

Aristotel. In acest sens stagiritul preciza: “In orice stat sunt trei parti, de care legiuitorul se va

ocupa daca e intelept, sa le randuiasca cat mai bine, avand in vedere mai inainte de orice interesele

fiecaruia. Aceste trei parti o data bine organizate, statul intreg este, in mod necesar, bine organizat

el insusi.

Cea dintai dintre aceste parti este adunarea generala care, delibereaza cu privire la

afacerile publice; a doua este corpul magistratilor, caruia trebuie sa i se hotarasca natura,

atributiunile si modul de denumire; a treia este corpul judecatoresc.”

Ideea unor multiple puteri este reluata si argumentata de ideologii burgheziei in conditiile

luptei pentru limitarea puterii monarhului, J.Locke facand in aceasta perioada o deosebire neta

intre puterea legislativa si cea executiva . Dar, meritul fundamentarii acestui principiu apartine, in

egala masura, si ganditorului francez Montesquieu care, in “l’Esprit des lois” (Despre spiritul

legilor), publicata in 1748, a argumentat necesitatea organizarii puterii politice pe baza

principiului separatiei puterilor in stat, pornind de la imperativul protejarii libetatii persoanei, si a

cetatenului.

In contextul reafirmarii existentei si importantei acestui principiu, in unele documente

politice, in doctrina si mai ales in legislatia tarii, dupa aproape jumatate de secol de negare si

critica, apare imperios necesara reintoarcerea la argumentele aduse de Montesquieu pentru a

demonstra necesitatea a ceea ce el a numit “separatia puterilor in stat”.

In conceptia sa, totul se invarte in jurul ideii de libertate, de protejare a acesteia.

Intrebandu-se ce tip de institutii poate sa protejeze mai bine libertatea politica a indivizilor , el

3


arata ca acest lucru poate fi realizat numai in acel sistem in care puterile sunt separate si pot sa se

limiteze (sa se controleze) reciproc.

El face o deosebire intre libertatea filosofica si libertatea politica, aratand ca prima consta

in “exercitarea vointei”, pe cand libertatea politica este aceea in care nimeni nu trebuie constrans

sa faca lucrurile pe care legea nu-l obliga si sa nu faca pe acelea pe care legea îi permite.

Astfel, in Cartea a XI-a din lucrarea “Spiritul legilor”, Montesquieu arata ca exista o

natiune in lume care are ca obiect al Constitutiei sale libertatea politica ce consta in acea liniste de

spirit care provine din opinia ca fiecare are siguranta sa. Dar, pentru a avea aceasta libertate ,

trebuie ca guvernamantul sa fie astfel organizat incat un cetatean sa nu se teama de un alt cetatean.

In conceptia lui Montesquieu “Libertatea politica nu exista decat in guvernamintele

moderate. Dar ea nu se afla in ele decat atunci cand nu se abuzeaza de putere. Experienta de

totdeauna ne invata insa ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el

merge pana acolo unde gaseste limite”.

Exista in fiecare stat trei feluri de puteri: puterea legislativa, puterea executiva privitoare

la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea executiva privitoare la cele care tin de drept

civil.

Aratand in continuare in ce constau cele trei puteri, autorul precizeaza ca “atunci cand in

aceeasi persoana au acelasi corp de magistrati puterea legiutoare este reunita puterii executive,

numai exista deloc libertate, pentru ca ne putem teme ca acelasi monarh sau acelasi senat face legi

tiranice pentru a le executa in mod tiranic”.

Prof. I. Deleanu arata ca la numai cativa ani dupa moartea lui Montesquieu, Rousseau reia

in “Contractul social” teoria “separatiei puterilor”, dar ideile sale marcheaza pasi importanti in

directia democratizarii sistemului de organizare politica. Pentru el: 1) puterea legislativa se

confunda cu atributele suveranitatii, ceea ce inseamna ca ea nu poate fi decat emanatia de vointa a

intregului popor ; 2) puterea legislativa fiind insasi expresia suveranitaii, aceasta inseamna ca

puterea executiva trebuie sa fie subordonata celei legislative si 3) intrucat titularul suveranitatii

este poporul, nimic nu-l poate impiedica sa denunte “contractul “ in baza caruia el a investit

puterea legiuitoare, si sa stabileasca o alta randuiala, conforma cu vointa sa.

4


In legatura cu aceasta afirmatie, ne punem intrebarea, insa, daca nu cumva este lasata pe

planul doi ideea nemuritoare lui Montesquieiu, acea care, dupa parerea noastra este “cheia”

principiului separatiei, adica ideea referitoare la controlul reciproc al puterilor.

II. Limbajul folosit

In legatura cu forma in care a fost exprimat acest principiu, este necesara o precizare. Mult

discutata problema a existentei uneia sau mai multor “puteri” in stat - cea din care doctrina

marxista a facut calcaiul lui Ahile a teoriei separatiei puterilor – este categoric, o chestiune de

dogmatica juridica. Citita cu atentie, ideea lui Montesquieu este foarte clara: intr-o tara nu

exista mai multe “puteri” de stat in sensul in care definim noi astazi aceasta categorie (caracterul

unitar al puterii de stat nefiind in general de contestat ), ci mai multe categorii de functii, de

atributii, de competente ale acesteia care, in mod evident, sunt repartizate unor categorii distincte

de organe.

Este o interpretare a teoriei lui Montesquieu pe care o intalnim la foarte multi autori.

Astfel, de exemplu G. Burdeau arata ca puterea de stat este unica si indivizibila. Conceptia

revolutionara – preciza el – care vede in fiecare putere o fractiune a suveranitatii, incarnata intr-un

organ distinct, este astazi total abandonata. Este fals sa consideram puterile fiecarui organ de stat

ca o delegare distincta a unei puteri de stat superioare dand nastere unor entitati separate. In

realitate acestea sunt competente care sunt repartizate, puterea nu este divizata. Fiecare organ

dispune de puterea etatica in plenitudinea ei indivizibila, si este astfel mai ales pentru ca

guvernantii nu impregneaza actele lor cu autoritatea lor personala – in care s-ar concepe o

diviziune a puterii ; actul se impune ca fiind decis de stat, beneficiind pentru indeplinirea lui de

intreaga forta de constrangere inclusa in puterea etatica.

Insistam asupra acestei idei – cum poate fi interpretat conceptul de “putere” folosit de

Montesquieu – pentru ca intelegerea corecta a acestui principiu prezinta o importanta majora

pentru noi astazi, in conditiile repunerii lui la baza organizarii conducerii politice a societatii. In

conceptia sa, deci, trei cerinte apar indispensabile pentru apararea libertatii individului:1) aceea de

5


delimitare precisa a atributiilor puterilor fiecarei categorii de organe ; 2) cea de colaborare a lor in

sensul unei activitati conjugate la nivelul conducerii societatii si 3) cea de control reciproc. Dar

colaborarea la nivelul intregii natiuni (a unei populatii stabilizate pe teritoriu ), presupune

organizarea unei puteri unice.

III. Interpretarea principiului de-a lungul timpului, in functie de

evolutia raportului dintre puteri

Dupa cum este stiut, principiul separatiei puterilor in stat a aparut ca o arma in mana

acelora ce luptau impotriva monarhiei absolute. Deci, initial a fost folosit pentru reducerea

autoritatii monarhului, fortei acestuia opunandu-se puterea adunarilor alese de popor. Astfel,

opozitia dintre executiv si legislativ aparea ca un reflex al antagonismului dintre monarh si popor.

Pe masura insa ce ideile democratice si-au extins sfera de cuprindere si de actiune, puterea

legiuitoare, detinuta la inceput mai mult de monarh, a fost in mod progresiv restransa in favoarea

adunarilor alese de popor. Edictata de parlament, legea- expresie a vointei poporului – este

considerata a fi deasupra vointei monarhului, detinator al puterii executive.

In aceste conditii, regele si ministrii sai tind sa devina simpli executanti ai politicii dorite

de adunarile alese care reprezinta ansamblul natiunii. Tendinta aceasta este evidenta, de exemplu,

in Constitutia franceza de la 1791, in Franta nemaiexistand, potrivit acestui act juridic

fundamental, autoritate superioara legii. Corpul legislativ are prioritate asupra monarhului

ereditar. Incepand de acum puterea politica apartine poporului sau reprezentantilor sai directi,

potrivit doctrinei dominante si constitutiei tarii

Adunarea aleasa decide in problemele fundamentale ale natiunii, iar executivul este redus

la rolul sau etimologic:este autoritate care executa. In astfel de conditii seful statului nu mai are

decat o functie de reprezentare, iar minustri sai sunt simpli executanti ai legilor, opera adunarilor

alese.

6


La capatul acestei evolutii, adica la in ceputul secolului XX, executivul se degradase asa

de mult incat expresia “putere executiva” disparuse din studiile de drept constitutional, iar

specialistii se ocupau primordial si prioritar de analiza adunarilor alese, a comisiilor lor, a modului

de organizare etc.executivului atribuindu-se o foarte mica atentie.

Dupa anii 1910-1930, in care dependenta executivului se pare ca a atins apogeul, incepe o

noua epoca ce se caracterizeaza prin faptul ca aceasta devine inima institutiilor politice , devine

din nou o putere. Intarirea executivului a fost determinata de o serie de nece sitati , printre care

dominante sunt cele ce decurgeau din cresterea gradului de complexitate a sarcinilor statului si

largirii ariei lor. Sub presiunea acestor necesitati , dar si a onor factori de natura subiectiva ,

executivul se intareste peste tot intr-o masura mai mare sau mai mica.

Intarirea executivului, determinata de cauzele amintite a fost insa dusa la extrem in unele

state precum Germania, Italia, Spania, unde elemente si grupuri sociale extremiste au impins

regimul politic spre totalitarism si fascism .

In legatura cu evolutia raporturilor dintre puteri , o precizare se impune cu privire la

cantonarea aprecierilor noastre numai la relatiile dintre executiv si legislativ si la ignorarea

rolului celei de a treia putere in stat – puterea judecatoreasca. In legatura cu “puterile “ existente

in stat, cu identificarea acestora, doua precizari ne mai permitem:1) sunt autori care vorbesc si de

o a patra putere in stat; 2) sunt autori care neaga opozitia dintre “puterile” identificate,

recunoscute pana acum si vorbesc de “ alte puteri ”. In privinta celei de a patra puteri – care este

“presa”, in conceptia unora si “administratia” in conceptia altora.

In privinta celei de a doua pozitii, amintim ca multi autori –precum A. Haurion,

Gaudemet- sustin ca azi in Occident opozitia nu se manifesta intre legislativ si executiv, ci intre

guvernamant si puterea de control care limiteaza puterea de actiune a acestuia, intre cei ce

actioneaza si cei ce apreciaza actiunea.

7


IV. Evolutia ideii separatiei puterilor statului

Categoria cea mai des intalnita in teoria si practica sistemelor constitutionale este

categoria de putere. Ea apare si in exprimari nuantate precum: puterea politica, putere de stat,

puteri politice sau pur si simplu, putere. Fiind si dovedindu-se a fi categoria cheie in organizarea

statala a societatii umane, puterea (in sensul cuceririi sau apropierii sale) a fost si ramane scopul

fundamental al revolutiilor, miscarilor si convulsiilor sociale. Din aceasta rezulta legatura stransa

cu categoriile popor si natiune. Uneori categoria putere este exprimata prin aceea de

suveranitate. Asemenea similitudini explica exprimarile constitutionale.

Astfel, constitutiile stabilesc ca suveranitatea (unele adauga nationala) sau puterea

(puterile) apartine (rezida in) poporului. In acest fel sunt redactate constitutiile Spaniei, Frantei,

Romaniei, Suediei. Alte constitutii folosesc expresia de suveranitate, care apartine (sau emana de

la) natiune. In acest fel sunt redactate constitutiile Marocului si Spaniei. Constitutia actuala a

Romaniei stabileste la articolul 2 ca: “Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o

exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum”.

Rezulta din aceasta expunere cel putin doua constatari. Prima priveste legatura intre

categoriile si fenomenele popor, natiune, putere de stat, puteri publice. Cea de-a doua priveste

formularile extrem de nuantate cu care se opereaza precum cele de putere, puteri publice, puteri,

suveranitate, suveranitate nationala sau cele de ”rezida in natiune”, “apartine poporului”.

Poporul si statul sunt deseori privite intr-o anumita unitate, lucru firesc ce rezulta din

legaturile puternice ce le apropie sau din trasaturile care uneori le departeaza dar pe un fond

comun. Intelegerea corecta a relatiei popor-stat este insa, in limbajul juridic, cea mai importanta,

daca nu cumva prima conditie in explicarea mecanismului juridico-statal. Aceasta pentru ca

indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului si statului nu duce si nu trebuie sa duca la o

confuzie juridica a acestor doua categorii. Poporul si statul sunt subiecte distincte de drept.

8


Organizarea societatii umane in stat a atins forme mai mult sau mai putin reusite, dar factorii care

compun statul isi pastreaza, in orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.

Plecand de la ideea ca nu mai sunt necesare alte explicatii cu privire la notiunea de popor,

urmeaza sa reamintim ca in ce priveste notiunea de stat aceasta cunoaste doua acceptiuni, ambele

corecte din punct de vedere stiintific, si larg raspandite si utilizate. Intr-o acceptiune, mai mult

politica, sociologica se intelege prin stat suma a trei elemente distincte si anume: teritoriu,

populatia (natiunea) si suveranitatea (in sensul puterii statale, de fapt statul in acceptiunea strict

juridica). In aceasta acceptiune statul este sinonim, cu tara el incluzand civilizatia, resursele,

oamenii, teritoriul, frontierele, autoritatiile etc.

Intr-o a doua acceptiune, restransa, prin stat se intelege forma organizata a puterii

poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este acceptiunea strict juridica. Asa

vazute lucrurile urmatorul rationament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, natiunea,

detin puterea politica. Pentru a putea exercita aceasta putere poporul creeaza statul , ca un

ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecatoresti, armata, politie),

deseori denumite autoritati statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autoritati publice si

aceasta este acceptiunea cu care vom opera in continuarea lucrarii.

In limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent. Se pune intrebarea de a sti

daca ele exprima sau nu notiuni diferite. Altfel spus, de a sti daca statul, in acceptiunea sa strict

juridica este altceva decat putere de stat. Raspunsul este desigur negativ. Statul nu este altceva

decat organizarea statala a puterii poporului, este institutionalizarea acestei puterii.

V. Separatia, echilibrul si colaborarea puterilor

Teoria separatiei puterilor este o teorie celebra, de larga audienta si frecvent invocata.

Cunoasterea acestei teorii inlesneste explicarea sistemelor constitutionale contemporane. Aparuta

in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii la fel de tulburatoare si de penetrante, ea a fost

indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzurilor de

9


putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute de drept divin,

forma de guvernamant in care regele concentra in mainile sale putere suprema, considerandu-se ca

o personificare a statului de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea “statul sunt eu “.

Teoria separatiei puterilor a avut un rol aparte, decisiv in promovarea sistemului

reprezentativ, adica in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii

(poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala

si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si ale cetatenilor. Este o teorie

care a stat la baza elaborarii constitutiilor, afirmatiile din Declaratia drepturilor omului si

cetateanului (1789, Franta), stand marturie in acest sens. Astfel potrivit declaratiei mentionate, o

societate in care garantia drepturilor nu este asigurata si nici separatia puterilor nu este

determinata, nu are o constitutie.

Enuntata de catre John Loke (“Trate de governement civil”, 1690), teoria separatiei

puterilor in stat este defintivata si explicata pe larg de catre Montesqueu in celebra lucrare

“Despre spiritul legilor “

VI. Separatia puterilor in constitutiile romane

In Romania organizarea statala a exercitiului suveranitatii nationale este reglementata clar

prin articolul 2 din Constitutie. Detinatorul puterii suverane este poporul roman si el exercita

aceasta putere prin organele reprezentative si prin referendum. Din analiza articolului doi din

Constitutie rezulta mai multe constatari. Astfel organelor reprezentative li se incredinteaza

doar exercitiul puterii, deci anumite imputerniciri si nu puterea ca atare. Nu este vorba de

delegarea puterii ci de delegarea unor functii ale puterii. Titularul puterii este si ramane numai

poporul roman, de aici rezultand importante consecinte juridice, inclusiv cele referitoare la

responsabilitatea autoritatilor publice in fata acestuia. Este explicatia stiintifica a aliniatului 2 al

articolului 2 in sensul caruia nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume

propriu. Se poate pune problema de a sti daca in Constitutia Romaniei isi gaseste exprimarea

10


clasicul principiu al separarii puterilor in stat. Acest principiu a fost puternic afirmat in Revolutia

romana din 1989. Raspunsul corect poate fi formulat numai prin interpretarea sistematica si logica

a prevederilor constitutionale. Aceste prevederi utilizeaza termenii de: puteri si autoritati dar nu si

pe cel de separatie. Evitandu-se termenul de separatie care poate evoca ruperea puterilor,

separarea lor rigida, dandu-se termenului “puteri” semnificatii corecte din punct de vedere

stiintific, doctrina juridica actuala si desigur Constitutia valorifica echilibrul puterilor. Examinand

dispozitiile Constitutiei Romaniei putem constata ca ea consacra echilibrul puterilor in stat in

continutul si semnificatia sa stiintifica si desigur moderna. Mai multe argumente sunt

convingatoare si pertinente:

a) Cele trei puteri clasice se regasesc exprimate in Constitutie: legislativul in normele privitoare

la Parlament (art. 58 si urm.); executivul in normele privitoare la presedintele Romaniei si

Guvern (art. 80 si urm.); justitia in normele cu privire la autoritatea judecatoreasca (art. 123 si

urm.).

b) Ordinea reglementarii puterilor in Constitutie este ordinea clasica fireasca. Constitutia da

exprimarea juridica relatiilor si activitatilor politice statale in succesiunea lor fireasca.

c) Avand in vedere legitimitatea imputernicirilor Parlamentului, compozitia sa numeroasa si larg

reprezentativa, Constitutia asigura acestuia o anumita preeminenta in raport cu celelalte

autoritati statale. Astfel Parlamentul este singura autoritate legiuitoare a tarii (art. 58), el are

functii de formare, alegere, numire, investire a altor autoritati statale si desigur a altor functii

de control. Chiar si structura bicamerala a Parlamentului exprima echilibrul in executarea

puterii legislative. De altfel acesta este si singurul argument solid al bicameralismului

Parlamentului fata de faptul ca Romania este un stat national unitar.

d) Raporturile constitutionale dintre autoritatile publice se caracterizeaza prin implicari reciproce

ale unora in sfera de activitate ale celorlalte, implicari ce semnifica echilibbrul prin colaborare

si control.

Raporturile Parlament-Executiv, in reglementarea constitutionala, pot fi examinate prin

implicarea legislativului in activitatea sefului de stat si a guvernului. Astfel Parlamentul primeste

juramantul Presedintelui (art.82); poate prelungi mandatul acestuia in caz de razboi sau catastrofa

(art. 83); poate hotari punerea sub acuzare a sefului de stat pentru inalta tradare (art. 84); asculta

11


mesajele sefului de stat (art. 89); ratifica tratatele internationale in conditiile art. 91; aproba

declararea de catre seful de stat a mobilizarii partiale sau generale a fortelor armate (art. 92);

incuviinteaza instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta (art. 93); poate suspenda din functie

Presedintele Romaniei in cazul savarsirii unor fapte grave prin care acesta a incalcat prevederile

Constitutiei (art. 95); stabileste indemnizatia si celelalte drepturi ale Presedintelui Romaniei (art.

100).

In ceea ce priveste raporturile cu Guvernul vom mentiona indeosebi ca Parlamentul: acorda votul

de incredere asupra programului si a intregii liste a Guvernului (investitura, art. 102);retrage

increderea acordata (art.109 si art.112); poate cere informatii si documente (art. 110); prin

deputati si senatori se pot pune intrebari si adresa interpelari (art. 111); apreciaza asupra

raspunderii politice a Guvernului, poate cere urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru

fapte savarsite in exercitiul functiei lor; stabileste prin lege cazurile de raspundere si pedepsele

aplicabile membrilor Guvernului (art 108); abiliteaza Guvernul pentru a emite ordonante in

domenii care nu fac obiectil legilor organice (delegarea legislativa, art. 114).

Compatibilitatea calitatii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este si ea un aspect al

implicarii reciproce. Bineinteles ca si executivul se implica in activitatea legislativului. Astfel

Presedintele Romaniei: promulga legile, putand cere, o singura data reexaminarea legii (art. 67);

poate dizolva parlamentul in conditiile art. 89. Cat priveste Guvernul acesta: are initiativa

legislativa (art. 73); poate solicita adoptarea, cu procedura de urgenta, a proiectelor sau

propunerilor legislative (art 74); isi poate angaja raspunderea in fata Parlamentului asupra unui

program, decaratii de politica generala, sau proiect de lege (art. 113) acestea considerandu-se

aprobate daca guvernul nu este demis; poate fi abilitat sa emita ordonante in domenii care nu fac

obiectul legilor organice (art. 114).

Cat priveste raporturile dintre legislativ si puterea judecatoreasca ele trebuie apreciate cu

luare in considerare a principiului independentei judecatorilor si a supunerii lor numai legii (art.

123). Asadar interventia in sfera justitiei a altor puteri contravine principiului constitutional.

Aceasta nu exclude insa anumite raporturi constitutionale care rezulta firesc din sistemul

organizarii statale a puterii. Trebuie mentionat ca organizarea si functionarea instantelor

judecatoresti se realizeaza potrivit legii (art. 125, 126, 128, si mai ales art. 172 alin3 lit. h). Ca

12


atare Parlamentul este cel care stabileste prin lege competente si proceduri pentru instantele

judecatoresti.

Avand in vedere cele precizate mai sus se poate preciza ca ne aflam in prezenta unei

conlucrari a structurilor statale in realizarea vointei poporului. Aceasta conlucrare presupune:

competente clar delimitate prin Constitutie, autonomie organizatorica si functionala, control

reciproc fara imixtiune, garantii constitutionale ale indeplinirii mandatulului si ale respectarii

drepturilor cetatenilor.

Ca o concluzie, putem afirma ca principiului separatiei puterilor i s-au adus o serie de

critici de catre unii autori, el fiind considerat fie depasit, fie imbatranit, fie reflectand o anumita

etapa a dezvoltarii constitutionale. In fond, insa, toti criticii separatiei puterilor omit, intentionat

sau neintentionat, faptul ca separatia puterilor nu a fost niciodata conceputa, nici macar de

teoreticienii sai, ca o separare ori izolare artificiala intre puterile statului.

13

fuctionalitatea principiului separatiei puterilor in stat in romania

Documents