Sigmund Freud

Sigmund Freud (1856- 1939) s-a născut în Freiberg, Moravia. A urmat cursurile facultaţii de medicina, după care a lucrat în domeniul neurologiei. A vizitat clinica lui Charcot din Paris, unde acesta cerceta nevroza isterica. Studiul acestei tulburări a devenit punctul de plecare pentru marile contribuţii ale lui Freud. Termenul de isterie este aplicat atât unor indispoziţii fizice, cât şi pierderilor de memorie care nu au explicaţie psihologică. Anii următori lucrează cu Breuer şi descoperă că pacienţii care suferă de isterie îşi blocaseră sau „reprimaseră” dorinţe şi emoţii din conştient. Energia blocării se transformase în simptome fizice. Terapia consta în descoperirea şi eliberarea emoţiilor care fuseseră trimise în altă parte a minţii şi anume în inconştient. Pe masură ce îşi construia teoria, Freud considera că nu doar istericii ci şi alţi pacienţi nevrotici suferă de acest tip de conflict intern. Cu toţii avem gânduri şi dorinţe pe care nu putem să ni le asumăm. Fără îndoială, conflictul caracterizează fiinţa umană. Breuer şi Freud în 1895 au publicat împreună „ Studii despre isterie” care a devenit prima lucrare clasică din teoria psihanalizei. În 1900 publică „Interpretarea viselor”, pe care o numea „drumul regal spre inconştient”. După 1901 discipolii lui Freud alcătuiesc grupurile de discuţie care s-au transformat în asociaţia de psihanaliză formală. Printre primii discipoli ai lui Freud s-au numărat şi Alfred Adler si Carl Jung, care, ca şi alţii, şi-au format propriile teorii psihanalitice.Freud a continuat să cerceteze şi să îşi reviziuască teoria pana la sfarsitul vieţii. În 1933 naziştii i-au ars carţile în Berlin, iar în 1938 a trebuit să plece din Viena în Londra, unde a murit la vârsta de 83 de ani.

Stagiile dezvoltării psihosexuale

Freud susţine că sentimentele sexuale sunt active din copilărie. Conceptul de sex include

nu doar relaţia sexuală, ci practic tot ce produce plăcere. În copilărie, în particular,

senzaţiile sexuale sunt foarte generale şi confuze şi se referă la activităţi precum: suptul

de plăcere, masturbarea, dorinţa de a-şi arăta corpul sau de a vedea corpul altora, excreţia

si retenţia anala, legănatul sau chiar acte de cruzime, cum ar fi muşcatul sau ciupitul.

Freud avea două motive majore să considere aceste activităţi atât de diverse ca fiind

sexuale. În primul rând, copiii par să obţină plăcere din ele. Bebeluşilor le place suptul

chiar şi când nu le este foame, îşi sug mâinile, degetele şi alte obiecte deoarece le produce

senzaţii placute la nivelul mucoasei bucale. În al doilea rând, Freud vedea multe activităţi

din copilărie ca fiind sexuale deoarece mai târziu se transformă în activităţi sexuale la

adult. Marea majoritate a adultilor sărută, privesc, fac acte de exhibiţionism sau mangâie

imediat după actul sexual sau în timpul acestuia. Uneori, în aşa-zisele cazuri de

perversitate, adulţi au orgasm doar prin activităţi sexuale infantile (fără penetrare). Un

voyeurist poate ajunge la orgasm doar privind trupurile altora. Adulţii nevrotici îşi

reprimă dorinţele sexuale infantile din cauza senzaţiei de vină şi ruşine.

În teoria lui Freud, termenul pentru energie sexuală generală este de libido, iar orice zonă

a corpului pe care se canalizează această energie se numeste zonă erogenă. Aproape orice

parte a corpului poate deveni zonă erogenă, dar în copilărie cele mai importante sunt

următoarele: gura, anusul si organele genitale. Aceste zone devin centrul interesului

sexual al copilului într-o anumită secvenţă de stadii. Primul centru de interes al copilului

este gura (stadiul oral), urmat de anus (stadiul anal), şi în final, zona genitală (stadiul

falic). Freud credea că această secvenţă este guvernată de factori biologici înnăscuţi fiind

un proces de maturizare. În acelaşi timp, experienţele sociale ale copilului joacă un rol

decisiv în dezvoltarea lui. De exemplu, un copil care trece prin multe frustrări în stadiul

oral poate dezvolta o preocupare durabilă faţă de orice are legătură cu gura.

Stadiul oral

0 -1 an. Freud spunea că dacă sugarul s-ar putea exprima, ar spune că suptul de la pieptul

mamei este cel mai important lucru din lume. Suptul este vital, desigur, dar Freud

considera că suptul provoacă plăcere, este autoerotic, de aceea copiii îşi sug degetul şi

alte obiecte chiar şi atunci când nu le este foame. Bebeluşii îşi găsesc plăcerea în propriul

lor corp şi nu prin alţii.

Activităţile autoerotice nu sunt prezente doar în stadiul oral. Mai târziu, de exemplu,

copiii se masturbează, şi acest lucru este autoerotic. Freud sublinia natura autoerotică a

stadiului oral deoarece vroia să accentueze gradul în care copiii sunt învăluiţi în propriul

corp. Similar cu Piaget, el credea că în primele şase luni de viaţă lumea copilului este

lipsită de obiect. Deşi sunt complet dependenţi de ceilalţi, ei nu sunt conştienţi de acest

lucru deoarece încă nu recunosc existenţa separată a celorlaţi.

Uneori, această stare iniţială lipsită de obiect este descrisă ca una de narcisism primar.

Termenul de nascisism înseamnă iubire de sine şi îşi are originea în mitul grecesc al lui

Narcis, care s-a îndrăgostit de imaginea sa reflectată în apă. Totuşi, acest termen este

destul de confuz deoarece implică faptul că bebeluşii au o concepţie clară a lor pentru a

se iubi, când de fapt, ei nu se disting de restul lumii. Cu toate acestea, termenul de

narcisism conţine ideea concentrării primare a sugarului în interior, asupra propriului

corp. Starea narcisistă de bază este somnul, când bebeluşul se simte protejat, fericit şi nu

are nici un interes faţă de lumea exterioară.

A doua parte a stadiului oral. Începând la aproximativ şase luni, copiii încep să dezvolte

conceptul de altă persoană, în special de mamă, ca o persoană separată şi necesară. Devin

agitaţi când ea pleacă sau când întalnesc o persoană străină în locul ei.

În acelaşi timp, alt eveniment important se petrece: creşterea dinţilor şi dorinţa de a

muşca. În acest moment, sublinia Karl Abraham (1924), nevoia de a muşca şi a devora a

copiilor, este percepută de aceştia ca o modalitate de dominare a mamelor. Viaţa în acest

punct, deci, devine din ce în ce mai complexă şi problematică. Freud era conştient de

dificultatea descrierii vieţii mintale a sugarului. Bebeluşii nu pot vorbi pentru a ne descrie

sentimentele şi fanteziile lor. Viaţa psihică a sugarului se reconstruieşte prin terapiile

analitice care permit adulţilor întoarcerea la stadiile timpurii de gândire. Informaţii despre

aceeaşi vârstă se regăsesc şi în mituri şi basme care relevă primele fantezii şi griji ale

copilului.

Bettelheim (1976) scria despre temele orale conţinute în povestea „Hansel şi Gretel”. Pe

scurt, Hansel şi Gretel sunt doi copii care sunt trimişi în pădure de către mamă, deoarece

nu vor să mănînce lapte şi alte alimente nu sunt suficiente pentru a-i hrăni. În pădure dau

peste o casă de turtă dulce, pe care încep să o devoreze. Simt că poate fi periculos să

mănânce atâta şi aud o voce care întreabă: „Cine ronţăie din căsuţa mea?”. Dar o ignoră,

spunându-şi „E doar vântul”. Stapâna casei, îi primeşte şi le îndeplineşte la început toate

dorinţele. Le dă tot felul de bunătăţi să mănânce şi paturi primitoare în care să doarmă.

Dar a doua zi se dovedeşte chiar mai rea decât mama lor. Ea este o vrăjitoare care vrea

doar să îi mănânce.

În analiza lui Bettelheim, temele sunt în mare cele specifice stadiului oral secundar.

Povestea începe cu temuta despăţire de cei care îi protejează şi îi îngrijesc. Este aici un

indiciu că nevoile interioare proprii ale copiilor sunt la baza suferinţelor lor, au fost

nesăbuiţi cu laptele matern şi devorează cu lăcomie casa de turtă dulce. Dorinţa copiilor

este de a se întoarce la primul stadiu oral, care părea atât de minunat. Aşa că întâlnesc

vrăjitoarea, care este temporar „mama originală, care le dăruieşte de toate” pe care fiecare

copil speră să o întâlnească mai târziu în viaţă. Totuşi, acest lucru se dovedeste a fi

imposibil. Deoarece încep să devină conştienţi de destructiviatea lor orala, îşi imaginează

că şi ceilalţi se vor răzbuna tot pe cale orală, ceea ce şi încearcă să facă vrăjitoarea.

Bettelheim spune că basmele facilitează creşterea, adresându-se celor mai adânci temeri

ale copiilor şi arătându-le că problemele lor au soluţii. În această poveste, Hansel şi

Gretel renunţă să mai acţioneze doar pe baza impulsurilor orale şi folosesc raţiunea

pentru a o păcăli pe vrăjitoare, întorcându-se acasă mai maturi.

Fixaţia şi Regresia. Potrivit lui Freud, toţi trecem prin stadiul oral, ca şi prin alte stadii

ale dezvoltării psihosexuale. Se pot dezvolta fixaţii la orice stadiu, ceea ce înseamnă că

indiferent de cât de mult am avansat faţă de o etapă de dezvoltare, ne menţinem un

interes de durată faţă de plăcerile şi rezultatele unui stadiu anterior. De exemplu, dacă

suntem fixaţi la stadiul oral, putem fi preocupaţi în mod constant de mâncare, sau, cel mai

confortabil lucrăm când roadem sau muşcăm ceva, cum ar fi pixul, sau cea mai mare

plăcere o primim din activităţi sexuale orale, sau suntem dependenţi de fumat sau de băut

datorită plăcerii orale implicate.

Freud spunea că nu este sigur de cauzele fixaţiei, alţi psihanaliştii cred în general că

fixaţiile sunt produse fie datorită mulţumirii excesive, fie frustrării excesive în stadiul

respectiv.

Copilul care este alăptat foarte mult poate continuă să caute plăceri orale. La fel, copilul

care trece prin privaţiuni şi frustrări în stadiul oral, se poate rămâne blocat la acest stadiu,

ca şi cum ar exista un pericol permanent din cauza căruia nevoile orale nu îi vor fi

satisfăcute. O astfel de persoană poate deveni anxioasă când mesele nu sunt servite la

timp şi va devora mâncarea ca şi când aceasta ar putea să dispară în orice moment. În

general, se pare că frustrările severe sunt cele care produc cele mai puternice fixaţii.

La nivel comportamental cotidian caracteristicile orale sunt puţin evidente, dar ele devin

vizibile atunci când se confruntă cu trăiri frustrante care generează regresii la stadiul oral.

Un băieţel care se trezeste brusc lipsit de afecţiunea parentală în momentul naşterii unei

surioare, poate începe să îşi sugă degetul din nou, deşi renunţase la acest lucru până în

acel moment. O adolescentă nu are probleme de fixaţie orală până când nu este părăsită

de prieten şi găseşte alinare în mâncat.

Tendinţa regresiei este determinată atât de puterea fixaţiei în copilărie, cât şi de

amplitudinea frustrării din prezent. Dacă avem o fixatie orală puternică, o frustrare relativ

mică poate declanşa regresia. Similar, dacă avem o fixaţie orală mai slabă, o frustrare

puternică, este suficientă pentru a declanşa regresia.

Aceste tipuri de regresie pot aparea la oricare dintre noi, cei ”normali”. Tuturor ni se pare

viaţa frustrantă uneori şi din când în când ne întoarcem la comportamente infantile

primare. Astfel de regresii nu sunt patologice, deoarece sunt paţiale şi temporare.

Băieţelul care începuse să îşi sugă degetul din nou la naşterea surorii sale va renunţa la

acest obicei după o vreme.

Freud considera că aceste concepte, fixaţia şi regresia, pot ajuta la clarificarea unor

probleme emoţionale mai serioase. În anumite forme de schizofrenie, există o regresie

completă la primul stadiu de dezvoltare. Schizofrenicul deseori încetează să mai

interacţioneze cu ceilalţi şi începe să dezvolte idei grandioase în legătură cu importanţa

lui. Pacientul poate crede că este Dumnezeu şi că ideile sale afectează întreaga lume. În

acest caz, persoana s-a întors la un stadiu de narcisism primar, în care libidoul este

investit doar în propria persoană, iar limitele dintre sine şi restul lumii au devenit din nou

instabile.

Potrivit lui Abraham (1924), regresia la stadiul oral este evidentă şi în cazuri severe de

depresie. Astfel de depresii survin în urma pierderii unei persoane dragi, iar un simptom

comun este refuzul de a mânca. Probabil pacienţii se pedepsesc deoarece cred inconştient

că propria lor furie orală a distrus persoana iubită.

Stadiul anal

Între 1 şi 3 ani zona anală devine centrul intereselor sexuale ale copilului. Copii devin

conştienţi de senzaţia plăcută produsă de mişcarea intestinului asupra membranelor

mucoase din regiunea anală. Pe măsură ce învată să îşi controleze mişcarile sfincterului,

crescând presiunea asupra rectului, intensifică plăcerea la eliberarea finală. Copii sunt

interesaţi de asemenea de produsul activităţii lor şi le face plăcere să atingă şi să

mânjească cu fecale.

În acest stadiu copiilor le este cerut să renunţe la plăcerile lor instinctive destul de brusc.

Puţini părinţi acceptă să îşi lase copii să se joace cu fecale. Marea majoritate simt un

anume dezgust faţă de problemele anale şi le imprimă acest lucru şi copiilor foarte

repede. Cât de curând se poate, părinţii îşi învaţă copii să meargă la toaletă.

Unii copii nu acceptă uşor şi se murdăresc în mod deliberat cu fecale. Uneori devin

dezordonaţi şi neglijenţi, trăsături care persistă şi la maturitate ca aspecte ale caracterului

„expulsiv anal”.

Freud a fost însă mai preocupat de reacţia opusă. El a observat ca unii oameni dezvoltă o

grijă excesivă pentru ordine, curăţenie si exactitate. Se pare că în copilărie au simţit că

este prea riscant să se răzvrătească împotriva părinţilor aşa că s-au conformat cu oarecare

anxietate. În loc să murdărească şi să facă dezordine, ei au devenit modele de autocontrol,

dobândind repulsie faţă de orice murdar sau mirositor, şi dezvoltând o compulsie de a fi

curat şi ordonat. Astfel de oameni, caractere „anal compulsive”, nu suportă să se

subordoneze unei autotităţi, dar nu îndrăznesc să îşi exprime furia pe măsură. În schimb,

dezvoltă o obstinenţă pasivă, insistă să facă lucrurile după propriul lor program, pot de

asemenea să fie economi sau zgârciţi. Simt că dacă au fost siliţi să renunţe la fecalele lor,

atunci trebuie să se ţină de alte lucruri, ca banii, şi nimeni nu li-i va lua.

Utilizarea toaletei probabil produce suficientă furie la copii pentru a determina o fixaţie.

În consecinţă, multi oameni pot dezvolta o tendinţă către „compulsie anală” sau „expulsie

anală”, sau o combinaţie între ambele. Uneori aceste trăsături au o imfluenţă minimă

asupra vieţii individului, dar pot ieşi la iveală sub influenţa factorilor stresori. Un scriitor

poate deveni compulsiv când scrie un manuscris pe care nu mai apucă să îl termine

pentru că îl verifică la nesfârşit de greşeli. Pentru un freudian, un astfel de comportament

va reprezenta o regresie la stadiul anal, când a observat că acţiunea sa naturală este

dezaprobată, deci când primele „producţii” au fost considerate murdare şi revoltătoare

făcute spontan, dar preţuite când au fost făcute cum trebuie. Astfel scriitorul încearcă să

se protejeze asigurându-se că totul este exact cum ar trebui să fie.

Stadiul falic sau Oedipal

Între 3 si 6 ani, copilul intră în stadiul falic sau oedipal.

Criza oedipală la băiat. Criza oedipală începe când băiatul începe să fie interesat de

penisul său. Acest organ, „atât de repede schimbător şi excitabil, şi atât de bogat în

senzaţii” atrage curiozitatea. El vrea să îşi compare penisul cu cel al altora sau cu

animale, şi încearcă să vadă organele sexuale ale fetelor şi femeilor. Îi poate face plăcere

să îşi arate penisul, şi, în general, îşi imaginează rolul pe care l-ar putea juca atunci când

va fi persoană adultă, activă sexual. Începe să aibă fantezii în care el este un erou

masculin, care îşi îndreaptă întenţiile către obiectul primar al iubirii, mama. El poate

începe să o sărute agresiv pe mamă, sau să vrea să doarmă cu ea noaptea, sau îşi

imaginează că se căsătoreşte cu ea. Băiatul afla repede că cele mai ambiţioase planuri ale

sale sunt considerate excesive şi nepotrivite. Află că nu poate totuşi să se căsătorească cu

mama oricât de mult şi-ar dori. Nici măcar nu poate să o atingă, sau să o îmbrăţişeze pe

cât şi-ar dori, de vreme ce acum este „băiat mare”. În acelaşi timp, constată că tatăl poate

să facă tot ce vrea el: poate să o sărute pe mama când vrea şi doarme cu ea. Astfel, liniile

complexului lui Oedip sunt trasate, baiatul vede în tatăl său un rival la afecţiunea mamei.

Acest complex este ilustrat în continuare în cazul micului Hans. Când Hans avea 5 ani, îi

cerea mamei să îi atingă penisul şi dorea să doarmă langă ea noaptea. Însă tatăl lui nu era

de acord. În curand, Hans a avut următorul vis: „noaptea erau o girafă mare în cameră, şi

una mototolită lângă. Şi cea mare striga, pentru că am luat-o pe cea mototolită de langă

ea. Apoi a încetat să mai strige şi apoi m-am aşezat peste girafa mototolită”. Potrivit lui

Freud (1909), visul lui Hans reprezenta dorinţa acestuia de a o lua pe mama sa (girafa

mototolită) de langă tată (girafa mare). Astfel de fantezii pot însă deveni periculoase. Nu

doar că se simte gelos pe tatăl său, dar în acelaşi timp îl iubeste şi are nevoie de el, astfel

că îi este teamă de dorinţele destructive faţă de el. Dar, cel mai important, băiatul

întrezăreşte posibilitatea castrării. Părinţii dezaprobă masturbarea, iar copilul începe să îşi

facă griji când vede ca surorile sau alte femei nu au penis şi ajunge la concluzia că le-a

fost tăiat şi că acelaşi lucru i s-ar putea întâmpla şi lui. Rivalitatea oedipala intră într-o

nouă dimensiune periculoasă din care trebuie să scape. Băiatul îşi rezolvă criza oedipală

printr-o serie de manevre defensive. Înlatură orice dorinţe incestuoase faţă de mama sa

prin reprimare, îşi îngroapă orice sentiment sexual faţă de ea în inconştient. Încă îşi mai

iubeste mama, desigur, dar printr-o iubire pură, sublimată. Băiatul îşi învinge rivalitatea

cu tatăl său, reprimându-şi sentimentele ostile faţă de el şi se identifică cu el. În loc să

încerce să se lupte cu tatăl, el devine ca acesta, şi astfel se bucură de sentimentul de a fi

bărbat. Pentru a învinge criza oedipală, în cele din urmă, băiatul dezvoltă un supraeu,

adică adoptă preceptele morale ale părinţilor ca pe ale sale şi îşi creează „un fel de poliţist

interior” care îl păzeste de impulsuri şi dorinţe periculoase.

Supraeul este ceea ce numim conştiintă, este o voce interioară care ne face să ne simţim

vinovaţi pentru gânduri şi acţiuni neacceptate social. Acum, băiatul se poate critica

singur, şi astfel posedă o putere interioară impotriva impulsurilor interzise.

Complexul Oedip este însă mult mai complicat decât pare, rivalitatea şi iubirea băiatului

merg în ambele sensuri, rivalizează şi cu mama pentru afecţiunea tatălui. Situaţia e şi mai

dificilă în prezenţa fraţilor, care devin la rândul lor obiectele iubirii şi ale geloziei, sau la

pierderea unui părinte.

Consecinţe Când băiatul îşi rezolvă complexul oedipal în jurul vârstei de 6 ani, dorinţele

incestuoase şi de rivalitate sunt temporar îngropate. El intră în perioada de latenţă în

timpul căreia este scutit de astfel de conflicte. Cu toate acestea, sentimentele oedipale

continuă să existe în inconştient. Ele ameninţă să iasă la iveală din nou la pubertate, şi au

o influenţă puternică asupra vieţii adultului. Aceasta influenţă are multe variaţii, dar se

simte cu precădere în două arii, şi anume competiţia şi iubirea.

În timp ce bărbatul adult intră în competiţie cu alţi bărbaţi el poartă cu sine sentimentul

vag al primelor încercări în această arie. Prima dată când a încercat să rivalizeze cu un

bărbat, masculinitatea lui a avut de suferit. În consecinţă, în mintea lui, el încă mai este

un băieţel care se întreabă dacă poate fi întradevăr bărbat. Adultul poate simţi vină în

legatură cu nevoile competitive. Deşi şi-a reprimat dorinţele ostile faţă de primul său

competitor, el poate simţi că dorinţa de a avea mai mult succes decât alţii este întrucâtva

greşită.

Sentimentele oedipale pot influenţa experienţele de iubire ale unui bărbat. Freud spunea

că bărbatul „caută înainte de toate imaginea-memorie a mamei”. Totuşi, această dorinţă

are neajunsurile ei. În primii ani, este asociată cu anxietatea castrării şi cu vina. În

consecinţă, bărbaţii sunt uneori impotenţi cu femeia care îi evocă prea mult prezenţa

mamei, iar cu femei pe care le privesc doar ca pe obiecte sexuale sunt foarte potenţi.

Freud considera că toţi trec prin criza oedipală, astfel că toţi bărbaţii au aceste sentimente

într-un anumit grad. Conflictele oedipale nu sunt însă la fel de serioase ca cele care apar

în perioade mai timpurii, când personalitatea este într-un stadiu incipient al dezvoltării.

Complexul oedipal la fată. Freud considera că şi fetele suferă complexul lui Oedip, astfel

ele în jurul vârstei de 5 ani, sunt dezamăgite de mamă. Se simt private deoarece mama nu

le mai oferă iubirea şi grija constantă ca atunci cînd erau bebeluşi, şi, dacă se nasc alţi

copii, sunt nemulţumite de atenţia pe care o primesc aceştia. Mai mult, o fată se simte

iritată de interdicţiile mamei, cum ar fi aceea a masturbării. Şi in final, cel mai supărător,

descoperă că nu are penis şi o blamează pe mamă pentru că „a adus-o pe lume insuficient

echipată” şi poate simţi „invidia penisului” dorinţa de a avea penis şi de a fi ca un băiat.

Totuşi, fata îşi recapătă mândria feminină. Acest lucru se întâmplă când începe să

aprecieze atenţia tatălui său. Tatăl poate nu i-a acordat vreo atenţie specială când era în

scutece, dar acum începe să îi admire drăgălăşenia şi feminitatea crescândă, numind-o

„prinţesa lui”. Astfel inspirată, ea începe să aibă fantezii romantice despre ea şi tatăl ei.

La început, are o vagă dorinţă pentru penisul lui, dar curând se schimbă într-o dorinţă de

a avea un copil ca să i-l ofere lui ca şi cadou.

Ca şi băieţelul, fetiţa descoperă că îi lipsesc drepturile asupra noului obiect al iubirii.

Realizează că totuşi nu se poate căsători cu „Tati”, nici să îl îmbrăţişeze sau să doarmă cu

el pe cât şi-ar dori. Cu toate acestea, mama pare să se bucure de toate aceste drepturi, aşa

că devine rivală pentru afecţiunea lui. Freud (1924) numea această situaţie complexul

Electra.

Ceea ce îl încurca cel mai mult pe Freud, era motivaţia rezolvării acestuia. În cazul

băieţelului motivaţia era clară, teama de castrare. Dar fetiţa nu se teme de castrare,

deoarece ea nu penis. Freud a admis că nu are nici o idee de ce se întâmplă acest lucru,

dar că banuieşte că teama de a pierde afecţiunea părinţilor o motivează. Deci îşi reprimă

dorinţele incestuoase, se identifică cu mama şi dezvoltă un supraeu pentru a se feri de

impulsuri si dorinţe interzise. Totuşi, lipsindu-i teama de castrare, motivaţia de a clădi o

apărare solidă împotriva dorinţelor oedipale trebuie să fie mai slabă, şi trebuie să aibă un

supraeu mai slab.

Ca şi băiatul, fetiţa întreţine şi apoi abandonează fanteziile incestuoase. Parţial,

consecinţele ulterioare ale complexului oedipal sunt similare cu ale băiatului. De

exemplu, şi fata poate purta cunoştinţa vagă că prima încercare de a rivaliza cu o altă

femeie pentru iubirea unui bărbat a eşuat, şi se poate îndoi de perspectivele sale viitoare.

Mai mult, chiar înainte de a intra în rivalitatea oedipală, ea a suferit dezamăgirea de a fi

femeie. Acest sentiment poate duce la „complexul masculinităţii”, unde femeia poate

evita relaţiile intime cu bărbaţi de vreme ce aceştia îi amintesc de starea ei inferioară, şi,

în schimb, încearcă să îi întreacă devenind agresivă şi insistentă.

Stadiul de latenţă

Odată cu stabilirea unei aparări puternice împotriva sentimentelor oedipale, copilul intră

în perioada de latenţă, care durează de la 6 la 11 ani. Fanteziile sexuale şi agresive sunt

latente, sunt ţinute ferm în inconştient.

Reprimarea sentimentelor sexuale este generală, le include atât pe cele oedipale, cât şi pe

cele orale şi anale, astfel că perioada de latenţă este una relativ calmă. Copilul poate

acum să îşi redirecţioneze energia către activităţi concrete, acceptabile social, sporturi,

jocuri şi activităţi intelectuale. Preocupările sexuale îşi pierd caracterul înspăimântător şi

copleşitor şi în general, copilul în perioada de latenţă este calm şi dispune de autocontrol.

Pubertatea (stadiul genital)

Stabilitatea latenţei nu durează. Cum spunea Erikson (1959) „latenţa este doar liniştea de

dinaintea furtunii pubertăţii”. La pubertate, care începe în jurul vârstei de 11 ani pentru

fete şi 13 pentru băieţi, energia sexuală se adună în toată forţa adultă şi ameninţă să

distrugă apărarea stabilită. Din nou sentimentele oedipale ameninţă să iasă la suprafaţă în

conştient, iar acum tânăra persoană este suficient de mare pentru a le materializa.

Freud (1920) spunea că de la pubertate încolo, cea mai mare sarcină a individului este să

„se elibereze de părinţi”. Pentru fiu, acest lucru înseamnă desprinderea de mamă şi

găsirea unei femei a lui. De asemenea, băiatul trebuie să îşi rezolve rivalitatea cu tatăl său

şi să se elibereze de dominaţia acestuia. Pentru fiică, sarcinile sunt similare şi ea trebuie

să se desprindă de părinţi şi să aibă o viaţă proprie. În decursul anilor ne-am construit

dependenţe puternice faţă de părinţi şi este dureros să ne separăm emoţional de ei. Pentru

marea majoritate dintre noi ţelul independenţei veritabile nu este niciodată atins.

Freud a scris foarte puţin despre tiparele de comportament specifice adolescenţei. Anna

Freud (1936) este cea care a adus unele dintre primele contribuţii studiului psihanalitic al

adolescenţei. Punctul de pornire a fost acelaşi, adolescentul trăieşte revenirea periculoasă

a sentimentelor oedipale. Tânăra persoană este foarte conştientă de resentimentele

crescânde faţă de părintele de acelaşi sex. Sentimentele incestuoase faţă de celălalt rămân

în inconştient.

Anna Freud spunea că atunci când adolescenţii trec prima oară prin acumularea

sentimentelor oedipale, primul lor impuls este să îşi ia zborul. Adolescentul se simte

încordat şi neliniştit în preajma părinţilor şi în siguranţă doar când este departe de ei. Unii

adolescenţi chiar fug de acasa în această perioadă; mulţi alţii rămân în casă „cu o

atitudine de graniţă”. Se închid în camera lor şi se simt în siguranţă numai printre semenii

lor.

Unii adolescenţi încearcă să scape de lângă părinţii lor dezvoltând un dispreţ superficial

faţă de ei. În loc să admită vreun fel de dependenţă şi iubire faţă de părinţi, ei iau o

atitudine care arată exact contrarul. De odată se simt liberi, independenţi de părinţii care

însă încă le domină vieţile, deoarece îşi irosesc energia atacând şi ironizându-şi părinţii.

Adolescenţii încearcă uneori să se apere de toate emoţiile si impulsurile, indiferent cui

sunt adresate. O strategie este ascetismul. Adolescentul încearcă să alunge orice plăcere

fizică. Băieţii sau fetele pot adopta o dietă strictă, îşi refuză placerile unor haine

frumoase, dansului, muzicii sau oricărei alte activităţi plăcute sau frivole, sau încearcă să

îşi stăpânească trupurile prin exerciţii fizice epuizante. O altă apărare împotriva

impulsurilor este intelectualizarea. Adolescentul încearcă să transfere problemele de sex

şi agresiune într-un plan abstract, intelectual. El sau ea poate construi teorii elaborate

despre natura iubirii şi a familiei, despre libertate şi autoritate. Deşi aceste teorii pot fi

strălucite şi originale, acestea sunt eforturi slab deghizate de a se descurca cu problemele

oedipale la nivel pur intelectual.

Anna Freud (1958) a observat ca tulburările din adolescenţă şi strategiile disperate de

apărare din această perioadă sunt normale şi de aşteptat. Ea nu recomanda de obicei

psihoterapia, crezând că adolescentul trebuie lăsat să îşi rezolve singur problema. Cu

toate acestea, părinţii au nevoie de consiliere, deoarece în viaţă „sunt puţine situaţii mai

greu de descurcat decât faptul de a avea un copil adolescent care încearcă să se

elibereze”.

Instanţele Eului

Sinele

Sinele este segmentul de personalitate pe care Freud (1915) îl numea la început

„inconştient”. Este cea mai primitivă parte a personalităţii, conţinând reflexele şi

acţionările biologice. În termeni de motivaţie, sinele este dominat de principiul plăcerii,

ţelul său este maximizeze plăcerea şi să minimizeze durerea. Plăcerea, în viziunea lui

Freud, este reducerea tensiunii. În timpul actului sexual tensiunea se acumulează, iar apoi

eliberarea aduce plăcere. La început, copilul este cea mai mare parte Sine. Copii nu au

alte griji în afară de confortul trupesc, şi încearcă să se elibereze de orice tensiune cât mai

repede cu putinţă. Totuşi, chiar şi bebeluşii trăiesc frustrări. De exemplu, uneori trebuie

să aştepte până să fie hrăniţi. Atunci, Sinele halucinează imaginea obiectului dorit, şi în

acest mod se satisface temporar. Observăm astfel de fantezii îndeplinitoare a dorinţelor

în lucru la o persoană căreia îi este foame şi halucinează imaginea mâncării, sau atunci

când o persoană visează că îi este sete şi visează un pahar cu apă, nu mai trebuie să se

trezească să ia unul. Astfel de fantezii sunt exemple de bază pentru ceea ce Freud numea

gândirea primară a proceselor.

În decursul vieţii, multe impresii şi impulsuri sunt reprimate la nivelul Sinelui, unde

există la un loc cu reflexele de bază. În aceasta regiune a minţii, „neagră şi inaccesibilă”,

nimic nu corespunde logicii sau curgerii timpului. Impresiile şi strădaniile „sunt

nemuritoare virtual, chiar şi după trecerea câtorva decenii, se comportă ca şi cum tocmai

s-ar fi întâmplat”. Mai mult, imaginile de la nivelul Sinelui sunt fluide şi deseori se

îmbină. Sinele este oceanic, haotic, şi ilogic. Este complet izolat de lumea exterioară.

Cele mai bune cunostinţe ale noastre despre această instanţă provin din studiul viselor.

Sinele conţine şi forţe agresive sau destructive. Agresiunea urmează principiul de bază al

Sinelui de a reduce tensiunea, orice imagine legată de durere sau tensiune trebuie imediat

distrusă chiar dacă este ceva ce altul iubeşte. Astfel de contradicţii nu au importanţă în

aceasta regiune ilogică a minţii. Sinele doreşte doar reducerea imediată a tensiunilor

deranjante.

Eul

Pentru a supravieţui, nu putem să acţionăm doar pe baza impulsurilor. Instanţa care ia în

considerare realitatea şi amână impulsul imediat se numeste Eu (ego).

Freud (1933) spunea ca Eul se ocupă cu raţiunea şi bunul simţ. Deoarece Eul ia în

considerare realitatea, el urmează principiul realităţii. Eul încearcă sa anticipeze acţiunea

până când are posibilitatea să zărească realitatea cu acurateţe, să ţină cont de ce s-a

întâmplat în trecut în situaţii similare şi să facă planuri realiste pentru viitor. Acest

demers se numeşte gândirea secundară a proceselor şi se referă la cogniţie. Când gândim

o problemă de matematică, planificăm o excursie sau scriem un eseu, ne folosim de

funcţiile Eului. La început, acestea au o componentă majoră motorie. De exemplu, când

un copil învaţă să meargă, îşi inhibă impulsurile spre miscări la întâmplare, ia în calcul

unde se află pentru a evita ciocniri, şi astfel îşi exercită funcţiile Eului.

Termenul Eu sau Ego este folosit deseori în limbajul comun. Uneori auzim despre cineva

ca are un Ego mare, adică o perceptie supradimensionată despre sine însusi. Mulţi

freudieni spun ca exista o diferenţă între imaginea de sine şi Eu. Eul se referă la un set de

funcţii - judecăţi, cu rol de reglare a impulsurilor spre deosebire de imaginea de sine care

este reprezentarea pe care o avem despre noi înşine.

Freud (1933) sublinia că deşi Eul funcţionează independent de Sine, îşi împrumută

energia de la acesta şi exemplifică această relaţia cu cea dintre cal şi călăreţ. „Calul

furnizează energia locomotoare, iar călăreţul decide ţelul şi ghidează mişcarea

animalului. Dar uneori se întâmplă situaţia nefericită în care călăreţul e forţat să o ia pe

drumul pe care îl doreşte calul”.

Supraeul

Eul este considerat unul dintre sistemele de control al personalităţii. Eul controlează

pasiunile oarbe ale Sinelui pentru a proteja organismul de a fi rănit. Însă standardele

noastre pentru bine şi rău constitue cel de-al doilea sistem de control al personalităţii şi se

numeşte Supra-eu.

În viziunea lui Freud (1923), Supraeul se originează în criza oedipală şi continuă să se

dezvolte şi după această perioadă. Copii continuă să se identifice cu alte persoane, cum ar

fi profesorii, liderii religioşi, şi le adoptă standardele morale ca pe ale lor.

Freud spunea că Supraeul are două segmente, conştiinţa - punitivă, partea critică a

Supraeului care ne spune ce să nu facem şi ne pedepseşte cu sentimente de vină când ne

abatem de la cerinţele ei şi Eul ideal care constă din aspiraţii pozitive cum ar fi dorinţa de

a fi mai generoşi, mai curajoşi, sau dedicaţi principiilor dreptăţii şi libertăţii.

Niveluri de conştienţă ale celor trei instanţe

Sinele, Eul şi Supraeul funcţionează la niveluri diferite de conştiinţă. Sinele este total

inconştient, ceea ce înseamnă ca funcţionarea sa poate fi conştientizată cu foarte mare

efort.

Eul se extinde în conştienţă şi realitate, corespunde preconştientului. Acest termen se

referă la funcţionarea sub pragul conştiinţei, dar care poate fi trecută în conştienţă cu

puţin efort. Eul este şi el în parte inconştient; de exemplu, reprimă gânduri interzise în

mod complet inconştient.

Supraeul este deasupra Eului şi are rolul de a critica actele reprobabile ale Eul-ui.

Supraeul are şi el o parte inconştientă, deşi suntem conştienţi de standardele noastre

morale, ele ne afectează şi inconştient. Supraeul lucrează inconşient şi în timpul viselor.

Visele încep aşa cum cere Sinele, dar multe dorinţe nu respectă cerinţele Supraeului,

astfel că acesta cere ca dorinţele să fie distorsionate sau deghizate înainte să ajungă în

conştient. În unul din exemplele lui Freud (1923), unui băiat i s-a spus că nu este bine să

mănânce mult, într-o noapte, când îi era în mod deosebit foame, a visat că altcineva se

înfrupta dintr-o masă copioasă. Similar, multe dorinţe sexuale şi agresive trebuie să fie

deghizate sau distorsionate pentru a putea ieşi la suprafaţă şi din acest motiv nu putem

interpreta imediat visul. În psihanaliză, pacientului îi este cerut să facă asocieri libere

astfel, dorinţele inconştiente pot eventual să apară, iar Eul pacientului poate face o

analiză conştientă a acestora.

Rolul central al eului

Eul trebuie să îndeplinească nevoile biologice ale Sinelui, dar într-un mod care respectă

realitatea exterioară şi nu contravine cerinţelor Supraeului. Sarcina este dificilă pentru că

Eul nu are energie proprie, ci o împrumută de la Sine. În consecinţă, Eul este înclinat spre

anxietate, spre teama că nu va reuşi să impace cele trei cerinţe. Anxietatea apare când nu

putem sartisface o dorinţă biologică a sinelui, când anticipăm pedeapsa morală din partea

supraeului, sau când suntem în pericol în lumea exterioară. În multe din scrierile lui

Freud (1933), Eul privea Sinele şi Supraeul ca pe doi adversari pe care trebuia să îi

calmeze şi să îi controleze. Dar Freud recunoştea importanţa vitală a Sinelui şi a

Supraeului. De exemplu, artiştii îşi abandonează temporar controlul Eului şi gândirea

realistă pentru a se afunda în inconştient pentru imaginaţia sa bogată şi puterea

inspiraţională. Kris (1952) numea acest proces „regresie în serviciul eului”. Gândirea

primordială nu este doar ceva care trebuie învins, ci poate să servească continu ca sursă

bogată de muncă creativă.

Mecanismele de aparare ale eului

Deşi Eul nu are energie proprie, el poate respinge anxietatea excesivă cu ajutorul

mecanismelor de apărare. Freud (1926) credea că mecanismul principal este reprimarea,

respingerea gândurilor, a fanteziilor, sau impulsurilor din conştient.

Un al doilea mecanism de apărare este deplasarea, mutarea impulsurilor sau a

sentimentelor de la un obiect asupra altuia.

Formarea reacţiei are loc atunci când transformăm sentimentele în opusul lor. Freud

considera că reacţiile compulsive anale reflectă acest mecanism, persoana doreşte să fie

murdară, dar devine aproape obsedat de curăţenie şi ordine.

Proiecţia are loc atunci când atribuim propriile noastre impulsuri, sentimente şi

caracteristici altora. Un om poate să se considere lipsit de sentimente ostile, dar să îşi

imagineze că ceilalţi sunt ostili. Îsi reprimă furia şi o proiectează altora.

Cele mai multe mecanisme de apărare se ocupă de impulsuri care produc anxietate,

fantezii şi emoţii care survin din sine. Negarea se adresează exteriorului, protejează

împotriva realităţii prin negarea acesteia. Negarea este deseori necesară în situaţii grave,

ca atunci când un copil a cărui mamă a murit îşi spune „mama mea va veni azi”.

Mulţi psihanalişti au analizat cum funcţionează diferitele mecanisme de apărare în

diferite probleme emoţionale. De exemplu, au găsit că deplasarea joacă un rol major în

multe fobii, inclusiv în fobia de şcoală. Un copil mic care de abia începe şcoala poate

dezvolta o teamă teribilă faţă de aceasta deoarece deplasează anxietatea separării de

mamă asupra şcolii.

Psihologii contemporani încearcă să pună mecanismele de apărare într-o lumină pozitivă,

descriind apărările ca pe strategii sănătoase de a face faţă anxietăţilor. Aceşti savanţi

explorează o arie importantă - reuşita contructivă - dar deseori supraextind această

noţiune ca mecanism de apărare. De exemplu, Valliant (2000) numeşte suprimarea un

mecanism sănătos de apărare. Dar suprimarea este un efort conştient de eliminare a unor

gânduri care pot interfera, pe când mecanismul clasic de apărare operează inconştient.

În teoria tradiţională a psihanalizei, cel mai sănătos mecanism de apărare este sublimarea.

Acesta este procesul prin care Eul redirecţionează impulsurile în scopuri acceptabile

social. De exemplu, oamenii pot să îşi canalizeze energiile agresive spre sporturi. Sau pot

încerca să îşi sublimeze interesele sexuale prin activităţi artistice, scriind ficţiune sau

pictând tablouri despre dragostea romantică.

Implicaţii practice

Este imposibil să diferenţiem drastic teroia freudiană de practică, deoarece aceasta

provine din tratamentul clinic al pacienţilor, iar discipolii săi continuă să folosească

terapia pe post de sursă principală de date. Scopul major al psihanalizei este recuperarea

experienţelor blocate sau reprimate. Singura soluţie, considera Freud (1933), era să

devenim mai conştienţi de gândurile şi sentimentele noastre, astfel că în loc să fim

controlaţi de acestea, să avem noi un anume control asupra lor. „Unde a fost sine, va fi

eu”.

Terapia copiilor are loc destul de diferit faţă de adulţi, deoarece ei nu se pretează la

discuţii verbale şi amintiri. În schimb, ei învaţă să exprime, accepte şi stăpânească

sentimentele şi fanteziile prin joc.

Este important de precizat că Freud considera că psihanaliza nu ne poate vindeca total de

probleme. Deoarece toţi trăim în societate, ceea necesită o suprimare a unor nevoi

instinctive, cu toţii suferim într-o anumită măsură. Un psihiatru a fost întrebat o dată de

Freud dacă întradevăr era capabil să vindece. Răspunsul acestuia a fost „ în nici un caz,

dar putem totuşi să eliminăm unele impedimente din calea dezvoltării personale”.

„Atunci, ne vom înţelege bine” răspunde Freud.

Ideile lui Freud au influenţat practic toate aspectele vieţii, inclusiv practica legislativă,

arta, literatura, religia şi educaţia. Cea mai impotantă arie este însă cea a educaţiei. Ideile

lui despre educaţie nu erau atât de drastice pe cât s-ar putea crede. El credea că societăţile

vor pretinde întotdeauna renunţarea la unele instincte, şi spunea că ar fi nedrept să îi

facem să creadă pe copii că pot acţiona după bunul plac. Pe de altă parte, Freud considera

ca disciplina excesivă îi face pe copii să se simtă ruşinaţi şi vinovaţi în legătură cu

trupurile şi funcţiile lor naturale, fără să fie necesar (Crain, 2004). Freud a subliniat

importanţa educaţiei sexuale, pe care o recomanda să fie predată în şcoli, unde copiii să

poată învăţa despre reproducere şi să tragă singuri concluziile.

Influenţa lui Freud apare tipic în atitudinea generală a profesorului faţă de copil. Când

profesorul priveste mai atent viaţa copilului, el poate descoperi că acesta nu este furios pe

profesor, ci că are o problemă acasă, cum ar fi neglijarea din partea unui părinte, extrem

de frustrantă. Sau poate descoperi că copilul timid a fost făcut ani de zile să se simtă

inferior în prezenţa adulţilor. Sau ar putea descoperi că adolescentul leneş meditează la

nesfârşit la esecul social sau sexual. Profesorul poate nu va reuşi mereu să corecteze

astfel de probleme, sau chiar ar socoti că e mai bine să nu le discute cu elevul, deoarece

acesta are nevoie de intimitatea sa în anumite lucruri. Prin urmare, un anumit grad de

înţelegere ajută. Pentru că în acest caz, profesorul nu se va grăbi să critice sau să

pedepsească elevul, ci va avea un motiv pentru a fi răbdător şi încurajant - atitudini care

au făcut bine multor elevi.

Freud a fost unul din marii gânditori ai vremurilor moderne. Cu toate acestea, el a fost

atacat cu mai multă înverşunare decât orice alt psiholog de dinainte.

Unele dintre cele mai importante critici ale lui Freud vin de la antropologi, care afirmau

că teoria lui Freud este legată de cultură. În anii 1920, Malinowski şi alţii au atacat teoria

lui Freud despre complexul lui Oedip, subliniid că nu este atât de universal pe cât credea

acesta. Malinowski (1927) nota că familia pe care se bazează complexul, triunghiul

nuclear mamă, tată, fiu, nu se regăseşte la toate culturile. În Insulele Tobriand, cel care se

ocupă de disciplina copilului nu este tatăl, ci unchiul matern. Mai mult, cel mai puternic

tabu legat de incest, se referă la relaţii între frate şi soră. În această situaţie, temerile şi

dorinţele reprimate sunt foarte diferite.

Chiar şi azi, mulţi consideră că ideile sale sunt scandaloase.

Într-un eseu, Freud nota că criticii săi obiectau la multe dintre ideile sale din cauza

propriilor lor rezistenţe şi reprimări.