UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOVFACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ FRANCEZĂÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

LITERATURĂ COMPARATĂ

STUDENT: MOARCĂŞ ALEXANDRAANUL II ID - SEMESTRUL I

FRANCOIS VILLON

2

Chiar de la sfârşitul secolului al XIII-lea, s-au înmulţit semnele decadenţei spiritului

feudal şi al curtoaziei. Poezia lirică ce se hrăneşte din marile mituri ale universului cavaleresc

vor supravieţui cu greu acestei slăbiri a vechilor valori. Temele înscrise până atunci în tradiţia

poetică îşi pierd progresiv prospeţimea şi spontaneitatea, fiind pe punctul de “a se împotmoli

în academismul unei literaturi desuete şi sclerozate.”1 Fiind lipsiţi de conţinutul creaţiilor

lor,poeţii secolului XIV vor încerca să regenereze forma poeziei prin diferite artificii.

Rutebeauf manifestase o preferinţă către “vigurozitatea muncii impusă rimei,

exploatând ambiguitatea jocurilor omonimice sau înmulţind efectele de ecou, provocate de

acumularea formelor verbale constituie pe aceeaşi rădăcină.”2 Poeţii generaţiilor următoare

vor amplifica această tendinţă şi se vor orienta spre o tehnică foarte elaborată, chiar savantă,

de a crea genuri literare cu forme fixe: rondelul, balada. Astfel, vivacitatea emoţiilor riscă să

fie sacrificată formalismului.

Viaţa lui François de Montcorbier rămâne o enigmă care dejoacă orice cronologie

minuţioasă.3 Imaginea care rămâne este aceea a poetului blestemat, hoţ şi asasin, vagabond

haituit şi înfometat, vânat de închisoare, dar graţiat în mod miraculos.

Această reputaţie detestabilă a făcut să cadă în uitare educaţia aleasă pe care micul orfan

a primit-o de la tatăl său adoptiv, Guillaume de Villon, teolog eminent şi capelan al parohiei

Saint-Benoît-le-Béturné, din apropierea Sorbonei. Datorită tutorelui său generos care îi oferă

numele, studentul care se autocaracterizează ca fiind “sărmanul şcolar François” va obţine în

1452 licenţa în arte, devenind „maîtrise ès arts (lettres)”. 4

Se înscrie la Facultatea de Drept din Sorbona, dar îşi neglijează studiile, începând să

frecventeze localurile rău famate. Ar fi inutil să se reconstituie numeroasele peripeţii ale unei

existenţe tumultuoase a cărei opere trimite ecouri dificile de decriptat. Dar trebuie menţionate

acele experienţe din care geniul literar al lui Villon şi-a inspirat operele. Astfel, în 1455, este

obligat să părăsească Parisul datorită uciderii din imprudenţă a unui preot. Din acest moment

se afundă tot mai mult într-o viaţă aventuroasă şi mizerabilă. Deşi interdicţia de a intra în

Paris îi este ridicată, în 1456 participă la un jaf la Colegiul Navarre, de unde fură 500 bani de

aur. Este din nou arestat, iar apoi eliberat pe baza alibiului pe care şi l-a creat: el pretinde că în

1 Xavier Darcos, Jean-Pierre Robert, Bernard Tartayre, Le Moyen Âge et le XVIe siècle en littérature, Hachette, 1987, p.1532 op. cit.3 Op.cit.4 André Lagarde, Laurent Michard, Moyen Âge – les grandes auteurs français du programme. Anthologie et histoire littéraire, Ed. Bordas, Paris, 1985, p.210

3

noaptea comiterii jafului a lucrat la opera sa Lais, pe care în realitate a compus-o chiar

înaintea comiterii furtului sau imediat a doua zi. 5

Părăseşte Parisul, dar perioadele sale rătăcitoare rămân în mare parte obscure. S-a putut

totuşi stabili că între 1456 şi 1461 trăieşte în valea Loire. Participă la un concurs de poezie

organizat de Charles d᾿Orleans pe tema Je meurs de soif auprès de la fontaine… („Mor de

sete chiar lângă fântână”), unde este remarcat de marele domn şi poet, căruia mai târziu îi va

implora protecţia. În urma unei primejdioase detenţii la Meung (de unde este eliberat în mod

miraculos de trecerea prin oraş a regelui Louis XI), compune Dezbatere între inimă şi corp şi

o parte din Testament. În noiembrie 1462, Villon se află din nou în închisoare la Châtelet,

fiind inculpat de furt, dar este graţiat la intervenţia Facultăţii de Teologie. La sfârşitul

aceleiaşi luni, este implicat într-o încăierare de stradă, este recunoscut, arestat, interogat şi

condamnat la spânzurătoare, după cum singur mărturiseşte în Epitaful său numit şi Balada

spânzuraţilor, compus în timp ce îşi aştepta înspăimântătorul deznodământ. Această operă

este una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante foi ale lirismului său, apropiindu-l de

romanticul Alfred de Musset, care mai târziu va afirma că „Les plus désespéré dont les chants

les plus beaux”6 Şi de această dată este graţiat (5 ianuarie 1463), după ce face apel,

Parlamentul interzicându-i să se apropie de Paris pentru 10 ani. Înainte de a dispărea pentru

totdeauna, scrie Louange à la Cour (Laudă Curţii Parlamentului).7

În opera sa, Villon ni se descoperă exact aşa cum a fost: sinceritatea confidenţelor sale

este întreagă. Mila cea mai profundă se aliază la el cu senzualitatea, candoarea cu o „expresie

dureroasă a vieţii şi a răului”. El seduce prin prospeţimea pe care inima sa a păstrat-o în ciuda

greşelilor sale: acest ucigaş conservă totuşi un suflet de copil.8

Precursorul său, Rutebeuf, clătinase puternic prin opera sa ideologia curtoaziei ataşată

expresiei iubirii, cu exigenţele, misticismul şi himerele sale. Mitul femeii semeţe nu a putut

rezista dificultăţilor materiale ale vieţii conjugale. Villon, la rândul său, va merge mult mai

departe pe drumul dezamăgirii. Verva sa este purtătoare de batjocură şi sarcasm. Învârtindu-se

într-un univers al tavernelor rău-famate, pline de mizerabili şi escroci, descrie aceste localuri

cu mult realism, umor macabru şi crudă ironie, refuzând să se lase sensibilizat, asemenea

romanticilor, de viaţa acestor nenorociţi, dar din care îşi inspiră întreaga operă.

5 Cf. Jean Pierre de Beaumarchais, Daniel County, Alain Rey, Dictionnaire des littératures de langue française, Auteurs S – Z, Encyclopédie Bordas, 1999, p.26336 „Cele mai disperate cânturi sunt cele mai frumoase”7 Cf. Monica Hărşan, Le Moyen Âge – curs de istoria literaturii franceze, Reprografia Universităţii Transilvania, Braşov, 19998 Cf. André Lagarde, Laurent Michard, Moyen Âge – les grandes auteurs français du programme. Anthologie et histoire littéraire, Ed. Bordas, Paris, 1985

4

Un prim ansamblu de poezii se grupează în jurul spectacolelor vieţii cotidiene şi a

locurilor pe care poetul le-a frecventat. Realismul poleieşte, de fapt, umorul şi ironia. Sunt

enumerate cu veselie toate personajele ce trăiesc în taverne: femei uşoare, trişori, hoţi, circari,

actori, muzicieni, rândaşi, o lume plină de leneşi şi snobi, de haimanale bătăuşe şi personaje

groteşti, mânate de instincte animalice. Din această primă categorie face parte şi Ballade de la

grosse Margot (Balada trupeşei Margot), o frescă a vieţii poetului în care acesta descrie cu

sinceritate şi ironie plăcerile de o clipă pe care i le oferă o viaţă destrăbălată.

Din prima strofă a baladei, aflăm că viaţa din bordelul în care eul liric s-a „pripăşit” se

rezumă mâncare, beţie şi desfrâu, un desfrâu care îi asigură venitul necesar continuării unui

asemenea trai. Verbul „a pripăşi” din refrenul baladei subliniază ideea că acest stil de viaţă a

fost ales în mod deliberat de către cuplul aventurier, care este mulţumit cu „lăturile” pe care

le-au ales, pe care le au şi pe care nu au de gând să le părăsească.

Aşa-zisul „îndrăgostit” de frumoasa ţiitoare se dovedeşte în strofa a doua a fi un

proxenet care urmăreşte doar bunăstarea materială, un om fără scrupule care nu ţine „seama

la nimic” când este vorba de câştig şi care în urma fiecărui tărăboi urmăreşte satisfacţia

carnală. Educaţia teologică primită de la tatăl său adoptiv în anii copilăriei sale, îl ajută să

diagnosticheze corect nivelul moral la care a ajuns, dar deşi este conştient de multitudinea

păcatelor şi fărădelegilor comise, continuă să se complacă tot mai mult în ele. În stadiul

decăzut în care se află, cinstea este de neatins „râde ea de noi”, iar ei rămân în continuare în

bordelul în care s-au pripăşit, fiindu-şi unul altuia, pedeapsă:

„La orice sac un petec se găseşte.

La mâţă rea, rău şoarec s-a prăsit.”

Conviva poetului este departe de prototipul feminin promovat de poeţii medievali. Ea

este înfăţişată iniţial ca frumoasă, dar însuşirile care îi sunt descoperite pe parcursul lecturii o

apropie de animalic, de vulgar şi grotesc. Cuvintele de natură vulgară, populară care sunt

folosite de poet în descrierea cuplului şi a vieţii acestuia provoacă cititorului dezgust şi

repulsie.

Această viaţă clocotindă de stricăciune şi păcat, de beţie, îmbuibare şi desfrâu nu este

altceva decât „norocul” pe care cuplul îl merită pentru că „norocul ni-i precum îl

merităm”…”ocara ne urmează şi-n gunoi”.

Înainte de a cădea în relaţii de tipul celor prezentate în Balada trupeşei Margot, Villon a

cunoscut dragostea adevărată, naivă şi timidă. Dulcea amintire a acestei pasiuni se înfăţişează

într-un alt ansamblu de poezii, grupate în jurul temei de dragoste, traducând experienţele,

aspiraţiile şi contradicţiile poetului-îndrăgostit. Balada falselor iubiri prezintă numeroase

5

exemple împrumutate din antichitatea biblică şi păgână şi denunţă ravagiile provocate de

pasiune, demitizând-o şi ridiculizând-o pentru a-şi atenua durerea şi deprimarea.9 Dacă

Baladă prietenei sale este o acuzaţie la adresa unei doamne prea dure (apropo la adresa

femeii de care fusese îndrăgostit profund), Baladă pentru Robert d᾿Estourville este o

veritabilă operă courtoise, exprimând aspiraţiile cele mai profunde ale autorului. Provenit din

popor, visează la o nobleţe din naştere, la bun maniere şi la viaţa de la Curte; vagabond fără

familie, regretă pacea unu cămin fericit şi binecuvântat; mizerabil, ucigaş al unui preot,

deţinut, abandonat de toţi şi urmărit de duşmanii săi, îşi doreşte reconfortarea adusă de o

dragoste sinceră.

Ultima temă abordată de poet, cea a obsesiei morţii, apare în trei balade: Ubi sunt…?,

Baladă spre închinare către Maica Domnului şi Balada spânzuraţilor. Villon urăşte moartea

dar se simte atras de ea; o vede omniprezentă şi atotputernică, atingând atât prinţii cât şi

sărmanii şi răzbunând haimanalele prin zdrobirea celor mari. Această egalitate a destinului nu

maschează înfricoşătoarea suferinţă a agoniei, pe care, poetul, într-o evocaţie neîndurătoare,

sugerează durerea fizică, angoasa, singurătatea şi sudorile ei. Privirea lui se opreşte şi asupra

cadavrelor în descompunere, asupra spânzuraţilor uscaţi şi înnegriţi de intemperii, pendulaţi la

nesfârşit în vânt, ciuguliţi de păsările înfometate şi le dă cuvântul acestor nenorociţi care,

legănându-se în înălţimea spânzurătorii, ne cer iertare.

Acest rezumat doreşte să scoată la lumină că opera lui Villon ascunde un amestec

constant şi omogen de realism şi de poezie, de seriozitate şi de ironie, de delicateţe şi de

grosolănie, îmbinate cu multă dibăcie şi talent.

9 Cf. Jean Pierre de Beaumarchais, Daniel County, Alain Rey, Dictionnaire des littératures de langue française, Auteurs S – Z, Encyclopédie Bordas, 1999

6

B I B L I O G R A F I E

1. Monica Hărşan, Le Moyen Âge – curs de istoria literaturii franceze, Reprografia

Universităţii Transilvania, Braşov, 1999

2. Jean Pierre de Beaumarchais, Daniel County, Alain Rey, Dictionnaire des littératures

de langue française, Auteurs S – Z, Encyclopédie Bordas, 1999

3. Xavier Darcos, Jean-Pierre Robert, Bernard Tartayre, Le Moyen Âge et le XVIe siècle

en littérature, Hachette, 1987

4. André Lagarde, Laurent Michard, Moyen Âge – les grandes auteurs français du

programme. Anthologie et histoire littéraire, Ed. Bordas, Paris, 1985

5. Christian Biet, Jean Paul Brighelli, Jean-Luc Rispail, XVIe – XVIIe siècles –

Collections Testes et contextes, Edition Magnard

7